Migratia Romanilor In Germania
MIGRAȚIA ROMÂNILOR ÎN GERMANIA
CUPRINS
INTRODUCERE
Evoluția societății umane, privită la nivel global, are caracter procesual, iar istoria tuturor continentelor a fost marcată de mișcări migratoare semnificative in fiecare perioadă. Desfășurarea migrației actuale oglindește din mai multe puncte de vedere situația din trecut. Dar, în pofida evoluției îndelungate și a continuității de-a lungul secolelor, migrația, ca fenomen social deosebit de dinamic și complex, depășește încercările analiștilor de a o cuprinde într-o anumită teorie. Migrația internaționala este o problemă extrem de complexă, care cuprinde mai multe tipuri de mișcări ale populației, condiționate de o serie de motivații si forțe cu cauze și consecințe foarte diferite. Această diversitate conduce la concluzia că factorii determinanți și consecințele migrației internaționale ar trebui evaluate in contextul specificului de țară și specificului de migrație.
Analiza sociologică a migrației oamenilor la nivel global prezintă importanță din mai multe puncte de vedere:
Se crează o imagine de ansamblu asupra evoluției în timp și în spațiu a fenomenului migratoriu, furnizînd astfel posibilitatea cunoașterii experienței migratoare a unui popor, continent, și prin urmare, de a contura posibile comportamente viitoare.
În acest mod se poate realiza o evidență a principalelor fluxuri de migrație, prin identificarea zonelor de plecare și de sosire, al numărului de persoane precum și caracteristicile socio-demografice ale acestora.
Pot fi anticipate cu mai mare ușurință consecințele pe care aceste mișcări de mase umane le pot avea sub diferite aspecte, precum cel social, economic, politic, atât în statele sau societățile pe care le părăsesc, precum și în cele de destinație.
Se concretizează raportul dintre un anumit popor și populația migratoare, relevând capacitatea de acceptare a acestora în zonele de destinație.
Este creat cadrul optim pentru analizarea discuțiilor survenite în anumite țări cu privire la declanșarea unor posibile valuri migratoare către teritoriile lor.
În a doua jumătate a secolului XX migrația internațională a devenit unul dintre principalii catalizatori ai transformării sociale și dezvoltării în toate regiunile lumii. Importanța sa pare insă să crească în secolul XXI , întrucât populția crește din punct de vedere numeric. Migrația este rezultatul integrării comunităților locale și economiilor naționale in relații globale. În același timp, este o cauză pentru noi transformări sociale atât în țările de plecare precum și în cele de destinație. În societățile tradiționale, multe persoane își petreceau întreaga viață în comunitatea în care se nășteau. În prezent, migrația devine din ce în ce mai frecventa pe măsură ce oamenii se mută în căutarea siguranței și a unui stil de viață mai bun: de la sate la orașe, dintr-o regiune în alta în țara lor de origine sau între țări și continente. Chiar și aceia care nu migrează sunt afectați, fiind rude, prieteni sau copii ai migranților, sau prin experimentarea unei schimbări in comunitățile lor, prin plecarea unor vecini sau sosirea altora noi.
Migrația este adesea un rezultat al dezvoltării economice și sociale. Migrația poate contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea condițiilor sociale și economice, sau, în schimb, poate ajuta perpetuarea stagnării și inegalității. Aceste lucruri depind de caracterul migrației și de acțiunile guvernelor și ale altor factori de decizie implicați.
Ne propunem, în esență, să realizăm o analiză a fenomenului migraționist pe plan mondial și, cu precădere, caracteristicile migrației românești în Germania.
Demersul realizării unei cercetări a fenomenului migrației românilor în Germania se structurează în trei etape esențiale. În primul rând, vom analiza problematica generală a migrației internaționale sub aspectul dimensiunii istorice a fenomenului, politicile adoptate față de imigranți, precum și prin enunțarea și analiza principalele teorii referitoare la fenomenul migraționist. În continuare, vom analiza particularitățile care stau la baza emigrării din România precum și specificul Germaniei ca și țară de destinație pentru imigranți. Partea a treia va fi dedicată studierii argumentelor migrației românești în Germania în mod aprofundat; în acest scop vor fi evidențiate caracteristicile generale ale migrației din România către Germania, precum si caracteristicile comunităților românești din această țară și modul în care rezidenții români se integrează din punct de vedere social. În această secțiune un rol important va fi acordat analizării modului în care existența unor rețele de migranți contribuie sau nu la actul migrator. Un ultim capitol va fi dedicat studierii situației tinerilor români care aleg Germania pentru a-și desăvârși educația.
Prin urmare, obiectivele cercetării se concretizează în:
a) Evidențierea caracteristicilor fundamentale și a dimensiunilor fenomenului migrației la nivel global, și analizarea politicilor față de imigranți.
b) Examinarea procesului de emigrație din România.
c) Caracterizarea comunității românilor imigranți din Germania și a condițiilor în care aceștia își desfășoara existența, muncesc sau studiază.
Premisele care stau la baza acestei cercetări sunt:
După evenimentele din 1989, ca urmare a schimbărilor politice, sociale, economice și legislative survenite, procesul de emigrație din România s-a accentuat, urmând apoi o perioadă de relativă stabilizare, pentru ca de la 1 ianuare 2007, ca urmare a integrării țării noastre în Uniunea Europeană, acesta să capete din nou o tendință crescătoare.
Constrângerile morale și materiale survenite în procesul tranziției capitaliste determină în mod direct cauzele și motivele migrației. Dintre acestea putem enumera: sărăcirea drastică a populației, șomajul, corupția, sau incertitudinea resimțită de cetățeni.
Direcțiile spre care s-au îndreptat cel mai mare numar de emigranți din România au fost țările Europei Occidentale și respectiv SUA, Canada sau Australia, plecarea spre aceste din urmă zone avand, cel mai adesea, caracter definitiv.
În prima fază, destinațiile predilecte ale emigranților români au fost statele în care deja aveau cunoștințe sau rude (de exemplu Germania sau Israel).
Ipotezele specifice de la care pornim în demersul sociologic sunt:
Dacă un stat are o politică de emigrație liberală și un sistem de trecere a frontierelor permisiv, atunci numărul emigranților va crește.
Dacă emigranții au deja cunoștințe sau rude plecate într-un alt stat, atunci ei vor prefera să aleagă aceeași destinație.
Dacă la nivelul comunității de origine există rețele de migranți, atunci migranții vor fi încurajați să se îndrepte cu predilecție spre o anumită destinație.
Cu cât migranții români sunt mai bine organizați la destinație, cu atât intenția de revenire în țară se manifestă mai puțin.
Cu cât condițiile de studiu oferite de sistemul de învățământ sunt mai precare, cu atât mai mulți tineri români doresc să urmeze cursurile unei facultăți din afara țării.
Construirea acestor ipoteze și verificarea lor ulterioară prin cercetarea sociologică vor contribui la îndeplinirea următoarelor scopuri, pe care ni le propunem ca și punct de pornire în realizarea acestei lucrări:
Realizarea unei lucrări științifice care să documenteze emigrația din Romînia și imigrația românilor în Germania, care poate servi ca sursă de informare pentru instituțiile publice cu rol în elaborarea unor politici socio-economice, precum și pentru cele care se ocupă cu aplicarea acestora, precum agențiile de ocupare a forței de muncă.
Elaborarea unei cercetări unitare asupra procesului de imigrare a românilor în Germania, unul dintre procesele sociale semnificative și majore care afectează țara noastră în prezent.
Construirea unei argumentări care poate sta la baza sau motiva elaborarea unei strategii coerente la nivel național în problematica emigrației, strategie care în prezent nu există, în ciuda numeroaselor consecințe pe care acest fenomen le are în plan social.
Realizarea unui tablou cât mai exact al situației românilor din Germania presupune un demers științific ce include o documentare teoretică și colectarea și analiza unor informații prin intermediul cărora se poate contura o imagine a fenomenului cercetat. Principalele modalități de inventariere statistică a străinilor într-o anumită țară sunt: controlul la frontiere, vizele, permisul de ședere/lucru, datele înscrise în registrul populației. Acestora li se adaugă cercetarea periodică, pe bază de eșantion, asupra familiilor, culegându-se date cu relevanță sociologică, despre apartenența etnică, țara de origine, locul de naștere al părinților și copiilor, cetățenia, motivele imgrarii, condițiile de locuit și de lucru, mărimea grupurilor de imigranți de o anumită naționalitate, gradul de integrare socială și pe piața muncii, durata șederii, intențiile de întoarcere în țara natală sau de plecare în altă țară.
Analiza sistemică a fenomenului de migrație pe plan mondial și european pornește de la premise istorice și geografice, aceleași teorii migratorii putându-se aplica în mai multe perioade istorice sau regiuni ale lumii. În plus, pentru înțelegerea deplină a fenomenului migrației românilor în Germania este necesară considerarea temeinică a anumitor situații de facto întâlnite în cazul migrației românilor către această țară, condiții care o diferențiază de toate celălalte destinații. Bunăoară, nu putem neglija aspectele istorice ale fenomenului, precum și importanța pe care o are existența unor rețele de migranți.
O altă metodă utilizată în cercetarea acestui fenomen constă în analiza statistică a datelor oficiale furnizate de către instituțiile abilitate. O altă sursă importantă de informații statistice referitoare la numărul și situația persoanelor aflate în afara granițelor țării pe baza cărora se poate realiza o analiză sociologică pertinentă, o reprezintă mass-media. Investigarea acestei teme se realizează și prin analiza comparativă a informațiilor despre emigranți și imigranți, pentru că analiza situației acestora precum și a motivațiilor și consecințelor deciziei de a locui în altă țară decât cea de origine poate furniza informații esențiale pentru conturarea unui tablou sociologic complet.
Ancheta de opinie pe bază de chestionar sociologic administrat cetățenilor români care aleg sau au ales să locuiască și să muncească în Germania, are rolul de a cerceta fenomenul migrației românilor în Germania prin descifrarea părerilor, atitudinilor și opiniilor pe care le au oamenii față de acesta, precum și de a identifica factorii care au contribuit la luarea acestei decizii.
O altă sursă importantă de informații pentru studierea problematiicii în discuție o reprezintă interviul non-directiv, prin intermediul acestuia analizându-se în mod concret situația uneia sau mai multor persoane, din anumite categorii, informațiile extrase putând fi ulterior aplicate pentru grupuri mai mari în care acestea se încadrează, cum este cazul tinerilor români care au studiat în Germania. Vom încerca deopotrivă să conturăm o imagine mai clară a situației în care acești tineri se află, precum și a situației colectivității din care fac parte în general, prin stabilirea unor caracteristici esențiale ale stilului lor de viață, probleme cu care se confruntă din perspectiva condiției lor de imigranți sau intențiilor viitoare.
În scopul fundamentării analizei problematicii puse în discuție se vor întreprinde cercetări de teren asupra unor eșantioane, după cum urmează:
Aplicarea de chestionare sociologice unui eșantion de 250 de români imigranți în Germania, în vârstă de 18 ani și peste, în scopul obținerii unor informații despre condițiile lor de muncă și de trai, dar și despre rolul rețelelor de migranți în actul individual de migrație.
Realizarea unor interviuri de profunzime cu 12 studenți români aflați în Germania pentru studii, cu intenția de a analiza modul în care ei apreciază calitatea învațamantulucare ei apreciază calitatea învațamantului din Germania raportat la cel din România, precum și intențiile lor pentru viitor referitor la posibilitatea revenirii în țară;
În realizarea cercetării cantitative vom recurge la ancheta sociologică pe bază de chestionar. Astfel, vom aplica un număr de 250 de chestionare sociologice unor români imigranți dinn Germania. Întrucât distribuția cetățenilor români pe teritoriul statului german este aleatoare, pentru a intra în contact cu aceste persoane vom apela la asociațiile de români de pe teritoriul Germaniei. Apoi vom folosi metoda “bulgărelui de zăpadă” (MBz), care presupune identificarea de către operator a unei persoane din grupul țintă, persoană care cunoaște și recomandă o altă persoană care lucrează în Germania, realizându-se, astfel, o înlănțuire a subiecților cu experiențe similare. Prin informațiile culese de la subiecți urmărim să evidențiem rolul rețelelor de migranți în procesul migrației românilor în Germania. În subsidiar, rezultatul cercetării va consta și în analiza condițiilor de trai de care dispun migranții, precum și a condițiilor de lucru sau relațiilor sociale pe care aceștia le au.
Cercetarea calitativă ale cărei rezultate vor fi prezentate în partea finală a lucrării de față presupune realizarea a 12 interviuri în profunzime cu două grupuri de respondenți: un grup de șase studenți români aflați în Germania pentru un semestru sau un an universitar prin intermediul unei burse Erasmus și un grup de șase tineri români aflați în Germania pentru întreg ciclul universitar de studii de licență. Reamintim totodată faptul că selecția în cazul cercetării calitative nu are în vedere reprezentativitatea statistică și de aceea utilizează reguli ce țin seama de obiectivele generale ale cercetării și de caracteristicile dominante asumate în cadrul modelului ipotetic. Toate discuțiile au fost înregistrate pe suport audio și au fost transcrise în întregime pentru a asigura validitatea datelor obținute.
În ceea ce privește documentarea bibliografică, studiul fenomenului migrației internaționale reprezintă o temă de actualitate deopotrivă în literatura sociologică românească, cât și în cea internațională. Astfel, numeroși cercetători și-au aplecat atenția asupra studierii cauzelor și efectelor acestui proces, care afectează grupuri importante de oameni, atât în țara de origine cât și în cea de destinație.
În ceea ce privește lucrările autorilor străini, pentru documentarea noastră reprezintă interes deosebit cele care studiază migrația internațională la modul general, prin analiza actorilor implicați, sau a modului în care sunt afectate comunitățile. Vom consulta, în egală măsură, și lucrări de teorie sociologică a migrației internaționale, în scopul construirii unui cadru teoretic de analiză al fenomenului. Dintre cercetările sau studiile publicate despre migrație din literatura sociologică internațională, care reprezintă un punct de interes pentru cercetarea noastră, putem aminti:
The Legal Status of People Admitted for Family Reunion, a Comparative Study of Law and Practice in Some European States, realizat de Steve Peers, Robin Barzilay, Kees Groenendijk și Elspeth Guild, pentru Consiliul Europei, în anul 2000.
Migrants Count. Five Steps Toward Better Migration Data, raport al Commission on International Migration Data for Development Research and Policy, realizat de către cercetătorii Patricia A. Santo Tomas și Lawrence H. Summers, Michael Clemens, în mai 2009.
Patterns and Processes of International Migration in the 21st Century, Douglas S. Massey, University of Pennsylvania United States of America.
More Polish or More British? Identity of the Second Generation of Poles Born in Great Britain, Emilia Lewandowska, Warsaw School of Social Psychology and Centre for Migration Research, Institute of Social Studies, Warsaw University, Warsaw, Poland.
Sondajul Gallup Gallup's Potential Net Migration Index, desfășurat în perioada 2007-2010.
Cu privire la migrația în Germania, considerăm deosebit de interesant, mai ales din punct de vedere istoric, studiul Germany: Immigration in Transition, realizat de Veysel Oezcan, de la Social Science Centre Berlin, în iulie 2004.
Referitor la studiile efectuate de către cercetătorii români, alături de lucrări teoretice, apreciem ca având o importanță deosebită consultarea unor documentări sociologice de teren, care au vizat cercetarea comunităților de migranți, fie la origine, fie la destinație. Prin aceste cercetări s-a încercat descifrarea argumentelor care au sprijinit decizia de alegere a unei destinații sau a alteia, a planurilor de viitor sau intențiilor de revenire în țară, precum și a dimensiunii capitalului social și economic acumulat de lucrătorii migranți.
Astfel, dintre cele mai importante studii consacrate fenomenului migrației internaționale realizate de către instituții de specialitate din România, sau de către cercetători români, putem aminti:
Perspective europene de abordare a azilului și migrației, realizat de către profesor univ. dr. Daniela-Luminița Constantin – coordonator, profesor univ. dr. Luminița Nicolescu și profesor univ. dr. Zizi Goschin la București, în noiembrie 2008, sub egida Institutului European din România.
Declinul demografic și viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației Romaniei în secolul 21, realizat de către Institutul Național de Cercetări Economice Centrul de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”, Editura Alpha MDN 2007, Vasile Ghețău.
Cartea Verde a Populației, realizat de Comisia Națională pentru Populație și Dezvoltare, 2006
A Country Report on Romanian Migration Abroad: Stocks and Flows After 1989, studiu elaborat pentru Centrul Multicultural Praga, în noiembrie 2004, de către un colectiv de cercetători români: Dumitru Sandu, Cosmin Radu, Monica Constantinescu, Oana Ciobanu.
Populația României- efectele emigrației în scop de muncă, realizat în 2007, de către Institutul Național de Cercetări Economice Centrul de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici”.
Riscuri și inechități sociale în România, studiu elaborat de către Comisia Prezidențială Pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice, Administrația Prezidențială, în anul 2009.
Locuirea temporară în străinătate. Migrația economică a românilor : 1990-2006, studiu realizat pentru Fundația pentru o Societate Deschisă-Soros în noiembrie 2006 de către un grup de cercetători români sub coordonarea prof. univ. dr. Dumitru Sandu.
Alte lucrări semnificative pentru studierea emigrației din România și a comunităților de români din alte țări sunt cele ale lui Adrian Otovescu,”Românii din Italia”, lucrare apărută în anul 2008, și “Conservarea identității culturale în mediile de imigranți români din Europa”, lucrare publicată în anul 2013.
În documentarea necesară redactării tezei de doctorat vom utiliza și două volume apărute în domeniul sociologiei migrației în literatura românească, și anume cel coordonat de profesorul Dumitru Sandu – Lumile sociale ale migrației românești în străinătate, apărut în anul 2010 la Editura Polirom, precum și cel coordonat de Remus Gabriel Anghel și Istvan Horvath – Sociologia Migrației. Teorii și studii de caz românești, apărut în anul 2009. Acest din urmă volum reunește studiile mai multor cercetători în domeniul migrației, în funcție de tipare de migrație sau destinații. În mod particular ne-a reținut atenția secțiunea semnată de Benedicte Michalon, cercetător pe probleme de migrație de retur, migrația pentru muncă, secțiune intitulată ”Cât de specifice sunt migrațiile germanilor din România? Etnicitate, rețele și circulație migratorie”.
Pornind de la aceste studii menționate anterior, ceea ce lucrarea de față își propune să aducă nou în cercetările dedicate migrației internaționale două elemente distinctive: descrierea migrației românilor în Germania, fie că vorbim de cea generată de rațiuni etnice, fie că vorbim de cea a lucrătorilor, în primul rând, și, în subsidiar, cercetarea rolului rețelelor de migranți în generarea acestor fluxuri de circulație.
În scopul realizării unei investigații pertinente a fenomenului migrației românilor în Germania vom utiliza următoarele surse de informare și documentare:
Informații de actualitate legate de fenomenul pus în discuție care pot fi preluate din cotidiane de presă sau portaluri de informații.
Statistici publicate de Biroul de Statistică al Uniunii Europene.
Informații statistice oferite de Institutul Național de Statistică al României.
Informații statistice oferite de Oficiul de Statistică Federală al Germaniei.
Cercetări sociologice de teren și sondaje de opinie.
Strategia națională privind migrația a României, precum și a altor state.
Lucrări de teorie sociologică în care este studiat fenomenul migrației, și anume: cărți, articole sau studii de specialitate.
La baza redactării tezei se vor afla informațiile culese prin cercetarea datelor de teren și a evidențelor statistice.
CAPITOLUL I: PROCESUL DE MIGRAȚIE INTERNAȚIONALĂ: DATE ISTORICE ȘI PREVEDERI LEGISLATIVE
1.Istoricul procesului de migrație la nivel european și mondial
Abordările conceptuale ale termenului de “migrație” au surprins, prin perspectiva oferită de fiecare analist de-a lungul timpului, dimensiuni variate ale acestui fenomen. Astfel, Dumitru Sandu definește migrația ca strategie de viață, reprezentând “o perspectivă a raportului durabil dintre scopuri asumate și mijloace (…). Ele sunt structuri raționale de acțiune, relativ durabile la nivelul agentului care le adoptă”, în timp ce Jan Szczepanski definește mobilitatea socială ca fiind “seria de fenomene care rezidă în deplasarea indivizilor sau a grupurilor din loc în loc în spațiul social”.
Indiferent de încadrarea terminologică, deplasarea spațială a oamenilor este unul dintre fenomenele sociale cunoscute din cele mai vechi timpuri. Se poate afirma chiar că a fost adesea utilizată în istorie ca o metodă de supraviețuire a popoarelor, care fie s-au retras din calea cuceritorilor, fie au călătorit în căutarea unor condiții de trai mai bune. În cursul secolelor XVIII-XX, datorită evoluțiilor semnificative din domeniul industrial și al infrastructurii de transporturi, distanțele spațiale nu mai sunt considerate un impediment real în calea migrației indivizilor. Procesul de dezvoltare economică a țărilor din Europa de Vest a favorizat o amplă mișcare teritorială a populației din diferite țări. Această mișcare s-a produs, pe de o parte, dinspre societățile sărace spre cele înfloritoare economic, iar, pe de altă parte, din țările bogate ale continentului european spre alte spații și continente ale lumii.
Atunci când au migrat către alte continente, europenii au dus cu ei și modele de acțiune și sisteme de gândire din societățile pe care le-au abandonat. Prin urmare, în urma procesului de colonizare a ținuturilor îndepărtate sau izolate, adeseori locuite de populații cu un nivel de civilizație mai redus, europenii au dobandit un rol civilizațional. Așa cum de multe ori s-a petrecut în istorie, populațiile colonizate au deprins de la cuceritori limba vorbită, obiceiurile, stilul vestimentar, dar mai ales norme și valori morale și educaționale.
În realizarea unei analize sociologice a fenomenului de migrație a populației trebuie să se țină cont de următoarele premise:
Una dintre trăsăturile evoluției societăților umane este deplasarea în spațiu a grupurilor de oameni;
A doua jumătate a secolului XX a adus cu sine o creștere cantitativă a procesului de emigrare, în special dinspre zonele sărace către cele care beneficiau de stabilitate economică și un standard de viață mai ridicat;
După anul 1989, odată cu ridicarea “cortinei de fier”, fluxurile migraționiste dinspre statele ex-sovietice spre zonele vest-europene mai bogate s-au intensificat, proces amplificat pe măsură ce statele respective au aderat la Uniunea Europeană, cetățenii lor beneficiind în aceste condiții de dreptul la liberă circulație;
Transformările instituționale, sociale și mai ales economice prin care trece societatea românească în prezent au contribuit la creșterea migrației interne și externe a forței de muncă până la un nivel fără precedent;
Migrația internațională reprezintă atât un element care contribuie la realizarea interacțiunilor între diverse state și zone ale lumii, cât și un potențial factor de instabilitate, în special în cazul în care se discută despre fluxuri masive de migranți.
Una dintre cele mai reprezentative trăsături ale perioadei contemporane o constituie migrația economică spre țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.). În Europa Occidentală, fenomenul s-a dezvoltat în primul rând ca migrație intraregională din Europa de Sud către Europa de Nord și cea Occidentală. Totuși, aceste deplasări au fost la scurt timp depășite de migrațiile din fostele posesiuni coloniale și din statele din exteriorul Europei. Fluxuri migratoare semnificative s-au îndreptat către Europa de Vest din zona Caraibelor, Orientului Mijlociu, Africii de Nord, Americii Latine și Asiei de Sud. În mod asemănător aceste fluxuri migratoare au început mai târziu, în America de Nord și Australia. Fluxurile deja globale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea din Europa către Lumea Nouă, au fost însoțite, iar în final înlocuite, de fluxuri din America Latină, Caraibe și Asia-Pacific către America de Nord și din Asia-Pacific către Australia. Mai mult, aproape toate națiunile din O.C.D.E. au continuat să se confrunte cu migrațiile din interiorul O.C.D.E. ale personalului calificat care popula nodurile unei economii tot mai globale. În ultimii douăzeci de ani, aceste fluxuri au fost însoțite la nivel global de mișcări umane dinspre Asia de Sud către Golf și Orientul Mijlociu.O altă dimensiune a extensiunii fluxurilor migratoare contemporane este numărul mare de sisteme regionale de migrație care au apărut împreună cu fluxurile globale.
Douglas S. Massey împarte istoria modernă a migrației în patru perioade. Prima, identificată drept perioada mercantilistă, migrația internațională a fost dominată de fenomenele de colonizare și creștere economică sub capitalism. În decurs de 300 de ani, europenii au ajuns sa ocupe zone vaste din cele două Americi, Africa, Asia și Oceania. Emigranții din această perioadă se pot împărți în patru categorii: un număr destul de mare de agricultori, ceva mai puțini administratori și artizani, și mai puțini antrepenori care au înființat plantații pentru a produce materie primă ulterior exportată în Europa, și, în unele cazuri, condamnați trimiși pentru a-și executa pedeapsele penale.
Cea de a doua, epoca industrială, a debutat la începutul secolului al XIX-lea, și a fost generată de dezvoltarea industrială a Europei și de răspândirea capitalismului către fostele colonii din Lumea Nouă. În această perioadă de început a industrializării, aprozimativ 48 de milioane de emigranți au părăsit Europa, această cifră reprezentând aproximativ 12% din populația totală a Europei în acel moment.
Izbucnirea Primului Război Mondial a generat scăderea drastică a numărului de emigranți europeni, primele patru decenii ale secolului XX constituind perioada migrației limitate, în accepțiunea lui Massey. Deși economia globală s-a revigorat treptat de-a lungul anilor 1920, debutul Marii Crize din 1929 a oprit practic toate mișcările internaționale, cu excepția unui număr redus de migranți care s-au întors în țările de origine. De-a lungul anilor 1940, migrația internațională a fost puternic restricționată de cel de-al Doilea Război Monidal.
Cea de-a patra perioadă identificată de Massey este cea a migrației post-industriale, care a început la mijlocul anilor 1960 și a fost caracterizată de globalizarea mișcărilor migratorii, întrucât numărul și divesitatea țărilor de primire și de destinație au crescut considerabil. După 1960, europenii au reprezentat o proporție din ce în ce mai mică din fluxurile migratorii internaționale,
Un studiu elaborat de către Departamentul pentru populație al ONU, „Populația lumii în 2300”, propune cinci scenarii pentru evoluția numărului populației în lume și în principalele regiuni ale acesteia. Cele cinci scenarii sunt:
1. Scenariul mediu: fertilitatea totală a fiecărei țări va fi sub nivelul de înlocuire aproximativ 100 ani, după care va atinge acest nivel.
2. Scenariul superior: după 2050, fertilitatea va fi cu 0,25 copii mai ridicată decât în scenariul mediu și va rămâne constantă la 2,35 copii/femeie în momentul în care scenariul mediu se stabilizează la nivelul de înlocuire.
3. Scenariul inferior: fertilitatea totală va fi cu 0, 25 copii mai redusă decât în scenariul mediu și va rămâne constantă la 1, 85 copii/femeie în momentul în care scenariul mediu se stabilizează la nivelul de înlocuire.
4. Scenariul cu creștere zero: se menține același nivel al fertilității ca în scenariul mediu și, după ce acesta atinge nivelul de înlocuire, creșterea va fi zero în fiecare populație (numărul nașterilor este egal cu numărul deceselor).
5. Scenariul fertilității constante: fertilitatea va rămâne constantă între anii 2000-2300, la nivelul perioadei 1995-2000 .
Cele cinci scenarii propuse pornesc de la premisa că migrația netă internațională este zero după anul 2050, adică numărul imigranților este egal cu numărul emigranților, și că, tot după acest moment, mortalitatea va scădea constant. Conform „scenariului mediu”, populația lumii va crește de la aproximativ șase miliarde în anul 2000, la peste nouă miliarde în 2100 (punctul culminant în 2075), moment după care va descrește până la 8,972 miliarde în 2300.
În țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa (O.C.D.E.), migrația contribuie semnificativ la creșterea populației, aceasta reprezentând inclusiv o soluție la problemele legate de îmbătrânirea populației. În țări precum Austria, Elveția, Germania, Italia, Luxemburg și Suedia, migrația netă reprezintă principalul factor care contribuie la creșterea populației. Acest proces egalează contribuția creșterii populației indigene din SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia și Olanda.
Printre principalii factori care au avut drept rezultat deplasarea populației pe glob, putem aminti schimbările semnificative produse de evoluția factorilor naturali, politici, militari, sau economici. De exemplu, perioadele de dominație regională a unei mari puteri, cum a fost cazul Imperiului Roman, au reprezentat și dislocări de populație semnificative din punct de vedere numeric. Un alt moment istoric care a adus cu sine procese masive de migrație a populației a fost descoperirea Americii (la sfârșitul secolului al XV-lea), fluxul cel mai important fiind cel provenit din Europa. În perioada de început a deplasării către continentul Nord-American a fost vorba despre necesitatea considerabilă de forță de muncă pentru exploatarea imenselor plantații sud-americane. Astfel, a fost stimulat comerțul cu sclavi, fiind adusi din Africa circa 12 milioane de negri. Mai târziu, secolele XIX și, respectiv, XX, au adus o revitalizare a migrației către continentul American, de această dată, imigranții provenind, în cea mai mare parte, din Europa Vestică. Ei erau reprezentanți ai păturii sărace a societății, călătorind către „lumea nouă” în căutarea unui trai mai bun. Astfel, din Europa s-au deplasat circa 30 milioane oameni spre S.U.A., 2 milioane spre Canada, 12 milioane spre America Latina.
Creșterea numerică a populației europene și, concomitent, expansiunea economică europeană în toată lumea, ai cărei promotori erau industrializarea și urbanizarea, alături de creșterea nivelului de trai din metropole (prin dezvoltare economică, diversificarea serviciilor), au reprezentat un element de atractivitate pentru cetățenii din statele cu un nivel de trai mai redus, transformând Europa Vestică într-o destinație predilectă pentru migrația internațională.
Dominația și influența statelor europene occidentale în lume s-au desfășurat prin diferite forme (cucerirea de teritorii coloniale, concesionarea de ținuturi și activități economice, aplicarea unor modele de educație și guvernare.) și reprezintă un factor major al istoriei moderne și contemporane, generând, printre altele, formarea unor societăți de tip european, în diverse zone de pe glob. Anumiti cercetători apreciază că aceste societăți "au fost create de valul de emigranți care, de-a lungul secolului al XIX-lea, au parasit Europa. Se estimează că numărul acestora se ridica între 1840 și 1914 la 30 sau 35 milioane" (plecați mai ales din spatiul anglo-saxon, irlandez, german, scandinav).
Alți istorici apreciază că "europenii secolului al XIX-lea au fost rasa campioana la capitolul invazie demografica". Referindu-se la intervalul 1821-1924, se estimează ca aproximativ 55 de milioane de europeni "au migrat peste mari, dintre care 34 milioane in Statele Unite. Occidentalii au cucerit si uneori au sters de pe fata pamantului alte popoare, au explorat si au colonizat teritorii mai putin populate. Exportul de oameni a fost probabil unica dimensiune mai importanta a progresului Occidentului intre secolele XVI si XVII".
Desigur, această creștere substanțială a fluxurilor migratorii pe distanțe mari a fost alimentată și de inovațiile tehnologice și diversificarea fără precedent din domeniul mijloacelor de transport (cu privire la accesibilitatea zonelor geografice, mărimea distanțelor parcurse și, concomitent, micșorarea timpilor de parcurgere, precum și volumul de călători). Perfecționarea și diversificarea permanentă a mijloacelor de transport de la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX au favorizat creșterea continuă a frecvenței contactelor dintre diferite comunități umane și, implicit, a fenomenului de migrație pe plan continental și intercontinental. Prin urmare se poate afirma că din punct de vedere al fluxurilor migratoare, perioada cuprinsă între sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial și până în prezent suscită cel mai mare interes, diferitele etape parcurse de-a lungul deceniilor justificând o analiză istorică diferențiată.
După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în Europa au ajuns aproximativ 30 de milioane de refugiați, care fugeau din zonele devastate de conflict. Reconstrucția țărilor europene după război a impus necesitatea creșterii forței de muncă, producându-se astfel schimburi de muncitori între țările care dispuneau de rezerve de forță de muncă (Italia, Olanda și Germania de Vest) și țările vecine cu deficit de forță de muncă (Franța, Belgia). Ca urmare, patronii francezi și-au îndreptat privirile spre Spania, Portugalia și Algeria. După stoparea imigrărilor dinspre Răsărit, Germania și-a extins zona de recrutare înspre Grecia și Spania, apoi spre Iugoslavia și Turcia. Anglia a continuat să solicite forță de muncă din țările Commenwealth-ului și Irlanda. Pentru statele coloniale europene care dispuneau de imperii dincolo de ocean perioada de decolonizare s-a tradus prin reveniri masive ale coloniștilor europeni. În această perioadă, cele mai multe state industrializate au recrutat muncitori imigranți pentru a-și susține expansiunea economică, pentru a-și stimula dezvoltarea și pentru a stopa fluctuațiile conjuncturale ale locurilor de muncă.
Din punct de vedere legislativ, statele din vestul Europei au tratat în mod diferit problema imigranților. Germania a adoptat o legislație riguroasă, dar care care a favorizat imigrația temporară. Un permis de drept de muncă este dat pentru un an și poate fi reînnoit de două ori pentru o durată de câte doi ani. În anul 1965, permisele de ședere pe durată limitată devin excepționale, iar reintegrarea familiei este tolerată cu greu . Și Anglia a fost unul dintre statele care a optat pentru o astfel de migrație temporară. Legislația din domeniul cetățeniei avea scopul de a încuraja stabilirea propriilor cetățeni din Commenwealth, precum și instalarea celor care proveneau din India, Pakistan și Insulele Antile. Franța, pe de altă parte, a optat pentru un sistem mixt care presupunea, în primul rând, utilizarea forței de muncă din țările fostului său imperiu colonial, și, în subsidiar, recrutarea forței de muncă din zonele sudice ale Europei, cu populații mai sărace, cum era cazul portughezilor.
Datorită conjuncturii economice deosebit de favorabile, fluxurile migratoare demografice erau în special intercontinentale, fapt ce poate fi reținut ca o caracteristică pentru această perioadă.
Declanșarea crizei economice, precum și apariția noilor tehnologii de producție industrială, au făcut necesară o mână de lucru calificată, dar mai puțin numeroasă, anii '70 reprezentând o perioadă de importante modificări în ceea ce privește volumul și direcțiile fluxurilor migratoare. Astfel, în noiembrie 1973, Germania Federală a întrerupt brusc orice recrutare de muncitori străini, urmată de Franța în 1974, și apoi de cea mai mare parte a statelor europene. Începând cu 1975-1976 au fost înăsprite controalele la frontiere, și au fost adoptate diferite măsuri financiare pentru a favoriza întoarcerea străinilor în țările de origine. Acești ani se caracterizează prin trecerea de la o emigrare de muncă la o emigrare de populare. Noii „straini" erau majoritatea copii născuți pe pământ european. Recrutarea forței de muncă străine a fost apoi oprită. Astfel, cei mai mulți dintre imigranți au optat pentru a rămâne în țările în care veniseră pentru muncă și pentru reîntregirea familiei, în ciuda faptului că existau politici de ajutor pentru reîntoarcere în țările de origine special destinate lor. Cei care au ales totuși să revină în regiunile de origine au fost lucrătorii care proveneau tot din state europene, așa cum a fost cazul grecilor, italienilor sau spaniolilor.
Ca o consecință a acestei opțiuni a majorității lucrătorilor migranți, precum și a dorinței lor de reîntregire a familiei, țările europene au fost puse într-o situație deosebit de dificilă în a opta decadă a secolului XX. Pentru a înțelege pe deplin situația acestora, trebuie reținut faptul că, în perspectiva raporturilor internaționale, omenirea se afla în acea perioada în plin Război Rece. Ideile promovate de statele occidentale cu privire la respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu corespundeau întotdeauna necesităților economice. În 1980, muncitorii emigranți erau estimați la circa 20 de milioane, iar daca se iau in calcul și membrii familiilor acestora, se ajunge la la un total de 35-40 de milioane de migranți. Astfel, tările comunității europene și cele ale Europei de Nord au devenit în mod progresiv importatoare de mână de lucru provenind din toate continentele. Bazinele de recrutare a emigranților s-au diferențiat, vecinătatea, relațiile istorice și limba fiind principalii factori care argumentau fluxurile migratoare internaționale.
După 1945, anul 1985 a fost anul cu cele mai mari deplasări de populație din Europa. Importante mutații ale populației au avut loc și în interiorul continentelor, motivele fiind reprezentate de pe de o parte de naționalitatea cetățenilor migranți, care doreau să revină în zonele de origine, dar și de încercarea oamenilor de evitare a zonelor marcate de conflicte, așa cum a fost cazul războiul din Golf (aproximativ 3,4 milioane de persoane s-au deplasat spațial din acest motiv).
În cursul ultimelor trei decenii ale secolului al XIX-lea s-a facut observată apariția, uneori cu o rapiditate surprinzătoare, unor noi structuri complexe ale migrației internaționale. Chiar dacă amploarea lor a fost modestă în raport cu mișcările de masă ale Europei spre Lumea Nouă, care au caracterizat sfărșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, efectele acestor migrații nu au fost mai puțin profunde.
Începutul noului mileniu a adus cu sine mondializarea și internaționalizarea deplasărilor populației, datorată modificării unei anumite stări de echilibru care exista pănă în acel moment in plan global. Deteriorarea situației economice a statelor sub-dezvoltate a generat un adevărat exod din aceste zone. Pe de altă parte, noile reglementări din domeniul dreptului internațional au înlesnit mișcările de populație, capital și servicii. Creșterea natalității în regiunile sărace ale planetei și scăderea acesteia în zonele mai dezvoltate din punct de vedere economic, determină un nou tip de presiune socială care se reflectă asupra situației migrației internaționale.
Mobilitatea spațială nu este o caracteristică nouă a indivizilor. Noutatea o reprezintă contextul actual, ale cărui influențe au dus la apariția unor forme distincte de mobilitate. În epoca globalizării și a mijoacelor de comunicații extinse, mișcările migratorii ale indivizilor nu mai sunt definitive, ci asistăm la un nou tip dominant de mișcare, mult mai flexibilă: migrația temporară, circulatorie, sezonieră.
2. Politicile abordate față de imigranți în țările Uniunii Europene
Importanța crescândă a migrației în peisajul economico-social al spațiului Uniunii Europene a crescut odată cu extinderea către est, libera circulație a persoanelor și a forței de muncă fiind o componentă a formării pieței interne a Uniunii Europene, alături și în corelație cu libera circulație a capitalurilor, a mărfurilor și a serviciilor. Problematica generată de acest fenomen al migrației internaționale a impus la nivel european, dar și în fiecare dintre statele membre, necesitatea adoptării unor politici unitare capabile să gestioneze fluxurile considerabile din punct de vedere cantitativ de persoane și resurse.
Problema minorităților naționale și rasiale a ieșit pregnant în evidență în anumite societăți și perioade istorice, fiind generată de guvernările imperiale și regimurile politice totalitare. În esență, discrepanțele dintre minorități și majoritatea dominantă au devenit evidente mai cu seamă pe terenul luptei dentru putere și al promovării valorilor culturale, al învățământului în limba maternă.
Conceptul de politici publice desemnează intervențiile unei autorități investite cu putere publică și legitimitate guvernamentală asupra unui domeniu specific al societății sau asupra unui teritoriu; politicile publice vehiculează conținuturi care se traduc prin prestații și generază efecte; ele mobilizează activități și procese de muncă, desfășurându-se prin intermediul relațiilor cu alți actori sociali, colectivi sau individuali.
În efortul de a asigura coerență politicii Uniunii Europene în domeniul migrației, Comisia Europeană a redactat, în noiembrie 2011, un document intitulat Abordarea globală în materie de migrație și mobilitate. Acest concept integrează migrația, relațiile externe și politica de dezvoltare, abordând agenda migrației de o manieră cuprinzătoare și echilibrată, în relație de parteneriat a Uniunii Europene cu statele terțe. Abordarea globală a migrației reprezintă cea mai consistentă și concretă manifestare a relației strânse dintre domeniul Justiție și Afaceri Interne și domeniul relațiilor externe ale Uniunii Europene, definind mijloacele și instrumentele specifice adecvate prin intermediul cărora Uniunea poate răspunde provocărilor actuale din mediul internațional, din perspectivă migratorie.
La nivel mondial, România s-a remarcat ca fiind o țară de emigrație până în acest moment, prezentând interes mai degrabă ca teritoriu de tranziție pentru cei care doresc să ajungă în vestul Europei, din punctul de vedere al imigrației. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) apreciază, în cadrul ediței din anul 2009 a Raportului asupra imigrației, că în statele membre ale Uniunii Europene se află aproximativ 2,5 – 2,7 milioane de imigranți români. În 2008, circa 61.400 de români au emigrat în Uniunea Europeană pe baza unor contracte temporare de muncă, ceea ce a însemnat o creștere de 11 % față de 2007. Dintre acești emigranți români, 47.000 au plecat în Germania și 5.400 în Spania. Cu toate acestea, foarte puțini dintre imigranții din România au apelat la canalele oficiale pentru a-și găsi un loc de muncă, motiv pentru care numărul acestora este substanțial subestimat.
La nivel european s-a încercat, de-a lungul timpului, identificarea unor posibile soluții la problemele de integrare ridicate de prezența unui număr din ce în ce mai mare de migranți. Astfel, Tratatul asupra Uniunii Europene introduce în Tratatul de la Roma pentru prima dată termenul de “cetățean” odată cu angajamentul solemn, conform căruia Uniunea se constituie ca o Uniune între popoare. Art.8 paragraf 1 din Tratat prevede că se instituie o cetățenie a Uniunii, iar în continuare se precizează că cetățean al Uniunii este orice persoană având naționalitatea unui stat membru; potrivit par.2 al aceluiași articol, toți cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și sunt supuși obligațiilor prevăzute în Tratat.
Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică dintre o persoană fizică și un stat, legătură care generează drepturi și obligații reciproce. Statul își exercită suveranitatea sa asupra propriilor cetățeni și atunci când aceștia se află pe teritoriul altor state. Noțiunea de cetățenie europeană își are originea în documentele Consiliului European de la Fontainbleau din 1984. În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulație a persoanelor, dar ulterior s-a considerat că cetățenia europeană trebuie să se refere în finalul construcției comunitare și la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fără a ține seama de frontiere și de alte limitări de natură națională.
După îndelungate discuții și exprimarea mai multor puncte de vedere în legătură cu această chestiune, Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 a formulat două concluzii esențiale: recunoașterea unei duble cetățenii și atribuirea de drepturi cetățenilor comunitari, fără să se țină seama de cetățenia acestora. În legătură cu recunoașterea dublei cetățenii, Consiliul a decis că deși orice persoană are, de regulă, cetățenia statului său, care îi conferă anumite drepturi și obligații, aceasta nu exclude existența unei cetățenii comunitare ca un complement al cetățeniei naționale și nu ca o substituire a acesteia. Cetățeanul Uniunii rămâne mai departe cetățean al țării sale, cetățenie stabilită conform normelor juridice interne.
Această concluzie a fost întărită și prin modul de formulare a art.F paragraful 1 din Tratatul de la Maastricht, care subliniază că: “Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre ale căror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice”.
Din analiza prevederilor Constituției Europene rezultă că aceasta se situează pe linia Tratatului de la Amsterdam privind plasarea politicii europene pentru migrația legală în contextul administrării fluxurilor de migranți și a creării unei baze legale clare pentru integrarea cetățenilor statelor terțe.
Rolul Uniunii Europene este acela de a acorda sprijinul necesar înfăptuirii acestei politici, competența primară de rezolvare revenind statelor membre, în timp ce Uniunea rezolvă numai probleme în legătură cu admiterea și rezidența, materie în care Uniunea stabilește reguli obligatorii pentru toate statele membre. În felul acesta, Constituția Europeană introduce o schimbare a modului de a utiliza procedura codeciziei în cazul actelor normative și a actelor normative cadru comunitare referitoare la migrație. În mod concret, Constituția încorporează prevederile Tratatului de la Amsterdam privind: cooperarea în scopul armonizării legislației naționale în ceea ce privește condițiile de intrare și ședere a cetățenilor statelor terțe; asigurarea tratamentului egal cetățenilor statelor terțe care sunt rezidenți pe teritoriul unuia dintre statele membre și inițierea unei politici de integrare mult mai puternice.
Problema care se pune la nivelul Uniunii Europene este aceea că nu există o politică exprimată în mod expres în domeniul migrației și azilului, în ciuda faptului că majoritatea statelor europene se confruntă cu creșterea fluxurilor migratorii. În mai 2011 au avut loc mai multe inițiative prin care se încearcă realizarea unei construcții coerente în acest domeniu, facute publice prin Comunicarea Comisiei privind migrația adoptată la 4 mai 2011. Inițiativele vor fi discutate în cadrul următorului Consiliu Justiție și Afaceri Interne, și vor contribui la pregătirea terenului pentru o discuție privind politica europeană în materie de azil și migrație, discuție care va avea loc în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, între șefii de stat și de guvern ai UE.
Uniunea Europeană a decis apelarea la următoarele procedee în vederea transformării politicilor din domeniul migrației într-un model de acțiune:
– crearea unor platforme cu ajutorul cărora să se faciliteze schimbul de imformații, așa cum sunt site-urile web (de pildă: site-ul „Migration Policy Group”, European Migration Information Network (EMIN), rețeaua europeană de informații privind migrația, COMPAS – Centrul privind migrația, politicile și societatea, centru britanic organizat de către mediul academic din Oxford).
– elaborarea și adoptarea, de către Consiliul European, a unui set de principii care să evidențieze faptul că integrarea constă în respectarea și menținerea valorilor fundamentale europene.
Având în vedere acest cadru de acțiune, Uniunea a adoptat un ansamblu de măsuri, dintre care amintim:
§ lansarea de către Comisia Europeană, în 2003, a unui program de finanțare a proiectelor care vizează integrarea migranților, având ca principal obiectiv educarea acestora;
§ adoptarea, în plan legislativ, a unor acte normative care facilitează integrarea membrilor de familie ai migranților. Așa este, bunăoară, cazul Directivelor care reglementează reunificarea familiilor, acordând independent dreptul de ședere unui membru de familie după cinci ani de ședere legală, ceea ce îi conferă acestuia dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru, chiar dacă dreptul solicitantului de ședere încetează;
§ crearea unei instituții abilitate să observe fenomenul migrației din toate punctele de vedere și să cuprindă toate dimensiunile sale, așa cum este Rețeaua Europeană privind Migrația.
Încheierea perioadei de tranziție care limitează libera circulație din Bulgaria și România în ianuarie 2014 va transforma Europa într-o zonă în care cetățenii din 31 de țări – cele 27 de țări ale Uniunii Europene, alături de Islanda, Liechtenstein, Norvegia, și Elveția – pot trăi, studia sau lucra oriunde doresc. Datorită evoluțiilor înregistrate in domenii precum cel politic, tehnologic și turism, traversarea frontierelor în spațiul european a fost facilitată foarte mult. Această situație aduce însă cu sine și o problemă delicată pentru cei care studiază mobilitatea europeană: multe forme de circulație transfrontalieră în zonă rămân necunoscute în statisticile oficiale. Cetățenii europeni trec frontiera fără a fi înregistrați, și, de multe ori, rămân neobservați în țările de destinație; ei sunt luați în calcul în mod diferit, în funcție de țările de plecare sau de destinație. În Marea Britanie, de exemplu, cuantificarea numărului de imigranți se realizează prin calcularea numărul de locuitori care s-au născut în străinătate, în timp ce în alte țări, precum Germania, aceasta este determinată de numărul de rezidenți care nu sunt cetățeni naționali.
Potrivit sondajelor Eurobarometru , libertatea de mișcare este percepută de cetățenii europeni ca fiind cea mai importantă realizare a Uniunii Europene, clasându-se mai bine decât intoducerea monedei unice euro, atingerea prosperității economice, sau chiar pacea. Cu toate acestea, cetățenii europeni nu au beneficiat de acest drept în măsura în care era de așteptat.
