Mihai Eminescu Poezia Filozofica

MIHAI EMINESCU- POEZIA FILOZOFICĂ

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.”

(M. Eminescu)

ARGUMENT

Mi-am propus ca în cuprinsul acestei lucrări să rețin noțiuni care, chiar dacă succinte, să prezinte cât mai complet natura filozofică a creațiilor Eminesciene, păstrând ca linie morală a acestui scop, cuvintele marelui scriitor și filozof român Emil Cioran, care stipulează că „afară de Eminescu, totul e aproximativ.” Prin lecturarea acestei simple afirmații, precum și a frazelor ce au urmat-o, m-am găsit obligată să onorez cât pot de bine și de cuprinzător moștenirea lăsată de Mihail Eminescu poporului român.

Îmi încep lucrarea prin a delimita în primul capitol contextul creației eminesciene, atât literar, cât și social, vorbind despre cei trei reprezentanți ai literaturii române considerați ca fiind făuritori ai limbii, acei Clasici care oferă numele epocii, întruchipați de poetul Mihai Eminescu, dramaturgul Ioan Luca Caragiale și nuvelistul Ioan Slavici. Tot aici, delimitez din punct de vedere temporal, între 1870 și 1890 epoca acestor mari clasici ai literaturii române, prezentând informații referitoare la cei trei făuritori de limbă.

O altă temă majoră a primului capitol este reprezentată de societatea culturală Junimea, care vine ca o dorință de schimbare a culturii românești de către tinerii talentați, majoritatea doctoranți în străinătate: Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu, Petre Carp, Theodor Rosetti și Vasile Pogor, temă căreia îi adaug un sub-punct preocupat de perioadele Junimiste, trei la număr, în prima perioadă Junimistă, întâlnind un pronunțat caracter polemic, ce-a de-a doua definindu-se ca fiind cea mai prolifică perioadă de publicare, fapt alimentat de mutarea în Iași și București a ședințelor, iar în cea de-a treia societatea capătă un caracter preponderen științific, revista pierzându-și autoritatea în domeniul literar.

În cel de-al doilea capitol al lucrării mi-am propus să definesc opera eminesciană, mai întâi prin a analiza amprenta lăsată de marele poet în literatura națională, respectiv internațională, pentru ca în cel de-al doilea subcapitol să corelez ideea de creație eminesciană cu titlul lucrării, prin prezentarea într-un mod generalist, a poeziei filozofice eminesciene.

Al treilea capitol al lucrării își propune o analiză cât mai completă asupra a două dintre cele mai complexe și cunoscute creații ale lui Eminescu.

Prima operă analizată este Scrisoarea I, reprezentând o culme a artei lui Eminescu de a pune în scenă marea poezie de idei care concretizează modalitatea specifică marelui nostru poet de a prezenta arhitectonic adânca dramă a umanității, în cadrul căreia, ca un reflex contradictoriu al vremii sale, „bătrânul dascăl”, omul de geniu, poetul însuși, denunțând filisinismul rutinat și morala parvenită a unei lumi mizere.

Ce-a de-a doua operă selectată în vederea analizei este Luceafărul, operă izvorâtă dintr-o îndelungată frământare morală și spirituală a poetului, din amara lui experiență de viață, proiectată pe fondul societății în care a trăit, rod al unei munci de creație ani în șir, trecând prin mai multe variante succesive și care apare în forma lui definitivă în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România jună” din Viena, aprilie 1883.

Atât în analiza Scrisoarii I, cât și în cea a Luceafărului, prezint cum sensurile multiple și profunde ale poeziei sunt absorbite într-o suită de simboluri și metafore, poemele exprimând o atitudine proprie romantismului, privitoare la raporturile geniului, ale omului superiorității spirituale depline, cu o societate care și-a pierdut simțul valorilor adevărate, promovând superficialitatea și impostura, chiar și în planul sentimentelor superioare.

Capitolul afirmă totodată punctul de plecare în poeziile alese, izvorul propriu-zis al acestui neegalat scriitor, Mihai Eminescu, a cărui gândire poetică se mișcă pe dimensiuni incomensurabile, îl constituie în afara oricărei îndoieli, însăși drama spirituală a poetului, drama autentică a geniului, copleșit de nefericirile vieții în mijlocul unei lumi bântuite de apriga furtună a egoismelor și a patimilor distrugătoare, precum încercarea lui de a se salva, căutând semnificația vieții sau a istoriei umane în eternitate, legând trecutul și viitorul omului de începutul și sfârșitul lumii.

Lucrarea se încheie printr-o firească concluzie, în cuprinsul căreia reiau o serie de idei dezvoltate în aceste pagini, în vederea exprimării unei opinii finale, generale.

I. Contextul creației eminesciene

I.1. Epoca marilor clasici

Cuprinsă între deceniile VII-IX ale secolului al XIX-lea, așa numita Epocă a marilor clasici își sădește cele mai roditoare semințe ale literaturii române atât cantitativ, cât și calitativ.

Pornind de la afirmația crititcului Garabet Ibrăileanu, aceea că „epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale și ceilalți, duce cultul formei până la exagerare”, putem spune nu doar că și-au făcut apariția numeroase personalități în literatura română, mai mult de-atât epoca marilor clasici, a dus la construirea unei literaturi cu o varietate de etape fundamentale.

Perioada marilor clasici este a urmat perioadei post pasoptiste, corespunzătoare cu reformele lui Alexandru Ioan Cuza, începând odată cu afirmarea spiritului junimist în cultura românească. Desi reprezintă o perioadă relativ scurtă, de aproximativ 3 decenii, epoca marilor clasici se definește ca fiind cea mai valoroasă perioadă din istoria literaturii românești.

Denumirea epocii nu are legătură cu clasicismul care s-a manifestat în literatura noastră, curent minor manifestat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ci cu reprezentativitatea scriitorilor care devin făuritori ai limbii române, adevărate simboluri în ceea ce privește literatura, dar și noțiunile gramatice ale acesteia. Cei trei reprezentanți ai literaturii române considerați ca fiind făuritori ai limbii, acei Clasici care oferă numele epocii, sunt poetul Mihai Eminescu, dramaturgul Ioan Luca Caragiale și nuvelistul Ioan Slavici.

Mihai Eminescu (1850-1889) este una din cele mai reprezentative personalități ale literaturii românești, unul din cei patru clasici ai literaturii noastre. „Eminescu se deosebește de toți scriitorii vremii sale și prin aceea că opera lui întreagă n-are nici în cea mai slabă măsură și sub nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie cătră toți românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaște ca al lor. Născut în colțul de către graniță al Moldovei de Sus, crescut în Bucovina, apoi școlar într-un așezământ de cultură ardelean, în sfârșit student la Viena între românii din toate părțile, cari sub îndemnul lui, pun la cale înainte mormântului din Putna al lui Ștefan cel Mare, cea dintâi serbare a sufletului, a tradițiilor, a gloriei românești, care sunt ale tuturor celor de sângele nostru și de limba noastră, înfrățit, apoi, cu poporul prin străbaterea adâncă a tainelor cântecului mulțimilor, Eminescu e întruparea literară a conștiinței românești una și nedespărțită” conform lui Noica, în articolul „Mihai Eminescu”, consemnat de către publicația Tribuna din Arad.

În întreaga cultură și literatură națională, exemplul etic și estetic al lui Eminescu este uluitor., dovedind un cult unic, ce nu trebuie să întunece însă pe înaintași, sau pe cei ce l-au urmat, cu toți având valoarea lor în crezul poetului. Opera lui Eminescu, cu lumea ei, ca și cu forța artistică pe care o implică, îl înalță pe poet pe treapta cea mai de sus a literaturii naționale. Luceafăr al poeziei românești, căreia a izbutit să îi dea patina eternității, reprezentând forma de expresie absolută a puterii de creație artistică a poporului român, Eminescu intră, tocmai prin aceastp povară, în universalitate, rămânând una din gloriile ireductibile ale literaturii lumii din toate timpurile.

În ceea ce îl privește pe Ioan Luca Caragiale, acesta și-a făcut debutul la vârsta de 21 de ani, prin colaborarea cu revista umoristică Claponul și Calendarul claponului, continuând cu o colaborare la publicația Ghimpele, în ambele colaborări având oportunitatea de a se pregătii pentru viitoarea activitate de dramaturg, scriitor satiric, prozator. I-a fost coleg lui Mihai Eminescu în redacția ziarului oficial al Partidului Conservator- Timpul, iar mai apoi cu Ioan Slavici. De aici, izbutind o traducere foarte bună la o piesă frantuzească, I.L. Caragiale reușește să intre în cercurile selecte ale Junimii.

Epoca marilor creații ale lui Caragiale este cuprinsă între anii 1878-1890, inaugurându-se cu o noapte de noiembrie, în care citește la Junimea prima sa operă de proporții însemnate și anume comedia O noapte furtunoasă. Piesa este jucată un an mai târziu, în ianuarie 1879, având un mare succes. În 1881 părăsește redacția publicației Timpul.

Pe 13 noiembrie 1884 este prezentată cea mai de seamă operă a lui Caragiale, la Teatrul Național, culme a creației dramatice a lui Caragiale și a dramaturgiei noastre naționale, comedia O scrisoare pierdută. A urmat apoi un alt episod din viața micii burghezimi, prin comedia D’ale carnavalului, apărută în 1885, iar în ultimul său an de mare creație apare drama Năpasta (1890).

I. L. Caragiale se remarcă și prin scurtul volum de proză ce cuprinde nuvelele O făclie de paști și Păcat, două scrieri care dovedesc marele său talent ca prozator. Activitatea didactică îl surprinde ca profesor al liceului particular Sf. Gheorghe în 1885, pentru ca în 1888 să fie, pentru o scurtă vreme, director al Teatrului Național din București.

În iunie 1912, I. L. Caragiale moare după un atat de inimă, fiind înmormântat în cimitirul Bellu din București. În ciuda scurtei sale activități literare dramaturgice, care cuprinde nu mai mult de opt piese, scriitorul este considerat ca fiind cel mai bun dramaturg prin faptul că a reușit să cuprindă în creațile sale și să reflecte cel mai complet, realitățile, comportamentul, limbajul și moravurile vremii sale, reușind să influențeze marii dramaturgi ce l-au urmat, printre care Eugen Ionescu.

Cel de-al treilea clasic al literaturii românești este Ioan Slavici, născut la Șiria, în județul Arad, pe 18 ianuarie 1848. Debutul său literar are loc în 1971 în publicația Convorbiri Literare, prin comedia Fata de birău. Împreună cu Mihai Eminescu, Slavici pune bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună, organizând Serbarea de la Putna a studențimii românești din afară și din țară. Devine secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, iar în cele din urmă redactor la publicația Timpul, după ce se mută în 1874 la București.

Într-unul din numerele revistei Timpul, Eminescu face o adevărată pledoarie a literaturii reale, ingenue, într-o analogie cu volumul lui Slavici, Novele din popor, afirmând că „e înainte de toate un autor pe deplin sănătos în conceptie; problemele psicologice pe cari le pune, sînt desemnate cu toată finetea unui cunoscător al naturii omenesti; fiecare din chipurile cari trăiesc si se miscă în novelele sale, e nu numai copiat de pe ulitele împodobite cu arbori ai satului, nu seamănă numai exterior cu tăranul român, în port si în vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gîndesc si simt ca el. […] Credem că nici o literatură puternică si sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăsi la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului national. Aceasta nu e adevărată numai pentru literat, ci se aplică tot atît de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse în codicile unor tări depărtate ce au trăit si trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va sti să codifice datina tării lui si solutiunea pe care poporul în adîncul convingerilor sale, o dă problemelor în materie”.

Tot Eminescu, conștient de dimensiunea artistică a creațiilor lui Slavici îi face în rândurile ce urmează, o succintă, dar cuprinzătoare caracterizare, alăturându-l creatorilor din generații anterioare lui: „Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent. Autorii generației trecute – un Eliad, un Gr. Alexandrescu, sînt cu talentul lor natural, scriitori cosmopoliți. Alecsandri numai e în generația veche acela care și-au încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc și de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici ș.a. e întemeietorul unei literaturi, nu copiate sau imitate după lord Byron și Lamartine, ci în adevăr naționale. Tot această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca într-o oglindă sie însuși o urmează și Slavici”.

Ion Creangă, un alt clasic ce formează grupul celor patru, s-a născut la Humulești, pe 1 martie 1837 fiind considerat alături de Slavici, Eminescu și Caragiale unul dintre clasicii literaturii române, datorită măiestriei sale de a depăna povești și povestiri și basme, devenind un punct de referință al literaturii pentru copii. Una din cele mai importante creații ale sale este reprezentată de Amintiri din copilărie, prin care autorul se delimitează de orice altă capacitate de rememorare, printr-un talent simplu, înnăscut. Deschiderea sa către lumea literară a societății românești s-a produs prin Eminescu, bunul său prieten și sfătuitor reciproc, simplul dascăl Ion Creangă începând să frecventeze întâlnirile Junimii, conduse de Titu Maiorescu, societate prin a cărei publicație, autorul Creangă a publicat diverse povestiri, parte din Amintiri și anecdote, mai precis în revista Convorbiri literare.

Caracteristica limbii lui Ion Creangă stă în simplitate, în capacitatea acesteia de a fi înțeleasă de toți vorbitorii limbii române, fără a fi lipsită de o adâncă analiză din partea autorului, o adevărată cântărire a vorbelor, spre a alege cuvinte cu sunet și însemnătate perfectă. Creangă păstrează în scrierile sale un stil oral desăvârșit, ușor de reprodus în imaginația lectorului implicit, facilitându-i acestuia pargurgerea lecturii în sine.

I.2. Junimea

În anul 1863, asociația „Junimea” vine ca o dorință de schimbare a culturii românești de către tinerii talentați, majoritatea doctoranți în străinătate: Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu, Petre Carp, Theodor Rosetti și Vasile Pogor, după cum aflăm chiar de la Titu Maiorescu „Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”.

Junimea, este în fapt o grupare culturală și literara care a luat naștere la Iași în toamna lui 1863. Apariția și parcursul acestei instituții ad-hoc a generat nu doar un curent puternic de idei complex pe care îl definim astăzi drept junimism, ci și o stare de spirit,care, conform lui Z. Ornea, consta într-un „criticism pozitiv ce aspira spre creație și consolidare”.

