Migrația O Provocare Pentrupoliticile Uniunii Europene
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ȘTIINTE POLITICE
LUCRARE DISERTAȚIE
MIGRAȚIA
O PROVOCARE PENTRUPOLITICILE UNIUNII EUROPENE
Coordonator,
Prof.
Absolvent,
BUCURESTI 2016
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
Migrația în interiorul Uniunii Europene
1.1. Ce este migrația?
1.2. Cauzele migrației
1.3. Migrația legală – expresie a libertății. Premize și efecte
1.4. Migrația ilegală – fenomen de circumstanță. Riscuri și pierderi
1.5. Modalități de încetare a prezenței străinilor pe teritoriul unui stat
1.6. Migrația popoarelor – scurt istoric
1.7. Migrația- oprovocare pentru politica europeană
CAPITOLUL 2
Introducerea în drepturile și libertățile cetățenilor europeni
2.1. Libera circulație a persoanelor
2.2. Drepturile fundamentale – Carta Europeană
CAPITOLUL 3
Italia, țara de imigrație într-o lume de emigranți
3.1. Italia azi.Un adevarat paradis al imigranților…
3.2. Carta valorii cetățeniei și integrării
3.3. Imigranții romani în Italia
3.4. Fața negativă a fenomenului migrației. Criza imigranților români în Italia
3.5. Reacția autorităților italiene versus legislația europeană
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Această lucrare încearcă să abordeze o problemă veche, însă în același timp de mare actualitate, cu care se confruntă în prezent din ce în ce mai puternic Uniunea Europeana și anume, fenomenul migrației în contextul unei continue extinderi a granițelor acesteia, respectiv al integrării imigranților în aceste comunităti, atât din perspectiva politicilor guvernamentale cât și din punctul de vedere al punerii în practica a acestor politici.
Dacă luăm în considerare faptul că, din 21 decembrie 2007 punctele de frontieră au fost desființate, iar călătoriile către țările UE vor fi lipsite de inconveniente, în curând controlul în aeroporturi va dispărea, însă nu și problemele. Zona Schengen, numită astfel după un mic orașel din Luxemburg, unde a fost semnat primul acord în 1985 între Belgia, Luxemburg, Germania și Franța, s-a extins treptat. Renunțarea la granițe nu înseamnă renunțarea la controlul efectiv al celor care traversează granițele. Din contră, vameșii vor trebui să lupte cu imigrația ilegală, dar nu numai, cu traficul de droguri și de ființe umane .
Din septembrie 2015 până în prezent, Belgia, Danemarca, Germania, Ungaria, Austria, Slovenia, Suedia și Norvegia aub reintrodus controalele la frontierele lor interne, pentru a preveni amenințări la adresa securității interne și a ordini publice ca urmare a deplasărilor migranților neregulamentari.
Din cauza crizei a migranților și a refugiaților, unele state member s-au confruntat cu dificultăți, considerabile încât și-au asigurat controale la frontierele externe impuse de acquis-ul Schengen, precum și primirea și procesarea migranților care soseau la granițele lor.
Grecia fiind cea mai afectată de această evoluție, în primul rând din cauza poziției geografice, fluxul migratorilor prin Marea Egee, ceea ce a facut ca această zonă să devină cea mai expusă din punct de vedere al migrației neregulamentare.
Uniunea Europeană sprijină statele member de a crea frontier externe solide și coerente. Pentru perioada 2014-2020 oferă fonduri pentru securitatea internă de peste 2,7 miliarde euro.
În ultimii ani s-a constatat că relativa prosperitate economică și stabilitate politică din UE au exercitat un efect de atracție major asupra migrației internaționale. Se observă o creștere a numărului de locuitori din Uniunea Europeană, în 2012 depășindu-se pragul de 500 de milioane de locuitori. Statisticile recente arată că populația din Uniunea Europeana este încontinuă creștere dar cu tendință de îmbătrănire, pe măsură ce numărul nou-născuților scade iar speranța de viață crește.
Libera circulație a persoanelor în interiorul acestui spațiu presupune și o liberă circulație a mărfurilor, a forței de muncă, cât și o libertate de stabilire pe teritoriul oricărui stat. Astfel că statele participante și-au dat acordul pentru cooperare interguvernamentală între instituțiile judiciare și polițienești pentru a păstra o evidență cât mai exacta a persoanelor ce tranzitează ori se stabilesc în acest spațiu. Eliminarea granițelor interne între membrii Pactului Schengen a dus totodată și la o înăsprire a controlului vamal în exteriorul acestora.
In anul 2016 Comisia consolidează norme prin instituirea unui standard al Uniunii în materie de gestionare a frontierelorpentru a ține seama de toate aspectele legate de gestionarea frontierelor externe ale Uniuni.
Totodată a facilitat o mult mai ușoară migrație a forței de muncă, cetățenii anumitor state participante la acest pact au gasit o mai mare usurință în a părăsi țara natală pentru a se stabili într-un alt stat al uniunii unde nivelul de trai și perspectiva găsirii unui loc de muncă mai bine platit erau considerabil ridicate.
În anul 2010 s-a adoptat Programul de la Stockholm unde au definit prioritațile majore ale Uniunii Europene în domeniul justiției, afacerile interne și imigrația pentru perioada 2010-2014, fiind o continuare a programului de la Tampere 1999-2004 si Haga 2005-2009.
Consiliul European la date de 26 și 27 iunie 2014 prin articolul 68 a definit”orientările strategice ale planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de libertate , securitate și justiție”pentru perioada 2014-2020.
La data de 23 aprilie 2015, statele membre s-au angajat să ia masuri de urgență pentru salvarea migranțiilor și a intensifica acțiunea Uniunii in domeniul migrației, fiind votată în data de 29 aprilie 2015.Comisia Europeană propune plasarea imigranților în centrul priorităților. Se ia măsuri imediate pentru a face față situației de criză din Mediterană,precum și o bună gestionare a migrației sub toate aspectele.
Astfel în primul capitol , doresc să prezint pe scurt fenomenul migrației existente în interiorul Uniunii Europene, cauzele si formele acesteia, precum și avantajele și dezavantajele.
Al doilea capitol al acestei lucrări este acela de a prezenta legislatia UE referitoare la drepturile fundamentale și la libertățile cetățenilor membrii ai Uniunii Europene, în scopul unei mai bune cunoșteri a oportunitaților pe care le oferă aceasta, precum și a modalităților concrete de exercitare și protejare a acestora.
Înceeaceprivesteultimul capitol, am ales analizareauneițări, care într-un interval de nici un secol a cunoscutambelevariante ale migrației, eafiinddenumităîn 2003 oadevarată "țară de imigrant într-o lume de emigranti". Scopulacestui capitol esteacela de a subliniafaptulcă, migrațiapoateaveașifețe negative, lucru care însă nu trebuiesăducăniciodată la forme de discriminarisauxenofobieînmasă. Migrația nu trebuie considerate doar o stare de criză, ci aceastatrebuiesăimplice din parteapoliticienilorfiecăreităricomunitare, precumși a Uniunea Europene, oviziuneși un comportament care înperspectivăsăatenuezeefectele negative ale acestuifenomen.
CAPITOLUL 1
Migrația în interiorul Uniunii Europene
Mișcările masive de populație dincolo de frontierele țării de origine nu reprezintăo noutate a ultimilor decenii. Este adevărat , încă de la inceputul secolului XX, procentul celor ce emigrau din populația totală a lumii nu era foarte diferit de cel înregistrat la sfârșitul secolului XX. În zilele noastre însă, numărul persoanelor care trăiesc dincolo de granițele țării de origine tinde să depașească cu mult acest prag.
Lărgirea Uniunii Europene a condus în timp la o creștere din ce în ce mai mare a migrației legale în interiorul acesteia. Libera circulație a persoanelor și a forței de muncă, a capitalurilor, a mărfurilor și a serviciilor, parte integrantă a acquis-ului comunitar a condus la omobilitate fără precendent.
Este bine cunoscut faptul că, Uniunea Europeană are la bază democrația și drepturile omului. Pentru a putea transpune visul unei Europe puternice ca factor de stabilitate printr-o abordare comunitară transparența, eficiența, democrațica, Uniunea Europeana a trebuit să parcurgăo serie de etape instituționale.
Semnarea Tratatului de la Lisabona, integrarea a doua state membre din Europa de est, reuniunea liderilor europeni cu cei africani, după șapte ani de la ultimul summit UE-Africa sau sărbătorirea a 50 de ani de la semnarea Tratatului fondator de la Roma . Conform Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa, Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care are drept scop: urmărirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetățenilor si ale statelor membre, asigurarea coerenței, eficacității și continuității politicilor și acțiunilor intreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale. În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor comu nitare, Uniunea urmărește să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Prin eforturi susținute pe calea unei construcții dinamice, în acest moment continentul este în plin proces de unificare.
S-ar putea spune că istoria Europei se înscrie pe noi coordonate. Se speră astfel ca în curând, în anii ce vor veni, Europa să vorbească cu osingură voce în termini de libertate democrație, și de respect pentru dreptul și libertatea fundamentalăa omului.
Aceasta extindere însă, se lovește din ce în ce mai tare de fenomenul migrației,care a
existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanța, invazii, colonizări și cruciade, sau provocate, în general, de atracția exercitată de regiunile mai bogate asupra populațiilor mai sărace. Nu există în plus nici un exemplu în istorie al vreunei țări a carei influentă politică și economică să nu fi beneficiat de odemografie dinamicăsau de acțiunea unei populații importante și omogene.
Tranziția demografică, fenomenul migrației contemporane pentru a li se înțelege specificul, conținutul și evoluția viitoare este necesar să fie analizate atât din punct de vedere al evoluției istorice, al determinărilor obiective și subiective cât și al posibilității introducerii unui eventual control, toate aceste aspecte făcând obiectul acestui capitol.
1.1. Ce este migrația?
Considerăm că pentru început este necesar a prezenta conținutul a trei noțiuni: migrație, a emigra si a imigra.
Migrația reprezintă deplasarea unei populații dintr-o regiune în alta, pentru a se stabili temporar sau definitiv acolo. Ea reprezintă deci deplasare și stabilire.
A emigra semnifică acțiunea de părăsire a propriei țări pentru a te stabili în altă tară, în timp ce "a imigra" reprezintă activitatea prin care intri într-o țară, alta decat țara ta, pentru a te stabili acolo. În acest sens nu trebuie confundat termenul de "strain" cu "imigrant" cum uneori o fac administrațiile care îi contabilizează pe deținătorii de permise de ședere ca emigranți.
Reținem că fenomenul imigrației este deci un fenomen internațional și are ca punct de plecare țara de origine a emigrantului și ca punct de sosire țara în care se va stabili imigrantul respectiv.
Pierre George distinge patru categorii de emigranți:
emigrantul care își manifestă dorința de a-și schimba țara și, în final, naționalitatea;
muncitorul străin care este un emigrant temporar;
persoanele deplasate (expulzate, repatriate, transferate) alungate din țara lor de origine;
refugiații care au optat pentru părăsirea țării lor.
După cum am observat, populația mondială în ultimii cincizeci de ani a crescut considerabil. Evoluția și repartizarea sa a evoluat sub influența, pe de oparte a, dinamicii populațiilor din zona lumii a treia, și pe de altă parte, sub influența îmbătrânirii progresive a
populației din zonele cele mai bogate. Aceste state au devenit în câțiva ani dependente de cerințele de imigrării. Perioada aceasta se caracterizează prin răsturnarea de tendințe și prin complexitatea extremă a mișcărilor populației mondiale. Pentru a argumenta această afirmație vom analiza în acest capitol evoluția și tendințele fenomenului imigrației contemporane.
1.2. Cauzele migrației
Fondul Națiunilor Unite pentru Populație citează urmatoarele cauze ce motivează migrația internațională:
căutarea unei vieți mai bune pentru individ și familia acestuia;
disparitățile veniturilor între diferitele zone și în interiorul aceleași regiuni;
politicile migratorii ale țărilor de origine și destinație;
conflictele politice (ce impulsionează migrația peste frontieră, la fel ca și deplasările din interiorul aceleași țări);
degradarea mediului ambiant, inclusiv pierderea terenurilor cultivabile, pădurilor și pajiștilor ("refugiații mediului ambiant", în majoritatea lor se mută în alt orașși nu în altă tară);
"exodul de profesionisți", sau migrarea tinerilor intelectuali din țările în curs de dezvoltare pentru a acoperi lacunele forței de muncă ale țărilor industrializate.
1.3. Migrația legala – expresie a libertății. Premize si efecte
“Pe acest pământ, păcatul poate ajunge în oricare loc și fără pașaport, in timp ce virtutea și sărăcia vor fi oprite la fiecare frontiera”
Globalizarea și internaționalizarea piețelor determină noi comportamente migratorii, ofluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomene migratorii cu osemnificație aparte.Schimburile de populație inter-tari joacăunrol tot mai important, definit în principal pe doua paliere: al transferurilor interculturale dintre state și al impactului politic al fluxurilor migratorii atât asupra stetelor de origine, cât și asupra cele primitoare. În realitate, treptat fenomenul migrației, dintr-un obiect de studiu secundar, a devenit unul principal.De aceea, construcția Europei de mâine nu se poate realiza fărăopolitică migratorie comună. Cunoasterea fluxurilor migratorii efective,a atributelor și dinamicii acestora, permite definirea și ajustarea echilibrelor în mediul social precum și în cel economic. Migrația nu mai poate fi apreciată ca un fenomen instantaneu, imprevizibil, circulația persoanelor având determinari multiple, comportamentale, economico-sociale.