Atunci când regimul liberei circulații a fost inițiat acum 60 de ani, el a fost destinat să încurajeze lucrătorii să treacă frontierele pentru asigurarea forței de muncă temporare necesară în sectorul industrial grav afectat de război. Acum, un număr considerabil de europeni folosesc acest drept. În 2009, prin intermediul unui Eurobarometru, au fost chestionate 27000 de persoane din Uniunea Europeană cu privire la experiențele și intențiile lor de mobilitate. Raportul, lansat în 2010, indică faptul că cetățenii europeni din statele membre care au aderat mai recent sunt mai susceptibili de a fi motivați să lucreze în străinătate, iar în alegerea viitoarei țări de destinație se bazează pe considerente economice, în timp persoanele din statele membre mai vechi iau în considerare mai degrabă factori care țin de specificul stilului de viață și aspecte culturale în deciziile lor de a migra.
Se pare că, cel puțin pentru moment, două tipare de mobilitate divergente coexistă în contextul european actual, și că aceste două grupuri sunt deseori analizate în termeni oarecum diferiți, în funcție de motivele care stau la baza deciziei lor: când se face referire la migranții cu venituri mai mari din primele 15 state membre se folosește exprimarea “mobilitate europeană”, în timp ce atunci când este vorba despre cei care provin din noile state membre, sunt denumiți în continuare “imigranți”. Consecințele în plan social ale unei astfel de diferențe de tratament sunt semnificative, pentru că cei din urmă se confruntă adesea cu discriminare din partea locuitorilor țării gazdă, indiferent de faptul că, cel puțin din punct de vedere legal, ei beneficiază de același statut de cetățeni europeni. Aceste apelative se folosesc doar la nivel informal, dar, cu toate acestea, crearea și aplicarea unor tratamente diferențiate între cetățeni se perpetuează în timp și chiar se accentuează, conducând la verificarea ipotezei unor specialiști, potrivit cărora în interiorul spațiului comunitar continuă să existe diferențe semnificative.
Mai mult decât atât, din punct de vedere legislativ, nu se poate vorbi despre o politică pentru migrație expres formulată la nivel european sub forma unui document unitar, ci continuă să există numeroase prevederi care se aplică în acest domeniu. Cel puțin deocamdată rămân în vigoare și reglementările fiecărui stat membru în acest domeniu, dat fiind faptul că securitatea frontierelor și controlul populației care se află pe teritoriul unei țări sunt considerate, din punct de vedere geopolitic, unele dintre atributele esențiale ale suveranității naționale, pe care statele membre nu sunt dispuse să le cedeze. În orice caz, evoluții notabile au fost înregistrate și în acest domeniu la nivel european, mai mult decât în cazul oricărei alte forme de organizare suprastatală existentă. Atunci când se pun în balanță avantajele unei libertăți sporite în domeniu și constângerile unor forme de control mai exigente, nu poate fi neglijat aspectul esențial, determinat de necesitatea de asigurare a securității naționale și individuale. Prin urmare, singura modalitate prin care cetățenii europeni se pot bucura cu adevărat de libertatea de circulație și de accesul nerestrictiv pe o piața a muncii liberă, este aceea de a se impune controale foarte stricte în ceea ce privește modul în care aceste politici sunt aplicate în mod practic.
3. Libertatea de circulație în cadrul Uniunii Europene
„Orice cetățean sau orice cetațeană a Uniunii
Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și
stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor
membre“.
Actul Unic European (adoptat în anul 1987) a constituit primul document oficial al Uniunii Europene în care a fost stipulată libera circulatie a persoanelor în cadrul Comunitatii Europene, definită drept una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. Consecința firească a acestui nou statut a fost accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulație asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități economice, dar au resurse suficiente de trai).
Conceptul cadru care a furnizat posibilitatea acordării și garantării acestei libertăți a fost cel de “cetățenie europeană”, introdus pentru prima dată prin
Tratatul de la Maastricht (1993), moment din care s-a acordat drept de liberă
circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Politica promovată de către Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție, în interiorul căreia să se elimine controlul persoanelor în momentul trecerii frontierelor interne, indiferent de naționalitatea lor.
Alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor, libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți ale pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene.
Unul dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor europeni este cel de a se deplasa și stabili oriunde doresc. Dar libertatea de circulație poate fi asigurată în mod real doar în condiții de siguranță și justiție, necesitate îndeplinită în Tratatul de la Amsterdam prin înființarea progresivă a unei zone de libertate, securitate și justiție. Mai mult decât atât, prin Conveția de Implementare a Acordului Schengen, a fost îndeplinit și obiectivul de a se renunța la controalele la frontierele interne. Unul dintre obiectivele fundamentale prevăzute în dispozițiile Tratatului de la Roma, esențial pentru realizarea pieței comune, este libera circulație. Această libertate constă, de facto, în eliminarea discriminărilor în tratamentul aplicat cetățenilor statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre care locuiesc sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu se elimină diferențele la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație.
Față de momentul apariției sale, sensul conceptului de liberă circulație a cunoscut anumite modificări, în sensul că nu se mai face referire la individ doar ca agent economic, ci ca cetățean al Uniunii, indiferent de preocupări economice sau de naționalitate.
În anul 2004, Uniunea Europeană a adoptat o directivă privind dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere în statele membre, având scopul de a reuni într-un singur document toate reglementările separate care existau în domeniu până la momentul respectiv (alin. 4 din Preambul). În egală măsură, prin acest nou document se încearcă încurajarea cetățenilor Uniunii de a-și exercita dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, lucru considerat realizabil prin reducerea formalităților administrative și renunțarea la aspectele considerate neesențiale (alin.14 din Preambul), precum și prin definerea exactă a statutului de membrii ai familiei(alin.5 din Preambul). Alte inițiative avute în vedere au fost limitarea refuzului de intrare în țară sau expirarea dreptului de ședere și introducerea un nou drept de ședere permanentă. De pe urma acestor simplificări beneficiază nu numai cetățenii, ci și autoritățile publice, intenția asumată fiind aceea de a se reduce la minimum formalitățile care trebuiesc îndeplinite de către cetățeni și membrii familiilor lor pentru a se putea bucura de dreptul la ședere.
Această propunere are rolul de a reglementa, în primul rând, condițiile în care cetățenii Uniunii și familiile acestora își exercită dreptul la liberă circulație și ședere în statele membre, modul în care cetățenii își pot exercita dreptul la ședere permanentă, precum și restricțiile care se aplică drepturilor menționate anterior, motivele putând ține de politica publică, siguranța publică sau sănătatea publică.
Astfel, potrivit articolului 5 din Directivă, toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul să intre în orice stat membru în baza unui act de identitate sau a unui pașaport valabil. Nici o situație excepțională nu justifică impunerea unei vize pentru intrarea în țară, iar în situația în care respectivii cetățeni nu dețin documente de călătorie, este obligația statului membru gazdă de a le acorda posibilitatea de a obține documentele solicitate, sau, în funcție de situație, de a dispune expedierea acestora.
În ceea ce îi privește pe membrii familiei care nu au cetățenia unui stat membru, ei se bucură de aceleași drepturi ca și cetățeanul pe care l-au însoțit. Singura observație care apare în textul directivei este aceea că li se poate impune o cerință privind viza de ședere pe termen scurt, în conformitate cu Regulamentului (CE) nr. 539/2001. În această situație, permisele de ședere vor fi considerate a fi echivalente cu vizele de ședere pe termen scurt.
Prin urmare, singura cerință aplicabilă cetățenilor Uniunii în cazul șederilor mai scurte de trei luni este aceea de a poseda un document de identitate sau pașaport valabil. Statul membru gazdă poate solicita persoanelor în cauză să își anunțe prezența în țară într-o perioadă de timp rezonabilă și nediscriminatorie.
În ceea ce privește dreptul la ședere pentru o perioadă mai lungă de trei luni, acesta rămâne în continuare supus anumitor condiții. S-au avut în vedere mai multe situații posibile, și impunerea unor obligații aferente acestora. Printre acestea se număra obligația solicitanților de a fi angajați într-o activitate economică (la un angajator sau ca liber-profesioniști), sau de a dovedi că dispun de resurse de trai suficiente, precum și o asigurare de sănătate pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata șederii lor. Statele membre pot sau nu să specifice o sumă minimă pe care o consideră suficientă, dar trebuie să se țină cont și de situația personală. O altă situație avută în vedere este cea în care solicitanții urmează cursuri profesionale, situație în care trebuie să dovedească faptul că au suficiente resurse și o asigurare de sănătate. Cea din urmă situație avută în vedere este cea în care este vorba despre un membru al familiei unui cetățean al Uniunii care se înscrie într-una dintre categoriile de mai sus.
Deși permisele de ședere au fost abrogate pentru cetățenii Uniunii, statele membre dispun de posibilitatea de a le solicita acestora să se înregistreze la autoritățile competente într-o perioadă de cel puțin trei luni de la data sosirii.
Capitolul IV al Directivei prevede dreptul cetățenilor Uniunii de a dobândi dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă, în cazul în care a existat o perioadă de cinci ani de rezidență juridică neîntreruptă, cu condiția să nu fi fost aplicată o decizie de expulzare împotriva lor. Acest drept de ședere permanentă nu depinde de nicio altă condiție. Aceeași regulă li se aplică și membrilor familiei care nu sunt cetățeni ai unui stat membru și care au locuit timp de cinci ani cu un cetățean al Uniunii. Singurul caz în care dreptul de ședere permanentă se poate pierde este cel al absenței din statul membru gazdă timp de doi ani consecutivi. Cetățenii Uniunii au posibilitatea de a primi un document care le atestă dreptul de ședere permanentă, în baza unei solicitări. În cel mult șase luni de la data solicitării, statele membre emit membrilor familiei ce provin din țări terțe permise de ședere permanentă cu valabilitate nedeterminată, care se pot reînnoi automat o dată la zece ani. Cetățenii pot folosi orice dovadă acceptată în general în statul membru gazdă pentru a dovedi că au locuit acolo fără întrerupere.
Partea finală a directivei (art. 34, art. 35, art. 36) prevede faptul că statele membre dispun de posibilitatea de a adopta măsurile necesare pentru refuzul, încetarea sau retragerea oricărui drept conferit, în cazul abuzului de drepturi sau în caz de fraudă, cum ar fi căsătoriile de conveniență. Mai este precizat faptul că această directivă nu împiedică aplicarea legislației naționale sau a măsurilor administrative care prevăd un tratament mai favorabil.
Dar europenii nu sunt singurii care se bucură de dreptul la libera circulație pe teritoriul Europei. Odată ajunși în interiorul frontierelor Uniunii Europene și ale spațiului Schengen, resortisanții țărilor terțe beneficiază, de asemenea, de liberatea de circulație în sens practic – indiferent dacă au permisiunea din punct de vedere legal de a locui sau de a lucra în alte țări – din cauza lipsei controalelor la frontierele interne. Implicațiile aceastei realități, împreună cu provocările contemporane cu care se confruntă Europa în ceea ce privește frontierele sale externe au adăugat presiune asupra conceptului de libertate de mișcare.
Tocmai din acest motiv, principalele probleme care se discută la nivel european referitor la fluxurile migratorii au în vedere regiunea sud-mediteraneană, respectiv valurile de imigranți care provin din nordul Africii. Comisia Europeană a propus la Bruxelles un pachet de măsuri pentru o mai bună gestionare a fluxurilor de migrație din regiunea Mediteranei de sud, precum și modificări la regulamentul privind vizele pentru a garanta faptul că posibilitatea de a călători fără vize nu duce la apariția unor abuzuri. Solidaritatea cu statele membre care sunt cele mai expuse la presiunea migrației, precum și cooperarea mai strânsă cu țările terțe constituie, în continuare, elemente absolut esențiale în politica Uniunii Europene referitoare la migrație.
Astfel, perspectivele de creere a unei politici europene credibilă, echitabilă și eficientă în materie de migrație vizează instituirea unor dialoguri privind migrația, mobilitatea și securitatea cu țările din nordul Africii. Dialogul trebuie însă să includă toate aspectele legate de migrație ale relației viitoare a Uniunii Europene cu țările din regiune. Parteneriatele pentru mobilitate vor fi convenite astfel încât să aibă capacitatea de a gestiona cât mai bine oportunitățile de mobilitate legală și vor fi specifice pentru fiecare țară parteneră, fiind realizate împreună cu țara respectivă și în cooperare cu statele membre. Parteneriatele ar trebui să permită țărilor să valorifice mai bine potențialul forței lor de muncă, de exemplu prin oferirea de asistență în elaborarea programelor de recrutare, în recunoașterea competențelor sau prin asistarea migranților întorși în țara de origine care doresc să contribuie la consolidarea dezvoltării acesteia. De asemenea, o cooperare structurată de acest tip ar trebui să permită statelor membre să-și remedieze deficiențele de pe piața forței de muncă.
Desigur, pentru facilitarea liberei circulației trebuie instituite garanții suficiente. În cadrul mecanismului de dialog, partenerii europeni vor trebui să se asigure că vor fi luate toate măsurile eficiente de prevenire a migrației ilegale și că va fi facilitată întoarcerea cetățenilor care nu au drept de ședere în Europa.
O altă problemă care este amplu discutată în prezent la nivel european este cea a politicii în materie de vize, care este o componentă esențială a unei politici europene eficiente în materie de migrație. Actuala legislație europeană privind politica în materie de vize nu permite adoptarea rapidă de decizii; procedura de ridicare sau de introducere a obligativității vizelor urmează procedura de codecizie obișnuită și, prin urmare, poate dura chiar și câțiva ani. Modificările propuse prevăd introducerea unei clauze de salvgardare, în temeiul căreia, în anumite împrejurări excepționale, să se permită reintroducerea temporară a obligativității vizelor pentru cetățenii unei țări terțe. Acest mecanism ar oferi Uniunii Europene un instrument care să fie folosit numai în situații excepționale, pentru a compensa orice eventuale consecințe negative importante ale liberalizării vizelor, în special intrarea pe teritoriul Uniunii Europene a unui număr mare de migranți ilegali sau de solicitanți de azil ale căror cereri nu sunt întemeiate. Modificările propuse vor contribui la creșterea încrederii statelor membre în guvernanța vizelor și în viitoarele liberalizări ale vizelor.
Libertatea de circulație, alături de cea de stabilire, reprezintă unele dintre cele mai importante achiziții ale conceptului de cetățean european și beneficii ale celor care au acest statut, prin urmare atenta reglementare și controlul strict al modului de aplicare al acestora nu pot constitui în nici un caz abuzuri, ci, dimpotrivă, reprezintă elemente de garantare a respectării drepturilor și libertăților cetățenilor europeni.
4. Prevederi legislative privind protecția drepturilor cetățenilor migranți în Uniunea Europeană
Extinderea migrației ilicite în cadrul migrației internaționale a forței de muncă constituie o mare problemă cu care este confruntată lumea contemporană. Având în vedere faptul că în toate regiunile lumii se înregistrează o creștere a migrației ilegale, iar ca o consecință a îngrădirii mișcării străinilor dintr-o țară în alta, se manifestă foarte intens și fenomenul de imigrare clandestină, Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ robust pentru bunăstarea cetățenilor europeni. S-au avut astfel în vedere stabilirea și consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetățeni, consumatori și lucrători în numeroase domenii, inclusiv mobilitatea, sănătatea și siguranța, asigurările sociale, condițiile de lucru, informarea și consultarea, egalitatea de gen și nediscriminarea.
Crearea unei astfel de politici de imigrație face parte din eforturile europene de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Încă de la formarea Uniunii Europene, statele membre au acordat o atenție sporită gestionării acestei materii, procesul evoluând până la dezideratul de a avea o politică europeană comună în domeniul dreptului de azil și al imigrării, întemeiată pe solidaritatea dintre statele membre ale Uniunii Europene și care este echitabilă față de resortisanții statelor terțe, așa cum este statuat prin Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. De altfel, toate tratatele Uniunii Europene au consacrat capitole distincte gestionării problematicii migrației și azilului de către statele membre.
Tuturor resortisanților statelor membre le este recunoscută libertatea de circulație și de ședere, ca un drept universal al cetățeanului Uniunii Europene, fiind generalizată progresiv în favoarea acestora și a familiilor lor. În principiu, cetățenii care provin din statele terțe nu beneficiază de libertatea de circulație și de ședere, dar între situația lor și cea a cetățenilor comunitari există anumite asemănări. Astfel, din momentul în care obțin un loc de muncă legal pe teritoriul Uniunii Europene, cetățenilor din statele terțe li se acordă și dreptul de ședere, ca un accesoriu. Unul dintre aspectele deosebit de interesante, din punctul de vedere al efectelor sociale pe care dispunerea de o astfel de libertate le presupune, este reprezentat de faptul că ei nu beneficiază de jure și de libertatea de circulație, adică nu au posibilitatea de a se deplasa liber în interiorul spațiului comunitar, indiferent de frontierele convenționale. Cu toate acestea, în momentul în care traversează granițele, ei nu sunt, în fapt, constrânși de niciun fel de control legal. Însă în momentul în care nu mai au un loc de muncă, ei pierd și acest drept de ședere de care s-au bucurat.
Principalele documente care reglementează în prezent la nivel European libertatea de circulație a persoanelor și drepturile de care se bucură cetățenii migranți sunt următoarele:
1. Tratatul instituind Comunitatea Europeană , care stipula în art. 48 paragraful 1, ca libera circulație a lucrătorilor să fie realizată în cadrul Comunității, implicând eliminarea, între lucratorii statelor membre, a tuturor discriminărilor fondate pe naționalitate, în ceea ce priveste angajarea, remunerarea și celelălte condiții de muncă.
De dreptul la liberă circulație se bucură numai cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene. Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și la exercitarea lor precum și constituirea și gestionarea de întreprinderi într-un stat membru. Ea implică instalarea în țara de adopție pentru a exercita acolo o activitate, deci crearea unei întreprinderi. Ca și libera circulație a lucrătorilor, libertatea de stabilire este compusă din două elemente: liberul acces la o profesie și libertatea în exercitarea profesiei.
2. Acordul Schengen a reprezentat unul dintre cei mai importanți pași în evoluția spre o piață internă reală, prin eliminarea obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor. La frontierele externe ale spațiului Schengen, cetățenii Uniunii Europene trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetățenii statelor terțe, care fac parte din lista comună a țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză de intrare, trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întreg spațiul Schengen. Totuși, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul cetățenilor altor țări terțe.
3. Actul Unic European a definit libera circulație a persoanelor ca fiind una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă, care nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor. Scopul acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre care locuiesc și muncesc pe teritoriul acestui stat.
4. Tratatul de la Maastricht (TUE) a introdus pentru prima dată în vocabularul european conceptul de cetățenie europeană. În acest tratat a fost stipulat expres dreptul de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii pentru toți cetățenii statelor membre. Prin faptul că în TUE se precizează faptul că toți cetățenii au dreptul de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre, s-a pus capăt oarecum controverselor și tensiunilor privind libera circulație a persoanelor. Această consacrare reafirma întărirea unei libertăți realizate cu mult înainte și care își pierduse, chiar înaintea TUE, caracterul exclusiv economic. Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminării între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii statelor membre care locuiesc sau muncesc pe teritoriul acestui stat.
5. Tratatul de la Amsterdam a intodus prevederi legate de vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare și în aceste domenii. Marea Britanie și Irlanda nu au acceptat să ia parte la astfel de măsuri, iar Danemarca a ales să participe doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.
6. Consiliul European de la Nisa (din decembrie 2000) a adus cu sine adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale, prin intermediul căreia toate drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale, au fost puse într-un cadru comun. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nicio deosebire între cetățeni, întrunind (pentru prima dată) în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE. Articolul 15 aliniatul 1 al Cartei vorbește despre dreptul fiecărui cetățean al UE de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
7. Tratatul de la Lisabona a modificat în mod substanțial conținutul art. 6 TUE, în sensul că: a stabilit statutul Cartei drepturilor fundamentale ale UE;
a deschis calea aderării UE la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale; a consacrat în mod expres un principiu dezvoltat în jurisprudența CJCE: drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate prin Convenția europeană și cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale de drept ale Uniunii.
8. Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii prevede că realizarea liberei circulații implică eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetățeniei în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte condiții de muncă, precum și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul Uniunii pentru a desfășura o activitate salariată, sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică. Se arată că este necesară stabilirea unor dispoziții care să permită realizarea obiectivelor prevăzute la articolele 45 și 46 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene referitor la libera circulație.
Principiul nediscriminării între lucrătorii Uniunii implică, pentru toți resortisanții statelor membre, recunoașterea aceleiași priorități la încadrarea în muncă, la fel cu cea de care beneficiază lucrătorii care sunt resortisanți ai statului membru în cauză. Mecanismele de contact și de compensare, în special prin intermediul unei colaborări directe între serviciile centrale de ocupare a forței de muncă și, de asemenea, între serviciile regionale, precum și al coordonării acțiunii de informare, asigură, în general, o mai mare transparență a pieței muncii. Este necesar ca lucrătorii ce doresc să se deplaseze să fie informați în mod constant despre condițiile de viață și de muncă.
9. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora prevede că cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.
10. Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) are ca obiectiv adoptarea de măsuri în temeiul articolului 62 punctul 1 din Tratat în vederea asigurării absenței oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne.
11. Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială stabilește faptul că regulile de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulații a persoanelor și trebuie să contribuie la îmbunătățirea nivelului de viață și a condițiilor de încadrare în muncă a acestora. Tratatul nu prevede alte competențe decât cele menționate la articolul 308 pentru a se lua măsuri adecvate în domeniul securității sociale pentru alte persoane decât salariații. Înlocuirea regulii de coordonare a acestor sisteme prin modernizarea și simplificarea lor este, prin urmare, esențială pentru a se atinge scopul liberei circulații a persoanelor. Este necesar să se respecte caracteristicile proprii legislațiilor interne privind securitatea socială și să se elaboreze un sistem unic de coordonare. În cadrul acestei coordonări, este necesar să se garanteze tratamentul egal în Comunitate, conform diferitelor legislații interne, pentru persoanele în cauză.
Uniunea Europeană intenționează ca în viitor să pună un accent mai mare pe politicile privind migrația și acordarea vizelor pentru vizitatori pe termen scurt, turiști, studenți, cercetători, oameni de afaceri și membrii de familie ai acestora. Uniunea Europeană ar putea simplifica sau chiar elimina condițiile de acordare a vizelor, dacă țările partenere pun în aplicare standardele convenite, inclusiv în domenii precum migrația, azilul și gestionarea frontierelor.
Din ideile prezentate, rezultă faptul că legislația existentă în prezent garantează, de jure, imigranților și familiilor lor aceleași condiții de acces la locurile de muncă, salarii, dreptul la cuvânt, la servicii de asistență socială ca și autohtonilor; în realitate imigranții sunt dezavantajați de facto, datorită situației lor speciale în țările care îi folosesc. Vulnerabilitatea lor este imparabila obstacolelor pe care ei le întâlnesc în țările gazdă cum ar fi lipsa de familiaritate cu noua societate, diferența statutului juridic, discriminarea și imposibilitatea de a avea o influență asupra deciziilor care îi afectează direct. Experiența obținută în trecut în câteva din principalele țări de destinație a arătat clar că migranții vor putea beneficia de un tratament acceptabil în anumite domenii numai dacă măsurile care privesc integritatea lor vor fi puse efectiv în practică.
CAPITOLUL II . TEORII SOCIOLOGICE REFERITOARE LA MIGRAȚIE
1. Rolul și scopul teoriei sociologice în analiza migrației
Majoritatea țărilor dezvoltate ale lumii au în prezent societăți diverse, multietnice, iar emergența migrației internaționale ca o trăsătură structurală de bază a mai tuturor statelor industrializate confirmă tăria și coerența forțelor care stau la baza ei. Cu toate acestea, baza teoretică pentru înțelegerea acestor forțe nu este adaptată la dimensiunea curentă a acestui fenomen. Prin urmare, creșterea uimitoare a migrației din ultimii ani a surprins cetățenii, oficialitățile, precum și cercetătorii deopotrivă, iar când vine vorba de migrația internațională, analizele curente rămân ancorate în conceptele, modelele și premisele secolului XIX.
În prezent, nu există o singură teorie coerentă cu privire la migrația internațională, ci doar un set fragmentat de teorii, care s-au dezvoltat în mod izolat, uneori segmentat chiar de limitele impuse de diferențele interdisciplinare. Tendințele migrației contemporane sugerează, totuși, că nu se va putea ajunge la o înțelegere unitară a proceselor migratorii contemporane pe baza uneltelor furnizate de o singură disciplină, sau prin concentrarea pe un singur nivel de analiză. Natură lor complexă și multifațetată necesită, mai degrabă, o teorie sofisticată care să încorporeze o varietate de perspective, niveluri și ipoteze.
Pentru a explica ce anume declanșează migrația internațională, au fost propuse o serie de modele teoretice, și, deși, în cele din urmă, fiecare încearcă sa explice același lucru, ele pornesc de la concepte, ipoteze, și cadre de referință radical diferite. Teoria economiei neoclasice se concentrează pe diferențele salariale între state raportate la costurile migrației, și explică, de cele mai multe ori, migrația ca pe o decizie individuală de maximizare a veniturilor. ”Noua economie a migrației”, pe de altă parte, ia în considerare condiționările într-o mare varietate de piețe, nu doar ale forței de muncă. Această teorie privește migrația ca fiind o decizie care se ia la nivel familial, cu scopul de a minimiza riscurile și a depăși constrângerile financiare temporare. Teoria pieței de muncă duale (segmentate) și teoria sistemelor globale (dependenței) ignoră, în general, procesele de adoptare a deciziei de a migra la nivel micro, concentrându-se, în schimb, pe forțele care acționează la nivel mai mare. Prima teorie amintită leagă imigrația de cerințele structurale ale economiilor industriale moderne, în timp ce ultima vede imigrația ca pe o consecință naturală a globalizării economice și a estompării granițelor naționale sub presiunea piețelor internaționale.
Massey argumentează că, având în vedere faptul ca teoriile referitoare la migrație conceptualizează procese cauzale la nivele de analiză foarte diferite – individual, familial, național, internațional- nu se poate presupune, a priori, că ele sunt incompatibile. Mai mult decât atât, este foarte posibil ca indivizii să acționeze pentru a-și maximiza venitul, în timp ce familiile lor reduc riscurile, toate acestea în contextul în care ambele decizii sunt determinate de forțe structurale care operează la nivel național și internațional. Cu toate acestea, diversele modele reflectă diferite obiective de cercetare, interese, și metode de a descompune un subiect extrem de complex în părți care pot fi analizate mult mai ușor. Prin urmare, putem considera că singurul raționament echitabil de a confirma consistența acestor teorii presupune ca logica, ipotezele și argumentele fiecăreia să fie specificate în mod clar și bine înțelese.
2. Importanța interpretărilor teoretice și a cercetărilor de teren în studierea fenomenului
.
Cercetări clasice, cum ar fi cele ale lui Durkheim și Weber, ne arată importanța observării realității sociale și a evoluțiilor care au loc. Plecând de la observații asupra ciclicității și constanței ratelor de sinucidere, Emile Durkheim introduce conceptul de anomie și dezvoltă o teorie explicativă. Plecând tot de la o regularitate empirică în apariția și dezvoltarea capitalismului în comunitățile protestante, Max Weber creează o teorie a ́spiritului capitalist. De aici reiese importanța cunoașterii sociale în formularea teoriilor explicative.
În primul rând, teoriile nu cresc prin adăugire, iar simpla acumulare de date nu conduce la inova ție teoretică. Simplele evidențe empirice nu sunt teorii, iar prezența informației nu conduce la inovație. Important este ca, plecând de la o serie de date, cercetătorul să formuleze întrebări cu privire la ele, iar puzzle-ul care emerge să fie rezolvat prin acumularea anterioară de evidențe.
Mai mult decât atât, teoriile trebuie să fie distanțate de cunoașterea comună, altfel spus, ele nu corespund în mod necesar percepțiilor oamenilor. O teorie presupune simplificare și abstracție. Iar indivizii nu sunt la curent cu ceea ce se întâmplă la nivel global, sau pot avea o alta concepție. De exemplu, un grup poate fi considerat într-un proces rapid de asimilare din punctul de vedere al unor standarde externe, în timp ce membrii săi se consideră uitați sau marginalizați de societatea-gazdă.
Analiza explicativă și demersul comprehensiv din sociologie au scos la lumină date importante despre ponderea fluxurilor migratorii internaționale, despre valorile care i-au călăuzit pe oameni în acțiunile lor, despre relațiile, scopurile și mijloacele stabilite de migranți. Totodată, datele recoltate au permis crearea unei tipologii a mișcărilor migratorii și a unor tipologii ale migranților. Însă tipologiile nu funcționează sau nu îndeplinesc rolul explicativ al teoriilor. Funcționalitatea lor este mai mult practică, ca de exemplu, pentru categoriile administrative folosite de Serviciul de Imigrări și Naturalizare. Ele nu au însă valoare teoretică pentru că afirmă diferențele fără a specifica originea sau a anticipa consecințele. Portes și Rumbaut au dezvoltat o tipologie a muncitorilor manuali imigranți, distingînd între migranți cu pregătire profesională, imigranți antreprenori, refugiați politici, ca explicație pentru imigrația americană contemporană. Aceste categorii au un scop descriptiv, și nu explicativ. Ele doar captează realitatea așa cum apare ea la un moment dat.
3. Principalele abordări teoretice ale migrației internaționale
Pornind de la comentariul lui Joaquin Arango, care afirma: „construcția teoriilor în acest domeniu este practic o problemă a secolului XX și în special a ultimei sale treimi. Cele mai multe contribuții anterioare anilor 60 sunt astăzi numai de interes istoric, exceptând un număr de contribuții la vocabularul migrației și semnificația specială a câtorva remarcabili precursori”, putem afirma că teoriile cu valoare sociologică argumentativă în domeniul migrației internaționale debutează cu economia neoclasică. Literatura contemporană în domeniu nu mai tratează în mod aprofundat modelele gravitaționale sau modelele push-pull. Mai mult decât atât, unii teoreticieni ai migrației internaționale susțin că modelele gravitaționale sunt mai degrabă o ”colecție de regularități empirice”, decât o orientare teoretică în sine. Analiza modelelor gravitaționale marchează și începutul preocupărilor pentru studiul migrației, prin afirmația că volumul unui flux este rezultatul acțiunii distanței și volumului populației celor două arii: origine și destinație.
Esențiale în debutul studiilor referitoare la migrație sunt cele șapte legi enunțate de E. G. Ravenstein la sfârșitul secolului XIX, ipoteze care au stat la baza unui volum impresionant de studii despre migrație desfășurate în diferite zone ale lumii. Acestea sunt:
Marea majoritate a migranților parcurg distanțe scurte, și se produce o deplasare a populației, care generează „curente migratorii” în direcția marilor centre industriale și comerciale.
Procesul de absorbție rezultat în urma migrației se desfășoară în felul următor: populația din jurul marilor orașe migrează către acestea, iar locul lor liber rămas în zona rurală este ocupat de migranți veniți din zone mai îndepărtate, până când forța de atracție a centrelor dezvoltate din punct de vedere economic se face simțită și în regiunile limitrofe.
Procesul de dispersie este opusul celui de absorbție, și prezintă trăsături similare.
Fiecare curent de migrație important produce și contra-curentul aferent.
Migranții care parcurg distanțe mari preferă în general marile centre comerciale și industriale.
Populația din orașe este mai puțin predispusă la a migra decât cea din zonele rurale.
Femeile migrează mai mult decât bărbații.
Deși aceste legi au fost formulate pe baza unor date obținute în urma Recensământului desfășurat în Marea Britanie în 1871, ele au fost în secolul următor dezvoltate și analizate în lucrările altor cercetători ai fenomenului migrației.
Tot lui Ravenstein îi datorăm și prima clasificare a persoanelor migrante în 5 tipologii, clasificare realizată prin raportarea la distanța străbătută de către migranți și durata migrației:
Migranții locali- cei care își schimbă locuința în cadrul aceleiași zone, deci se deplasează pe distanțe foarte mici;
Migranții pe distanțe scurte- cei care își schimbă reședința într-o zonă vecină;
Migranții pe distanțe lungi – cei care își schimbă reședința dincolo de zonele limitrofe;
Migranții stadiali – care parcurg distanțe mai mari, dar în pași mai mici;
Migranții temporari – cei care se înscriu în mișcarea migratorie într-un anumit interval de timp.
Această clasificare elaborată de către Ravenstein ne conduce la concluzia că în funcție de coordonatele spațio-temporale, migranții pot fi grupați în diverse tipologii. Aceste criterii cu care a operat el își păstreayă și in prezent valabilitatea și operabilitate în cadrul studiilor de sociologie a migrației.
Prin definirea modelelor push-pull migrația a fost abordată ca fiind punctul de echilibru între cele două elemente spațiale ale fenomenului (origine și destinație), dar factorii luați în considerare sunt exclusiv de natură economică. În literatura contemporană termenii sunt folosiți pentru a defini criteriile de influență care generează migrația la origine și o direcționează către o anumită destinație. Având în vedere această orientare, putem considera că valoarea modelelor push pull este reprezentată mai degrabă de impunerea și utilizarea unor anumite referințe terminologice în lucrările ulterioare, decât de conturare a unei teorii propriu-zise.
În 1966 Everett Lee a reformulat teoriile enunțate de Ravenstein, punând accentul pe factorii pull (de împingere) din mediul intern. Tot el a fost și cel care a evidențiat influența obstacolelor precum distanța spațială, sau frontierele fizice și politice asupra procesului de migrație. În opinia lui Lee oamenii reacționează în mod diferit la factorii de tipul împingere-atracție, în baza unor diferențe de vârstă, sex și clasă socială, diferențe care le influențează și capacitatea de a depăși obstacolele pe care le întâlnesc. La aceste diferențe fundamentale se adaugă și unele specifice precum educația, legăturile de familie sau de altă natură, și cunoașterea populației țării gazdă, care au capacitatea de a influența procesele migratorii.
3.1. Teoria economiei neoclasice
3.1.1. Modelul macroeconomic
Teoria economiei neoclasice este probabil cea mai veche și cea mai bine cunoscută teorie a migrației internaționale, fiind dezvoltată inițial pentru a explicita migrația forței de muncă în contextul dezvoltării economice. Potrivit acestei teorii, migrația internațională, asemeni celei naționale, este generată de diferențele geografice între cerințele piețelor forței de muncă. Țările cu o mare masă de forță de muncă raportată la capital au un nivel de salarizare mai scăzut, în timp ce țările cu forță de muncă limitată raportat la capital sunt caracterizate de un nivel salarial mai ridicat. Diferența rezultată între salarii îi determină pe lucrătorii din statele cu nivel de retribuție mai mic să se mute în statele cu salarii mai mari. Ca urmare a acestei mișcări a populației, resursele de forță de muncă scad și salariile cresc în țările sărace în capital, în timp ce în țările cu capital bogat cresc resursele de forță de muncă, iar salariile scad, conducând, prin urmare, la crearea unui echilibru.
Mișcarea capitalului include și capitalul uman, cu lucrători bine pregătiți care se mută din zone cu un capital ridicat către cele cu capital mai scăzut, pentru a obține câștiguri materiale importante în schimbul abilităților lor într-un mediu sărac în capital uman, conducând la o mișcare paralelă a managerilor, tehnicienilor, sau altor angajați calificați. Fluxurile internaționale de forță de muncă trebuie, prin urmare, să reprezinte un concept distinct de cel de fluxuri de capital uman.
Explicația simplă și cuprinzătoare a migrației internaționale oferită de economia neoclasică a modelat profund gândirea publică și a furnizat baza intelectuală pentru multe politici referitoare la imgrație. Această perspectivă cuprinde mai multe ipoteze și teoreme:
Migrația internațională a lucrătorilor este cauzată de diferențele în nivelurile de salarizare între state.
Eliminarea diferențelor dintre salarii va determina sfârșitul migrației lucrătorilor.
Fluxurile internaționale de capital uman- în special angajații cu nivel ridicat de calificare- reacționează la diferențele de salarizare prin rata de întoarcere a capitalului uman, care poate fi diferită de nivelul general de salarizare, obținându-se un model diferit de migrație față de cel al muncitorilor necalificați.
Piețele de muncă reprezintă mecanismul primar prin care sunt induse fluxurile internaționale de muncă; alte tipuri de piețe nu au efecte importante asupra migrației internaționale.
Modul în care guvernele naționale pot controla fluxurile de migrație este acela de a reglementa sau influența piețele de muncă din țările de origine și/sau destinație.
3.1.2. Modelul microeconomic
În cadrul modelului microeconomic accentul este pus pe alegerea individuală, actorii raționali fiind cei care aleg să migreze în urma unui calcul cost-beneficiu care îi determină să considere că vor obține un rezultat pozitiv, de obicei de natură financiară, în urma deplasării. Prin urmare, migrația internațională este conceptualizată ca o formă de investiție în capitalul uman. În practică, acest lucru se poate explicita în următorul mod: oamenii aleg să se deplaseze acolo unde pot obține cea mai mare productivitate pentru abilitățile lor; dar pentru a putea primi cele mai mari salarii trebuie să își asume anumite investiții, care includ costurile materiale ale deplasării, susținerea financiară în perioada căutării unui loc de muncă, efortul implicat în învățarea unei noi limbi și adaptarea la o nouă cultură, precum și costurile psihologice ale ruperii unor legături și creării altora noi. În anii ’90, Borjas a propus o variantă dezvoltată a formulei atribuită de economia neoclasică potențialului migrant: salariu așteptat + salariu evaluat la destinație – costuri ale migrației.
Prin urmare, în luarea deciziei de a migra, indivizii estimează costurile și beneficiile fiecăreia dintre destinațiile alternative, și aleg destinația unde se așteaptă ca beneficiile nete obținute să fie cele mai mari raportat la aceeași perioadă de timp. Cel puțin la nivel teoretic, un potențial migrant va alege să meargă acolo unde se așteaptă ca veniturile obținute să fie cele mai mari, ceea ce reprezintă o diferență față de teoria macroeconomică antemenționată. Teoria la nivel microeconomic este diferită față de cea la nivel macro în următoarele privințe: în primul rând, migrația internațională este generată de diferențele existente între state atât în ceea ce privește veniturile, cât și rata de șomaj. Caracteristicile individuale ale capitalului uman care influențează în mod pozitiv nivelul salarial sau probabilitatea ca o persoană să fie angajată (cum sunt educația, experiența, cunoașterea unei limbi străine) vor determina persoanele respective să migreze, chiar dacă celălalte condiții rămân identice. În egală măsură, caracteristicile individuale, condițiile sociale sau inovațiile tehnologice care scad costurile migrației măresc valoarea remitențelor, ceea ce determină creșterea probabilității ca actul migrator să aibă loc. Având în vedere influența acestor factori asupra migrației, chiar și între cetățenii din același stat pot să apară diferențe semnificative în intențiile de migrare.
Introdusă de Sjaastad în 1962, această teorie a mai fost numită și teoria capitalului uman, iar principala sa teză este aceea că trăsăturile socio-demografice ale individului sunt un factor determinant al procesului de migrație. Potrivit acestei teorii, probabilitatea producerii actului migrator descrește cu odată cu avansarea în vârstă, reflectând reducerea perioadei de timp în care se pot realiza venituri. O altă idee sugerată este aceea că este mai probabil ca indivizii cu un nivel de educație superior să migreze, deoarece cunoștințele de care dispun și pregătirea lor intelectuală, precum și abilitatea de a acumula informații noi reduce riscurile asociate migrației. Mai mult decât atât, riscurile și costurile asociate actului migrator cresc proporțional cu distanța ce trebuie parcursă, deoarece este de presupus că individul dispune de mai puține informații legate de locațiile aflate la distanțe mai mari.
Teoria capitalului uman poate fi utilizată nu numai pentru explicarea migrației permanente sau definitive, ci și pentru a argumenta alte tipuri de comportament migrator, cum ar fi cel circulator sau temporar. În esență, principala contribuție a teoriei capitalului uman este introducerea unui nou tip de abordare sociologică a migrației internaționale: atenția nu trebuie să se canalizeze numai pe analiza variabilelor pieței de muncă, precum salariul și nivelul șomajului, ci trebuiesc luate în considerare și caracteristicile socioeconomice ale migranților. Spre deosebire de cadrul oferit de teoria neoclasică, indivizii provenind din aceeași țară pot manifesta tendințe migratorii foarte diverse, deoarece remunerația pentru fiecare tip de activitate diferă foarte mult în funcție de tipul de activitate prestată, atât în țara de origine, cât și la destinație.
Abordarea propusă de teoria capitalului uman conduce la concluzia că probabilitatea obținerii unui loc de muncă la destinație depinde de nivelul de pregătire profesională al migranților, dar și de disponibilitatea lor de a investi în tipul de calificare solicitat la destinație.
3.2. Noua economie a migrației
Apărută în teoria de specialitate la sfârșitul secolului trecut, noua economie a migrației pune sub semnul întrebării unele dintre considerațiile avute în vedere în elaborarea teoriei neoclasice, fie prin contrazicerea lor, fie prin propunerea unor completări. Punctul de plecare al acestei noi abordări este reprezentat de ideea conform căreia decizia de a migra nu este luată la nivel individual, ci, mai degrabă în cadrul unor grupuri umane, cum sunt familiile sau gospodăriile. Membrii acestor grupuri acționează în comun, nu numai pentru a maximiza veniturile obținute, ci și pentru a minimiza riscurile și a elimina constrângerile survenite ca urmare a eșecurilor piețelor naționale, nu numai în domeniul forței de muncă.
Atunci când sunt organizați în gospodării, indivizii dispun de capacitatea de a controla riscurile la adresa bunăstării lor economice, prin alocarea propriilor resurse unor destinații diverse, în vederea depășirii momentelor dificile din punct de vedere economic. Astfel, unii dintre membrii familiilor pot desfășura activități lucrative în economia locală, iar alții pot emigra, în speranța de a realiza venituri pe o piață care nu are legătură cu cea națională, fiind astfel la adăpost de riscurile care apar în zona de origine. În eventualitatea în care astfel de riscuri sau probleme economice își fac simțită prezența, gospodăria se poate baza pe remitențele trimise de emigranți pentru a depăși perioadele dificile.
În țările dezvoltate din punct de vedere economic, eventualitatea apariției unor astfel de situații riscante este gestionată prin intermediul firmelor de asigurări sau programelor guvernamentale, dar în țările sărace nu există astfel de mecanisme instituționale de gestionare a riscurilor, sau venitul și așa mic al familiilor nu permite apelarea la garanțiile unor societăți private de asigurare, construindu-se astfel și mai multe motive pentru emigrație. Mai mult decât atât, în țările cu economii avansate sistemele de creditare sunt suficient de bine puse la punct pentru a permite famiilor obținerea de venituri suplimentare necesare pentru finanțarea unor proiecte, precum achiziționarea de noi tehnologii de producție. Pe de altă parte, în statele în curs de dezvoltare, creditele sunt în general inaccesibile, sau pot fi accesate la prețuri foarte mari. Prin urmare, în absența unor sisteme de asigurare și creditare eficiente și accesibile, eșecurile pieței se resimt foarte puternic la nivelul populației nevoiașe, generând o presiune socială sporită, și favorizând migrația externă.
Migrația devine o alternativă tentantă pentru realizarea unor venituri suplimentare, necesare pentru investiții în mijloacele de producție, sau chiar și pentru susținerea traiului curent. Noua economie a migrației pune la îndoială și teza potrivit căreia variația venitului are efecte constante pentru individ, chiar dacă ne raportăm la condiții socioeconomice distincte – bunăoară o creștere a venitului de 100$ înseamnă același lucru pentru o persoană, indiferent de condițiile specifice comunității locale, sau de poziția respectivului individ în distribuția veniturilor. Cei care argumentează noua economie a migrației susțin însă că membrii unor gospodării decid trimiterea unora dintre membri în afara granițelor țării pentru muncă nu doar pentru a își crește veniturile în termeni absoluți, ci și pentru a-și mări venitul raportat la alte gospodării, și, deci, pentru a reduce deprivarea relativă comparată cu anumite grupuri de referință. Perceperea deprivării relative de către membrii unei gospodării depinde de nivelul venitului de care este privată, raportat la un anumit grup de referință. Deprivarea relativă se poate face simțită la nivelul unei gospodării sărace chiar dacă venitul său rămâne constant, dar crește venitul grupului de referință. Astfel, crește probabilitatea ca o astfel de gospodărie să recurgă la emigrație, dacă, prin trimiterea unui membru în străinătate, se poate recupera din decalajul economic resimțit față de gospodăriile mai înstărite. Problemele economice din plan național și lipsa unor oportunități atractive, existente în statele aflate în curs de dezvoltare, nu fac altceva decât să încurajeze o astfel de decizie.
Modelele teoretice care rezultă din noua economie a migrației ridică un set de ipoteze care se diferențiază în mod evident față de cele propuse de teoria neoclasică:
Familiile, gospodăriile, sau alte unități definite de producție și consum, sunt nivelurile la care ar trebui să se raporteze cercetările de migrație, nu indivizii la nivel autonom.
O diferență de salariu nu este o condiție necesară pentru ca migrația internațională să se producă; gospodăriile pot avea motive întemeiate pentru a reduce riscurile asociate decalajelor din plan economic prin migrație, chiar în absența unor decalaje salariale.
Migrația internațională și producția locală nu sunt posibilități care se exclud reciproc. Într-adevăr, există motive întemeiate pentru ca membrii aceleiași gospodării să se implice în activități atât în plan local, cât și în alte zone. De fapt, creșterea volumului remitențelor survenită în urma migrației și reflectată la nivel economic în plan local, conduce la sporirea atractivității acesteia, ca mijloc de depășire a riscurilor de natură financiară. Prin urmare, dezvoltarea economică a zonelor de origine nu reduce în mod neapărat tentația migrației.
Migrația internațională nu se oprește în momentul în care diferențele nivelului salarial din zona de trimitere și cea de destinația sunt eliminate. Pot continua să existe motive pentru migrație, dacă anumite domenii din țara de origine nu funcționează corect.
Același câștig salarial estimat nu va genera aceleași efecte în eventualitatea migrației pentru gospodării aflate în zone diferite sau care fac parte din comunități cu salarii diferite.
Guvernele naționale pot influența migrația nu numai prin prisma politicilor naționale din domeniul pieței forței de muncă, ci și prin cele din domeniul piețelor de capital sau piețelor de asigurări. Sistemele de asigurare sociale, în special acordarea unor ajutoare de șomaj, constituie factori importanți în influențarea procesului de emigrație.
Politicile guvernamentale și schimbările economice care influențează distribuția veniturilor vor modifica deprivarea relativă resimțită în unele gospodării, și, prin urmare, vor modifica intențiile de emigrație.
Politicile guvernamentale și schimbările economice care afectează distribuția venitului vor afecta migrația internațională independent de influența lor asupra venitului. De fapt, politicile guvernamentale al căror efect este acela de a genera o creștere salarială pot avea ca urmare chiar o creștere a migrației, dacă această creștere salarială nu este una uniformă, iar gospodăriile sărace nu se bucură de ea. Reciproc, aceste politici pot avea efectul de scădere a intensității procesului de migrație, dacă familiile bogate nu se numără printre cele care se bucură de creșterile salariale, ci doar cele sărace, micșorându-se astfel diferențele sociale.
Noua economie a migrației a fost construită în strânsă dependență de un anumit context istoric, și anume migrația populației din Mexic către Statele Unite, iar raportarea sa cu precădere la aceste condiții a reprezentat una dintre principalele critici care i-au fost aduse. Unele dintre limitele noii economii pot fi puse pe seama faptului că sunt luați în considerare exclusiv factorii asociați locului de origine, în timp ce specificitățile destinației sunt ignorate. În realitate însă, anumite politici referitoare la migrație care există în țara de destinație pot sa încurajeze sau să restricționeze acest fenomen, fiind demne de a fi luate în considerare de către potențialii migranți.
Mai mult decât atât, baza pe care a fost construită această teorie este reprezentată de formularea unor contraargumente la teoria neoclasică. Ideea deprivării relative și a acțiunii sale indubitabile ca stimulent pentru migrația externă este una de reală valoare sociologică, și introduce nivelul comunitar drept element de noutate în încercările de explicație a fenomenului, accentuând caracterul cumulativ al factorilor care stau la baza deciziei de migrație. Ceea nu explică însă în mod suficient noua economie a migrației este raportul dintre intenția de reducere a riscurilor asupra veniturilor gospodăriei prin migrație și situarea respectivei gospodării în schema de distribuție a veniturilor la nivelul comunității, fapt dovedit și de existența unor rate de migrație diferențiate la nivel comunitar.
