Mihai Eminescu Icoane Vechi și Icoane Nouă

=== 2fbc010c8d2b53cba6607dbf974d293d410facbd_48642_1 ===

Referat

1. Introducere

Lucrarea de față propune un cadru de analiză a problematicii eminescianismului, care, fiind parte componentă a unui sistem de valori universale, suscită și va suscita în continuare reinterpretări de ordin estetic, literar, istoric. E-ul eminescian oscilează, mai degrabă, între sentimentul tragic al existenței și ironie, ambele circumscrise viziunii existențiale eminesciene și constituind mărci ale eminescianismului.

Sub aspect cultural, eminescianismul este receptat ca expresie a spiritului național raportat la universalitate, „un mod de a fi” și un model creator eminescian și românesc până la identificare.

În cadrul mitului cultural-identitar, Eminescu este reprezentativ pentru națiunea română, fiind receptat ca esență a spiritualității românești și înscriindu-se într-o „estetică a identității” deoarece opera eminesciană oferă temeiul regăsirii unui „mod de a fi” și a unui model autohton de creativitate. Mitul eminescian s-a manifestat pe linie identitară, paradigmatică, axiologică și ideologică, crescând din el însuși, organic, dialectic, sau fiind modelat artificial în funcție de diverse finalități.

Mihai Eminescu pornește în propria sa gândire de la percepțiile lui Kant, de la care împrumută ideile legate de timp și de spațiu, descrise ca forme elementare ale cunoașterii omenești, dar ale cărui categorii le reduce la una singură: cauzalitatea. Eminescu reia această problemă a raporturilor care există între cunoașterea noastră și realitatea obiectivă

În cadrul acestui referat al cărui text de analiză este „Mihai Eminescu – Icoane vechi și icoane nouă” am decis să mă axez pe modul în care este reprezentat spațiul cultural prin prisma autorului, a timpului existențial și mai ales a modului în care este privită societatea, oamenii în general. Spiritualitatea religioasă nu poate fi în concordanța cu o cultură europeană uniformă și trebuie să fie una specifică națiunii. Întrebarea predominantă care apare în acest context este referitoare la integrarea culturii românești, a vieții într-un tot unitar, oferit de o anumită unitate culturală europeană.

Eminescu nu era un romantic contemplativ și abstras, pierdut într-o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul și de o bună existență a poporului român. În acest scop, acesta a realizat o analiză cu simț critic asupra societății contemporane lui, a instituțiilor acestuia. În acest caz, prin demersurile lui, Eminescu poate fi considerat un artist-cetățean, un gânditor și pedagog al neamului său.

2. Contextualizare

Problema existențială a unei națiuni se pune în evidență prin contextul cultural. Nu există culturi mari sau mici, există doar națiuni, popoare și oameni.

„Existând relativ puține culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atâtea popoare și-au ratat soarta neputându-se împlini spiritual și politic, rămânând condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină națiuni și să creeze o cultură! — Precum există o grație cerească, trebuie să fie și o grație pămîntească. Și cine este atins de această grație? Orice mare cultură. Căci marile culturi sunt sărutate de oameni, precum sfinții de îngeri”.

Fiecare cultură este influențată de anumite curente istorice, literare și filozofice. Fiecare dintre ele dețin proprii exponenți care prin realizările lor, dau valoare domeniilor de activitate, a culturii și dezvoltării acesteia.

În Europa, romantismul a atins perioada de maximă înflorire în prima jumătate a secolului al XIX-lea (mai exact, al doilea deceniu), în centrul de propagare a curentului, ce cuprindea culturile mari ale Germaniei, Franței, Angliei. Chiar și atunci, marii autori continuă să scrie și să publice capodopere în perioada de afirmare a estetismului, simbolismului și decadentismului. În zonele așa-zise mai îndepărtate, acest curent s-a dezvoltat mai târziu, astfel că ultimii mari romantici apar spre sfârșitul secolului, printre care se enumeră și Mihai Eminescu. Această a doua etapă a romantismului începe în anul 1850 și atinge maturitatea prin creația lui Eminescu. Poetul nu este izolat în contextul cultural universal, fiind motivul pentru care în cadrul literaturii românești, acesta este cel care aduce acea „interiorizare” a modelului romantic.

