Mihail Sadoveanu

3.2. M. Sadoveanu

Implicarea scriitorului la dezvoltarea narațiunii romanului este evidentă. Relatarea evenimentelor se face la persoana a treia, dintr-un unghi obiectiv, descrierile sunt restrânse, iar accentul cade pe acțiune. Totul este prezentat succint. Intriga este bine definită, dezlegarea misterului se produce rapid, iar personajele sunt schițate clar. În comparație cu un alt autor care ar fi extins pe zeci de pagini acest subiect, Sadoveanu povestește concentrat; motiv pentru care „puțini au văzut … un roman” în această creație.

Lumea descrisă este cea a satului moldovenesc de la munte, în care oamenii au fost destinați să trăiască în spații strâmte și prăpăstioase, ducând o viață grea. Se caracterizează prin credința în Dumnezeu, prin respectarea și transmiterea obiceiurilor strămoșești, prin interpretarea semnelor naturii și viselor, dar mai ales printr-un simț acut al dreptății și al libertății. De aceea, nevasta lui Nechifor luptă cu îndârjire să înfăptuiască dreptatea. Este înzestrată cu această datorie morală de a afla cauza și motivele morții lui Nechifor. Inima n-o lasă să treacă cu vederea o asemenea faptă gravă. Pe lângă aceasta, nu încearcă să plătească cu aceeași monedă, ci îi înfruntă pe criminali cu vitejie. În ceea ce privește libertatea, muntenii s-au ghidat dintotdeauna după instinctul propriu, au făcut totul după bunul plac, fără să dea socoteală nimănui, singurul om cu autoritate din zonă fiind părintele Dănilă Milieș, căruia îi cereau sfaturi adesea. De asemenea, sunt muncitori cinstiți și perseverenți, iubitori, familiști și petrecăreți. Viața lor se împarte între datorie și familie. Când li se face o nedreptate, iau inițiativă, dau dovadă de bărbăție și rezolvă imediat problema respectivă. Același caracter puternic îl au și femeile, iar Vitoria este cel mai bun exemplu.

Natura ocupă un loc primordial în opera sadoveniană și este resimțită ca o confidentă a bucuriilor și a neliniștilor pe care omul le trăiește zi de zi. De la primul semn rău-prevestitor pe care nevasta îl primește în vis, universul întreg se mobilizează în favoarea ei. Observăm că, mai întâi, schimbarea are loc la nivel interior, iar, mai apoi, se extinde și în exterior. Astfel, peste starea de frământare chinuitoare, prezentă în sufletul eroinei, întrepătrund nuanțele reci care pun stăpânire pe peisaj.

Dorința de a-și vedea curând bărbatul acasă îi oferă încrederea că toamna nu se va sfârși și se îndoiește de informațiile primite de la argatul Mitrea referitor la condițiile meteorologice. Totuși, la auzirea acestora simte o intensă senzație de frică, dar are nădejdea că totul va fii bine. Din păcate, această din urmă speranță i se spulberă îndată ce singură constată faptul împlinit. Vântul călduț devine agitat și dă zvon prin pădurea de pe Măgura. Acum lucrurile sunt limpezi.

Revărsarea unui văl ușor de ceață slăbește lumina strălucitoare a soarelui și o izolează într-un strat imens de nori negri. Dincolo de priveliști, mai este învăluit în ceața înșelătoare adevărul în legătură cu Lipan. De la lumină, de la speranță, de la viață se face brusc trecerea la întuneric, deznădejde și moarte. Cu scurgerea ireversibilă a timpului, se amplifică zbuciumul lăuntric, iar mediul înconjurător îi răspunde în egală măsură, confirmându-i ideea obscură pe care o refuză cu încăpățânare să o accepte în realitate.

În acest caz, natura este în strânsă comuniune cu omul, simte și trăiește aceleași sentimente cu cele ale personajului evocat. Un rol important este cel de ghidare a Vitoriei pe parcursul călătoriei. Reprezintă aliatul ei de nădejde în lupta cu tainicul și cu inexplicabilul, mai mult de atât este martorul-cheie la săvârșirea crimei, un martor mut, dar în ciuda acestui aspect face tot ce-i stă în putință pentru relevarea adevărului, cu ajutorul semnelor.

Vântul apare neîncetat în construcția romanului, îi ghicește neliniștea și dorul nemărginit pentru soțul său și se implică în dezvăluirea realității. Este cel mai de seamă mesager și ,în satul Suha, îi confirmă bănuielile : „Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu își repetă afirmarea. Ca și cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu așteptînd și cugetînd. Acuma vedea adevărat și bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, și amuțise și el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici o îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pîn-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el.”

Credința populară a moldovenilor în descifrarea mesajelor primite din afară este întărită de vocea autorului : „Dacă ai cunoaște înțelesurile vîntului și a țipetelor de paseri, și a scheunatului dihăniilor, și a umbletului gîngăniilor, și a tuturor urmelor care sînt dar nu se văd dintrodată — atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat.” Nevasta înțelege orice indiciu care vine în completarea certitudinii că bărbatul ei este mort și așteaptă cu nerăbdare ca universul să îi călăuzească pașii pe drumul cel bun.