Procesul de reîntregire a familiei la destinație este total trecut cu vederea în cadrul acestei teorii (mecanism care a alimentat spre exemplu foarte puternic fluxul de migrație al turcilor în Germania după încetarea acordurilor de recrutare a forței de muncă, pentru a da numai un exemplu), fiind
Având în vedere cele două concepte puse în discuție în cadrul acestei teorii, și anume piețele imperfecte și, respectiv, deprivarea relativă, dar și modul în care acestea acționează sau nu asupra deciziei de migrație, putem consideră ca elementele explicative furnizate de noua economie a migrației nu sunt suficiente pentru înțelegerea procesului.
3.3. Teoria pieței de muncă duale (segmentate)
Ceea ce diferențiază teoria pieței de muncă segmentată de predecesoarele ei care depășește cadrul deciziilor adoptate de către indivizi și susțină ca migrația internațională își găsește originea în cererea de forță de muncă intrinsecă societăților industriale moderne.
Cel mai puternic susținător al acestei teorii a fost Michael J. Piore, care a argumentat ideea potrivit căreia migrația internațională este cauzată de cererea permanentă pentru forță de muncă imigrantă, care este inerentă statelor dezvoltate. Potrivit acestuia, migrația internațională nu este cauzată de factorii de respingere din țările de origine – cum sunt salariile mici, șomajul – ci de factorii de atracție din zonele de destinație. Această nevoie de forță de muncă imigrantă provine din patru caracteristici individuale ale societăților industriale avansate și ale economiilor lor:
Inflația structurală. Salariile nu reflectă numai condițiile pieței, ci oferă un anumit statut și prestigiu. Prin urmare, salariile acordate de către angajatori nu răspund în mod liber la fluctuațiile forței de muncă. Dacă angajatorii caută să atragă muncitorii către slujbe necalificate aflate la baza ierarhiei ocupaționale, ei nu pot pur și simplu să crească salariile, pentru că acest gest ar disturba relațiile sociale existente. Salariile trebuie să crească proporțional în funcție de poziția lor, pentru a corespunde așteptărilor sociale, problemă cunoscută sub numele de inflație structurală. Prin urmare atragerea lucrătorilor autohtoni prin creșterea salariilor este costisitoare, determinând angajatorii să caute mână de lucru ieftină și accesibilă, precum imigranții.
Problemele motivaționale. Ierarhiile ocupaționale sunt esențiale pentru motivarea angajaților, din moment ce oamenii lucrează nu numai pentru salariu, ci și pentru prestigiu. Principalele probleme apar la baza ierarhiei, iar problema este structurală pentru că acest nivel cel mai de jos nu poate fi eliminat. Ceea ce caută angajatorii sunt persoane care văd locurile de muncă de la acest nivel de bază ca pe un simplu mijloc de a-și atinge scopul de a câștiga bani, și pentru care un loc de muncă înseamnă doar un venit, fără alte implicații legate de statut sau prestigiu. Imigranții sunt cei care satisfac aceste criterii, întrucât scopul lor în țara de destinație este acela de a câștiga bani pentru a-și îmbunătăți statutul social în locul de origine – prin deschiderea unei afaceri, construirea unei case.
Dualismul economic. Dualismul dintre muncă și capital se extinde și asupra pieței forței de muncă, sub forma unei structuri fragmentate. Salariile mici, condițiile precare și instabile, precum și lipsa unor perspective reale de mobilitate socială în sectorul secundar al pieței forței de muncă nu sunt considerate condiții satisfăcătoare de către lucrătorii nativi. Aceștia își îndreaptă atenția mai degrabă către sectorul primar, unde salariile sunt mai mari, locurile de muncă mai sigure, și există oportunități de promovare profesională. Pentru a acoperi aceste lipsuri in masa forței de muncă, angajatorii apelează la imigranți.
Demografia cererii forței de muncă. Problemele piețelor forței de muncă prezentate anterior au făcut ca acest tip de slujbe să fie ocupate în principal de două categorii demografice: adolescenții și femeile, care nu aveau aceleași așteptări de la un loc de muncă precum celălalte categorii. Cu toate acestea, în societățile industriale contemporane au apărut anumite tendințe demografice care au determinat reducerea posibilității ca aceste categorii să ocupe respectivele poziții: creșterea participării femeilor pe piața forței de muncă, creșterea ratei divorțurilor, care a determinat ca femeile să fie nevoite să obțină venituri mai mari, precum și scăderea numărului de nașteri, ceea a determinat scăderea numărului de tineri care să lucreze.
Studiile recente în domeniul teoriei piețelor de muncă duale au identificat și un al treilea segment al pieței forței de muncă, și anume firmele deținute de imigranți, care constituie enclava etnică (economică).
3.4. Teoria sistemelor mondiale
Pornind de la lucrarea lui Wallerstein din 1974, mai mulți sociologi au legat migrația internațională nu de segmentarea piețelor forței de muncă în cadrul economiilor naționale, ci de structura pieței globale . În acest context, penetrarea relațiilor economice capitaliste în societățile periferice, necapitaliste crează un segment de populație mobilă care este tentată să emigreze.
Potrivit teoriei sistemelor mondiale, migrația este rezultatul natural al dislocărilor care surivin inevitabil în procesul dezvoltării capitaliste. Întrucât capitalismul s-a extins din Europa Occidentală, America de Nord, Oceania și Japonia, zone din ce în ce mai vaste ale planetei și părți semnificative de populație au fost încorporate în economia mondială. Pe măsură ce pământul, materiile prime și forța de muncă din zonele periferice intră sub influența și controlul piețelor globale, sunt inevitabil generate fluxuri de migrație.
Prin urmare, teoria sistemelor mondiale susține că migrația internațională urmărește organizarea politică și economică a unei piețe globale aflate în extindere, punct de vedere din care rezultă următoarele ipoteze:
Migrația internațională este o consecință naturală a formarea piețelor capitaliste în lumea dezvoltată; pătrunderea economiilor globale în regiunele periferice reprezintă catalizatorul mișcării internaționale.
Fluxurile internaționale de forță de muncă circulă în sens opus față de fluxurile internaționale de bunuri și capital. Investițiile capitaliste stau la baza unor schimbări care crează o populație mobilă, dezrădăcinată, în țările de origine, concomitent cu formarea unor legături puternice de natură materială și culturală cu lările de destinație, conducând la migrație.
Migrația internațională este mai probabil să se producă între fostele puteri coloniale și coloniile lor, datorită preexistenței unor legături de ordin lingvistic, administrativ, politic, financiar.
Din moment ce migrația internațională este generată de globalizarea economică, modalitatea prin care guvernele pot influența imigrarea este reglementarea activităților de investiții ale corporațiilor și controlarea fluxurilor internaționale de bunuri și capital. Asemenea politici sunt însă dificil de implementat, pot da naștere la diferende internaționale sau pot chiar genera recesiune economică.
În momentul în care intervențiile politice și militare ale guvernelor statelor capitaliste menite a proteja investițiile din străinătate eșuează, se produc mișcări de refugiați direcționate către anumite state, cunstituind încă o formă a migrației internaționale.
În cele din urmă, migrația internațională depinde într-o mică măsură de nivelurile salariale sau rata de angajare din diverse state; ea este mai degrabă conectată la dinamica piețelor și structura economiei globale.
3.5. Teoria rețelelor de migranți
O temă constantă în cercetarea migrației internaționale, sintagma „rețele de migranți” definește un ansamblu de relații care se constituie la nivel regional între migranți și foști migranți, migranți și nemigranți și potențiali migranți, atât în zona de origine cât și în cea de destinație, și care se bazează pe legături de rudenie, prietenie, sau proveniență comună. Arango nota: “Puține lucruri, dacă există unele, sunt așa de caracteristice modului contemporan de abordare al migrației ca atenția centrală acordată rețelelor de migrație”.
În literatura de specialitate nu există un termen consacrat pentru această realitate socială; astfel, diverși autori utilizează formulări precum: “rețele de migrație” (Arango, Gurak și Caces) “rețele de imigranți” (Boyd), “rețele personale”, “rețele sociale”. Această sintagmă curpinde în înțelesul ei și aspectele instituționale ale fluxurilor (recrutatorii, traficanții, agenții de turism). Formularea pentru care am optat este cea utilizată de Massey, “rețele de migranți”, sintagmă care desemnează “seturi de relații interpersonale care conectează (leagă) migranți, foști migranți și non-migranți în aria de origine și destinație prin legături de rudenie, prietenie și origine comunitară comună” .
Construcția teoriei rețelelor în studiul migrației internaționale pornește de la câteva premise fundamentale, care pot fi testate cu ușurință. În primul rând, se presupune ca dacă cineva a migrat, are o probabilitate mai mare de a migra a doua oară. De asemenea, probabilitatea migrației transnaționale se configurează la migranții de al doilea val sau mai mare. Un tip important de rețele care facilitează migrația este cel pe bază de rudenie. Cu cât sunt mai dificil de depășit barierele internaționale ale migrației, cu atât rețelele joacă un rol mai important.
Perspectiva rețelelor sociale în abordarea migrației poate fi reyumată prin următoarea formulare: rețelele conectează migranții în timp și spațiu. Odată inițiate fluxurile de migrație, acestea ajung să se autosusțină, reflectând instituționalizarea unor rețele de informare, ajutor și obligații care se dezvoltă între migranți în societatea gazdă, și prietenii și rudele din zone de emigrare. Prin existența acestor rețele populația din țările de origine este conectată cu cea de la destinație, iar mobilitatea populației capătă un caracter continuu în timp, este unidirecțională și permanentă.
Importanța existenței rețelelor sociale pentru migranți se regăsește în:
găsirea unui loc de muncă la destinație;
asigurarea unui loc de cazare;
circulația bunurilor (transportarea și distribuirea pachetelor de la migranți
către rudele și prietenii dințară);
circulația informației;
suport psihologic la destinație.
Unii autori afirmă că pe datorită existenței acestor rețele sociale fluxurile de migranți sunt direcționate către anumite zone și ocupații la destinație, prin conectarea pieței muncii din țara de origine cu cea din țara de destinație. Aceste conexiuni se pot dezvolta atât la nivel individual, cât și instituțional.
Sistemele și rețelele de migrație nu există însă prin ele însele; pe lângă fluxuri, exista câțiva actori esențiali ce trebuie avuți în vedere: în primul rând, vorbim despre instituțiile care facilitează sau inhibă migrația; există apoi organizații care, de asemenea, facilitează migrația; nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere indivizii, cărora, totuși, în contextul acestei abordări teoretice, li se acordă un rol mai puțin semnificativ.
Statele-națiune reprezintă primul nivel instituțional care trebuie avut în discuție în cadrul unei astfel de abordări, pentru ca la acest nivel se iau deciziile de natură legislativă, care au capacitate de a influența fluxurile migratorii. Urmează apoi rețelele de migrație despre care am discutat anterior. În lipsa rețelelor, indivizii care doresc să migreze apelează la organizații care facilitează migrația. Dezechilibrul între oferta de muncă limitată și cererea foarte mare de persoane care doresc să migreze creează sisteme de migrație internațională. Massey consideră că acestea sunt instituțiile care promovează migrația și creează o piață neagră a migrației. Alți autori însă, sunt de părere că instituțiile “facilitatoare ale migrației sunt structural complementare rețelelor de migrație”, argumentând că legăturile interpersonale nu sunt singurul mijloc prin care este perpetuată migrația internațională.
*
* *
Această prezentare consacrată teoriilor existente în arealul de studiere al migrației internaționale nu are pretenția de a fi exhaustivă, ci am căutat să ne familiarizăm cu ideile pe care le-am considerat cele mai reprezentative pentru tema aleasă. Niciuna dintre aceste teorii nu are capacitatea de a argumenta singular evoluția fenomenului migrației internaționale, dar o perspectivă prea generală poate să diminueye importanța scopurilor investigației sociologice. În alegerea unei perspective teoretice de la care se pornește cercetarea trebuie avute în vedere mai ales particularitățile fluxurilor migratorii din zona de interes, precum și a mecanismelor care le influențează în mai mare măsură. Considerăm că, având în vedere subiectul propus spre cercetare, cea mai relevantă este teoria rețelelor de migranți, care susține deosebit de pertinent caracteristicile migrației românilor în Germania.
CAPITOLUL III. IMIGRANȚII DIN GERMANIA
1. Societatea germană contemporană
Republica Federală Germania (Bundesrepublik Deutschland) reprezintă cea mai puternică economie a Europei și a patra mare economie a lumii, după Statele Unite ale Americii, Japonia și China. Germania este lider mondial în dezvoltarea de noi tehnologii și a producției de echipamente pentru energii regenerabile și protecția mediului. Guvernul german depune eforturi deosebite pentru a menține și sprijini inovarea și cercetarea, prin stimularea unei strânse cooperări între lumea științei si industrie.
La încheierea celui de-al doilea război mondial, Germania, la fel ca și capitala sa, Berlinul, erau divizate în patru zone, aflate sub control american, britanic, francez și, respectiv, sovietic. După conferința de la Potsdam și introducerea mărcii germane în cele trei zone de ocupație aflate în afara controlului sovietic și a blocadei Berlinului (24 iunie 1948-12 mai 1949), este fondată, pe 24 mai 1949, Republica Federala Germania, sub conducerea guvernului cancelarului Konrad Adenauer. Zona aflată sub control sovietic a devenit la 7 octombrie 1949 Republica Democrată Germană. În anul 1955, Republica Federală Germania aderă la NATO, iar Republica Democrată Germană se alătură Pactului de la Varșovia. În anul 1957, Republica Federală Germania se află printre statele fondatoare ale Comunității Economice Europene. În 1969, Willy Brandt devine cancelar și inițiază o politică de apropiere față de est, denumită Ostpolitik. În anul 1973 atât Republica Federală Germania, cât și Republica Democrată Germană au aderat la Organizația Națiunilor Unite. În anul 1982 creștin-democratul Helmuth Kohl devine cancelar al R.F.Germania, iar în 1987 liderul est-german Erich Honecker efectuează o vizită în R.F.Germania. În noiembrie 1989 a căzut Zidul Berlinului, iar pe 3 octombrie 1990 a avut loc reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, sub numele de Republica Federală Germania.
Referitor la situația politicii interne, principalele obiective ale guvernelor germane au constat în: stabilizarea economiei germane, îmbunătățirea raporturilor dintre cetățeni și stat, gestionarea provocărilor legate de modificarea vârstei de pensionare, folosirea adecvată a resurselor naturale, raport echilibrat între libertate și securitate în politica internă și externă.
Cu o suprafață de 357.021 km², și o populație de 81.800.000 de locuitori, Republica Federală Germania este împărțită în 16 landuri, fiecare având propriile instituții executive, legislative și judecătorești.
Parlamentul (Bundestag-ul) este format din 622 deputați și este condus de președinte. Bundesrat-ul (Camera superioară) este format din reprezentanții landurilor; președinția este asigurată în mod rotativ.
Sunt reprezentate în Bundestag următoarele partide: Uniunea Creștin Democrată – CDU (Christlich Demokratische Union) condusă de Angela Merkel; Uniunea Creștin Socială – CSU (Christlich Soziale Union, din Bavaria) președinte al formațiunii fiind Horst Seehofer, premier al Landului Bavaria; Partidul Social-Democrat – SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschlands), care este prezidat de Sigmar Gabriel; Partidul Liber-Democrat – FDP (Freie Demokratische Partei–Die Liberalen), președinte Philipp Rösler; Partidul Stângii – PDS (Die Linke), este condus de președinții Gesine Lötzsch și Klaus Ernst. Partidul Verzilor (Bündnis 90/ Die Grünen), condus de co-președinții Claudia Roth și Cem Özdemir.
În ceea ce privește piața muncii, Germania, alături de Polonia și Spania se află printre marile state membre care au creat locuri de muncă în Uniunea Europeană. Germania deține circa 16,5% din forța de muncă a Uniunii, depășind prin acest procent proporția cetățenilor săi, raportată la totalul populației europene. Astfel, se observă efectul statistic al demersurilor și strategiilor germane pentru o ocupare deplină a forței de muncă. Față de o rată de ocupare de 65% pe ansamblul Uniunii, cel mai populat stat membru, Germania, (aproximativ 82 de milioane de locuitori) înregistra în anul 2006 o rată superioară, de 67,5%, contribuind astfel la creșterea mediei europene.
Din punct de vedere geografic, teritoriul Germaniei este organizat în 16 state care sunt cunoscute sub numele de Landuri. Datorită diferențelor din punctul de vedere al întinderii teritoriale și al populației, divizarea acestor state variază, în special între statele-orașe și statele care ocupă terirtorii mai mari. Din rațiuni administrative cinci dintre landuri, și anume Baden-Württemberg, Bavaria, Hesse, North Rhine-Westphalia și Saxonia, sunt alcătuite în total din 22 de districte guvernamentale (Kreise) la nivel municipal.
Cultura germană este una extrem de vastă, și a influențat istoria universală. De la arte la tehnică și știință, design, construcții, fiecare domeniu are numeroși reprezentanți de origine germană. Pe lista patrimoniului mondial UNESCO, Germania se înscrie cu numeroase puncte importante, și doar câteva exemple ar fi Catedrala din Aachen, cea din Speyer, sau cea din Koln, orașul hanseatic Lubeck, insula muzelor din Berlin, Bauhaus cu locuri din Weimar și Dessau sau orașul Bamberg. Un capitol important al culturii germane sunt artele.
Datorită economiei bine dezvoltate și puternic industrializate, precum și ca o consecință a fenomenului de îmbătrânire a populației, Germania poate fi considerată ca fiind unul dintre statele cu tradiție în domeniul recrutării forței de muncă din exteriorul granițelor sale. Republica Federală a încheiat primul acord bilateral asupra recrutării forței de muncă (Anwerbeabkommen) în 1955, cu Italia. Necesitatea încheierii acestui acord a fost reprezentată de faptul că Republica Federală cunoștea o dezvoltare economică rapidă, și, în același timp, se confrunta cu o criză acută a forței de muncă. Au urmat acorduri similare cu Spania, (1960), Grecia (1960), Turcia (1961) și Iugoslavia (1968).
În anul 1968, existau 1.9 milioane de străini care locuiau în Republica Federală, dintre care 1 milion erau angajați. În următorii cinci ani, până la anularea Acordurilor de recrutare (Anwerbestopp) în 1973, numărul străinilor angajați a atins cel mai înalt nivel, de 2,6 milioane. Cele mai mari grupuri la acel moment erau cele de turci (605,000), iugoslavi (535,000), italieni (450,000), greci (250,000) și spanioli (190,000).
De-a lungul aceleiași perioade, numărul total al străinilor a crescut la 4 milioane, mai mult decât dublu față de 1968. Diferența dintre numărul angajaților străini și numărul total al populației străine a crescut constant de la inceputul anilor 1960, datorită faptului că imigranților sosiți aici pentru muncă li se alăturau și membrii ai familiei, sau copiii veniți pentru studii.
Inițial, factorii de decizie și populația nu au prevazut posibilitatea migrației permanente a lucrătorilor străini; din contră, era de așteptat ca aceștia să revină în țările de origine după o perioadă de ședere limitată. Oricum, acest așa-numit “model de rotație” a fost criticat din mai multe părți. În primul rând, angajatorii s-au plâns că trebuie mereu să pregătească noi muncitori. Ca răspuns, în 1971, procedura de reînnoire a permisului de ședere a fost simplificată, și drepturile muncitorilor străini în Germania de Vest au fost extinse printr-o serie de reglementări constituționale în anii 1970 și 1980, ceea ce a acordat acces pe piața muncii, indiferent de condițiile acesteia, pentru mulți dintre aceștia. Până în mai 1972, 40% din muncitorii străini care aveau rezidență în Germania (aproximativ 900 000 de oameni) au beneficiat de imbunatățirea statutului lor legal.
Și Republica Democrată Germană a început recrutarea așa-numiților “lucrători cu contract” în anii 1960. Au fost încheiate acorduri cu state precum
Ungaria (1967), Mozambic (1979) și Vietnam (1980). În timp ce inițial era acordata o importanță foarte mare prevederilor referitoare la educarea și pregătirea angajaților, această recrutare a servit apoi, mai ales, la acoperirea crizelor de forță de muncă. Oricum, Republica Democrată Germană a limitat perioadele de rezidență mai riguros decât a facut-o Republica Federală, întrucât s-a dorit evitarea “integrării forțate” a imigranților. La sfârșitul anului 1989, aproximativ 190 000 de străini erau rezidenți în Republica Democrată Germană, aproximativ 90 000 de străini erau “lucrători cu contract”, dintre care 60 000 numai din Vietnam.
De la sfârșitul anilor 1980, angajarea temporară a muncitorilor străini, inclusiv angajații cu contract sau muncitori sezonieri, a dobândit din nou un rol important. În anul 2005, au fost emise 320.383 permise de muncă, iar numărul mediu al angajaților cu contract în 2003 a fost de 43.804; scăderea acestei cifre până la 21.916 în 2005 se datorează mai ales aderării statelor Central și Est Europene la Uniunea Europeană. Începând de atunci, persoanele din aceste state au avut posibilitatea de a-și oferi serviciile în anumite sectoare economice, independent de acordurile de muncă bilaterale încheiate, în baza libertății de circulație a persoanelor.
Societatea germană este caracterizată ca fiind una modernă, deschisă. Majoritatea cetățenilor se bucură de un nivel ridicat de educație și de standard de viață. Cu toate acestea, la fel ca în majoritatea țărilor industrializate, societatea germană se confruntă cu provocările impuse de tendințele demografice, în special îmbătrânirea populației. Nici măcar după 20 de ani de la reunificare nu au fost în totalitate depășite consecințele diviziunii Germaniei. Procesul de globalizare a presupus transformarea într-o societate modernă marcată de imigrație, cu o diversitate etnică și culturală în creștere, și a accentuat necesitatea unor eforturi de integrare a migranților în nucleul social. În prezent există trei tendințe definitorii pentru evoluția demografică a Germaniei: scăderea numărului de nașteri, mărirea speranței de viață și îmbătrânirea populației. Ceea ce a ajutat la păstrarea proporțiilor numărului total al locuitorilor a fost creșterea imigrației.
2. Politica Germaniei privind migrația
În secolul XIX Germania a fost o țară preponderent de emigrare. Acest lucru s-a schimbat oarecum la începutul secolului XX, atunci când un număr mai mare de muncitori polonezi au venit să lucreze în sectorul minier. Următorul val de lucrători străini a fost de ordinul milioanelor, reprezentat de bărbați apți de muncă din teritoriile ocupate de Germania nazistă, care au fost forțați să lucreze în sectorul industriei grele nemțești în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De la mijlocul anilor 1950, Germania a devenit una dintre cele mai importante țări de destinație pentru imigranți. În acest sens, situația a fost similară cu cea din alte țări industrializate, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Franța, sau Regatul Unit. Istoria imigrației în Germania de după cel de-al Doilea Război Mondial se distinge prin natura fluxurilor sale paralele: cel al etnicilor germani care se întorc din străinătate, și cel al străinilor care nu au strămoși germani. De-a lungul timpului, legile imigratiei au făcut ca distincția să fie mai mult sau mai puțin importantă, în special în ceea ce privește privilegiile acordate etnicilor germani.
Un fenomen surprinzător care a luat amploare în ultimii ani este cel al reîntregirii familiei în străinătate. Convenția Europeană referitoare la statutul juridic al lucrătorului migrant prevede dreptul la reîntregirea familiei în condițiile în care lucrătorul migrant își desfășoară activitatea pe teritoriul acelei țări în mod legal și dispune pentru familia sa de o locuință considerată normală pentru lucrătorii normali din regiunea unde este angajat.
În cercetările asupra migrației, Germania este considerată adesea un caz arhetipal de stat cu politică de migrație etnicistă, adică privilegiind migrația populației considerată ca fiindu-i afiliată prin etnicitate sau ascendență, localizată inițial în alte țări. Indivizii în cauză n-au trăit niciodată în Germania, în afara unor cazuri excepționale. Cu toate acestea, există într-adevăr o legătură între ei și Germania. Această legătură este cea a originii germane presupuse, virtual împărtășite, construită și reconstruită de-a lungul secolelor, chiar mitizată de către unii dintre protagoniștii implicați.
În Germania, problema migrației și a angajării pe termen scurt a cetățenilor statelor terțe are o lungă și complexă istorie. Dezbaterile privind problemele migrației au depășit cotele obișnuite, atingând medii extrem de vaste și atrăgând interesul unui număr mare de persoane. Până în anul 1980, această politică se afla în strânsă legătură cu dezvoltarea pieței muncii; la sfârșitul anilor ’80 se discuta despre impactul negativ pe care îl au migranții asupra sistemului de asigurări sociale.
La scurt timp după căderea Cortinei de Fier, Germania a intrat încă o dată pe piața internațională a muncii. De data aceasta, cele mai importante state de origine au fost țările din Europa Centrală și de Est, printre care Iugoslavia (1988), Ungaria (1989), și Polonia (1990). Țările de origine au fost alese parțial din pragmatism, parțial din motive geopolitice și economice pe termen lung. Pe de o parte, guvernul german a dorit să capteze o parte din potențialul de migrație în regiune și să-l canalizeze în sectoarele economice în care era nevoie de forță de muncă, concomitent cu promovarea unor obiective de politică externă pe termen mediu și lung în regiune. Pe de altă parte, remitențele și experiențele lucrătorilor care se întorceau acasă urmau să ajute economiile tinere din țările de origine. Lucrătorii din mai multe categorii, cum ar fi stagiarii, cei angajați pe bază de contract, sau cei care prestau munca sezonieră au primit dreptul de ședere temporară și permise de muncă pentru perioade care variau de la trei luni pentru lucrătorii sezonieri, la maxim doi ani pentru angajații cu contract.
Începând cu anii 1990, analiștii au subliniat necesitatea pentru Germania ca imigranții să susțină dezvoltarea economică, și să mențină o forță de muncă dinamică, având în vedere îmbătrânirea rapidă a populației țării. Cu toate acestea, un proces de revizuire a politicii privind imigrația, care a început în 2001, cu raportul unei comisii guvernamentale în materie de imigrare și politica de integrare, a biruit blocajele legislative abia în 2004. După negocieri dificile, de lungă durată, Guvernul și opoziția au convenit asupra unei legi a imigrației, care a fost adoptată în iunie / iulie 2004. Legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, pregatind scena pentru modul în care Germania va trata problema migrației forței de muncă, noii-veniți și migranții rezidenți în anii următori.
Legea imigrației conține, pentru prima dată, prevederi care asigură un cadru legislativ pentru toate aspectele politicii de imigrație. Guvernul Federal consideră integrarea persoanelor imigrante ca fiind o prioritate, iar inserarea corectă pe piața muncii și asigurarea unui nivel de educație care să permită inclusiv dobandirea unor abilități lingvistice sunt tratate ca și elemente cheie ale integrării. Începând cu anul 2006, se organizează un „Summit al Integrării”, la care participă reprezentanți ai tuturor grupurilor sociale care au un impact în procesul de integrare, inclusiv organizațiile imigranților.
La sfârșitul anilor 1990, au devenit din ce în ce mai evidente efectele pozitive ale migrației asupra performanței economice a Germaniei. Conform prevederilor dreptului german, competența în materie de drepturi și obligații ale migranților o dețin instanțele de contencios administrativ. Acestea, de multe ori, corectează deciziile adoptate de autoritățile administrației locale.
Conform principiului subsidiarității, programele comunitare referitoare la circulația lucrătorilor migranți sunt aplicate de organizații non-guvernamentale și nu de autoritățile publice. În ceea ce privește verificarea aplicării și respectării legislației, această competență aparține poliției, în general cea a landurilor. Poliția este responsabilă cu cercetarea tuturor delictelor săvârșite de migranți, precum și cu arestarea acelora fără permis de ședere.
Unele dintre țările de origine ale lucrătorilor temporari, cum ar fi Polonia, Ungaria și Republica Cehă au devenit membre ale Uniunii Europene la 1 mai 2004. În aceași situație se găsesc cetățenii români si cei bulgari, începând de la 1 ianuarie 2007. În principiu, cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene au dreptul de a lucra în orice alt stat membru. Înainte de extinderea Uniunii Europene, acest lucru a generat temeri legate de posibilitatea ca un val de noi cetățeni europeni să invadeze piața forței de muncă din Germania și să solicite în mod excesiv sistemele de protecție socială. Ca răspuns la aceste temeri interne, Germania, ca și multe alte state membre ale Uniunii Europene, a adoptat măsuri excepționale, restricționând accesul pe piața muncii până în 2006. Permisele temporare de muncă pentru cetățenii din noile state membre erau necesare cel puțin până în acel moment, urmând ca după evaluarea situației de pe piața forței de muncă, planificată pentru 2006 și 2009, perioada de măsuri excepționale să fie extinsă. Incepand din 2011, libera circulație a lucrătorilor din noile state membre este garantată.
În țările membre ale Spațiului Economic European (SEE), libera circulație a lucrătorilor este un drept fundamental care permite resortisanților unei țări membre să lucreze în altă țară membră, în aceleași condiții ca cetățenii statului membru gazdă. În cursul unei perioade tranzitorii de maximum 7 ani după aderarea Bulgariei și a României la 1 ianuarie 2007, în anumite condiții, se pot aplica măsuri de restrângere a liberei circulații a lucrătorilor din, către și între aceste state membre. Aceste restricții se referă exclusiv la libera circulație în scopul angajării în câmpul muncii și pot fi diferite de la un stat membru la altul.
Pentru cetățenii din noile state membre ale Uniunii Europene se aplică atât libera circulație a lucrătorilor (articolul 45 și următoarele din Tratatul CE), cât și libertatea de a presta servicii transfrontaliere (articolul 56 și următoarele din Tratatul CE), sub rezerva dispozițiilor tranzitorii prevăzute în Tratatul de aderare. Acestea stipulează că libera circulație a lucrătorilor – excepție făcând cazul Maltei și al Ciprului – este supusă acordurilor și convențiilor naționale și bilaterale. Acest lucru înseamnă că este permis accesul la locuri de muncă în Germania, cu condiția ca acest lucru să se realizeze în conformitate cu reglementările legale și acordurile internaționale existente. De la data aderării noilor state membre, nu au existat restricții privind libertatea de a presta servicii, cu excepția celor în domeniul construcțiilor și ramurilor conexe, cum ar fi decorațiunile interioare și curățenia industrială (clădiri, mobilier și vehicule). Aceste norme tranzitorii sau limitări la accesul liber pe piața muncii din Germania au rămas în vigoare până la 30 aprilie 2011 cu privire la țările care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004, și până la 31 decembrie 2012 pentru țările care au aderat la 1 ianuarie 2007, adică România și Bulgaria.
Cetățenii din noile state membre care se află încă sub incidența unor dispoziții tranzitorii pot obține un loc de muncă doar dacă au un permis de muncă european eliberat de Bundesagentur für Arbeit (Agenția Federală a Muncii) (BA); aceștia se bucură de prioritate față de cetățenii țărilor terțe care intră în Germania în căutare de locuri de muncă. Potrivit principiului liberei circulații în Uniunea Europeană, nu mai este necesar ca aceștia să fie în posesia unui permis de ședere. Orice persoană, care a fost angajată legal timp de douăsprezece luni în Germania, are dreptul la un permis de muncă european fără restricții și pe durată nedeterminată eliberat de către Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă. Cetățenii Uniunii Europene beneficiază în mod automat de dreptul de ședere în temeiul dreptului comunitar.
Evoluțiile recente din domeniul politicii germane în privința migrației își găsesc rădăcinile în procesul de reformă care a început cu reforma Actului Naționalităților. Această reformă legislativă a generat dezbateri cu privire la imigrare și integrare. Atunci când partidele din opoziție au refuzat să permită germanilor naturalizați să dețină mai multe cetățenii, imigrarea și integrareau au devenit probleme sociale și politice foarte controversate. Acest lucru a fost confirmat și de procesul premergător adoptării noul Act al Imigrării.
Uniunea Europeană joacă un rol din ce în ce mai activ în dezvoltarea politicii Germaniei în domeniul imigrației. Până în prezent legislația europeană s-a concentrat mai mult pe politica acordării de azil. În acest domeniu au fost emise numeroase directive de-a lungul ultimilor ani, directive care au avut un impact major asupra legislației statelor membre. Dacă până în 2005 deciziile Consiliului erau adoptate în mod unanim, principiul adoptării rezoluțiilor pe baza majorității calificate prevalează acum în acest domeniu, alături de procedura codeciziei la care participă atât Consiliul cât și Parlamentul.
Capacitatea Uniunii Europene de a influența politica de integrare este încă limitată. Cu toate acestea, Uniunea a emis directive în această problematică, mai cu seamă în ultimii ani. Influența de la Bruxelles este exemplificată în Germania prin Legea Generală Asupra Tratamentului Egal (Allgemeine Gleichbehandlungsgesetz, AGG), care este în vigoare din 2006, și care se bazează pe solicitările europene precum și pe directiva cu privire la statutul cetățenilor din state terțe rezidenți pe termen lung. Această directivă garantează cetățenilor statelor terțe care au trăit cel puțin cinci ani în unul din statele membre dreptul la rezidență permanentă în statele membre ale Uniunii Europene și le dă dreptul să se angajeze sau să studieze pe teritoriul Uniunii Europene.
Un aspect important al politicii de integrare europene este asigurarea mijloacelor financiare necesare pentru sprijinirea adoptării măsurilor prevăzute în politicile de integrare și în programele derulate de statele membre. Acesta este, spre exemplu, scopul Fondului European pentru Integrare, care asigură 825 de milioane de Euro pentru acțiuni de integrare în perioada 2007-2013.
Deși Comisia a prezentat un “Plan strategic pentru imigrare”, cel mai probabil este ca reglementarea migrației legale pentru muncă și controlul asupra fluxurilor de imigranți să rămână la latitudinea statelor membre. În raportul său, Comisia a anunțat că în anii următori va supune atenției propuneri legislative care să vizeze acordarea unui minim de drepturi imigranților și rezidenților.
În ceea ce privește acordarea cetățeniei germane, până în 1993, străinii din Germania nu aveau, în principiu, dreptul de a o dobândi. Deciziile de naturalizare erau lăsate la discreția autorităților. În 1993, Actul Naționalității a fost reformat în scopul stabilirii unui drept la naturalizare. Condiția esențială era preexistența unei perioade de 15 ani de ședere legală și permanentă în Republica Federală, sau opt ani pentru străinii cu vârsta cuprinsă între 16 și 23 de ani.
În anul 2000, un nou Act al Naționalităților a intrat în viigoare. Din acest moment, străinii aveau dreptul de a fi naturalizați după 8 ani de ședere permanentă și legală în Germania. Alte cerințe obligatorii erau cunoașterea limbii germane, dovada absenței unor antecedente penale, cunoașterea Constituției, și dovada faptului că respectiva persoană dispune de mijloace de trai. Potrivit noii legi, copiii parinților străini pot dobândi cetățenie germană la naștere (ius soli) în condițiile în care:
Cel puțin unul dintre părinți a locuit legal și continuu în Germania pentru cel puțin 8 ani anterior nașterii
La momentul nașterii, părintele a fost în posesia unui permis de ședere pentru trei ani anterior nașterii.
Copiii pot păstra și cetățenia părinților, alături de cea germană, dar între vârsta de 18 și 23 de ani trebuie să aleagă păstrarea unei singure cetățenii. Între anii 2000 și 2004, 191.107 copii cu părinți străini au devenit cetățeni germani la naștere.
Turcia este cea mai frecventă țară de origine pentru persoanele naturalizate în Germania. In 2005, 32,661 de persoane de origine turcă au fost naturalizate; fosta Republică Iugoslavă a fost pe locul doi ca și frecvență a țării de origine a cetățenilor naturalizati, cu 8,824 de personane, urmată de Polonia cu 6,896 de persoane.
În principiu, Actul Naționalității exclude dubla cetățenie. Există însă și excepții de la acest principiu, spre exemplu în cazul în care o țară de origine nu permite renunțarea la cetățenie, sau când această renunțare presupune sacrificii foarte mari. Oricum, statisticile referitoare la naturalizare arată că multiplele cetățenii nu sunt nicidecum excepția. De exemplu, în anul 2005, aproape jumătate din persoanele naturalizate (47%) au avut posibilitatea de a-și păstra cetățenia originală. Cel mai probabil, cel mai mare grup de persoane cu dublă cetățenie au fost repatriații, (Spät-)Aussiedler. Deși nu există date statistice în acest sens, Ministerul de Interne informează asupra faptului că numai între anii 1993 și 2000, pentru aproximativ 1.2 milioane de (Spät-)Aussiedler-i, a fost permisă păstrarea cetățeniei anterioare.
3. Distribuția imigranților pe teritoriul Germaniei
Germania este cel mai populat stat al Uniunii Europene. Între 1945 și 1949, aproximativ 12 milioane de persoane au ajuns pe teritoriul Germaniei de Est și de Vest. De la înființarea Republicii Democrate Germania în 1949, și până la construcția zidului Berlinului în 1961, 3.8 milioane de persoane s-au mutat din Republica Democrată Germană în Republica Federală Germană.
În pofida faptului că unitatea națională a fost realizată, din punct de vedere cronologic, mai târziu decât în cazul altor națiuni europene, Germania a recuperat rapid nivelul economic și militar, afectat de cele două Războaie Mondiale. Sfârșitul Războiului Rece a adus cu sine reunirea celor două părți ale țării. Germania a redevenit un stat unitar, dar și o importantă putere economică a continentului și forța motrice a cooperării europene.
Succesul economic, de care țara se bucură după al II-lea Război Mondial, se bazează, în mare parte, pe industrii puternice de export, disciplină fiscală, relații industriale și politici sociale conduse în mod democratic. Germania este renumită, în special, pentru produsele de înaltă calitate și performanță.
Fiind dependentă de export, economia germană a fost lovită puternic de criza financiară din anii 2008-2009, care a dus la cea mai grea recesiune economică de după anul 1949. Însă, tot exportul a fost cel care a ajutat economia germană să se recupereze până în anul 2010, mult mai rapid decât majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene.
Cu toate acestea, creșterea cheltuielilor pentru sănătate și indemnizații în urma îmbătrânirii populației, reprezintă motive de îngrijorare pentru statul german. De asemenea, există discuții legate de îmbunătățirea integrării sociale a imigranților din perioada postbelică, a căror muncă are potențialul de a contribui semnificativ la ascensiunea țării între primele economii ale lumii. Încă de la rapida dezvoltare economică de după război din anii 1950, economia Germaniei a depins în mod direct de muncitorii imigranți. Majoritatea acestora s-au întors apoi în țările de origine din sudul și sud-estul Europei, dar mulți au rămas în Germania, transformând-o într-o țară cu imigrație regulată. Un al doilea grup important de imigranți este reprezentat de descendenții germanilor, care au trăit, de-a lungul mai multor generații, în state din zona fostei Uniuni Sovietice, precum România sau Polonia. După căderea regimului comunist aceștia s-au întors în număr mare în Germania.
Aceste două grupuri de imigranți au determinat creșterea ratei de imigrație a Germaniei în anii 1980 chiar și față de destinații devenite clasice pentru migranți, cum sunt Statele Unite ale Americii, Australia sau Canada. În prezent în Germania trăiesc peste 15 milioane de oameni care sunt imigranți sau provin din imigranți. Potrivit Oficiului Federal de Statistică, această cifră îi include atât pe cei care au migrat în Germania, cât și pe cei născuți în Gemania din cel puțin un părinte imigrant. Cam șapte milioane dintre aceștia sunt cetățeni străini, în timp ce aproximativ opt milioane au primit cetățenia Germană-prin naturalizare sau pentru că fac parte din cei patru milioane de repatriați. După aceștia, cei 2,5 milioane de turci reprezintă cel mai important grup, în timp ce încă 1,5 milioane vin din fosta Republică Iugoslavă sau statele succesoare acesteia.
Datorită structurii statale, divizată în landuri, precum și datorită descentralizării accentuate a organizării statale, nivelul de dezvoltare economică variază destul de mult. Astfel, în unele zone, în care și industrializarea este mai accentuată, numărul migranților este mai mare, spre deosebire de landurile în care procentul populației străine este mai mic. Ca și exemplu, în zonele metropolelor Hamburg sau Berlin se înregistrează cele mai mari procente de imigranți, de peste 13%. Un alt factor care determină variații considerabile ale numărului populației străine este cel al situării geografice. Astfel, în funcție de țările cu care se învecinează și de tradițiile și afinitățile de limbă, cultură, obiceiuri, ocupații, numărul populației străine din fiecare land variază, după cum urmează:
Date preluate de la Oficiul Federal de Statistică
www.destatis.de, consultat pe 15.11.2012.
Foarte mulți imigranți lucrează ca și muncitori necalificați, întrucât au fost recrutați mai ales pentru activități simple. Studiile au arătat faptul că familiile imigrante în Germania au avut dificultăți în a urca pe scara socială sau a-și îmbunătăți situația economică. Cu toate acestea, în ultimele două decenii s-a înregistrat un real progres cu privire la integrarea lor: dobândirea cetățeniei germane a fost facilitată de sistemul legislativ, legăturile dintre nemți și imigranți sunt mai strânse, și, în general, este acceptată pe scară mai larga varietatea culturală.
Alături de forța de muncă recrutată, persoanele repatriate au reprezentat o sursă importantă de imigrație. Repatriații (Aussiedler) sunt etnici germani
din Europa Centrală și de Est, precum și din fosta Uniune Sovietică. Între 1950 și 1987, 1.4 milioane de Aussiedler-i au venit în Germania, în special din Polonia și România. La fel ca și în cazul solicitanților de azil, și numărul repatriaților a crescut enorm in decursul anilor, atingând cota maxima de 397.000 în 1990, aceasta creștere numerică datorându-se în mare măsură și căderii regimului comunist din statele din zona respectivă, urmată de deschiderea granițelor și posibilitatea de a călători către alte state.
Între anii 1988 și 2005, trei milioane de oameni au intrat în total în Germania în acest mod. Oricum, numărul de repatriați care ajung aici anual a scăzut de la mijlocul anilor 1990. Printre alte motive, unul dintre factori este reprezentat și de masurile legislative adoptate, precum introducerea sistemului anual de limitare a numărului de imigranți în funcție de naționalitate, precum și obligația de a vorbi fluent limba germană. În anul 2005, 35.522 de repatriați au intrat în țară. Începând cu acest an, și membrii familiilor care veneau ca și însoțitori au trebuit sa dovedească faptul că au cunoștințe de limba germană. Repatriații și descendenții lor joacă un rol oarecum subsidiar în dezbaterea publică despre integrare, deși in realitate și ei sunt migranți, care, ca și celălalte grupuri, se confruntă cu problematica integrării în sistemul de educație și pe piața muncii.
Statisticile referitoare la imigrație pentru anul 2010 relevă un număr total de 579.301 de străini care au ajuns în Germania, în timp ce ieșirile s-au ridicat la 483.584 (migrația netă: + 95,717). Cetățenii polonezi au constituit cel mai numeros grup care a intrat în Germania (147,716), urmați de turci (36,019) și români (23,274).
Statisticile oficiale ale Uniunii Europene pentru anul 2010, prin bazele de date Eurostat, plasează însă Germania pe locul patru în ceea ce privește numărul de imigranți, cu 404 100 de persoane, după Regatul Unit (591 000), Spania (465 200) și Italia (458 900). Aceste patru state membre împreună reprezentau 61,9 % din toți imigranții în statele membre ale Uniunii Europene.
În categoria de populație străină sunt incluși toți cei care nu sunt cetățeni germani, sau, cu alte cuvinte, toate persoanele care nu posedă un pașaport german. În 1968 populația străină rezidentă număra 1,9 milioane. În următorii cinci ani, până când recrutarea forței de muncă externă a fost oprită în 1973, această cifră a crescut la patru milioane. În anii 1970, numărul străinilor a rămas relativ constant, pentru ca apoi, până în 1989, să ajungă la 4,9 milioane. Și apoi numărul străinilor a crescut, rămânând constant la 7,3 milioane de-a lungul anilor 1990. Declinul la 6,7 milioane în 2004 se datorează în special unor modificări efectuate asupra evidențelor centralizate ale străinilor. La sfârșitul lui 2006, existau aproximativ 6.751.000 de străini care trăiau în Germania, reprezentând aproximativ 8,2% din totalul populației. Această sumă îi include și pe cei 1,4 milioane de cetățeni străini născuți în Germania.
Recrutarea din timpul perioadei “lucrătorilor străini ” a lăsat urme evidente asupra compoziției populației străine.: 57% din străiniii care locuiesc în Germania sunt cetățeni proveniți din statele cu care au existat în trecut acorduri de recrutare, 33% dintre străinii care locuiesc în Germania sunt originari din state membre ale Uniunii Europene, iar alți 47% provin din alte state europene.
Statisticile oficiale pot avea, din păcate, doar o valoare limitată când vine vorba de descrierea populației imigrante și descendenții acestora, întrucăt ele identifică decât străinii, respectiv persoanele fără cetățenie germană. Aceasta este o reală problemă, pentru că un număr considerabil de străini nu au migrat ei înșiși în Germania, ci s-au născut aici, reprezentând “a doua generație de imigranți”. Această situație se aplică la 1,4 milioane (20%) din cele 6,7 milioane de străini care locuiesc în Germania. Mai mult decât atât, atenția acordată străinilor îi exclude pe cei care s-au naturalizat de-a lungul șederii lor aici sau pe cei care au intrat în țară ca și cetățeni germani (repatriați).
Prin urmare, în prezent există tendința de a se face trecerea de la formularea de “străini” la cea de “persoane cu trecut migrator”, tocmai pentru a sugera faptul că cetățenia, considerată ca unic indicator este insuficientă pentru a descrie în mod corect populația migrantă. Aceste persoane pot fi cetățeni germani sau străini, și reprezintă, în esență, următoarele grupuri: străini născuți in afara granițelor, străini născuți în Germania, repatriați, cetățeni naturalizați care au imigrat, precum și copiii acestora care nu au o experiență directă, personală de migrație. Persoanele care au “un trecut migrator” fie au imigrat ei înșiși, fie sunt a doua sau a treia generație de descendenți ai imigranților.
Potrivit estimărilor realizate pe baza microcensus-ului din anul 2005, existau la acea dată 15,3 milioane de persoane cu astfel de “trecut de migrație” care trăiau în Germania, reprezentând 19% din populație, după cum se observă din graficul prezentat.
Persoane cu trecut migrator (pe categorii)
Sursa date: „Rețeaua migrației în Europa”- Focus Migration-Germany
În cadrul grupului cu experiență de migrație, numărul germanilor (8 milioane) este doar puțin mai mare decât cel al străinilor (7,3 milioane). Dacă experiența personală de migrație este considerată un criteriu, străinii imigranți (5,6 milioane sau 36%) și cetățenii naturalizați (3 milioane sau 20 %) reprezintă cele mai mari grupuri. Aceștia sunt urmați de repatriați (1,8 milioane sau 12%). Această cifră nu include însă toate persoanele repatriate care trăiesc în Germania; cei care au imigrat înainte de 1 august 1999 sunt incluși în grupul cetățenilor naturalizați și nu pot fi distinși in cadrul studiilor de ceilalți cetățeni naturalizați.
Grupul germanilor care nu au experiență personală de migrație, dar care au cel puțin un părinte fie repatriat, fie naturalizat, fie cetățean străin reprezintă aproximativ 2, 7 milioane de persoane (18%).
În prezent, cel mai mare grup de migranți din Germania este cel al turcilor, după cum indică datele prezentate în tabelul alăturat:
Populația străină la 31 decembrie 2011, în funcție de locul nașterii și cetățenie
Sursa: Central Register of Foreigners
http://www.bamf.de/EN/DasBAMF/Aufgaben/FuehrungAZR/fuehrungazr-node.html, consultat la 30.10.2012
Grupurile de străini dominante în fiecare țară, și în Germania în cazul de față, reflectă sursele din care forța de muncă a fost recrutată după război, legături istorice specifice și relații bilaterale cu fostele colonii, ușurința accesului (din punct de vedere geografic sau politic) pentru refugiații sau căutătorii de azil din diferite locuri.