Junimea propune o analiza lucida a literaturii romane contemporane, reușind să se delimiteze de entuziasmul generației de la 1848 (generația pașoptistă), ai cărei scriitor se angașaseră în susținerea idealurilor de tip revoluționar și în promovarea creației autohtone, necondiționat. Se respinge totodată mediocritatea în cercurile ei literare și se încearcă îndrumarea scriitorilor către epoci mai însemnate ale poeziei, artei în general.

În cadrul acestei societăți, se desfășoară un adevărat ansamblu de management cultural, înființându-se o editură proprie, tipografie independentă și chiar un sistem de librării. Membrii junimiști reușesc să inventeze noțiunea dizertației de idei, să inițieze prelecțiuni populare și să impună treptat o scară de valori, prin editarea unor lucrări științifice și antologii de poezie însemnate.

Pe lângă membrii, Junimea atrăgea alături și colaboratori de renume, precum scriitorii Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, filologii Alexandru Philippide, A. Lambrior, precum și istorici, dintre care îl amintim pe Al. D Xenopol. Se formează așadar o adevărată școală de idei, sau, așa cum o numește Tudor vianu, „o comunitate”.

Revista Convorbiri literare apare în 1867, pentru ca în 1884 să devină o publicație lunară, iar în 1885 să cuprindă mai multe pagini, dar să apară cu aceeași frecvență lunară. Se mută în această perioadă la București, loc unde se vor ține și ședințele societății.

Prima formă de manisfestare a societății a fost reprezentată de un ciclu de conferințe pe care membrii ei le susțineau în fața unui public numeros. Într-un cerc mai restrans aveau loc renumitele ședințe literare ale Junimii, ședințe în care au citit creațiile lor pline de sens, mulți scriitori importanți ai vremii

Momentele cheie care au marcat evoluția Junimii au fost discuțiile purtate in problema ortografiei, discuțiile pentru alcătuirea unei antologii complete a poeziei de pâna la 1865 și critica formelor fără fond, expresie sintetică a întregii indeologii junimiste.

“Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă, /…/ mai bine să nu facem deloc academii /…/ decât să le facem fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi. Căci dacă facem altfel, atunci producem un șir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puțin lung fără fondul lor propriu. /…/ În acest timp, formele se discreditează cu totul în opinia publică și întârzie chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor și care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor disprețuit.”

Teza formelor fara fond are un mare rasunet in epoca, dar si mai tarziu, fiind continuată și reevaluată de Eugen Lovinescu. Aceastaea va constitui o vreme îndelungată obiectul unor dispute acerbe.

O nouă direcție literară se afirmă la Junimea între 1874 și 1885, prin activitățile lui Titu Maiorescu în domeniul criticii și a lui Mihai Eminescu, Ioan Luca Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici în domeniul literaturii. Acestei etape îi urmează o primă generație post-maioresciană, formată din Simion Mehedinți, Mihail Dragomirescu, Constantin Rădulescu-Motru, acestia conferind un caracter profund filozofic și istoric.

T.Maiorescu, scrie în 1890 despre aceasta că a fost o adunare privată de iubitori ai literaturii și ai științei, de iubitori sinceri. Din întîmplare cei dintîi ai ei s-au găsit a fi înzestrați cu cunoștințe destul de felurite, fiecare după studiile și după gusturile sale, încît să se poată completa unii pe alții și totodată să se poată înțelege. Discuțiile cele mai animate, însă fără nici un amestec de interese personale, i-au apropiat și i-au împrietenit, atrăgînd încetul cu încetul pe mulți alții, a căror dispoziție de spirit îi făcea accesibili la asemenea cercetări adesori abstracte.

În primii ani ai acelor întâlniri intime s-a urmărit cu stăruință citirea mai tuturor operelor literaturii române de pîn-atunci, bune-rele cum erau și pe temeiul unor asemenea cetiri se iscau discuțiile: observări critice, încercări de stabilire a unui teren comun de înțelegere, teorii conduse le extrem și apoi limitate sper o aplicare mai firească, expuneri științifice despre estetică, despre limbă, despre scriere, despre multe alte obiecte ale gîndirii omenști – căci științele se înrudesc – de omnibus rebud et quibusdam aliis, totdeauna libere, adeseori îndraznețe, de regulă vesele, niciodată personale, sau meschine, sau înveninate. Și se formase astfel o stmosferă de preocupări curat intelectuale, care fără voie și pe nesimțite ajunsese stăpîni pe toți, așa încăt orele petrecute o dată pe săptămână la „Junimea” stăteau în cel mai mare contrast cu viața de toate zilele, erau o lume aparte, un vis al inteligenței libere, înălțat deasupra trivialităților reale. Și așa de intensiv și așa de puternic lucra această atmosferă asupra celor ce o respirau, încît forma ea însăși o legătură între ei și-i armoniza pe toți pentru timpul cît dura, pe unii pentru toată viața lor”.

I.2.1 Cele 3 perioade Junimiste

În prima perioadă Junimistă delimitată între anii 1863-1874, întâlnim un pronunțat caracter polemic, manifestat în trei direcții: limba, literatura și cultura, sub deviza „Intră cine vrea, iese cine poate” .

Cea de-a doua perioadă, între 1874-1885 se definește ca fiind cea mai prolifică perioadă de publicare, fapt alimentat de mutarea în Iași și București a ședințelor, prin care s-a realizat o scădere a spiritului critic.

Între anii 1855 și 1944 societatea capătă un caracter preponderen științific, revista pierzându-și autoritatea în domeniul literar. Se publică așadar mai multă literatură științifică, până în 1944, când activitatea este întreruptă.

II. Opera lui Mihai Eminescu

II.1. Mihai Eminescu în literatura națională și universală

Opera lui Eminescu, cu lumea ei, ca și cu forța artistică pe care o implică, îl înalță pe poet pe treapta cea mai de sus a literaturii naționale. Luceafăr al poeziei românești, căreia a izbutit să îi dea patina eternității, reprezentând forma de expresie absolută a puterii de creație artistică a poporului român, Eminescu intră, tocmai prin aceastp povară, în universalitate, rămânând una din gloriile ireductibile ale literaturii lumii din toate timpurile.

Marele poet român nu înseamnă însă o apariție întâmplătoare, și nici un astru aruncat de mâna zgărcită a destinului pe firamentul poeziei naționale și universale. Forța lui creatoare provine în primul rând, din vastitatea culturii extraordinare și a concepțiilor lui din orizontul afectiv și spiritual fără limite.

Confruntându-se cu manuscrisele poetului, sau mai bine zis cu tainele ispitoare, câte sunt și câte reprezintă obârșia oricăreia intre marile sale creații, fie ele antume sau postume, și deopotrivă, cu treptele succesive prin care trec acestea, de la plămada informală, neînsuflețită și până la statura împietrită, superbă, fără de moarte, la care ajunge în marile sale poeme, Eminescu ni se înfățișează ca unul dintre cei mai mari creatori de valori artistice din cultura lumii, năzuința lui cea mai intimă îndreptându-se nu numai către epocile romantice ale istoriei, dar și către leagănul de pace și uitare al iubirii și naturii.

II.1.1. Eminescu în literatura națională

În planul literaturii naționale, periodizând activitatea poetului, cum s-a ajuns, într-un sens istoric, evolutiv, la patru epoci, putem spune că întâia epocă eminesciană s-a desfășurat între anii 1866-1870, când Eminescu, încă tributar influențelor poeziei naționale anterioare, mai cu deosebire lui Bolintineanu, Eliade, Alecsandri.

Cea de-a doua epocă a corespuns perioadei 1870-1876, perioadă în care poetul se află sub înrăurirea romantismului european, îndeosebi celui german, ca urmare a studiilor sale universitare la Viena și Berlin, și când se desprinde cu totul de înaintași, devenind tot mai original și mai profund.

A treia epocă, 1876-1883, este considerată perioada marilor creații, când poetul atinge culmi nebănuite în realizarea poeziei totale, în care Eminescu înseamnă cea dintâi biruință absolută a puterii de creație artistică a poporului român. În scrisul românesc, el se înalță dintr-o dată ca un munte de o paradisiacă strălucire, cu fruntea pierdută în azur, domnind toate înălțimile câte au fost și câte aveau să urmeze în relieful poetic și spiritual al țării.

În întreaga cultură și literatură națională, exemplul etic și estetic al lui Eminescu este uluitor. Cultul poetului nu trebuie să întunece însă pe înaintași. Aceștia au avut și își au valoarea lor. Cum se știe, Eminescu însăși ne-a orientat în privința aceasta, prin poemul lui Epigonii, adevărată profesiune de credință a patruzeciopotismului său, în care evocă adevărate comori de duh și înțelepciune cuprinse în operele marilor scriitori înaintași, de la Dimitrie Cantemir și până la Eliade și Alecsandri, „acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice”.

Evocând zilele de glorie ale scrisului românesc, cu toată căldura sufletului său, poetul se duce în trecut la Cichideal, Mumuleanu, Prale, Văcărescu, Beldiman, Sihleanu, Donici, scriitori oarecum mărunți, dar care se bucură de respectul poetului pentru că la vremea lor „au scris o limbă ca un fagure de miere”.

Eminescu este așadar conștient că fără de aceștia n-ar fi fost el, că, așa cum spune Tudor Vianu, „un mare poet se constituie din substanța tuturor cuceririlor anterioare ale puterii de expresie, peste care geniul ultimului venit adaugă contribuția lui hotărâtoare”. De aceea Eminescu, confundat cu toată complexitatea lui plină de abisuri și de contradicții, într-un proces de continuă căutare și transfigurare a adevărului vieții, n-a uitat să aducă înaintașilor recunoașterea cuvenită, și nici să îi uite pe aceștia.

Începând încă din 1866, când elev fiind, Eminescu publică într-o broșură ocazionalp constituită la moartea profesorului său Aron Pumnul, prima poezie, rămasă totuși neinfluențată de sistemul fantezist exagerat al dascălului său, și în tot ce avea să scrie de acum încolo, mesajul liric al poetului se adresează nu numai contemporanilor săi, ci și urmașilor, datori în egală măsură să cunoască simțul cugetării și expresiei poetului, limpezite și adâncite în luptele cu lumea vremii lui.

După registrele stării civile, Eminescu a trăit doar 39 de ani, între 15 ianuarie 1850 și 15 iunie 1889, dar după registrele activității lui creatoare, mult mai puțin- începând din anul 1866 și până la 28 iunie 1883, când fulgerat de Apollo, Luceafărul ce strălucea pe firmament de aproape două decenii, intră în umbra unei eclipse din întunericul căreia n-avea să mai poată ieși.

Eminescu rămâne însă poetul fără pereche care a dat versului românesc mlădierea cântecului fără de moarte, iar verbului românesc, flexiunile și diatribele cele mai înflăcărate, drept mărturii ale unei înalte și cuceritoare personalități civice, care a pus în împlinirea îndatoririlor sale obștești, în ciuda atâtor adversități și ostilități, nu numai cea mai bună pregătire a sa, dar li perseverența, devotamentul, modestia și neobijnuita bună-credință.

Poate că nimic nu exprimă mai deplin, la nivelul adevărului vieții, legătura neegalatului nostru poet național cu ființa poporului pe care l-a slujit cu patimă, decât propriile cuvinte, turnate în tiparul nemuritor al geniului său, într-un moment de adâncă luciditate: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.

„Eminescu nu a fost niciodată un contemplativ pasiv al tipului său, nu a privit cu indiferență evenimentele desfășurate sub ochii săi și ideea de retragere din luptă pe care par a o recomanda versurile lui, este tocmai rezultatul angajării fprp reticențe în frământările sociale și politice contemporane” , conform lui Alexandru Piru, carecontinuă prin a afirma că, „pornind de la datul real” poetul se ridică la „observații obiective, de semnificații generale”, fapt ce face ca satira eminesciană să se înscrie la rândul permanențelor artistice de întâiul ordin „nu numai pentru caracterul ei concret istoric, dar și pentru adevărurileindiscutabile asupra umanității, sub aspect moral, pe care le conține”.

În valorificarea creatoare a floclorului național, Eminescu se ridică tot astfel, pe cele mia înalte trepte de vrajă și descântec, purtat de o efervescență lirică fără de asemănare, începând cu acea auro descriptivă incantatorie din Făt-Frumos din lacrimă și ajungând la Revedere… și mai apoi la neasemuita poveste de dragoste din Călin (file din poveste) și încă la Luceafărul. Tot astfel, în slăvitele cântări ale cântăriloe, închinate iubirii și frumuseților de basm ale naturii patriei, poetul evoluează de la poezia fericirii eruptivă din Frumoasă-i, Când, Floare-albastră, Lasă-ți lumea, Lacul, la acele elegii sublime ale dezolării cum sunt S-a dus amorul, Când amintirile, Din valurile vremii, Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci, Și dacă, Te duci, De ce nu-mi vii, Adio, Odă (în metru antic) și altele, în care regretul după iubirea pierdută, pe care poetul încă o proslăvește, capătă accente sfâșietoare.

În privința postumelor poetului, acestea conțin, conform lui D. Panaitescu-Perpessicius „conțin o mai categorică putere de destăinuire. Ele circumscriu anumiți ani din viața poetului, pe care îi delimitează cu detalii precise și îi animă, punând în locul vechilor spații albe livezi înverzite sau grădini bătute de furtună – deci viață.” Atât postumele cât și antumele obictivizează marea dramă a lui Eminescu și uimitoarea lui putere de mișcare pe culmile simțirii și gândirii românești, pe care generațiile de scriitori, câte s-au succedat și se succedă, le iau drept pildă privindu-le cu admirație.

Referindu-se la cele peste 250 de titluri de postume scoase la lumină prin ediția Perpessicius, Nicolae Iorga era fericit să constate că legenda unui Eminescu „care scrisese puțin și geu, amestecând blestemul pentru realitate” legenda unui „zeu sinistru tăiat în marmură neagră”, dispare întru-totul. „Se destăinuiesc scrisori ale lui pierdute prin ziare, se comunică o sumă de caiete, în care se cuprind poezia și proza, pre care nu le-a tipărit dar nici nu le-a distrus, căci el știa că sunt în ele diamante, care alteaptă ceva mai multă tăietură pentru a străluci pe deplin.” Nicolae Iorga conchide afirmând că „un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a ști, suflet doritor de a se împărtăși altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici țintind necontent idealul”.