Un alt martor necuvântător își face simțită prezența, îndreptând-o pe munteancă pe calea adevărului și este vorba de nimeni altul decât de prietenul devotat al omului, câinele Lupu, cel care l-a însoțit pe Lipan în această călătorie nefastă, care i-a adus sfârșitul. Prin simțul ascuțit al mirosului, prin împrospătarea amintirilor, câinele găsește locul unde se află rămășițele stăpânului său. De asemenea, încredințarea apropierii de adevăr este întărită de vânticelul blând care determină pădurea să dea un zvon slab și pas cu pas vălul de ceață se ridică, iar taina ni se arată dezvăluită. Chiar în momentul descoperirii trupului neînsuflețit al lui Nechifor și în timpul priveghiului, lumina capătă aceeași intensitate de odinioară. La o distanță mică, autorul insistă din nou asupra acestei lumini, de mult timp așteptată să iasă la iveală : „Dintrodată strălucirea soarelui trecu spre vîrful brazilor și cătră piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei crescînd în umbra văgăunii. Era o liniște neclintită, parcă toate împietriseră în asfințitul de soare.”

În pofida repetării sâcâitoare, trebuie să lămurim în continuare prezența izbitoare a asfințitului pe care o are în construcția romanului. Observăm că Sadoveanu îi acordă o deosebită importanță și îl încarcă de semnificații. Identificarea acestuia în trei mari părți ale operei presupune o legătură foarte strânsă între ele. În acest sens, ne amintim cu claritate când se produce crima. Mai apoi, găsirea osemintelor lui Lipan are loc tot în vremea apusului, pentru ca în cele din urmă, la praznic, demascarea vinovaților să se producă pe același fond.

Remarcăm că în cele trei părți menționate mai sus este prezent Nechifor Lipan. Fiindcă este ucis cu sânge rece, sufletul lui cere să fie găsit și răzbunat în același interval al zilei în care se stinge din viață. Să fie oare doar o pură întâmplare ori Mihail Sadoveanu avea, într-adevăr, planul bine stabilit încă de la început? Evident, totul nu este o perfectă coincidență deoarece, în esență, apusul presupune o zonă de tranziție : de la lumină la întuneric, de la concret la abstract și ,implicit, de la viață la moarte. Astfel, sufletul lui, aflat în această zonă intermediară, nu putea să părăsească lumea celor vii fără să-și încheie cu adevărat misiunea. Motiv pentru care, el îi dă imbold nevestei, prin numeroase indicii, să-i răzbune moartea și să restabilească ordinea. Numai cu îndeplinirea tuturor condițiilor, se instalează armonia și este pregătit, cu adevărat, să pășească spre tărâmul veșniciei. Prin urmare, asfințitul soarelui echivalent cu situația în care se află Lipan reprezintă dispariție, o dispariție fulgerătoare din familie, dintre prieteni și din societate.

Arta lui Sadoveanu constă în oglindirea vieții muntenilor. Prezentarea precisă a locurilor narate, drumurile lungi și întortocheate, dar și identificarea unora dintre ele pe hartă ( Tarcău, Sabasa, Suha, valea Bistriței, pârâul Neagra, muntele Stânișoara, Vatra Dornei etc.) dau dovadă de autenticitate și ilustrează realismul romanului. Treptat, descoperim datinile strămoșești din această parte a lumii (botez, nuntă, înmormântare, praznic), dar și alte credințe mai puțin cunoscute și de care locuitorii se îngrijesc să le respecte. Pe această temă, Vitoria are diverse certuri cu Minodora. Generația tânără este la rândul ei obligată să le păstreze și să nu le neglijeze.

Caracterul succint al operei urmărește, de fapt, reliefarea cât mai exactă a desfășurării vieții oamenilor, firea lor complexă, spațiul primejdios în care locuiesc, ocupația cu care se îndeletnicesc, o mulțime de eresuri de care țin cont și altele. Se pune, deci, accentul pe realitatea înconjurătoare, cu conștientizarea răutății lumii și descoperirea laturii ascunse a celor doi oieri, dornici de parvenire. Motiv pentru care predomină narațiunea, iar descrierile sunt minimalizate, folosite doar pentru a scoate în evidență starea psihologică a personajelor sau participarea naturii la procesul dreptății. Ne este înfățișată o copie fidelă a societății, cu griji și dureri, pasiuni și revolte, sinceritate și minciună. Atitudinea Vitoriei, jocul pe care îl pune în aplicare și viclenia sunt trăsături firești ale oricărei ființe umane pregătită să-și atingă obiectivul, mai cu seamă când este vorba de marea iubire. Apelează la acest șiretlic pentru a scoate adevărul din gura vinovaților, fără să fie nevoită să facă scandal și să-și piardă cumpătul. Lucreză subtil și cu folos. Orice întrebare e cu tâlc, iar ei, imprudenți, cad în capcană. Astfel, femeia câștigă războiul cu inteligență.