Din datele prezentate reiese faptul că originea celor mai mulți dintre imigranții din Germania este în state europene, urmate de cele africane. Dacă imigrația din Europa este una de tradiție, Germania fiind de-a lungul istoriei una dintre principalele puteri continentale, și, mai mult decât atât, justificată și de proximitatea geografică, migrația zona Africii de Nord este una de dată mai recentă. Germana este una dintre principalele destinații pentru cetățenii din statele europene non-EU: ea a primit mai mult de jumătate din străinii din Europa Centrală și de Est și trei sferturi din restul Europei (inclusiv Turcia). Numărul asiaticilor este mărit de cel al vietnamezilor recrutați de fosta RDG. Oricum, cetățenii africani din Germania sunt relativ puțini raportat la numărul total de imigranți, în comparație cu cei din alte state din vestul Europei. În multe cazuri, persoanele din această regiune ajung în Germania pe căi ilegale, după care, într-un interval de timp relativ scurt, își aduc alături familiile, tipologia migrației lor fiind dominată de existența unor puternice rețele migratorii. În ceea ce privește migrația ilegală, nu există statistici oficiale care să furnizeze informații despre numărul imigranților care locuiesc în Germania fără permisiune. Estimările neoficiale fac referire la cifre cuprinse între 500.000 și 1 milion de imigranți ilegali aflați pe teritoriul Germaniei.
În ceea ce privește numărul migranților români din Germania, acesta este în scădere în ultimii ani, spre deosebire de cel al migranților români din alte state europene, cum sunt Italia sau Spania.
Germania este afectată de două rute principale de migrație ilegală: prima, care merge prin sud-estul Europei, având ca traseu Turcia, a înlocuit ruta tradițională prin Balcani în urma războiului din fosta Iugoslavie. Cea de-a doua este ruta estică prin Federația Rusă, care tranzitează Ucraina. Germania este și o importantă țară de tranzit, în special către țările Scandinave, Marea Britanie sau Irlanda (pentru români și moldoveni).
Grupul de persoane care nu au statutul de rezidenți legali este, fără îndoială, la fel de divers ca și motivele pentru care au imigrat sau căile prin care au ajuns aici. Aceste cifre pot să includă și pe cei cărora le-au fost refuzate cererile de acordare de azil, refugiații, cei care își caută un loc de muncă, foștii studenți. Majoritatea acestora au intrat probabil în țară în mod legal, cu o viză.
Deși condițiile de viață de care dispune această categorie de persoane au fost subiectul unor cercetări în ultimii ani, problema continuă să joace un rol oarecum subordonat în discuția politică. Cu toate acestea, bisericile, în mod special, atrag în mod constant atenția asupra situației sociale precare în care se află imigranții ilegali.
Guvernele care s-au aflat la conducerea Republicii Federale în ultimii ani au manifestat un interes constant în aceasta problemă a integrării străinilor, fiind inregistrate imbunătățiri considerabile în ceea ce privește politica de imigrație, inclusiv reforma Actului Naționalităților, adoptarea Actului Imigrării și inițiarea Conferinței Germane asupra Islamului. Integrarea populației migrante și a descendenților lor, precum și măsurile politice care însoțesc acest proces continuă să fie probleme importante și în viitor.
Una dintre provocări este reprezentată de imbunătățirea oportunităților educaționale disponibile pentru imigranți și copiii acestora. Astfel, în domeniul educației au existat ample discuții referitoare la mărirea numărului de locuri de îngrijire pentru copiii cu vârsta sub trei ani. Acesta reprezintă un beneficiu în special pentru copii care nu sunt de origine germană, pentru că, prin expunere timpurie și contact cu vorbitorii nativi de limbă germană, au mai multe șanse de a realiza achiziții lingvistice.
Pentru a se contrabalansa efectele îmbătrânirii populației, este important pentru Germania să beneficieze de pe urma potențialului populației imigrante. În același timp, însă, guvernul federal trebuie să ușureze condițiile de acces pentru potențialii imigranți înalt calificați. În pofida creșterii șomajului, există o relativă criză de specialiști în sectorul tehnologic. Este evident faptul că țările care se confruntă cu provocări demografice, așa cum este Germania, trebuie să devină mai atractive pentru potențialii imigranți. Țările clasice de imigrație, precum Statele Unite ale Americii, Canada sau Australia au deja un avantaj, chiar și numai datorită răspândirii la scară globală a limbii engleze.
În ceea ce privește problema imigranților din Germania, luând în considerare faptul că minoritatea de origine mulsumană este cea mai importanta din punct de vedere numeric, principalele provocări vor rămâne integrarea acestora și asigurarea că Islamul beneficiază de un tratament similar cu cel aplicat celorlalte comunități religioase. Guvernul Federal a realizat un pas decisiv în acest sens prin organizarea Conferinței Germane a Islamului, consacrată dialogului cu Islamul, care a fost înființată în 2006, la inițiativa ministrului federal de Interne de la acea vreme, Wolfgang Schäuble, în scopul instituționalizării dialogului dintre stat și cele patru milioane de musulmani având cetățenie germană.
4. Motivele care stau la baza alegerii Germaniei ca țară de destinație
Pentru prima dată în istorie, pe tot parcursul mapamondului, a fi străin este o stare absolut normală. Nimeni nu mai privește ciudat un francez în Berlin, un rus în Paris sau un chinez în New York. Dorința atât de multor oameni, de a trăi în alte țări decât cea în care s-au născut, face ca vechea premisă filosofică și politică potrivit căreia omului îi este cel mai bine la el acasă să devină desuetă.
Majoritatea oamenilor emigrează, fie temporar fie permanent, pentru a profita de avantajele și oportunitățile din țări mai bogate-pentru a caștiga mai mulți bani și a-și lărgi orizonturile.
Cele mai tentante diferențe in materie de salarii sunt între țările industrializate și cele în curs de dezvoltare. În Europa una dintre cele mai mari diferențe între două țări învecinate se înregistrează între Germania și Polonia. Muncitorii din fabricile poloneze care câștigă în jur de 250 de euro pe luna preferă de multe ori să își petreacă vacanțele în Germania, unde pot câștiga până la 900 de euro pe lună recoltând sparanghel. Diferențe similare sunt evidente pe tot continentul european.
Acest lucru înseamnă că salariile din toată lumea ar trebui să fie egale pentru a se stopa migrația? Probabil că nu. În Europa anilor 1960 și 1970, de exemplu, a existat o migrație pe scară largă din Spania și Italia către Franța și Germania. Dar, pe măsură ce diferențele salariale au scăzut treptat, din ce în ce mai puțini oameni au ales să plece, deși diferențe importante au continuat să existe. Probabil această situație s-a datorat faptului că oamenii se gândeau nu numai la prezent, ci și la viitor, iar când perspectivele se îmbunătățesc, majoritatea preferă să rămână acasă.
Un alt motiv pentru care oamenii migrează este acela că țările mai bogate au mai multe slujbe disponibile pentru muncitorii imigranți. Într-o oarecare măsură, nevoia de imigranți fluctueză și în funcție de ciclurile economice. În timpul perioadei de creștere economică rapidă dintre 1950 și mijlocul anilor 1970 multe țări europene au avut o cerere imensă de foță de muncă, și au adus imigranți pentru a ocupa locurile libere. Aceași situație este încă sesizabilă în țări precum Germania, care are nevoie de lucrători mai ales în anumite sectoare, precum sănătate sau educație.
Dar nevoia de imigranți persistă chiar și în perioadele de scădere economică. Acest fapt se datorează pe de o parte faptului că odata declanșate aceste fluxuri, ele sunt dificil de oprit; muncitorii își crează rădăcini și vor ca familiile lor să li se alăture. Dar și mai important este faptul că rămâne o cerere importantă pentru migranții care prestează serviciile mai puțin plăcute sau pe care lucrătorii locali le resping. În majoritatea țărilor europene, ratele de șomaj în cazul imigranților sunt duble față de cele ale populației native. Ca și cauze se pot menționa, pe de o parte, faptul că de multe ori, au locuri de muncă mai instabile, dar și discriminarea, fie ca este vorba de una oficială sau neoficială.
Migrația este influențată și de discrepanțele cauzate de dezvoltarea economică și socială. Dezvoltarea și modernizarea distrug multe dintre relațiile care mențin comunitățile împreună. Un astfel de exemplu este procesul prin care au trecut țările europene cu două sute de ani în urmă, în timpul revoluției industriale. În plus, au existat profunde schimbări demografice, mai ales ca urmare a scăderii ratei mortalității, care au avut ca rezultat imediat creșterea numărului populației. Oricare ar fi contextul istoric la care ne raportăm, efectul este același- dezvoltarea economică precum și cea socială determină o creștere a mobilității persoanelor și crează condițiile propice pentru emigrare.
Începând cu 1987, aproximativ două milioane si jumătate de etnici germani s-au repatriat din Europa de Est și din fosta Uniune sovietică în Germania. Această migrație a fost indusă și reglementată de prevederi speciale ale constituției germane postbelice referitoare la refugiați sau expulzați din spațiul german. Ultimii ani au adus căteva modificări și o restricționare considerabilă a practicii administrative, însă continuă să existe un flux substanțial, de aproximativ 200.000 de persoane pe an.
Aproximativ 3000 de muncitori cu contract, și 40.000 de muncitori temporari din statele Comunității Economice Europene, merg în Germania anual în baza unor acorduri bilaterale. În ultimii ani fluxurile oficiale de forță de muncă străină au fost modeste în majoritatea statelor, cea mai importantă destinație fiind Germania. Acordurile bilaterale ale acesteia cu Polonia aduc anual peste un sfert de milion de muncitori sezonieri, majoritatea în agricultură.
O incursiune în lumea imigranților în Germania relevă principalele motive care o transformă într-o destinație eligibilă. Astfel, în urma anchetării unui număr de 9200 de imigranți sau persoane cu trecut migrator din Germania, proveniți din diverse zone ale lumii, se evidențiază următoarele elemente ca factori pull:
Calitatea superioară a vieții față de țara de origine
Speranța de viață este mai lungă, iar nivelul mortalității infantile mai scăzut.
Numeroasele drepturi si pârghii de protecție socială de care se bucură angajații
Gradul ridicat de siguranță publică
Varietatea mare de resurse și metode de petrecere a timpului liber
Calitatea deosebit de bună a serviciilor publice (ex. transportul în comun)
Mai puține discrepanțe sociale
Sisteme de educație și de sănătate performante
Mai multe oportunități de educație pentru copii
Un sistem politic bazat pe reprezentare proporțională, considerat mai eficient.
Întemerierea/reconstituirea familiei.
Practic, conform informațiilor din raportul prezentat, s-au evidențiat, în mod descrescător, următoarele argumente:
Prin urmare, principalul argument ales a fost cel al nivelului de trai, superior față de cel din țara de origine. Având în vedere faptul că în numărul total de imigranți din Germania poziția dominantă o ocupă comunitatea turcă, acest lucru apare justificat. Trebuie însă să se țină cont și de faptul că în grupul de persoane intervievate s-au aflat și cetățeni proveniți din Statele Unite ale Americii sau alte state din Europa de Vest. Astfel, pe poziția secundă a fost identificată ca și argument pentru imigrarea in Germania calitatea serviciilor oferite în educație sau sănătate, aspect care preocupă din ce în ce mai mult societățile contemporane.
La polul opus, motivele de care s-a ținut cel mai puțin cont în decizia de a imigra în Germania au fost nivelul de corectitudine al sistemului politic sau oportunitățile oferite pentru copii. Dintre motivele indicate dar care nu au fost incluse în întrebare se pot menționa nivelul ridicat de siguranță publică, precum și existența unor metode variate de petrecere a timpului liber.
Pe de altă parte, imigranții manifestă și nemulțumire față de anumite aspecte din țara de destinație. Dintre acestea, putem enumera: scăderea veniturilor determinată de creșterea numărului de imigranți dispuși să lucreze contra unor retribuții financiare mai mici, modul inechitabil în care sunt tratați față de lucrătorii naționali, sau creșterea cheltuielilor curente generate de reîntregirea familiei. În Germania imigranții sunt confruntați cu resentimente tot mai puternice, iar adeseori, muncitorii străini nu se bucură de prea multe șanse de viitor, sunt prost tratați și exploatați în mod brutal. Condițiile precare de locuit, învățământul neadecvat și ostracizarea socială fac obiectul plângerilor constante ale muncitorilor imigranți. Patronii îi preferă adesea pe aceștia autohtonilor, pentru că sunt dispuși să accepte munci mai grele, cu plată și alte beneficii mai mici decât forța de muncă locală.
Oricare ar fi alegerea, aceea de a emigra sau de a rămâne acasă, cert este că în fiecare loc există avantaje și dezavantaje. Dar nici nu este de așteptat ca un individ să se poată bucura de toate avantajele. Viața este plină de alegeri, și cu atât mai mult cea a unui migrant, iar a alege una dintre variante presupune a o respinge pe cealaltă. Dilema de a fi străin se rezumă, în cele din urmă, la crearea unei opoziții între libertate și fraternitate- plăcerile libertății față de confortul de a aparține. Migrantul alege plăcerea libertății, dar primește, odată cu ea, și anumite deprivări.
CAPITOLUL IV. FENOMENUL EMIGRAȚIEI DIN ROMÂNIA
1. Precizări de ordin teoretic și metodologic în studierea sociologică a fenomenului de migrație
Un prim element de analiză a fenomenului migrației românilor către alte state ale lumii îl reprezintă evoluția acestuia pe parcursul mai multor ani. Evoluția fenomenului migrației internaționale este deosebit de sugestivă pentru perioada analizată, prin reprezentarea grafică prezentată.
Dinamica emigrației românilor (1990 -2009)
Sursa: Baze de date TEMPO, Institutul Național de Statistică, București,2012
www. insse.ro(consultat la 21.11.2012) .
Din datele prezentate reiese faptul că primii ani de după evenimentele din decembrie 1989 au fost caracterizați de o valoare foarte ridicată a fenomenului migrației internaționale a cetățenilor români. Acest fapt poate fi motivat și de deschiderea granițelor țării, odată cu trecerea la un regim democratic, ceea ce a condus la plecarea definitivă a peste 170.000 de cetățeni numai în perioada 1990 – 1992, pentru ca începând cu anul 2000 migrația internațională a cetățenilor țării noastre să fie relativ constantă. În perioada respectivă, aproximativ 10.000 de persoane au părăsit România în fiecare an pentru un loc de muncă într-o altă țară. Deși era de așteptat ca integrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 să influențeze în sens crescător numărul total al cetățenilor români care părăsesc țara, acest lucru nu s-a produs. În ultimii ani, pe fondul crizei economico – financiare care a afectat foarte puternic atât statele europene dezvoltate, cât și Statele Unite ale Americii, se observă o diminuare a numărului cetățenilor români care au părăsit țara. Motivația este dată și de faptul că deschiderea granițelor a presupus posibilitatea de a emigra și, eventual, reveni cu mult mai mare ușurință în și din spațiul comunitar. Mai mult decât atât, o evaluare statistică oficială a numărului de persoane care emigrează a devenit mult mai dificil de realizat, având în vederea libertatea de circulație de care și românii se bucură, de la data aderării, pe tot teritoriul Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, accesul pe o piața liberă a muncii înseamnă și apariția unor dificultăți în înregistrarea reală a numărului cetățenilor migranți, ceea ce îngreunează demersul statistic de inventariere a lor. Cu toate acestea, cifrele prezentate mai sus evidențiază numărul total al persoanelor care au ales să părăsească definitv România, având ca destinație fie spațiul comunitar, fie pe cel extracomunitar.
Organizația Națiunilor Unite a elaborat și publicat o suită de „Recomandări în materie de statistici ale migrațiilor internaționale” (New York, 1980), care pornesc de la delimitarea esențială ce se impune a fi facută între „populația națională” și „populația străină”. De asemenea, evidențiază prezența a patru tipuri de fluxuri migratorii:
imigranți pe termen lung – persoane rezidente legal într-o țară (cu permis de ședere) pe perioada a cel puțin un an;
imigranți pe termen scurt – persoane rezidente legal, timp de sub un an, care exercită o activitate permanentă;
emigranți pe termen scurt – cuprinde persoane care au locuit anterior în țară, pe durata unui an, pentru o activitate remunerată;
nomazi – persoane rezidente sau nerezidente, care aparțin unei populații nomade, intrate într-o țară cu scopul de a locui.
Pe măsură ce avansăm în noul mileniu este din ce în ce mai probabil ca fluxurile de migrație identificate în prezent să se diversifice, provocând astfel apariția unor noi provocări pentru țările de origine și de destinație și subliniind importanța realizării unor eforturi mai susținute pentru a înțelege și soluționa aceste provocări.
Istoria studiilor și teoriilor despre migrație începe încă din secolul al XIX-lea, dar în timp asistăm la o evoluție complexă a abordărilor teoretice ale variatelor aspecte ale fenomenului. La ora actuală este cert că studierea teoriilor despre migrație tinde să devină o preocupare separată, promovând o varietate de cadre teoretice de clasificare ale discursurilor teoretice despre migrație.
În primul rând, se face o diferențiere între studiile de mobilitate și cele de sedentarizare, acestea din urmă analizând procesul prin care migranții se adaptează societății prin acomodare, asimilare sau revitalizare etnică. Această metodă de studiu despre migrație se suprapune cu numărul mare de studii apărute despre etnicitate și identitate etnică, care, pentru început, se dezvoltă ca parte integrantă a studiilor despre migrație, pentru ca ulterior să își dezvolte tematica proprie. Studiile despre mobilitate prezintă interes deosebit din perspectiva faptului că ele analizează modurile în care migrantii își părăsesc societățile de origine și ajung în societățile gazdă.
O a doua modalitate de distincție se face în funcție de domeniile disciplinare la care aceste teorii se raportează sau în interiorul cărora aceste teorii au fost elaborate. Se diferențiază astfel între analizele și elaborările teoretice: economice, sociologice, antropologice. În timp, analizele sociologice au interferat cu cele economice, fapt care a condus, printre altele, la dezvoltarea anaizelor noii economii a migrațiilor, care încearcă să combine analizele economice cu analize și concepte sociologice.
Un ultim tip de cadru teoretic de clasificare a teoriilor referitoare la migrație se face între analizele de tip structură și cele de tip acțiune a actorilor și rețelelor sociale, care în cea mai mare parte este o analiză de tip micro-macro.
În timp ce teoria sociologică servește la cunoașterea caracteristicilor generale ale fenomenului de migrație internațională, cercetările sociologice de teren oferă date și elemente specifice despre manifestările acestuia. Utilizarea abordărilor teoretice in analizarea migrației internaționale răspunde prioritar unor exigențe științifice, în timp ce investigarea de teren urmărește manifestările concrete ale fenomenului într-un anumit teritoriu și prin urmare se subordonează unor scopuri aplicative și finalități care țin de fundamentarea politicilor publice.
Noua eră a migrației reconfigurează considerabil procesul migrației în sine; ca atare, se impune reconsiderarea cadrelor conceptuale, a tipologiilor și a teoriilor utilizate (și în mare parte operaționale și efective) până nu demult. Problema majoră legată de tipologiile migrației (și aparatul conceptual rezultat) o reprezintă faptul că insituie dihotomii ce pot fi cu greu identificate empiric în cazul în care studiem temeinic realitatea migrației contemporane. În acest context, antitezele explicite promovate de perechi conceptuale de genul : migrație temporară-definitivă, legală-ilegala, forțată-voluntară, și inclusiv distincția tranșantă dintre migrația internă și cea externă necesită nuanțări fundamentale. Astfel, se impune un exercițiu de reinterpretare a tipologiilor migrației in funcție de : natura granițelor care au fost traversate, orizontul temporar al migrației, gradul de libertate de care dispun cei ce iau decizia de a migra, statutul legal al migrantilor și gradul de organizare al migrației.
2. Influența condițiilor socio-economice naționale asupra deciziei de emigrație din România
Evoluția economică și socială a României din ultimii douăzeci de ani, marcată de o scădere tot mai accentuată a potențialului economic național și, implicit, a veniturilor unei mari părți a populației, concomitent cu liberalizarea pieței forței de muncă la nivel global, a determinat un mare număr de români să își îndrepte atenția spre ocuparea unor locuri de muncă în țările europene dezvoltate. Impactul evoluțiilor demografice asupra riscurilor sociale este unul complex și, în multe cazuri, greu de identificat pentru că acțiunii factorului demografic i se asociază influențe ale factorilor de altă natură.
Manifestătile demografice sunt in general inerte, stabile și rigide, iar schimbările care se produc și efectele acestora sunt lente, etalate în timp și, în mare măsură, previzibile. Schimbările profunde pe care le-au cunoscut populația și fenomenele demografice în perioada tranziției economice și sociale au avut și au impact economic și social, dar mai importantă este dimensiunea prospectivă a evoluțiilor și implicațiilor.
Principalele tendințe ale evoluției demografice de după 1989 pot fi rezumate la următoarele dominante:
1. scăderea rapidă și masivă a natalității în prima parte a anilor 1990 și menținerea ei la un nivel scăzut și relativ constant în anii următori (cu aproape 40% mai mic față de anul 1989);
2a. o deteriorare a stării de sănătate a populației și reculul speranței de viață la naștere în anii 1991-1996;
2b. reducerea mortalității pe vârste și ascensiunea consistentă a speranței de viață la naștere după 1996 dar fără efect pozitiv asupra ratei mortalității generale (decese la 1000 de locuitori) datorită creșterii numărului și ponderii populației vârstnice, unde se produce marea majoritate a deceselor (80% dintre decesele anuale au loc la populația în vârstă de 60 de ani și peste);
3. instalarea scăderii naturale a populației (din 1992) prin evoluțiile menționate ale natalității și mortalității generale;
4. restructurarea fluxurilor migratorii interne între urban și rural în contextul crizei economice din anii 1990 care a lovit în special populația din urban, prin creșterea șomajului și a costurilor aferente locuinței;
5. o veritabilă explozie a migrației externe, componenta majoră fiind cea a migrației temporare pentru muncă.
Prin plecare la lucru în străinătate, revenire în țară și prin imigrare din străinătate în România sunt condiționate procese economice și sociale majore ale țării. Migrația este un „fenomen social total” prin care pot fi „citite” oportunități și probleme, istorie, prezent și viitor la nivelul societății românești. Multe dintre problemele nerezolvate de tranziția spre economie de piață și spre un stat al bunăstării au fost abordate de către o bună parte dintre români, „pe cont propriu”, prin emigrare temporară în străinătate. Se poate vorbi despre un gen de „tranziție socială prin migrație” care, pe termen scurt, a avut succes dar pe termen mediu și lung are implicații multiple, inclusiv riscuri majore, de luat în seamă la nivel societal. În ultimii ani, România a fost, în primul rând, țară sursă sau țară de tranzit în fluxurile de migrație. Statutul de țară membră a Uniunii Europene corelat cu creșterea nivelului veniturilor și a salariilor în România va conduce foarte probabil în anii următori la o schimbare a acestei situații. Într-o primă fază, România va fi în același timp țară sursă și destinație, pentru ca apoi numărul imigranților să îl depășească pe cel al emigranților. Această evoluție s-a petrecut în țări precum Spania, Portugalia sau Italia, și este în curs în țările care s-au integrat în Uniunea Europeană în 2004 (Slovacia, Polonia, Ungaria). Exemplele unor țări ca Spania (care a negociat din timp acorduri bilaterale de migrație și a dezvoltat politici interne flexibile de acomodare a imigranților) și Italia (care nu a făcut aceste lucruri) arată că abordarea rațională și coerentă a fenomenului permite diminuarea efectelor sociale și economice negative (trafic de persoane, economie subterană, violență, conflicte etnice, creșterea incidenței atitudinilor radicale, efecte asupra sistemelor de asigurări sociale), fără a afecta efectele pozitive. Recent, ca urmare a poziției de stat membru UE, România a început să dezvolte unele politici în acest domeniu, dar evoluțiile sunt în acest moment puternic încetinite de schimbările politice permanente.
Până la apariția și extinderea crizei economice și financiare în țările în care se află migranții români riscul sărăciei la rudele rămase acasă nu putea fi apreciat ca fiind major. În schimb, există alte aspecte care generează preocupare și care se referă la o anumită vulnerabilitate a copiilor, afectați psihologic de lipsa părinților sau de divorțul acestora, crescuți sub o supraveghere deficitară, expuși în unele cazuri abandonului și fragilității din perspectiva delincvențe juvenile. Criza economică din țările în care se află migranții români i-a lovit din plin și unii dintre ei și-au pierdut locurile de muncă. O parte dintre ei se află încă în țările respective, în șomaj sau prestând activități care să le asigure supraviețuirea, în speranța redresării situației economice. Dintr-o altă perspectivă, o revenire masivă acasă a acestor migranți ar putea mări numărul șomerilor, într-un context economic în care deteriorarea situației economice în țară prefigurează mari disponibilizări.
În plus, sumele trimise în țară de migranți se află în reducere, odată cu deteriorarea situației economice a migranților în țările în care se află, atinse de recesiune economică. Una din consecințe va fi recrudescența sărăciei în rândul persoanelor vârstnice, din mediul rural îndeosebi, persoane care aveau în banii trimiși din străinătate singura sursă de existență. Acutizarea riscurilor economice și sociale pentru migranți și familiile lor nu poate fi subestimată.
Nu se poate ști, acum, în ce fel migrația externă va afecta și ea dimensiunea acestei populații în vârstă de muncă. Dacă economia va cere o forță de muncă superioară acestei oferte demografice în declin numeric dezechilibrele se vor răsfrânge în întregul sistem economic și social. Fațeta cea mai dură a dezechilibrelor va fi cea a raportului dintre populația activă economic și populația vârstnică, dintre mijloacele financiare reclamate de creșterea rapidă a celei din urmă populații și resursele financiare pe care societatea le va putea asigura în condițiile diminuării drastice a populației în vârstă de muncă de la care provin aceste resurse.
Creșterea gradului de ocupare a populației în activități economice nu va putea să acopere decât parțial potențialul deficit de forță de muncă. Problema atragerii de forță de muncă străină nu trebuie neglijată numai că strategiile vor impune decizii foarte bine cântărite sub toate aspectele, pentru a evita efecte negative. Sectoare precum construcțiile, industria textilă sau medicina înregistrează deja deficit clar de forță de muncă din cauza emigrării.
Ce parte din acest deficit va putea fi soluționat prin migrația de revenire, prin imigrare sau prin formarea profesională a unor noi specialiști din țară, este o problemă în a cărei rezolvare intră cel puțin trei parametri. În primul rând contează oferta salarială specifică în România, comparativ cu cea din țările de imigrare (pentru români) sau de emigrare (pentru imigranții veniți din alte țări). În al doilea rând costul relativ al vieții în România comparativ cu țările din care vin sau din care revin migranții.
Pentru românii care ar putea să revină din străinătate mai contează și un al treilea factor legat de calitatea instituțiilor și serviciilor publice din România. Ei au plecat din România din motive economice dar se vor întoarce nu numai în baza unor argumente financiar-economice, ci și de ordin instituțional. Corupția, birocrația excesivă sau lipsa de solicitudine în deservirea cetățenilor pot constitui motive ale ne-revenirii în țară.
Decizia de emigrare este semnificativ influențată de nivelul de trai din țara de origine, precum și de percepția asupra vieții în general pe care cetățenii o au. Migrația externă este un fenomen demografic a cărui evoluție depinde direct de forța factorilor specifici mecanismului de împingere / atracție (push-pull) și care sunt predominant economici. Atâta timp cât va exista un decalaj economic important între țara noastră și țările dezvoltate, propensiunea spre emigrare nu se va diminua. Măsura în care această propensiune se va concretiza în fluxuri de emigranți va depinde de politicile de imigrare ale țărilor dezvoltate, politici elastice și dependente, în cea mai mare parte, de mersul economiilor în aceste țări. Reluarea cresterii economice la parametri mai înalti decât cei actuali va reclama în mod cert mâna de lucru straina, în conditiile în care volumul populatiei în vârsta de muncă va fi din ce în ce mai mult influențat în urmatoarele decenii de scăderea natalității instalată în anii 1960-1970. Numai că în noile realități politice și economice internaționale, direcția fluxurilor migratorii nu va mai fi Sud-Nord ci Est-Vest. Estul Europei poate fi un rezervor de forță de muncă mai calificata decât cea din Sud, împartășind aceleasi valori culturale, inclusiv religioase, și fără dificultăți majore de adaptare și integrare. Studii recente arata că si în ipoteza unei cresteri importante a participarii populatiei nationale la activitatea economica, pentru diminuarea efectelor negative ale scaderii natalitatii asupra dimensiunii fortei de munca, Europa de vest va avea nevoie de supapa imigrației pentru menținerea dimensiunii forței de munca în deceniile urmatoare. Iar o creștere a ofertei de forță de munca nu se va putea realiza decât pe calea majorării nivelului de pâna acum al imigrației.
Orizontul unor realități economice românesti substanțial diferite de cele actuale și care sa reprezinte un obstacol pozitiv pentru emigrare, nu se întrezărește, cel puțin pe termen mediu, ceea ce constituie un argument pentru teza menținerii unei migrații externe negative în viitor. Altfel spus, nu ne putem astepta la o diminuare a contributiei migrației externe la declinul demografic. Dimpotrivă, ipoteza unei creșteri a dimensiunii emigrației trebuie luată în considerare, mai ales în contextul integrării României în Uniunea Europeana si al liberei circulații a forței de munca.
Conform Eurobarometrului realizat de către Comisia Europeană în toamna anului 2010, pentru români nu au existat îmbunătățiri majore de percepție în ceea ce privește aspectele vieții direct afectate de criza economică, în condițiile în care prima parte a anului a fost marcată de o acutizare a problemelor economiei interne, dintre care amintim recesiunea economică care a determinat reducerea salariilor, creșterea șomajului și, nu în ultimul rând, creșterea inflației. Dacă o privire comparativă la nivelul Uniunii Europene evidențează că există țări în care opinia populară percepe semne ale revenirii economice, România rămâne unul dintre puținele state membre în care opiniile cu privire la semnele depășirii crizei economice rămîn mai degrabă pesimiste.
Inflația este un fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflați în circulație ca urmare fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile reale ale circulației, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Nivelul bunăstării materiale a unui individ sau a unei familii reprezintă nivelul de trai. În analiza economică, se consideră că nivelul de trai este determinat de cantitățile de bunuri și servicii consumate (incluzând aici și timpul liber). În general, în condiții diferite, același nivel al consumului nu asigură același nivel de trai; de exemplu, o familie numeroasă consumă mai mult decât o familie mică pentru a atinge un anumit nivel de trai. Pentru a se analiza comparativ situația mai multor gospodării, se folosește uneori scala de echivalență, prin care se încearcă să se stabilească nivelurile de venit sau de consum necesare în diferite condiții, pentru a realiza același nivel de trai. De remarcat că o asemenea abordare impune a se presupune că sunt posibile comparațiile inter-personale ale utilității, ipoteză respinsă în general de economia bunăstării. se folosesc cu același sens și termenii de nivel al bunăstării economice, al utilității sau al venitului real. Conform Eurobarometrului amintit anterior, doar aproximativ jumătate dintre români au declarat că sunt mulțumiți de viața lor. Nivelul de satisfacție față de propria viață este unul dintre indicatorii evaluați în cadrul Eurobarometrelor desfășurate de Comisia Europeană. În cazul României, el este aproximativ similar cu cel din toamna anului 2009 (47%), însă reprezintă o creștere semnificativă comparativ cu primavara lui 2010, când acest indicator înregistrase o scădere de peste 10 procente (până la 36%), acesta fiind cel mai scăzut nivel din Uniunea Europeană. Contextul acestei scăderi era datorat anunțării măsurilor guvernamentale anti-criză, printre care și reducerea salariilor bugetarilor.
Gradul de satisfacție în ceea ce privește viața
Date si grafic preluate din Eurobarometru 74 Opinia Publică În Uniunea Europeană, Toamnă 2010, Comisia Europeană
Comparativ, media la nivelul întregii Uniuni Europene este de 78%, cele mai ridicate valori fiind înregistrate în țările nordice. În cazul noilor state membre, valorile sunt mai mici, lucru dovedit și de media de 65% înregistrată în acestea.
Nivelul de satisfacție cu viața proprie variază în functie de gradul de urbanizare, ponderea românilor mulțumiți cu propria situație din mediul rural (39%) fiind considerabil mai mică decît cea a românilor mulțumiți din marile orașe (54%). Diferențe se regăsesc și în funcție de regiune, regiunile Nord-Est si Sud-Vest înregistrând nivele mai reduse de satisfacție, iar regiunile Nord-Vest și Centru nivele mai ridicate.
Nivelul de satisfacție mai variază de asemenea și în funcție de vârstă, doua treimi dintre tineri declarându-se mulțumiți cu propria viață, în timp ce în rândul populației vârstnice ponderea mulțumiților se reduce la o treime. Tendința de variație în funcție de vârstă este similară și la nivelul Uniunii. Aprecierea negativă privind situației economiei românești s-a accentuat pe parcursul anului 2010, procentul celor care o consideră ca fiind destul de neperformantă sau foarte neperformantă crescând de la 90% în primăvară, la 94% în toamna anului 2010.
Lipsa aprecierii față de starea economică internă se regăsește în cele mai multe dintre statele membre ale Uniunii Europene, media celor care apreciază ca negativă această situație fiind de 70%. Dintre țările în care predomină abordarea negativă, există însă câteva în care se observă o ameliorare a percepției pe parcursul anului 2010. Astfel, procentul celor care apreciază ca bună situația economică a crescut în Belgia (de la 25% la 32%), Cehia (de la 10% la 17%) și Estonia (de la 26% la 32%).
Potrivit datelor furnizate de Eurobarometrul citat, românii sunt mai generoși în aprecieri când vine vorba de evaluarea economiei europene. Astfel, 41% dintre români apreciază situația economiei europene ca bună, în timp ce la nivelul Uniunii Europene acest procent este de doar 26%. Percepția negativă e mai importantă în țări precum Portugalia, Grecia sau Spania, unde 88%, 86%, și respectiv 82% dintre cetățeni apreciază situația economiei europene ca fiind una precară sau foarte precară.. Excepție făcând statele membre deja menționate, în toate celelalte se constată o îmbunătățire a percepției asupra situației economiei europene, Germania fiind și de această dată țara cu cea mai amplă schimbare de percepție (cu o creștere de 13% a numărului celor care apreciază situația economiei europene ca bună).
În ceea ce privește aprecierea situației economiei mondiale, românii sunt mai puțin generoși, procentul celor care o evaluează ca bună fiind de doar 32%. Și în acest caz însă, evaluarea este peste media înregistrată la nivelul Uniunii Europene (22%). De remarcat că evaluarea economiei mondiale s-a îmbunătățit pe parcursul anului 2010 în aproape toate statele membre UE, excepție facînd Luxemburgul și Suedia, țări caracterizate printr-o percepție pozitivă a economiilor proprii. O diferență semnificativă în ce privește percepția asupra economiei mondiale se constată între vechile state membre (UE15) și noile state membre (NSM12), procentul celor având o apreciere pozitivă variind de la 18% (UE15) la 36% (NSM12). Doar o treime dintre români apreciază ca bună situația propriului loc de muncă, în timp ce la nivelul întregii Uniuni, mai mult de jumătate dintre europeni (55%) sunt de această părere. România se situează printre țările cu evaluare mai degrabă negativă în ce privește locul personal de muncă (38% dintre respondenți având o neavând o părere bună în acest sens), alături de Grecia (42%), Irlanda (42%) și Spania (40%), dar peste Bulgaria și Ungaria, unde părerile depreciative referitoare locul de muncă predomină, cu 50% și respectiv 56%.
Evaluarea locului de muncă variază în funcție de educație și mediul de rezidență, persoanele cu educație superioră și din mediul urban fiind mai mulțumite de propriul loc de muncă. Între gradul de satsifacție cu viața în general și cel referitor la locul de muncă există, de asemenea, o puternică legătură, 47% dintre cei mulțumiți per ansamblu cu viața personală apreciind ca bună și situația locului de muncă. Semnificativă este diferența dintre opiniile bărbaților și cele ale femeilor, acestea din urmă apreciind în mai mică măsură ca bună situația propriului loc de muncă (28% față de 33%). Această diferență se regăsește și la nivelul Uniunii Europene unde doar 51% dintre femei, față de 58% dintre bărbați, apreciază ca bună situația propriului loc de muncă.
De o percepție mult mai negativă este legată situația generală a locurilor de muncă. Astfel, marea majoritate a românilor (93%) consideră acest domeniu ca destul de deficitar sau foarte deficitar. Percepția negativă se regăsește în aproape toate țările Uniunii Europene, doar 19% din europeni apreciind situația generală a locurilor de muncă ca bună. Dacă opinia referitoare la acest subiect a rămas constantă pe parcursul anului 2010 în Romania, există țări europene în care percepția asupra situației locurilor de muncă s-a imbunătățit în a doua jumătate a anului trecut. Modificările de percepție cu cea mai mare amploare s-au înregistrat în Germania și Austria, unde numărul celor care apreciază ca bună situația locurilor de muncă a crescut de la 20% la 43%, respectiv de la 40% la 58%.
În ce privește cele mai importante probleme cu care se confruntă cetățenii la nivel național, situația economică și șomajul sunt primele identificate de români, înregistrând 50% și, respectiv, 38% din opțiuni. Pe de altă parte, creșterea prețurilor/inflația este considerată cea mai importantă problemă la nivel personal (50%), în chiar mai mare măsură decât in primăvara anului 2010 (43%). Inflația domină topul problemelor la nivel personal în întreaga Uniune Europeană (36%), constatându-se însă o diferență semnificativă între vechile state membre (35%) și cele noi (49%). De asemenea, în țări precum Danemarca sau Suedia, șomajul este perceput ca o problemă chiar mai importantă decât inflația.
Șomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupației plătite (locurilor de muncă) pentru forțele apte și calificate corespunzător pentru muncă. New Palgrave Dictionary Of Economics definește șomajul a fi "procentul de indivizi din forța de muncă (care este suma celor care muncesc sau caută de muncă) care nu au un loc de muncă (dar caută unul)." Nici definițiile șomajului în Britannica sau Americana nu amintesc despre necesitatea indivizilor de a avea “o calificare corespunzătoare pentru muncă” pentru a fi socotiți șomeri. Șomajul raportat diferă de la o națiune la alta, sau de la un bloc economic la altul, și pentru că definițiile șomajului sunt diferite; întrucât "căutarea locului de muncă" este diferit definită, de exemplu, în SUA și Uniunea Europeană, rata raportată a șomajului diferă în mod necesar și ea chiar în condiții identice ale pieței muncii. O parte din șomaj se datorează caracteristicilor structurale atât ale pieței muncii cât și ale pieței bunurilor și serviciilor. Caracteristicile structurale care generează acest "șomaj natural" sunt imperfecțiuni ale pieței, variații aleatorii în cerere și ofertă, costurile legate de obținerea informațiilor despre locurile de muncă disponibile la un moment dat.
Situația economică este considerată principala problemă cu care se confruntă Uniunea Europeană pe ansamblu atât de către români (45%), cât și de către toți cetățenii europeni (46%). O diferență semnificativă se înregistrează în acest caz între vechile și noile state membre în ceea ce privește identificarea finanțelor publice ca o problemă a Uniunii. Aproximativ 22% dintre cetățenii vechilor state membre identifică finanțele publice ca o problemă importantă, în timp ce doar 17% din cetățenii noilor state membre sunt de această părere.
Pe parcursul anului 2010 nivelul de optimism al românilor referitor la evoluția vieții în general a crescut ușor. Astfel, numărul celor care cred că viața le va fi mai bună în următorul an a crescut de la 16% în primăvara anului 2010, la 22% în toamna aceluiași an. Aceași situație se întâlnește în aproape toate țările Uniunii Europene, excepție făcînd Irlanda și Portugalia în care asteptările pozitive au scăzut cu 8%, respectiv 7%. În plus, este de menționat faptul că așteptările privind evoluția vieții sunt strâns corelate cu așteptările privind situația economiei naționale. Astfel, 85% dintre cei care cred că evoluția economiei va fi pozitivă, au și asteptări pozitive referitoare la viața personală, în general. În ceea ce privește așteptările privind evoluția viitoare a situației economice din țară, românii sunt în continuare pesimiști, doar 14% anticipând o îmbunătățire a acesteia în următoarele 12 luni. De-a lungul anului 2010 se poate constata o reducere a numărului celor care se așteaptă la o înrăutățire a situatiei economice, de la 61% la 44%. Cu toate acestea, România continuă să fie una dintre țările în care speranțele în rândul populației în legătură cu redresarea economică sunt printre cele mai mici.
În ciuda aprecierilor manifestate de populație față de situația actuală a economiei naționale, emigrarea definitivă din România este relativ redusă (aproximativ 11 000 persoane pe an, după 1998). Dominantă este migrația temporară pentru muncă. Aceasta a avut o creștere spectaculoasă mai ales după 2001 (din 2002 românii circulă fără restricții în spațiul Schengen). Numărul de migranți români în străinătate este din ce în ce mai dificil de estimat datorită accentuării caracterului circulatoriu al fenomenului. Ponderea „euro-navetiștilor”, persoane care circulă frecvent între România și altă țară din UE sau a celor care stau pe durate scurte în afara țării este în creștere.
În anii 2007 și 2008, România a fost în topul primelor 10 țări din lume în ceea ce privește volumul remitențelor intrate în țară (cu câte 9 miliarde de USD în fiecare dintre cei doi ani, conform estimărilor Băncii Mondiale sau cu 6,2 miliarde EUR pe 2007 și 6,3 miliarde EUR pe 2008, conform estimărilor BNR, cu referire la transferurile bănești, private, din străinătate) . Intrările de valută pe cale oficială au fost echivalentul a aproximativ 6% din valoarea anuală a PIB. Pentru 2009 este de așteptat o reducere a valorii financiare a remitențelor. Pe această cale, reducerea emigrării va contribui la accentuarea deficitului economic la nivel național. Rezultă că, din perspectivă demografică și socială, este de dorit o reducere a emigrării; sub aspectul implicațiilor pentru venitul național curent lucrurile stau însă diferit: reducerea emigrării este de așteptat să contribuie la reducerea remitențelor.
Grafic preluat din raportul Administrației Prezidențiale, Comisia Prezidențială Pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice- Riscuri și inechități sociale în România, septembrie 2009.
Oricum, pentru un volum relativ constant al emigrării, remitențele se vor diminua în timp ca urmare a tendinței de reducere a legăturilor cu țara prin mutarea în țara de emigrație a membrilor importanți de familie pentru românii care acumulează o vechime tot mai mare de locuire în străinătate și care își rezolvă problema locuirii.
La nivelul societății românești există o percepție predominant pozitivă asupra emigrării: 55% dintre români consideră că „e bine că unii pleacă la lucru în străinătate”. Nemulțumirile cele mai mari sunt legate de situația celor rămași în țară, copii, părinți sau soț/soție. Îngrijorarea maximă este legată mai ales de situația părinților de acasă. Desigur, îngrijorarea familială este firească în raport cu cei care au rămas acasă. În această zonă a îngrijoraților se află, foarte probabil, și familiile la nivelul cărora emigrarea din țară a produs consecințe negative. Nu dispunem de estimări cantitative pentru nici unul dintre fenomenele asociate cu emigrarea temporară: divorțialitate, stări de boală pentru copii, comportamente antisociale ale copiilor rămași singuri, emigrarea minorilor neînsoțiți, lipsa de ajutor pentru bătrâni.
3. Tipuri de migrație și tipologia populației emigrante din România
Pornind de la cauzele generale și particulare care generează mobilitatea populației în teritorii, obținem următorul tablou general al migrațiilor:
Pe de o parte, putem discuta despre migrațiile individuale, determinate în primul rând de factori economici. În funcție de raza lor de acțiune, de perioada de deplasare și de mijloacele de deplasare, acestea se subdivid în migrații sezoniere și deplasări definitive la mare distanță. Acestea pot adeseori deveni definitive (migrații forțate, migrații libere pe rază limitată, migrații industriale sau agricole). Cea mai des întâlnită formă de migrații de acest fel este cunoscută sub denumirea de exod rural care vizează în primul rând mișcările din interiorul țărilor. Sunt de asemenea cunoscute deplasările periodice fără legătură cu tipul de muncă prestată – de tip turism și de tip pelerinaj.
Pe de altă parte, se poate discuta despre migrațiile desfășurate pe grupe organizate, care pot fi definitive (migrații războinice – o parte a marilor invazii, colonizarea, migrațiile vânătorilor, crescătorilor de animale, agricultorilor după epuizarea terenurilor lor). Ele pot fi de asemenea ritmice, desfășurându-se într-un spațiu definit (nomadism pastoral, nomadismul pescarului, vânătorului, culegătorului, agricultorului cu ritm sezonier) sau cu caracter de seminomadism viață agricolă și pastorală de munte. Asemenea mișcări sînt determinate de un anumit mod de viață, conturat secole de-a rândul.
Migrația este un fenomen cu implicații la nivel comunitar și se face prin rețele de familie și comunitate. Unul dintre cele mai importante efecte ale migrației se simte la nivelul comunității. Apar schimbări la nivelul mentalităților determinate de contactul cu străinătatea, crește critica socială activă și spiritul antreprenorial.
Acestea sunt efecte pozitive ce trebuie incluse în politicile autorităților locale și promovate la nivelul comunității. Totodată, apar schimbări demografice puternice, comunități depopulate și îmbătrânite care trăiesc în principal din remitențe. Pe de altă parte se pune problema strictă a impactului remitențelor asupra nevoii și producerii de bunuri publice.
În primele ei etape, până în 2001, emigrarea românească a fost puternic selectivă, cu o predominare a plecării bărbaților față de femei, orășenilor față de săteni, moldovenilor și transilvănenilor față de munteni și olteni, cu o accentuată diferențiere regională. După 2001 s-a impus tot mai mult tendința de reducere a selectivității migrației. Structura fluxurilor de emigrare și, implicit, structura emigranților români din străinătate se apropie tot mai mult de structura populației țării. Bărbații și femeile, orășenii și sătenii, spre exemplu, ajung să fie în ponderi apropiate în structura noii diaspore românești constituită după 1990.
După aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc o creștere moderată a emigrației temporare românești în străinătate (de la aproximativ 2, 2 milioane în 2006 la aproximativ 2, 7 milioane în 2007) și o modificare în compoziția fluxurilor de emigrare, cu o creștere a ponderii categoriilor de calificare ridicată (medici, spre exemplu) și a celor cu calificare redusă sau cu potențial redus de integrare pe piața muncii în țările de destinație.
Pentru a analiza fenomenul migrației internaționale a cetățenilor români este necesară defalcarea datelor pe sexe, ceea ce oferă o imagine mai concretă asupra evoluției ulterioare a familiilor ce au rămas în țară.
Numărul persoanelor care au părăsit România (repartizare pe sexe)
Sursa: Baze de date TEMPO, Institutul Național de Statistică, București,2012
www. insse.ro(consultat la 21.11.2012)
Media generală care rezultată din datele prezentate în tabelul de mai sus este favorabilă emigranților de sex feminin, deși cifrele sunt destul de apropiate. Mai mult decât atât, rezultă faptul că, în ultimii ani, peste 60% din numărul total al persoanelor ce au părăsit România pentru stabilirea domiciliului într-un alt stat este reprezentat de femei. Situația poate fi explicată prin ponderea mai ridicată a locurilor de muncă destinate acestora în marea majoritate a statelor europene. În ceea ce privește influența repartiției pe sexe a cetățenilor români ce își stabilesc domiciliul în străinătate asupra evoluției familiilor rămase în țară și, în mod special, asupra copiilor s-a remarcat faptul că numărul tot mai mare de femei ce părăsesc România determină o reacție nefavorabilă, tot mai accentuată, în rândul minorilor ce rămân acasă. Aceasta este determinată, în primul rând, de faptul că, în țara noastră, femeile sunt cele care se ocupă, în general, de creșterea și educația copiilor. În cazul în care sunt lipsiți de această influență și protecție maternă, minorii se dezvoltă tot mai greu, întâmpină dificultăți sporite în activitatea școlară și înregistrează tot mai frecvent abateri de la regulile de comportament social.
Foarte multe dintre particularitățile emigrației românești de masă derivă din caracterul ei familial și din ocuparea preponderentă a bărbaților în construcții iar a femeilor în sectorul menajer sau al îngrijirii la domiciliu a bătrânilor. Sub aspectul ocupării, emigrantul român tipic este constructor, în cazul în care este bărbat sau menajeră, dacă este femeie. Emigrarea pentru muncă este asociată cu o semnificativă emigrare a copiilor de vârstă școlară care își însoțesc părinții în străinătate.