Arta cuvântului la Eminescu este deopotrivă exemplară și uluitoare. Poetul a dus o luptă necurmată cu limba, cu morfologia și sintaxa ei, cu lexicul, cu bogăția sau rigiditatea formelor ei de expresie, luându-și drept temelie și izvor în opera sa, graiul viu al poporului, cu toată simplitatea sau podoabele lui. În acelaș timp, profund ancorat în realitățile tradiției culturale românești, Eminescu a izbutit să folosească ăn această luptă, disponibilitățile limbii române, rupând-o din vechile tipare și înălțând-o la o expresivitate și forță de sugestie cu totul pe măsura geniului. Dragostea și interesul lui pentru înaintași evoluează de la cronicari, până la Bălcescu, Eliade și Alecsandri, prețuind tot ce acești predecesori mai mari sau mai mici i-au pus la indemână.

Puțini dintre contemporanii lui Eminescu ne-au lăsat mărturii prețioase despre viața și opera sa, despre sublimul și tragicul flux către care era mânat poetul în viață și în cvreația sa ca de o uriașă forță nevăzută. Posterioritatea îi poartă însă un cult infinit. Cele aproximativ 4000 de titluri, câte numără până în prezent bibliografia eminesciană, demonstrează într-un fel exemplar, cultul tot mai sporit al generațiilor contemporane, după datele unei inexorabile dialectici, pentru destinul celui mai reprezentativ poet al nostru, opera lui Eminescu continuând capitolul sau fenomenul cel mia complex și mai cercetat din câte înregistrează istoria și exegeza literară filozofică românească.

Enormele tiraje ale edițiilor eminesciene sunt încă într-o continuă creștere, an de an, cifrele nebănuite ale exemplarelor demonstrând că poetul ale cărui dimensiuni se confundă totalitar cu cele ale conștiinței românești dintotdeauna, pătrunde în viața de toată ziua a poporului, ca un izvor de forță, de orientare și propulsie.

II.1.2. Eminescu în literatura universală

În planul literaturii universale, ca și în planul literaturii naționale, Mihai Eminescu rămâne unul dintre cei mai mari poeți romantici ai lumii, tipul uman și creator al inadaptatului de geniu, care resimte cu dureroasă luciditate, abisul dintre idealurile sale înalte și lumea mărginită în care trăiește.

Cuprins de timpuriu de febra marilor înaripări creatoare, împătimit de cunoaștere și de artă, chinuit de nevoia de a afla un răspuns marilor întrebări privind condiția omului în univers, neegalatul visător român, purtând însemnele nobile ale neamului său, așezat la această răscruce de drumuri și de spații, refuză să adere la oricare formă socială de viață ce îi apare înjositoare și, sprijinindu-se pe natura hyperioniană, asemenea celor mai mari creatori ai lumii, el caută cu fervoare soluții pentru rezolvarea conflictelor care împiedică realizarea unei armonii posibile între realitatea umană și esența ei.

Datele pe care ni le oferă opera lui Eminescu în poezie, în proză și publicistică, precum și decorul terestru și cosmic în care se mișcă poetul înfruntând timpul și spațiul, demonstrează cu prisosință nu numai familiarizarea lui, la cel mai înalt nivel, cu întreaga lume a ideilor și sistemelor filozofice, dar și cu lirismul tuturor timpurilor.

Poet și filozof, Eminescu a consacrat o neînchipuită energie și clarviziune în perioada studiilor universitare vieneze și berlineze, în descifrarea și asimilarea cugetărilor și motivelor poetice ale celebrilor antici greci și latini – Platon, Aristotel, Homer, Plutarh, Ovidiu, Horațiu, Catul, Tibul, Properțiu, pentru ca apoi, bogăția și bogăția de proporții fabuloase a tezaurului spiritual al poetului, care potențează la maximum forța creatoare a geniului său, să includă deopotrivă, rând pe rând, evul mediu, Renașterea, clasicismul, romantismul, naturalismul, materialismul filozofic al veacului trecut. Spiritul său creator își desfășoară larg aripile și, sfidând orice limită, își ia zborul printre constelații spre absolut, asemenea luceafărului din poemul său, proiectându-și luminile peste nemărginirea Timpului și Spațiului.

Discursul liric etern al poetului înregistrează ecoul tuturor lecturilor sale adâncite din Kant și Schopenhauer, din Lessing și Spinoza, din Prudhon, din Marx, din Engels, apii din Calidassa, Rig-Veda, Dante, Shakespeare, Goete, Schiller, Novalis, Schelley, Lenau, Heine, Holderlin, Hoffman, Colerifge, Edgar Poe, Calderon, Leopardi, Vigni, Lamartine, Victor Hugo – toate influențele, înrâuririle și confluențele de motive din planul literaturii europene și universale fiind asimilate și încorporate în complexitatea viziunii sale adânc originale. În scenografia ideilor și motivelor, câte au circulat în literatura și cultura europeană de-a lungul atâtor vremi, și mai ales din veacul său, Eminescu își are momentul lui Propriu, unul irecuzabil, izvorât din stirpea lui dacă și romană, ca și din curgerea vieții lui interioare, din propria sa biografie – moment ce se situează la locul de întâlnire al climatului național cu cel european.

În ceea ce privește influența filozofiei lui Kant și Schopenhauer, destul de puternică, în opera eminesciană, ne spijinim pe afirmația lui Călinescu, potrivit căruia „poetul pornește de la Kant, dar construiește în spiritul lui Schopenhauer”. Întrucât în opera lui Eminescu pesimismul se înfruntă cu optimismul, ala cum dragostea de viață înfruntă dezolarea, observăm o delimitare de spiritul schopenhauerian, la care mesimismul este rece, are un caracter negativist, de anulare a marilor virtuți ale vieții. Pesimismul lui Eminescu este așadar unul profund uman, contemplativ, sau de natură protestatară, izvorând din conflictele sale cu strâmba alcătuire a lumii pe care aspiră să o îndrepte.

Ilustrativ în sensul celor afirmate este între altele frecvența termenului senin, care apare atât de des la Eminescu, unul dintre puținii mari poeți ai lumii care au aspirat cu atâta patimă la înălțarea în sfere solare, la echilibru și armonie deplină.

Imaginea geniului la Eminescu, prin deosebire de capacitatea poetului de a armoniza rațiunea cu fantezia, se diferențiază fundamentul de imaginea geniului conceput de Schopenhauer. Geniul la Eminescu nu mai este un damnat, un tip misterios și tenebros. Eminescu umanizează geniul, îi dăruiește lumină strălucitoare și aspirații omenești superioare, îl apropie de lume, de interesele și problemele ei, deși geniul rămâne și la poetul nostru o natură de excepție, consecventă sieși, în toată clipa și în tot locul, în drumul lui încărcat de atâtea sfinte poveri.

„Marele Britt”, sau „geniala acvilă a nordului” cum îl numește Eminescu pe Shakespeare, ocupă un loc în inima și mintea poetului nostru. Ca în Homer, Eminescu vede în Shakespeare un prototip al geniului, care trebuie înțeles ca expresia unei forțe a naturii. Slăvita umbră a uriașului Shakespeare și a creației acestuia trece de multe ori prin poeziile și publicistica lui Eminescu, dar elogiul cel ami cald pe care poetul i-l mărturisește lui Shakespeare este cel din postuma Cărțile, adusă la lumina tiparului de Perpessicius, în ediția sa academică. Poezia este, în fond, o scurtă compoziție spirituală, de tipul unei răscolite confesiuni lirice, în care Eminescu recunoaște în Shakespeare pe supremul lui învățător, punându-l alături în analogie, de iubita sa, care la rându-i reprezintă una din marile cărți ale cărei taine și limpezimi a sorbit, ca dintr-un nesecat izvor, prospețime, tărie și înțelepciune:

„Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu;

Izvorul plin al cânturilor tale

Îmi sare-n gând și le repet mereu.

Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,

Furtună-i azi și linu-i glasul tău;

Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe

Și-nveți un ev cum poate să te-nvețe.

. . .

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învățat ca lumea s-o citesc…”

Umanitatea lui Shakespeare este de altfel, pentru Eminescu, dintre cele mai pilduitoare. Opera genialului Dramaturg este considerată ca o imensă scenă a lumii, unul din motivele folosite în Glossă, în fața căreia, ca la teatru, cele mai diverse exemplare ale acestei uriașe comunități planetare sunt chemate să își vadă și să își contempleze chipul.

Proza literară și publicistică a lui Mihai Eminescu demonstrează, ca și poezia, că poetul lucrează, asemenea marilor exponenți ai literaturii și culturii universale, cu cele mai înalte concepte făurite de rațiunea omului superiorității spirituale depline. Apoi, însemnările lui Eminescu ca cercetător al veacului său învolburat, în atâtea probleme ale societății,științei, filozofiei, poeziei universale, ar putea alcătui materialul unui Zibaldone fără îndoială mai extins, mai variat și mai bogat decât cel al lui Leopardi.

Privit prin prisma Luceafărului, mesajul universal cel mai complex al poetului, poem prin care potențează în absolut forțele creatoare ale autorului, cel mai cristalin și totodată cel mai spontan dintre poemele sale, deși apariția lui lasă în urmă un și de ani de îndelungă și minuțioasă muncă de laborator, cu retușări, cumpăniri infinite în folosirea materialului cel mai potrivit desăvârșirii lui arhitectonice; Eminescu manifesta ca oricare mare creator universal autentic, confluențe și semne ale unor afinități elective cu spiritele înrudite – unele discutate, altele nediscutate, căci niciodată nu vor putea fi cuprinse toate, laolaltă, pentur că niciodată nu se va putea spune totul despre Eminescu.

Ancorat însă atât de adânc în viața pământului național și a poporului său din care își trage rădăcinile și idealurile, și contopind sau topind izvoarele, confluențele, înrudirile fie ele și de ordin național sau universal, în sufletul lui, de o nebănuită puritate și nobilitate, ca într-o matriță stilistică originală și unică, Eminescu își fundamentează opera pe temeliile cele mai adânci ale sufletului românesc și ale cugetării prorii, dând ideilor și sentimentelor omenești perspective universale nebănuite. Tot ce fusese împrumutat de poet, sub orice formă, din cultura națională și universală, se împrăștie și se mistuie ireversibil în miracolul original al creației sale.

Poet cosmic, prin avânturile sferei înalte care îl animă și în care peregrinează, clasicul visător Eminescu rămâne însă și cel din urmă mare romantic al lumii, care a încercat și a izbutit să realizeze în opera sao o sinteză organică și uimitoare între efluviile romantismului european și rigoarea spiritului clasic.

Răsărit din adâncimile milenare ale sufletului și codrului românesc, căci ceea ce irigă fluxul muzical al versurilor sale, prutându-i feniul spre melosul popular, este însuși pământul atât de bogat dăruit al României, dar pătrunzând prin traduceri și studii în atâtea limbi străine, de mai mare sau mai mică circulație, Eminescu se face cunoscut astăzi tot mai mult și se impune ca unul din cei mai mari poeți ai lumii, din toate timpurile, contemporan tuturor generațiilor și neamurilor – un clasic.

Aproape că nu există limbă omenească, de circulație relativă pe meridianele lumii, în care să nu se fi tradus o parte din opera lui Eminescu, mai cu seamă poezia. Iar din aceasta nu numai pentru că pătimirea lui omenească s-a subliniat în idei și imaginea permanentă de o universală valoare estetică și etică, dar și pentru că Eminescu este unul dintre puținii din lume care au adus în geniul lor poetic forța înțeleaptă a pătrunderii adevărului vieții și tainelor adânci ale universului, precum și expresia filozofică și lirică a proceselor esențiale din devenirea istorică a popoarelor.

Nefiind slujit însă de o limbă de circulație universală, nici la vremea lui, nici mult dincoace de vremea lui, Eminescu n-a putut transmite și celorlalte popoare ale lumii mesajul său liric de esențe atât de nobile și de profund umane.

Astăzi însă, poetul se face tot mai mult cunoscut în lume grație tălmăcirilor și studiilor care apar, stârnind un interes crescând în limbile de largă circulație europeană și mondială. Amintim pe cele ale poeților de limbă spaniolă Rafael Alberti și Maria Tereza Leon, care au dat temerare echivalențe eminesciene în limba lor, sprijinindu-se pe intuiția geniului din Țara soră de la Dunăre, apoi pe cele ale traducătorilor în portugheză, Carls Ruieros și Victor Buescu, ca și numărul considerabil de traduceri în limba germană, de la cele ale lui Titu Maiorescu și Mitte Kremnitz până la versiunile lui K. Reichter, M.W. Schroff, Oredin, Sperber, H. Roth. Excelează apoi cele în limba franceză ale lui Vivier, Barral, Miller-Verghi, Lahovary, Drăgănescu-Vericeanu, D. I. Suchianu și cele în engleză ale Silviei Pankhurst, P. Grimm, D. Cuclin, ca și cele în italiană ale lui Antonio Carini, Umberto Cianciolo, Ramiro Ortiz, Rrosa del Conte, Mario Ruffini.

Limba rusă îl cooptează pe Eminescu prin traducerile Annei Ahmatova, Leonid Martinov, Samoilov, Kozevnikov, maghiara prin Franyio Zoltan care a tradus peste 8000 versuri, belgiana prin Michel Steriade, suedeza prin Ion Milos, araba prin Adul Ahmed, armeana prin Siruni, iar tălmăcitorii și tălmăcirile din opera genialului liric al lumii, românul „nepereche” Eminescu, se tot adaugă.

Tot astfel, dintre exigenții de limbă străină cei mai de seamă ai poeziei lui Eminescu, mnționăm cu deplină satisfacție, numele profesoarei Rosa del Conte, de la Universitatea din Roma, cunoscută prin amplul și srtălucitul său studiu Eminescu o dell absoluto – Eminescu sau despre Absolut.