"Libera circulație a persoanelor și a forței de muncă" este componentă a formării pieței interne a UE., alături și în corelație cu libera circulație a capitalurilor, a mărfurilor și a serviciilor. În același timp, este parte integrantă a acquis-ului comunitar, reglementată prin directive ale UE., regulamente li recomandări pentru țările membre.
Noua economie, tehnologia informatica, mijloacele moderne și tot mai rapide de transport, libera circulație a persoanelor pe regiuni-teritorii întinse (teritoriul țărilor membre UE.), fac ca noțiunea de "spațiu" să nu mai aibăorelevantă atât de mare în prezent.
La rândul ei, migrația nu mai este importantă prin libertatea de a trăi și a munci într-un alt loc, ci reprezintă doar ovariantă la opțiunea de schimbare temporară, sau dupa caz, permanență a reședinței.
Se așteaptă ca pe viitor migrația să devină o sursă tot mai apreciată de completare a deficitului de forță de muncă din țările dezvoltate. Tările membre UK, deja afectate de îmbătrânirea demografică, se orientează spre atragerea de resurse de muncă tinere, bine instruite, competitive. Această inițiativăvaputea atenua efectele ce tind să devină dramatice, cele ale îmbătrânirii demografice. Migrației i se asociază într-o măsură tot mai ridicată avantajele – dezavantajele economice. Fiecare din cei afectați de fluxurile migratorii vor înregistra beneficii, dar și pierderi, mărimea și intensitatea acestora fiind dependența decalitatea fluxurilor de ieșire – intrare.
Aspecte precum cele menționate schimbă perspectiva asupra migrației. Dintr-un fenomen aleator și nedorit, devine un instrument de politică economică și socială. Aceasta presupune oaltă atitudine față de fluxurile migratorii est-vest si sud-nord: pe de oparte, opolitică de deschidere pentru migrația est-vest cu scopul acoperirii deficitului de muncă slab calificată, și pe de altă parte, intensificarea atragerii temporare – definitive pentru susținerea progresului prin tehnologii performante, deci prin forța de munca cu pregatire la vârf. Pentru prima categorie, în funcție de mărimea deficitului, vor exista barieri cantitative concretizate în limitarea fluxurilor pe meserii și profesii. Pentru a doua categorie se vaintensificacompetiția între statele primitoare pentru atragerea de personal care să acopere deficitul de înaltă competență, condiție pentru continuarea dezvoltării țărilor membre U.E. și nu numai. Însă aceste fluxuri vor fi limitate pe termen mediu și lung, datorită accentuării deficitului de forță de muncă din țările de origine.Cu toate acestea, inegalitatea economică, diferențele de venit dintre națiuni, dintre diferite categorii ocupaționale își vor menține caracterul de puternică motivație a proceselor migratoare.
Migrația externă apare, în cele din urmă, ca o formă de export de capital uman. Prin migrația externă, oțară exportă capital uman, prin urmare, libera circulație a persoanelor are premize sănătoase, firește dacă migrația este legală. Câștigurile, respectiv, pierderile îi afectează, deopotrivă, pe toți cei implicați, însă în proporții diferite. În esență acestea constau în următoarele:
Pentruțara de origine, de plecare, indiferent de formă de migrare externă, exportul de capital uman, de forță de muncă în care s-au făcut investiții importante, reprezintăopierdere. Dacă cererea pieței nu susține crearea de oportunitati sau locuri de muncă stimulante pentru forța de muncă disponibilă, atunci aceasta se orientează către zonele din afara spațiului național
Pentruțara gazdă, de destinație, efectele sunt de regulănet favorabile. Ele se manifestă, înainte de toate, pe piața muncii, prin:
contribuția la reducerea deficitului de forță de muncă, fie în profesii de înaltă calificare, fie pentru forța de muncă strict specializată, fie cu calificare redusă sau necalificată în locuri de muncă pentru care forța de muncă autohtonă manifestă reticente; în orice situație, costurile aferente sunt incompatibil mai reduse;
atenuarea procesului de îmbătrânire demografică și a tensiunilor create pe piețele muncii sau la nivel bugetar (lucrătorii migranți sunt de regulă tineri, au 18-40 ani, cu potențial de muncă ridicat);
contribuții la creșterea producției, inclusiv a exportului țărilor de "adopție", uneori chiar în țările lor de origine.
pentru lucrător și familia lui, de asemenea, efectele sunt diverse. Cele mai semnificative câștiguri constau în: obținerea unui venit pentru lucrător și familia sa, sporirea capacității de economisire și investiție, fie în bunuri de folosință îndelungată, fie lansarea în afaceri pe cont propriu, câștiguri în plan profesional și al culturii muncii – de cunoștințe, deprinderi, comportamente, disciplina a muncii, securitate a muncii, participare.
1.4. Migrația ilegală-fenomen de circumstanță. Riscuri si pierderi
De obicei migrația ilegală este determinată de existenta unor conflicte în țara de origine, de calamități naturale, ori de dorința de procurare a unor rnijloace de existent suplimentare prin deposedare nelegitimă a celor cu oidentitate națională distinctă. Aceste aspecte sunt frecvent acompaniate de pătrunderea anevoioasă pe piața muncii autohtone, mai ales datorită calificării slab absorbite și implicit insuficient remunerate față de nevoile solicitantului. Mediul de origine nu asigură întotdeauna și pentru toți, în condițiile unei economii funcționale și competitive, un nivel de trai decent ori dezirabil, căci în timp ce unii câștigă, alții nu sunt mulțumiți cu ceea ce primesc, ca urmare a măsurilor de protecție socială. Revanșa pe care opregătesc nemultumiții, încă din țările lor de apartenență, constă uneori îndemararea și punerea în acțiune a unor planuri care intră în sfera crimei organizate trasfrontaliere.
Pe alt plan ne confruntăm cu pericolul proliferării criminalității organizate, a crimei organizate transnaționale – traficului de armament, traficului de droguri, de carne vie, noilor valuri de "popoare migratoare", migrației ilegale etc.
Dinamica migrației ilegale a determinat și favorizarea "specializarea" unor persoane care au trecut la organizarea de filiere și rețele de traficanți, coordonate de puternice organizații transnaționale cu ostructură bine pusă la punct. "Specialiștii" acestor structuri ofera toată gama de "servicii necesare" migrației ilegale pentru țările tranzitate și cele de destinație, respectiv: procurarea unor documente de călătorie, călăuzire în vederea trecerii frauduloase a frontierelor, mijloace de transport, cazare și pregătirea migranților pentru a se orienta și a face față tuturor situațiilor ce apar.
În ceea ce privește migrația ilegală, deți sunt comise acte ilegale, persoanele sunt protejate de reglementări internaționale (Conventia de la Geneva 1951, Protocolul de la New York) ce trebuie aplicate de țările care au aderat la prevederile acestor documente. De aceea trebuie să se acționeze cu perseverență pentru combaterea rețelelor și filierelor de migranți, prin cooperare cu alte instituții și organizații, atât pe plan intern cât și pe plan internațional.
Multe state europene au ajuns la concluzia cămigrația nu poate fi apreciată întotdeauna ca un fenomen negativ, existând state care, printr-o migrație controlată, acționează pozitiv asupra situatiei negative a unor indicatori demografici interni. În contextul multiculturalismului și al globalizării, în multe state ale lumii, un anume gen de imigrație s-a dovedit a fi un factor al creșterii economice. Pe de altă parte, migrația ilegală necontrolată poate reprezenta un pericol real la adresa siguranței naționale, a ordinii publice și la adresa democrației.
Dreptul la libera circulație se referă la posibilitatea persoanei de a părăsi țara de reședință, însă nu include obligația țării de destinație de a primi acea persoană, decât în măsura în care aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi admisă pe teritoriul său. Totalitatea condițiilor impuse străinilor, pentru a fi admiși pe teritoriul național, constituie un atribut al suveranității statului, având la bază interesul și obligația acestuia de salvare a siguranței naționale și ordinii publice.
Din punct de vedere teoretic, în funcție de condițiile existente în fiecare țară (economice, asistența materială, oportunități ale pieței forței de muncă, a legislației pentru străini etc.) și de interesul migranților, țările se pot clasifica în țări sursă de destinație și țări de tranzit. Oastfel de clasificare este totuși una relativă, oțară putând să fie în același timp producatoare de migranți, oțară de tranzit și oțară de destinație, diferențierea rezultând din ponderea pe care o au numărul celor care emigrează, al celor care otranzitează sau al celor care intră și se stabilesc pe teritoriul său.
Absenta unui mecanism de control adecvat asupra fenomenului migrației generează multiple consecinte negative, dintre care se pot enumeră:
prezența pe teritoriul național a unor comunități străine extrem de eterogene din punct de vedere etnic, lingvistic, religios și cultural, ceea ce implică dificultăți majore de adaptare în relațiile cu localnicii și constituie potențiale surse de conflict între grupurile de străini. Paradoxal, dreptul minorităților de a învăța în limba maternă și de a avea libertate de opinie, într-un stat democratic, se răsfrânge frecvent negativ,asupra minoritarilor care lupta pentru ele. Aceste drepturi democratice asigură eterogenitatea și previn "ciocnirea culturală" cu obiceiurile și mentalitățile populației locale – majoritare. În acest sens, libertatea de opinie va îmbrăca valențe ale mentalităților națiunii de proveniență, uneori intrând flagrant în opoziție eu valorile populației autohtone. Pe de altă parte, diversitatea culturală va permite o ințelegere mai lentă a proceselor psihologiei de grup, în timp ce controlul social se va realiza în funcție de coordonate standard, în care cunoașterea celuilalt va fi deseori limitată de accesul la o comunicare într-o limbă de circulație internațională.
implicarea unor structuri de tip mafiot în traficul ilicit de persoane, posibilitatea ca migranții, determinați de situația lor critică, să fie recrutați cu ușurință de structurile crimei organizate, pentru a fi folosiți în traficul de droguri, arme, carne vie, autoturisme furate, rezultând, implicit, așa-numitul "import de criminalitate";
tendința a numeroși imigranți ilegali, lipsiți de mijloace de intreținere, de a le procura prin săvârșirea unor infracțiuni, deseori prin asociere cu elemente infractoare autohtone;
apariția a tot mai multor societăți comerciale cu sedii fictive, careconstituie paravan pentru desfășurarea unor activități ilegale;
posibilitatea transmiterii de către migranți a unor boli specifice zonelor din care provin;
suportarea unor cheltuieli împovărătoare pentru bugetul național, în legătură cu returnarea migranților ilegali în țările de origine, ca și pentru cazarea, întreținerea și asistența solicitanților de azil și a străinilor care au dobândit statutul de refugiat.
posibilitatea de a se infiltra și, ulterior, de a acționa pe teritoriul sau a unor grupuri de factură teroristă sau antinatională față de alte state, prin crearea unor sisteme de acumulari de fonduri, procurarea logisticii adecvate ori declanșarea unor acțiuni violente (unii dintre migranți sunt simpatizanți sau chiar membri ai unor organizații extermist-teroriste);
influențarea negativă a pieței forței de muncă cu preponderență în domeniul comerțului și serviciilor, prin practicarea unor activități ilicite – de regulă la firmele unor conaționali, dar și a muncii la negru – situație ce devine critică în condițiile creșterii ratei șomajului.
1.5. Modalități de încetare a prezenței străinilor pe teritoriul unui stat
Atunci când vorbim despre fenomenul migrației, este deosebit de important a se cunoaște modalitățile de încetare a prezenței străinilor pe teritoriul unui stat. Astfel:
Expulzareareprezintă măsura ce se ia în baza unui act în care un stat constrânge unul sau mai mulți străini să-l părăsească în cel mai scurt timp. (în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului sau din considerații de ordin economic, politic, etc). Statulce adoptă aceste măsuri nu e obligat să dea statului căruia îi aparțin aceste explicații asupra motivelor care au dictat luarea acestor masuri. Persoanele expulzate nu se pot întoarce în acel stat decât prin anularea ordinului de expulzare sau dobândind cetățenia statului expulzant. Expulzarea nu esteosancțiune penală ci o măsură de siguranță. Măsura expulzării e luată împotriva străinilor indeziderabili pentru un motiv sau altul sau care prin activitătțile lor săvârșesc fapte care pereclitează activitatea statului sau ordinea lui internă. Expulzarea diplomaților și consulilor e condiționată de declararea lor drept "persoană non-grată" și de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reședință.