România este o țară de emigrare nu numai sub aspectul migrației temporare. Chiar și la volumul redus al sosirilor și al plecărilor definitive, raportul este în favoarea plecărilor. Perioada de criză economică a adus cu sine un gen de „contracție” a emigrării românești prin reducerea numărului de plecări la lucru în străinătate și prin sporirea numărului de reveniri. Ponderea românilor care în toamna anului 2008 aveau intenții structurate de revenire în țară din străinătate ar putea fi estimată, conform unor date parțiale de sondaj, la mai puțin de 30% din totalul celor aflați în străinătate. Alte două sondaje realizate la sfârșitul anului 2007 și în primul semestru al anului 2008 cu migranți din Spania și Italia indicau un potențial mai mare de revenire în țară. Astfel în Spania 44% afirmau că și-au pus serios problema de a se întoarce în România în următoarele trei luni în timp ce în Italia procentul acestora era de 38%. În ambele cazuri, însă, este vorba de înregistrări de stare de spirit la momente în care efectele crizei nu erau atât de marcate, și în România și în țările gazdă, precum la sfârșitul anului 2008 sau început de 2009.
4. Specificul migrației românilor în Uniunea Europeană
Migrația internațională în Europa Centrală și de Est este un exemplu evident al modului în care procesele ce vizează populația reacționează în mod rapid la transformările politice și economice. Înainte de 1990 nu doar emigrările, ci toate călătoriile internaționale erau dramatic limitate în regiune. Cu excepția unor episoade de emigrare motivată de factori politici – cum a fost cazul Ungariei după 1956, al Cehoslovaciei dupa invazia din 1968 sau al Poloniei după liberalizarea din 1980, migrația a rost restricționată și, în general, limitată la cazurile de reunificare a familiei, repatrierea unor minorități entice sau mișcări controlate ale muncitorilor în interiorul spațiului ex-sovietic. O dată cu debutul tranziției la economia de piață și regim democratic, lucrurile s-au schimbat în mod radical.
În primul rând, rata migrației internaționale, atât conform cifrelor oficiale, cât și celor neoficiale, a crescut în mod simțitor. În plus, în ciuda așteptărilor larg răspândite, aceste mișcări au avut în cea mai mare parte ca destinație zone central-europene, și nu neapărat vestice. În al treilea rând, numărul și complexitatea legăturilor între țările de origine și cele de destinație a crescut foarte mult, schimbare atribuită apariției unor noi state și legăturilor puternice pe care acestea le-au stabilit atât cu țări din regiune, cât și din afara ei. În al patrulea rând, caracteristicile mobilității populației s-au modificat și ele, nemaivizând perioade de timp lungi, ci mai degrabă mișcări recurente pe termen scurt. Mai mult decât atât, originea socio-economică a populației nu mai urmărește un anumit tipar, devenind mult mai variată, ceea ce diferă foarte mult față de situația din trecut. Ritmul de producere al acestor schimbări a fost unul excepțional, producându-se atât de rapid, încât schimbarea s-a produs în mai puțin de un deceniu.
În ceea ce privește România în mod strict, aderarea la Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007 a fost însoțită de o creștere semnificativă a mișcărilor migratorii. Tiparul de mobilitate al României este reprezentat în principal de emigrație, numărul românilor care lucrau in afara granițelor țării fiind de peste 3 milioane în anul 2009. Insă, cu toate acestea, datele despre situația exactă a emigranților sau a cetățenilor născuți în România sunt incomplete. Doar o mică parte a fluxului real de ieșiri este înregistrată în mod oficial. Astfel, numărul de emigranți înregistrați în anul 2009 a crescut cu 17%, față de anul precedent, la 10.000. Cifrele oficiale indică drept principale destinații Canada (20%), Germania (19%) și Statele Unite ale Americii (18%). O evaluare mai exactă a emigrației reale este oferită de statisticile din țările de destinație. Spre exemplu, populația României care locuiește în Italia a crescut cu 90 000 doar în anul 2009 (ajungând la un total de 887 800), iar în Spania creșterea a fost de 33 000 (ajungând la 751 700).
Dreptul românilor de a munci liber și de a se angaja în orice domeniu de activitate nu a fost recunoscut oficial decât în 14 dintre cele 25 de state comunitare (Cehia, Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, suedia, Slovacia, Slovenia, Norvegia, Luxemburg, Malta, Portugalia).
Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă facilitează migrația temporară pentru muncă prin acorduri bilaterale. În anul 2009 s-au realizat 111000 astfel de contracte, în timp ce în anul 2008 numărul a fost de doar 52 400, aproape toate contractele vizând Germania. Fluxurile de remitențe către România sunt cele mai mari din Uniunea Europeană, românii care muncesc în străinătate trimițand peste 3 miliarde de Euro în 2009 , în scădere cu 40% față de 2008. Aproape două treimi din aceste sume au provenit din Spania și Italia, cele două țări care găzduiesc numărul cel mai mare de migranți români.
Potrivit Biroului Român pentru Imigrație, populația imigrantă din România a crescut din 2008 în 2009 cu 4%, la un total de 88.500. Majoritatea imigranților aflați în România în mod legal în iuni 2010 sunt cetățeni din state non-EU, cei mai mulți fiind din Moldova (21%) , Turcia (11%) și China (15%). Cei mai mulți imigranți din țări europene provin din Italia și Germania (7% si respectiv 6%).
Accesul României în Spațiul Schengen reprezintă unul dintre principalele obiective strategice pentru România în domeniul politicilor de migrație. Standardele Schengen includ întărirea controalelor la granițele cu statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, realizarea unei politici commune cu privire la intrarea temporară a persoanelor, armonizarea controalelor la granițele externe, precum și cooperare juridică transfrontalieră. În acest proces, instituțiile române au luat măsuri pentru crearea unor programe coerente, pentru coordonarea și monitorizarea unor activități legate de implementarea și atingerea standardelor Schengen. În ianuarie 2011 România a parcurs ultima etapă a procedurilor tehnice care trebuiau urmărite în vederea integrării în spațiul Schengen. Cu toate acestea, admiterea României în spațiul Schengen, prevăzută inițial pentru martie 2011, a fost amânată întrucât nu s-a ajuns la un consens cu privire la această problemă.
Un alt element definitoriu în analiza migrației internaționale a românilor o constituie vârsta la care aceștia își părăsesc domiciliul. Astfel, aproximativ 40% din numărul total al celor ce și-au stabilit domiciliul în străinătate în ultimii ani este reprezentat de persoane cu vârsta cuprinsă între 30 și 39 ani. Această situație reprezintă un potențial factor de risc pentru copiii ce rămân în țară deoarece, în marea majoritate a cazurilor, aceștia sunt lăsați nesupravegheați de către familie în perioada adolescenței, perioadă ce este considerată a fi cea mai dificilă în dezvoltarea psihologică a minorului. Deosebit de importantă este și perioada în care aceștia sunt lipsiți de o familie completă: aproximativ 54% din numărul total al minorilor afectați de acest fenomen sunt privați de prezența părinților pentru o perioadă relativ scurtă (mai mică de un an), în timp ce 34% dintre aceștia trăiesc fără cel puțin unul dintre părinți pentru o perioadă mai mare de un an. Potrivit datelor statistice cea mai puternic afectată de problemele inerente ce apar în urma migrației internaționale a cetățenilor români este cea de a doua categorie. În ceea ce privește situația copiilor ce sunt privați de prezența ambilor părinți, un rol deosebit de important în evoluția lor ulterioară o au persoanele cărora le sunt încredințați aceștia pe perioada în care părinții sunt plecați la muncă. Conform statisticilor UNICEF, peste 79% dintre copii au rămas în grija rudelor apropiate (bunici, unchi, mătuși, frați). Cu toate acestea s-a putut constata faptul că acești copii resimt foarte puternic absența pe termen lung a părinților.
5. Efectele emigrației asupra evoluției fenomenului de delincvență juvenilă
Copiii au drepturi oriunde s-ar afla: acasă la părinții naturali, în familii substitutive, în instituții de îngrijire sau la școală. Drepturile copilului se regăsesc într-o serie de documente internaționale care definesc principiile dezvoltării normale a unui copil. Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi și de a asigura respectarea lor. Acest lucru contrazice percepția potrivit căreia statul poate înlocui părinții, din moment ce poate asigura copilului adăpost și mîncare.
Se consideră că familiile atipice (dezorganizate prin divorț, monoparentale sau concubine) nu constituie apriori un factor favorizant al delincvenței decât în măsura în care împiedică realizarea funcției de bază: educarea și socializarea copiilor. Doar în măsura în care familia dezorganizată este caracterizată de o incapacitate psihologică, pedagogică și morală datorată lipsei autorității părintești și a controlului ea se constituie într-un context care favorizează socializarea defectuoasă. In acest sens, este esențială nevoia minorului de a avea acasă un spațiu în care să se simtă în siguranță. Orice copil are nevoie să simtă că părinților le pasă și se ocupă de el, că iau parte la evenimentele și problemele din viața lui. Toate acestea într-un cadru în care să învețe disciplina, autocontrolul și modurile de folosire responsabilă a libertății.
Astfel, sunt considerați drept principali factori care contribuie la apariția și dezvoltarea fenomenului delincvenței juvenile: inexistența unor repere pentru minori, lipsa de comunicare, nerespectarea principiilor etice și morale sau evidențierea unor modele adecvate în cadrul familiei din care provin, adeseori combinate cu absența frecventă a părinților, o gamă de problemele asociate cu abuzul fizic și sexual din partea unor persoane din anturaj, netransmiterea de către sistemele educaționale a valorilor etice și sociale, precum și sărăcia, șomajul, excluderea socială, și rasismul. De asemenea, alți factori care determină adoptarea de către minori a unei conduite necorespunzătoare cu normele legale și de conviețuire socială, sunt tendința pronunțată spre mimetism pe care o au tinerii în procesul de formare a personalității lor, tulburările de personalitate asociate cu consumul de alcool și droguri, și prezentarea de către mijloacele de informare în masă și de paginile de internet a unor modele de violență absurdă, excesivă și nejustificată, care conduc la banalizarea violenței.
Factorii cauzatori ai victimizării și creșterii delincvenței juvenile care au cel mai mare impact în societatea contemporană sunt legați de problemele ce apar la nivel familial, generate de sărăcie, nivel scăzut de educație și lipsa implicării în educarea copilului, migrația unuia sau ambilor părinți, expunerea necontrolată a minorilor la programe TV sau resurse de internet cu conținut violent, precum și creșterea consumului de alcool sau droguri, atât în rândul părinților cât și al copiilor.
Fără îndoială, familia are un impact definitoriu asupra delincvenței. Din nefericire, cea mai afectată funcție a familiei, în condițiile modernizării și secularizării, este cea educativă. "În cadrul grupului familial, părinții exercită direct sau indirect influențe educațional-formative asupra propriilor copii. De aceea, importanța relațiilor minorului cu familia nu trebuie minimalizată. Studiile asupra delincvenței juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului și a afecțiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale". Mai mult decât atât, cele mai multe cazuri de comportament abuziv, violent, se manifestă în familiile cu un nivel de trai scăzut. Astfel, pe fondul agravării problemelor de natură economică, apar discuții, conflicte, la care minorii doar asistă sau, în cazurile mai grave, se pot transforma în victime. Pe de altă parte, presiunile vieții de zi cu zi îi îndepărtează pe părinți de la rolul lor de educatori ai tinerilor, funcție care nu poate fi realizată în totalitate de către școală. Studiile mai relevă faptul că tinerii aparținând unor familii cu nivel scăzut de educație sunt mai predispuși la a comite infracțiuni. Aspectul cel mai grav este reprezentat însă de faptul că tinerii care sunt abuzați sau neglijați în perioada creșterii și formării au șanse mai mare să se transforme în delincvenți.
Creșterea copilului depinde de afectivitatea părinților față de copii, de seriozitatea acestora; cercetările arată că lipsa de afectivitate determină în 32% din cazuri manifestări antisociale, antipatia în 20% din cazuri iar excesul de tandrețe în 13% .
Plecarea părinților la muncă în străinătate determină o serie de efecte directe semnficative asupra funcționalității familiilor afectate de a cest fenomen și, în mod special, asupra copiilor ce rămân acasă. Datorită problemelor legate de lipsa unei supravegheri eficiente, dar și de absența unui mediu familial real, copii rămăși în țară devin vulnerabili la abuz, exploatare prin muncă și alte situații asemănătoare. Această categorie de copii a fost și este tot mai frecvent afectată de scăderea performanțelor școlare, având ca punct culminant creșterea abandonului școlar la vârste tot mai fragede.
Dintre factorii care favorizează creșterea delincvenței juvenile și victimizarea minorilor putem considera migrația ca fiind unul dintre fenomenele sociale de amploare care se manifestă din ce în ce mai pregnant în prezent, cu o influență deosebită asupra creșterii și dezvoltării copiilor minori. Efectele sale sunt vizibile mai ales în cazul în care ambii părinți migrează, tânărul rămânând în grija bunicilor, unor rude, sau chiar singur în unele cazuri.
Diverse studii realizate de către organizațiile de specialitate din țara noastră (UNICEF, Salvați Copiii, Fundația Soros), indică faptul că, în ultimii ani, aproximativ 350.000 de copii au cel puțin un părinte plecat în străinătate. Aceste studii au vizat însă decât aproximativ jumătate dintre acești copii, mai exact un număr de circa 170.000 de minori încadrați în sistemul de învățământ public, în ciclul gimnazial. Cu toate acestea, concluziile care rezultă din această analiză pot fi foarte ușor extrapolate pentru întrega categorie de copii afectați de fenomenul migrației internaționale a părinților. Dintre aceștia, aproximativ 80.000 de copii (47% din numărul total) sunt privați de prezența tatălui, 55.000 (33%) de cea a mamei, în timp ce nu mai puțin de 35.000 de copii (reprezentând circa 20% din numărul total) sunt nevoiți să se confrunte cu situația extrem de dificilă a plecării ambilor părinți.
Aproape 2500 de copii dintre cei cu părinții plecați se află în sistemul de protecție specială. Cifrele sunt cu adevărat îngrijorătoare la nivel național, întrucât fenomenul migrației externe nu pune presiune suplimentară numai asupra sistemului de protecție a copilului, prin creșterea numărului celor aflați în unități specializate, dar mărește considerabil si numărul tinerilor predispuși la acte de violență.
Rezultatele studiului calitativ relevă faptul că există o categorie de minori care nu se află sub directa supraveghere a unui adult (părinte, rudă sau cunoștință), fără să beneficieze de un mediu familial adecvat pentru dezvoltarea lor psiho-emoțională normală. Ei au în general peste 13-14 ani și sunt lăsați de părinți singuri, fără bunici sau alte rude. S-a evidențiat faptul că pentru această categorie de copii riscurile de a abandona școala, de implicarea în comiterea de fapte penale sau consum de droguri, sunt mai mari. Dar mai mult decât atât, această categorie de tineri, care sunt lăsați singuri acasă de către părinții plecați peste hotare, devine și cea mai vulnerabilă categorie, pentru că de multe ori ei se constituie în victime ale abuzurilor sau neglijenței.
Studiile efectuate atât la nivel național cât și la nivel comunitar au relevat faptul că delicvența juvenilă a înregistrat o creștere alarmantă în ultimele două decenii, atingând în prezent proporții de masă. În aceste condiții, statele europene au subliniat faptul că fenomenul delincvenței juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel național și la nivel european, care va cuprinde trei principii directoare: prevenția, măsurile judiciare și extrajudiciare, și integrarea socială a delincvenților minori.
Preocupările comunitare în activitatea de combatere a delicvenței juvenile trebuie să își găsească aplicabilitate și în România, dezideratul realizării unei strategii europene comune trebuind să intereseze fiecare stat membru al Uniunii Europene, prin investigarea colectivă și difuzarea rezultatelor politicilor naționale, organizarea de conferințe cu participarea unor experți naționali, și promovarea comunicării și a informării între autoritățile competente și organismele Uniunii Europene.
5. Migrația românilor după 1990 și problema păstrării identității naționale
Orice referire la existența unei ordini naționale sau internaționale, fie ea istorică, politică, economică, sociologică sau de altă natură pornește de la un element fundamental: existența statului ca formă de organizare a oamenilor. Statul există, se individualizează, se remarcă și se impune în funcție de anumite elemente: un teritoriu, o populație și o autoritate politică exclusivă sau suverană; în afara acestor elemente, nu poate fi vorba de existența unui stat. Dar un alt aspect fără de care însuși conceptul de stat ar fi profund alterat este reprezentat de coexistența acestor trei elemente fundamentale și de rezultatul interacțiunii dintre ele: identitatea națională. Aceasta reprezintă un ansamblu de trăsături și elemente distinctive care asigură coerență poporului care ocupă un anumit teritoriu, având capacitatea de a genera sentimentul de apartenență la o națiune pentru fiecare dintre cetățenii acesteia. Cercetarea semnificației cuvantului „identitate” ne relevă faptul că el provine din limba latină – identitas, și desemnează însăși esența, faptul de a fi identic cu sine însuși, sau o asemănare, similitudine perfectă. Mai este definită și drept proprietatea unui lucru de a-și păstra timp îndelungat caracterele fundamentale. Prin urmare, se poate afirma că identitatea națională reprezintă chiar ceea ce formează ideea de națiune, modul în care aceasta există, chintesența sa.
Problema identității naționale este legată, din punct de vedere istoric, de procesul formării și diferențierii națiunilor în decursul secolului al XIX-lea și începutul veacului al XX-lea. Deși o asemenea temă de reflecție părea revolută, ea a revenit în actualitate după destrămarea comunismului în țările Europei Centrale și de Est.
Sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea aduc pe scena relațiilor internaționale procese complexe noi, cum ar fi globalizarea sau integrarea europeană, capabile prin natura lor să reprezinte o amenințare la adresa identității naționale a statelor lumii, în special pentru cele a căror forță economică sau politică permite importul masiv de cultură, tehnologie, obiceiuri sau ideologii, în toate aspectele vieții sociale. Tocmai din aceste motive se impune necesitatea tratării acestui subiect de importanță deosebită pentru un stat modern, conștient de faptul că valorile morale și bogăția culturala și spirituală a unui popor pot reprezenta un produs cel puțin tot atat de valoros precum orice alt produs a cărui valoare poate fi cuantificată din punct de vedere economic.
În ciuda unor predicții, naționalismul dă puține semne de retragere din peisajul postcomunist est-european. Naționalismul a reacționat la provocările formelor supranaționale de guvernare, la ascendeța principiilor pieței libere ale capitalismului global și la valurile în creștere ale migrației transnaționale, reinventându-se cu o vigoare reînnoită. Națiunile care au fost despărțite violent de statele lor naționale prin războaiele și conflictele secolului al XX-lea, se reunesc simbolic la începutul veacului următor datorită integrării europene și politicilor statelor-mamă. Elitele naționaliste din întreaga regiune au conceput, definit și propagat variante inedite, inovative ale apartenenței naționale politice și culturale. În același timp, lărgirea Uniunii Europene oferă multor naționaliști nișa necesară pentru a-și realiza ambițiile pe termen lung de unificare națională. Strategiile din trecut ale revizionismului teritorial sunt înlocuite de viziuni noi, ce consideră teritoriul o noțiune învechită. În aces proces, granițele dintre apartenența culturală la națiune și apartenența politică la stat devin neclare.
Modul în care populația este împărțită pe glob a fost influențat în timp de numeroasele schimbări produse de evoluția factorilor naturali, militari, politici sau economici. Perioada Imperiului roman coincide cu ample dislocări de mase umane realizate în mod deliberat; sfîrșitul secolului al XV-lea a coincis cu descoperirea Americii, generând importante procese migratorii spre această lume nouă; comerțul cu sclavi a fost încurajat de necesitatea unei forțe de muncă ieftină, așa cum erau cele circa 12 milioane de persoane aduse din Africa. Mai târziu, în secolele XIX si XX s-au amplificat fluxurile migratorii. În mai puțin de un deceniu, numai din România au emigrat 14.070 de persoane.
Începând cu anul 1990, în țările europene care au făcut parte din lagărul comunist, se înregistrează o nouă eră a migrației soldată cu implicații economice și sociale fundamentale. Și în România după căderea comunismului s-a dezvoltat un puternic proces de migrație internațională, cu anumite particularități până la sfârșitul anului 2000, când se obține libertatea circulației în spațiul european: începând cu o mobilitate internațională foarte scăzută, aflată sub constrângerile regimului comunist totalitar, dar cu antrenamentul unei migrații interne de tip navetist, românii au redescoperit migrația pe distanțe mari, o dată ce granițele au fost deschise. După 1989 românii au preferat destinații multiple în funcție de mai mulți factori: regionali, economici, instituționali.
În analiza fenomenului de migrație în spațiul Europei Centrale și de Est se conturează următoarele fluxuri de importanță majoră:
1). Forța de muncă din regiune emigrează spre Occident pe termen mediu sau lung, tendință în care se înscrie și România, constituind o sursă permanentă și importantă de emigranți.
2). În țările din regiune ajung un numar tot mai mare de imigranți proveniți din culturi asiatice, atrași de statutul de membru al Uniunii Europene de care se bucură aceste state, dar și de posibilitatea realizării unor afaceri în zonă. Aceștia se îndreaptă către țări precum Cehia, Ungaria, Polonia sau România.
3). În statele est-europene ajung un numar important de specialiști, experți sau manageri de companii transnaționale, care au capabilitatea de a influența grupuri mai mari de oameni, facilitând astfel schimburile de culturi, obiceiuri sau mentalități.
4). Migrația lucătorilor între țările mai puțin dezvoltate și cele avansate din spațiul Europei Centrale și de Est.
5). Foști emigranți, inclusiv cei plecați din considerente etnice, se întorc în țările de origine.
Migrația internațională are impact asupra identității sociale a indivizilor, fie ei cetățeni ai țării de destinație sau imigranți. În definiția lui Tajfel, identitatea socială este „partea din conceptul de sine a individului ce derivă din calitatea sa de membru al unui grup social, împreună cu valoarea și semnificația emoțională atașată acestei calități“.
În egală măsură migrația pune problema identităților naționale și din perspectiva securității. Un flux de imigranți este de multe ori perceput ca o potențială amenințare la adresa culturii țării de destinație, dar și o provocare la adresa valorilor de bază sau obiceiurilor culturale și lingvistice ale acesteia.
După mai mult de cincizeci de ani de promovare a valorilor comune europene, mai multe state comunitare încep să întreprindă demersuri în scopul conservării elementelor specifice care contribuie la definirea identității naționale. Astfel, ca răspuns la provocările aduse de valurile din ce în ce mai numeroase de imigranți, premierul Franței, Francois Fillon, a propus o inițiativă legislativă, ca urmare a unei dezbateri publice privitoare la identitatea națională a poporului francez. Francezii propun introducerea unor noi obligații civice printre care putem aminti obligativitatea arborării însemnelor naționale și cântarea imnului în școli.
O inițiativă similară a avut loc în Europa Centrală, din partea alianței politice de centru-stânga ce conducea Slovacia. Pe lângă propuneri punctuale ca introducerea obligativității intonării imnului în școli, inițiativa politică slovacă vizează inițierea unui proces mai amplu, de solidificare a identității naționale. Deci în mai multe state europene au loc concomitent evenimente ce țin de afirmarea identității naționale. Având în vedere și reverberațiile sociale pe care actuala criză financiară le trezește în rândul popoarelor europene, și așa străbătute de sentimente comune de "cetate asediată", astfel de comportamente devin din ce în ce mai probabile.
În ceea ce privește România, este de remarcat faptul ca țara noastră nu are, până în prezent, o strategie privind emigrația, ci doar una referitoare la imigrație. Sub aspectul necesității conservării identității naționale poate părea de o importanță mai mare controlarea elementelor străine ce pătrund pe teritoriul național prin acest proces, întrucât persoanele de altă naționalitate care aleg sa trăiască pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp în România aduc în mod inevitabil cu ele noi obiceiuri și noi valori, care, la fel de inevitabil, intră în contact cu cele ale populației locale, din această conviețuire rezultând noi tipare de viață.
Dar o analiză mai atentă reliefează faptul că, în primul rând, este mult mai mare numărul persoanelor care părăsesc țara decăt cele care vin aici. Prin urmare, și impactul asupra elementelor identitare provocat de contactele acestora cu alte popoare este mult mai puternic. În plus, aceste persoane lasă în urmă familii, comunități, prieteni, cu care relaționează în mod direct sau indirect și după plecare. La întoarcerea în țară sau atunci când comunică, ei reușesc sa transmită noi tipare de comportament și propun sisteme de valori care sunt ușor acceptate de comunitate din două principale motive: în primul rând ele intră în conștiință ca un element de noutate, de inedit. Un studiu realizat de cercetători români indică modul în care comportamentul migranților s-a schimbat după contactul cu țara de destinație și mai ales modul în care aceste modificări sunt percepute de către familiile lor; foștii imigranți tind să fie mai toleranți față de minorități, sunt mai dispuși să se implice în acte de participare politică și în asociații. Astfel de studii sprijină ipoteza generală ca migrația forței de muncă are un potențial semnificativ de schimbare a atributelor culturale, atât ale migranților, cât și ale membrilor famiilor lor.
Un alt argument pentru care noile tipare de viață aduse de către foștii emigranți sunt foarte ușor acceptate in comunitate este reprezentat de faptul că acestea reflectă experiența unor popoare despre care se consideră că au un standard de viață mult mai ridicat decât românii. Este accesibilă împrumutarea anumitor obiceiuri și sunt chiar preluate din alte țări noi atitudini față de elemente fundamentale ale organizării statale. Aceste procese nu au neapărat un efect negativ, întrucât s-a constatat faptul că persoanele care se întorc în țară devin mult mai implicate în viața sociale a comunității căreia îi aparțin, dar și în aspecte care țin de organizarea socio-familială. Problema intervine atunci când aspecte ce țin de identitatea națională sunt neglijate în favoarea celor care aparțin unor alte culturi.
Intensificarea mobilității persoanelor, ideilor și bunurilor, precum și generalizarea utilizării tehnologiilor de informare și comunicare la toate nivelurile vieții cotidiene reprezintă două dintre fenomenele care au produs profunde transformări societale în ultimele două decenii. Ele generează o modificare semnificativă a structurilor sociale și a modului în care indivizii se poziționează și percep poziția lor într-o societate globală. Practicile transnaționale ale migrantilor pe de o parte, și politicile de migrație și de integrare ale statelor occidentale pe de alta, necesită să fie studiate în rezonanță cu această nouă realitate socială. Științele sociale se confruntă cu limitele unor anumite paradigme care consideră societatea ca fiind delimitată cultural, politic și geografic de frontierele statului-națiune. Ori societatea informațională și procesele de globalizare sunt revelatoare pentru transformările pe care le suferă legăturile sociale la distanță, organizarea comunitară și procesele identitare depășind cadrul național de analiză.
Prin urmare, în analiza efectelor migrației românilor începând cu anul 1990 asupra identității naționale este estențial să fie luat în considerare și acest element al dezvoltării rapide a segmentului de comunicații și tehnologie informatică. Este interesant de observat și faptul că perioada propusă spre analiză, determinată ca început de trecerea statului românesc spre o economie deschisă, de tip capitalist, se suprapune cu perioade semnificative la nivel global pentru procesele migratorii. În plan european, se fac din ce în ce mai multe demersuri spre desființarea granițelor naționale, în special pentru statele membre ale Uniunii Europene. România însă, chiar dacă a devenit membru al Uniunii Europene abia în anul 2007, ca țară învecinată și având relații strânse de colaborare cu instituțiile comunitare, a perpeceput accesul în spațiul Schengen ca fiind mult mai accesibil decât pentru alte țări; pe de altă parte, factorul geografic a facilitat în mare măsură traversarea ilegală a granițelor.
În plan global însă, cercetările din domeniul informatic obțin rezultate spectaculoase, iar accesul oamenilor spre astfel de servicii este foarte ușor. Iată cum, într-o perioadă foarte scurtă de timp, a devenit aproape de neimaginat o lume fără internet. Orice persoană care dorește să migreze are acum posibilitatea de accesa prin intermediul acestor rețele de comunicare globală înformații din orice colț al planetei, și, mai mult decât atât, să intre în contact cu persoane care pot furniza informații relevante.
Pentru românii proaspăt ieșiți dintr-un îndelungat regim totalitar, deschiderea granițelor și accesul la informații din domenii atât de vaste au reprezentat oportunități deosebite. Mulți au dorit să lase în urmă stilul de viață dificil al tranziției românești, adaptându-se la exigențele vieții în alte state ale lumii. Se întorc însă majoritatea dintre ei în țară, unii în mod constant pentru a-și vizita familiile rămase aici, iar alții chiar definitiv. Fiecare dintre aceste întorceri reprezintă o oportunitate pentru ca identitatea românească să intre în contact cu o altă cultură, contact ce se soldează cu noi adaptări și modificări.
Transnaționalismul migrant nu este însă un fenomen recent, chiar dacă științele sociale îi acordă atenție doar de câteva decenii. Mișcările migratorii, schimburile la distanță și identificarea migranților cu două sau mai multe patrii și culturi au preexistat perioadei moderne și organizării politice în state-națiune. Dintotdeauna migranții au păstrat legături mai mult sau mai puțin intense cu locurile de origine. Scrisorile prin care țăranul polonez plecat în Statele Unite ale Americii în anii 1920 trimitea vești familiei rămase în Polonia, sau casetele audio pe care emigrantul algerian în Franța anilor 1970 le transmitea regulat în satul natal au cedat însă locul Internetului și telefoniei mobile. Emailul, fotografiile atașate, transmisia de imagini prin webcam, comunicarea prin internet sau teleconferințele între persoane dispersate în diferite colțuri ale lumii sunt noile forme de coprezenta și de participare -în timp real- la universuri distanțate geografic, dar în perfectă fază din punct de vedere sociocultural. Această realitate reflectă o adevărată revoluție pe planul legăturilor sociale . Rețelele sociale ale migranților capăta o dimensiune nouă, virtuală, cu un efect notabil asupra percepției distanțelor, asupra sentimentelor de dezrădăcinare și de apartenență. De exemplu, decizia emigrării este mai ușoară știind că este ușor și ieftin să rămâi în contact permanent cu cei dragi; că poți avea o informație bogată și precisă asupra realității care te așteaptă în țara de adopție; că poți intra ușor în contact cu compatrioți care au trecut prin aceleași experiențe și care te pot ajuta să treci mai ușor peste dificultățile inerente oricărui început într-o țara și un oraș necunoscut. Pe de altă parte se dezvoltă o cultură diferită a mobilității, Internetul facilitând delocalizarea dar și munca la distanță.
Un alt efect al migrației românilor în spațiul comunitar este intrarea lor mai frecventă în contact cu instituțiile comunitare sau reprezentanți ai acestora. Mai mult, conviețuirea cu cetățeni ai unor state membre ale Uniunii Europene cu tradiție, i-a ajutat pe românii emigranți să aibă o percepție mai concretă asupra a activității acestora. Numeroase barometre efectuate dupa anul 1990 indică o scădere continua a încrederii populației în instituțiile naționale. Potrivit unui sondaj realizat de Compania de Cercetare Sociologică și Branding în topul încrederii populației în instituții, ultimele locuri sunt ocupate de Președinție, Parlament, Guvern și partide, pe primele locuri situându-se pompierii, Biserica și Armata. Astfel, românii au foarte mare încredere în pompieri (89%, unde 100% înseamnă foarte multă și destul de multă încredere), biserică (80%), armată (73%), jandarmerie (63%), mass-media (61%), institute de sondare a opiniei publice (57%), primăria localității (55%), și Poliție (55%).
Pe de altă parte însă, se manifestă la nivel național un nivel al încrederii din ce în ce mai mare în instituțiile comunitare, în paralel cu creșterea gradului de cunoaștere a acestora de către romîni. Astfel, aproape două treimi dintre români (65%) au incredere în Parlamentul European, relevă raportul național Eurobarometru 72. De altfel, acesta indică faptul că Parlamentul European este instituția cu gradul de încredere cel mai ridicat în rândul europenilor. Un procent de 55% dintre cetățenii noilor state membre și jumătate dintre locuitorii de peste 15 ani ai Uniunii Europene au încredere în Parlamentul European.
Comisia Europeană se bucură de încrederea a 58% dintre români, a 53% dintre cei care traiesc in cele mai noi state membre ale Uniunii si a 46% dintre cetățenii Uniunii Europene. Românii au încredere în proporție de 55% în Consiliul Uniunii Europene, in care tind sa aibă încredere 53% dintre cetățenii noilor state membre și 41% dintre europeni. În ceea ce privește Banca Centrala Europeană, aceasta are un nivel de încredere de 51% în Romania, 45% în noile state membre și 44% la nivelul întregii Uniuni. În privința gradului de cunoaștere a principalelor instituții europene, Eurobarometru 72 indică faptul că, în România, Parlamentul European ocupă primul loc, cu 92%, urmat de Comisia Europeană (cu 81% grad de cunoaștere), Consiliul UE (76%) și Banca Centrală Europeană (74%).
Analizarea modului în care încrederea populației este repartizată la nivel național prezintă importanță din perspectiva faptului că aceste elemente intră în componența identității unei națiuni. Atunci când cetățenii își pierd încrederea în cei care îi reprezintă și în instituțiile pentru care aceștia lucrează ei încetează să interacționeze cu aceste elemente, cel puțin în cazurile în care vorbim de o interacțiune facultativă. Observăm din aceste barometre că cetățenii români acordă o încredere mult mai mare instituțiilor comunitare, ceea ce îi determină în mod firesc să se raporteze din ce în ce mai frecvent la acestea în detrimentul celor naționale.
Un alt aspect deosebit de interesant pus în evidență de către barometrul referitor la instituțiile naționale este cel legat de încrederea populației în biserică. Astfel se constată faptul că biserica rămâne unul dintre principalii poli care atrag încrederea populației. Raportată la fenomenul migraționist, această încredere în religie are conotații majore. Religia a fost în toate timpurile ceea ce astăzi am putea numi un agent al globalizării. În cele mai multe cazuri nu a ținut cont de granițele naționale sau distanțe geografice, impunand valori, tradiții, sărbători comune pentru diferite popoare ale lumii.
Este mult mai accesibilă migrația într-un spațiu în care sunt împărtăsite aceleași valori religioase; o analiză succintă a fenomenului de emigrație din România ne relevă faptul ca principalele țări de destinație sunt cele în care religia predominantă este creștinismul, fie el catolic sau ortodox. Mult mai dificilă ar fi fost situația românilor plecați în alte țări dacă s-ar fi confruntat acolo și cu anumite limitări sau îngrădiri de această natură, sau daca s-ar fi confruntat cu anumite forme de discriminare pe motive religioase. Mai mult decât atât, religia și în special biserica, reprezintă chiar un spațiu de întâlnire pentru migranți. În numeroase state comunitățile de români sunt organizate în jurul instituțiilor religioase, acestea susțin și promovează valori și tradiții naționale. Se poate afirma astfel că spre deosebire de alți catalizatori ai procesului de migrație, religia asigură conservarea identității naționale.
Dincolo de efectul pe care migrația îl poate avea asupra identității naționale, nu se pot neglija numeroasele sale efecte pozitive. Cel mai important aspect al migrației internaționale a românilor după 1989 este faptul că avem de-a face o migrație de tip circulatoriu, care în termeni economici este benefică în sensul reducerii presiunilor asupra pieței muncii unde șomajul vizibil sau ascuns reprezintă grava problemă a economiilor aflate în tranziție spre capitalism. Unii autori consideră că "acest fapt are consecințe importante asupra tuturor aspectelor care țin de calitatea vieții populației: lipsa unor venituri minime pentru trai decent, starea de sănătate a populației, sărăcia comunitară, spații de locuit precare. Circulația forței de muncă rezolvă pe termen scurt problema șomajului, în măsura în care piața internațională a muncii absoarbe excedentul de forță de muncă din interiorul economiilor în plină restructurare."
Este vorba în egală măsură de intrări de capital financiar dinspre țările capitaliste spre cele aflate în tranziție, pentru că circulația forței de muncă este însoțită de circulația capitalului în sens invers. Se estimează că transferurile de capital financiar spre România din partea muncitorilor care lucrează într-o țară străină reprezintă între 3 – 5% din PIB, ceea ce se înregistrează la nivel formal. De cele mai multe ori din aceste venituri se poate acoperi atât întreținerea persoanei care lucrează în străinătate, cât și a familiei rămase în țară. În plus, aspectul cel mai relevant în cheltuirea acestor venituri este acela al investițiilor în gospodărie, care în afară de supraviețuire poate însemna și un anumit nivel de elevare socială și economică. Pe termen lung, în măsura în care nivelul elementar de viață va fi satisfăcut, aceste venituri se vor putea transforma în investiții și astfel se vor regăsi în întreprinderi productive, ceea ce va genera noi locuri de muncă și ridicarea gradului de dezvoltare a comunităților de origine. Este vorba de dezvoltarea comunitară care poate însemna atât creșterea bazei de colectare a veniturilor pentru bugetul local, cât și modernizarea infrastructurii comunitare.
Un alt aspect deosebit de important este cel referitor la etica muncii, ale cărei practici și instituții, în special la nivel de mentalitate, au avut foarte mult de suferit în perioada regimului comunist. "Centralismul din economie și ideologizarea tuturor palierelor societății a condus la responsabilități colective vagi, precum și la forme de proprietate inerte și nestimulative. După 1990 românii descoperă comportamente și practici economice noi, la care se adaptează relativ dificil pe fondul acestui conglomerat ideologic conservator. Contactul cu forme sociale de organizare ale pieței și democrației, specifice occidentului, vor permite transferul și difuziunea acestora în mediul de origine cu ajutorul migranților".
Crearea unor comunități transnaționale prezintă de asemenea beneficii pe termen lung: pentru statul român înseamnă construirea de punți de legătură cu țările dezvoltate și instituțiile internaționale ce reprezintă, din punct de vedere economic și politic, pârghii de acces la decizii importante pe plan mondial.
Pe fondul mișcărilor politice din țările Central și Est-Europene după anul 1990, procesul migrației internaționale a căpătat un caracter circulatoriu și consecințe benefice din punct de vedere economic, atât pentru țările de trimitere cât și pentru țările de destinație. Pentru țările dezvoltate, de primire, a însemnat forță de muncă ieftină și acoperirea nevoilor pentru muncile din sectorul principal, care pe fondul prelungirii și ridicării nivelului de educație erau din ce în ce mai mult refuzate de localnici. Pentru țările în tranziție, de trimitere, migrația internațională a fost și se speră că va fi benefică în sensul reducerii presiunilor asupra pieței muncii unde șomajul vizibil sau ascuns reprezintă grava problemă a economiilor aflate în tranziție spre capitalism, prin intrările de capital financiar dinspre țările capitaliste spre cele aflate în tranziție și prin internalizarea unei noi etici a muncii.
Migrația internațională este un aspect al globalizării și integrării din ce în ce mai profunde a statelor la nivel internațional prin creșterea interdependențelor dintre acestea. Efectele sale la nivel național sunt dintre cele mai variate, afectând atât indivizii, în mod direct la nivel micro-social, cât și societatea în ansamblul său, iar studierea lor prezintă importanță deosebită. Amprenta pe care acest proces o pune asupra identității naționale si elementelor sale este foarte puternică, motiv pentru care este necesară identificarea unor metode de asigurare a coexistenței lor, care în cele din urmă presupune armonizarea proceselor de dezvoltare a societății cu elementele tradiționale ale acesteia.
Capitolul V. CARACTERISTICI ALE FENOMENULUI MIGRAȚIEI ROMÂNILOR ÎN GERMANIA
1 Precizări preliminare
Înainte de anul 1925, 85% din totalul migranților internaționali își aveau originea în Europa, dar din 1960 Europa a contribuit la fenomenul migrației internaționale cu o cifră din ce în ce mai mică, pe măsură ce migrația din Asia, Africa și America Latină s-a intensificat. Pe de altă parte, și numărul țărilor de destinație a crescut. Până la sfârșitul anilor 1990 migrația a devenit un adevărat fenomen global.
În prezent, România este afectată de ample modificări sociale, survenite în urma tranziției spre o economie de piață liberă. Din punct de vedere social, efectele acestor transformări economice au fost dificil de suportat pentru o mare parte a populației, fapt ce a condus la răspândirea unui fenomen relativ nou pentru români după 1989, și anume migrația internațională. Având în vedere și motivul distanțelor spațiale de parcurs, statele în care se găsesc cei mai mulți cetățeni români sunt cele din Europa centrală și vestică. Printre acestea, Germania reprezintă una dintre destinațiile predilecte, în anul 2010 fiind pe primul loc în topul țărilor în care cetățeni de origine română și-au stabilit domiciliul, cu un total de 1.399 de persoane.
Cercetarea sociologică a migrației românilor în Germania prezintă importanță din mai multe considerente:
1). Când se vorbește despre migrația internațională a românilor de după 1989, primul caz adus în discuție este cel al localnicilor sași din Transilvania și Banat emigrați în Germania, acest fapt având la bază venirea în vacanță sau în vizită la familii a etnicilor germani plecați în timpul comunismului. Vizitele acestora au însemnat pentru localnicii sași, dar și pentru populația din zonă, transmiterea unei ideologii a migrației: comportament migratoriu, informații despre locurile de destinație, persoanele de legătură, felul în care s-au realizat, făcând din Germania locul de destinație perfect. Prin acești germani născuți în România, dar cu dublă cetățenie, între cele două țări s-a format un adevărat capital social pentru obținerea unei vize de călătorie în Germania, românii având nevoie de o invitație din partea unui cetățean german. Capitalul social era dublat de unul instituțional, consulii germani acordând cetățenilor români un număr foarte mare de vize pe an.
Minoritatea română a ajuns în Republica Federală Germană pe diferite căi: imigrație legală (prin căsătorie, azil politic, în anii comunismului, prin căsătorie cu etnici germani originari din România, prin căsătorii cu cetățeni germani), existând însă cel puțin în anii imediat următori revoluției românești, și o imigrație ilegala – bazată pe principii străine dreptului internațional. Mulți dintre românii rezidenți în Germania posedă însă cetățenia germană în mod legal sau au o permisiune de ședere permanentă, sau, în condițiile în care se află la muncă – o permisiune de ședere limitată pe durata contractului de serviciu.
Minoritatea română provine deci majoritar din zonele istorice locuite de etnicii germani stabiliți de secole în România, în special în sudul Ardealului și Banat, dar și din nordul Moldovei, Bucovina de nord, sudul Basarabiei, regiunea București, Banatul sîrbesc. În afară de românii de la nord de Dunăre există și o mică minoritate aromână, integrată de statisticile autohtone în special în cadrul minorității grecești sau iugoslave, acești români sud-dunăreni (care se denumesc ei însuși "vlahi") vorbind pe lîngă limbile statelor de unde provin și dialectele aromânești, provenind în special din nordul Greciei, Macedonia, Kosovo , Albania.
Minoritatea română din Germania se află ca număr de persoane pe locul al optulea, în urma altor minorități mult mai puternic reprezentate ca de exemplu : minoritatea turcă, (fostă) iugoslava, (actualmente sîrba, croată și bosniacă), italiană, greacă, portugheza. Limba română este ocazional folosită și de foști cetățeni români de naționalitate germană (sași transilvăneni , șvabi bănățeni, șvabi sătmăreni, zipseri și germani din Bucovina); limba română mai este folosită și de etnicii maghiari din România precum și de alte minorități etnice din țara de origine. De asemenea limba română este în general folosită majoritar în căsătoriile mixte (româno-germane). Numeroși români nativi au dobîndit între timp în mod legal cetățenia germană, fiind declarați la recensămintele populației după apartenență statală ca germani. Principiile legilor germane care nu aprobă dubla cetățenie decît în cazuri cu totul deosebite, duc la o cifră oficială a românilor declarați ca atare în Germania raportată la numărul efectiv de vorbitori ai limbii române aproximativ înjumătățită. Pe lîngă acestea, unii români poartă din considerente sociale și economice numele de familie al etnicului/etnicei german(e) cu care s-au căsătorit, astfel încât identificarea sa ca etnic român devine în aceste condiții deosebit de dificilă, chiar și prenumele putând fi modificat pâna cu cîțiva ani în urmă în momentul întocmirii actelor de imigrare, fapt care a condus la situații de folosire (benevolă parțial) a unui prenume german uzual de genul: din Ioan – Johann, din Nicolae – Nikolaus, din George sau Gheorghe – la Georg. Exemplele ar putea continua. Fenomenul acesta nu a fost constrâns prin legile în vigoare, acest fapt fiind înțeles și ca o încercare a imigranților români de a se integra rapid în noua societate, cei în cauză putînd păstra în noile acte de identitate germane prenumele din naștere folosit în actele românești.
2). Începând cu anul 2010 s-a manifestat o predilecție a românilor care au decis să lucreze în afara granițelor țării față de Germania: doar în primele două luni ale anului aproape 20.000 de persoane au ales această destinație. Această țară se confruntă și ea în prezent cu o rată ridicată a șomajului, însă, munca necalificată este prestată în continuare de români sau persoane provenite din alte țări din sud-estul Europei. Astfel, au fost puține locuri de muncă oferite pentru persoanele cu nivel ridicat de instruire. De cele mai multe ori, principalul motiv al migrației externe il constituie salariul atractiv. Pentru persoanele cu un nivel de instruire superior (medici, ingineri), pe lângă motivația financiară, se adaugă dorința de specializare și perfecționare și dezvoltare a carierei.
Diferența dintre imigranții români din Germania și cei care au ales ca destinație alte țări europene sau chiar alte continente este dată de natura raporturilor pe care aceștia le au cu populația țării-gazdă; astfel, dacă în Italia sau Spania românii reprezintă un adevărat factor de risc la adresa securității naționale, în Germania românii sunt primiți mult mai bine, într-o oarecare măsură și datorită comunității destul de mari de persoane născute în România stabilite aici dupa 1989 sau chiar dinainte de caderea regimului comunist.
O altă diferență este dată și de evoluția numerică a numărului de emigranți. De exemplu, migrația românilor în Italia, îndeosebi pentru muncă și pentru reîntregirea familiei, a urmat un curs accelerat în ultimul deceniu. Numărul acestora a depășit un milion de persoane și continuă să crească.
3.) Migrarea unui număr mare de persoane către Germania ridică o serie de probleme, nu numai în țara de destinație, ci și în țara de plecare, România. Potrivit Oficiului Federal de Statistică al Germaniei, la 31.12.2011 trăiau în Germania 159 222 de persoane de naționalitate română. Dislocarea unei mase importante de cetățeni, precum și efectul în plan economic sau social la nivel statal sunt elemente importante de luat in considerare în conturarea unor viitoare politici referitoare la migrație. Nu este de neglijat, pe de altă parte, nici efectul pe care aceste deplasări îl au la nivel microsocial, respectiv în famiile sau comunitățile pe care le părăsesc, fie ca acesta este pozitiv din punct de vedere economic, sau negativ, privind din perspectiva psiho-afectivă.
Decizia de a migra, cu toate că este generată de așteptări în general cuantificabile din punct de vedere al câștigurilor nete, este de cele mai multe ori subiect de incertitudine și informații imperfecte. Informațiile reduse cu privire la efectele pe care acest fenomen le poate avea asupra indivizilor, țărilor gazdă și țărilor de destinație, duce de foarte multe ori la o înțelegere parțială și eronată a acestuia. Importanța crescândă a migrației în peisajul economico-social al spațiului UE a crescut odată cu extinderea către est, libera circulație a persoanelor și a forței de muncă fiind o componentă a formării pieței interne a UE alături și în corelație cu libera circulație a capitalurilor, a mărfurilor și a serviciilor.
Prin urmare, o analiză concludentă a situației românilor aflați în Germania, unul dintre cele mai puternice și atractive state europene din acest punct de vedere, precum și estimarea intențiilor de plecare în străinătate a românilor, care după cum am constatat, se orientează din ce în ce mai mult spre Germania, este necesară în contextul socio-economic actual, privit atât la dimensiunea sa statală, cât și globală.
Datorită proliferării studiilor de migrație, teoriile devin adesea un mecanism euristic și apare o multitudine de încadrări conceptuale noi. Migrația modifică structura socială a statelor de destinație, deci migrația sau migranții pot fi studiați din perspective multiple: sociologice, ale științelor politice, antropologiei, studiilor urbane, geografiei umane, economiei, istoriei. Diferența este reprezentată de faptul că abordarea sociologică este diferită de încadrările clasice ale migrației, punând accentul nu pe mobilitatea teritorială a indivizilor, ci pe mobilitatea socială pe care migrația o implică. Orice act de mobilitate poate fi considerat migrație, dacă în urma acestuia se produc schimbări de natură socială în legătură cu individul ce a fost implicat în acel eveniment.