Curiozitatea localnicilor de a afla tot ce se întâmplă în jur, născocirea de vorbe, bârfa și invidia (amintim aici pe Gafița și Ileana) sunt tot atâtea aspecte ale realității. Noi ne vom rezuma la scrisoarea pe care soția lui Nechifor o trimite feciorului său, dar neștiind carte îl roagă pe părinte să o ajute. Să vedem, așadar, cele două variante.

În prima variantă sunt gândurile muntencei : „Gheorghieș dragul mamei, grăi Vitoria ațintindu-și feciorul de departe ; să știi că tatăl tău nu s-a întors la noi acasă și eu socot că poate să fi ajuns acolo la Cristești, cu voia lui Dumnezeu. Iar dacă n-a venit, tu înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale, ca să faceți bani. Iar dacă nu v-ajunge, scrie, ca să vă trimet de aici, căci mai avem acasă șaptezeci de piei de oaie și o sută de miel și șaizeci de burdufuri de brînză și nouăzeci de păpuși de brînză afumată. Vînd și vă trimet. Iar după aceea să vii de sfintele sărbători acasă, căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur barbat la gospodărie.”

A doua variantă e forma finală a preotului : „Prea scumpul meu fiu! ceti părintele Daniil Milieș cu glasu-i gros, află că, din mila lui Dumnezeu, sînt sănătoasă și doresc să aflu și despre tine la fel. Am să vînd producte din magazie și-ți voi trimete banii de care ai necesitate.”

Remarcăm că vorbele rostite de femeie au un anume farmec, fiindcă provin din suflet și exprimă dragoste, grijă, energie și dorință. Numai o mamă simte cu adevărat afectivitate pentru copilul său și aici se exteriorizează. Sentimentul intens rupe orice barieră în ce privește distanța și timpul. Îl atrage pe Gheorghiță lângă dânsa, în prezent, și îi comunică veștile ca și cum i s-ar afla în față. Sfaturile date sunt menite să-l ajute să scape de o răspundere, pe care ar fi fost nevoit să o ia în cazul în care nu ar fi primit un răspuns din partea ei. Fiind încă un adolescent, îndrumările mamei sunt esențiale și, totodată, îl inițiază în viață, pentru ca mai târziu să-i urmeze modelul și să se demonstreze pricepere în orice situație. Din câte sarcini ar fi trebuit feciorul să le îndeplinească, preotul amintește una singură, rezultatul final este un text lapidar și lipsit de orice emoție. Tehnica scriitorului este, după cum am mai amintit, de a reduce totul la strictul necesar. Reprezintă, în definitiv, principiul realist după care s-a orientat la plăsmuirea acestui roman.

Cu toate că este o ficțiune, ni se pare că autorul a exagerat în scrisoarea alcătuită de preot. Îndepărtează ceea ce este important. Dacă luăm în calcul că Gheorghiță a primit a doua variantă a răvașului, atunci s-ar fi rezumat să aștepte sprijinul financiar promis și nu ar mai fi fost acasă de sărbătorile de iarnă. În orice caz, trebuie să ținem seama de faptul că Sadoveanu elimină din operă toate aspectele lipsite de importanță pentru ca acțiunea să fie continuă și nu întreruptă. Astfel, în capitolul al cincilea, flăcăul se întoarce la casa părintească, fără să ni se aducă la cunoștință ce măsuri a luat în legătură cu banii de care avea necesitate. Știm doar că s-a descurcat în această privință, iar baciul Alexa i-a fost alături.

În capitolul final, întâlnim, de asemenea, o împletire a realului cu povestirea deoarece asistăm la o întregire a faptelor criminalilor. Tot acum cititorii află cum cei doi oieri și-au pus în aplicare planul ucigaș. Prin urmare, Vitoria relatează pe scurt scenariul omorului, sigură pe sine, cu o luciditate ieșită din comun și stârnește în mintea lui Bogza amintirea acelei clipe. Rapiditatea și, îndeosebi, tulburarea minții într-un asemenea moment crucial, îi clarifică vinovatului imaginile desfășurării crimei, aprobând în sinea lui că așa s-a întâmplat. Munteanca primește statutul de superioritate, arătând exact cum s-au petrecut toate, iar Bogza este surprins de precizia cu care ea a știut să le expună.

Tendința lui Sadoveanu este de minimalizare, de o prezentare a vieții întocmai cum este ea, fără nici un pic de retușare, fără să înfățișeze latura ei plină de fericire, iubire și optimism. Totul este redus la aspectul adevărat al lumii, unde predomină atât binele, cât și răul. Astfel, întâmplările narate, comportamentul și aspectul fizic al personajelor, starea lor psihologică, dar și natura sunt simplificate de către povestitor, folosite doar pentru redarea aspectului realist al acestui roman și cu scopul limpede de a ține sub control acțiunea.