Cercetând o vastă bibliografie eminesciană și însușindu-și sensurile primare ale fiorului liric al mariolor creații ale poetului, antume și postume, Rosa del Conte caută cheia de boltă a exegezei eminesciene în determinarea precisă a raporturilor dintre existența temporală și eternitate. Pentru exegenta italiană, Eminescu, ca poet al existenței, al naturii drapate în straie de purpură, al iubirii și al marilor viziuni cosmice, echivalează cu absolutul însuși, un absolut lirico-filozofic pe care îl dăruiește lumii, cu generozitate, neamul românesc.

Vrednică de amintit este și prefața la una din versurile engleze ale Silviei Pankhust, aparținând marelui ramaturg englez Bernard Saw, în care acesta își mărturisește cu uimire admirația față de Eminescu, conferindu-i poziția de strălucit salvator al romantismului european, prin virtuțile sale neobișnuite cu care poetul român împodobește poezia lumii. Studiul profesorului de la Sorbona, Alain Guillermou La genese interieure des poesis d’Eminescu care caută să pună în lumină unitatea universului liric al poeziei eminesciene, dovedește de asemenea, o excelentă cunoaștere a operei lui Eminescu. La rândul său, studiul profesorului maghiar L. Galdi, Atilul poetic al lui Mihai Eminescu, ca și cel al profesorului italian Mario Ruffini, de la Universitatea din Torino, despre Poezia de iubire a lui Eminescu, sunt de asemenea între cele mai cunoscute și apreciate din câte sugerează perspectiva universalității neasemuitului poet romantic român.

În zilele noastre, nu mai surprinde pe nimeni chipul uluitor în care Eminescu, un om universal, dublat de un geniu universal, preocupat de toate problemele existenței, toate mișcările sociale și politice, de toate sistemele și ideile filozofice precum iubirea, natura, nemărginirea și absolutul, s-a dăruit semenilor, Patriei și Umanității în cea mai fermecătoare limbă a românilor, căci, așa cum spunea G. Călinescu, „universalitatea unui poet, când n-o confruntăm cu efemera notorietate, este împrejurarea prin care opera sa, zămislită în timpul și spațiul pe care le exprimă, iese din limitele epocii sale și ale țării unde a luat ființă și devine inteligibilă întregii umanități. Pentru cei care au evadat astfel din contingențele imediate, noțiunile de clasicism, romantism pierd orice sens… Homer era grec, Dante, florentin, Shakespeare, englez :extirpați din opera lor ceea ce e concret etnic, și totul rămâne inert și fără puls. Universalitatea este o inimă individuală, puternică și sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului, precum și în viitor”.

Construind astfel, pe spații uriașe, cu ardere nemaipomenită, Eminescu asemenea lui Homer, Dante și Shakespeare, despre care vorbește aici Călinescu s-a înălțat pe el însuși în inima țării și a lumii ca un munte de o cerească frumusețe, ale cărui culmi rămân inaccesibile chiar celor mai temerari dintre predestinați.

II.2. Poezia filozofică Eminesciană

Poezia filozofică nu constituie la Eminescu doar un sector anume al creației lui și nici nu se leagă de una sau de alta din perioadele activității creatoare a poetului. Orizonturile deschise de vasta cercetare la care George Călinescu supune creația eminesciană și însăși opera poetului adusă la o valoare de circulație, cu toate antumele și postumele, prin monumentala ediție Perpessicius, cu subliniază adevărul că majoritatea poeziilor lui Eminescu au un pronunțat caracter filozofic.

Familiarizat, ca gânditor, cu lumea ideilor înate, Eminescu și-a pus de timpuriu întrebări fundamentale asupra condiției omului în univers, și a căutat cu fervoare soluții pentru a rezolva conflictele sale neîntrerupte cu lumea în care trăiște, sau a conflictelor care împiedică realizarea unei armonii între existența umană și esența ei între ordinea naturii și ordinea socială, între libertate și necesitate.

Ca tip uman al inadaptatului superior, ca un inadaptat de geniu, care a resimțit cu dureroasă luciditate abisul dintre aspirațiile sale cele mai înalte și realitățile de fapt ale vieții sociale, Eminescu se eliberează pe sine, mărturisindu-se necontenit în poezie – actul poetic pentru dânsul fiind, din toate punctele de vedere, un act liber, un act în care lucrează și se evaluează forțe de esență superioară.

Astfel stând lucrurile în conștiința poetului, purtător al propriului său destin, ca orice geniu, Eminescu rămâne pretutindeni în poezia sa un meditativ, un cugetător, un filozof, evoluând de la meditația simplă asupra existenței, caracteristică poeziilor de început, și până la acea nemărginită sete de cunoaștere, de perfecțiune, de ideal, până la acel patos al adevărului și absolutului, caracteristice poemelor de mari proporții, cum sunt Scrisorile și Luceafărul – toate alcătuind un univers liric de o neobișnuită grandoare și autenticitate – sau/ în alt chip, încă din perioada izbugnirilor vizionare ale tinereții creatoare și până când sufletul romanticului împătimit se lasă fermecat de dorul depărtărilorce se pulverizează în neant ori de muzica morții.

Puțini sunt poeții lumi care să fi realizat într-un răstimp atât de scurt și în condiții de viață atât de neprielnice, o mai largă sinteză de idei și atitudini filosofice, sau de valori poetice axate pe motivul sensurilor superioare ale existenței, ale dorului de nemărginire, de absolut, ca Mihai Eminescu.

Dacă unul din izvoarele principale ale meditației și cugetării eminesciene l-a constituit prăbușirea iluziilor cu privire la posibilitatea transofrormărilor sociale prin înfăptuirea revoluțiilor burgheze, sau burghezo-democratice, pe plan european și național, în atmosfera acestor revoluții geniul poetului putând respira mai adândc, nu-i mai puțin adevărat că marea atracție exercitată asupra conștiinței lui Eminescuîn perioada anilor de studenție de la Viena și Berșom, 1869-1874, de anumite laturi ale filozofiei lui Schipenhauerapare tot mai evidentă.

Aceasta solicită necotenit nuanțate explicațoo și discriminări, fondul intim al poetului rîmânând mereu acelaș și nealterat, chiar și atunci când poetul se confruntă cu tezele budiste sau își adapă cugetul la izvoarele culturii antice, însușindu-și unele elemente sau motive din Platon, Aristotel, Hesiod, sau din poezia lui Horațiu și Ovidiu, iar mai tarziu din Shakespeare, Goethe, Schiller, Byron, Leneau, Novalis sau Holderlin.

Drama pe care o trăiește Eminescu, ca om, ca poet și gânditor, își află cauzele tocmai în această inaderență la influențele exercitate asupra sa, în această conștiință a personalității sale, eliberată de orice servitute spirituală, totdeauna asemănătoare sieși.

Expresie a uneipermanente tensiuni morale, sub impulsul revoltei titanice a aspirației spre absolut și al sentimentului filosofic al zădărniciei, personalitatea creatoare a lui Eminescu, aflându-și o manifestare autentică în oricare din sdectoarele mari ale operei sale- poeziei, proză, publicistică- rămâne profund originală. Poetul are conștiința valorică a personalității lui, dar această conștiință de sine este torturată de răul social al vremii în care trăiește, de inversiunea pătimașă sau degradarea valorilor spirituale și morale din lumea contemporană, dominată de o expansiune nelimitată a instincteor josnice și a bravărilor antiumane.

Ideea hegemoniei răului în lume nu are la Eminescu, de pildă, sensul matafizic, ontologic, din filozofia lui Schopenhauer. Eminescu este incomparabil mai uman, mai aproape de viață, în gandirea lui poetică și filozofică.

Răul social la Eminescu are un înțeles istoric- și ăn privința aceasta, poetul este mult mai apropiat de umanismul filozofiei materialiste- acest rău izvorând din sânul societății divizate dîn clase antagoniste, din reale interese și scopuri de clasă ale acestora, din efectele teribile ale dominației egoismului, răutății, cupidității, a voinței furioase de parvenire. Alteori, drumurile și căutările lui îl poartp către izvoarele înțelepciunii antice. În mpsura în care Eminescu este un romantic, care aspiră spre clasicism, el este și un umanis, dar un umanist tragic, care pendulează între sentimentul vieții, al dorului nemărginit, asemănător oarecum iraționaleișinecurmatei voințe de a trăi a lui Schopenhawer, și o inadaptare proprie proprie sensibilității lui ultragiate între setea de absolut și sentimentul neputinței de a-l atinge.

În timp ce la Schopenhauer ideea caracterului absolut al răului în ume are ca resort ultim demonstratia filozofică a absurdității oricărei acțiuni sociale și politice pentur a-l înlătura, la Eminescu, ideea răului și a voinșei de a trăi are caracter polemic și acuzator fiind utilizată cu scopul de a denunța și condamna nedreptățile și nefericirile la care este supusă lumea într-o orânduire strâmbă. Această îndeamnă indirect, la o luptă efectivă împotriva egoismului și a suferinței și în niciun caz la o renunțare sau la împăcarea cu răul și cu viața așa cum este.

Drumul poetului de la acel „farmec trist și neînțeles” din poezia iubirii și a naturii, de la simbolurile vieții sau temporalității/ în grai popular, uneori familiar, intimist, și de la simbolurile morții sau ale eternității din poeziile de inspirație folclorică, făcând loc atitudinii filozofice, este însă un drum evolutin și se desfășoară pe fondul melancoliei structurale a poetului, alimentată de suferința și revolta crescândă la care îl supune spectacolul lumii contemporane.

Astfel, în fragmentele postume ale poetumului „Murejanu” spre exemplu, meditația cu privire la atotputernicia elementelor răului în lume și în istorie, nu are substratul metafizic al acelei obscure și ireductibile „voințe oarbe de a trăi”, sau al acelui „bellum omnium contra omnes” din filozofia lui Schopenhauer. Ea izvorăște din sentimentul de amărăciune al poetului față de eșecul marilor răscoale și a prăbușirii iluziilor revoluționare. Prin verbul acuzator al patriotului înfrânt și zdrobit, poetul adotă în poemul său o atitudine de demistificare a raporturilor umane în universul socaill înconjurător, a nefericirilor și suferințelor la care sunt conbdamnate să trăiască popoarele lumii. Eminescu își transformă astfel poemul într-o pledoarie ardentă împotriva nedreptăților și inegalităților flafrante care caracterizează dezvoltarea istoriei, împotriva anihilării milenarelor aspirații ale oamenilor către o lume mai bună și mai dreaptă.

Tot astfel, îm memoriabilul poem psotum „Memento mori” care cuprinde o călătoie retrospectivă de-a lungul vremurilor, din zorile istoriei și până în epoca modernă, evocând în viziune poetică unele etape din drumul ascendent al omenirii, oferindu-ne panorama unor vestigii de lumi apuse, de cetăți calcinate sub arșița pustiurilor, de la cele ale Babilonului, Ninivei, sau Sionului din Egiptul antic, la Memphis și Theba ale Greiei homerice, la Sarmisegetuza dacică, sau la roma, cărora zeii falnicei Valhale le decid moartea și le-o scriu în ruine, Eminescu privește spectacolul istoriei ca pe o invariabilă mecanică a ascensiunii și prăbușirii sub imperiul voinței oarbe de existență și al dorinței de putere.

În fața necurmatelor biruințe ale elanurilor grandioase și marilor acțiuni istorice însuflețite de idealuri înalte, prăbușite sub mistuirea timpului și a furtunii necruțătoare a istoriei, poetul se simte copleșit de un sentiment de nobilă tristețe și amărăciune, având nostalgia marilor idei și personalități ce au căutat în vreun fel sa schimbe cursul lumii, impimându-i o direcție mai rațională și mai umană în acelaș timp.

Aspirațiile poetului privind istoria și societatea dobândesc un concept expres și revoluționar în „Împărat și proletar”, cu toate că și în acest poem se produce o confluență și o delimitare între viziunea eminesciană profund umană asupra universului înconjurător și necruțătoarele reprezentări schopenhaueriene negativiste privind lumea și viața. Este cazul să adăugăm aici și că asimilarea tezelor lui Schopenhauer se produce la Eminescu într-un mod cu totul original. Astfel, în timp ce sistemul schopenhauerian pledează în favoarea abstragerii din lume și a conversiunii în neant, Eminescu reține dinn filozofia acestuia privind condiția umana, numai ceea ce se putea constitui ca o implicație polemică vindicativă sau acuzatoare. Scepticismul eminescian se scutură de negativismul lui Schopenhauer care susține rolul hotărâtor și pustiitor al instinctelor și pornirilor oarbe și ia forma nobilă a atitudinii violent demascatoare și a rechizitoriului necruțător.

Dacă în discursul proletarului agitator apar unele elemente de nihilism, de utopie istorică, de anarhism și chiar de viziune aparent-păaradisiacă, în schimb scepticismul din meditația finala a Cezarului are un caracter istoric. Așa încât confluența viziunii eminesciene cu filozofia schopenhaueriana privind voința oarbă ca resort ultim al existenței se produce pe fondul dezamăgirilor, pe fondul sentimentului că niciuna din forțele social-istorice existente, antagonice, nu se poate ridica deasupra intereselor ei, a dorinței egoiste de dominație: de aici ostracizarea aspirațiilor pozitive fundamentale ale poetului, respectiv, nobila lui amărăciune.

Totuși, printre cunoștințele poetului, încă din universitate, intrase evident și marxismul, aceasta dovedind-o concepția sa politică, în care pătrunde o nuanță de materialism istoric, prin ideea de clasă pozitivă în raport de muncă și de gradul ei de productivitate. Poetul consideră că „materia vieții de Stat e munca”, adică producția de bunuri materiale, alături de care apare și ideea de cultură. Munca și cultura sunt factorii de civilizație într-un stat – de aici osândirea inegalității economice, izvorâtă din exploatarea muncii.

În postuma „O, adevăr sublime…” (1874), atitudinea de demistificare a poetului ia o formă violent pamfletară. În timp ce Schopenhauer urmărea să demonstreze prin tezele lui existența elementelor răului absolut în lume, cu scopul metafizic de a pregăti concluzia nevoii de eliberare a omului din lanțurile vieții și pentru saltul în transcendență și neant, Eminescu urmărește aici, de pe poziții polemice, să denunțe cu vehemență tot ce e lustru și fațadă în istorie, declamație și ipocrizie în realitate:

„O, adevăr sublime ­ o, tinichea și paie!