Specificul teoriilor sociologice referitoare la migrație constă în faptul că depășesc abordarea strict economică, introducând și alți factori (sociali) care dau seamă de formele, direcțiile și intensitatea migrațiilor. Fără îndoială că factorii economici sunt întotdeauna importanți, chiar dominanți în decizia de a emigra, dar, cu toate acestea, de cele mai multe ori ei nu acoperă toata zonele motivaționale ce intervin în această decizie. Din acest punct de vedere abordarea sociologică poate aduce un plus în structurarea unor concluzii rezultate din elemente economice sau poate schimba imaginea despre raționalitatea ce stă la baza unor decizii de emigrare. Teoria factorilor de atracție (pull factors) și factorilor de respingere (push factors), formulată de Everett Lee, deși adeseori invocată printre teoriile economice, poate fi mai potrivit așezată în cadru sociologic, în sensul că, deși, într-adevăr, factorii de atracție și respingere sunt adesea preponderent economici, bilanțul și rezultanta finală privind decizia migrării nu include numai această componentă. Mai mult decât atât, ea a fost precedată de texte sociologice anterioare, precum cel al cunoscutului sociolog american Samuel Stouffer, care a susținut că “migrația este în funcție de atractivitatea relativă percepută a zonelor de origine și de destinație, iar fluxul migranților este condiționat de existența oportunităților și obstacolelor, acestea din urmă crescând odată cu distanța ce separă originea de destinație.” În acord cu ideile acestei teorii sociologice, putem identifica drept factori de respingere: creșterea șomajului, posibilitățile reduse de angajare, creșterea inflației, declinul resurselor naturale, tratamentele discriminatorii, alienarea culturală, iar ca și factori de atracție: posibilitățile sporite de angajare, salariile mai mari, oportunitățile de educație și specializare, condiții de viața mai bune, reunificarea familială.
Pentru a se realiza o lucrare documentată și relevantă pentru subiectul analizat, considerăm oportună realizarea unei delimitări conceptuale și definirea termenilor avuți în vedere.
A emigra semnifică acțiunea de părăsire a propriei țări in scopul stabilirii în altă țara. Se poate discuta despre emigrație definitivă (fără întoarcere în țara de origine) sau emigrație temporară (poate varia ca întindere în timp, dar implică obligatoriu revernirea în țara natală). Șomajul este un fenomen socio-economic care se manifestă prin inactivitatea forțată a unui număr mare de salariați, ca rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă.
Inflația este un fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflați în circulație ca urmare fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile reale ale circulației, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
În ceea ce privește aria temporală asupra căreia ne vom orienta analiza, perioada avută în vedere este cea cuprinsă în intervalul 1990-2010, datorită limitărilor impuse de datele furnizate de instituțiile de specialitate din cele două state investigate. Ca și surse de informare vom utiliza datele statistice puse la dispoziție prin anuarele statistice de către Institutul Național de Statistică al României și de Oficiul de Statistică Federală al Germaniei. În egală măsură, pentru o realizarea unei analize corecte și complete vom utiliza și prelua abordări teoretice din lucrări de teorie sociologică în care este studiat fenomenul migrației.
2. Piața forței de muncă din România după 1989
și influența ei asupra migrației internaționale
Perioada tranziției economice a condus la schimbarea dramatică a pieței forței de muncă din România. Una dintre principalele caracteristici a fost și este reducerea numărului populației ocupate. Restructurarea întreprinderilor a condus la pierderi de locuri de muncă care nu au fost compensate prin crearea altora noi. Procesul de îmbătrânire accentuată a populației a condus la o scădere a soldului natural. România a înregistrat, de asemenea, și o emigrare semnificativă (inclusiv emigrație temporară), ceea ce a dus la un deficit de forță de muncă. Valul de emigrație ascunde în continuare două fenomene: plecarea muncitorilor destul de tineri și cu înaltă calificare (fenomenul de “brain drain” a crescut semnificativ în timpul crizei, pentru profesii cum ar fi medicii sau informaticienii) și, în același timp, plecarea lucrătorilor foarte puțin calificați, dar care au dorit să câștige mai mult în străinătate. Migrația a fost și este una din vulnerabilitățile majore ale pieței forței de muncă românești din cauza lipsei de forță de muncă calificată.
În abordarea asupra cauzelor migrației temporare externe, importantă este perspectiva sistemului național de migrație. O posibilă explicație a fenomenului din acest punct de vedere este dată de legătura cu fluxurile de migrație interne și cele externe definitive: migrația circulatorie ia amploare începând cu anii 1996/1997, odată cu creșterea ratei de sărăcie, migrația accentuată urban-rural și declinul emigrației permanente.
Migrația definitivă și migrația pentru muncă au influențat evoluția pieții muncii și în unele regiuni au creat un deficit de forță de muncă. Migrația populației tinere a pus în pericol funcționarea mecanismelor tradiționale de solidaritate inter-generațională de la nivel comunitar, agravând numeroase probleme sociale. Orientarea către investiții în economia locală sau inițierea unor afaceri pe cont propriu ar putea contribui la dezvoltarea mediului de afaceri, la dezvoltarea locală/comunitară de o manieră sustenabilă.
Atunci când ne referim la sistemul economiei naționale, existența șomajului este nu doar o dovadă a încapacității societății de a utiliza unul dintre cei mai importanți factori de producție, dar și dovada trecerii omului pe un plan secundar. Schimbările din decembrie 1989 au dus, pentru unii, la standarde de viață mai ridicate. Dar o substanțială parte a populației a fost exclusă de la tendința crescătoare de prosperitate. Cel mai evident semn de excludere este șomajul (pierderea locului de muncă și imposibilitatea obținerii unui nou loc de muncă). Șomajul stă în spatele deteriorării multor indicatori socio-economici. El reduce veniturile, crește sărăcia, crește inegalitățile, erodează capitalul uman, crește criminalitatea, anxietatea,crește povara ajutoarelor sociale și taxelor. El reflectă atât ineficiența economică (risipa de resurse) cât și disperarea umană, și reprezintă o sursă majoră de mizerie umană. Persistența șomajului subminează coeziunea socială și încrederea în instituțiile democratice și economia de piață.
Structura populației,(participarea la activitatea economică, grupe de vârstă, sexe și medii,2010
Sursă: Institutul Național de Statistică, Anuar statistic 2011,
Secțiunea 3. Piața forței de muncă, București, p.96
.
Din datele prezentate se observă că în ceea ce privește schimbările care au loc pe piața forței de muncă se înscriu următoarele:
Din punct de vedere numeric cel mai mare procent de persoane inactive din punct de vedere economic se înregistrează în intervalul de vârstă cuprins între 20-24 de ani și 25-29 de ani . Pe de o parte poate fi privit ca un segment al populației ce își continuă studiile, dar în ceea ce privește cel de al doilea segment 25-29 de ani există posibilitatea ca aceștia să nu se mai regăsască în viitor în cadrul economiei naționale ca urmare a fluxului migraționist. Segmentul cu ponderea de ocupare cea mai ridicată este reprezentat de segmentul cu vârsta cuprinsă între 35-39 de ani. Persoanele cu vârsta în jur de 40 de ani sunt profesionale, mature, pot avea o contribuție semnificantă la progresul economic. Având în vedere faptul că au fost prezenți în câmpul forței de muncă în timpul tranziției dau dovadă de o mare mobilitate și pot fi pilonul unei dezvoltări sustenabile a întregii economii.
Segmentul format din cei între 50-59 de ani a crescut și poate deveni un factor generator de tensiuni pe piața forței de muncă.La această vârstă, mobilitatea profesională se diminuează, pentru persoanele concediate apare un sentiment de descurajare și marginalizare. Piața forței de muncă nu poate reține forța de muncă cu ajutorul atributelor sale, ceea ce reprezintă un dezavantaj față de alte piețe ale Uniunii Europene care oferă cel puțin salarii mai mari.
În România nu există încă o cultură privind munca. Muncitorii/angajații români au un comportament care este foarte flexibil și ușor de adaptat atunci când lucrează peste graniță și extrem de conservator atunci când sunt angrenați în activități din propria țară.
În concluzie populația tânără sub 25 de ani reprezintă grupa cu populația numeroasă cea mai afectată.Tranziția de la școală la integrarea tineretului pe piața forței de muncă constituie una dintre cele mai critice și presante probleme a funcționării pieței forței de muncă, cu impact economic și social deosebit de puternic. Trebuie menționat de asemenea că uneori tinerii își încep activitatea în sectoare marginalizate, inferioare calificării lor și alteori chiar intră în circuitul muncii neprotejate, fapt care îi izolează de societate, înainte ca ei să facă primii pași în viața profesională și familială. În ceea ce privește profilul migranților raportat la categoriile de vârstă, situația este următoarea: 30% dintre emigranți au vârsta cuprinsă intre 26 și 40 de ani; 25% până în 18 ani, fiind copii din familii ce se stabilec în străinătate, sau plecați la studii; în ceea ce privește populația vârstnică, ponderea acesteia este în scădere începând cu anul 2002.
Având în vedere cele prezentate anterior, referitoare la situația pieței forței de muncă din România în prezent, vom urmări să evaluăm influența pe care rata șomajului la nivel național o are asupra deciziei de emigrație. În acest scop, am considerat oportună corelarea datelor referitoare la indicii de șomaj din ultimii ani, cu cifrele care arată dimensiunea fenomenului de emigrație din România. Datele utilizate în această analiză sunt date oficiale, puse la dispoziție de Institutul Național de Statistică. Ideea de la care se pornește este aceea ca ar trebui să existe un raport direct de proporționalitate între cifrele respective, dar cu mențiunea ca nu se pot lua în considerare valorile exprimate exclusiv pentru un an, deoarece, desigur, creșterea șomajului are capacitatea de a influența procesele de migrație viitoare, care urmează să se producă. Prin urmare, este important de prezentat și analizat dimensiunea multianuală a celor două variabile.
Participarea populației la activitatea economică
Sursa: Cercetarea statistică asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) ,
Institutul Național de Statistică, disponibil la http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/03/03%20Piata%20fortei%20de%20munca_ro.pdf, p. 92, consultat pe 20.12.2012
Structura emigranților pe sexe (cetățenii români care și-au stabilit domiciliul în străinătate)
Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuar statistic 2011, secțiunea 2. Populația, București, p. 37, datele procentuale calculate de autor.
Corelând datele din cele două tabele, cele care indică procentele de șomeri raportat la totalul populației active și procentul de emigranți raportat la totalul populației active, am realizat următorul grafic, în care se observă cum cele două au avut evoluții similare în perioada supusă analizei, intervalul 2005-2010.
Deși în ceea ce privește valorile care exprimă procentul de persoane emigrante din totalul populației active curba este mult mai puțin accentuată, datorită cifrelor mici, tendința este similară cu cea care arată evoluția procentului de șomeri. Pornind de la premisa antemenționată ca dificultățile cu care cetățenii se confruntă pe piața muncii, dintre care cea mai importantă este șomajul, constituie un factor de respingere (pull) în luarea deciziei de emigrare, considerăm ca pe măsură ce în plan național situația locurilor de muncă se acutizează, din ce în ce mai mulți oameni vor alege calea emigrării ca singura alternativă viabilă pentru o viață mai bună.
3. Evoluția valorică a indicelui inflației în plan național,
posibilă cauză a creșterii numărului de emigranți
În cea de-a doua jumătate a anilor 1980, România a devenit una dintre marile țări-sursă în sistemul migrației europene est-vest. Principalul factor care a condus la această situație au fost criza economică extinsă asociată penuriei acute de resurse, izolării sporite a țării și accentuării lipsei de credibilitate a regimului comunist. După căderea acestuia, date fiind posibilitățile acum liberalizate de ieșire din țară și politicile relativ deschise de acces în diversele state de destinație, numărul celor dispuși să plece definitiv din România cu orice preț a crescut considerabil.
Procesul de tranziție al economiei românești a început brusc și a fost însoțit de dezintegrarea fostului sistem politic și economic. În termeni de produs intern brut (PIB) pe cap de locuitor, România a fost una dintre cele mai sărace țări din Europa Centrală și de Est (ECE). De asemenea, economia României a fost una dintre cele mai agrare economii din Europa. Complet izolată din punct de vedere informațional, România a avut un sistem economic complet centralizat. Începutul tranziției a fost haotic, în special din cauza complexității procesului de integrare a fundamentelor democrației și economiei de piață. Problemele interne, instabilitatea, corupția politică sau lipsa de reforme adecvate au condus la un proces de restructurare și privatizare dificil.
Imaginea de ansamblu reflectă faptul că există mulți factori care influențează distribuția spațială a migrației, atât în locurile sursă, cât și în cele de destinație. Aceștia pot fi factori obiectivi sau subiectivi, ei acționând fie asupra locului de plecare, fie asupra locului de sosire, fie la contactul dintre acestea. În mod normal, o persoană adoptă decizia de a emigra fiind determinată de acțiunea unor factori repulsivi, prezenți la locul de plecare, și fiind în același timp atrasă de locul de primire. Migrantul nu părăsește ceea ce are și ceea ce nu-l satisface pentru aceleași condiții în alt loc și în altă muncă, ci pentru ceva mai bun, sau în orice caz pentru ceva diferit.
Inflația ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativă, având numeroase consecințe asupra populatei, agenților economici și asupra mersului de ansamblu al economiei. Ea se manifestă prin scăderea puterii de cumpărare a populatei, redistribuirea de venituri și de avuție, stimulează înclinația spre consum, descurajează înclinația spre economisire, iar populația în general își manifestă preferința pentru plasarea disponibilităților bănești în bunuri durabile neproductive.
Este în natura umană ca oamenii să caute să obțină un stil de viață satifăcător, în concordanță cu nevoile lor și ale familiilor lor. Atunci când constată că acest lucru nu se poate realiza prin păstrarea acelorași condiții de viață existente, se iau decizii prin care acestea pot fi modificate pentru atingerea rezultatului dorit. Este unul dintre fenomenele care declanșează procese sociale de genul migrației, fie că vorbim de cea din mediul rural în urban sau invers, fie că vorbim de migrația externă, în afara granițelor țării. În România, înainte de 1989, procesul predominant a fost cel de migrație din mediul rural în cel urban, în primul rând datorită amplului proces de industrializare care a avut loc în acea perioadă. Datorită acestuia, oamenii se mutau de la sat la oraș, unde aveau posibilitatea de a avea un loc de muncă sigur, retribuit constant, o locuință și condiții de viață și confort mai bune decât la sate. Munca în agricultură, predominantă în mediul rural de atunci și de acum, nu oferea aceleași satisfcații, și, mai mult decât atât, recolta depindea de factori externi acțiunii umane, greu de controlat, ceea ce făcea ca traiul de zi cu zi să fie destul de precar.
După 1989, și-a făcut simțită prezența fenomenul invers, cel de migrație din marele orașe către zonele limitrofe acestora. Oamenii părăseau viața din oraș, devenită mai scumpă, și alegeau să trăiască în comune apropiate, acolo unde mulți aveau case ale părinților sau bunicilor, unde produsele erau mai ieftine. Desigur că unul dintre factorii care au contribuit la accentuarea acestui fenomen a fost și pierderea locurilor de muncă de către mulți dintre lucrătorii din marile fabrici și uzine. Astfel, familii întregi au rămas fără un venit asigurat, traiul de zi cu zi devenea din ce în ce mai precar, pe când în mediul rural exista posibilitatea creșterii animalelor, cultivării celor necesare pentru supraviețuire.
Același nivel de trai scăzut și mai ales nesiguranța sau chiar lipsa totală a unui loc de muncă, precum și creșterea accentuată a prețurilor și a discrepanțelor dintre clasele sociale, a generat un alt proces migratoriu de mare amploare, cel al migrației externe. Sumele foarte mari care puteau fi câștigate prin munca în afară, de câteva ori mai mari decât cele primite pentru aceași activitate prestată în România, i-au determinat pe oameni să apeleze la această soluție. Marea majoritate a celor care își asigură existența muncind în străinătate practică o migrație circulatorie: ei lucrează câteva luni pe an în altă țară, după care se întorc câteva luni în țară.
Ceea ce urmărim să aflăm în această secțiune este în ce măsură evoluția ratei inflației influențează numărul de emigranți. Pentru aceasta vom prezenta modul în care coeficienții respectivi au evoluat începând cu perioada de după revoluția din decembrie 1989. Datorită faptului că România a traversat o perioadă de tranziție, indicele inflației a variat foarte mult mai ales în primii ani ai acestui interval.
Evoluția ratei inflației (1990-2009)
Sursa: Baze de date TEMPO, Institutul Național de Statistică, București,2012
www. insse.ro(consultat la 20.12.2012) .
Dinamica emigrației românilor (1990 -2009)
Sursa: Baze de date TEMPO, Institutul Național de Statistică, București,2012
www. insse.ro(consultat la 21.11.2012) .
În ceea ce privește emigrația, trebuie să avem în vedere faptul că nu se poate afirma că valorile foarte mari ale numărului total de emigranți din primii ani de după evenimentele din 1989 ar fi cauzate numai de inflație. Trebuie în primul rând să avem în vedere faptul că la acel moment românii s-au bucurat de o deschidere fără precedent a granițelor. Existau persoane care doreau de mult timp să se mute în alte țări, dar datorită limitărilor impuse de regimul comunist nu doriseră să își asume riscul traversării ilegale a granițelor. Prin urmare, după cum se observă, anul 1990 a fost anul care a adus cu sine cel mai mare număr de emigranți, de aprope 100 000 de locuitori, o cifră foarte mare raportată la populația totală a țării, pentru ca în anul următor, numărul total al emigranților să scadă până la mai puțin de jumătate. Referitor la inflație, aceasta a crescut constant în primii ani de după revoluție, atingând valori ridicate, pentru ca apoi să se reușească scăderea și ținerea sa sub control.
Corelarea valorilor din cele două tabele prezentate pentru prima perioadă de după 1989 indică valori care variază foarte mult, fiind deosebit de dificil de stabilit o legătură directă între ele, o proporționalitate.
Totuși, dacă avem în vedere ultimii ani ai intervalului analizat, observăm că ritmul de variație se stabilizează, înregistrându-se valori constante atât în ceea ce privește inflația, cât și în ceea ce privește emigrația. După cum am specificat anterior, este important de avut în vedere faptul că acest interval de aproximativ 20 de ani este caracterizat ca o perioadă de ample transformări sociale, politice și economice în România, transformări care au afectat întreaga populație. Prin urmare este imposibil să analizam un fenomen atât de complex și care afectează atât de mult societatea în ansamblul său, cum este emigrația, independent de aceste transformări, raportând-o doar la valorile ratei inflației.
Inflația are capacitatea de a influența fenomenul emigraționist în măsura în care ea, ca tară a societății, îl afectează pe fiecare individ. Prin consecințele sale firești, de scădere a nivelului de trai, de accentuare a nevoilor și problemelor economice, ea afectează, în cele din urmă, fiecare persoană în parte, contribuind astfel decisiv la luarea unei decizii precum cea de părărsire a țării.
4. Relația de cauzalitate între diferența de venituri realizate
în România și, respectiv, Germania, și creșterea emigrației
România de după 1989 a fost, într-o exprimare metaforică, “bonlavă de circulație”, o maladie pe care, din neînțelegere, Occidentul nu a reușit nici să vindece, nici să o administreze. Opunându-i o viziune politică de barieră, discriminatorie în raport cu alte țări din est, Europa nu a ales momentul potrivit pentru a se asigura că o circulație migratorie legitimă nu se transformă într-o migrație circulatorie complexă, deseori jenantă și greu de stăpânit.
În prezent Germania rămâne principala destinație pentru emigranții din Europa de Est care călătoresc cu mijloace terestre. Românii aleg rute diferite, în funcție de regiunea din care provin: cei din Transilvania ajung aici prin Ungaria și Austria, iar cei zona Moldovei și a Bistriței prin Turin.
Deși migrația internațională a românilor pentru muncă din ultimele două decenii pare să aducă avantaje de ordin financiar atât familiilor rămase acasă cât și economiei naționale prin remitențele care ajung an de an în România, experiența altor state care au trecut prin situații similare arată faptul că aceste avantaje se manifestă doar pe o perioadă limitată de timp. După ce emigranții se stabilesc în alte state și își aduc și familiile aproape, ei încetează să mai trimită bani în țară sau o fac din ce în ce mai rar. Ceea ce rămâne este o piață a forței de muncă secătuită de capitalul uman, de personalul bine pregătit, capabil să sporească productivitatea și competitivitatea firmelor românești.
Studierea proceselor și fenomenelor legate de migrația internațională demonstrează faptul că acestea nu sunt noi. Natura, cauzele, tendințele și intensitatea cu care s-au manifestat constituie de mai mult timp obiectul analizei teoretice contemporane. Cauzele care determină migrația internațională a forței de muncă își au originea fie în condițiile de ordin economic din țările respective, fie în condiții generale de natură politică, religioasă, culturală, ideologică, geografică, sau de altă natură.
În perioada de după al Doilea Război Mondial am asistat (cam până la începutul deceniului al optulea) la deplasarea forței de muncă din țările în curs de dezvoltare spre țările dezvoltate și în special către Europa Occidentală, SUA, Canada, Australia și Noua Zeelandă, unde raportul dintre populația activă și acumulare era defavorabil celei dintâi. Începând cu a doua jumătate a deceniului al optulea asistăm la declanșarea crizei economice și restrângerea capitalului în funcțiune, la modificarea raportului dintre acumulare și populația activă, extinderea considerabilă a numărului șomerilor, fapt care a determinat majoritatea statelor de imigrație să elaboreze politici restrictive în vederea opririi imigrației și chiar repatrierea unei părți din forța de muncă străină. Migrația internațională a forței de muncă poate căpăta dimensiuni și valențe complexe de natură economică, demografică, sociologică și social-umană.
Principala cauză economică generatoare a fenomenului de migrație internațională a forței de muncă este reprezentată de diferențele între nivelul și ritmul dezvoltării economiilor naționale, diferențe care creează excedent de persoane neocupate pe anumite piețe de muncă. Emigrarea poate avea loc însă și din rândul persoanelor care au un loc de muncă în țară, cauza economică principală fiind diferențele dintre nivelele naționale ale salariului. Realitățile lumii contemporane arată că deosebirile dintre salariile medii naționale se concretizează în adevărate decalaje, iar nivelul scăzut al salariilor din țările în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate din punct de vedere industrial, determină o parte a muncitorilor să emigreze în țările dezvoltate, unde salariile sunt inferioare salariului mediu al muncitorilor autohtoni, dar net superioare celor din patria lor.
Cifrele statistice și oferta de locuri de muncă vacante din Germania arată o piața a muncii înfloritoare, cu o rată a șomajului care se află din nou la nivelul minim, înregistrat în anul 1991, după reunificare (Agenția germană de ocupare a forței de muncă a înregistrat, în medie, pentru anul 2012, 2.897.000 de șomeri). În luna decembrie însă, conjunctură economică din Germania a dat semne de recul, iar cifrele statistice ascund scheme de calcul și artificii care cosmetizează rata reală a șomajului; ocuparea forței de muncă este un indicator major de stabilitate socială și de succes politic, iar 2013 este în Germania an electoral. Președintele Consiliului de Administrație al Agenției federale de ocupare a forței de muncă (Bundesagentur für Arbeit – BA), Frank-Jürgen Weise a declarat că „Piața muncii germane a reacționat robust la contextul economic dificil din anul 2012. Există însă semnale de încetinire a evoluției conjuncturale.” Drept dovadă, în luna decembrie 2012 au fost înregistrați 2,84 milioane de șomeri. În realitate, în anul 2012 au fost înregistrate oscilații semnificative: „În primul semestru, situația a evoluat neașteptat de bine. În cel de-al doilea, neașteptat de prost” a mai spus Weise, care pentru 2013, se aștepta la o stagnare a pieței muncii din Germania.
În Germania, nivelul salarizării depinde de mai mulți factori cum ar fi calificarea, experiența candidatului, mărimea companiei, regiunea. În unele companii există contracte colective de muncă negociate între reprezentanții salariaților și angajator, astfel încât salarizarea este strict reglementată. În alte companii, salarizarea poate fi negociată în cadrul interviului. În domeniile tehnice, salariile de start pentru absolvenți se situează între 30.000 – 40.000 de Euro brut pe an. Salariile cresc într-un ritm mai mult sau mai puțin rapid pe măsura acumulării de experiență, dar și în funcție de specializare. În cazul medicilor, majoritatea spitalelor comunale și de stat, dar și lanțurile mari de spitale, au contracte colective încheiate. Ca punct de referință, un medic în primul an de rezidențiat poate primi un salariu de 3500 Euro brut/lună, în timp ce un medic specialist debutant va avea un salariu de pornire de aproximativ 4500 Euro brut/lună. În clinicile private și centrele medicale, salariile se negociază. Cele de mai sus sunt în general aplicabile, însă pot exista diferențe în funcție de regiune. Realitatea este că medicii angajați la cabinetele din orașe câștigă mai puțin, costurile de întreținere fiind mai ridicate. Motivul îl constituie nu numai densitatea ridicată a cabinetelor în orașe, dar și dorința perpetuă a medicilor germani de a lucra în oraș. Prin urmare, un medic străin va deține în Germania o putere mai mare de cumpărare în cazul în care își începe cariera în zonă rurală. În România, salariul minim pe economie este de 162,7 euro (700 de lei), fapt ce poziționează țara noastră pe locul opt în topul țărilor din Europa cu cele mai mici salarii. Acesta constituie un motiv în plus pentru românii care nu ezită să plece în țări precum Marea Britanie, Grecia, Germania și Franța, deoarece în aceste locuri găsesc remunerații-limită mult mai mari decât în România.
Potrivit unor statistici realizate de Federația Angajatorilor din Europa, dintre cele 32 de state luate în calcul, cel mai mic salariu minim pe economie se regăsește în Republica Moldova, echivalentul a 72 de euro, urmată de Belarus, cu 90 de euro și de Ucraina, cu 95 de euro. De asemenea, sume mici se câștigă și în Federația Rusă -113 euro, Macedonia 130 de euro, Bulgaria – 147 de euro și România – 162 de euro. Cele mai mari salarii minime se înregistrează în Luxemburg (1.801 euro), Belgia (1.498 de euro), Olanda (1.447 de euro), Franța (1.398 de euro) și Marea Britanie (1.259 de euro).
Pe de altă parte, în state precum Germania, Danemarca, Finlanda, Italia sau Suedia nu există un salariu minim prevăzut de legislație. Totuși, în Germania există niveluri minime de remunerație pentru anumite sectoare de muncă.
O analiză comparativă a statisticilor referitoare la veniturile salariale ale angajaților din România și, respectiv, în Germania, relevă următoarea situație: în anul 2011, de exemplu, venitul mediu pentru un neamț a fost de 3,311 Euro, pe cand cel al unui român a fost de 2,031 Ron. Diferența dintre cele doua venituri este uriașă, retribuția unui lucrător german fiind de aproximativ șase ori mai mare decât cea a unui român.
Având în vedere diferențele substanțiale între veniturile medii din cele două state supuse comparației, România și Germania, precum și puterea reală de cumpărare pe care cetățenii o au în urma obținerii acestor venituri, este evidentă superioritatea nivelului de trai din Germania. Prin urmare, în luarea deciziei de emigrare din România și stabilire în Germania acest indicator important este net în favoarea Germaniei.
O creștere a productivității muncii care să permită realizarea unor venituri similare în cele două state este deosebit de dificil de realizat pe termen lung, iar pe termen scurt sau mediu acest lucru este chiar imposibil.
Conform teoriei neoclasice cu privire la migrație, decizia migrației este rezultatul unei analize comparative între localitatea de origine și cea de destinație pe care și-o face fiecare, ținând cont de câștigurile monetare ori salariu, de calitatea slujbei exercitate, de eforturile adaptării la o altă cultură și de costul psihologic al ruperii vechilor relații sociale. Evenimentul plecării va avea loc atunci când calculul va avea rezultate pozitive, benefice asupra celui care o plănuiește.
În ceea ce privește politica privind piața forței de muncă în România este necesară o schimbare a priorităților stabilite, conștientizarea investiției care trebuie făcută în capitalul uman, promovarea și susținerea în mai mare măsură a sectorului privat.
În cadrul altor măsuri și programe naționale în vederea gestionării șomajului și a creșterii nivelului ocupării forței de muncă se numără: promovarea potențialului local în vederea implementării direcțiilor de ocupare și incluziune socială, creșterea și îmbunătățirea investițiilor în capitalul uman, creșterea accesului la educație pentru grupurile dezavantajate, adoptarea unui sistem educațional și de formare la noile cerințe și competențe, o mobilitate mai mare a forței de muncă atât pe plan intern și internațional.
Prin adoptarea unor astfel de măsuri se poate ajunge la un grad de ocupare mai mare a populației active, precum și la sporirea productivității muncii, ceea ce ar trebui să genereze și venituri salariale crescute pentru lucrători. Atunci când oamenii vor beneficia de condiții decente de muncă și de trai în propria lor țară, tentația migrației va scădea semnificativ.
Capitolul VI: EMIGRAȚIA ETNICĂ DIN ROMÂNIA ÎN GERMANIA
1. Istoria minorității germane din România
Tratatele de pace de la Neuilly, Trianon și St. Germain au deschis României, după primul război mondial, calea spre statul național. Dacă înainte populația fusese – cu puține excepții – aproape în întregime omogenă, prin destrămarea dublei monarhii și teritoriile câștigate în urma războiului din Balcani din 1913 și consfințite acum prin tratate, a apărut o diversitate din punct de vedere național. După maghiari, germanii formau acum, cu o cotă de 4 % din totalul populației, al doilea mare grup al unei minorități naționale.
Germanii însă nu reprezentau o unitate. Cadrul extern care asigura legătura între germanii din diferitele părți ale țării era formarea statului România Mare. Cea mai veche grupă a populației germane care s-a stabilit în Europa de Sud-Est a fost cea a sașilor transilvăneni. În secolul al 12-lea ei au dat curs chemării regelui ungar Geza al II-lea care a promovat colonizarea germanilor în Est în "Țara de dincolo de păduri" (Terra Ultrasilvana) pentru a se proteja de invaziile mongolilor și ale tătarilor. Denumirea de "Sași" nu reprezintă nici un indiciu cu privire la originea – din punct de vedere geografic – a primilor imigranți. Originea lor nu poate fi stabilită clar și cu exactitate. Probabil că ei sunt, totuși, în majoritate originari din regiunea renano-franconă a imperiului.
Noțiunea de "Saxones" a fost folosită în documentele indexului cancelariei ungare mai întâi ca atribut al situației lor juridice. Mai târziu ea a evoluat într-o denumire pentru toți germanii din Transilvania. Prin Bula de aur a regelui Ungariei Andrei al II-lea se asigura sașilor transilvăneni, deja după un secol, o largă autonomie juridică, politică, economică și clericală. Această autodeterminare s-a pierdut, parțial, abia către sfârșitul secolului al 19-lea, odată cu alipirea definitivă a regiunii la Ungaria.
Șvabii bănățeni proveneau – cu mici excepții – la fel de puțin din regiunea Suabia precum sașii transilvăneni din Saxonia. Ei au dat curs apelurilor lansate în secolul al 18-lea de împărații Carol al VI-lea, Iosif al II-lea și împărăteasa Maria Tereza, care au vrut să recolonizeze zona – devastată după retragerea turcilor – cuprinsă între Dunăre, Tisa, Mureș și lanțul periferic al Munților Carpați, cu meșteșugari capabili și conștiincioși. Coloniștii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană și Palatinat, câțiva, puțini, și din Bavaria și Suabia. La sfârșitul secolului al 18-lea s-a produs alipirea regiunii la Ungaria.
Aproximativ în această perioadă, în Nord-Vestul extrem au fost colonizați șvabii sătmăreni, de către proprietarii maghiari de pământ. Alte regiuni importante spre care s-au îndreptat coloniștii germani și emigranți mânați de lipsa de pământ au fost Dobrogea și ținuturile de graniță Basarabia și Bucovina. Zonele colonizate preponderent de ei ca în Transilvania și în Banat erau aici, însă, mai degrabă excepții.
După destrămarea definitivă a Austro-Ungariei, sașii transilvăneni și șvabii bănățeni au hotărât la 1.12.1918, la Alba Iulia, alipirea la Regatul României. In așa-numita "Rezoluție de la Alba Iulia" li s-au făcut promisiuni mari minorităților naționale ("fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizii din sânul său") care însă, în perioadele ce au urmat, n-au fost respectate în întregime de guvernele României. Cu toate acestea, etnicii germani și guvernul României au ajuns la o conviețuire loială. La recensământul din 1930 un număr de 745.421 locuitori ai României s-au declarat ca fiind de naționalitate germană. Catastrofa regimului nazist și consecințele politicii sale și ale celui de-al II-lea război mondial au zguduit și existența minorității germane din România. Ca urmare a tratatelor dintre Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică, începând cu 1940, mii de germani din regiunile de frontieră Bucovina de Nord și Basarabia au fost nevoiți să-și părăsească patria, fiind duși "acasă în Imperiu". Capitularea României în august 1944 și intrarea Armatei Sovietice în România au însemnat pentru mii de etnici germani refugiul. Locuitorii unor sate întregi din Transilvania, Banat și regiunea Satu Mare s-au regăsit ca refugiați în coloane lungi care se îndreptau spre Vest. Pentru mulți care rămăseseră în România a început, din ianuarie 1945, deportarea în Uniunea Sovietică. Au fost afectați peste 75.000 de oameni; mulți dintre ei nu s-au mai întors în patrie.
Pentru etnicii germani din România începeau decenii dificile, pline de lipsuri. Deși au profitat de măsurile generale de liberalizare din anii șaizeci, presiunea asimilării a crescut totuși asupra minorităților. Tendințele de emigrare au devenit tot mai clare, și datorită condițiilor economice din țară. În anii `70 și `80 părăseau țara anual circa 14.000 de etnici germani. După căderea comunismului în decembrie 1989 și a liberei circulații legate de aceasta, cifra a crescut dintr-o dată la peste 100.000.
Schimbările din România după decembrie 1989 n-au adus cu ele numai o îmbunătățire a relațiilor bilaterale între Republica Federală Germania și România (Tratatul de colaborare prietenească din 29.04.1992), ci și o îmbunătățire clară și o nouă calitate a condițiilor cadru pentru existența minorității germane. Integritatea culturală, socială și politică este acum asigurată. Guvernul român recunoaște prin legile și ordonanțele sale faptul că protecția modernă a minorităților se cere asigurată în plan juridic și politic. Noua Constituție a României din 1991 garanta minorităților naționale "dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase". Un "Consiliu interministerial pentru protecția minorităților" răspunde de respectarea noii politici – în unele privințe chiar exemplară – față de minorități, iar un subsecretar de stat răspunde din partea Guvernului român de problemele minorității germane.
Imediat după decembrie 1989, Formul Democrat al Germanilor din România (FDGR) a apărut ca reprezentant al intereselor și ca o uniune organizată a minorității germane. Forumul este prezent în toată țara, având o structură la nivel național cu 5 forumuri regionale precum și forumuri locale și de centru. În comunitatea de lucru a Uniunii Tineretului German (ADJ) cu sediul la Sibiu sunt organizate grupe și asociații de tineret din toată țara. în afară de aceasta, în viața comunității germanilor din România un rol important îl joacă Biserica Evanghelică C.A. precum și Biserica Romano-Catolică, cărora le aparține majoritatea acestei minorități.
La ultimul recensământ din primăvara anului 2002 peste 60.000 de locuitori ai României s-au mai declarat încă, ca fiind de naționalitate germană. Etnicilor germani care au rămas în România le revine funcția de punte de legătură și joacă un rol foarte important în relațiile între Germania si România. Guvernul federal sprijină această minoritate în mod consecvent în misiunea ei în domeniul cultural, economic și al educației politice.
2. Plecarea etnicilor germani
Deși sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI au adus cu sine o creștere deosebită a fenomenului migraționist din punctul de vedere al dimensiunii, migrația românilor în Germania nu este un fenomen specific exclusiv societății românești contemporane, acest traseu de migrație existând încă din perioada comunistă, și chiar anterior acesteia, având în vedere comunitățile semnificative de cetățeni români de origine germană care trăiau în Transilvania și în Banat.
Trei cazuri de migrații etnice originare din România sunt relativ bine documentate în literatura de specialitate: evrei, germanii și maghiarii. Primele două cazuri chiar dobândind o anume notorietate datorată rolului jucat de reprezentanții regimului comunist în administrarea migrației. Emigrarea atât a evreilor cât și a germanilor a fost condiționată financiar. Și nu este vorba doar de asistență economică (cum a pretins și statul Polonez pentru a-i lăsa pe etnicii germani să plece) ci de sume plătite per capita pentru fiecare emigrant, sume care nu întotdeauna veneau pe canale oficiale, chiar îmbogățind anumite conturi private. Cert este că segmente semnificative din cadrul ambelor grupuri etnice, în perioade, forme și contexte diferite au fost tratate în mod defavorabil de autorități pe criteriul apartenenței etnice. În ambele cazuri, țările de neam au avut o politică de emigrare proactivă, ce valoriza formal și instituționalizat descendența etnică, și asista în mod efectiv plecarea și integrarea la destinație. Mai mult, în cazul Israelului, sionismul a reprezentat o ideologie proemigrare relativ larg răspândită și asumată de segmente semnificative ale populației. În termeni practici, migrația evreilor s-a încheiat până la sfârșitul anilor ’80, cea a germanilor în prima parte a anilor ’90, după prăbușirea regimului comunist și suprimarea controlului statului român asupra emigrării.
Perioada celui de-al Doilea Război Mondial și anii imediat următori încheierii acestuia au reprezentat un moment de turnură în evoluția germanilor din Transilvania. Din punctul de vedere demografic, în această perioadă are loc primul val de emigrare, apreciindu-se de către specialiști că în urma repatrierii, refugiului, prizonieratului și deportării, între anii 1940 și 1950 un număr de circa 250.000 de etnici germani au părăsit România, ceea ce înseamnă foarte mult, dacă avem în vedere faptul că în anul 1941 numărul lor era de 49 640.
În deceniile care au urmat războiului, comunitatea germană din România a cunoscut multiple transformări, în special în ceea ce privește tradițiile și obiceiurile specifice. Modul lor de viață tradițional s-a dizolvat la impactul cu regimul comunist, iar expropierea pământurilor, naționalizarea proprietăților, industrializarea și urbanizarea forțată le-au tăiat „rădăcinile” celor mai mulți germani din România. Tendința de „omogenizare” națională, de asimilare, le-a afectat autonomia cultural-spirituală, și toate acestea conjugate cu precaritatea condițiilor materiale de viață, cărora li se contrapuneau imaginea unei societăți prospere democratice reprezentată de Germania Occidentală, a determinat, pe fundalul conștiinței identității lor germane, tentative de emigrare masive. Dacă în perioada comunistă au existat restricții care îi împiedicau să plece, odată cu înlăturarea acestor bariere, după 1989, majoritatea etnicilor germani au părăsit România, creând o perturbare majoră în echilibrul socio-cultural și economic al zonelor în care au locuit.
Sugestive pentru prezentarea dimensiunilor fluxurilor migratoare dintre România și Germania sunt datele statistice preluate de la Institutul Național de Statistică, date care arată sub formă numerică care este cifra totală a emigranților români care s-au stabilit în Germania pe două intervale de timp supuse analizei, și anume perioada 1980-1989 și respectiv 1990-2003. Am considerat oportună și calcularea procentului pe care totalul acestor persoane îl reprezintă din totalul de emigranți, tocmai pentru a arăta faptul că numărul cei care au ales Germania ca și țară de destinație au fost mult mai mulți decât cei care au ales alte destinații, în intervalul 1980-1989 reprezentând chiar mai mult de jumătate din totalul emigranților.
Emigrația permanentă a cetățenilor români după țara de destinație (1989-2003)
Sursa: Baze de date TEMPO, Institutul Național de Statistică, București,2013
www. insse.ro (consultat la 14.01.2013) .
După cum se observă din datele prezentate anterior, în perioada 1980-1990 numărul emigranților români care și-au stabilit domiciliul în Germania a fost net superior celui care reprezintă cetățenii români care au ales altă țară de destinație, reprezentând 52% din totalul emigranților. Deși în următorul interval de timp analizat procentul a cunoscut o scădere semnificativă de până la 32,4%, Germania rămâne principala destinație de emigrare a românilor. Această scădere se datorează în principal faptului că după căderea regimului comunist din decembrie 1989, cetățenii români au beneficiat de libertatea de a se deplasa în afara granițelor țării, libertate de care nu au dispus anterior, iar posibilele destinații s-au diversificat. După 1989 au existat trei perioade care corespund unui număr de trei tendințe de migrație: între 1990 și 1994 s-a reluat circulația migratorie în străinătate; în perioada 1994-2000 migrația a fost predominant pentru muncă, existând și numeroase cazuri de azil politic și clandestinitate; după anul 2000 se observă o normalizare a circulației migranților. Înainte de 1989 cetățenii români de origine germană au beneficiat de un regim special în ceea ce privea posibilitatea de a părăsi definitv România, cu scopul de a se stabili în Germania.
În perioada comunistă, Germania deținea ponderea cea mai importantă din punctul de vedere al destinațiilor fluxurilor migratorii (la începutul anilor 1980 cele două destinații principale, Germania și Israelul, reprezentau aproximativ 80% din volumul total al migrației externe). Acest fapt nu era însă efectul unui act individual de decizie asupra actului migrator, cât mai ales consecința „negoțului” practicat de regimul comunist dispus să acorde dreptul de a migra cetățenilor români etnici germani, în schimbul unei recompense finanaciare plătită de guvernul Germaniei statului român.
Până la căderea regimului comunist, etnicitatea a fost un factor structurant al spațiului migrațional românesc. Aceasta se explică prin legile formulate în domeniul imigrației de Republica Federală Germană și de Israel, în contextul politic postbelic, care viza să susțină migrația și acomodarea evreilor și germanilor provenind din statele pe atunci comuniste. Această migrație se leagă în aceeași măsură de statutul minorităților etnice din România comunistă și postcomunistă, în care existența minorităților etnice a fost oficial recunoscută: minoritățile etnice au putut fi mobilizate în procesele migratorii, ceea ce de fapt a generat o instrumentalizare a etnicității.
Un număr mare de persoane de origine germană, cunoscuți ca și ”șvabi”, au trăit în zona Banatului, fiind aduși aici de către habsburgi în secolul XVIII. Începând din anii 1980, germanii din Banat au început să plece în Germania; oricum, cea mai mare parte a exodului s-a produs după 1989. Deși au existat multe sate în care se aflau comunități semnificative de etnici germani în zona Banatului, în altele au existat doar câteva astfel de familii, ceea ce a determinat o variație mare a numărului de emigrări către această destinație. În general, rețelele de migranți facilitează migrația prin reducerea costurilor unui astfel de proces. Noii migranți sunt ajutați să traverseze granițele, să găsească un adăpost și un loc de muncă la destinație, precum și să se adapteze într-o țară străină. Facând parte dintr-o rețea migratorie, se diminuează riscurile unei astfel de ”aventuri”. Oricum, absența unor astfel de rețele nu elimină în nici un caz migrația. Locul lor este ocupat de instituții care susțin migrația, care, asmeni rețelelor, îmbunătățesc accesul la resurse într-un cadru instituționalizat. Cu toate acestea, este important de remarcat faptul că în cazul rețelelor de migrație, disponibilitatea resurselor depinde de participarea la o astfel de rețea, iar distribuția informațiilor este mult mai mare în cazul instituțiilor menite să îi sprijine pe migranți.
Dezvoltarea circulației migratorii săsești este cu atât mai evidentă cu cât istoria sașilor este marcată de un oarecare sedentarism, spre deosebire de grupurile românești migrante care dețin o îndelungată tradiție a mobilităților interne sau internaționale. Emigrația în masă spre Germania Federală, începând de la mijlocul secolului XX, nu corespunde unor practici străvechi. La ora actuală, mobilitatea sașilor este creată de circulație între România și Germania, o circulație fundamentată pe rețele de migrație pe care ei le-au construit între cele două țări.
În prezent, principala destinație a migranților din aceste zone este Germania. Aceia care au emigrat în primul val (identificat ca fiind la începutul anilor 1990) au trecut prin Austria, și au stat o perioadă de timp la cunoștințe. Mai târziu, puțini au plecat în Germania fără un contract oficial de muncă, pentru că întocmirea actelor necesare era foarte dificilă. Datorită faptului că oamenii nu se cunoșteau între ei, sau declarau că nu cunosc alți vecini care au migrat în Germania, este dificil de estimat intensitatea acestui fenomen migrator. Oricum, se pare că în aceasta zonă, acesta nu este un fenomen de masă.
Dacă în primul val de migrație către Germania grupurile erau relativ mici, compuse din 2-4 prieteni, în prezent migrația este un fenomen individual. Cei care au migrat în Germania în prima etapă au avut dificultăți în a-și găsi un loc de muncă, pentru că nu aveau cunoștințe care să îi recomande potențialilor angajatori. Ca și o consecință, în prezent este preferată migrația ”sigură”, prin intermediul firmelor de recrutare. Când se pleacă în baza unui contract de angajare, se cunoaște locul de ședere, perioada, locul de muncă, retribuția, toate aspectele. Persoanele intră în contact cu firme care intermediază legătura dintre companiile din afara țării și forța de muncă din țară, și migrează în baza unui contract. Prin urmare, principalele metode de emigrare pentru populația din zonă sunt prin intermediul companiilor din Timișoara, care facilitează contracte pentru muncă în Germania de 2-3 luni. Locurile de muncă oferite sunt în agricultura, construcții sau îngrijirea persoanelor în vârstă. Avantajul emigrării în baza unui contract este reprezentat de faptul că dacă pentru cei care migrează pe cont propriu sau ca parte a unei rețele sociale Actul Schengen impune obligativitatea de a demonstra existența unor mijloace de susținere materială, în prima situație muncitorii primesc un permis de muncă, deci astfel de obligații nu li se aplică. Pe de altă parte, nu există persoane de legătura la destinație, spre deosebire de situația rețelelor de migrație. Migranții se întâlnesc și se cunosc doar atunci când ajung la destinație.
Oamenii spun că absența rețelelor de migrație este bazată pe caracteristici individuale precum egoismul: „Oamenii din Banat nu se ajută între ei…oamenii sunt invidioși pe aici” (A. I. , 43 de ani, inginer agronom la Primăria comunei Jiblea din Banat). De exemplu, unul dintre cei care au emigrat definitv dar se întoarce periodic în comună nu a ajutat pe nimeni să emigreze în Germania, și chiar mai mult, nu dorește să spună unde locuiește și pretinde că nu îi cunoaște pe ceilalți din comună. Ei mai afirmă că imposibilitatea de a migra fără un contract mai are de-a face și cu lipsa banilor. Este imposibil (spun oamenii ) să migrezi pe cont propriu în Germania, pentru că pentru a pleca este nevoie de bani.
Germanii din Transilvania și din Banat le-au transmis concetățenilor lor o întreagă ideologie despre „cum și unde trebuie să emigrezi”. Comportamentele lor migratorii, rețelele și traiul lor (ca, de exemplu, marginalizarea de care sufereau în societatea germană ), succesul lor, destinațiile lor în Germania, ideile despre Europa se vor regăsi în proiectele de mobilitate a sute de mii de români care au început să străbată Europa la începutul anilor 1990.
Legat de tipologia de migrație a românilor, s-a constatat faptul că aceștia călătoresc în cadrul unor rețele informale transnaționale, pe care le folosesc pentru a exploata orice ramură de activitate disponibilă migranților. În același timp, migrația etnică s-a transformat într-una circulatorie, fiind deja probat faptul că migrația etnicilor germani din Transilvania către Germania de la începutul anilor 1990 a devenit o mișcare circulatorie, în care perioadele de activitate în Germania sunt intercalate cu perioade de trai în Romania.
Studiind argumentele care stau la baza alegerii Germaniei ca și țară de destinație, factorul specific este reprezentat de migrația etnică, de legătura de filiație, istorică, față de această țară. În ceea ce îi privește pe cetățenii de origine română care migrează în Germania, rațiunile care stau la baza alegerii lor sunt asemănătoare cu cele ale celor care aleg alte state ca și destinație. De exemplu, un studiu asupra situației românilor din Italia, arată ca principale motive: banii, munca, lucrul, un trai mai bun, o viață mai bună, sărăcia, veniturile mici din România, pentru a câștiga mai bine, motive familiale, reîntregire, divorț, deces, ajutarea familiei, lipsa locurilor de muncă, situația economică din România. Deși respectiva gamă de motive nu explică de ce s-a ales neapărat Italia și nu o altă țară (pentru că aceleași motive se puteau satisface în orice altă țară europeană dezvoltată), ea este semnificativă pentru cunoașterea nevoilor și aspirațiilor valorice ale imigranților români. După cum se observă din datele de mai sus, primele două motive sunt legate de bani și muncă, fiind valori interdependente: munca e generatoare de câștig, iar acesta se obține prin prestarea unei activități sociale utile. Ambele categorii de motive ilustrează o motivație precumpănitor economică a prezenței românilor în Italia (indiferent că au fost constrânși să emigreze de sărăcie și șomaj ori de salariile mici și locurile de muncă nesigure).