Mihai Eminescu nu poate fi înțeles fără cunoașterea contextului în care s-a ivit. A doua jumătate a secolului al XIX-lea este definită prin accentuarea crizei conștiinței europene. Ciclul cultural început odată cu declanșarea crizei de creație (cu originea în secolul al XVIII-lea) nu s-a încheiat, fiind un motiv care explică actualitatea frapantă a creației sale.

Pe de altă parte însă, prin prisma evoluției spațiului și timpului istoric, anul 1850 e privit ca un moment de ruptură, care a zguduit lumea europeană, schimbând-o din temelii aproape, și căreia i-a imprimat acea evoluție rapidă spre modernitate. Epoca în care a studiat și s-a format Eminescu era profund agitată, cu adânci frământări: apar noi orientări în domeniile filosofiei, științei și literaturii, orientări care se opun idealismul filosofic și imaginativ, pozitivismul scientist. În literatură, eclectismul domină, deoarece numeroase curente și mișcări își dispută întâietatea, fără ca vreuna să se impună decisiv și în totalitate în spațiul literaturii. Pozitivismul scientist impulsionează astfel expansiunea realismului și a naturalismului în proză, iar a parnasianismului în poezie.

Cultura universală s-a individualizat în toate planurile, valorile care ridică cultura s-au limitat iar marile personalități au ajuns genii neînțelese. Fiecare personalitate este influențată de cultura cu care ia contact în decursul vieții, mai ales în perioada studiilor efectuate în alte spații existențiale.

Ideile din cultura universală care l-au influențat pe poet, pot conduce la ideea că filosofia a funcționat pentru el ca un fel de „geniu inspirator” al poeziei. Această concluzie se poate constata în acele idei are au contribuit la formarea lui intelectuală, nefiind însă numai astfel, căci imaginația a oferit structura și forma poeziei în care s-au topit ideile, într-un amestec omogen și coerent.

3. Reconstrucția poziței autorului

Eminescu a fost și a rămas în decursul anilor un naționalist și tradiționalist. Conform lui Mihai Eminescu, atât cultura cât și politica sunt influențate de clasa de mijloc a societății existente. În cadrul acestei clase sunt „dascăli și din ceva mai rău, – din advocați” , care sunt preocupați mai mult de politică și prost pregătiți profesionali din cauza predecesorilor și a propriilor studii. Aceștia au studiat în străinătate unde nivelul și cultura sunt diferite de cea din țară, iar venind să aplice acele principii, nu existau încă elementele de bază. Societatea românească încă nu trecuse prin acele etape sociale pe care aceștia le văzuseră pe acele meleaguri, în special în Franța. Cultura franceză era una europeană care s-a dezvoltat pe alte principii, etape istorice diferite de cele românești. Astfel armata nu era pentru popor, fiind mai mult supusă stăpânilor. Învățații prin școlile europei în loc să-și manifeste recunoștința pentru țară, tind spre salarii mari, considerându-se „învățați”. Această clasă de mijloc era mai mult specifică culturii turcești, unde pătura de mijloc obișnuia să câștige bani pe munca celor aflați sub pragul existențial, de mai jos al acestora.

Trebuie făcută o delimitare concretă a clasei de mijloc, față de clasa cultă mijlocie. Conform concepției eminesciane, se face o asociere organică între societatea modernă a perioadei respective și clasa de mijloc. Civilizația modernă a fost creată și propulsată de clasa mijlocie, dar românii au procedat tocmai invers, adoptând unele instituții din Apus și căutând astfel sã formeze o proprie clasă de mijloc.

