Mihai Eminescu, Ecou Peste Veacuri

Mihai Eminescu este în literatura română poetul nepereche a cărui operă învinge timpul, după cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet național, care exprimă cel mai bine și cel mai complet spiritualitatea românească.

Eminescu a fost o personalitate copleșitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european și farmecul limbajului. Scrisul era viata lui: omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind… poet în toata puterea cuvântului, după cum afirmă Titu Maiorescu.

Primul, care a intuit marele efect modelator al creației eminesciene a fost Titu Maiorescu: Eminescu a făcut că toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreagă dezvoltare ulterioară a vesmântului și cugetării românesti.

Eminescu nu era un romantic contemplativ și abstras, pierdut într-o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul și de bună existență a poporului român, analizând cu simt critic societatea contemporană, instituțiile acestuia. El a fost un artist–cetățean, gânditor și pedagog al neamului său.

Conceptia estetica a lui Eminescu este modelată de poetica romantică pașoptistă și de filozofia a geniului, care trăiește într-o societate mediocră, incapabilă să înțeleagă și să promoveze valorile:

…Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul și pe patru,

Totuși tu ghici-vei chipu-i,

Și de plânge, de se cearta,

Tu în colt petreci în tine

Și-ntelegi din a lor artă

Ce e rău și ce e bine…

(Glossa).

Credința adâncă a lui era că numai arta asigură nemurirea omului:

…Numai poetul

Ca pasări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemarginirea timpului…

(Numai poetul…).

Dumitru Popovici consideră, că Eminescu este un Hyperion condamnat să rămână în societate și să-și determine poziția în complexul raporturilor sociale.

În creația lui există o componentă clasică, reliefată prin: prețuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevăr, aspirația spre perfecțiune și echilibru, stilul armonios, clar, ironia detașată:

…Nu spera când vezi mișei

La izbândă făcând punte,

Te-ar întrece nataraii,

De ai fi cu stea în frunte…

(Glossa).

Limbajul poetic eminescian este caracterizat prin prospețime și naturalețe, pentru că Eminescu a considerat limba veche ca temelie pentru toate noile ei înfățișări. El a intuit că limbajul poetic trebuie să porneasca de la operele folclorice și de la texte vechi, care conservă formele cele mai rezistente de limbă. În poezia lui Eminescu putem găsi:

versuri de origine folclorică: …Te-am ruga, mari, ruga

Să-mi trimiți prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienile,

Ochii cu sprâncenele;

Ca și eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi…

(Scrisoarea III)

versuri cu arome arhaice de stil cronicaresc:

…Împărați pe care lumea nu putea să mai încapă

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pamânt si apă…

…Cum venira se facură toți o apă și-un pământ…

(Srisoarea III).

Dar poetul își alternează mijloacele printr-o expresie intelectualizată (Tudor Vianu):

…ei au doar stele cu noroc

și prigoniri de soarte…

…precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

așa el sprijină lumea și vecia într-un număr…

În poezii coexistă diferite tipuri de versificație, de la versul clasic la expresia îndrăzneață a versului liber.

Poezia eminesciană este încărcat de sensibilitate continând și puterea evocatoare a limbii române și este construit pe un fond de armonie muzicală. Tudor Vianu sustine, că …Eminescu n-a trebuit să se lupte cu limba, așa cum au făcut unii din emulii săi de mai târziu. I-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în directia în care suflă duhul ei.

Poetul se inspiră din mai multe surse. Poeza lui este de inspirație istorică, socială, mitologică, folclorică; poezia iubirii, a naturii.

Mihai Eminescu își construiește universul său poetic în jurul câtorva teme și motive esențiale, ca: timpul, cosmicul, istoria, natura și dragostea.

Tema cosmicului are o mare valoare prin prezentarea relației dintre om și univers, care se prezintă sub trei înfățișări poetice: cosmogonică, sarcastică și elegiacă. Adeseori întâlnim și motivul vanitas vanitatum prin care Eminescu subliniază caracterul trecător al vieții omenești :

…Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă..(Scrisoarea I).

Relația dintre om și univers este foarte bine reprezentată în capodopera creației eminesciene: poemul Luceafarul. În acest poem întâlnim și supratema timpului, tema naturii și a dragostei. Luceafarul reprezintă un moment de maximă elevație a lirismului eminescian; este o admirabilă sinteză a temelor și motivelor, atitudinilor poetice eminesciene. Opoziția terestru–cosmic este marcată și stilistic: luceafarul vorbește de …sfera mea…, …reia-mi al nemuririi nimb…, …de greul negrei vesnicii…, definindu-și astfel condiția superioară; în contrast, Cătălin vorbește folosind o exprimare familiara: …ți-aș arăta din bob în bob amorul…, …stai cu binisorul…, astfel definind conditia joasă, obișnuită.

Tema timpului este o tema, care revine aproape în toate poeziile lui Eminescu. Prin folosirea temei timpului poetul exprimă caracterul trecător al vieții, dar și legătura sa cu trecut (Trecut-au anii).