3. Situația actuală a grupurilor de sași și șvabi
Între căderea regimului Ceaușescu din decembrie 1989 și primăvara anului 1990, jumătate de milion de sași au plecat din România spre Germania de Vest, în ceea ce se poate numi cea mai uimitoare migrație etnică modernă din Europa. În cele șapte orașe și 250 de case din Ținutul Săsesc, din Transilvania, nu mai puțin de 90% dintre etnicii germani și-au făcut bagajele și au lăsat în urmă opt secole de istorie, luând drumul spre vest, către o țară pe care foarte puțini o cunoșteau. Această întoarcere a fost metaforic numită „revenire la pământul patern” de către politicianul german Hans-Dietrich Genscher.
Populația de origine germană din România a avut o evoluție numerică descendentă începând cu anul 1930, după cum urmează:
1930–745.421 reprezentând 4,1% din populația României, respectiv 23,7% din populația Banatului, 8,9% din populația Bucovinei, 7,9% din populația Transilvaniei, 3% din populația Basarabiei și 2,8% din populația Dobrogei.
1948–343.913 reprezentând 2,2% din populația României;
1956–384.708 reprezentând 2,2% din populația României;
1977–359.109
1992–111.301
2002–60.088
După cum am arătat anterior, din populația de origine germană din România, de circa 750.000, în prezent mai trăiesc în România mai puțin de 10%. O mare parte din populația rămasă este în vârstă; de aceea, în prezent, grupul etnic german este un grup mai puțin activ și nu mai constituie o entitate socială. Cu toate acestea, în câteva orașe în care s-au menținut populații germane mai numeroase există o susținută activitate culturală germană. Săptămânalul Allgemeine Deutsche Zeitung este o publicație cu un nivel ridicat. Teatrul german din Timișoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), subvenționat de statul român, prezintă spectacole bune în limba germană. Există licee cu limba de predare germană la Timișoara și Arad, chiar dacă majoritatea elevilor acestor școli sunt de naționalitate română.
După 23 August 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii.
Pentru cei rămași în România au urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan. Sașii rămași nu au fost expulzați de guvernarea comunistă. Statul român s-a remarcat însă prin așa-numită "vindere" a minorităților, care i-a afectat pe etnicii germani din România, ca și pe evrei. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra.
Fiind considerați Auslandsdeutsche ("germani din străinătate") de către guvernul german, sașii din Transilvania au primit dreptul la cetățenie germană. Cei mai mulți dintre ei au emigrat în Germania, atât înainte de căderea comunismului, cât și în primii ani de după 1989. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din România a scăzut foarte mult.
În general, ajunși în Germania, sașii veniți din Ardeal s-au așezat compact, în zone care seamănă cu Transilvania. Lângă Köln există o zonă deluroasă similară cu relieful ardelean, iar acolo s-a stabilit o comunitate destul de mare de sași. La fel s-a întâmplat și în alte părți din Germania. Mulți sași emigrați se întorc să viziteze zona din care au plecat. Deoarece vin mai ales în timpul concediilor de vară, s-au ales cu supranumele de Sommersachsen (sași de vară).
Dincolo de contribuția adusă mediului de afaceri, turismului și arhitecturii, sașii au avut și continuă să aibă un rol important în cultură și în învățământ. În anul 2013, un colegiu cu predare în limba germană, din Sibiu, a fost singurul din județ cu promovabilitate la bacalaureat de 100%.
Șvabii bănățeni (germană Banater Schwaben) sunt o etnie germană din grupul Șvabilor dunăreni care au emigrat în Banat cu peste 200 de ani în urmă, venind din diferite regiuni din sudul Germaniei și Austria. Deși a format pentru lungă vreme o minoritate puternică și importantă, datorită transformărilor politice din ultimul secol cea mai mare parte a șvabilor bănățeni s-a întors în Germania.În prezent, în România, șvabii bănățeni sunt asimilați cu alte grupuri de origine germană, fără a mai fi considerați un grup aparte. Ei sunt reprezentați pe plan politic de Demokratisches Forum der Deutschen in Rumänien – DFDR (Forul Democrat al Gemanilor din România).
Cei mai mulți șvabi bănățeni, care au emigrat, s-au integrat bine în țările în care s-au stabilit. Ei și-au creat organizații culturale (Landsmannschaften) prin intermediul cărora își mențin identitatea. În special la Viena sau în sudul Germaniei, unde există grupuri mai mari de șvabi veniți din Banat, ei își mențin obiceiurile și dialectul. De asemenea rămân în contact cu șvabii rămași în Banat.
În ceea ce privește grupul de șvabi sătmăreni, procesele de maghiarizare din secolele XIX-XX au avut un mare impact asupra acestora, fiind catolici și în biserica catolică folosindu-se limba maghiară. După 1945 foarte mulți s-au refugiat de regimul comunist, emigrând în Germania. Totuși, comparativ cu alte grupuri de germani din România, emigrarea către Germania a fost mult mai redusă, această comunitate germană fiind singura din România despre care se poate afirma că nu este amenințată cu dispariția.
4. Personalități ale comunității germane din România
Herta Müller este o scriitoare germană de limbă germană și română, originară din România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Ea s-a născut pe 17 august 1953, în localitatea Nițchidorf, fosta Regiune Timișoara, actualul județul Timiș.
Tatăl ei a fost un șvab bănățean și, ca mulți alți cetățeni români de naționalitate germană, a fost înrolat în Al Doilea Război Mondial în Waffen-SS, iar după război își câștiga existența fiind șofer de camion. După venirea la putere a comunismului în România, a fost expropriat de autoritățile statului comunist român. Mama scriitoarei, ca majoritatea populației de naționalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după accederea comuniștilor la putere, a fost deportată în 1945 în Uniunea Sovietică. Acolo a fost deținută timp de cinci ani într-un lagăr de muncă forțată. Fostul lagăr de la Novo-Gorlovka se află pe teritoriul Ucrainei.
În romanul ei Atemschaukel (Leagănul respirației), publicat la München în anul 2009, Herta Müller a prelucrat aspecte privind deportarea germanilor originari din România în Uniunea Sovietică.
Herta Müller a făcut studii de germanistică și de limbă și literatură română la Universitatea din Timișoara, în perioada 1973–1976. Prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat (în românește: „Grupul de Acțiune Banat”), format din studenți și scriitori de etnie germană din România, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul comunist, a adus-o în atenția Securității.[9]Ca urmare a refuzului ei de a colabora cu Securitatea, Müller a fost concediată și expediată pentru reeducare într-un „mediu muncitoresc sănătos”, la întreprinderea „Tehnometal”, unde a lucrat ca traducătoare. Ulterior și-a câștigat traiul lucrând în calitate de profesoară suplinitoare în diferite școli, între altele în Liceul Nikolaus Lenau din Timișoara și la câteva grădinițe, precum și acordând ore particulare de germană. Biografia ei este prezentată în volumul „Regele se înclină și ucide”.
În anii 1970 a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, un grup de intelectuali români de origine germană, care era supravegheat îndeaproape de Securitate. În alocuțiunea rostită la Stockholm, pe 10 decembrie 2009, Herta Müller îi omagiază și pe prietenii ei din Aktionsgruppe, afirmând: "Din fericire am întîlnit în oraș o mînă de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. […] Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gîndesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și se află astăzi în cimitire."[11] După 1977 Müller făcea parte și din cenaclul literar (Literaturkreis) „Adam Müller-Guttenbrunn”, cenaclu afiliat Asociației Scriitorilor din Timișoara.
Ca urmare a interdicției de a publica, Müller a emigrat în 1987 în Republica Federală Germania, împreună cu soțul ei de atunci, scriitorul Richard Wagner. De altfel, Wagner a avut o influență puternică asupra prozei scriitoarei.
În ziarul „Frankfurter Rundschau” din 17 iulie 2008, adresându-se lui Horia-Roman Patapievici, Müller a protestat împotriva invitării foștilor colaboratori ai Securității Sorin Antohi și Andrei Corbea Hoișie de către Institutul Cultural Român la Berlin la conferința organizată la 19 – 25 iulie 2008. Într-un articol publicat în revista „Die Zeit”, ediția din 23 iulie 2009, sub titlul „Die Securitate ist noch im Dienst“ (Securitatea este încă în serviciu) a descris mașinațiile la care a fost și la care mai este supusă până în prezent de către lucrători ai serviciilor secrete românești.
Thomas Nägler a fost un arheolog și istoric sas din România, specializat în istoria Transilvaniei. Strămoșii săi, originari din Alsacia, au ajuns în Transilvania în 1756, cu ocazia colonizărilor inițiate de Imperiul Austriac.
A terminat studiile primare în Slimnic, după care a urmat cursurile liceului german „Brukenthal” din Sibiu, pe care le-a absolvit în 1957. În perioada 1957–1962 a urmat cursurile facultății de istorie-filosofie a universității din Cluj, absolvind cu titlul de licențiat în istorie pe baza lucrării de stat intitulate Relațiile franco-germane între anii 1871–1990.
Din 1962 a fost numit custode și cercetător la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Aici a continuat documentarea în istoria medievală și modernă, cu accent pe istoria Transilvaniei. În acest scop, din anul 1963 a efectuat o serie de cercetări arheologice în așezări, fortificații, biserici și cimitire medievale din sudul Transilvaniei. În anul 1969 a câștigat un concurs și s-a transferat la Centrul de științe sociale Sibiu al Academiei Române. Ca rezultat al mucii de cercetare științifică desfășurată în Centru, a publicat numeroase studii de specialitate din România și Europa centrală. A urmat apoi doctoratul în științe istorice, obținut în1974 la facultatea de istorie din Cluj, cu lucrarea Așezarea sașilor în Transilvania. Teza de doctorat a fost publicată în limba germană și română, în două ediții.
Thomas Nägler a devenit, după 1989, primul director al Institutului de Cercetări Socio–Umane Sibiu, funcție pe care a ocupat-o până la pensionarea, în 1994.Între 1990–1992 a fost președinte al asociației minorității germane, Forumul Democrat al Germanilor din România. În 1993 a ocupat postul de profesor universitar titular pentru Istoria universală a evului mediu și pentru Istoria Imperiului bizantin, predând și alte cursuri speciale. Începând din 1994, profesorul Thomas Nägler a coordonat doctorate în istorie universală.
Otto Wagner s-a născut într-o comunitate mare de sași din satul sibian Biertan. După 1989, a emigrat în Stuttgart, Germania, alături de sute de apropiați, rude și prieteni. Nu a stat însă mult acolo. S-a întors în România și s-a apucat de afaceri, unde a investit aproape 100.000 de euro într-o pensiune de trei margarete și o fermă. „Eu, de fapt, nu am venit în România. Eu am venit acasă, că acasa este acolo unde te-ai născut, nu este o țară”, spune el. Are în grijă sute de animale și aproape 300 de hectare de teren pe care a cultivat fructe și legume. Iar toată recolta fermei merge în bucătăria pensiunii sale din Biertan. Calitatea serviciilor a făcut ca străinii să treacă tot mai des pragul pensiunii.
Sașii stabiliți în zona Sibiului în urmă cu aproape o mie de ani au creat o adevărată civilizație pe care o dezvoltă astăzi urmașii lor. Călătorii străini rămân uimiți de casele mari, cu porți și ziduri înalte, unde încă mai locuiesc oameni care se îmbracă în costume tradiționale. Peisajul este completat de bisericile fortificate din zonă, adevărate bastioane, ca niște cetăți cu ziduri groase la care turla clopotniței pare a fi turn de apărare în caz de invazie.
Capitolul VII. COMUNITATEA ROMÂNILOR DIN GERMANIA
Cadrul de referință al analizei comunității românești din Germania
Analiza pertinentă a fenomenului migrației impune determinarea și definirea principalelor concepte utilizate. Pentru a ne putea familiariza cu termenul “migrație” este necesară o definire etimologică a conceptului, care este utilizat și sub forma de migrațiune, provenind din latinescul migratio, -onis cu diferite sensuri pe care însemnatatea cuvântului în sine a avut-o în istorie: ”deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali; migrare” sau cu sensul: ”deplasare în masă a unor animale dintr-o regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană. ” Valoarea modernă a termenului din punct de vedere sociologic are ca însemnatate: ”deplasare în vederea schimbării locului de trai și de muncă, determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali”. Migrația reprezintă deplasarea unei populații dintr-o regiune în alta, pentru a se stabili acolo. Ea reprezintă deci deplasare și stabilire.
Migrația este în același timp un fenomen dar și un proces, în sensul că fenomenul de migrație manifestă o serie de transformări de ordin calitativ și cantitativ în timp, iar ca proces, ea este privită în dinamica manifestărilor fenomenului. Mai mult decât atât, migrația este o forma de mobilitate teritorială, privită ca deplasare din punct de vedere geografic, dar și o forma de mobilitate socială, în sensul că statutul social al individului se poate modifica, urmare a acțiunii migratorii.
A emigra semnifică acțiunea de părăsire a propriei țări in scopul stabilirii în altă țara. Se poate discuta despre emigrație definitivă (fără întoarcere în țara de origine) sau emigrație temporară (poate varia ca întindere în timp, dar implică obligatoriu revernirea în țara natală).
Obiectivul redactării acestei teze de doctorat a fost reprezentat de cercetarea fenomenului migrației românilor în Germania, perioada de timp aleasă fiind cea cuprinsă între anul 1990 și prezent. Pentru a realiza acest obiectiv am pornit de la două categorii principale de surse de informare: sursele teoretice, descriptive, și datele empirice, obținute în cadrul unor analize.
Analizele empirice prezentate în lucrarea de față pot fi grupate în două mari categorii: cea a datelor provenite din surse de statistică oficială, și cea secundară, a datelor provenite dintr-o anchetă pe bază de chestionar.
Cel de-al doilea tip de analize empirice amintite anterior se bazează, în principal, pe datele obținute în urma unei anchete sociologice pe bază de chestionar autoadministrat, desfășurată în perioada mai-iulie 2013.
Ipotezele de lucru pe care am urmărit să le verificăm prin cercetarea de teren sunt:
Dacă emigranții au deja cunoștințe sau rude plecate într-un alt stat, atunci ei vor prefera să aleagă aceeași destinație.
Dacă la nivelul comunității de origine există rețele de migranți, atunci migranții vor fi încurajați să se îndrepte cu predilecție spre o anumită destinație.
Cu cât migranții români sunt mai bine organizați la destinație, cu atât intenția de revenire în țară se manifestă mai puțin.
Ancheta s-a realizat pe un eșantion de 250 de imigranți români în Germania, persoane care se aflau la momentul aplicării chestionarului în diferite orașe sau localități din acest stat. Este de reținut faptul că, așa cum am menționat anterior, și după cum se poate constata și în urma consultării hărții prezentate mai sus, distribuția spațială a imigranților români pe teritoriul Germaniei nu este constantă, iar numărul cetățenilor de origine română variază foarte mult de la un Land la altul. Prin urmare una dintre primele provocări în stabilirea metodologiei cercetării a fost reprezentată de stabilirea unor limite geografice în care să ne desfășurăm activitatea. Soluția identificată și aplicată a fost cea de eșantionare a lotului în mod aleatoriu, având în vedere dificultatea deosebită de a stabili un pas statistic în acest caz. Pentru a stabili totuși un cadru spațial al anchetei, ne-am oprit asupra zonelor în care numărul de imigranți români este cel mai mare, alegând Land-urile Bavaria (cu 24 069 de locuitori români la nivelul anului 2009) și Baden-Wurttemberg (cu 29 043 de locuitori români la nivelul anului 2009), și zona orașului Berlin, incluzând și capitala (unde se aflau în anul 2009 peste 3000 de cetățeni români). Această ultimă regiune supusă analizei nu se numără printre suprafețele Germaniei unde sunt cei mai mulți cetățeni români, dar am considerat că, datorită faptului că aici se află capitala-Berlin, este important de studiat.
În continuare am intrat în contact cu unele dintre cele mai importante asociații de imigranți români din cele mai mari orașe din zonele amintite anterior, cărora le-am solicitat sprijinul în vederea contactării unor persoane de origine române pentru aplicarea chestionarului. Aceste asociații au fost: Societatea pentru Promovarea Culturii și Tradiției Românești din München, Asociația culturală româno-germană „Casa Românească” din Nürnberg, „Agero” – Asociația Germano-Română din Stuttgart și Asociația Românilor din Berlin și Brandenburg. Cu sprijinul reprezentanților acestor asociații, și cu acordul pesoanelor vizate, am obținut datele de contact pentru primii respondenți cărora le-am aplicat chestionarul sociologic. Mai departe, am solicitat fiecărei persoane investigate să recomande o altă cunoștință sau rudă de origine română, cu excepția membrilor familiei restrânse, care se aflau în acel moment în Germania. Am apreciat această metodă de selecționare a respondenților, numită și ”Metoda bulgărelui de zăpadă”, ca fiind cea mai indicată pentru a fi aplicată în ancheta noastră sociologică, deoarece permite identificarea unor subiecți cu experiențe de migrație similare. Mai mult, având în vedere faptul că este dificil de identificat subiecții de origine română într-o societate atât de eterogenă cum este societatea germană actuală, o astfel de metodă de selecție asigură, prin natura ei, îndeplinirea acestui criteriu al apartenenței la o anumită cetățenie.
Chestionarul utilizat a vizat obținerea de informații detaliate care să ofere răspunsuri la următoarele întrebări:
De ce au venit aceste persoane în Germania?
Cine sunt aceste persoane?
Ce fac acești oameni în Germania?
Ce intenții de viitor au imigranții?
Au rețelele de migranți un rol în acest proces?
Chestionarul care a stat la baza culegerii datelor este prezentat în anexă. El este structurat astfel încât să furnizeze răspunsuri la aceste principale întrebări de la care am pornit. Practic, am vrut să aflăm cine sunt imigranții români din Germania, de unde vin ei, cât de mult s-a schimbat viața lor de când se află în Germania, ce fac aici, ce planuri de viitor au și cine i-a ajutat să ajungă în această țară.
Rezultatele cercetării au evidențiat faptul că rolul rețelelor de migranți în direcționarea fluxurilor de migrație este considerabil, cel puțin în cazul Germaniei. Având în vedere faptul că emigrația românilor către acest stat a debutat ca fiind una preponderent etnică, evoluția ulterioară a acesteia, sub aspectul zonelor spre care s-au îndreptat românii, nu este surprinzătoare.
2. Răspândirea teritorială a românilor
Deși înainte de 1990 numărul cetățenilor români aflați pe teritoriul Germaniei era considerabil mai mic față de cel din prezent, așa cum am arătat anterior, această țară reprezenta una dintre destinațiile predilecte ale emigrației românești, alături de Israel. Acest fapt se datorează în primul rând acordurilor pe care România le avea la acea dată cu statul german, și, în subsidiar, legăturilor de rudenie pe care unii cetățeni români le aveau cu cetățeni nemți. Astfel, emigrația lor în Germania a fost tratată din punct de vedere legal ca o repatriere, reglementările destinate Ausslieder-ilor permițându-le să dobândească cetățenia germană la foarte puțin timp după accesul pe teritoriul acestui stat. Prin urmare, evidențele statistice oficiale nu ii identifică drept imigranți, numărul de repatriați nefiind luat în considerare la evaluarea dimensiunii comunității românești din Germania. Considerăm că este important de subliniat acest aspect deoarece numărul persoanelor care se află în această situație este foarte mare, și dacă ar fi incluși în statisticile oficiale am avea o reprezentare mult mai apropiată de realitate a situației românilor din Germania.
În prezent ponderea cea mai mare din procentul de populație română emigrantă în Germania este reprezentată de cei care merg acolo pentru muncă, studiu sau reîntregirea familiei. Mai jos prezentăm o hartă realizată pe baza datelor furnizate de Ministerul Federal pentru Afaceri Interne care ilustrează repartiția comunităților de români pe teritoriul Germaniei în anii 2008, și, respectiv, 2009, întrucât la nivelul acestor ani au putut fi furnizate date pentru fiecare land.
Harta reprezentării comunității românești din Germania
Din examinarea acestei hărți se observă faptul că land-urile în care se află cel mai mare număr de români sunt Bavaria și Baden-Württemberg, urmate îndeaproape de Renania de Nord – Westfalia. La polul opus, cu cel mai mic număr de persoane de origine română, se află landurile Turingia, Pomerania Inferioară și Brandenburg. Desigur, explicația pentru această repartiție atât de diferențiată a românilor pe teritoriul Germaniei se află în legăturile istorice pe care aceștia le aveau în anumite zone, și în care au ales să revină. Mai mult decât atât, zonele în care trăiesc un număr mare de români sunt regiuni puternic industrializate și dezvoltate din punct de vedere economic, iar imigranții și-au putut găsi un loc de muncă mai ușor. Acest lucru este confirmat și de faptul că în aceste zone trăiesc cei mai mulți imigranți din Germania, indiferent de naționalitatea lor.
Distribuția populației române din Germania pe grupe de vârstă și sexe.
Observând tabelul reprezentând distribuția populației române din Germania pe grupe de vârstă și sexe, observăm, așa cum era de așteptat, că cel mai important procent din numărul total de migranți este reprezentat de cei cu vârsta cuprinsă între 25 și 45 de ani, adică persoane apte de muncă, dispunând de posibilități reale de angajare.
Numărul populației române din Germania, pe ani.
În ceea ce privește reprezentarea numerică a comunității românești din Germania, datele puse la dispoziție în ultimul volum statistic publicat de instituțiile germane se referă la intervalul 2004-2011. Astfel, în această perioadă de timp, numărul românilor din Germania s-a dublat, pornind de la 73.365 de persoane de origine română în anul 2004, și ajungând la 159.222 de persoane în anul 2011. Bineînțeles, un moment foarte important a fost anul 2007, care a adus integrarea României în Uniunea Europeană, și respectiv, accesul mai facil al lucrătorilor români pe piețele de muncă vestice. Deși Germania a fost unul dintre statele care a păstrat numeroase restricții și condiționări pentru acordarea permisiunii de muncă pe teritoriul său, iată că un număr important de cetățeni români au ales totuși această destinație. Pentru a reprezenta mai sugestiv creșterea deosebită a numărului de imigranți români din Germania în acest interval de timp, am realizat următorul grafic:
Evoluția numerică a populației române din Germania, pe ani.
Comunitatea românilor din Germania se află pe locul opt din punct de vedere numeric față de cele provenite din alte state. Acestea fie s-au bucurat de legături istorice stabilite prin tratate internaționale cu privire la utilizarea forței de muncă străine, precum în cazul Turciei, fie se bucură de apropierea sau chiar imediata vecinătate cu Germania, cum este situația Austriei sau Poloniei. Cea mai importantă comunitate străină din Germania rămâne, fără îndoială, cea turcă, fiind reprezentată de peste 1 milion și jumătate de oameni (1.607.161). Cu privire la aceștia, societatea germană face eforturi considerabile de integrare. Pe locul doi se află comunitatea italienilor cu 520.159 de persoane, iar pe locul trei cea a polonezilor cu 468.491 de persoane. În Germania trăiesc și peste 200.000 de croați, și apoape același număr de ruși și, respectiv, sârbi.
La fel ca și celălalte comunități de străini din Germania, și românii se întălnesc în cadrul unor organizații sau asociații, unde sărbătoresc evenimente importante, își manifestă atașamentul față de cultura și obiceiurile românești, și, nu în ultimul rând, își oferă sprijin și ajutor reciproc. Ambasada României din Germania, de exemplu, recunoaște 30 de astfel de asociații, dar, desigur că numărul real al acestora este mult mai mare. Dintre acestea, putem aminti: Deutsch-Rumänisches Forum E.V. (Forumul Germano-Român) , „AGERO” – Deutsch-Rumänischer Verein E.V Stuttgart („AGERO” – Asociația Germano-Română Stuttgart), sau Asociatia Culturala Româno-Germană „Casa Românească” E.V. Nürnberg.
Un rol deosebit în viața spirituală a românilor din Germania îl joacă instituțiile religioase, care le oferă acestora, pe lângă confortul specific refugierii în credință, și prilej de întâlnire și petrecere a timpului alături de alți români. Există 42 de parohii românești în Germania, distribuite în cele mai importante orașe, precum Berlin, Nürnberg sau Hamburg.
3. Identitatea socială a românilor din Germania
Pentru românii emigranți, Germania a constituit în ultimii ani una dintre cele mai atractive destinații. Plecarea masivă a românilor către alte state europene, indiferent de motiv, alături de consecințele acestui fenomen, au suscitat interesul sociologilor, care au întreprins diverse cercetări științifice de teren. Scopul acestora a fost acela de a investiga cât mai amânunțit specificul acestor ample mișcări de populație, precum și cauzele care le-au generat și efectele pe care le-au provocat.
Prin urmare, principalele probleme care trebuiesc avute în vedere în studirea fenomenului migrației internaționale a românilor sunt considerate:
“numărul – câți pleacă și câți revin;
profilul social – cine sunt cei care pleacă sau revin;
modul de desfășurare – de plecare, de angajare la lucru în străinătate și de integrare în mediul de acolo;
spațiul de circulație – de unde și unde;
motivația și urmările – de ce pleacă și cu ce consecințe, pentru ei, pentru comunități, regiuni sau țară, la origine și la destinație;
timpul – variațiile pe etape de migrație pentru toate aspectele anterior amintite.”
Desigur, acestea sunt cele mai importante întrebări de care pleacă orice cercetare a comunităților străine de pe teritoriul unui stat. Realitatea socială ne arată faptul că, în aproape toate cazurile, motivația de a pleca este una de natură financiară. Lipsa banilor, traiul precar și limitarea resurselor materiale îi determină pe tot mai mulți români să plece departe de pământurile natale în schimbul speranței unui viitor mai bun.
Pentru fiecare emigrant acest proces a fost unul de explorare, de căutare, și, în realitate, puțini au fost cei care au declarat că preferă traiul în altă țară decât în România. Cei care totuși au făcut această alegere și-au mutat familiile în afara țării sau și-au construit unele noi acolo, sădind noi rădăcini, astfel că a devenit oarecum incorect să îi considerăm în continuare români, având în vedere faptul că ei înșiși nu mai doresc să revină aici.
“Găsirea unui loc de muncă dincolo de granițele țării a însemnat pentru majoritatea românilor, după 1989, o explorare în sensul geografic dar mai ales social al termenului.A implicat strategii, riscuri, acumulări și consumuri de resurse pentru a pătrunde într-o lume diferită, de cele mai multe ori depărtată și necunoscută. Procesul a fost unul de căutare:
• prin explorare de spații naționale diferite de la o perioadă la alta;
• singur sau, mai ales, cu ajutorul celor apropiați – rude prieteni, cunoștințe,
• pe căi legale, ilegale sau semi-legale,
• cu întreruperi și reveniri,
• pentru identificarea unor nișe de lucru și succes economic și social în lumea din afara țării.
Eșecurile și succesele au sens diferit de la migrant la migrant, de la etapă la etapă, funcție de scala proprie a celui care și-a asumat căutarea. Explorarea migratorie nu diferă ca structură de cea a exploratorului clasic. Ambele presupun motivație, dorință puternică de a ajunge într-o lume în care nu ai mai fost și pentru care există informație redusă în jurul tău. Pentru migrant, la o extremă se află situația în care există numai dorința sa de a ajunge „în Țara Făgăduinței”. La cealaltă extremă este situația în care în afară de dorință există și resurse materiale, sociale și de cunoaștere pentru a ajunge în Țara Făgăduinței. În cazul de față acesta este, în esență, cea în care se câștigă mult mai bine, în timp mult mai scurt decât acasă. Opoziția nu este cea dintre sărăcie și bogăție ci dintre ceea ce am aici și ceea ce aș putea avea dacă pentru un timp aș câștiga mult mai mult”
Cercetarea de față a urmărit și realizeze un tablou cât mai fidel al situației românilor din Germania. Am urmărit să aflăm cine este migrantul român în Germania, ce anume i-a determinat pe acești oameni să plece din România, de ce au ales acest stat și nu altul, ce planuri de viitor au, și, nu în ultimul rând, dacă au beneficiat de ajutorul altor persoane în demersul lor.
Prima secțiune a cercetării a fost dedicată identificării tipologiei emigrantului român în Germania. Am urmărit să aflăm din ce zone din România provin acești oameni, precum și care era statutul lor socio-profesional în țară.
Astfel, în urma analizării răspunsurilor obținute la întrebarea „Din ce regiune a României proveniți?”, am observat că aproape jumătate dintre românii din Germania sunt transilvăneni, următoarea zonă din punctul de vedere al reprezentării numerice fiind Banatul. Am ales ca variante de răspuns zonele istorice ale țării, fără să apelăm la alte denumire regionale sau la nume de județe, deoarece am considerat că persoanele chestionate se pot identifica mai ușor cu acestea. Faptul că aproape trei sferturi dintre subiecți provin din aceste regiuni este explicabil, având în vedere istoricul specific migrației către Germaniei. Aici au existat comunități semnificative de etnici germani, rutele de comunicare cu această destinație fiind deja construite, deci accesul către țară a fost mai facil.
În ceea ce privește vârsta persoanelor chestionate, aproape jumătate dintre acestea au între 36 și 50 de ani, un procent semnificativ, de 20%, reprezentând persoanele cu vârsta cuprinsă între 23 și 35 de ani. Practic, intervalul 23-50 de ani, adică perioada de viață în care oamenii sunt cel mai bine pregătiți și disponibili pentru muncă, reprezintă cea mai importantă pondere din eșantionul intervievat.
Referitor la starea civilă, mai mult de jumătate dintre respondenți (54%) au declarat că sunt căsătoriți, iar aproximativ o treime (31%) au declarat că sunt celibatari, ceilalți fiind fie divorțați (12%), fie văduvi (3%).
Nivelul de educație
Din punct de vedere al nivelului instructiv-educativ s-a constatat că ponderile cele mai ridicate sunt în categoria celor cu studii liceale (35%) și în categoria celor care au absolvit o școală profesională ori de meserii (27%). Următorul grup este reprezentat de absolvenții de studii universitare de licență (12,5%), ceea ce ne îndeamnă să afirmăm că între românii aflați în Germania se află și adevărați profesioniști, justificând îngrijorarea ultimilor ani cu privire la „exodul creierelor românești” către Occident.
Din punctul de vedere al istoricului ocupațional în România, datele culese relevă faptul că jumătate dintre subiecți lucrau ca muncitori (50,6%). Următorul grup, ca mărime, este reprezentat de către cei care nu aveau o ocupație, secondat de tehnicieni, maiștri sau gestionari (10%).
Un procent semnificativ, de 5,3%, este reprezentat de către cei care lucrau ca medici, ingineri, profesori sau economiști, deci profesii care se bucură de oarece prestigiu în plan social. Ponderea foștilor șomerilor în acest grafic este de doar 2,4%.
Adresarea acestei întrebări a avut drept scop crearea unui pilon de comparație între statutul ocupațional al persoanelor chestionate în România, și, respectiv, Germania. Dacă beneficiile pecuniare ale gestului migrator sunt evidente, scopul nostru a fost acela de a afla dacă oameni au avut prilejul de a se bucura și de o evoluție din punct de vedere social, sau cu alte cuvinte, dacă experiența traiului în altă țară le este benefică și din punctul de vedere al pregătirii profesionale.
Ocupații în România
4. Principalele motive ale venirii în Germania
Care au fost principalele motive pentru care ați plecat din România?
Prin întrebarea cu răspuns deschis „Care au fost principalele motive pentru care ați plecat din România?” am identificat următoarele motive ca fiind cele mai importante argumente ale venirii românilor în Germania:
– banii – motiv invocat de 25% dintre respondenți (250 de subiecți)
– obținerea unui loc de muncă (21%)
– pentru un trai mai bin (19%)
– motive familiale (căsătorie, divorț, reîntregirea familiei – 10%)
– ajutarea familiei rămase acasă (8%)
– studii (6%)
– descoperirea unui alt stil de viață (4,5%)
– prieteni (3%)
– realizare profesională (2,5%).
În special primele trei categorii de răspunsuri sunt strâns legate unele de altele, așa încât ele pot fi privite și cumulat sau asociat. Banii, existența unui loc de muncă și un trai mai bun reprezintă, fără îndoială, cele mai importante dintre motive, existența lor reprezentând pentru individ o garanție a existenței materiale. A avea un loc de muncă plătit decent și sigur reprezintă pentru cei mai mulți indivizi o condiție sine qua non pentru atingerea unui nivel de confort și împlinire morală. Astfel primele trei valori sunt legate de bani și muncă, acestea aflându-se într-o relație de interdependență: munca este generatoate de câștig, obținut prin desfășurarea unei activități sociale utile. Cumulat, cei care au furnizat acest tip de răspunsuri la întrebare reprezintă mai mult de jumătate din totalul persoanelor anchetate. Cu toate acestea, cea mai mare parte a subiecților au declarat că aveau un loc de muncă și anterior plecării lor din România, de unde putem trage concluzia că răsplata financiară pentru ativitățile prestate era considerată ca fiind nesatisfăcătoare. Bineînțeles, având în vedere această situație, se impune să facem distincția între migrantul care este presat de sărăcie, de privațiuni, și cel care este îndemnat de câștiguri mai mari și poate mai ușoare.
Este util să precizăm și faptul că, înainte de a pleca din românia, statutul a aproximativ un sfert din respondenți era unul pasiv, nesigur, care nu aducea venituri deloc sau aducea venituri neregulate și nesatisfăcătoare. Astfel, 12,9% erau persoane fără ocupație, 2,4% erau șomeri, 8,2% erau elevi sau studenți, iar 2,4% erau liber profesioniști. În schimb, peste 40% dintre cei care au venit în Germania fuseseră angajați în România cu contract de muncă, deci avuseseră șansa unui serviciu real, dar care probabil nu le oferea siguranță sau satisfacții suficiente.
Prin urmare, mai mult de jumătate dintre subiecți au ajuns în Germania motivați de șansa găsirii unui loc de muncă și a câștigului care să asigure un trai decent.
Deoarece întrebarea a fost adresată exclusiv românilor imigranți pe teritoriul german, avem garanția că răspunsurile legate de motivele muncii în străinătate coincid în mare măsură cu motivele pentru care au ale să vină în Germania. Cu toate acestea, deoarece considerat că este foarte important să aflăm motivul pentru care au ales să vină în Germania și nu în altă țară, am introdus în chestionarul nostru o întrebare care urmărește să obțină acest răspuns.
Răspunsurile obținute au evidențiat importanța prietenilor și rudelor pentru emigranții români. Astfel, 65% dintre aceștia au mărturisit că au ales ca destinație Germania datorită faptului că deja avea cunoștințe aici, cunoștințe care le-au facilitat accesul pe piața muncii și i-au sprijinit pentru întocmirea documentelor necesare angajării.
Este firesc pentru indivizi să caute situațiile cunoscute, experiențele similare, care le pot ușura pașii pe un drum nou, necunoscut. Aflați oricum într-o țară străină, vorbind o limbă necunoscută, la un loc de muncă nou, faptul că măcar se pot baza pe câțiva prieteni sau rude înseamnă foarte mult.
Un alt motiv important a fost reprezentat de nivelul de trai considerat ca fiind mai ridicat decât în alte țări (18,5%), dar și de condițiile de lucru.
5. Angajarea în Germania și planuri de viitor. Retromigrația
Pentru a cunoaște diverse aspecte ale plecării românilor din țară și angajării lor în Germania, am formulat câteva întrebări semnificative, cuprinse în chestionarul aplicat celor 250 de români aflați în Germania.Am considerat important și util să știm despre conaționalii noștri:
– de cât timp sunt plecați din România?
– în ce alte țări au mai lucrat până în prezent?
– cu ce se ocupă în Germania?
– care este domeniul lor de activitate în Germania?
– care sunt planurile lor de viitor?
În continuare vom prezenta întrebările adresate precum și răspunsurile obținute la acestea:
Aproximativ o treime din subiecții chestionați (32,7%) sunt plecați din România de o perioadă de timp cuprinsă între 3 și 5 ani, fiind urmați îndeaproape de grupul celor plecați de 5-10 ani (24,1%), care, la rândul lor, reprezintă aproximativ un sfert din persoanele intervievate. Următorul grup ca pondere este cel care au plecat dințară de 1-3 ani, iar cel mai mic grup este cel al persoanelor care au plecat din România de mai puțin de un an. Prin urmare, lotul stabilit de noi are o vechime considerabilă de locuit și muncit în afara granițelor țării. Interesant este faptul că 14,8% dintre respondenți au declarat că au plecat din România de mai mult de 10 ani.
Este demn de subliniat faptul că subiecții anchetați în Germania se împart în două categorii: pe de o parte, sunt cei care au venit pentru prima datâ aici, în Germania, iar, pe de altă parte sunt persoane cu adevărată experiență de migrație, care au mai muncit și în altă țară sau chiar în mai multe.
În ce țări ați lucrat până în prezent?
Cercetarea a evidențiat faptul că cei mai mulți dintre respondenți, aproximativ 79%, au lucrat până în prezent, în afară de România, doar în Germania. Dintre celălalte state care au fost în preferințele persoanelor chestionate amintim Ungaria – 8% dintre subiecți au lucrat aici, Italia- 5 %, și Spania – 3%. Alți 5% au declarat că au lucrat în alte state decât cele amintite anterior.
Putem deci constata, că există un nucleu de persoane cu trecut migrator divers, care au trecut prin căutări înainte de a se stabili în Germania, sau care, poate chiar în acest moment caută altceva mai bun, mai potrivit. Faptul că au lucrat în mai multe state poate constitui pentru ei un avantaj, dispunând de o experiență profesională și de viață mai bogată și mai fructuoasă. Aceste persoane de obicei mențin legătura cu diferite persoane din zonele în care au fost sau de la care pot obține informații cu privire la noi oportunități, și-au construit adevărate rețele prin care se pot informa în privința alegerii locului de muncă.
Corelând informațiile referitoare la nivelul de educație al subiecților și ocupația lor în Germania, descoperim faptul că o mare parte dintre aceștia au acceptat să îndeplinească sarcini inferioare pregătirii lor profesionale. Mai mult decât atât, dacă în România aproximativ jumătate dintre subiecți lucrau ca muncitori (50,6%), iată că în Germania procentul acestora crește la 69%. Acest lucru se datorează probabil și limitărilor pieței forței de muncă, probabil asociată cu necunoașterea satisfăcătoare a limbii germane. Probabil unora le-ar fi luat mai mult să își găsească un loc demuncă pe măsura pregătirii lor, sau ar fi trebuit să obțină dovada unor cunoșințe de limbă sau echivalarea unor acte de studii.
Scade însă considerabil procentul celor care nu au nici o ocupație, lucru firesc, de altfel, dacă avem în vedere faptul că au venit aici pentru un loc de muncă și un câștig satisfăcător, deci probabil lipsa unei ocupații nu este o opțiune, ci, mai degrabă, o problemă de moment.
Profilul ocupațional al imigranților români în Germania
Cu privire la domeniul de activitate în care lucrează angajații români, cei mai mulți dintre aceștia, 60,5% prestează activități în sectorul serviciilor, și aproximativ o treime, 32,4%, în construcții.
Într-o cercetare derulată sub coordonarea lui Dumitru Sandu în 2006, construcțiile reprezentau domeniul predilect pentru bărbați (98%), munca menajeră pentru femei (88%), dar și agricultura (72% bărbați și 28% femei). Acestea erau principalele domenii de ocupare a românilor în străinătate. “Ponderea activităților menajere s-a triplat în totalul muncilor efectuate de români în străinătate între 1990-1995 și 2002-2006.
Practica ilegală a unei ocupații este deosebit de ridicată în cazul ocupării menajere și al ocupării agricole în țara de destinație. În genere, ocuparea ilegală a fost mult mai ridicată în Turcia și Italia iar cea legală în Germania, Grecia, Israel, Canada și Statele Unite ale Americii”.
În prezent însă, și mai puține persoane lucrează la negru, în mare parte și datorită reglmentărilor europene ăn domeniul respectării și asigurării de protecție dreptului cetățeanului migrant.
Acesta este graficul care ilustrează domeniul de activitate al lucrătorilor români din Germania:
Un alt aspect care ne-a interesat în mod deosebit a fost reprezentat de investigarea planurilor de viitor ale imigranților români din Germania. Studiile sociologice de actualitate din domeniul migrației identifică retromigrația sau migrația de revenire ca un fenomen ce se face simțit din ce în ce mai pregnant în rândul comunităților de emigranți. Mânați de dorul de patrie, sau doar împinși de dificultățile întâmpinate în țările de destinație, un procent semnificativ dintre emigranți declară că au planuri de revenire în țară sau, cel, puțin, că își doresc să facă acest pas.
Referitor la intențiile de viitor ale eșantionului investigat în cadrul acestei cercetări, cele mai multe persoane au declarat că doresc să rămână în Germania (43%). Cei care doresc să revină în România reprezintă un procent de 31 %,. Există și un procent considerabil de indeciși, de 9 %, iar 17% dintre respondenți declară că au alte planuri de viitor.
Prin urmare, având în vedere aceste proporții, putem afirma că în răndul persoanelor chestionate se conturează mai degrabă intenția de a rămâne un emigrant decât aceea de reveni în România. Desigur, trebuie să avem în vedere faptul că aceste decizii sau dorințe sunt influențate în mod covârșitor, printre altele, și de legăturile emoționale stabilite la destinație, precum și de specificul stilului de viață sau al nivelului de trai.
Planuri de viitor
Dintre cei care au spus că doresc să revină în România, cea mai mare parte au în plan și își deschidă o afacere proprie. Ei consideră că experiența profesională acumulată în Germania, alături de capitalul pe care sunt dispuși să îl investească le vor asigura succesul în țară. Astfel, la întrebarea „Ce intenționați să faceți în România?”, persoanele chestionate au fost invitate să răspundă liber. Această întrebare a fost destinată doar pesoanelor care și-au exprimat intenția de a se întoarce în România.
17,2% din persoanele chestionate au declarat că încă nu știu ce vor face la revenirea în România, deși au afirmat că întenționează să se întoarcă acasă. Probabil pentru aceste persoane legăturile cu locurile natale sunt mai puternice decât beneficiile unor câștiguri materiale, sau situația familială îi determină să nu mai dorească să trăiască departe de casă.
Un procent semnificativ din persoanele chestionate, aproximativ 7%, au declarat că doresc să își petreacă ultimii ani din viață în România. Aflați în pragul vârstei legale de pensionare, și încă proprietari ai unor case moștenite de la părinți în satele săsești, mulți cetățeni români, deși întorși în Germania ca repatriați, afirmă că preferă viața în România. Prin urmare, atunci când perioada de activitate profesională se va încheia, vor alege să trăiască aici, dar cu ajutorul pensiilor obținute în urma activității prestate în Germania.
6. Rolul rețelelor de migranți
Partea finală a cercetării derulată asupra lotului de 250 de români din Germania a avut scop identificarea rolului pe care existența unor rețele de migranți l-a avut în acest proces, și dacă existența unor asemenea rețele le-a influențat decizia cu privire la destinația aleasă.
Am pornit de la ipotezele conform cărora dacă emigranții au deja cunoștințe sau rude plecate într-un alt stat, atunci ei vor prefera să aleagă aceeași destinație, și, dacă la nivelul comunității de origine există rețele de migranți, atunci migranții vor fi încurajați să se îndrepte cu predilecție spre o anumită destinație.
Migrantul român nu pleacă pur și simplu din țară în căutarea unui trai mai bun. El întreabă cunoștințe, rude, se informează. Dorește să aibă un loc de muncă sigur și eventual un spațiu de locuit înainte de ajunge la destinație. Tocmai pentru aceste motive considerăm că emigrația românescă este puternic condiționată de rețelele de migrație, și considerăm că influența lor asupra procesului de emigrație merită studiată. Pentru că influența lor este una dintre posibilele explicații ale faptului că aproape două treimi din totalul emigranților români este concentrat în câteva state vest-europene.
Cei mai mulți dintre subiecții chestionați, peste 70%, au declarat că aveau rude sau cunoștințe în Germania înainte de a veni aici. Probabil că acesta a fost unul dintre factorii care i-au determinat să aleagă să emigreze în Germania, și nu în alt stat.
Aveați cunoștințe/rude în Germania înainte de a veni aici?
Tot rudele și cunoștințele au fost cele care i-au ajutat pe cei mai mulți dintre migranți în găsirea unui loc de muncă. Astfel, fie că a fost vorba despre informații, sau despre recomandări la angajatori, cei mai mulți dintre subiecți au beneficiat de faptul că deja cunoșteau unele persoane în Germania pentru a se angaja aici.
Cum ați obținut primul loc de muncă în Germania?
La întrebarea „Cum ați obținut primul loc de muncă în Germania?”, cei mai mulți dintre subiecți au afirmat că beneficiat de recomandări din partea cunoștințelor (38,3%) sau a rudelor (29,5%). 21,2% au apelat la serviciile unor firme de recrutare, 8,2% la sprijinul instituțiilor statului, în timp ce doar 2,8% au reușit să obțină un loc de muncă pe cont propriu. Prin urmare, peste două treimi din subiecți au avut nevoie de sprijin din partea unor persoane pe care le cunoșteau anterior pentru obținerea unui loc de muncă în Germania, fapt ce dovedește rolul deosebit de important pe care rețelele de migrație îl au.
Cea mai mare parte a informațiilor referitoare la locul de destinație a fost obținută de mai mult de jumătate dintre subiecți tot de la rude sau prieteni (55,3%). Ceilalți s-au adresat colegilor de la locul de muncă, sau de la școală în cazul elevilor și studenților. O altă sursă de informare a fost reprezentată de instituțiile de stat și de firmele specializate în plasarea forței de muncă.
Deși firmele specializate și instituțiile statului ar putea reprezenta surse de informare mai pertinente în astfel de situații, emigranții preferă să se bucure de experiența cunoștințelor lor și să fructifice învățăturile acestora, în ideea de a urma o procedură deja verificată și care a generat rezultatele așteptate.
De unde ați obținut informații despre locul de destinație atunci când ați luat decizia de a emigra?
Cei mai mulți dintre migranți (60%) au declarat că se întâlnesc des sau foarte des cu persoanele care i-au ajutat inițial să ajungă în Germania. Cel mai mic procent dintre persoanele chestionate este reprezentat de cei care au afirmat că nu se mai întâlnesc deloc cu cei care i-au sprijinit în găsirea unui loc de muncă sau a unei locuințe.
În prezent mai mențineți legătura cu persoanele care v-au ajutat să ajungeți în Germania?
Mai mult de trei sferturi din persoanele anchetate au declarat că fac parte din cel puțin o asociație a românilor din Germania (78,5%). Mai mult decât atât, ei apreciază rolul acestor asociații ca fiind deosebit de important în integrarea imigranților în țara gazdă. Din punct de vedere social, aparteneța la o astfel de asociație, atunci când te afli într-o țară străină, lipsit de compania familiei, poate semnifica singurul mod de socializare și comunicare în afara serviciului. Cadrul relaxat, neinstituționalizat în care aceste întâlniri se desfășoară reprezintă o metodă de destindere pentru emigranți. Tot prin intermediul acestor asociații ei reușesc să mențină legătura cu obiceiurile și tradițiile românești, asistă la manifestări culturale sau literare în cazul în care sunt interesați, vizionează filme românești.
Rolul asociațiilor de imigranți în sprijinirea noilor imigranți?
Având în vedere rezultatele acestei cercetări, putem concluziona că existența unor rețele de migrație și contactul cu acestea poate influența migrația într-o anumită direcție geografică. Mai mult decât atât, omul, ca individ social, se simte mai în siguranță atunci când face parte dintr-un grup, simte nevoia să aparțină unei comunități. Pe lângă faptul că aceste rețele oferă informații, sfaturi, recomandări, ele furnizează și microclimatul social necesar bunăstării psihice a fiecărui individ.