Extrădareareprezintă oacțiune de asistență juridică inter-statală în materie penală ce urmarește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat. Această acțiune e consecința teritorialității legii penale și se bazează pe colaborarea internațională legată de asistența juridică între state. Extrădarea are loc doar la cererea statului interesat ca persoana respectivă să fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la care a fost condamnată. Extrădarea, fiind un atribut suveran al statului, acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere. Ea se solicită sau se acordă în baza unei convenții internaționale pe baza de reciprocitate, și în lipsa lor, în temeiul legii naționale.
Condiții de fond ale extrădării:
fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracțiune în legislația ambelor state (principiul dublei încriminări)
persoana extradată să nu fie judecată pentru o altă infrancțiune decât pentru cea ce a fost cerută
persoana extrădată să nu fie supusăla executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost obținută
neextrădarea propriilor cetățeni și a persoanelor ce au comis infracțiuni politice
1.6. Migrația popoarelor – scurt istoric
Accelerarea mișcărilor migratoare demografice după cel de al doilea război mondial
Dupăterminarea celui de-al doilea război mondial, Europa a cunoscut un mare val de refugiați, aproximativ 30 de milioane, care fugeau din zonele devastate de lupte. O mare parte a acestora s-au instalat în Statele Unite sau în zonă occidentală a Germaniei. Pentru nevoile reconstrucției s-au produs schimburi de muncitori între țările care dispuneau de rezerve de forță de muncă (Italia, Olanda ,Germania de Vest) și țările vecine cu deficit de forță de muncă (Franța, Belgia). Ca urmare, patronii francezi și-au îndreptat privirile spre Spania, Portugalia și Algeria. După stoparea imigrărilor dinspre Răsărit, Germania și-a extins zona de recrutare înspre Grecia și Spania, apoi spre Iugoslavia și Turcia. Anglia a continuat să solicite forță de muncă din tarile Commonwealth-ului și Irlanda. Pentru statele coloniale europene care dispuneau de imperii dincolo de ocean, perioada de decolonizare s-a tradus prin reveniri masive ale coloniștilor europeni.
În această perioadă, cele mai multe state industrializate au recrutat muncitori imigranți pentru a-și susține ex-pansiunea economică, pentru a-și stimula dezvoltarea și pentru a stopa fluctuațiile conjuncturale ale locurilor de muncă.
Germania a adoptat olegislație riguroasă care a favorizat imigrarea temporară.
Un permis de drept de muncă era dat pentru un an și putea fi reînnoit de două ori pentru o durată de câte doi ani. În 1965 permisele de ședere pe durată limitată deveneau excepționale iar reintegrarea familiei era tolerată cu greu.
Anglia a optat de asemenea pentru oimigrare de tip temporar. Legislația vizând cetățenia, încuraja stabilirea propriilor cetățeni din Commonwealth precum și instalarea celor care provin din India, Pakistan și Insulele Antile.
Franța a ales un sistem mixt care recurgea la forța de muncă provenind din țările fostului sau imperiu colonial, precum si la recrutarea forței de muncă din sudul Europei, în special portughezi. Avantajul primului titlu de ședere era legat de permisul (dreptul) la munca pentru o durată de un an care putea fi reinnoit pentru trei ani, apoi pentru zece ani. Dupa acest interval, imigrantul putea solicita naturalizarea în condițiile cerute de codul nationalitatilor din 1945.
Pentru această perioadă reținem că fluxurile migratoare demografice sunt în cea mai mare parte a timpului intercontinentale.Ele sunt încurajate de oconjunctură economic deosebit de favorabilă.
Răsturnare de tendințe a anilor '70
Anii '70 marcheazăoveritabilă cotitură provocată de criza economică și de apariția unor noi tehnologii de producție industrială care necesită mâna de lucru mai bine calificată și mai puțin numeroasă.
Acumularea acestor fenomene poate explica în mod corect, în orice situație, migrațiile internaționale. Acestea apar sau sunt stopate prin acțiunea a trei factori. În primul rând, trebuie să existe populații slăbite, confruntate cu condiție economică și socială precară sau amenințate în securitatea lor. În al doilea rând, trebuie de asemenea să fie slăbite cadrele de integrare politică și socială, ceea ce conduce la cântărirea a noi forme de solidaritate. În fine trebuie să existe un răspuns extern la aceste cereri. Confruntate cu aceleași dificultăți, sedentarizarea lucrătorilor imigranți și reîntregirea familiilor, reacția puterilor publice a fost foarte asemănătoare în țările industrializate și a constat în demararea unei politici de imigrare bazate pe trei componente: controlul, returnarea și asimilarea. În noiembrie 1973, Germania Federală întrerupe brusc orice recrutare de muncitori străini, urmată de Franța în 1974 și apoi de cea mai mare parte a statelor europene.Începând cu 1975-1976 sunt înăsprite controalele la frontiere și sunt adoptate diferite măsuri financiare pentro a favoriza întoarcerea străinilor în țările de origine.Acesti ani se caracterizează prin trecerea de la o emigrare de muncă la o emigrare de populatie. Noii "străini" sunt în majoritate copii născuți pe pământ european. Recrutarea forței de muncă străină este oprită.
Marea majoritate a muncitorilor neeuropeni decid să se instaleze și să opteze pentru reîntregirea familiei. Puțini cer să beneficieze de politicile de ajutor pentru reîntoarcere în
propria țară. Din contră, numeroși greci, italieni sau spanioli se reîntorc în țările de origine la fel ca și obună parte a mâinii de lucru finlandeze care părăsc Suedia. Această stabilitate a populațiilor europene se explică prin efectele economice ale construcției europene.
Migrarea persoanelor cu înaltă calificare profesională originare din țările lumii a treia constituie un nou fenomen. Anglia, Franța, Belgia, Olanda au primit și primesc numeroși specialiști latino-americani, africani, asiatici sau chiar din alte țări ale Europei.Același lucru se întâmplă cu Statele Unite și Canada, care recrutează specialiști din lumea a treia și din Europa (Anglia, Olanda și Germania).
Noile schimbări ale anilor '80
Reîntegrarea familiilor de imigranți pune țările europene în situația de a fi nevoite să integreze populații care nu răspundeau vreunei necesități economice. În 1980 muncitorii emigranți sunt estimati la 20 de milioane, iar dacă se iau în calcul și membrii familiilor acestora se ajunge la 35-40 milioane.
Începutul anilor '80 este caracterizat de creșterea masivă a numărului solicitărilor de azil politic, urmare a creșterii conflictelor în lume, numărul acestora ajungând la 8,5 milioane persoane.
Țările comunității europene și cele ale Europei de Nord au devenit în mod progresiv importatoare de mână de lucru provenind din toate continentele.Bazinele de recrutare a emigranților s-au separat în mod net: ex-iugoslavii care lucrează în Franța sunt de origine sârbă, cei care lucrează în Germania sunt mai ales de origine croată. În Belgia cei mai numeroși sunt italienii și turcii, în Franța sunt mediteranienii, iar Elveția atrage oputernică colonie italiană.Vecinătatea, relațiile istorice și limba sunt principalii factori care explică câmpurile migratoare internaționale.
Căderea Zidului Berlinului a creat trecerea unui puternic val de emigrație dinspre țările membre ale Tratatului de la Varșovia spre țările occidentale. Anul 1985 a fost anul cu cele mai mari deplasări de populație din Europa de după 1945 1,5 milioane de persoane pornite din est spre vest. Trebuie menționate și importante mișcări interne în interiorul continentelor din motive de naționalitate și pentru a fugi de razboaie: războiul din Golf a provocat miscări masive ale populatiei (3,4 milioane in total) care au zdruncinat în profunzime echilibrul populației, 500.000 persoane (10% din populatie) au părăsit Tadjikistanul în câteva luni (vara-toamna lui 1992) iar 1 milion sunt refugiați în Rusia, număr ce va fi sporit în urma războiului ruso-cecen în 1999; peste 1,5 milioane albanezi și sârbi au părăsit locurile natale pe timpul războiului din Kosovo în 1999; 60 de milioane de ex-sovietici trăiesc în afara granițelor țării lor de origine etc.
Plecările în străinătate sunt din ce în ce mai numeroase: 800.000 din ex.- U.R.S.S. între 1986 si 1990, din care 300.000 sunt de origine germană. Circulația crește mai ales începând cu Polonia.Dinspre țările Europei Centrale și Sud-Est europene nu s-a mai produs imigrația preconizată.Trebuie făcută încă odată distincția dintre țările de la Visegrad pe de o parte iar România și Bulgaria, de cealaltă parte. Acestea două sunt zone de emigrație, cu 600.000-800.000 de plecări probabile din România în 1990, 250.000 din Bulgaria. Din 1987 până în 1990 Bulgaria și-a pierdut 7,3% din populația activă. În același timp însă Bulgaria și România reprezintă capete de pod pentru vest, mai ales pentru emigranții din Orientul Mijlociu în drumul lor către Europa Centrală și Germania. Celelalte țări ale Europei Centrale cunosc fluxuri de circulație sporite dar punctuale: polonezii, emigranți tradiționali, continuă să plece, dar în număr mai mic decât înainte de căderea comunismului.
Sfârșitul anilor '80 / anii '90 – diversificarea țărilor gazdă și de origine și creșterea numărului solicitanților de azil, refugiaților și minorităților etnice
O perioadă importantă în analiza fenomenului migrației, îl reprezintă sfârșitul anilor '80. Aceasta este caracterizată de diversificarea statelor gazdă și acelor de origine. Țări de emigrație tradiționale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia și Portugalia, se transformă treptat în țări de imigrație. Migranții nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de țări mult mai diversificat.Numărul solicitanților de azil și refugiaților a crescut semnificativ. Aceasta s-a datorat, parțial, schimbărilor politice din Europa Centrală și de Estși din fosta Uniune Sovietică. De asemenea, conflictele regionale, precum cele din fosta Iugoslavie și nordul Irakului, au determinat fluxuri considerabile de solicitanți de azil și refugiați din zonele afectate.
Conform statisticilor OCDE, această perioadă se caracterizează, de asemenea, prin predominanța fluxurilor migratorii pentru reunificare familială și revenirea interesului pentru migrația forței de muncă, în special pentru lucrătorii calificați și înalt calificați (spre sfârșitul anilor '90).
După prăbușirea blocului comunist și deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est-vest, în special circulația minorităților etnice. De la sfârșitul anilor '80 până la începutul anilor '90, întoarcerea minorităților etnice în țările de origine a fost semnificativă și direcționată spre un număr limitat de State Membre, în special Germania, dar și Grecia ,Finlanda.
De la începutul ani lor '90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele legate de migrație, au devenit probleme de interes major în Europa.Țările terțe nu beneficiază de condiții privilegiate privind accesul și participarea la procesul de integrare europeană, dar trebuie să facă față efectelor externe, printre care și rnigrația ilegală. Pe de altă parte, State Membre ale Uniunii Europene se confruntă cu noi probleme în domeniul controlului frontierei și migrației.
Sfârșitul anilor '90-prezent. Migrația forței de muncă "preferențială": lucrători calificați și migrație temporară
În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncă temporare ca urmare, pe de oparte, a intensității fazei de expansiune de la sfârșitul anilor '90, iar pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informației și comunicației, sănătății și educației, sectoare care necesită forța de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură, construcții și lucrări publice, precum și serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei și Portugaliei).
Dupa 1989, rnigrația a crescut în special în Germania și Marea Britanie, politicile privind recrutarea forței de muncă din străinătate favorizând soluția lucrătorilor străini temporari.Totodată, studentii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forța de muncă în țările gazdă.În anii '90 a crescut și ponderea femeilor în rândul migranților.Această tendință se observă în special în Franța, Grecia, Suedia, Marea Britanie și Italia.Tendința de "feminizare" se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul reunificărilor familiale.
Țările din Europa Centrală și de Est nu mai sunt doar țări de emigrație, ci și de imigrație și tranzit, devenind atractive pentru imigranții din Orientul extrem. În timp ce populația din Europa Centrală (Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria și Polonia)migrează spre țările Europei de Vest, aceleași țări devin destinație pentru migranții din țările
Europei de Est, precum Belarus sau Ucraina. Totodată, migrația ilegală a căpătat noi dimensiuni si a devenit mai periculoasă. Ca urmare a dezvoltării rețelelor de trafic internațional și creșterii rolului lor în circulația internațională a forței de muncă, politicile Statelor Membre privind migrația și angajarea străinilor au sporit măsurile represive împotriva traficanților, angajatorilor sau imigranților aflați într-o situație de ilegalitate.
Din a doua jumatate a anilor '90, s-au intensificat discuțiile cu privire la efectele migrației internaționale în special a lucrătorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilor și studenților din Europa Centrală și de Est către Europa de vest s-a remarcat după căderea Zidului Berlinului și căderea regimurilor socialiste, din 1989. În acest sens, țări precum Marea Britanie, Germania și Franța au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face față competiției globale. Cererea de lucrători înalt calificați poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de țările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale "migrației creierelor" fiind încă foarte apreciate. Importul de specialiști încă are loc, chiar dacă semnificația sa este mai scazută. Se poate previziona, însă, ocreștere a fluxului invers de specialiști, dinspre țările bogate înspre cele mai puțin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat datorită creșterii eficienței economice în țările dezvoltate.Totodată, capitalul și investițiile directe vor merge spre țările sărace, atrăgând specialiști din țările bogate.