O, poezie mândră ­ o, buiguit nerod! …

O, diplomați cu graiul politicos și sec,

Lumea cea pingelită o duceți de urechi.

Îmi place axiomul cel tacit, ființi spurcate:

Popoarele există spre a fi înșelate.”

De asemenea, mai toate preocupările, întrebările, sau tendințele din lirica poetului, precum cumplita dramă a lucidității și a incompatibilității între relativ și absolut pe care o trăiește poetul, își găsesc epresia în marile creații ale perioadei bucureștene și anume „Scrisorile” ale căror prime versuri vin mai de demult. Aceste poeme satirice constituie în ansamblul lor, o uimitoare manifestre poetică a gândirii istorice, politice și filozofice înfățișând noi ipostaze ale creatorului de geniu dezgustat și sfâșiat prin durerea de a-și vedea prăbușite idealurile unei tinereți entuziaste, rămasă departe în urmă.

„Scrisoarea I” , cea mai filozofică dintre scrisori, acuză, în mod deosebit, vanitatea și mizeria unei lumi în care nu selecția valorilor autentice formează substanța proceselor ei, ci nesocotirea acestor valori în lupta cu eistența.

Dacă în evocarea începuturilor obscure ale lumii, când ființa nu se diferențiase încă de neființă, din vremurile înțesate de filozofia cosmogonică cu care se deschide poemul, Eminescu își ia ca punct de plecare vechile concepte despre timp ale Indiei vedice și teoria kantiană, în schimb drama faustică a geniului care cuprinde tainele creației, și se zbate pe pământ închisă în sufletul bătrânului dascăl, sărac și nesocotit, este însăși drama lui Eminescu. El este determinat nu numai de propria structură să meditee asupra genezei și asupra noțiunilor temporale, dar și pentru că se simte compleșit de nefericirile vieții în mijlocul unei lumi bântuite de apriga furtună a egoismelor și a patimilor distrugătoare:

„Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită

Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…

Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”

În aceeași largă și unitară compoziție poetică, contradicția neîmpăcată între realitate și aspirație luând chipul dramaticei pentulări a poetului, între splendida exploatare cosmică și viața pe care este condamnat să o trăiască în lumnea arivismului și a ambiției mizere, Eminescu își duce mai departe meditația asupra nimicniciei lumi mărunte și strâmbe.

Imaginea cosmosului infinit, susținut de savant în degetul său mic, simbolizează măreția superiorității geniului și altitudinile amețitoare de la care el privește „mușuroiul de furnici” pe care îl configurează lumea mărginită și meschină în care îi este dat să trăiască. Lumea inferioară, deși etrapolată într-o viziune cosmogonică universală, constituie așadar un univers social concret, cu fizionomie determinată localizată între timp și spațiu- este lumea vremii sale, chiar dacă poetul ironizând-o ajunge în poem la sentimentul universalei zădărnicii, zădărnicie care devine în cele din urmă totală și ireductibilă:

„Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

Tragedia faustiană a minții poetului nu alunecă însă în această concluzie a evanescenței li precarității eistenței ca în ideea „stingerii eterne”. Poetul filozof pare a se folosi de a ceastă idee ca de o grandioasă metaforă menită să pună în lumină tristețea condiției umane într-un univers social meschin, sau mai precis, contrastul dintre aspirații și realitate: ce-a visat și ce-a trăit. Cu egală amărăciune, poetul pune apoi în discuție în poemul său nu numai nepăsarea contemporanilor ci și curiozitatea indiscretă a urmașilor mărginiți și orgolioși, Care neânțelegând esența tragică a elanurilor creatoare ale geniului său, vor încerca să îl minimalizeze și să îl cuprindă în cercul limitat al existenței lor sterile.

În Scrisoarea a II-a, idealismul devine o atitudine gratuită și anacronică. Incriminând cu un sarcasm necruțător arivismul intelectual, triumful pseudovalorilor, deplorabila falsificare a meritelor, ca și felonia femeii, poetul incriminează însăși hegemonia antivalorilor din lumea burgheză în fața căreia orice soluție ideală devine imposibilă, procesul expansiunii mediocrității agresive și a filistinismului devenind ireversibil, căci „în lumea cea comună a visa e un pericul” iar „de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul” .

Etica poetului nu este însă cea schopenhaueriană, care proclamă abstragerea din lume, macerația până la anihilarea impulsurilor vitale, ci dimpotrivă, poetul aspiră spre o viață cosmică plenară, spre un sentiment al marilor virtuți, de natură să învingă acest rău, această ferocitate socială și în niciun caz spre negarea vieții însăși. Scrisoarea a III-a confirmă pe deplin, aici propunând ca soluție salvatoare dinamica vieții în care reverberează prelung și profund istoria românească, încărcată de virtuți și de profeții.

Epresia supremă și sintetică a gândirii sale poetice, a concepției lui filozofice despre lume, viață și iubire, precum și a contemplativității cosmice, sub forma ei statică și dinamică totodată ne-a dăruit-o Eminescu în „Luceafărul”, poemul testamentar al poetului nostru național.

Sentimentul de viață al lui Eminescu, deși plămădit din substanța melancoliei, a cărei natură se asociază mai ușor cu seninătatea decât cu durerea, pulsează aici din plin și este resimțit în acelaș timp ca motiv al creației. Ori de unde și-ar fi împrumutat Emiescu amanuntele, fie din basmul cules de Kunisch, fie ca director din tezaurul de credințe ale vechii mitologii, ori din Schopenhauer (spre eemplu ideea structurii tripartite a lumii: om-stea-Dumnezeu), „Luceafărul” transformă indirect gândirea poetului despre imuabilitatea lumii în năzuință către perfecționarea ei, transformă dezolarea în seninătate și tărie.

Dacă în „Luceafărul” drumul astrului spre divinitate, ca un „fulger ne-ntrerupt, rătăcitor prin stele” atinge limanul original „unde nu-i hotar, nici ochi spre a-l cunoaște”, și problema morții lumii capătă o dezlegare filozofică modernă în acord cu datele științei, căci deși Hyperion rămâne nemuritor, nemurirea lui înseamnă pentru poet însăși o formă de accepție superioară a morții eterne, poemul izovrând in aceleași rezerve ale dorului de nemărginire; în schimb, „Rugăciunea unui dac”, care aparține unei perioade etrem de întunecate din viața lui Eminescu, paradoxala invocație a Dacului către Divinitate, implorând chinul și martirajul, nu reprezintă decât strigătul disperat al celui care este gata să fie strivit de răul și egoismul incomensurabil din jurul său. În easperarea durerii, el distinge singura posibilitate de a-și înăbuși orice iluzie, accceptând ideea morții fie ca pe o formă de protest, fie ca pe singura salvare posibilă din lanțul durerilor pricinuite de mecanica unei lumi nedrepte și nepăsătoare. Calcinată de silă și oboseală, aripa geniului se frânge dureros în cercul vicios al unor zbateri nimicitoare, din care nu mai este posibilă ieșirea. Totuși, această capodoperă a poeziei filozofice eminesciene, ascunde ironia teribilă a poetului și o abilă atitudine acuzatoare și vindicativă, cu nimic schopenhaueriană, echivalând într-un fel, protestul împotriva vieții „așa cum este” împotriva realității. De pildă, i se cere Divinității, cu ironie și revoltă cumplită, dar stăpânită. Să păstreze până la capăt esența unei astfel de vieți între oameni – chinul durerea, răul și atrocitatea:

„Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,

Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!”

Apoi, dacă „Glossă” constituie o avertizare la imunizarea conștiinței universale împotriva oricăror iluzii și amăgiri deșarte- singura soluție ce se impune poetului fiind acum indiferența totală, ca formă de protest împotriva mistificărilor idealiste și ca o pledoarie în favoarea unui realism lucid în observarea vieții – poezia „Mai am un singur dor” reactivează ideea morții ca pe o necesară și definitivă pătrundere în neființă, ca pe o reîntoarcere mioritică în elementele naturii atotcuprinzătoare. Ceea ce la schopenhauer înseamnă abtragere de la luptă și contemplare a ideilor eterne, la Eminescu suflul vieții e altul. Cântăreț frenetic al germinației, mare poet al materiei cosmice în veșnică mișcare, Eminescu dorește cufundarea în natură nu ca un anahoret determinat de o abstragere din fizica lumii, care îl întâmpină ca pe un paradis material infinit, în care domină forța impetuasă a lumii organice, ale cărei elemente chiar și în ipoteza morții îi vor legăna somnul lin și-l vor dăruicu viața lor cosmică până dincolo de timp și spațiu.

Universul lirico-filozofic eminescian, în limitele ce i-au fost restituite prin publicarea postumelor și a materialului de laborator, dezvăluie mereu aspecte și sensuri noi, de natură să pună într-o luminătot mai vie perspectivele întregului, implicațiile autobiografice fiind în postume tot mai frecvente, tot mai accentuate, tot mai directe.

Fericit să constate că odată cu exumarea postumelor de către Perpessicius, legenda unui Eminescu „schimnic al turnului de fildeș”, care „scrisese puțin și greu amestecând blestemul pentru realitate” începe să dispară, Nicolae Iorga mărturisea entuziast: „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a ști, suflet doritor de a se împărtăși altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici țintind necontent idealul”.

La rândul său, editorul, vorbind despre „farmecul manuscriselor”, se confesa: „Un drum prin Dedalul manuscriselor eminesciene e o călătorie din cele mai aventuroase. Însă la capătul ei te așteaptă ca-n cel mai somptuos basm oriental, comorile norocosului Aladin. Nu-ți trebuie vreo lampă fermecată. Din fiecare pagină o flacără jucăușă îți va arăta drumul și tezaurul… Apropie-te cu smerenie, căci sufletul poetului, prezent în fiecare silabă și în fiecare stih, oricât de tainic, îți va vorbi și va pune capăt îndoielilor tale. Nimic din ce a căzut pe paginile acestea sacre n-a fost azvârlit la întâmplare. Aici, și piatra e fertilă. Orice sămânță germinează. Apleacă-te și-i vei culege rodul.”

Așadar, de la acele studii extinse, consacrate Naturilor Catilinare, din care avea să iasă romanul Geniul pustiu, în care Eminescu turnase o licoare atât de tare, privind adevărul istoric și realitatea vremii sale, pe care o va relua în nenumărate din articolele sale politice și până la acele poeme din laboratorul tăinuit și atât de botgat al poetului, Mureșanu, Demonism, Memento mori, Mirandoniz, Povestea măgarului călător în stele, Diamantul Nordului, Gemenii – ce trebuiau să înalțe tot mai sus coloanele operei sale, postumele pun în lumină tot mai strălucitoare, martirica luptă a lui Eminescu cu virtuțile iluzorii ale cugetării pe calea idealismului și cu forma de expresie. Tot astfel, o gravă filozofie a istoriei, a naturii, umanității și visului, o metafizică a erosului și a vârstelor eterne, a dorului imensităților elementare – toată această iradiație demonică a spiritului în goana lui despre adevăruri pulverizându-se într-o incomparabilă combustiune a poeziei și în jumele fantastice ale imaginației, întocmai cum din harpa lui Orfeu se desprinde euritmia lumilor ce-și prăvălesc deznădejdea în haos.

În literatura și cultura națională și universală, Eminescu își are, așadar, timpul lui propriu, zivorât în primul rând din succesiunea momentelor și etapelor vieții lui interioare. Întrerupându-se din valurile vremii și străbătând ca un Hyperion „căi de mii de ani în tot atâtea clipe”, Eminescu se ridică prin dimensiunile culturii lui, prin proporțiile fabuloase ale tezaurului său spiritual, prin filozofia unor adevpruri odihnitoare, care i-au potențat până domcolo de orice măsură forța creatoare a geniului, la înățimi amețitoare, atinse în literatura vremii doar de un Dante, de un Shakespeare, de un Goete, sau un Victor Hugo. El își creează acolo, ca pentru sine, un fel de eden cosmic unde nu mai speră și nu mai are teamă, și unde îl întâmpină ca în Miradoniz, „păduri cu flori ca arborii de mari” și cu „roze ca sorii”.

III. Comentarii asupra unor poezii cu temă filozofică

III.1. Scrisoarea I

Primele patru Scrisori (I, II, III, IV) ale lui Eminescu, publicate în revista Convorbiri literare, între întâi februarie și întâi septembrie 1881- cea de-a V-a apărând postum, la 1 februarie 1890- alcătuiesc o unitate ciclică, căreia poetul îi consacră nenumărați ani de lucru. Ordinea Scrisorilor înăuntru ciclului n-a fost de la început cea pe care o cunoaștem din Convorbiri. Numerotarea lor definitivă rămâne însă, desigur, cea din Convorbiri, pe care însuși poetul o va fi hotărât. Această variație a ordinii Scrisorilor a putut duce însă la diverse interpretări. D. Caracostea de pildă, în cartea sa, „Simbolurile lui Eminescu”arată că „cea mai veche dintre Scrisori, aceea care a devenit Scrisoarea II, cuprindea elemente din care au crescut tuspatru Scrisorile. Se confirmă și pe această cale că motivul primordial, poziția nefericită a poetului în societate, este axa creațiunii eminesciene”, deși gruparea definitivă subordonează înăuntrul ei acest motiv unei teme mai vaste: viața – iubire – moarte, adevărate pietre de hotar între care pendulează necurmat concepția filozofică a poetului.

În ansamblul lor, Scrisorile, care se perfectează în anul 11880, perioada celei mai intense și mai febrile activități a poetului la redacția ziarului Timpul ca redactor șe, și cea care concentrează mediul cel mai favorabil elaborării unui ciclu de o asemenea valoare și de atare proporții, constituie laolaltă o unitate a lui Eminescu, înfățișând ipostaze noi ale creatorului de geniu, copleșit de amărăciunea de a-și fi văzut prabușite toate idealurile și toate aspirațiile tinereții lui înflăcărate.