Prin urmare, ipoteza potrivit căreia “dacă la nivelul comunității de origine există rețele de migranți, atunci migranții vor fi încurajați să se îndrepte cu predilecție spre o anumită destinație” și-a dovedit validitatea prin cercetarea sociologică de teren. Subiecții chestionați au declarat că o influență importantă în alegerea destinației au avut-o persoanele deja cunoscute din comunitatea de origine, persoane care au avut ocazia să le împărtășească informații despre specificul țării sau orașului, locuri de muncă, posibilități de petrecere a timpului liber.
În ceea ce privește ipoteza “Dacă emigranții au deja cunoștințe sau rude plecate într-un alt stat, atunci ei vor prefera să aleagă aceeași destinație”, rezultatele cercetării sociologice de teren indică validitatea ei, având în vedere faptul că perosanele intervievate au declarat că unul dintre motivele pentru care au ales ca destinație Germania, și nu alt stat, este reprezentat de faptul că deja aveau legături în această țară. Astfel de legături pot fi membri ai familiei, persoane din cercul de prieteni, foști colegi de școală/serviciu, vecini, sau doar persoane din aceași comunitate, cu care poate că nici nu se cunoșteau personal.
Referitor la ipoteza potrivit căreia „Cu cât migranții români sunt mai bine organizați la destinație, cu atât intenția de revenire în țară se manifestă mai puțin”, rezultatele cercetării de teren nu indică existența unei corelații între relațiile sociale ale indivizilor și intențiile lor de revenire în țară. Aceștia sunt mai degrabă influențați în luarea acestei decizii de existența unor membri ai familiei în țara de origine, cum sunt părinții sau copiii, sau de perspectivele profesionale pe care le au. Cei care declară că intenționează să se întoarcă în România vor să aducă înapoi comunității ceva din experiența dobândită în perioada de timp pe care au petrecut-o în Germania, fie că este vorba de capital, sau de abilități dobândite.
Capitolul VIII. STUDENȚI ROMÂNI ÎN GERMANIA
1.Migrația tinerilor români pentru studii
Prăbușirea regimului comunist în țările din sud-estul Europei a însemnat pentru tinerii români și posibilitatea de realizare a studiilor dincolo de granițele impuse de Cortina de Fier. În ultimii douăzeci de ani s-a înregistrat o creștere semnificativă și constantă a numărului acestora, fapt ce argumentează importanța analizării rațiunilor care stau la baza adoptării unei decizii de acest gen precum și a efectelor survenite în plan social.
Statisticile realizate la nivel european propun o cifră oficială de 22.000 de tineri români aflați la studii în străinătate, în timp ce unele organizații din România avansează o cifră de până la 50.000 de studenți români aflați în străinătate.
Numărul studenților din țara noastră a crescut considerabil de la an la an, începând cu anul 1990. Astfel, daca în anul univeristar 1990-1991 erau 25. 927 de studenți în România, șapte ani mai târziu numărul acestora era de peste zece ori mai mare – ajungând la 360.590. În anul universitar 2008 – 2009 numărul total al studenților din învățământul superior din România era de 891.098. În anul universitar 2013 însă, numărul de studenți înmatriculați atât la facultăți din sistemul de stat, cât și la cele particulare, era de 539.852. Aceste date statistice relevă o tendință de creștere fără precedent a numărului populației studențești din România până la nivelul anului 2011, ceea ce semnifică implicit și dezvoltarea societății în ansamblul ei, în special din punct de vedere economic, datorită forței de muncă superior calificate. Calitatea învățământului de după 1990 a fost și ea influențată în mod direct de deschiderea granițelor, întrucât atât studenții, cât și profesorii lor au acum ocazia de a beneficia de studii la universități consacrate, baze de date și cercetare moderne precum și comunicare pe linie profesională care se încadrează în standardele științifice.
După aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, învățământul superior într-un alt stat european a devenit și mai accesibil pentru tinerii români, existând în acest sens numeroase proiecte comunitare care sprijină mobilitățile, precum și importante scăderi în ceea ce privește cuantumul taxei de studiu, unele universități de prestigiu oferind chiar si burse de studiu pentru studenții foarte bine pregătiți. Cu toate acestea, nu s-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului de tineri care aleg sa urmeze o facultate în străinătate. Principalele destinații de studiu alese de peste 12.000 de tineri care au dorit să urmeze studii superioare la o universitate din străinătate sunt Franța, Germania, SUA și Italia. Conform statisticilor publicate de Comisia Europeană, numărul studenților beneficiari de burse Erasmus din România a fost în anul universitar 2011/2012 de 4.578, în scădere cu 0,6% față de anul precedent, situație înregistrată numai în alte două state dintre cele participante la program, pentru care există informații relevante.
În acest interval de timp principalele destinatii pentru studenții români au fost Franța (1.094 de burse), Spania (606), Germania (529), Italia (460) și respectiv Ungaria (291). Aproape 205.000 de studenți, aproximativ 80% din totalul studenților sprijiniți de programul Erasmus în 2011-2012 au optat să petreacă în medie șase luni în străinătate într-o universitate sau în altă instituție de învățământ superior, ca parte a programului lor de studii. Numărul celor care aleg opțiunea de studiu a crescut cu 7,5% în comparație cu anul precedent. Cu o rată de creștere de 18% față de anul precedent, stagiile efectuate în companii continuă să fie din ce în ce mai populare. În 2011-2012, unul din cinci studenți Erasmus, respectiv aproape 50.000, au ales această opțiune.
2. Condițiile de studiu și organizarea studenților români în Germania
Cel mai mare stat din Uniunea Europeană ocupă locul patru la nivel mondial în topul preferințelor studenților străini. Peste 370 de instituții de învățământ superior atrag, grație ofertei bogate și calitative de studiu (peste 15.000 programe), studenți din toată lumea. Alte motive pe care potențialii studenți le consideră atractive sunt îmbinarea dintre cercetare și predare, coordonarea foarte bună a studenților, precum și costurile moderate de studiu și trai. Mai mult decât atât, pentru cei care nu stăpânesc suficient de bine limba germană, există și numeroase programe de studiu în limba engleză. În ceea ce îi privește pe tinerii români, Germania se afla pe locul doi in preferintele studenților și absolvenților. Aceștia merg acolo pentru a invăța și a obține o diplomă, de la care se așteaptă să le deschidă drumul pe piața muncii din Germania.
Prima procedură pe care o au de parcurs studenții români care ajung în Germania la studii este declararea domiciliului, pentru care se prezintă la primăria orașului în care locuiesc, unde pun la dispoziția autorităților un document de identitate și o declarație a adresei la care pot fi localizați. După aceea primesc un document, Anmeldebescheinigung, care reprezintă dovada faptului că locuiesc în Germania. Dovada calității de student se numește Immatrikulationsbescheinigung și este necesară în continuare pentru a face alte demersuri legale, cum ar fi deschiderea unui cont in bancă. Majoritatea băncilor oferă anumite faciltăți, cum ar fi administrarea gratuita a contului sau online banking, pentru studenți, indiferent din ce țară provin.
Studenții străini în Germania, inclusiv românii, au posibilitatea de a beneficia de burse de studiu puse la dispoziție de Serviciul German pentru Schimburi Academice (DAAD). Tot pentru studenți, sunt finanțate cursuri de limbă, programe de master și stagii de cercetare în cadrul universităților din Germania, dar există și posibilitatea de a aplica la un program de studii în limba engleză.
La unele dintre universități studenții au chiar posibilitatea de a se angaja înca din timpul studiilor. În campusul de la Saarland, de exemplu, există 45 de companii și acolo lucrează foarte mulți studenți, fie în domeniul în care se specializează, fie optează pentru recalificare. Pentru activitățile desfășurate, studenții angajați sunt plătiți cu aproximativ 400 de euro pe lună.
Studenții români aflați în Germania au creat mai multe organizații menite a oferi sprijin și consiliere, dar și informații utile celor care doresc să urmeze cursurile unei facultăți în această țară. Una din organizațiile acestora este Liga Studenților Români din Germania, care are ca scop sprijinirea studenților români stabiliți în Germania. Această organizație se bucură de susținerea Ministerului Afacerilor Externe, a Casei Regale, a Senatului României. Această organizație a derulat și o cercetare. Alte organizații sunt: Organizația Tinerilor și Studenților Români din Stuttgart și Baden-Württemberg –Răsunet, Asociația Studențească Româno-Bulgară „Gryphon” Freiburg, sau Asociația Studenților și Tinerilor Români din München – StudRoM.
Liga Studenților Români din Germania a realizat o cercetare cu ajutorul membrilor săi, pe baza căreia s-a urmărit evidențierea trăsăturilor tinerilor români care studiază în Germania. În ceea ce privește motivele care îi determină pe tinerii români să plece la studii în străinătate, aceștia spun că motivul principal a fost dotarea tehnică (95%). Urmatoarele motive le-au reprezentat calitatea cursurilor (87%), profesorii (81%), sistemul de evaluare (74%), aplicabilitatea practică (71%), cultura locală (70%), oportunitățile de angajare (68%) și flexibilitatea programului (57%). Având în vedere aceste sisteme de comparație care au stat la baza deciziei tinerilor de a urma studiile universitare în Germania, putem deduce că ei apreciază sistemul de învățământ din această țară ca fiind superior celui din România, apreciind deopotrivă și posibilitățile de aplicare practică a deprinderilor teoretice acumulate în școală. In ceea ce priveste finanțarea studiilor, 39% dintre respondenți au plecat în străinătate cu bursă, 24% și-au plătit studiile din salariu, 19% cu bani de la parinti și 15% din economii. Este demn de menționat însă faptul că Germania este unul dintre statele europene care ofertă o gamă largă de facilități studenților, inclusiv burse puse la dispoziția tinerilor de statul german sau scutirea de la plata anumitor obligații fiscale. Prin urmare, din punct de vedere financiar, accesul la studii în această țară este mai facil, principalele criterii de admitere fiind cele legate de pregătirea individuală și, în cele mai multe cazuri, cunoașterea limbii germane.
Referitor la intenția tinerilor români de revenire în țară, printre cele mai frecvente elemente pozitive se numără prietenii (46%) și familia (31%). Pe de altă parte, ca și contraargumente, tinerii menționează societatea romanească (64%) și ofertele de angajare (55%). În acest context, 38% dintre cei chestionați au declarat ca "Nu știu" dacă se vor intoarce în Romînia, 36% au raspuns "Nu" și 24% au raspuns că se vor intoarce în țară.
3. Metodologia cercetării sociologice a tinerilor români aflați la studii în Germania
În această secțiune urmărim să verificăm validitatea ipotezei potrivit căreia Cu cât condițiile de studiu oferite de sistemul de învățământ sunt mai precare, cu atât mai mulți tineri români doresc să urmeze cursurile unei facultăți din afara țării. Nu este de neglijat faptul că datorită nivelului ridicat al calității studiilor și al condițiilor de desfășurare a activității de învățare, din ce în ce mai mulți tineri români preferă să urmeze cursurile unei facultăți în altă țară. În egală măsură, prin cercetarea întreprinsă, am urmărit sa investigăm care este motivul pentru care tinerii intervievați au ales ca țară de destinație Germania.
Cercetarea calitativă ale cărei rezultate vor fi prezentate în această parte a lucrării a presupus realizarea a 12 interviuri nondirective cu tineri români, actuali sau foști studenți în Germania. Interviurile în profunzime au fost realizate în perioada mai-iunie 2013, în orașul Craiova. Este de reamintit faptul că selecția în cazul cercetării calitative nu are în vedere reprezentativitatea statistică și de aceea utilizează reguli ce țin seama de obiectivele generale ale cercetării și de caracteristicile dominante asumate în cadrul modelului ipotetic. Toate discuțiile au fost transcrise în întregime pentru a asigura validitatea datelor obținute.
Tinerii care au facut parte din această anchetă sociologică sunt din Craiova sau zona acestui oraș, urmând specializările unor facultăți precum: litere, științe economice, drept, inginerie mecanică, automatică. Șase studenți dintre cei intervievați urmează tot ciclul de licență la universități din Germania, precum Universität Stuttgart, Universität Duisburg-Essen, German Albert-Ludwigs-Universität Freiburg sau Universität des Saarlandes, iar ceilalți fac parte din programul de mobilitate Erasmus, studiind un semestru sau un an la o facultate din Germania.
Cercetarea calitativă a fost structurată pe cinci teme (Ghid de interviu – Anexa ), adaptate profilului subiectului, în funcție de experiența acestuia, și care urmăresc logica generală a proiectului, astfel încât informația obținută să ajute la conturarea unui tablou care să redea specificul actului de migrație pentru studii.
Cele cinci teme ale cercetării calitative sunt:
Motivația plecării
Motivația alegerii Germaniei ca destinație
Planuri de viitor
Relațiile sociale cu colegii și profesorii
Informații necesare pentru plecarea la studii în străinătate
Rezultatele studiului efectuat confirmă încadrarea în tipologia generală a tânărului migrant român pentru studii: persoanele intervievate provin din familii cu nivel de venituri mediu sau ridicat, foarte bine pregătite, și care doresc sa urmeze o carieră în domeniul în care s-au pregătit.
4. Specificul deciziei de a urma studiile universitare in Germania
Deși cele mai multe dintre studiile despre migrație desfășurate la noi în țară analizează fenomenul emigrației lucrătorilor, și eventual consecințele acestui act asupra celor rămași acasă, considerăm că o atenție cel puțin egală trebuie acordată migrației tinerilor români pentru studii. Nu se poate pierde din vedere faptul că tânăra generație reprezintă viitorul unei națiuni, iar specialiștii pregătiți în prezent pot fi forța motrice care să susțină economia națională. Pe de o parte, avem în vedere situațiile în care acești tineri aleg să rămână în țara în care au studiat și după finalizarea pregătirii, iar, pe de altă parte situațiile în care vor reveni în țară. Capacitatea lor de a crește nivelul de expertiză la nivel național este consolidată prin studiile finalizate în străinătate, de unde pot reveni inclusiv cu modele de bune practici aplicabile și în plan local.
Un rezultat important al cercetării acestui segment de populație emigrantă îl reprezintă și aprecierile tinerilor studenți români cu privire la diferențele dintre nivelul la care se desfășoară studiile universitare în România și respectiv, în alte țări, sau la calitatea infrastructurii de învățământ puse la dispoziție.
In ceea ce privește Germania ca și destinație de studii pentru tinerii români, datele oficiale indică o scădere a numărului de sudenți de la 4.043 în anul 2006 la 2.964 în 2010. Acest fapt poate avea următoarele motivații:
În primul rând numărul absolvenților de liceu și de facultate a fost mai mic decât în anii anteriori, această tendință descrescătoare înregistrându-se pe parcursul ultimilor ani.
Teama de necunoscut, birocrația excesivă, sau chiar ezitarea în a-și verifica potențialul în străinătate îi determină pe mulți tineri români sa dovedească lipsă de deschidere față de experiențele noi.
Problemele financiare cu care se confruntă din ce în ce mai multe familii din România, inclusiv pe fondul crizei economice, determină o scădere a bugetului alocat pentru studii, fiind de presupus în mai toate situațiile că urmarea unei facultăți în afara țării presupune anumite cheltuieli suplimentare. Tot legat de acest aspect, mulți tineri rămân în țară pentru că preferă sau sunt nevoiți să lucreze încă din timpul facultății, lucru care este mai greu de realizat în străinătate.
Un aspect specific al migrației românilor pentru studiu în Germania este și limba utilizată, germana fiind mai greu accesibilă pentru tinerii români decat sunt alte limbi, cum ar fi cele de origine latină.
Unele țări din vestul Europei tind să devină din ce în ce mai atractive pentru studenții români, așa cum este cazul Spaniei și Italiei, odată ce comunitățile de români din aceste țări au crescut foarte mult, iar tinerii tind să prefere să meargă într-o țară în care au o rudă sau o cunoștință care îi poate ajuta să se acomodeze mai ușor.
Cu toate acestea, un număr semnificativ de tineri români aleg fie să urmeze cursurile unei facultăți în Germania, fie să petreaca aici un semestru sau chiar un an universitar. În general este vorba despre persoanele vorbitoare de limbă germană, din zone geografice cu afinități speciale față de aceasta, sau care au urmat și un liceu de limbă germană. Nu este de neglijat însă nici numărul celor care provin din alte zone ale țării, fiind atrași aici de un sistem de învățământ performant, dotări moderne, dar și un mod de viață perceput ca diferit față de cel din alte state europene.
În urma prelucrării informațiilor obținute prin intermediul întrebării „Ce motive v-au determinat să urmați cursurile unei facultăți din afara României?”, răspunsurile arată că factorul determinant dominant a fost dorința de „a cunoaște o cultură nouă și un sistem de învățământ foarte dezvoltat și apreciat în Europa”(A.B.), cei mai mulți dintre studenți argumentând că evaluările privind sistemul de învățământ din România nu sunt încurajatoare pentru tinerii care doresc să studieze la un nivel ridicat. Unele dintre persoanele intervievate au adus ca motivație pentru decizia lor și „dorinta de independență și dorința de a cunoaște locuri noi”(P.I.), subliniind faptul că în afară de experiența academică au dorit și să intre în contact cu un alt stil de viață și să demonstreze că se pot descurca pe cont propriu, chiar dacă numai pentru o perioadă de timp limitată. În ceea ce îi privește pe studenții care se află în Germania pentru întreg ciclul de studii universitare de licență, aceste motivații au fost completate de interesul față de un anumit domeniu de studiu care nu era accesibil în România: „domeniul de studiu și specializarea, care nu există în Romania, cât și prestigiul facultății în acest domeniu”.
Principalele avantaje ale studierii în altă țară au fost identificate de către subiecții studiului ca fiind:
– învățarea limbii;
– modul de prezentare și de predare al profesorilor: „se pune foarte mult accentul pe sistemul <<learning by doing>> ;
– infrastructura foarte bine pusă la punct ;
– contacte la diferite instituții, posibilitatea obținerii unui internship la o companie multinațională, „fapt ce te ajută să îți faci o impresie despre munca într-un mediu competitiv și te inițiază în cariera pe care o vei urma”(D.T.);
– dezvoltarea individuală a abilităților de adaptare și comunicare .
C.M. mărturisește: „faptul ca am avut ocazia să trăiesc timp de trei ani acolo mi-a adus multe de învățat, de la limba germană, la beneficii morale și chiar materiale”, dintre acestea din urmă cel mai important fiind posibilitatea continuării sau aprofundării studiilor la o altă universitate de top din Europa. De exemplu, C.M. a studiat Computer Engineering la Universität Duisburg-Essen, fapt ce i-a asigurat o continuitate a studiilor la una din cele mai bune zece universități din Europa , Politecnico di Milano. Alți studenți intervievați au afirmat că, fără îndoială, principalul avantaj este reprezentat de faptul că au reușit să învețe sau să își aprofundeze cunoștințele de limbă străină.
Din punct de vedere social, studiul in strainatate poate oferi multe avantaje și poate fi o experiență care să contribuie la formarea individuală și profesională. Analizat ca și ipostază a procesului de globalizare de interconectare culturală, o astfel de experiență este percepută de tinerii români drept „o oportunitate pentru a invăța să te descurci singur, să te adaptezi la un alt mediu de viață, să cunoști țara respectivă și locuitorii ei”(R.P.).
Răspunsurile obținute la întrebarea „Ce ați studiat înainte de a pleca din România?” relevă faptul că tinerii intervievați sunt absolvenți ai unora dintre cele mai bune licee sau colegii din orașul Craiova, dar decât doi dintre ei au fost influențați de profilul studiilor liceale în selectarea unui domeniu de studiu pentru facultate. Astfel, dintre cei care urmează întreg ciclul de licență în Germania, toți afirmă că au făcut selecția pe baza analizei unor posibilități concrete de angajare sau aplicare a cunoștințelor la finalizarea studiilor. Ei au avut în vedere și faptul că o diplomă obținută în străinătate, împreună cu rețeaua de cunoștințe din timpul facultății le pot facilita angajarea după finalizarea studiilor.
Un aspect important pentru studiul desfășurat a fost constituit de identificarea rațiunilor care au stat la baza selectării Germaniei ca țară de destinație. Astfel, pentru studenți important a fost aspectul material: „facilitățile financiare care sunt acordate studenților din partea guvernului german, nivelul înalt de dezvoltare economică a Germaniei, eventualele posibilități de angajare după terminarea facultății, într-o țară puternic dezvoltată și tehnologizată, costurile reduse ale chiriilor și necesităților zilnice, față de alte țări dezvoltate din Europa” (E.N.), precum și prestigiul facultății în respectivul domeniu: „Industria și managementul textilelor este specializarea pe care am urmat-o, iar în Moenchengladbach, Germania, este una dintre cele mai bune universități din acest domeniu”.
Studenții intervievați au declarat că prezența unor rude sau prieteni în Germania a influențat foarte puțin decizia lor de a urma o facultate aici. Cu toate acestea, ei mărturisesc că familia le-a sprijinit decizia, și, în cele mai multe dintre cazuri, chiar i-a îndrumat în această direcție: „am fost oarecum influențată de parinții mei și am avut exemplul sorei mele ce a studiat tot în străinătate” (A.B.) . Pentru acești tineri a contat însă faptul că mai mulți colegi de generație iau o astfel de decizie de studia în străinătate, considerând că o astfel de experiență poate fi valoroasă pentru a fi competitivi pe piața muncii după terminarea facultății: „chiar la intoarcerea in tara poate fi considerat un punct forte la CV” (C.I.).
În urma prelucrării răspunsurilor obținute la întrebarea „Ce anume v-a determinat să alegeți ca țară pentru studii Germania?”, s-au obținut următoarele categorii de motive, în funcție de importanța acordată de tineri fiecărui motiv:
Motivele alegerii Germaniei ca și țară de destinație
În cadrul interviului a existat o întrebare suplimentară pentru studenții care se aflau în Germania cu o bursă Erasmus, răspunsurile urmărind să identifice avantajele sistemului de educație din Germania față de cel din România. Astfel, calitatea studiilor a fost apreciată ca fiind mai ridicată decât în România,în special având în vedere dotările de care dispun facultățile. Au fost apreciate deopotrivă și spațiile de cazare și celălalte facilități oferite studenților, precum accesul la biblioteci și săli de lectură foarte bine dotate, sau posibilitățile de petrecere a timpului liber în campusurile universitare, alături de alți studenți.
5.Evaluarea sistemului de educație german și planuri de viitor
La întrebarea „Care considerați că este rezultatul faptului că ați ales să studiați în Germania?”, subiecții au apreciat ca având importanță aproximativ egală diploma obținută și experiența de viață dobândită. Astfel, C. M. afirmă: „diploma obținută la o universitate germană mi-a asigurat o continuitate a studiilor la una din cele mai bune zece universități din Europa – Politecnico di Milano”, în timp ce A. C. apreciază : „poate la fel de importantă este și experiența de viață pe care am obținut-o prin interacțiunea pe o perioadă îndelungată cu persoane de diferite naționalități cât și prin încercarea de integrare socială într-un mediu nou”, iar A. B. mărturisește: „studiul în Germania în primul rând m-a ajutat să mă formez ca om. Am devenit o persoană mai responsabilă deoarece am fost nevoită să învăț să mă descurc singură”. Alți studenți apreciază că „experiența, pregatirea profesională și cunoștințele acumultate sunt de asemenea atuuri importante pe care le-am dobandit în urma studiului în străinătate”(P.I.).
Dintre persoanele analizate în cadrul acestui studiu doar una și-a exprimat intenția clară de a continua studiile în străinătate, alegând un master în același domeniu al studiilor de licență, dar într-o altă țară europeană. Alți studenți au precizat că deși își doresc să rămână în Germania sau în alte state vestice, nu au perspective concrete, cel puțin pentru moment. Oricum, majoritatea au declarat că după finalizarea studiilor doresc să se angajaze, și eventual să urmeze în paralel cursurile de master. La întrebarea „Care sunt motivele pentru care vreți să vă întoarceți în țară?” , răspunsurile au fost variate, dar se identifică o intenție comună de a utiliza cunoștințele dobândite pe parcursul șederii în Germania: „Mă întorc pentru a mă implica în afacerea familiei, fiind în același domeniu în care mi-am efectuat studiile”(A.B.) sau „Legăturile puternice cu România, cu familia și prietenii, dorința de a mă realiza profesional în propria țară prin aplicarea cunoștințelor dobândite în Germania. De asemenea dificultățile de integrare socială, de acomodare cu stilul de viață și cu particularitățile comportamentale ale germanilor.”(A.C.) Prin urmare, deși cei mai mulți dintre studenți apreciază experiența studiilor în Germania ca fiind una pozitivă și valoroasă pentru dezvoltarea lor, aleg să pună în practică cunoștințele dobândite înapoi în țară.
Cei care au declarat că nu vor reveni în țară sunt cei care aveau la momentul interviului posibilități reale de angajare sau fuseseră admiși la studii masterale la universități din Germania sau din altă țară.
Un alt scop urmărit în cadrul acestui studiu a fost acela de a identifica relațiile sociale pe care tinerii români migranți în Germania pentru studii le-au stabilit cu persoanele cu care au intrat în contact. S-au urmărit astfel în principal relațiile cu profesorii și cu colegii.
La întrebarea „În timpul studiilor v-ați făcut prieteni dintre colegii de altă naționalitate decât cea română?” toți studenții au răspuns afirmativ, și cei mai mulți dintre ei afirmă că își petreceau timpul liber în compania colegilor de diverse naționalități. În ceea ce privește colegii nemți, răspunsurile oferite relevă faptul că tinerilor români le-a fost mult mai ușor să construiască relații de amiciție cu tinerii de alte naționalități decât cea germană, invocând ca motiv caracterul mai conservator și atitudinea acestora din urmă, dar afirmă că nu au întâmpinat dificultăți în interacțiunea cu aceștia în cadrul cursurilor. Mai mult decât atât, chiar dacă în plan general atitudinea a fost una rezervată, C.M. a afirmat: „Mi-am facut câțiva prieteni de naționalitatea germană, dar vreau sa menționez că nemții stăteau mai mult între ei, într-un grup al lor. Totuși, cea mai bună prietenă a mea din perioada studiilor în Germania este de naționalitate germană.”
Alți tineri sunt de părere că “au fost multe bariere de depășit. Prima și probabil cea mai mare a fost limba. De fiecare dată când a trebuit să interacționez cu oamenii, mă rugam ca să vorbească cineva engleza. Dar de multe ori nu era cazul”, relatează C.I. Tânăra conchide că decizia de a participa la programul Erasmus a fost una care a imbogațit-o foarte mult din punct de vedere social și care a avut un mare impact asupra ei.
Referitor la apartenența la diverse asociații de studenți care activează pe teritoriul Germaniei, doar trei dintre tinerii intervievați au afirmat că sunt membri. Ei au declarat că acest cadru organizat de întâlnire pentru studenții români din Germania le-a oferit sprijin și consiliere în rezolvarea unor probleme precum găsirea unei cazări convenabile, dar și posibilitatea de a interacționa cu persoane cu care aveau multe lucruri în comun. Dintre studenții aflați în Germania prin programul Erasmus, toți au afirmat că fac parte din organizații studențești din România, organizații care le-au facilitat accesul la informații privind programele de burse în străinătate. Tot în cadrul acestor asociații au primit și informații despre astfel de experiențe de la colegii mai mari.
În ceea ce privește relațiile de comunicare pe care tinerii români le-au avut cu profesorii din Germania, tinerii au afirmat că „profesorii aveau în general un aer foarte rezervat”; alții studenți, de la Universitatea din Freiburg, au povestit că „în campus se organizau seri tematice, iar câte un profesor era responsabil în fiecare astfel de seara. Se distrau cu noi, dar a doua zi, la ore, erau foarte serioși.”
Față de colegii lor rămași acasă, tinerii români care studiază în străinătate angajează relații de comunicare noi și complexe. Ei descifrează zi de zi noi tipare de comportament, se regăsesc în ipostaze sociale inedite. Mulți dintre ei au mărturisit că aveau în vedere anumite stereotipuri înainte de studia în Germania. Unele dintre ele au fost validate, dar de cele mai multe ori au constatat faptul că un mediu dinamic și cosmopolit poate determina apariția unor noi judecâți de valoare cu privire la indivizii cu care au intrat în contact.
Cea din urmă parte a acestei cercetări calitative a avut în vedere identificarea tipurilor și surselor de informare considerate de tinerii români utile pentru a lua decizia de a studia în altă țară. Astfel am aflat că cei mai mulți dintre tineri au obținut informațiile de pe Internet, direct de pe site-urile facultăților la care au aplicat, și cu care au comunicat în mod direct prin intermediul poștei electronice. Dintre studenții cu bursă Erasmus, cei mai mulți spun că informațiile le-au fost furnizate de facultatea la care studiză în România; ei au mai adăugat că au obținut informații valoroase, dar mai puțin oficiale de pe forumuri ale românilor aflați în Germania: „am intrat pe un forum, și de acolo am aflat unde să îmi caut chirie. Așa am ieșit mai ieftin decât dacă stăteam în campus.”(P.I.)
Studenții intervievați sunt de părere că ar fi util să existe un loc în care această informație să fie disponibilă, să aibă posibilitatea de a accesa o bază de date cu toate universitățile din Europa, condițiile de admitere, posibilitățile de cazare, cuantumul taxelor. Ei au mai afirmat că încă din liceu, în anii terminali, cei mai buni elevi discută despre posibilitatea de a studia în străinătate, fie cu sprijinul unor burse, fie prin autofinanțare: „la noi în clasă mulți vroiau să plece. În Anglia li se părea cel mai bine, din cauza limbii, dar acolo daca nu ai bursă taxele sunt foarte mari.”(D.T.)
Majoritatea tinerilor din România nu au fost implicați într-un act de migrație internațională. Cei care au reușit să plece în străinătate au fost, de regulă, elevii cei mai buni sau au avut pe cineva stabilit definitiv în străinătate. Este de asemenea de reținut faptul că migrația de orice fel (pentru muncă, studii sau turism) implică unele costuri, pe care doar cei cu bani le pot acoperi. Așadar,cei care au fost în străinătate au avut și au mai mulți bani decât restul. Îngrijorător rămâne faptul că aproape jumătate dintre tinerii intervievați și-ar dori să se stabilească definitiv în străinătate. Aceștia au venituri mai mari și valorizează munca. Vor accesa rețeaua personală de relații (prieteni, rude care sunt stabilite definitiv în străinătate), pe care deja o au, și, probabil, se vor integra cu succes, pentru că sunt foarte toleranți. Care va fi destinul acestei generații de potențiali „tineri migranți definitivi” rămâne de văzut, în contextul noilor politici de migrație din Uniunea Europeană.
CONCLUZII, PROPUNERI ȘI DEZVOLTĂRI ULTERIOARE
Tema de cercetare propusă spre dezvoltare suscită în societatea românească ample discuții și puncte de vedere diferite. Migrația românilor, indiferent de destinație, este un subiect deosebit de actual, având capacitatea reală de a influența viața socială contemporană. De la exportul de profesioniști din industrie, până la plecarea personalului medical calificat sau pierderea forței de muncă din producție, exodul acestor lucrători semnifică o pierdere semnificativă pentru societatea românească. Considerăm că beneficiile pe termen scurt, reprezentate de remitențele pe care emigranții români le trimit familiilor din țară, nu reușesc să depășească din punct de vedere valoric aceste pierderi.
Noutatea pe care această teză de doctorat o aduce în studiile sociologice dedicate migrației internaționale o constituie tocmai țara de destinație supusă analizei. Astfel, în urma consultării unor lucrări de specialitate și a cercetărilor întreprinse de specialiști români, am constatat ca nu există o lucrare dedicată exclusiv migrației românilor în Germania, una dintre cele mai importante țări-gazdă pentru fluxurile de emigranți români. Studiile disponibile în acest moment vizează mai degrabă comunități restrânse din care au plecat un număr semnificativ de etnici germani, precum și efectele acestor plecări. Tocmai acesta este motivul pentru care noi ne-am propus cercetarea sociologică a comunității de români din Germania, identificând și analizând astfel și persoanele care au plecat aici pentru rațiuni de altă natură decât cela etnice. Bunăoară, unii imigranți sunt in Germania pentru studii, alții pentru un loc de muncă, sau pentru a se alătura celorlalți membri ai familiei.
Am constatat însă, din analiza rezultatelor cercetării, că migrația etnică a avut o influență covărșitoare în structurarea fluxurilor migratorii către Germania. Ea a precedat migrația pentru lucru a cetățenilor români, iar cei care au plecat au menținut legătura cu cei rămași în țară, transmițându-le informații și experiență, care ulterior le-au facilitat procesul de emigrație.
În redactarea tezei de doctorat am pornit de la studierea materialelor și informațiilor existente în domeniu. Deși literatura de specialitate este bogată, la o primă vedere se poate afirma că studiile care urmăresc descrierea comunităților de români din anumite țări nu sunt numeroase. Cei mai mulți dintre cercetători au urmărit teoretizarea fenomenului de migrație, precum și înscrierea migranților în anumite tipologii. Am regăsit în publicațiile de specialitate un interes deosebit argumentării motivelor și cauzelor care determină mișcările migratorii, argumentații care s-au dezvoltat în conturarea unor teorii de specialitate. Bineînțeles că niciuna dintre aceste teorii nu este exhaustivă, nereușind să expliciteze toate fațetele procesului, dar niciunul dintre autori, de altfel, nu pretinde acest lucru.
Literatura românescă din domeniul migrației a urmărit, pe de altă parte, două direcții importante. Pe de o parte, am identificat un număr considerabil de studii dedicate analizei unor comunități, de cele mai multe ori rurale, din care au emigrat un procent semnificativ de locuitori. O altă direcție importantă de cercetare urmărită de specialiștii români a fost reprezentată de efectele pe care migrația le are asupra comunităților de origine și membrilor ei. Astfel, cercetări valoroase s-au concentrat pe problematica efectelor emigrației părinților asupra copiilor rămași acasă, sau cea a modificării raporturilor din cadrul familiei sau comunității restrânse.
În lucrarea de față ne-am propus mai degrabă să realizăm un studiu al comunității emigranților români din Germania, accentuând rolul rețelelor de migranți în acest proces. Interviurile au surprins o multitudine de nuanțe, aceasta și datorită faptului că tema referitoare la procesul de emigrație este una de actualitate, intens dezbătută atât la nivelul grupurilor mici de indivizi, cât și la nivel macrosocial, prin mediatizare tradițională ori on-line.
Atunci când ne raportăm la procesul de migrație din punct de vedere individual, primul beneficiu adus în discuție este cel de natură financiară, remitențele emigranților români constituind un element esențial în dezvoltarea socio-economică a societății românești contemporane. De asemenea, alte elemente ce face parte din setul de avantaje inerente acestui proces sunt creșterea nivelului de trai, creșterea puterii de cumpărare, și implicit a producției, dezvoltarea unei rețele de locuri de muncă bine plătite și creșterea nivelului de trai. În ceea ce privește situația României prin prisma acestor avantaje, opiniile indivizilor sunt destul de sceptice, în sensul în care beneficiile economice nu sunt tocmai vizibile sau nu sunt bine asimilate.
Pe de altă parte, principalele dezavantaje și riscuri ale fenomenului de migrație se regăsesc în primul rând în sfera socio-culturală. Bunăoară, din punct de vedere economic, riscul principal este reprezentat tot de creșterea puterii de cumpărare amintită anterior. Aceasta nu are baze solide, reprezentate de factori din plan național, ci se bazează în mare parte pe banii obținuți de români în afara granițelor țării. Riscul este reprezentat de posibilitatea ca aceste câștiguri să nu se mai realizeze, sau, în eventualitatea în care migranții aleg să își ia familiile alături de ei în altă țară, să nu mai ajungă în România.
Opiniile surprinse au arătat că din punct de vedere social și cultural schimbările sunt complexe, iar elemente precum depopularizarea (datorată migrației excesive) sau deculturalizarea (în sensul pierderii propriilor valori și tradiții) afectează în special societatea românească. Așadar, fenomenul mobilității afectează statele puternic invadate de emigranți (printr-un efort economic de susținere a acestora), cât și statele slab dezvoltate, care furnizează resurse umane (prin aspecte de natură socială, în contextul în care educația copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate este una nepotrivită, care nu reușește să țină pasul, de exemplu, cu noutatea educativă bazată pe tehnologie).
Provocarea de la care a pornit această cercetare a fost aceea de a realiza un tablou care să redea fidel trăsăturile și stilul de viață al comunității românilor din Germania. În cadrul lucrării de doctorat ne-am propus, în esență, să descoperim informații și elemente de specificitate ale acestor comunități, și să identificăm elementele care i-au determinat pe acești oameni să își părăsească zonele de origine și să își ducă existența, pentru o perioadă de timp determinată sau nu, în alt stat. Mai mult decât atât, am urmărit să identificăm ce anume i-a atras pe acești migranți în Germania, comparativ cu alte state. Rezultatele activității de cercetare, însă, au dezvăluit faptul că un factor esențial de influență în procesul migrației românilor în Germania a fost reprezentat de existența unor rețele de migranți care au facilitat deplasarea cu predilecție către anumite zone geografice și către anumite sectoare de activitate. Astfel, susținuți financiar și moral de rude sau cunoștințe care deja trăiau în Germania, românii au ales să preia modelul acestora și să beneficieze de experiența lor de migrație.
Din punct de vedere metodologic, lucrarea este structurată în trei părți. Prima parte, care cuprinde primele două capitole, este o sinteză a informațiilor existente în domeniul migrației internaționale. Astfel, în primul capitol am prezentat legislația existentă în domeniu la nivel internațional, iar cel de-al doilea capitol este menit a prezenta principalele teorii din domeniu.
Cea de a doua parte a lucrării care cuprinde următoarele trei capitole, a rezultat din necesitatea de a analiza, prin analiza datelor oficiale, specificul fenomenului de emigrație din Româniași deplasare către Germania. Astfel, pornind de la datele furnizate de instituții de specialitate, precum Institutul Național de Statistică din România, sau Biroul specializat din Germania, dar și de organizații internaționale care activează în aces domeniu, am analizat statistici și informații publice cu privire la numărul de emigranți, evoluția acestor cifre pe parcursul anumitor perioade de timp, sau factorii care le influențează. Am încercat, în egală măsură, să realizăm anumite corelații între evoluția cifrelor care indică numărul de migranți români și anumite caracteristici ale piețelor interne care influențează această evoluție, cum ar fi rata șomajului, nivelul inflației reflectat în nivelul de trai, sau nivelul de salarizare.
În partea finală a cercetării, concretizată în ultimele două capitole, am analizat rezultatele obținute în urma cercetării sociologice de teren. În primul rând, am apelat la ancheta sociologică pe bază de chestionar pentru a investiga specificul comunității românești din Germania. Răspunsurile obținute au generat și rezultate care subliniază rolul rețelelor de migranți în acest fenomen. În ultimul capitol am prezentat rezultatele obținute în urma intervievării unui număr de 12 studenți de origine română care se află la studii în Germania. Relatările lor au permis și relizarea unei comparații între calitatea învățământului din România, și respectiv, Germania, precum și identificarea planurilor lor de viitor, planuri care cuprind, pentru mai mult de jumătate din studenții intervievați, revenirea în România.
În realizarea cercetării sociologice și a redactării lucrării de doctorat am pornit de la scopul declarat de a redacta o lucrare cu caracter unitar în care să analizăm procesul de migrație din România în Germania, lucrare care poate constitui baza redactării unor politici unitare și pertinente în domeniul migrației. O cercetare a documentelor oficiale din legislația românească ne indică faptul că nu există un cadru de reglementare a problematicii părăsirii țării de către un număr din ce în ce mai mare de cetățeni români. Apreciem că acesta este un domeniu de importanță deosebită pentru evoluția societății românești contemporane, dar, care, din păcate, este insuficient reglementat. Bunăoară, imigrația cetățenilor străini în țara noastră se bucură de o riguroasă prevedere legislativă, în timp ce în domeniul plecării cetățenilor români către alte țări se fac foarte puține limitări de ordin legislativ. Desigur, este greu de apreciat în ce măsură astfel de limitări ar aduce atingere libertății de circulație a persoanelor ca și libertate fundamentală acordată cetățenilor europeni. Considerăm însă ca fiind necesare un control mai riguros al plecărilor, și o încercare de încadrare a acestora într-un cadru legislativ actual. În concluzie, se impune existența unei politici în domeniul emigrației, iar lucrarea de față își propune să constituie, alături de alte lucrări de specialitate, un posibil punct de plecare în demersul de redactare a unui astfel de document.
Apreciem că, în complexitatea ei, migrația reprezintă un cumul de avantaje și provocări (riscuri), pe care dacă le înțelegem, putem să le gestionăm în mod corespunzător, în ideea în care trebuie urmărite asimilarea de beneficii și progresul societăților, atât cele de origine, cât și cele de destinație, sub aspect socio-economic.
Această lucrare, care documentează migrația românilor din Germania, poate constitui un veritabil punct de pornire în dezvoltarea unor cercetări viitoare. Astfel, considerăm că existența unor rețele de migranți și explicitarea influenței lor în procesul migrației este un subiect insuficient exploatat în literatura de specialitate din România. O cercetare aprofundată a acestei teme, precum și un studiu comparativ bazat pe zone de origine și de destinație poate fi realizat în viitor, având în vedere volumul constant al fluxurilor de români care părăsesc țara. Din păcate, limitările impuse de tema de cercetare abordată în cadrul studiilor doctorale nu a permis realizarea unei asemenea comparații, decât eventual pornindu-se și de la datele oferite de alte cercetări anterioare, dar decalarea din punct de vedere cronologic nu ar fi permis ca o astfel de paralelă să fie realizată la nivelul corespunzător de exigență științifică.
Bibliografie selectivă
Cărți:
Articole și studii de specialitate:
Rapoarte de cercetare:
Anexă 1
ASOCIAȚII ROMÂNO-GERMANE DIN GERMANIA
Anexă 2
MASS MEDIA DE LIMBA ROMÂNĂ
Anexa 3
CHESTIONAR
ROMÂNII DIN GERMANIA
Stimată doamnă, Stimate domn,
Acest chestionar are o finalitate științifică, și anume cunoașterea situației cetățenilor români care trăiesc în Germania, precum și motivele care i-au determinat să părăsească România și să aleagă această destinație.
Cercetarea la care vă invităm să participați este inițiată de drd. Alexandra Porumbescu, doctorand în cadrul Școlii Doctorale de Sociologie a Universității din Craiova . Răspunsurile pe care le vom obține nu vor fi comunicate nimănui în această formă (sunt confidențiale). Vă rugăm să răspundeți la toate întrebările în mod sincer.
Vă rugăm să completați acest chestionar și să îl trimiteți la adresa [anonimizat], adresă care este de asemenea disponibilă în cazul în care aveți nelămuriri referitoare la completarea chestionarului.
Vă mulțumim pentru ajutorul dumneavoastră.
1. Care era statutul dumneavoastră profesional în România?
2. Care sunt motivele pentru care ați plecat din România și ați ales să trăiți în străinătate?
3. Care a fost motivul pentru care ați venit în Germania?
4. Din ce regiune din România proveniți?
5. Sexul:
Masculin Feminin
6. În ce categorie de vârstă vă încadrați?
7. Ce stare civilă aveți?
Căsătorit/ă Necăsătorit/ă Divorțat/ă Văduv/ă
8. Care este ultimul nivel de studii pe care l-ați absolvit?
9. Ce ocupație aveați în România?
10. Ce ocupație aveți în Germania?
Aad
11. În ce domeniu de activitate lucrați în Germania?
12. De cât timp sunteți plecat din România?
13. În ce țări ați lucrat până în prezent?
14. Cât de dificil apreciați că a fost să găsiți un loc de muncă în Germania?
15. În viitor, intenționați să…
16. (Doar pentru persoanele care au ales var. 1 la întrebarea anterioară):
Ce intenționați să faceți în România?
17. Aveați cunoștințe/rude în Germania înainte de a veni aici?
DA NU
18. Cum ați obținut primul loc de muncă în Germania?
19. De unde ați obținut informații despre locul de destinație atunci când ați luat decizia de a emigra?
20. În prezent mai mențineți legătura cu persoanele care v-au ajutat să ajungeți în Germania?
21. Faceți parte din vreo asociație de români din Germania?
DA NU
22. (pentru cei care au răspuns afirmativ la întrebarea precedentă):
Care considerați că este rolul acestor acestor asociații în sprijinirea noilor imigranți?
23. Ați ajutat vreodată un migrant să vină în Germania?
DA NU
Vă rugăm să recomandați o alta persoană de origine română din Germania pentru a i se aplica acest chestionar.
Nume:_______________ Prenume: _____________________________
Date de contact:
Adresă e-mail: __________________________
Număr de telefon: _______________________
Date de indentificare subiect : Anexă 4
Vârstă
Educație
Ocupație
Unde locuiește
Ghid de interviu
Anexă 5
Asezarile etnicilor germani din Banat si Transilvania de Sud conform inventarierii facute de Grupul Etnic German in 3.11.1940
Anexă 6
Întâlnire a românilor în orașul Stuttgart
Biserică fortificată din satul Biertan,
reprezentativ pentru comunitatea sașilor din Transilvania
Bibliografie selectivă
Cărți:
Articole și studii de specialitate:
Rapoarte de cercetare:
Anexă 1
ASOCIAȚII ROMÂNO-GERMANE DIN GERMANIA
Anexă 2
MASS MEDIA DE LIMBA ROMÂNĂ
Anexa 3
CHESTIONAR
ROMÂNII DIN GERMANIA
Stimată doamnă, Stimate domn,
Acest chestionar are o finalitate științifică, și anume cunoașterea situației cetățenilor români care trăiesc în Germania, precum și motivele care i-au determinat să părăsească România și să aleagă această destinație.
Cercetarea la care vă invităm să participați este inițiată de drd. Alexandra Porumbescu, doctorand în cadrul Școlii Doctorale de Sociologie a Universității din Craiova . Răspunsurile pe care le vom obține nu vor fi comunicate nimănui în această formă (sunt confidențiale). Vă rugăm să răspundeți la toate întrebările în mod sincer.
Vă rugăm să completați acest chestionar și să îl trimiteți la adresa [anonimizat], adresă care este de asemenea disponibilă în cazul în care aveți nelămuriri referitoare la completarea chestionarului.
Vă mulțumim pentru ajutorul dumneavoastră.
1. Care era statutul dumneavoastră profesional în România?
2. Care sunt motivele pentru care ați plecat din România și ați ales să trăiți în străinătate?
3. Care a fost motivul pentru care ați venit în Germania?
4. Din ce regiune din România proveniți?
5. Sexul:
Masculin Feminin
6. În ce categorie de vârstă vă încadrați?
7. Ce stare civilă aveți?
Căsătorit/ă Necăsătorit/ă Divorțat/ă Văduv/ă
8. Care este ultimul nivel de studii pe care l-ați absolvit?
9. Ce ocupație aveați în România?
10. Ce ocupație aveți în Germania?
Aad
11. În ce domeniu de activitate lucrați în Germania?
12. De cât timp sunteți plecat din România?
13. În ce țări ați lucrat până în prezent?
14. Cât de dificil apreciați că a fost să găsiți un loc de muncă în Germania?
15. În viitor, intenționați să…
16. (Doar pentru persoanele care au ales var. 1 la întrebarea anterioară):
Ce intenționați să faceți în România?
17. Aveați cunoștințe/rude în Germania înainte de a veni aici?
DA NU
18. Cum ați obținut primul loc de muncă în Germania?
19. De unde ați obținut informații despre locul de destinație atunci când ați luat decizia de a emigra?
20. În prezent mai mențineți legătura cu persoanele care v-au ajutat să ajungeți în Germania?
21. Faceți parte din vreo asociație de români din Germania?
DA NU
22. (pentru cei care au răspuns afirmativ la întrebarea precedentă):
Care considerați că este rolul acestor acestor asociații în sprijinirea noilor imigranți?
23. Ați ajutat vreodată un migrant să vină în Germania?
DA NU
Vă rugăm să recomandați o alta persoană de origine română din Germania pentru a i se aplica acest chestionar.
Nume:_______________ Prenume: _____________________________
Date de contact:
Adresă e-mail: __________________________
Număr de telefon: _______________________
Date de indentificare subiect : Anexă 4
Vârstă
Educație
Ocupație
Unde locuiește
Ghid de interviu
Anexă 5
Asezarile etnicilor germani din Banat si Transilvania de Sud conform inventarierii facute de Grupul Etnic German in 3.11.1940
Anexă 6
Întâlnire a românilor în orașul Stuttgart
Biserică fortificată din satul Biertan,
reprezentativ pentru comunitatea sașilor din Transilvania
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Migratia Romanilor In Germania (ID: 122319)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.