Legătura dintre schimbările demografice și politicile privind migrația, inclusiv migrația persoanelor înalt calificate, reprezintă și va continua să reprezinte și pe viitor o problematică importantă. Este de așteptat ca unele State Membre să prefere migrația specialiștilor si să elaboreze reglementări și proceduri care săofaciliteze. Însă, așa cum remarcă în 2004 Marc Verwilghen, ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeana va trebui să identifice, în același timp, și soluțiile pentru a limita efectele negative produse de "exodul creierelor" asupra dezvoltării statelor de origine.
Statisticile OCDE privind migrația arată că, în ultimii ani, numărul lucrătorilor străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate. Lucrătorii imigranți sunt, în medie, mai tineri de cât restul fortei de muncăși sunt distribuiți într-o gamă largă de activități în cadrul economiei: agricultura, construcții și inginerie civilă, industrie usoara, turism, sectorul hotelier și catering, activități casnice sau diverse servicii, inclusive informatice .Străinii au opondere mult mai mare în anumite sectoare decât în totalul forței de muncă.De regulă, această suprareprezentare apare în sectorul secundar. În Germania și Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forța de muncă străină este ocupată în sectorul minier ți industrial. În Austria, Belgia, Franța și țările din sudul Europei străinii sunt preponderenți în domeniul construcțiilor.
În general, străinii sunt mult mai vulnerabili față de șomaj decât naționalii.De asemenea, străinii sunt afectați diferit de somaj, în funcție de naționalitatea lor.Aceste diferențe se datorează tendințelor economice, dar și naturii activităților desfășurate de străini.Aceleași influențe au structura demografică a populației străine și momentul când migranții au ajuns în țara gazdă. Gradul de ocupare al migranților este determinat și de profilele acestora. Șomajul variază în funcție de vârstă, sex, naționalitate, categorie de migranți (refugiați, membru de familie sau lucrător), aptitudini, experiență profesională și durata șederii.Cunoașterea limbii țării gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piața muncii și în societate.
Tratatul de la Roma a pus bazele reglementării liberei circulații a lucrătorilor în spațiul comunitar. După 1957, numeroasele reglementări comunitare, convenții internaționale sau următoarele tratate asupra Comunității Europene au contribuit la facilitarea circulației persoanelor în Uniunea Europeana. Migrația și azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii Europene și a Statelor Membre dupa 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în anul 1999, eforturile Comunității Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului și migrației.
Uniunea Europeană consideră în prezent căeste de dorit o abordare integrată și cuprinzătoare, pentru omai bună gestionare a fenomenului migrației. Statele Membre trebuie să stabilească exact condițiile în care cetățenii altor state pot intra și locui pe teritoriile lor, drepturile și obligațiile acestor persoane și să asigure accesul la informații al persoanelor vizate, precum și mecanismele de control funcționale. Politicile externe și programele actuale ale Comunității Europene în sprijinul drepturilor omului, consolidării democrației, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă și îmbunătățirii situației economice generale din țările implicate în circulația forței de muncă, în fenomenul migrației,sunt instrumente cu rol esențial în vederea reducerii presiunii migrației.
Din păcate, Statele Membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situații foarte diferite în ceea ce privește rnigrația: istoric al rnigrației diferit, nivel diferit al dependenței economice față de imigrație și, nu în ultimul rând, opreocupare diferită față de tendințele manifestate de migrație în ultima perioadă. De aceea, dezideratul unei politici comune privind migrația rămâne un obiectiv ambițios.
Astfel, stabilirea unei abordări comune a problematicii managementului migrației și armonizarea politicilor privind migrația ale Statelor Membre reprezintă una dintre cele mai importante provocări ale rnigrației în Uniunea Europeană. Rezolvarea acestei probleme va deveni stringență în viitor, pe măsură ce economiile și societățile Statelor Membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrătorii migranți, ca urmare în special a îmbătrânirii populației.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea Europeana doreste să defineascăopolitică privind migrația. Dacă directive privind unele aspecte ale migrației legale (precum reunificarea familială, statutul rezidenților pe termen lung, admisia studentilor si cercetătorilor) pot fi adoptate, nu a fost încă posibilă elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migrația economică, deși, conform Tratatului de la Amsterdam., Consiliul trebuie să adopte măsuri în acest domeniu.
Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru gestionarea migrației economice. Documentul- urmarea ,stimularea de dezbateri publice asupra necesității de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranți, precum și a regulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind condițiile de intrare și rezidența pentru cetățenii statelor terțe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate instituțiile UE, StateleMembre, mediul academic, mizânduse și pe participarea la discuții a societații civile și a partenerilor sociali.
Luând în considerare faptul că migrația economică contribuie deja direct la dezvoltarea economică și socială a Uniunii Europene, se așteaptă ca acest fenomen să sporească și să joace un rol tot mai însemnat în acoperirea nevoilor pieței muncii europene, având în vedere declinul demografic și îmbătrânirea forței de muncă din Uniunea Europeană.
Urmând tendințele actuale, specialiștii consideră că declinul ce se va înregistra între anii 2010 si 2030 în privința vârstei populației active din Uniunea Europeană va determina oscădere a numarului de persoane angajate până la circa 20 milioane de persoane. Astfel de evoluții vor avea un impact semnificativ asupra creșterii economice generale a Statelor Membre, asupra funcționării pieței interne și competitivității intreprinderilor europene.
Uniunea Europeană trebuie să ia în considerare faptul că, majoritatea regiunilor dezvoltate din lume concurează în atragerea de imigrații pentru a-și acoperi nevoile economice. Din aceste motive, este important să se asigure o politică de migrație economică a Uniunii Europene, care să ofere un statut legal sigur și un set de drepturi garantate pentru sprijinirea integrării imigranților admisi. Mai mult, nevoia pentru oinițiativă strategică la nivelul Uniunii Europene este evidențiată de faptul că, în absența acesteia, fluxurile migraționiste sunt cel mai des tentate să evite regulile și legislația națională. În consecintă, în lipsa unor criterii comune pentru admisia migranților, numărul cetățenilor din state terțe, care intră ilegal în Uniune și fără garanția unui loc de muncă, va spori.
În acest moment, situația forței de muncă din Uniunea Europeanăeste următoarea:
populația europeană este în continuă scădere, ceea ce afecteazăși populația activădinpiațamuncii(populațiaRomânieiînanul2050vafide aproximativ 17 milioane, fiind a doua cea mai mare scădere din UE după Bulgaria)
se prevede că până în anul 2050, populația activă din piața muncii va scădea cu mai mult de 10% sau 50 milioane de persoane
îmbătrânirea populației și creșterea speranței de viață participăîn modnegativ la diminuarea forței de muncă din UE
pe plan internațional, SUA atrage 55% din forța de muncăînalt calificată în timp ce Uniunea Europeană atrage doar 5%, ceea ce duce la scădereacompetivității economiei europene
din cauza lipsei cadrului juridic, imigranții din țările terțe care ajung peteritoriul UE se văd nevoiți să lucreze ilegal și astfel nu plătesc impozite și nici nu beneficiază de acces la sănătate, educație și servicii publice de bază.
Toți acești factori conduc la ideea că Uniunea Europeană are nevoie de atragerea
forței de muncă, atât înalt calificată cât și necalificată din țări terțe. Prin urmare se
impune adoptarea unor măsuri de reglementare a imigrației legale la nivel european.
Totuși în ciuda eforturilor făcute de UE pentru soluționarea problemei migrației și
satisfacerea regională a nevoilor economice și demografice, aceasta nu se
concentrează îndeajuns pe problemele și soluțiile care pot veni din interiorul
granițelor europene.
În orice caz, date fiind dimensiunea și niveluI fluxurilor migratoare contemporane și posibilitatea de a apărea lipsa de înțelegere adecvată a fenomenului sau conflicte în cadrul societăților multi-etnice, deciziile politice cu privire la migrația internațională vor avea omaximă importanță în următoarele decenii.
Un bun exemplu de actualitateeste faptul că guvernul francez a anunțat că va reduce
drastic numărul meseriilor la care pot avea acces imigranții, de asemenea, și Olanda a
anunțat că de la 1 iulie 2011 va închide practic piața muncii pentru imigranți.
ONU prognozează în studiul „Populația lumii în 2300”, că după anul 2050, migrația
netă internațională va fi zero. Nu înseamnă că acest fenomen va dispărea, ci că numărul imigranților este aproximativ egal cu cel al emigranților.
Cifrele demonstrează căîn ultimii ani, volumul fluxurilor migratoii a crescut.Acest lucru implicăși sporirea în complexitate a tiparelor și efectelor imigrării. Astfel, statele europene se află în fața unei dileme: să ignore problema migrației, întrucât pe de o parte este dificil de gestionat, iar pe de altă parte aduce beneficii economice importante, sau să o confrunte și să inițieze noi dezbateri legate de drepturile fundamentale ale omului și statutul imigranților.
1.7.Migrația–oprovocare pentru politica europeană
Fenomenul migrației a început să capete o mai mare importanță odată cu ForumulSocial European din noiembrie 2002 (Florența, Italia), când un grup de imigranți au adoptat un document ce conținea olistă de revendicări.
În vederea securității politicilor migratorii europene, această mișcare răspundea dorinței de zdrobire din rădăcini a Fortăreței Europene. Forumul Social European a dat peste cap agenda guvernanților europeni, încercând să pună bazele unei construcții a mișcării europene a migranților și a drepturilor acestora, propunând ideea unei Europe alternative, pluriculturale, fondată pe principii total diferite:
garantarea dreptului de a migra și de a intra în Uniunea Europeana;
libera circulație a tuturor persoanelor, inclusiv a cetățenilor "țărilor terțe"; regularizarea tuturor persoanelor "sans papiers";
idea unei cetățenii capabile să garanteze tuturor celor ce locuiesc pe teritoriul european drepturi civile, politice, sociale depline, conform principiului că este cetățean european oricine se naște pe teritoriu european sau locuiește legal în Europa;
garantare dreptului de coeziune familială ;
garantarea unor drepturi egale pentru toți muncitorii, precum și introducerea masurilor de apărare a muncitorilor străini, inclusiv a celor fără contract de muncă;
lupta contra oricărei forme de discriminare, xenofobie rasism; garantarea drepturilor cetatenilor romi;
garantarea dreptului de azil.
Această listă se dovedește a avea implicații paradoxale, care oface aroproape "impracticabilă", circuitul « libertate de migrare ~ regularizare permanentăacces la cetatenie pentru toți cei stabiliți legal » prefigurând osituație în care, orice persoană, indiferent de locul în care se află în lume, ar avea nevoie doar de un simplu bilet de avion pentru a deveni cetatean european cu drepturi depline, lucru dificil de realizat, cel puțin pentru moment. Putem concluziona astfel că, migrația a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însă a înregistrat schimbări și a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfășoară simultan și sunt într-o continuă creștere. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția societăților multiculturale, tinzând sprenoi concepte ale cetățeniei sau statului național. Cele mai multe dintre țările dezvoltate au devenit societăți diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încă la acest nivel, s-au orientat decisiv în această direcție.
Pentru cercetătorii din domeniul migrației a devenit tot mai clar că acest fenomen trebuie privit ca un element normal și structural al societății omenești de-a lungul istoriei.
CAPITOLUL 2
Introducere în drepturile și libertățile cetățenilor europeni
Aderarea Romaniei, împreună cu Bulgaria, la Uniunea Europeană- 1 ianuarie 2007 a încheiat cel de al cincilea val al extinderii Uniunii, inițiat la 1 mai 2004, prin aderarea celor opt state din Europa Centrală și de Est, alături de Cipru și de Malta.
Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeana este o comunitate ce reunește 28 de state membre și o populație de aproximativ jumătate de miliard de locuitori care împărtășesc aceleași valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Uniunea Europeana are drept obiective asigurarea păcii și prosperității, printre realizările sale numărându-se piața unică internă, precum și crearea Spațiului Schengen și a zonei euro.
Piața Unică Internă
Constituirea Pieței Unice Interne a reprezentat un obiectiv înscris în prevederile Tratatului de la Roma, în care se specifică faptul că"uniune economică și monetară implică fuziunea pietelor naționale ale acestora, care să asigure NU numai libera circulație a mărfurilor în cadrul comunității, ci și a serviciilor, a capitalurilor și a forței de muncă … ". Totodata, în Tratat se preciză: "Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor Membre,săpromovezeodezvoltare armonioasă a activitaților economice în ansamblul Comunității, oexpansiune continuă și echilibrată, ostabilitate crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viată … ".
Actul Unic European semnat în anul 1986 a adus un nou calendar, mai precis și mobilizator în procesul de integrare. Astfel, articolul 8 al acestui document precizează că"piața zilnică internă presupune existența unui spațiu fără frontiere interioare în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform dispozițiilor prezentului tratat."