Premisa lui Mihai Eminescu legată de existența obligatorie a unei clase care să contribuie la asigurarea unor mijloace care să satisfacă trebuințele primare ale oamenilor a impus o clasă, cea mai de jos dar și cea mai productivă. În cadrul acestei pături sociale se află țăranul, cel care nu poate invoca sau propune o anumită cultură, civilizație, fiind preocupat de a produce cele necesare dezvoltării și modernizării societății, deoarece România era un stat agrar, industria fiind aproape inexistentă pe plan social. Țăranul este cel care muncea pentru a-și plăti dările și taxele către stat, pentru ca cei din clasele sus-puse să fie satisfăcuți. Această clasă sus-pusă este bine definită în contextul național de către Constantin Schifirnet, citîndu-l pe Mihai Eminescu: „Orice etnolog străin, german ori francez, a recunoscut și va recunoaște că în cea mai mare parte pătura superpusă acestui popor e neromână. Neromână nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu constituția, ci cu neamul și cu obiceiurile rele. Atât de străini încât nu le e cu putință nici de a înțelege pe român, precum acesta îi ocolește și nu vrea să-i înțeleagã pe ei“.

În perioada descrisă de Eminescu, învățații nu se foloseau de datinile culturale, de ideile proprii, având ca surse de inspirație înțelepții germani sau francezi. Un exemplu concret al decăderii culturale este că „Chiar învățații noștri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate” ale unor autori internaționali. „La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e și mai simplu, își pune mai întâi degetul în gură și vede câte „cuvinte” îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicționarul nepaginat al capului, compus din prea puține file, pe care stau scris libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte tot cu atâta cuprins material, și după aceia le'nșiră, mai puind pe la soroace și câte un Ștefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoatem ce ne poftește inima” . Deși istoria națiunii române este una bogată și tumultoasă, aceasta nu este un izvor de inspirație pentru cei care au cunoscut bănăstarea internațională. Politicienii nu sunt convinși de propriile principii și își „trag la sorț” alegerea politică între liberali sau conservatori, dacă nu sunt influențați de arborele genealogic al familiei.

Faptul că societatea în care a trăit Mihai Eminescu era una rămasă în urmă era clar că nu era posibilă o ascensiune rapidă existențială, raportată la culturile costisitoare ale apusului. Cu impunerea economiei, politicii și a administrației europene, românii urmau să treacă de la stadiul de a produce ceva mai mult decât se consuma, la un consum mai mare decât producția. Cultura se transmitea poporului prin presă, prin gazetele specifice vremurilor. Introducerea unei formelor de civilizație străine fără o corelare economică era o muncă în zadar. Societatea trebuie să evolueze și să treacă prin toate fazele ei, fiind imposibil să ocolească anumite etape care conduc inevitabil spre un risc major, al subdezvoltării, neexistând o legătură între prezent și viitor. Nu se poate obține progresul doar prin exploatarea păturii sociale de jos, nici prin legi ci doar prin starea societății. Totul ține de timp și mai ales de contextul socio-cultural al unei națiuni. Statul și societatea se dezvoltă după legi naturale, care nu se vor supune voinței subiective. Modernizarea societății trebuie să fie una autentică care să aibă la baza ei, sinteza dintre cele trei timpuri: trecut, prezent și viitor.

În propriul său studiu asupra stării actuale, Mihai Eminescu are o expunere asupra direcțiilor propriei doctrine, cuprinsă în concepțiile legate asupra unor forme fără fond, preluate și de Constantin Schifirnet în propria-i lucrare, unde se face o comparație între cultura românească și cea apuseană. „Raționalismul apusean a găsit la români un gol intelectual setos de civilizație, care a primit fără control toate ideile moderne, iar efectul a fost deformarea sensurilor reale ale culturii adevărate, neînțelegerea libertății care e facultatea de a dispune de sine însuși prin muncă și prin capitalizarea muncii. Românilor li s-au oferit utopii, cum ar fi libertatea fără muncă, cultura fără învățătură, organizația modernă fără o dezvoltare economică analogă. Gravitatea situației derivă din adoptarea de idei străine în lipsa oricărei activității proprii de creație, și acest act „a înlocuit și înlocuiește încă în mare parte silința de-a învăța singuri; raționamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exercițiul propriei judecăți“.