Între piesele ciclului, Scrisoarea I se distinge în mod deosebit prin caracterul ei de adâncă meditație filozofică, depășind tot ce s-a scris în acest sens în literatura noastră și multe asemenea creațiidintre cele mai mari din literatura universală. Poetul se înalță prin poemul său într-o amețitoare perspectivă cosmică, unde se mișcă asemeni unui zeu în Olimp, liniștit și stăpân pe sine, pe forțele lui, în timp ce scruteazăde la o asemenea înălțime viața oamenilor surprinși în neiertătoarea realitate a vremii sale. El acuză vanitatea și mizeria unei societăți în care nu selecția riguroasă a valorilor autentice constituie substanța proceselor ei, ci dimpotrivă, nesocotirea acestor valori, care, în brutala luptă pentru existență. În furtuna pustiitoare a timpului și zbaterea lumii către limanul unei mântuiri, rămân singurele elemente dătătoare de rezistență, de pace și de lumină.

Încheiată în conturul ei definitiv în 1881, cum dovedește manuscrisul 2282, perioada de elaborare a Scrisorii I începe încă din anii de studenție de la Viena și Berlin. Primele fragmente aparținând ca atmosferă poemului Memento mori, sub raportul ideilor și al temei deșertăciunilor, au trecut între timp prin succesive și multiple prefaceri, până ce toate aceste materiale, împreună cu cele referitoare la cosmogonie din toate variantele autonome, să ajungă să fie turnate, contopite, topite laolaltă, în tiparul definitiv al Scrisorii I, din numărul de 1 februarie 1881 al Convorbirilor literare.

Izvoarele Scrisorii I pot fi căutate și în Imnul Creațiunii (Nasadasyia) din Rig-Veda (pe care l-a tradus în românește și l-a prelucrat în strofe ritmate însuși poetul în anii Berlinului) – aceasta, în ceea ce privește fragmentul cosmogonic care evocă începuturile obscure ale Universului, când ființa nu se diferențiază încă din neființă – și în drama faustiană a geniului care se zbate să descifreze marile sensuri ale existenței și ale creației; și desigur sentimentul tainelor tulburătoare ale vieții, care prin poezia lui Eminescu aduce în literatura românească un fior liric uluitor, cu originea în filozofia lui Schopenhauer, un incontestabil temei teoretic. Apoi, poate că tot Scopenhauer ii va fi deschis calea lui Eminescu către înțelepciunea și literatura indică. Se poate de asemenea, ca „ideea însăși a scrisorilor să pornească de la Horațiu”.

Tot astfel, ii vor fi stat la îndemână poetului și diferite texte din Goete, Schiller, Lenau, Hoffmann, Hertman, Victor Hugo, Lamartine, Shakespeare, Byron, Shelley, după cum Anaxagora, Platon sau Kant îi erau tot atât de familiari ca și Schopenhauer, căci înflăcăratul vizător pribeag pe drumul încâlcit al cunoașterii, care plecare să studieze filozofia în universitățile germane, dovedește de timpuriu asemenea marilor umaniști din epoca Renașterii, o uimitoare pasiune pentru ideile și studiile cele mai înalte și mai diverse.

Dar punctul de plecare cel mai sigur, izvorul propriu-zis al acestui neegalat poem filozofic al lui Mihai Eminescu, în care gândirea lui poetică se mișcă pe dimensiuni incomensurabile, îl constituie în afara oricărei îndoieli, însăși drama spirituală a poetului, drama autentică a geniului, copleșit de nefericirile vieții în mijlocul unei lumi bântuite de apriga furtună a egoismelor și a patimilor distrugătoare, precum încercarea lui de a se salva, căutând semnificația vieții sau a istoriei umane în eternitate, legând trecutul și viitorul omului de începutul și sfârșitul lumii.

Dacă Eminescu nu dezbate sistematic marile probleme ale Cosmosului, ca un filozof, în înțelesul universal al termenului, el rămâne totuși poetul cugetător, poetul marilor viziuni cosmice, a cărui operă se pătrunde de o adâncime filozofică uluitoare. Ideile filozofice ale lui Eminescu, fie că sunt uneori idealiste, panteiste, sau junimiste, fie că sunt izvorâte din atracția și fascinația exercitată asupra conștiinței sale de filozofia pesimistă a luiSchopenhauer – care rămâne fapt incontestabil și care comportă, cum am mai văzut, nuanțate explicații și discriminări – după ce îl entuziasmează și-l angajează uneori în opera sa, se desfac cu timpul, încetul cu încetul, din strânsoarea lor, lăsând liberă conștiința morală și spirituală autentică, profundă a poetului.

Aceasta dovedește că Scrisoarea I care, oricâte înrâuriri, apropieri sau coincidențe ar manifesta în planul gândirii literaturii universale, ea rămâne o creație originală, de proporții inegalabile, al cărei punct de plecare stă în chinuitoarea deyamăgire pe care Eminescu o încearcă însuși în fața tristului spectacol oferit lumii contemporane de burghezia românească și europeană, prin falsa traducere în practică a ideilor progresului și democrației.

Conștiința poetului pentru care noțiunea răuli din lume are un sens istoric și social, este torturată acum prin mecanica șubredă a valorilor în civilizația contemporană și de expansiunea nestăvilită a patimilor distrugătoare și a instinctelor josnice.

De aceea, tema sau temele Scrisorii I, se concretizează ca o desfășurare firească și sintetică a cunoștinței morale și filozofice a poetului. De la contemplarea senină a Cosmosului, coborând cu evocarea fluxului său neîntrerupt până la tabloul originilor lumii, când ființa nu era încă desprinsă din neființă, extrapolând totul într-o viziune cosmogonică universală, poetul ajunge la denunțarea și condamnarea vanității și nimicniciei lumii contemporane, a arivismul și nimicniciei lumii contemporane, bântuită de patimi, Eminescu proiectând pe fondul unei asemenea lumi imaginea destinului tragic al geniului și, în general, al tuturor valorilor intelectuale autentice și grandioase.

Începând cu întâile versuri ale poemului, în care poetul dezvoltă ideea genezei universului din elemente primare, aducând-o apoi pe scară evolutivă până la ultimele ei înălțări și până la parodia pe care i-o oferă lumea contemporană, care aitnge o culme cu imaginea cortegiului de înmormântare a învățatului dascăl, ori cu cea a adunării pentru celebrarea acestuia, expresia artistică se fixează pe aceeași treaptă cu sensibilitatea și actul de cugetare, fiind rând pe rând, când senină, contemplativă, grandioasă, când încărcată de vehemență, de sarcasm, de ironie, când de amărăciune și îndurerare.

Primele versuri din prima parte a poemului, care n-au încă un caracter satiric, ni-l imaginează pe poet prins în valurile gândurilor, seara, după stinsul lumânării, în camera-i sărmană, unde „doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare” . Această idee poetică, care marchează începutul viziunii eminesciene, pare desăvârșită, dacă o legăm și de motivul selenic ce urmează. Dând perdelele la o parte, el vede sus luna mișcătoare, care-și „varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”, adormind sau strigând peste câteva clipe, toate durerile lumii:

„Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.”

Remarcând impresionantul efect liric pe care îlobține Eminescu aici, prin simpla trecere de la persoana întâi singular la persoana I plural, Tudor Vianu arată că „poemul pornește în cadrul limitat al eului individual”, pentru ca „în versurile următoare să se instaureze însă eul general”, exprimat printr-un verb la persoana a doua singular, apoi la persoana întâi plural. Efectul este acela „al unei subite îndepărtări a limitelor, a unei solemne extinderi a cadrului.” Prin această modalitate, poetul reulelte să depășească limitele intimismului, trecând la eul colectiv sau general, fapt prin care, el izbutește să ajungă la expresia unor sentimente mult mai profunde și mult mai nuanțate.

Versurile ce urmează introduc în desfășurarea tabloului o invocație a lunii care lunecă pe bolta cerului, privind către Pământ la toate modurile de existență omenească, dând viață gândirilor și întunecând suferințele. Invocația lunii conturează aici un peisaj cosmic de un farmec neegalat, fără asemănare chiar în cadrul poeziei eminesciene:

„Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!”

Dacă imaginea lunii ca „stăpân-a mării”, pornește cum se crede, de la o premisă a unei teorii kantiene, potrivit căreia refluxul și fluxul mărilor și oceanelor se află sub directa influență a lunii, iar metafora „fecioară” introduce în contextul poetic al invocației mitului antic al lunii, în schimb, întregul episod care „întrunește cele mai frumoase versuri de declamație din poezia română”, îmbogățește și nuanțează la modul cel mai original și mai impresionant ideea vremelniciei asociată cu aceea a egalității oamenilor în fața destinului. Oricare le-ar fi rangul, sau valoarea, „deopotrivă-i stopânește raza ta și geniul morții”

Adânca inspirație a poetului, imaginile și armonia versurilor, care se succedă într-o coerență desăvârșită, sunt de o rezonanță inepuizabilă, de natură să elibereze în sufletul nostru atâtea proaspete și rodnice energii subiective.

În cadrul acestui grandios tablou descriptiv, poetul introduce imaginea bătrânului dascăl, care „uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, tot socoate și socoate într-un calcul fără capăt” , la viitoarul și trecutul lumii, la tainele și veșnicia universului:

„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”

În măiestrtritul portret al dascălului, în întruchiparea căruia poetul ar fi luat ca model chipul filozofului german Immanuel Kant, care ține la degetul lui mic universul fără de margini, și care dezleagă în șiruri noaptea-adânc-a veșniciei, comparația cu eroul mitologic Atlas, condamnat să susțină pe umerii lui bolta cerului, fiincă sprijinise revolta giganților, restabilește indirect puterea divină a omului, respectiv a savantului, a geniului. Poetul face aici apel la o contradicție fundamentală a Universului, aceea care angajează pe de o parte intensitatea și strălucirea lui veșnică, dar impasibilă, iar pe de alta, condiția mizeră, efemeră, a omului, care rămâne însă de o măreție uluitoare prin forța lui spirituală.

Meditația propriu-zisă a bătrânului dascăl, pe care „într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, începe prin versurile:

”La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă…”

Episodul cosmogonic ce urmează se desfpșoară fără teze sau speculații filozofice. Ideea poetică ce îl străbate, de înaltă ținută intelectuală, își trage izvorul din Rig-Veda, Imnul Creațiunii. Eminescu înlocuiește însă în poemul său, obișnuitele divinități mitologice, din tectul indic cu unele mituri sau unități ermetice (ființă, neființă, nepătrunsul, chaosul-mumă, Dumnezeu-Tatăl), luate din analogia cu fenomenul pământesc al procreației și introduse în cadrul imens al inspirației sale poetice.

Momentul în care din văile sure ale Haosului răsare Cosmosul, cu lună, soare, stihii și colonii în șir de lumi, înseamnă la Eminescu inspirație și gândire poetică și se produce la apariția punctului material care începe a se mișca – „în sine împăcată stăpânea eterna pace”. Deși „mult mai slab ca boaba spumii” punctul acesta material în mișcare are o putere de atracție uriașă. El devine „stăpânul fără margini peste marginile lumii”, desface în fâșii „negura eternă”, produce desprinderea din Haos și face posibilă apariția aștrilor și lumilor.

Putem spune că forța creatoare a acestui punct neînsemnat în mișscare, în esența lui mai mare decât Pământul și cerul, face legătura între ființă și neființă, identificându-se cu măreția Sufletului universal, absolut și etern, poetul dovedind aceasta cu o profundă cunoaștere ș asimilare a filozofiei indiene antice și vedice. Dorul nemărginit din versul lui Eminescu expresie pur românească și eminesciană, n-ar reprezenta după cum remarcă Tudor Vianu, decât obscura, iraționala și necurmata „voință de a trăi” din filozofia lui Schopenhauer, căreia i s-ar datora însăși persistența lumii, manifestata la modul unui prezent etern, adică al unei clipe veșnice suspendate între trecut și viitor, care clipă este însăși forma existenței. În rest, viitorul și trecutul și tot ce construim, după categoria cu totul subiectivă a cauzalității, aparțin lumii iluzorii a fenomenelor:

„Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al neființei universul cel himeric…”

Dar:

„În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,

Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte”

Așadar poetul își scoate gândul din cadrul relațiilor temporale istorice și se lasă cufundat din nou în timpul preistoric, unde groaza instinctivă de întuneric îl tulbură, îl chinuie. Plantele încălzite de sori nu se mai sting acum, dar îngheață catapeteazma lumii, adică bolta cerului; o simplă iluzie înșelătoare, ea devine acum o boltă materială de piatră – stelele pier „ca și frunzele de toamnă”, timpul însuși moare și „devine veșnicie”. Catastrofa continuă făcând posibilă domnia morți, a eternității:

„Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”

Partea a doua a poemului configurează meditația asupra sorții oamenilor în general, continuându-se cu cea, nu mai puțin adâncă și amară, asupra sorții bătrânului dascăl. Legătura tematică dintre părți și episoade se împlinește astfel cu logică și strălucire:

„Începând la talpa însăși a mulțimii omenești

Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești,

De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,

Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți…

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită

Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită – ”

În aceste versuri prin care începe a doua parte a poemului, meditația poetului asupra nimicniciei lumii se sprijină, ca și în întreaga arhitectură interioară a poemului, pe principiul identității absolute dintre oameni, în esența lor de „toți munciți” de-a „vieții lor enigmă”, precum și dintre celelalte ființe și fenomene. Poetul zizează totuși denunțarea mizeriei morale și intelectuale a unei lumi concrete cu o fizionomie determinată și localizată în timp și spațiu, definită ca lumea vremii sale. Astfel, înainte de a se ridica la sentimentul universal al zădărniciei și neantului, după viziunea întunecată asupra vieții oamenilor, al căror grad de nefericire sau nefericire nu va putea fi niciodată cunoscut și nici diferențiat, Eminescu introduce în meditația sa tabloul tristei și amarei posteriorități a străduintelor bătrânului dascăl și imaginea nedreptului destin al creațiilor intelectuale superioare, grandioase, în această lume măruntă, brutală și meschină.

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?

Nemurire, se va zice.

. . .

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă…”

Drama faustică a geniului, care se zbate să cuprindă în mintea lui tainele creației, drama închisă în sufletul bătrânului dascăl, sărac și nesocotit, este însăși drama lui Eminescu, copleșit de nefericirile vieții în mijlocul unei societăți bântuite de apriga furtună a egoismelor și patimilor distrugătoare. Ironia, polemica, sarcasmul și satira eminesciană pătrund din plin și se instalează acum la locul lor, în această a doua parte a Scrisorii I. Asociindu-și folozofia cosmogonică din partea întâi, poemul lui Eminescu se concretizează, mai cu seamă în partea a doua ca o meditație lirică asupra existenței, pe tema fortuna labilis, și a cpndiției geniului într-o lume strâmb alcătuită, într-un univers social derizoriu și meschin.