Piața Unică Internă reprezintă cea mai întinsă piață din lume și are ca principal scop mărirea eficienței economice prin reduceri de costuri, ocreștere a competitivității prin reduceri de prețuri, crearea unui număr mai mare de locuri de muncă, etc. Așadar, putem afirma că, Piața Unică a fost creată în beneficiul cetățenilor, aceasta generând omai bună ocupare a forței de muncă, omai mare libertate de mișcare, un nivel ridicat de securitate, etc.
2.1. Libera circulație a persoanelor
Libera circulație a persoanelor reprezintă unul din obiectivele fundamentale prevăzute în Tratatul de la Roma în vedere realizării pieței comune.
Ideea de liberă circulație a persoanelor derivă din prevederile referitoare la "cetățenia europeană" prin care, toți cetățenii Uniunii Europene au drept să locuiască și să circule liber pe teritoriul țărilor membre, cu condiția respectării Tratatului CE
Carta Drepturilor Fundamentale a UE articolul 49 este precizat că libertatea de alegere a reședenției și libertatea de circulație poate fi acordată și resortisanților din țări terțe care și-au stabilit legal reședința pe un stat membru. Posesorii unei Cărți Albastre a UE și membri de familie ai cestora și au locuit 18 luni într-un stat membru , pot să circule liberi și să își stabilească reședința în alt stat membru decât cel în care a abținul dreptul de ședere(Directiva 2009/50/EC).
Libera circulație a forței de muncă, un alt obiectiv prevăzut în Tratatul de la Roma, menit să conducă la înfăptuirea pieței unice, creează posibilitatea migrării forței de muncă în interiorul Uniunii Europene și resorbirea în anumite perioade a excesului de mână de lucru. Libera circulație implică"înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă și angajare … ". Interzicerea discriminării privește orice formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanța și sfera ei, incluzând și domeniul educațional.
O etapa importantă în realizarea unei piețe unice, lipsită de obstacole în calea liberei circulații a persoanelor, a reprezentat o încheierea celor doua acorduri Schengen. Dacă luăm în considerare faptul că, Convenția Schengen nu este aplicată în toate statele Uniunii Europene (Irlanda și Marea Britanie nu sunt membre ale Convenției), teritoriul Uniuniitrebuie luat în considerație separat de spațiul Schengen.
De la apariția spațiului Schengen, la frontierele externe ale acestuia, cetațenii Uniunii Europene trebuie să prezinte doar un document de identitate valabil, în timp ce, ceilalți cetățeni trebuie să prezinte doar o viză unică valabilă în întregul spatiu Schengen.
Spatiul Schengen, apare din dorința eliminării controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, în vederea creării unui spațiu sigur, cu frontiere sigure și a combaterii migrației ilegale, include insă și măsuri de întărire a frontierelor externe. Aceste măsuri implică o politică de vize , cooperare juridică (exemplu GROTIUS) si polițienească (exemplu EUROPOL), precum și un schimb eficient și permanent de informații.
În perspectiva creării unui spatiu comunitar, în care controalele la frontieră vor dispărea total, iar libera circulație a cetățenilor va fi deplină, este nevoie de crearea unei securități a frontierelor externe și de o solidaritate a țărilor membre UE în acest sens.
În ceea ce privește dreptul la rezidența (transformarea comunității într-un spațiu al libertății și al mobilității pentru toți cetățenii acesteia), Consiliul a adoptat trei directive în baza cărora, statele membre au obligația să acorde drept de reședință acelor persoane și anumitor membrii ai familiilor acestora, ce dețin resurse de trai adecvate, încât să nu devină povară pentru sistemul de asistentă socială ale statelor membre (inclusiv asigurare medicală). Astfel, membrii familiei (soț, soție, copii sub 12 ani), indiferent de naționalitate, au drept de rezidență împreună cu un cetățean al unui stat membru ce este angajat pe teritoriul unui alt stat membru. În cazul în care, membrii familiei nu sunt cetățeni UE, acestora li se poate solicita viza de intrare de către statul pe teritoriul căruiaeste cerut dreptul de rezidență.
Un aspect important atunci când vorbim despre libera circulație a persoanelor îl constituie protecția datelor cu caracter personal. Politicile referitoare la controlul frontierelor și al migrației presupun crearea unui cadru juridic necesar cooperării bilaterale și multilaterale între state. În acest sens, în anul 1981 la Strasbourg a fost adoptata Convenția pentru protejarea datelor personale față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, parte din lista acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor, ce conține prevederi referitoare la asigurarea securității datelor, o serie de garanții pentru protecția drepturilor persoanelor ale căror date se prelucrează automatizat, și regulile fluxului trasfrontalier de date în cadrul cooperării internaționale.
În ceea ce privește libera circulație a forței de muncă, aceasta implică, sub rezervaanumitor limitări pe motive de ordine, securitate ori sănătate publică urmatoarele coordonate:
acceptarea ofertelor reale de angajare, deplasarea in mod liber pe teritoriul statelor membre în acest scop;
șederea într-un stat membru în scopul angajării, potrivit prevederilor ce stabilesc angajarea naționalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă;
rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei, după ce a fost angajată în acel stat.
Libertatea de circulație o au lucrătorii salariați și chiar membrii de familie. Noțiunea de lucrător în acceptul Uniunii Europene are în vedere exercitarea unei activități reale și efective. Este necesar ca șederea într-un alt stat să aibă ca finalitate, cerința unei activități economice, neexistând încă dreptul de ședere în orice stat membru independent de activitatea profesională.
Libera circulație a lucrătorilor este îngrădită în urmatoarele două situații:
a) când se consideră că angajarea persoanelor care nu au naționalitatea statului respectiv, deși aparțin unui stat membru al Uniunii, contravine interesul legitim al statului respectiv;
b)pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.
Aranjamentul tranzitoriu cuprinde și alte aspecte importante, cum ar fi clauza de menținere a măsurilor existente, fără introducerea altora, așa încât piețele muncii din actualele State Membre să nu devină mai restrictive decât erau in momentul semnării Tratatului de Aderare. Din momentul aderării Statele Membre vor încerea să ofere un acces mai larg la piața muncii în condițiile prevăzute de legislația națională, în scopul accelerării armonizării cu acquis-ul.
Aranjamentul tranzitoriu protejează drepturile cetățenilor noilor State Membre, deja rezidenți legali și cu loc de muncă într-unul din Statele Membre.
O problemă importantă, consecința migrației forței de muncă, o reprezintă recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor profesionale. Aceasta permite cetățenilor oricărui Stat Membru al Uniunii să se angajeze ca salariați și să presteze servicii în celelalte State Membre.
În domeniul profesiilor reglementate, aceste persoane nu se pot prevala de diploma obținută în statul de origine pentru a desfășura aceeași profesie într-un alt Stat Membru.Pentru reglementarea acestei situații, care constituie un obstacol major în calea liberei circulații a forței de muncă, au fost adoptate o serie de acte normative comunitare.
Astfel, în situația în care accesul la o profesie sau la exercitarea acesteia este condiționată de posesia unei diplome, a unui certificat sau a unui atestat de competență, statul primitor nu poate interzice lucrătorului, provenit dintr-un alt Stat Membru, să exercite acea profesie pe motivul lipsei calificării, dacă persoana respectivă posedă o diplomăeliberată de un alt Stat Membru, valabilă pentru a-și exercita profesia în țara de origine.
Această regulă generală nu împiedică, însă un Stat Membru sa-i ceară unui solicitant să urmeze un stagiu de adaptare sau să impună un test de aptitudini pentru a remedia inegalități substantiale care, eventual, există între sistemele de pregătire profesională în domeniul respectiv.
Libera circulație a forței de muncă și reglementările adoptate de fiecare țară nu au putut duce decât parțial la ocuparea populației și ameliorarea salariilor. Șomajul se menține la cote relativ ridicate, fapt ce a impus elaborarea de programe comune de formare rapidă și reciclarea forței de muncă susținută prin fonduri special constituite.
Pentru ca libera circulație a persoanelor să poată fi efectivă, cetățenii trebuie să beneficieze de o protecție socială adecvată atunci când circulă în interiorul Comunității.
Coordonarea sistemelor de securitate socialăla nivel comunitar se realizează pe baza a doua regulamente, respectiv Regulamentul Consiliului nr.1408/71/CEEși Regulamentul Consiliului nr.574/72/CEE pentru aplicarea acestuia.În domeniul coordonării sistemelor de securitate socială, statele trebuie să-și directioneze eforturile spre coordonarea legislației naționale cu prevederile legislației comunitare.
Coordonarea sistemelor de securitate socială garantează persoanelor care își exercită dreptul la libera circulație în Uniunea Europeană, care pot beneficia de aceleași drepturi de securitate socială ca ți cetățenii statului gazdă, în care aceștia au decis să-și desfășoare activitatea sau să se stabilească. Se urmărește eliminarea discriminărilor dintre o persoană care se deplasează în interiorul Comunității și o persoană care a locuit permanent în același Stat Membru. Regulamentele prevăd menținerea drepturilor dobândite în toate Statele Membre, precum și cumularea perioadelor de contribuție la asigurările sociale în vederea obținerii prestațiilor sociale.
În scopul accelerării și simplificării procedurilor administrative referitoare la prestațiile de securitate socială, a fost introdus gradual, începand din 1992, programul TESS. Acesta are ca obiectiv principal, actualizarea schimbului de informații întreinstituțiile responsabile pentru securitatea socială, cu privire la condițiile de acordare a respectivelor prestații.
Regulamentul Consiliului nr.859/2003/CE, din 14 mai 2003, extinde prevederile Regulamentului nr.1408/71/CEE si Regulamentului nr.574/72/CEE la cetățenii statelor terțe, care nu sunt acoperiți de acestea numai din cauza naționalității lor. Acesta asigură un tratament echitabil cetățenilor țărilor terțe, care locuiesc in mod legal pe teritoriul Statelor Membre, prin asigurarea drepturilor și obligațiilor comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii Europene. Se urmărește astfel, nediscriminarea în viața economică, socială și culturală, precum și apropierea statutului lor juridic de cel al resortisanților Statelor Membre.
Uniunea Europeană a încurajat mereu statele candidate să încheie acorduri bilaterale cu Statele Membre sau între ele, înainte de momentul aderării, în vederea pregătirii capacității acestora de implementare a reglementărilor europene. Pe baza acestor acorduri de colaborare în domeniul securității sociale, lucrătorii unei părți contractante și membrii familiilor acestora, care lucrează pe teritoriul altei parți contractante, beneficiază de:
egalitate de tratament cu cetățenii statului gazdă în domeniul legislației muncii și asigurărilor sociale, principiu prevăzut de articolul 3 al Regulamentului nr.1408/71/CEE;
plata prestațiilor de asigurări sociale pe teritoriul statului unde s-a produs riscul, principiu prevăzut, de asemenea, de dispozitiile Regulamentului nr. 1408/71/CEE;
totalizarea perioadelor de asigurare realizate pe teritoriul tuturor părților contractante, pentru deschiderea dreptului la pensie, principiu important al coordonării sistemelor de securitate socială.
2.2. Drepturile fundamentale – Carta Europeană
Respectarea drepturilor fundamentale esteși va ramâne unul dintre principiile de bază ale Uniunii Europene și condiția esențială pe care se bazează legitimitatea acesteia.
În primul paragraf din Articolul 6 (F) al Tratatului Uniunii Europene se mentionează că: "Uniunea are la bază principiile libertății, democrației, respectării drepturilor șilibertăților fundamentale ale omului și statului de drept, principia comune Statelor Membre ", în timp ce al doilea paragraf al articolului subliniază că: "Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, semnată la Roma pe 4noiembrie 1950, drepturi izvorâte din tradițiile constituționale Statelor Membre, ca principii generale ale dreptului comunitar".
Tratatul de la Amsterdam a indus o nouă prevedere în cadrul Articolului 7 din Tratatul asupra Uniunii Europene, care subliniază: "Consiliul, reunit la nivelul Șefilor de Stat sau Guvern, acționând în unanimitate, pe baza unei propuneri înaintate de o treime din statele membre sau de către Comisie și obținând acordul Parlamentului European, poate să constate existența unei încălcări grave și repetate a principiilor enunțate în Articolde către un Stat Membru. În această situație, Consiliul, acționând prin intermediul unei majorități calificate, poate decide suspendarea temporară a unor drepturi ce decurg din aplicarea prezentului Tratat pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot al reprezentantului guvernului statului membru în cadrul Consiliului. Obligațiile care îi revin statului membru în cauză, în conformitate eu prezentul Tratat, indiferent de împrejurări, au caracter obligatoriu pentru statul respectiv ".
Protecția drepturilor omului reprezintă și unul din scopurile de baza ale Consiliului Europei, care trebuie atins în patru domenii principale:
supravegherea și protecția eficientă a drepturilor și libertăților fundamentale;
identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului și a demnității umane;
dezvoltarea conștientizării publicului asupra importanței drepturilor omului; promovarea educației și a pregătirii profesionale privind drepturile omului.
Dintre cele mai semnificative tratate în acest domeniu sunt Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante și Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale.