Eminescu a prezentat în urma propriilor remarci, existența unui contrast între procesele și tendințele societății românești și cele specifice apusului. S-au remarcar efectele unui capitalism modern românesc și unul specific societății occidentale. Zona istorică a culturii a fost extinsă din Anglia, Germania, Franța spre țările scandinave, culminând cu Japonia. În acest fel, autorul fundamentează ideile diversivității proceselor istorice care sunt permanent dependente de o multitudine de condiții particulare.

Eminescu a fost un adept al evoluției istorice realizată ca o continuitate a dezvoltării, fără a se provoca „rupturi istorice, fracturi și sincope tragice, pentru că progresul este acumulare de rezultate pozitive. Eminescu privește progresul social ca o sinteză între tradiție și inovație, între conservare și înnoire” .

Autorul constată că în timpurile moderne acestuia, naționalitatea nu mai este asociată cu religia ci doar cu limba națională, patrimoniul cultural. Limba românească nu este una nouă, ea fiind una veche și staționară, indiferent de trecutul său istoric. Deci se poate spune cu certitudine că nu poporul este stăpânul limbii, ci limba este cea care stăpânește poporul. Deci o auto-afirmare istorică a națiunii este un proces cultural, care converge alături de cel economic și social-politic. Civilizația se construiește, nu se moștenește.

„Identitatea națională este un fenomen complex, de acumulare istorică, …, autodeterminarea politică a națiunii române și dobândirea independenței de stat sunt rezultatul cumulativ al veacurilor de existență specifică, suma vieții noastre istorice” .

4. Evaluare critică a poziției autorului discutat

Eminescu critică pe bună dreptate, conform izvoarelor istorice care au redat și întărit aceste idei, că pătura superpusă este de origine străină și folosește propriile mijloace pentru a-și atinge scopurile dorite. Această clasă socială nu aduce beneficii națiunii române fiind un „grup neistoric”. Conducătorii străini, printre care grecii au fost primii, au cuprins românii din toate provinciile, mai puțin oltenii și ardelenii. Această clasă s-a dezvoltat în timpul lui Cuza și sub domnia lui Carol I din cauza unei lipse acute a implicării clasei mijlocii, a aristocrației care se mulțumea cu ceea ce aveau. În fiecare perioadă, fiecare conducător a reușit să contribuie într-un anumit fel în dezvoltarea și modernizarea României. Putem spune că prin alianțele pe care acești conducători le încheiau cu conaționalii lor, societatea românească deși era prăduită, obținea diverse avantaje care se puteau păstra și valorifica în timp. Eminescu a condamnat pe drept cuvânt socialismul pentru că nu exista industria și implicit, proletariatul. Societatea trebuie să se dezvolta în cadrul economic specific, care se dezvoltă în urma necesităților unei națiuni, a unei civilizații.

Legat de biserică, de acel sacru al românilor, Eminescu are propria lui părere care însă este contrazisă de alți gânditori.

Eminescu susținea în teza lui, că dacă România ar fi fost de religie catolică, ar fi avut o treaptă de civilizație mult mai înaltă dar părerea susținută de Emil Cioran în lucrarea sa este mult mai adevărată: „cu o singură rezervă: poate nu mai eram. Defectele de evoluție ale României nu sunt de natură religioasă. Dacă nu ne-am mișcat atâta în timp, nu este de vină ortodoxia: suntem noi”

Concluzia lui Eminescu este una clară, concisă și pur adevărată, în orice perioadă istorică: „Omul are pe atâta libertate și egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav și totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui” .

Eminescu și-a făcut studiile în străinătate și astfel a putut realiza o comparație reală și a putut „sã analizeze evoluția modernă a României, ca țară europeană, categoric antrenatã într-un proces de aculturație contradictoriu, ce cuprinde întregul areal european” .

Conform lui Grigore Georgiu, chiar Maiorescu susținuse că Eminescu a sintetizat tendințele contradictorii și complementare ale epocii în care a trăit, “anume inspirația de a asimila temele și ideile culturii europene – în ceea ce era caracteristic în artă, în stiință, în filozofie – și exprimarea spiritului național în forme moderne” . Datorită ideilor și a conceptelor dezbătute, Eminescu a rămas un reper al orientării spiritului public.