Care este cu adevărat satisfacția elementară a geniului, recompensa stăruințelor sale nelimitate și istovitoare? Nemurirea? Proslăvirea lui de către posterioritate? Eminescu se îndoiește de acestea, pentru că propria lui experiență de viață îl obligă la o asemenea îndoială. De aici și sarcasmul său ucigător împotriva filistinului, împotriva îngâmfării și mărginirii acelui mititel, care va pune la cântar și aticismul limbii poetului, adică valorile ce țin de calitatea scrisului vechilor atenieni (măsura, eleganța, gustul, puritatea limbii și stilul), sau care în adunăr savante, va căuta oboseala, slăbiciunea li alte mici imperfecțiuni, ale „unui suflet chinuit”. Satira poetului devine astfel vehementă, împotriva unei asemenea umanități inferioare și împotriva penetratției filistinimor în creația geniului, cu tendința de a o minimaliza sau de a aduce „câte nu vor înțelege” din viața și opera lui, la nivelul a ceea ce sunt, sau izbutesc ei înșiși.

De remarcat cî într-un fragment de variantă din 1876, după cum apreciază Alexandru Piru, „Eminescu manifestă, totuși, încredere în perenitatea creațiilor de geniu, chiar dacă geniile au fost și încă mai sunt neîncetățenite.” Versurile pe care A. Piru își susține afirmația sunt:

„Căci lamura vieții ați strâns-o în gândire,

I-ați dat o haină scumpă de neîmbătrânire,

Oricum se schimbă vremea, oricum se primenește,

În dreapta-vă oglindă, oricând se regăsește,

Căci partea-adevărată și cea nepieritoare,

E ori și când aievea și nici în scrieri moare.”

Întradevăr, Eminescu nu numai că avea conștiința geniului său, dar credea în acelaș timp în nemurirea operi lui, în finalitatea nobilă a creației sale, orcât dezgust și scepticism îi încărcau sufletul în universul social și spiritual al vremii lui și oricât ar fi extrapolat sau hiperbolizat poetul acest nihilism etic într-o viziune sau alta, a nimicniciei, neantului și a morții universale.

În acest spirit al dialecticii morale și al polemismului sarcastic, vizând lumea vremii sale, trebuie audiată și meditația finală a poemului, unde poetul revine la tabloul fermecător la lunii pline ce-și revarsă peste lume „liniștita ei splendoare”, încheind cu memorabilele versuri:

„Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

„Încheierea poemului cu aceeași lună transcendentă, peste arbori în floare, e o purificare dintre cele mai fericite ale scârbei de nimic de până acum și de o rațiune de compoziție atât de dreaptă încât chiar accentele declamatorii de al început își pierd teatralitatea și tot poemul apare cu ardere egală de la capăt, până la sfârșit.”

Scrisoarea I, poem construit așadar cu acea superbă grijă a simetriei, caracteristică mai cu seamă aceste perioade de deplină și rodnică maturitate artistică a poetului, pe fondul pendulării dintre filozofia lumii și filozofia morții ei, dovedește o dată mai mult, că puterea lui Eminescu de a înnoi necontenit expresia este nemărginitî. Forța aceasta uriașă a expresiei sugestive izvorăște la Eminescu din însușirea lui excepțională de a gândi poetic. Totul la Eminescu se transformă în poezie, este transfigurat în poezie, este gândit poetic.

Strălucirea atotștiutoare și indiferentă a lunii, stăpâna mării, care deschide și închide poemul și care-și revarsă razele-i de văpaie, plutind „pe mișcătoarea mărilor singurătate”, asupra unui necuprins șir de veacuri, de generații și de oameni, toate și toți supuși deopotrivă geniului morții oricare le-ar fi deșertăciunea sau valoarea, ca și chipul sărmanului dascăl învățat, care se desprinde din lumea mizeră prin forța uriașă a minții lui, înălțându-se în perspective cosmice, înseamnă în esența lor, un lanț de viziuni care constituie însuși conținutul și sensul poeziei. Marea acuitate emotivă, labilitatea sentimentelor, mersul discursiv al versurilor, de o atât de impresionantă încărcătură de imagini sugestive și trecerea când mai lentă, când mai bruscă de la contemplație, la ironie, sa la polemică, și de la acestea la satiră, la sarcasm, la amărăciune, sau dezolare, realizează laolaltă, aici un uimitor contrast de dimensiuni.

Sărmanul dascăl din acest poem n-ar fi, cum s-a mai spus, decât sărmanul Dionis, ajuns la o maturitate pretimpurie, care nu mai are nimic din înfățișarea lui romantică de altădată, din îndrăzneața lui răzvrătire demonică împotriva unei lumi meschine și strâmbe, pe care vrea să o înlocuiască cu alta mai dreaptă și mai frumoasă, dar care a căpătat în schimb, forța superbă a minții, forța gândirii filozofice, din care țâșnesc ca dintr-un izvor care nu mai seacă, splendidele, uluitoarele imagini ale genezei și ale morții cosmice, deopotrivă.

Coloniile de „lumi pierdute” care „vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute” izvorând „din infinit” ca și noi, oamenii, vlăstare ale acestei lumi mici, care „facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici ”, „microscopice popoare, regi oșteni și învățați”, ce „ne credem minunați”, dar nu reprezentăm în nemărginirea timpului decât niște „muști de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul”, sau „mii de fire viorie ce cu raza încetează” , nu sunt decât câteva dintre aceste copleșitoare inmagini ale nașterii lumii și ale morții ei, ce țin de perspectivele cosmice de la înălțimea cărora geniul poetului privește lumea, Universul. În acelaș timp, acestea sunt numai unele dintre cele mai largi si mai sugestive imagini pe care le-a făcut posibile vreodată fantezia romantică a unui poet și cunoașterea desăvârșită a limbii române, grație cărora Eminescu zboară în cercuri de gândire poetică tot mai înalte, tot mai tulburătoare.

Cât privește folosirea materialului lingvistic, a anarhismelor, a regionalismelor, a neologismelor de origine franceză, numeroare în Scrisoarea I, intrate în general în vorbirea cultă (etern, succede, suspendată, chaos, himere, devine, posterioritate etc), aceasta rămâne la Eminescu o problemă de artă a căutării necurmate a cuvântului ce exprimă adevărul.

„Pentru Eminescu, limba românească alcătuia o unitate desăvârșită, un instrument de lucru al cărei părți componente sunt deopotrivă îndreptățite a fi utilizate când nevoia vorbitorului cere, indiferent dacă unele aparțin trecutului, altele unei singure regiuni sau unui singur grup social. În această concepție de ansamblu asupra limbii materne, Eminescu a mers, împins de curajul pe care i-l dădea geniul său creator, atât de departe încât a folosit nu numai ce existase sau exista în diverse variante, ci și virtualitățile ei, forme lingvistice nereale, dar posibile, deoarece corespundeau sistemului ei. Așa se aplică bogăția și totodată varietatea limbajului săi poetic.”

Așadar, culme a artei lui Eminescu de a pune în scenă marea poezie de idei, Scrisoarea I concretizează, în mod ideal, și modalitatea specifică marelui nostru poet de a prezenta arhitectonic adânca dramă a umanității, în cadrul căreia, ca un reflex contradictoriu al vremii sale, „bătrânul dascăl”, omul de geniu, poetul însuși, denunță filisinismul rutinat și morala parvenită a unei lumi mizere. Latura meditativ-filozofică, ce completează tabloul cosmic, antitezele multiple, ca și forța de plasticizare a ideilor abstracte și râvna de desăvârșire – Eminescu dovedindu-se mai cu seamă aici, un adevărat creator de limbă – asigură poemului gravitatea, măreția și valoarea universală.

III.2. Luceafărul

Luceafărul reprezintă expresia desăvârșită, absolută, pe care o atince în ascensiunea ei necurmată, gândirea poetică și filozofică a lui Eminescu.

Rod al unei munci de creație ani în șir, trecând prin mai multe variante succesive, Luceafărul apare în forma lui definitivă în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România jună” din Viena, aprilie 1883. Versiunea Almanah este reprodusă, apoi, în revista Convorbiri Literare, pentru ca în ediția Maiorescu, din 1883, să fie republicată, alăturându-se patru strofe considerate c-ar fi putut abate, oarecum, atențai cititorului de la sensurile lirice înalte ale poemului.

Izvorând dintr-o îndelungată frământare morală și spirituală a poetului, din amara lui experiență de viață, proiectată pe fondul societății în care a trăit, Luceafărul își află punctul de plecare, tematic, în basmul popular Fata în grădina de aur, basm muntenesc, cunoscut de Eminescu din culegerea germanului Kunisch, care făcuse o călătorie prin Țările Române. Însemnarea lui Eminescu pe fila 56 a manuscrisului 2275 (reprodusă de Pepessicius în Opere, II, 1943, p. 104) confirmă întru totul acest punct de plecare: „În descrierea unui voiaj în Țările Române, germanul K.Kunisch povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moartea și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ, și i-am dat acest înțeles alegoric.”

Chiar dacă nu indică faptic conținutul adânc al oemului, limpedea însemnare a poetului îndrumă sigur către surrsele lui folclorice și spre accepțiile lui, așa cum greu ar fi putut-o face comentatorii. Totuși, după M Gaster, care semnalează cel dintâi izvor literar al marelui poet, Nicolae Iorga și D. Caracostea arată, la rândul lor, că germanul K. Nu este nimeni altul deccât Richard Kunisch, autorul memorialului de călătorie în care sunt cuprinse și cele două basme auzite în muntenia- Das Madchen im goldenen garten și Die jungfrau obne Korper, pe care Eminescu le-a cunoscut încă din perioada studiilor berlineze. Atras de farmecul lor, poetul le-a tradus apoi și le-a versificat- pe cel dintâi în Fata în grădina de aur, iar pe cel de-al doilea în Miron și frumoasa fără corp.

Cât privește basmul versificat Fata în grădina de aur, care constituie punctul de plecare al lui Eminescu, el însuși „este minus fabulația, o creațiune originală, de întâiul ordin, și pătrunsă într-u totul, de spiritul și farmecul lexical și ritmic propriu creațiilor emineciene… Așa cum s-a desprins din cercetări migăloase și varii, diferența dintre basm și poem este una de clasă, de categorie. În timp ce, deși basm, „Fata în grădina de aur” e oarecum o poveste de pe tărâmul nostru, al muritorilor, extract de basm, în schimb chintesențiat și trecut prin infinite și magice filtrări, Luceafărul nu coboară nicio clipă din feericul său empireu.”

Basmul de la care poetul pleacă și pe care îl prelucrează în versuri, povestește despre o prea frumoasă fată de împărat, pe care tatăl său o ținea închisă pentru a o feri de privirile muritorilor și de ispitele lumi, într-un palat construit numai din marmură, argint, pietre scumpe, ce se afla într-o vale stearpă, unde stânci de pază înconjuram măreața adâncime. Palatul era păzit de un balaur fioros.

Vestea despre frumusețea fără seamăn a fetei de împărat care stătea închisă împreună cu mai multe soațe, se răspândise însă cu repeziciune. Auzind despre asta, Florin, un fiu de împărat îndrăzneț și viteaz, porni în căutarea fetei, cu gândul de a o cuceri și de a o răpi. După mai multe peripeții, el izbutește să ajungă la palatul frumoasei fete din grădina de aur și să omoare balaurul.

În acest timp, fata care stătea și privea la fereastra palatului, este zărită de un zmeu care călătorea prin apropiere. Atras de chipul ei fermecător, zmeul se îndrăgosti de fată și se lăsă să cadă din înălțimile cerului în palat, luând chipul unui tânăr de o rară frumusețe, care mărturisi iubirea lui,fetei, și o rugă să îl urmeze în tărâmul lui nemuritor. Fata însă refuză să îl urmeze, cerându-i să de vină el muritor, ca oricare alt pământean, dacă vrea să îl îndrăgească.

Între timp, își face apariția feciorul de împărat, Florin, de care fata se îndrăgostește de îndată și se lasă răpită de el.

Zmeul care urcase în cer pentru a-i cere lui Dumnezeu să îl dezlege de nemurire, îi văzu aici pe Pământ pe cei doi îndrăgostiți. El provăli cu mânie o stâncă peste fată, ucigând-o. Muri însă și feciorul de împărat, de durerea pricinuită de moartea iubitei. În urma acestei amare experiențe, Zmeul se hotărâ să rămână mai departe, nemuritor, în lumea lui din cer.

Plecând de la acest bas popular, prețuit dintru început, Eminescu realizează o serie întreagă de prelucrări succesive, înlăturând treptat toate episoadele care nu cprespundeau scopului urmărit și conținutului de idei ce și-l propusese și, din munca aceasta îndelungată de elaborare, ajunge la varianta finală a Luceafărului, pe care o încredințează Almanahului de la Viena pentru a fi tipărit, în 1883.

Luceafărul mai păstreză din basmul popular doar cadrul și ideea dragostei peste fire, dintre o pământeană și o ființă nemuritoare, apoi rugăciunea Zmeului către Dumnezeu, pentru a-l dezlefa de condiția lui eternă, precum și refuzul lui Dumnezeu, care-i îndreaptă în acelaș timp privirile către scena de dragoste de pe pământ dintre fata de împărat care își uitase făgăduielile și muritorul Florin.

Tot astfel, Eminescu înlătură imaginea zmeului din basm care se răzbună, ca nefiind corespunzătoarefirii și concepției sale umaniste, iar în locul acesteia introduce în poem imaginea astrului nemuritor, întruchipat de Luceafăr, care prefigurează însuși chipul lui spiritual.

Imaginea astrului nemuritor, a Luceafărului, în a cărui sferă luminoasă Eminescu o reprezintă pe a sa, izvorăște din conștiința pe care poetul o dobândise cu timpul despre geniul său, a cărui condiție structurală îl face să nu fie capabil de a „ferici pe cineva”, „nici capabil de a fi fericit”.