Cea mai semnificativă realizare a Consiliului este Convenția europeană a drepturilor omului, care a fost adoptată în 1950 și a intrat în vigoare în 1953. Ea stabilește o listă de drepturi și libertăți pe care statele sunt obligate să le garanteze oricărei persoane din jurisdicția lor (între altele, dreptul la viață, la protecție împotriva torturii și a tratamentului inuman, la libertate și securitate, la ojudecată corectă, la respect pentru viață particulară șide familiei, pentru corespondenta, la libertatea de exprimare, inclusiv libertatea presei, de gândire, conștiința și religie). Protocoalele au adăugat alte drepturi celor stabilite în Convenție, precum abolirea pedepsei cu moartea (protocolul nr. 6).
Pe de altă parte, când vorbim despre drepturile și libertățile fundamentale în cadrul Uniunii Europene, trebuie amintită în primul rând Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată de Consiliul European în data de 7 decembrie 2000 la Nisa.
Carta Drepturilor Fundamentale acoperă drepturile în trei domenii:
drepturi civile (drepturile omului și dreptul la justiție, garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei);
drepturi politice (care derivă din cetățenia europeană stabilită prin Tratate);
drepturi economice și sociale (care includ drepturile stabilite de Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Muncitorilor, adoptată pe 9 decembrie 1989 la summit-ul de la Strasbourg al sefilor de stat și guvern din Statele Membre, sub forma unei Declarații).
La redactarea Cartei, s-a urmărit deci reunirea tuturor drepturilor personale, civile, politice, economice și sociale de care beneficiază cetățenii și rezidenții Uniunii Europene într-un singur document.
Se poate afirma că aceasta Carta constituie o variantă îmbunătățităși actualizată a Convenției europene, întrucât a preluat toate drepturile și libertățile consacrate de Convenție, cărora li s-au mai adăugat unele drepturi și libertăți noi. Aceasta cuprinde și drepturi sociale inspirate din Carta socială europeană adoptată de Consiliu Europei in 1996, precum și o serie de alte drepturi aparute drept consecință a evoluției societăților europene, cum ar fi dreptul la buna guvernare, accesul la noile tehnologii, etc.
Primele trei capitole ale Cartei sunt dedicate demnității umane, dreptului la viață, dreptului la integritatea persoanei, libertății de exprimare și libertății de conștiință. În capitolul "Solidaritatea", sunt incluse drepturile sociale și economice, cum ar fi: dreptul la greva, dreptul salariaților la informație și consultări, dreptul la viața de familie, la viața profesională, dreptul la protecția socială, precum și la serviciile sociale din interiorul Uniunii Europene, etc. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră, de asemenea, o parte din această egalitate între sexe și introduce drepturi noi, cum ar fi: protecția datelor, interzicerea clonării ființelor umane, dreptul la mediu protejat, drepturilecopilului și ale persoanelor în vârstă sau dreptul la o bună administrare.
Unul din principalele elemente de noutate aduse de Carta este enumerarea, într-un singur text, a tuturor drepturilor individuale recunoscute anterior, instituind principiul indivizibilității drepturilor fundamentale. Astfel, Carta drepturilor fundamentale reprezintă, în principiu, olege deja stabilită, deoarece ea adună într-un singur document drepturile fundamentale recunoscute de Tratate, de principiile constituționale comune ale statelor membre, de Convenția europeană a drepturilor omului și de Cartele sociale ale Consiliului European. Conținutul acestei Carte este deci mai amplu decât cel al Convenției europene pentru pratecția omului și libertăților fundamentale elaborată la Roma în 1950 și ratificată de toate statele membre, deoarece Carta nu se limitează doar la drepturile politice și civile. Dacă luăm în calcul principiul universalității, majoritatea drepturilor enumerate sunt conferițele tuturor oamenilor, indiferent de naționalitatea lor sau locul de rezidență. Totuși, drepturile legate în mod direct de cetățenia Uniunii Europene, sunt recunoscute doar cetățenilor statelor membre (inclusiv dreptul de a lua parte la alegeri pentru Parlamentul European sau la alegerile municipale), iar o serie de drepturi se referă la anumite categorii individuale (cum ar fi drepturile copiilor, sau anumite drepturi sociale ale muncitorilor) .
Dacă Tratatul de la Lisabona va fi ratificat de toate Statele Membre, Curtea Europeana de Justiție va fi instituția care se va asigura de respectarea prevederilor Cartei, în întreaga Uniune Europeană.
În preambulul Cartei se precizează: "Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor pașnic intemeiat pe valori comune. Constiența de patrimoniul sau spiritual și moral, Uniunea este intemeiată pe valorile invizibile și universale ale denmității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire. În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundmnentale, făcându-le mai vizibile prin carta, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice. Prezenta carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Carta socială adoptată de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale state lor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului Convenției care a elaborat carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene. Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare”
În consecință, Uniunea recunoaște următoarele drepturi, libertăți și principii:
DEMNITATEA
Demnitatea umană (aceasta reprezintă baza drepturilor fundamentale, consacrat din 1948 prin Declarația universală a drepturilor omului)
Dreptul la viață – interzicerea pedepsei cu moartea (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispune următoarele "dreptul la viață al oricărei persoane esteprotejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sacționată cu această pedeapsă prin lege."
Dreptul la integritate al persoanei (acestea reprezintă drepturi relativ noi; referitor la alin.2 lit. d), acesta interzice doar clonarea umană, deci Uniunea Europeană lasă la latitudinea statelor membre decizia legată de modul de reglementare a celorlalte tipuri de clonare).
Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (preluare integrală art. 3 din Convenția Europeană a drepturilor omului).
Interzicerea sclaviei și a muncii forțate (În acest sens, capitolul VI al Convenției privind implementarea Acordului Schengen conține următoarele dispoziții: "Părțile Contractante își asumă obligația de a impune sancțiuni corespunzătoare oricărei persoane care, în scopul obținerii de avantaje financiare, facilitează sau încearcăsă faciliteze pătrunderea, pentru opersoană străină, sau staționarea pe teritoriul uneia dintre PărțileContractante, cu inealearea legilor Parții Contractante).
LIBERTATEA
Dreptul la libertate și la siguranță (acest articol are la bază ali. 5 din Convenția Europeană a drepturilor omului si are ca scop protejarea libertății fizice a persoanelor împotriva oricărei arestări dețineri abuzive)
Respectarea vieții private și de familie (inspirat din art.8 al Convenției Europeane a drepturilor omului)
Protecția datelor cu caracter personal
Dreptul de a întemeia o familie (articolul nu interzice și nici nu garantează căsătoria între persoanele de același sex, lăsând la latitudinea statelor membre modalitatea de reglementare a acestui aspect)
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie (acest articol își are originea în art. 9 al Convenției europene a drepturilor omului: "libertatea de manifestare a reilgiei, a conștiinței sau a gândirii poate fi limitată doar de acele constrângeri prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică în interes de siguranță publică, pentru protecția ordinii publice, sănătății sau morale, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane").
Libertatea de exprimare și de informare (libertatea de exprimare este considerată un principiu esențial al societății democratice, precum și o condiție necesară pentru evoluția sa)
Libertatea de întrunire și de asociere (Dreptul de libera întrunire se referă atât la reuniunile publice, cât și la cele private, ce uneori pot fi condiționate de autorizări din partea instituțiilor statului).
Libertatea artelor și știintelor (articolul instituie libertatea de exprimare în domeniulartelor, a cercetării științifice și academice, ținând cont de contribuția acestora la evoluția individuală și socială)
Dreptul la educație (acest articol are la bază tradițiile constituționale ale statelor membre UE, dispozițiile art.2 din Protocolul nr.1din Conventia Europeană a drepturilor omului, dispozițiile art. 15 din Carta comunitară privind drepturile sociale fundament ale muncitorilor și dispozițiile art. 10 din Carta socială)
Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă
Libertatea de a desfășura o activitate comercială
Dreptul de proprietate (dreptul de proprietate intelectuală nu se referă doar la proprietatea literară sau artistică, ci și la dreptul de proprietate asupra mărcilor, invențiilor și alte drepturi asociate acestora).
Dreptul de azil
Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare (scopul acestei prevederi este acela de a garanta ca fiecare decizie de expulzare este bazată pe o examinare atentă a cauzei și că nu va fi adoptată nici o măsură privind expulzarea colectivă a tuturor persoanelor care au naționailtatea unui anumit stat)
EGALITATEA
Egalitatea în fața legii
Nediscriminarea (de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasă, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la ominoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta, orientarea sexuală sau cetățenie).
Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică (diversitatea culturală, religioasă șilingvistică reprezintă unul din principiile de bază ale dreptului comunitar).
Egalitatea între femei și bărbați (nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub-reprezentat).
Drepturile copilului la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor, la libera opinie, în funcție de vârstă și gradul lor de maturitate, dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său (articol din prevederile Convenției de la New York, privind drepturile copilului, elaboratăîn data de 20 noiembrie 1989, și ratificată de toate statele membre).
Drepturile persoanelor în vârstă (Participarea la viață socială și culturală a implica și participarea la viața politică).
Integrarea persoanelor cu handicap
SOLIDARITATEA
Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadru intreprinderii (articolul are la bază prevederile art. 21 din Carta socială europeană revizuită)
Dreptul de negociere și de acțiune colectivă
Dreptul de acces la serviciile de plasament (articolul are la bază prevederile art. 1, alin 3 din Carta socială europeană, precum și pct. 13 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor)
Protecția în cazul concedierii nejustificate (articol inspirat din prevederile art. 24 al Cartei sociale revizuite, de Directiva nr. 77/187 privind ocrotirea drepurilor angajatului în cazul transferarii întreprinderii și de Directiva nr. 80/987 privind protecția angajaților in cazul stării de insolvență a angajatorului)
Condiții de muncă echitabile și corecte care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea lucrătorului, limitarea duratei maxime de rnuncă și operioadă de odihnă zilnică și săptămânală, precum și operioadă anuală de concediu plătit.
Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă. Tinerii acceptați să lucreze trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei și să fie protejați împotriva exploatării economice sau a oricărei activități care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială care le-ar putea compromite educația.
Viața de familie și viața profesională (protecția juridică, economică și socială a familiei, dreptul de a fi protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un concediu de maternitate plătit și la un concediu parental acordat în urma nașterii sau adopției unui copil).
Securitatea socială și asistența socială (dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care acordă protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte persoane sau bătrânețe; precum și în caz de pierdere a locului de muncă, dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure oviață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale).
Protecția sănătății (dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale ).
Accesul la serviciile de interes economic general (așa cum este prevăzut în legislațiile și practicile naționale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii).
Protecția mediului
Protecția consumatorilor
DREPTURILE CETĂȚENILOR
Conceptul "cetățenie" este departe de a avea un sens unanim acceptat, înregistrând în timp multiple definiții. În general, se pune problema apartenenței la o comunitate, ceea ce presupune drepturi – în special drepturi politice – și obligații. Primul drept este acela de a avea posibilitatea stabilirii legii; prima îndatorire este aceea de a respecta legea, exercitând libertatea, organizand relațiile cu ceilalți în cadrul definit de lege. Cetățenia într-o societate democratică implică autonomia individului, moderată de responsabilități și de cunoașterea obligațiilor juridice și morale pe care le presupune viața împreună și respectarea celuilalt.
Thomas Humphrey Marshal, era de părere că cetățenia poate fi eficace doar atunci când asigură accesul la trei tipuri principale de drepturi. Astfel autorul identifică trei componente ale cetățeniei:
componență civilă, care include drepturile referitoare la libertatea individuală;
componența politica – de ex., dreptul la participare în exersarea puterii politice de a vota și a fi ales în instituții parlamentare;
componența socială a cetățeniei, care se referă la drepturile la un standard decent de viață și accesul egal la educație, sănătate, locuința și un venit minim.
Cetățenia înseamnă în același timp un statut și un rol. Ca statut juridic și politic, cetățenia reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi, un echilibru între drepturi și îndatoriri, un contract civic între stat și individ – ca subiect al dreptului, norme legale care definesc apartenența la un organism politic, loialitatea cetățeanului față de statul care il protejează și îi acordă drepturi civice, asigurarea accesului la viața publică și participarea civică. Ca rol social, cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de cetățean.
“Odată Uniunea Europeană construită, trebuie inventați cetățenii”.Dar mai exact, ce este acela un cetațean al UE?Este mai întâi un proiect care se conturează în jurul unor linii fundamentale: disocierea dintre naționalitate și cetățenie, inovația instituțională (mai ales constituțională), elaborarea unei culturi comune care depășește frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural, multiplicitatea referințelor și a alegerilor). Se vorbește de altfel mult și despre o "cetățenie de rezidență" sau de o "cetățenie civică" pentru a sublinia o orientare orizontală de participare cetățenească, varianta care ar elimina aproape cu desăvârșire caracterul național deoarece i-ar include în exercițiul acestei cetățenii și pe rezidenții non-cetățeni europeni din statele membre. Această dezbatere tinde de fapt să atragă atenția asupra limitelor cetățeniei europene. Noua frontieră devine Celălalt, Străinul, în sensul celui care nu aparține Uniunii Europene. Astfel, cetățeanul european ar apărea ca un intermediar (un fel de cetățean de rangul doi) între cetățeanul național și străinul extracomunitar.