Poeziile de inspirație istorică sunt foarte cunoscute (Memento mori,EpigoniiScrisorile,etc.). În evocarea istoriei atitudinea poetică a lui Eminescu apare sub două aspecte: unul elegiac și altul satiric.

Viziunea elegiacă e predominată în acele creații în care panorama civilizației creează un sentiment al zădărniciei, determinat de ideea că nimic nu e statornic în timp (ideea fortuna labilis). Un astfel de poem este Memento Mori: …Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas./ O, acele uriase, însă mute piramide/ Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite…, care este menit să ilustreze teoria a unui rău care preexistă în lume. Această idee se repetă în Împărat și proletar: …formele se schimbară, dar răul a rămas….

Viziunea satirică atinge toate laturile existenței sociale: impostura (Epigonii), înjosirea dragostei (Scrisoarea IV, Scrisoarea V), corupția, demagogia, formalismul, imitația snoabă.

Ca la toți marii poeți romantici, dragostea se află într-o permanentă consonanță cu natură în lirica erotică eminesciană. Prin Eminescu lirica erotică pierde elementele conventionale (dureri exagerate, accente lăutărești) pentru a deveni expresia a unor sentimente profunde. Poetul a pus iubirea sub semnul nestatorniciei, de aici rezultă melancolia, nota meditativă,chiar filozofică a liricii erotice eminesciene. Îmbinarea sentimentului iubirii cu al naturii este prezenta în toate poeziile erotice ale poetului.

George Călinescu susține ca Eminescu e un mare erotic prin gravitate. Așa cum iubește el, poporul nu iubește decât o singură dată, la vârsta înfloririi vieții bărbătești și a nubilității. La Eminescu putem vorbi de o dragoste de pasări albe care străbat eternitatea și se-ntâlnesc din zbor în dreptul unei stele (Tudor Arghezi).

Poeziile lui Eminescu dovedesc patriotismul și faptul că poetul este (și) un poet național:

…Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge dușman fumegând,

Și deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spuna lumii large steaguri tricolore,

Spuna ce-i poporul mare, ramânesc,

Când s-aprinde sacru candidă-i vâltoare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc…

(Ce-ți doresc eu ție,dulce Românie).

Dar el este și un mare poet universal, prin romantismul său (dar nu numai prin aceasta); pentru că poeziile sale conțin idei care sunt familiare tuturor oamenilor care le citesc.

Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic și mitologic, îsi are locul propriu nu numai în literatura română,

Prin creațiile sale, Eminescu ne inalță in universalitate, stăpanind universul cuvântului poetic.Viața lui Eminescu nu este una exemplara, este viața unui geniu care trăit permanent cu privirea atintita spre inaltele idealuri: de artă, de cunoastere de puritate sufleteasca si de dăruire, care a trăit aproape exclusiv prin si pentru opera sa, neacceptând compromisuri si dâruind acestor idealuri tot ce avea mai bun in propria fiintă, pană la negarea de sine. Prin creațiile sale, Eminescu ne inalță in universalitate, stăpanind universul cuvăntului poetic.

Bibliografie:

-Tudor Vianu – Arta prozatorilor români, vol. I-II, E. P. L., 1966.

– Tudor Vianu – Eminescu, Ed. „Junimea”, 1974.

– G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu, E. P. L., 1966.

– G. Călinescu – Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-II, E.P.L., 1969-1970.

– Dumitru Popovici – Romantismul românesc, Ed. Tineretului, 1969.

– Edgar Papu – Poezia lui Eminescu, Ed. „Eminescu”, 197 .

– Edgar Papu – Din calsicii noștri, Ed. „Eminescu”, 1977.

– Edgar Papu – Barocul ca tip de existență, vol. I-II, Ed. „Minerva”, B.P.T., 1977.

-Edgar Papu – Existența romantică, Ed. „Minerva”, B. P. T., 1980.

Rezumat

În cazul lui Eminescu, mai mult decât la oricare scriitor român se pune problema raportului dintre național și universal. În termeni filosofici, raportul dintre național și universal este raportul de la individual la general, și de la concret la abstract. Naționalul și universalul sunt doi termeni inseparabili ai aceleiași ecuații, care se presupun și se intercondiționează reciproc. Nu există universalitate pură și abstractă, ci numai universalitate prin naționalitate.

Un fenomen abisal ca Eminescu nu poate fi explicat și înțeles decât prin prisma teoriei inconștientului colectiv al lui Karl Gustav Yung. Din această perspectivă psihanalitică modernă, Eminescu ne apare ca un produs al subconștientului colectiv românesc. De aceea noi toti ne regăsim în Eminescu și ceva din Eminescu există în noi toți.

Eminescu exprimă în universalitate spiritul românesc așa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes spiritul spaniol, Shakespeare spiritul englez, Voltaire spiritul francez, Goethe spiritul german, iar Pușkin și Lermontov spiritul rus. În jurul lui Eminescu s-a construit în timp, o întreagă disciplină, și anume eminescologia, așa cum în jurul lui Dante s-a construit dantologia, iar în jurul lui Shakespeare s-a construit shakeaspearologia. Eminescologia este o disciplină vastă care cuprinde contribuțiile unor cercetători și exegeți români sau străini la cunoașterea vieții și operei lui Eminescu.