Relația dintre politică și economie este una importantă care nu a scăpat abordării lui Eminescu. Acesta a abordat corelația ca o perspectivă dintre formă și fond. Structurile politice care influențează civilizația statului trebuie să fie în perfect acord cu structurile economice. Este clar că un stat care este slab dezvoltată economic nu poate fi un stat puternic politic. Doar politicienii care-și doresc să dezvolte țara pot produce cataclisme economice care să ducă la dezvoltarea societății. Acestea sunt srâns dependente de structurile formale: legi, conduită, instituții și decizii politice. Se poate spune că dacă „ aspirațiile nu au acoperire în mijloacele proprii, atunci grupurile privilegiate tind să le satisfacă pe seama bunurilor oferite de civilizațiile mai dezvoltate” . ducând astfel spre o existență a unui popor mai slab dezvoltat în detrimentul propriei dezvoltări. Eminescu conștientizează că omul este cel mai de preț bun al societății, este cel care decide și dirijează societatea în care conviețuiește. Problema însă apare în momentul când aces om, este atras de alte beneficii și oferte exact ca în viața economică, acolo unde funcționează principiul cererii și a ofertei.

Deși s-a susținut cu tărie ideea că Eminescu era împotriva industrializării, fiind un adept al doctrinei agrare, acest lucru este infirmat de propriile sale idei, în care susținea cu tărie că numai prin depășirea propriei condiții naționale, de țară agrară se poate ajunge într-o situație economică favorabilă, care să nu mai fie una subordonată și periferică. Deci în acest fel, Eminescu susținea și îndemna la industrializare, dar cu pași mărunți nu prin ignorarea unor etape specifice acestui proces.

5. Concluzii și remarci critice

E-ul eminescian pendulează, mai degrabă, între sentimentul tragic al existenței și ironie, ambele circumscrise viziunii existențiale eminesciene și constituind mărci ale eminescianismului. Dimensiunea cultural-identitară a devenit suportul ontologic al afirmării Mitului Eminescu.

Resorturile identitare ale Mitului Eminescu au fost semnalate de majoritatea cercetătorilor, care au văzut în poetul veacului al XIX-lea „un titan al spiritualității românești”, conform prefaței lui G. Călinescu din „Opera lui Mihai Eminescu”. Din perspectivă identitară, valabilitatea Mitului Eminescu este determinată de nevoia actuală,și permanentă, de identificare a națiunii noastre. Eminescianismul își justifică complexitatea prin ipostazierea lui ca fenomen literar-artistic și cultural (spiritual). Sub aspect literar, acesta se manifestă, atât ca un concept identificator cât și ca unul valorizator. În cadrul acestei prime accepțiuni, fenomenul vizează mărcile de specificitate ale operei eminesciene în contextul literaturii române și universale.

Urmărind cele descrise de Eminescu avem vaga și clara impresie că perioada respectivă și cea prezentă sunt identice, ca și cum s-ar repeta ciclic. Poate nu este doar o repetare și doar o auto-menținere istorică a unei perioade nefaste, dar dorită și sprijinită din exterior. Se poate spune că cultura a ajuns la rang de artă iar istoria se repetă. Nu degeaba, în lucrarea sa, Emil Cioran l-a numit profet național a rebours pe Mihai Eminescu, care nu a întrecut limitele și problemele etnicului bazându-se pe evenimente, nu pe dimensiuni intemporale. Din păcate acele perioade ca și cele prezente, în loc să atașeze omul spre viitorul său, acesta este proiectat spre o obscuritate sinistră care vine din trecutul care pare mereu prezent.

Bibliografie:

1. Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Ed. Humanitas, București, 1990

2. Mihai Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă, în „Mihai Eminescu Opera politică”, Ed. Eminescu, București, 1990

3. Grigore Georgiu, Istoria culturii romane moderne, Ed. Comunicare.ro, București, 2002

4. Constantin Schifirnet, Formele fãrã fond, un brand românesc, Ed. Comunicare.ro, București, 2007