Cetatenia europeană simbolizează astfel comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelar membre ale Uniunii Europene, incluse într-o serie de drepturi de care acestea se pot bucura, indiferent de cetățenia națională, cu singura condiție ca titularii să fie resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Europene. Aceasta completează cetățenia națională făcând posibilă exercitarea unor drepturi ale cetățenilor pe teritoriul statului membru în care acestia locuiesc, dând în acest fel un sens mai profundși mai real apartenenței la Uniunea Europeană.
Cetățenia Europeană are prin urmare la baza principiile comune ale statelor membre, prevăzute în Tratatul de la Amsterdam: principiul libertății, al democrației, pincipiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept, decurgând din drepturile fundamentale ale omului și din drepturile specifice acordate cetățeanului european (dreptul la libera circulație și drepturile civice) descrise în Tratat.
În acest sens, Carta europeană a drepturilor fundamentale prezintă urmatoarele drepturi ale cetatenilor europeni:
Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European (în statul membru în care cetățeanul își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat, prin vot universal direct, liber și secret. Prin participarea cetățenilor europeni la alegerile europene se dorește ameliorarea reprezentabilității cetățenilor europeni în cadrul instituțiilor UE).
Dreptul de a-șialege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale (în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat).
Dreptul la bună administrare (dreptul de a beneficia de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii: dreptul persoanei de a fi ascultată înainte de luarea oricarei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere, dreptul de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial, dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislatiilor statelor membre).
Dreptul de acces la documente
Organismul European (dreptul de a sesiza Organismul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcției sale jurisdicționale. Plângerea unui cetățean poate fi adresată direct mediatorului numit de Parlament sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, într-un termen de 2 ani de la data când a luat cunoștință de faptele inscriminate)
Dreptul la petiție (Dreptul de petiție este unul dintre mijloacele cele mal frecvente prin care se asigură protecția drepturilor omului atât pe plan național cât și pe plan internațional. Petiția trebuie să releve un domeniu de activitate al Uniunii: referitoare la tratatele constitutive sau la dreptul derivat, evoluția dreptului comunitar, activitățile unui organ al Uniunii, libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. În cazul petițiilor privitoare la drepturile omului, petiționarul vafi consiliat să se adreseze organelor instituite de Convenția Europeană a drepturilor omului).
Libertatea de circulație și de ședere (esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor – condiții de intrare, studiu, deplasare, muncă, remunerație – între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia aceștia își desfășoara activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc pe teritoriul acelui stat).
Protecția diplomatică și consulară( dreptul cetățenilor europeni de a beneficia pe teritoriul unui stat terț de protecție diplomatică sau consulară din partea unui alt stat membru, dacă statul al carui resortisant este, nu este reprezentat în respectivul stat terț, și în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat).
JUSTIȚIA
Dreptul la o cale de atac și la un proces echitabil (în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege; dreptul persoanei de a fi consiliată, apărată și reprezentată; asistența juridică gratuită celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție).
Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare (astfel, orice acuzat este considerat a fi nevinovat până în momentul în care vinovăția sa este stabilită în mod legal; fiecarui acuzat i se garantează dreptul la apărare)
Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor (Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o misiune care, în momentul săvârșirii nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional; nu se poate aplica opedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul savârșirii infracțiuni. Dacă, ulterior săvârșirea infracțiunii, legea prevede opedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urma. Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune).
Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune (Potrivit art. 50 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest principiu nu se aplică doar în interiorul unui stat membru, ci și în ceea ce privește jurisdicțiile celorlalte state membre).
DISPOZIȚII GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ INTERPRETAREA ȘI APLICAREA CARTEI
Domeninl de aplicare (dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competentelor Uniunii, nu creeaza nici o competentă sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate. “Cerințele ce decurg din protecția drepturilor fundamentale din dreptul comuntar sunt obligatorii și pentru statele membre când pun în aplicare regulile dreptului comunitar”)
Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor (Carta înglobează activitata jurisprudențială a Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care interpretează amplu conținutul drepturilor fundamentale reglementate de Convenția Europeană a drepturilor omului, precum și activitatea jurisprundențială a Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxemburg).
Nivelul de protecție (conține recomandări referitoare la interpretarea dispozițiilor Cartei, așa încât, prin aceasta, să nu se aducă atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale, protecția oferită de Carta nefiind în nici un caz sub nivelul celei garantate de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului)
Interzicerea abuzului de drept (acest articol reia dispozițiile art. 17 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului, interzicând abuzul de drept).
Carta drepturilor fundamentale, este considerată un adevarat catalog de drepturi de care toți cetățenii Uniunii trebuie să beneficieze în raport cu instituțiile Uniunii și cu garanțiile obligatorii din punct de vedere juridic ale legislației comunitare.
Instituțiile Uniunii Europene trebuie astfel să respecte drepturile inscrise în această Carta. Aceleași obligații le revin și statelor membre atunci când pun în aplicare legislația Uniunii, în timp ce Curtea de Justiție va garanta aplicarea corectă a acesteia. Inc1uderea Cartei nu modifică atribuțiiIe Uniunii, ci dorește a oferi drepturi consolidate și mai multă libertate cetățenilor.
CAPITOLUL 3
Italia, țara de imigrație într-o lume de emigranți
Italia este poate țara protagonistă a celui mai mare val de emigrare din istoria modernă. Într-un interval de circa un secol, începând din 1861, au fost înregistrate peste 24 milioane de plecări, număr aproape echivalent cu cel al populatiei rămase pe teritoriul Italiei.
Astfel, conform estimărilor Ministerului de Afaceri Externe italian, in anul 1986 numărul italienilor care trăiau în străinătate era de 5.115.747 din care 43% în Statele Unite iar 42,9% în Europa. După cum se poate observa, regiunile preferate ale italienilor le-au reprezentat Statele Unite și țările industrializate ale Europei de Nord.
Țara de emigrare până după prima jumatate a secolului XX, Italia a devenit în mod progresiv un adevarat continent de imigrație, un adevărat pol migrator al lumii. Această transfomare a început către sfârșitul anilor '50, când țările dezvoltate ale Europei Occidentale (Franța, Germania, Belgia, etc) au început intruducerea unor programe de stimulare a lucrătorilor străini (în general pe termen scurt) în scopul acoperirii insuficienței oferte de forța de muncă internă. Înt-un interval de 20 ani, populația străina rezidentă în Europa Occidentală s-a dublat de la 5 la 10 milioane locuitori.
În ciuda întreruperii acestor programe, majoritatea lucrătorilor imigranți nu sau întors în țara lor de origine făcând ca, în deceniu următor populația străină rezedentă în Europa să inregistreze o continuăcreștere.
Italia zilelor noastre reprezintă astfel o"țară de imigrație într-o lume de emigranți". Numărul emigraților din Uniunea Europeană, este de peste 20 milioane, provenind în prevalenta din țările Lumii a Treia, Italia devenind unul dintre principalele state primitoare, după Germania, Marea Britanie și Franța.
Sporul natural din Italia este în continuă scădere, ceea ce ne face să credem că țara va avea din ce în ce mai mare nevoie de emigranți: prevederile cele mai optimiste ipotizează faptul, că un flux de doar 100.000 de noi străini pe an, va face ca populația italiană să scadă cu 10 milioane în abia o jumătate de secol. În același timp, întreprinderile din Italia de Nord si Italia Centrală exercită presiune în favoarea imigrării, pentru a putea dispune de forță de muncă necesară, astfel încât să nu fie constrânși a reduce producția. Tocmai din acest motiv a apărut în ultima vreme o tensiune între oamenii politici din guvern, care doresc introducerea unor norme cât rnai restrictive, respectiv oamenii de afaceri, lumea sociala, și Biserica, aceștia din urmă exprimându-și nemulțumirea în legatură cu măsurile luate.
Este interesant de observat strânsa legătură dintre Italia și țările din Est, a căror țel principal îl reprezintă emigrare în special Germania, Spania și Italia. Persoanele imigrate din țările Europei de Est reprezintă peste 1/4 din totalul populației imigrate. Pe primul loc se află Peninsula Balcanică, dar nu estede neglijat nici Europa Centrală. Creșterea cea mai rapidă a înregistrat-o comunitatea românilor, alături de albanezi.
Italia este de asemenea un interesant laborator de conviețuire a diverselor religii. Majoritarii sunt creștini, aproape jumătatea totalului (de religie catolică, ortodoxă, protestanți), dar numărul musulmanilor este în continuă creștere, alături de cel al reprezentanților religiilor orientale (peste 10% din totalul imigranților).
Faptul că imigrarea în Italia devine tot mai consistentă, conduce la concluzia că trebuie să acordăm acestei tări o atenție mai mare în scenariul migrator european.
3.1. Italia azi. Un adevărat paradis al imigranților
Ca în fiecare an, asociația Caritas împreună cu Fundația Migrantes au prezentat “Raportul Statistic asupra Imigrației în Italia', o “fotografie socială” a proceselor migratorii spre “Bel Paese”, “ Frumoasă Țară”, cum își definesc italienii țara. Pentru cei 60.650.000 de locuitori ai Italiei, imigrația reprezintă un fenomen relativ recent față de alte nații europene cum ar fi Franța sau Germania. Cifrele oficiale se referă, firește, la imigranții rezidenți, adică cei care se află în mod oficial și stabil pe teritoriul țării.
In topul celor mai mari tari de imigratie din UE, Italia se situeaza pe locul II alaturi de Spania, fiind devansate doar de Germania. Din punctul de vedere al ratei de crestere anuala, cele doua tari nu au egal in Europa, depasind, ca proportie, chiar si SUA.
Numărul imigranților din Italia a crescut simțitor în ultimii ani.Institutul Național de Statistică din Italia (ISTAT) anunța în ianuarie 2012 că numărul total al imigranților în Italia era de 4,6 milioane, dintre care comunitatea românilor era cea mai numeroasă, urmată de cea a albanezilor, marocanilor, chinezilor și ucrainienilor.
Referitor la numărul străinilor rezidenți în Italia la începutul lui 2015 ISTAS ne prezintă o cotă de 5.073.000, reprezentând 8,3% din populația totală . Privind către naționalități, preponderența celei române 22%, urmată de cea albaneză 10,1% și marocană 9,2%.
Concluzionând secțiunea structurală, în Raport se mentionează că, din 10 imigranți, 5 sunt est-europeni, 4 sunt asiatici 51 africani iar 1 este american. În acest context, se precizează că grupările naționale au o evidentăteritorială. Astfel, în regiunea Friuli Venezia cetățenii din țările fostei Iugoslavii constituie aproximativ 25% din totalul populației (concentrare justificată de vecinătatea geografică), în Liguria, 20% din imigranți sunt cetățeni ecuadorieni (ca oconsecință a raporturilor dezvoltate ale regiunii cu America Latină), în regiunea Lazio, numărul filipinezilor și al polonezilor este preponderent, în special la Roma.
Analiza cauzelor care au determinat imigrarea reliefează ca o majoritate covârșitoare a imigranților (92,1%) care sunt prezenți în Italia pentru motive de muncă și pentru reîntregirea familiei iar acestea se diferentiază, ca pondere, pe regiuni, având în vedere proiectele individuale pe termen lung, multe dintre ele cu caracter definitiv pentru populația imigrantă. Astfel, Nordul Italiei continuăsă fie principalul pol de atracție pentru motive de muncă (58,9% din totalul la nivel național) în comparație cu Centrul (26,4%) și Sudul Italiei (14,7%).
Din 4 străini 3 sunt muncitori sau desfășoară oactivitate lucrativă necalificată.
În ceea ce privește cele mai des întâlnite profesii în rândul muncitorilor străini din Italia, menționam: tâmplar, electrician, camionagiu, ingrijitor, menajeră etc . În privința distribuției sectoriale a locurilor de muncă ocupate de străini, 40% dintre imigranți lucreazăîn industrie, 20% desfasoară oactivitate de colaborator casnic, 20% lucrează în sectorul hotelier și cel comercial și doar 4% în sectorul agricol.
Principalele țări de proveniență ale lucrătorilor străini sunt: România, Albania, Maroc și Ucraina. Mare parte dintre aceștia își desfășoară activitatea în nordul țării și mult mai puțini în sud sau pe insule. Lucrătorii romani sunt concentrați în special în regiunile Lazio, Piemonte, Sicilia și Puglia și mai puțin în Lombardia și Emilia Romagna (28,8% lucrează în centrul Italiei și doar 4,4% în sudul acesteia). Aproximativ 58% dintre lucrătorii români sunt bărbați, iar 42% femei.
Salariul mediu al unui cetățen italian este de 1.326 euro lunar, cetățeanul comunitar care lucrează în Italia are un venit de 993 euro, iar retribuția “extracomunitarilor” este de 942 euro lunar.
Referitor la numărul minorilor imigranții, Raportul reliefează faptul că acesta este în continuă creștere, totalizând un număr de 665.626 peroane la sfârșitul anului 2013, cu 80.000 mai multi decat în anul precedent. Ca pondere, aceștia reprezinta 22,6% din numărul total al populatiei imigrante, cu o rata de crestere de 6% fata de anul 2012.