Poem romantic construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită și mschină, incapabilă de a-l înțelege și ostilă acestuia, Luceafărul este, în acelaș timp, un poem desăvârșit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nestinsă toată viața, înălțându-se spre ea necontenit ca o văpaie din propria mistuire.

Pe ambele planuri, Eminescu introduce în poem o experiență proprie de viață, starea lui de spirit, ca personalitate de geniu, a cărui continuă zbatere între proiectarea marilor înălțimi spirituale și cea a pasiunilor nu trebuie căutată în povestire, în elementul narativ al conflictului, care, împrumutat basmului, servește poetului doar ca element de sprijin pentru a comunica alegoric, concepția sa filozofică despre lume și viață, strâns legată de concepția lui lirică.

O țesătură mult ma bogată de idei, legată strâns de sentimentul de viață al poetului, plămădită din substanța melancoliei și resimțită ca un motiv al creației, constituie în fapt esența poemului Luceafărul. Firul ideilor filozofice fără de care suita de simboluri și metafore pe care se sprijină poetul, ca modalitate estetică, și care fac din poem o culme a atitudinii sale contemplative, ar fi greu de înțeles.

„A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată.

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată.”

Începând prin formula tradițională a basmului, poemul povestește iubirea stranie dintre Luceafăr și frumoasa fată de împărat, poveste izvorâtă din adâncul nesaț al iubirii poetului și din rezervele acelui dor nemărginit, care nu îl părăsește niciodată, îndreptându-i mereu privirile către cer și eternitate. Căci marile sentimente omenești, mai cu seamă sentimentul iubirii, declanșează în poezia romantică a lumii o mare varietate de forme ale motivului cosmic. Spațiul sideral, astrele înseși, constituie la Eminescu, în permanență, decorul cel mai înalt și mai semnificativ al iubirii sale. Primele șapte strofe ne-o arată pe fata de împărat contemplând Luceafărul, seară de seara. La rându-i, Luceafărul o îndrăgește și se lasă copleșit tot mai mult de dorul ei. Strofele următoare înfățișează puternica iuibire ce se înfiripă între Luceafăr și fata de împărat, surprinzând-o pe aceasta, cuprinsă de reverie și oftând îndelung, în încercarea de a-l îmbia patetic.

În chemarea fetei aprinse de dor, Luceafărul se aruncă din înălțimi în mare, întrupându-se din adâncul acesteia într-un tânăr mândru voievod, cu părul de aur și ochii scânteietori. El mărturisește fetei că deși a coborât cu greu din sfera sa, e gata să îi urmeze chemarea, dar că o cheamă pe aceasta în lumea lui, să îl urmeze și să îi fie mireasă.

Fata de împărat, cu tate că se simte puternic îndrăgostită de Luceafăr, realizează cât de imensă e distanța care îi desparte și temându-se de chipul lui straniu, îl refuză pentru prima dată.

„- O, ești frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,

Lucești fără de viață,

Căci eu sunt vie, tu ești mort,

Și ochiul tău mă-ngheață.”

După câteva zile, Luceafărul apare iarăși pe firament, iar fata îl cheamă din nou cu nostalgie. Neputând să reziste nici de această dată chemării fetii, el se întrupează din văile haosului, înfățișându-se fetei într-un giulgiu negru. Dacă la prima întrupare, îi apărea fetei ca un înger, de data aceasta, el i se înfățișează ca un demon, dar deși Luceafărul îi promite miresei sale chiar cerul pe firamentul căruia alături de el să răsară ca cea mai mândră stea, fata îl refuză. Mărturisindu-i cât de dureroasă și arzătoare este iubirea ce i-o poartă, fata îl roagă din nou cu patetism să coboare el pe pământ, sa devină muritor, asemenea ei, de vrea să îl urmeze cu credință:

„Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Și ochii mari și grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

. . .

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine.”

Tulburat peste măsură de refuzul fetei, de neputința ei de a-și părăsi lumea, iubirea lui fiind atât de puternică, Luceafărul este gata să renunțe la nemurire de dragul copilei și rupându-se din locul lui din cer, se îndreptă către Dumnezeu pentru a-i cere dezlegarea.

Partea a doua a poemului urmărește idila intre fata de împărat pe care poetul o numește acum Cătălina și pajul Cătălin, stăruind, mai cu seamă, asupra ușurinței cu care se stabilește legătura sentimentală dintre aceștia, priviți ca expnenți ai lumii inferioare.

Astfel, cât timp Luceafărul străbate imensitățile cerești în zborul lui spre Dumnezeu, pajul Cătălin, „băiat din flori și de pripas” se apropie cu îndrăzneală de Cătălina și o îmbie degrabă într-un ungher cu dragostea lui. Cătălina, deși s-ar părea că îi poartă încă în inimă un dor nestins, Luceafărului, nu îl îndepărtează pe Cătălin și până la urmă cedează stăruințelor acestuia, care o câștigă, deși dragostea lui nu are nimic din profunzimea și măreția iubirii Luceafărului.

Cătălina, copleșită de nostalgie, îi vorbește acum lui Cătălin despre iubirea ei arzătoare pentru Luceafărul de sus, pe care îl înțelege și îl dorește, dar la înălțimea căruia nu se va putea ridica niciodată:

„Lucește c-un amor nespus,

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalță tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi și-n veci

Va rămânea departe…”

Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, printre sferele cerești, spre Dumnezeu, pentru a-i cere dezlegarea de veșnicie. Zborul lui îndrăzneț este de o măreție uluitoare. Aripile-i cresc la dimensiuni uriale în drumul lui rătăcitor printre stele, ca un gând purtat de dor, în timp ce văile haosului se umplu de lumini ce izvorăsc de pretutindeni ca la începutul lumii.

După ce demiurgul ascultă cu îngăduință, numindu-l acum Hyperion, caută apoi uimit de rugămintea Luceafărului să îl convingă de zădărnicia hotărârii lui, arătându-i mai întâi prăpastia care îi desparte de micimea și vemelnicia muritorilor. Hyperion fce însă parte din ființa Demiurgului, iar asta ar însemna să se anihileze pe el, în ipostaza în care i-ar admite rugămintea. Pentru a-l convinge mai ușor să renunțe la insistențele sale, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pământ și să vadă cu ochii lui ce îl așteaptă printre oamenii obișnuiți.

Ce-a de-a patra parte a poemului, ultima, revine cu desfășurarea faptelor pe pământ. La îndemnul Demiurgului, Hiperion privește către asfințitul de seară, zărind într-un crâng, sub umbra teilor, în lumina lunii, pe Cătălina, „îmbătată de amor” alături de vicleanul muritor Cătălin.

Dezamăgit profund de ceea ce vede, Luceafărul nu mai tremură la chemarea Cătălinei, care îi împărtășește fericirea ei efemeră, rugându-l copleșită de nostalgie să coboare pe o rază în codru, pentru a-i lumina norocul. Nu mai cade ca-n trecut, ci, rămânănd în înaltul cerului, el răspunde Cătălinei sfidător, dar cu o dureroasă resemnare, hotărându-și în acelaș timp cu mândrie, însingurarea veșnică în nemurire:

„- Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

Sensurile multiple și profunde ale poemului sunt absorbite în această suită de simboluri și metafore, în această alegorie sublimă cu ajutorul căreia Eminescu exprimă în Luceafărul o atitudine proprie romantismului, privitoare la raporturile geniului, ale omului superiorității spirituale depline, cu o societate care și-a pierdut simțul valorilor adevărate, promovând superficialitatea și impostura, chiar și în planul sentimentelor superioare.

CONCLUZII

Putem spune că forța creatoare a acestui punct creator în mișcare, în esența lui mai mare decât Pământul și cerul, face legătura între ființă și neființă, identificându-se cu măreția Sufletului universal, absolut și etern, poetul dovedind aceasta cu o profundă cunoaștere și asimilare a filozofiei indiene antice și vedice. Dorul nemărginit din versul lui Eminescu expresie pur românească și eminesciană, n-ar reprezenta după cum remarcă Tudor Vianu, decât obscura, iraționala și necurmata „voință de a trăi” din filozofia lui Schopenhauer, căreia i s-ar datora însăși persistența lumii, manifestata la modul unui prezent etern, adică al unei clipe veșnice suspendate între trecut și viitor, care clipă este însăși forma existenței.

Ancorat însă atât de adânc în viața pământului național și a poporului său din care își trage rădăcinile și idealurile, și contopind sau topind izvoarele, confluențele, înrudirile fie ele și de ordin național sau universal, în sufletul lui, de o nebănuită puritate și nobilitate, ca într-o matriță stilistică originală și unică, Eminescu își fundamentează opera pe temeliile cele mai adânci ale sufletului românesc și ale cugetării prorii, dând ideilor și sentimentelor omenești perspective universale nebănuite. Tot ce fusese împrumutat de poet, sub orice formă, din cultura națională și universală, se împrăștie și se mistuie ireversibil în miracolul original al creației sale.

Poet și filozof, Eminescu a consacrat o neînchipuită energie descifrarea și asimilarea cugetărilor și motivelor poetice ale celebrilor antici greci și latini – Platon, Aristotel, Homer, Plutarh, Ovidiu, Horațiu, Catul, Tibul, Properțiu, pentru ca apoi, bogăția și bogăția de proporții fabuloase a tezaurului spiritual al poetului, care potențează la maximum forța creatoare a geniului său, să includă deopotrivă, rând pe rând, Evul Mediu, Renașterea, clasicismul, romantismul, naturalismul, materialismul filozofic al veacului trecut.

„Pentru Eminescu, limba românească alcătuia o unitate desăvârșită, un instrument de lucru al cărei părți componente sunt deopotrivă îndreptățite a fi utilizate când nevoia vorbitorului cere, indiferent dacă unele aparțin trecutului, altele unei singure regiuni sau unui singur grup social. În această concepție de ansamblu asupra limbii materne, Eminescu a mers, împins de curajul pe care i-l dădea geniul său creator, atât de departe încât a folosit nu numai ce existase sau exista în diverse variante, ci și virtualitățile ei, forme lingvistice nereale, dar posibile, deoarece corespundeau sistemului ei. Așa se aplică bogăția și totodată varietatea limbajului săi poetic.”

Arta cuvântului la Eminescu este deopotrivă exemplară și uluitoare. Poetul a dus o luptă necurmată cu limba, cu morfologia și sintaxa ei, cu lexicul, cu bogăția sau rigiditatea formelor ei de expresie, luându-și drept temelie și izvor în opera sa, graiul viu al poporului, cu toată simplitatea sau podoabele lui.

După registrele stării civile, Eminescu a trăit doar 39 de ani, între 15 ianuarie 1850 și 15 iunie 1889, dar după registrele activității lui creatoare, mult mai puțin- începând din anul 1866 și până la 28 iunie 1883, când fulgerat de Apollo, Luceafărul ce strălucea pe firmament de aproape două decenii, intră în umbra unei eclipse din întunericul căreia n-avea să mai poată ieși.

Viața lui Eminescu are prea puține date certe. Cea mai mare parte e povestită din surse indirecte și părtinitoare. Ziua de 28 iunie 1883, spre exemplu, apare diferit în jurnalul lui Maiorescu, Slavici și alții, iar ei au scris-o și rescris-o părtinitori.

Nu vom putea citi tot adevărul despre viața lui Eminescu în nicio carte – oricât de bine ar fi aceasta scrisă. Adevărul deplin despre poet se afla in volumul de poezii, pe care fiecare îl poate interpreta în stransă legatură cu educația, cu snobismul, sau libertatea sa.

Nu bolile lui Eminescu contează, ci mai degrabă, bolile neamului său, căci ceea ce este cu adevărat important e să îi știm opera poetică, publicistică, s-o citim nu doar ca pe un simplu exercițiu de lectură, ci să căutam deprinderea de a-i ințelege dincolo de orice analize pline de emfază, sufletul. Cel mai bun omagiu pe care i-l putem aduce lui Eminescu este așadar să îi citim opera. Am putea chiar afirma, că manualele încearca îngroparea acestuia, într-o limba pe care poetul o detesta cu toata ființa.

Închei așadar această lucrare de licență, prin a ralia cu Alexandru Vlahuță în ceea ce devine cea mai statornică afirmație post eminesciană, lipsită de orice efect bombastic, directă și plină de însemnătate, asemeni stilului marelui nostru poet: „Într-o țară cu atatea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și cinstit nu putea să moară decat într-un spital de nebuni.”

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Piru, Satira eminesciană, Studii Eminesciene, Ed. Albatros, București, 1971

Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Farmecul manuscriselor, Eminesciana, Ed. Minerva, București, 1971

Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Introducere la Mihai Eminescu, Opere, IV, Ed. Academiei, București, 1952

Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, I-II, București, Ed. Minerva, 1940

George Călinescu, Istoria literaturii române III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

George Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Academiei, Iași, 1922

Iorgu Iordan, Observații cu privire la limba poeziilor lui Eminescu, Studii eminesciene, Ed Albatros, Bucuresti, 1971

Nicolae Iorga, art. Eminescu și generația de astăzi- manuscris, Ed. Academiei, București, 1903

Titu Maiorescu, Din critice, Editura Tineretului, București, 1967

Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, București, Ed. Junimea, 1930

Zigu Ornea, Junimea si junimismul, Bucuresti, Editura Eminescu, 1975

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Piru, Satira eminesciană, Studii Eminesciene, Ed. Albatros, București, 1971

Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Farmecul manuscriselor, Eminesciana, Ed. Minerva, București, 1971

Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Introducere la Mihai Eminescu, Opere, IV, Ed. Academiei, București, 1952

Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, I-II, București, Ed. Minerva, 1940

George Călinescu, Istoria literaturii române III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

George Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Academiei, Iași, 1922

Iorgu Iordan, Observații cu privire la limba poeziilor lui Eminescu, Studii eminesciene, Ed Albatros, Bucuresti, 1971

Nicolae Iorga, art. Eminescu și generația de astăzi- manuscris, Ed. Academiei, București, 1903

Titu Maiorescu, Din critice, Editura Tineretului, București, 1967

Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, București, Ed. Junimea, 1930

Zigu Ornea, Junimea si junimismul, Bucuresti, Editura Eminescu, 1975