Analiza numărului de elevi străini înscriși în anul școlar 2013-2014 evidențiază o creștere semnificativă în numărul total al elevilor, deținând o pondere de 5,6%, respectiv 500.512 elevi. Cei mai numeroși elevi străini provin din Albania, (15,6%), Romania (13,7%, respectiv 68.446 elevi) si Maroc (13,6%). La nivel regional, elevii cu cetățenie română prevalează în Molise (20,5% din numărul total al elevilor străini), Piemonte (25,6%) si Lazio (33.,7%). În sistemul de învătământ universitar, ponderea studenților de cetățenie română în numărul total al studenților străini situează țara noastra pe locul III, cu 1.630 studenti (3,9%), fiind devansată de Albania, cu 10.543 studenți (25,4%) si Grecia, cu 5.020 studenti (12,1 %).
Referitor la aparteneța religioasă a imigranților, raportul prezintă, ca noutate, faptul că numărul străinilor de religie ortodoxă (918.375, respectiv 24,9%) a depășit numărul celor catolici (685.127, respectiv 18,6%), totalizând 48,6% în numărul total al imigranților înregistrați în Italia.
De asemenea, se consemnează prezenta unui număr semnificativ de musulmani (1.202.396), cu o pondere de 32,6% în numărul total al imigranților. Din punctul de vedere aladresabilității către Centrele de Primire Caritas, 66% dintre solicitări provin din rândul imigranților. Între acestea, o pondere importantă este deținută de către cetățenii români(27,2%), marocani (13,2%) și ucrainieni (7,1%).
În secțiunea referitoare la infracționalitatea cu autor din randul imigranților, se precizează că, începând din anul 2005, 16% din totalul infracțiunilor au fost comise de cetățenii români, urmați de cei marocani (15,5%) șialbanezi (8,9%). De asemenea, în privința numărului de deținuți străini înregistrați la 31.06.2007 pe teritoriul italian, Marocul se situa pe locul I,cu 3.326 deținuti, respectiv 21,2%, urmat de România, cu 2.267 deținuți, respectiv 14,5%, si Albania, cu 1.897 deținuți, respectiv 12,3%.
În privința sumelor transmise în țara de origine de către imigranții rezidenți în Italia, raportul menționează faptul că ponderea acestora a crescut cu 11,6% față de anul precedent, însumând un total de aproximativ 4,3 miliarde de euro. Se estimează că36% din aceasta a fost transmisă în țările asiatice, o treime în cele europene, în special în Europa Central-Orientala, în timp ce 17% a fost destinată statelor africane.
Statistica Caritas – Migrantes pentru ultimii ani, situeaza Romania pe primul loc din punctul de vedere al tarilor de destinatie a sumelor transmise de catre imigranti, eu aproximativ 777 milioane euro, urmata de China si Filipine.
Pe 4 iunie 2015 la Milano a fost prezentat al XXIV-lea Raport Caritas și Migrantes, unde a prezentat raportul privind Imigrația, a arătat că străini reprezintă 8,1 % din populația italiană, aceștia producând 8,8% din PIB-ul Italian.
Carta valorii cetățeniei și integrării
Carta valorilor cetățeniei și integrării se naște dintr-un parcurs întreprins de MinistrulAfacerilor Interne, Giuliano Amato, în al doilea semestru al anului 2006, în cadrul inițiativelor îndreptate către integrarea și coeziunea socială, fiind prezentată oficial în data de 23 aprilie 2007.
Obiectivul acestei carte este cel de a explica valorile și principiile valide pentru toți cei care doresc să locuiască în mod stabil în Italia, făcând parte din orice grup sau comunitate, de natură culturală, etnică sau religioasă.
În data de 13 octombrie 2006, cu decretul Ministerului Afacerilor Interne a fost numit Comitetul științific însărcinat cu elaborarea Cartei valorilor. Acesta a desfășurat ample consultări prin întâlnirea asociațiilor și organizațiilor din domeniul imigrației și celor religioase, sociale, sindicale și de voluntariat, componenții Consiliului pentru Islamul italian și ai Consiliului de tineret pentru chestiunile relative la pluralismul cultural și religios, experți și exponenți ai Institutiilor.
Carta valorilor cetățeniei și integrării, puternic ancorată Constituției italiene și Cartelor Europene și Internațonale asupra drepturilor omului, are un caracter programatic pentru acțiunea Ministerului Afacerilor Interne și intenționează să reprezinte un instrument util pentru subiecții imigrației, pentru comunitățile religioase, pentru cetățenii italieni, mai ales tineri, pentru a difuza o cunoștință mai profundă a problemelor imigrației și a libertății religioase.
Cele șapte secțiuni care compun documentul fac în concluzie referință la Constituția italiană și la Carta Europeană și Internațională asupra drepturilor omului, și privesc în special teme referitoare la: identitatea comunității italiene, egalitatea în drepturi și obligații, demnitatea persoanei, drepturile sociale, munca, sănătatea, drepturile sociale, educația, informația, familia, laicitatea și libertatea religioasă, angajamentul internațional al Italiei.
Această Carta însă, a explicat Ministrul, nu .poate fi impusă cetățenilor: "cine vrea să se conformeze o va putea face". Nu va avea valoare obligatorie sau a unui act normativ, însă “ar putea acompania procesul de integrare și parcursul pentru obținerea cetățeniei din partea imigranților". În document, există o amplă deschidere, a subliniat ministrul, "care nu este însă un multiculturalism irațional, ci este condus de principii solide, deschise și obligatorii”.
ITALIA COMUNITATE DE PERSOANE ȘI VALORI
Italia este una dintre cele mai antice țări din Europa care își are rădăcinile în cultura clasică a Greciei și a Romei. A evoluat în orizontul creștinismului care a influențat istoria sa și, împreună cu ebraismul, a pregătit deschiderea către modernitate și principiile de libertate si de justiție.
Valorile pe care se fundează societatea italiană sunt fructul străduinței a generației de bărbați și femei de diferite orientamente, laice și religioase, și sunt scrise în Constituția democratică din 1947. Constituția reprezintă o cumpana împotriva totalitarismului, și antisemitismului care a înveninat Europa celui de al XX -lea secol și a persecutat poporul ebraic și cultura sa.
Constituția este fondată pe respectul demnității umane și este inspirată pe principiile libertății și egalității valabile pentm toți cei care trăiesc pe teritoriul italian. Plecând de la Constituție, Italia a participat la construirea Europei unite și a instituțiilor sale. Tratatele și Convențiile europene contribuie la realizarea unui ordin internațional bazat pe drepturile omului și pe egalitatea și solidarietatea între popoare.
Pozitia geografică a Italiei, tradiția ebraic-crestină, instituțiile libere și democratice care o guvernează, fac din această țară o bună gazdă pentru alte populații. Înconjurată de Marea Mediterană, Italia a fost întotdeauna răscruce de diferite popoare și culturi, în timp ce populația sa prezintă și în ziua de azi semnele acestei diversități.
Tot ceea ce constituie patrimoniul Italiei, frumusețile sale artistice și naturale, resursele economice și culturale, instituțiile sale democratice, se află în serviciul bărbaților, a femeilor, tinerilor și a generațiilor viitoare. Carta constitutională tutelează și promovează drepturile inalienabile ale omului, pentru a îi susține pe cei slabi, pentru a garanta dezvoltarea capacităților și atitudinilor lucrătoare, morale, spirituale ale fiecărei persoane.
DEMNITATEA PERSOANEI, DREPTURI ȘI OBLIGAȚII
Italia se angajează ca, orice persoană, din primul moment în care se află pe teritoriul italian, să poată beneficia de drepturile fundamentale, fără deosebire de sex, rasă, etnie, religie, condiții sociale. În același timp, fiecare persoană care trăiește în Italia trebuie să respecte valorile pe care se sprijinăsocietatea, drepturile celorlalți, obligațiile de solidaritate prevăzute de lege. Legat de condițiile prevăzute de lege, Italia oferă azil și protecție celor care, în propriile țări, sunt persecutați sau impiedicați în exercițiul libertăților fundamentale.
În vederea egalității în drepturi și obligații a fiecăruia, legea oferă sprijinul celor care suferă discriminări, sau trăiesc în condiții de nevoie, în mod special femeilor și minorilor, înlăturând obstacolele care împiedică plina dezvoltare a persoanelor.
Drepturile de libertate, drepturile sociale, pe care societatea și le-a însușit în timp, trebuie extinse tuturor imigrațiilor. Este garantat dreptul la viață de la începutul sau până la dispariția naturală, și dreptul la sănătate prin îngrijiri gratuite atunci când sunt necesare; oprotecție specială este asigurată matemitații și copilăriei. Dreptul la educație este recunoscut ca instrument indispensabil pentru creșterea personală și pentru integrarea în societate.
Bărbatul și femeia sunt egali și beneficiază de aceleași drepturi în familie sau în afara acesteia. Italia ofera femeilor, bărbaților și tinerilor imigranți un parcurs de integrare care respectă identitățile fiecăruia, și care îi îndruma pe cei care aleg să se stabilească în această țarăsă participe în mod activ la viața socială.
Imigrantul poate, în condițiile prevăzute de lege, să devină cetățean italian.
Pentru a obține cetățenia în termenii prevăzuți de lege este necesară cunoașterea limbii italiene și a elementelor esențiale ale istoriei și culturii naționale, și împărțirea principiilor care reglementează societatea noastră. A trăi pe același pământ înseamnă a putea fi cetățeni deplini împreună și a respecta sincer valorile și responsabilitățile comune.
DREPTURI SOCIALE, MUNCA ȘI SĂNĂTATEA
Italia tutelează și promovează munca în toate expresiile sale, condamnă și combate orice formă de exploatare umană, în mod particular a femeilor și a copiilor.Munca favorizează dezvoltarea persoanei și realizarea aptitudinilor și capacităților naturale.
Imigrantul, ca fiecare cetățean italian., are dreptul ia o remunerație adecvată pentru munca desfășurată, la vărsarea contribuțiilor pentru sănătate și pentru prevederi sociale, a-i fi garantată întreținerea în caz de boală sau accident, și în vârsta avansată, în condițiile prevazute de lege. Fiecare muncă trebuie să fie desfășurată în condiții de siguranță pentru sănătatea și integritatea persoanei.
Cine este obiect de molestări, discriminări sau exploatare la locul de muncă se poate adresa autorităților publice, organizațiilor sindicale, sociale sau de asistența, pentru a vedea respectate drepturile proprii și a putea îndeplini propriile datorii respectând demnitatea umană.
Cetățenii și imigranții au dreptul de a fi îngrijiți în structurile publice.Tratamentele
sanitare sunt efectuate respectând voința persoanei, demnitatea sa și ținând cont de sensibilitatea fiecăruia. Este pedepsită orice mutilare a corpului, de oricine provocată, ce nu este datorată exigențelor medicale.
Italia se străduiește ca fiecare să poată beneficia de o locuință adecvată nevoilor propriei familii și la un cost rațional. Cine se află în condiție de nevoie, sau este obligat să suporte costuri excesive pentru propria locuință, se poate adresa autorităților publice sau asociațiilor sindicale pentru a primi asistența sau a obține respectarea propriilor drepturi.
DREPTURI SOCIALE. SCOALA ,ÎNVĂȚĂTURA, INFORMAȚIA
Copiii și tinerii au dreptul și obligația de a frecventa școala obligatorie, pentru a se integra în societate cu drepturi egale și să devină subiecte active. Fiecare părinte, italian și străin, are obligația de a își întreține fii la școală, în primul rând înscriindu-i la școală obligatorie, care începe cu școala primara până la vârsta de 16ani.
Învățământul se îndreaptă către formarea persoanei și promovează cunoașterea drepturilor fundamentale și a educației de legalitate, relațiile prietenești între oameni, respectul și bunăvoința pentru orice formă de viață. Și pentru a favoriza împărtasirea acelorași valori, școala prevede programe pentru cunoașterea istoriei, a culturii și a principii lor tradițiilor italiene și europene. De asemenea pentru un învățământ adecvat pluralismului societății, este esențială, într-o perspectivă interculturală, promovarea culturii și religiei de apartenență a copiilor și a familiilor lor.
Școala promovează cunoașterea și integrarea între copii, depășirea prejudiciilor, și creșterea comună a tinerilor evitând diviziunile sau discriminarile. Lecțiile trebuie să respecte opiniile religioase sau idealurile elevilor și familiilor ,în determinate condiții, sunt prevăzute cursuri de religie alese în mod voluntar de elevi sau de către parinții lor.
În baza acelorași valori, mijloacelor de infomație le revine datoria de a favoriza cunoasterea fenomenului migrației, componentelor sale culturale și religioase, prin contrastarea prejudiciilor si xenofobiei. Rolul lor este esențial pentru a difuza un pluralism cultural care să respecte tradițiile și valorile de bază ale societății italiene.
Este garantat dreptul instituțiilor și persoanelor de a institui școli sau cursuri școlare, caâ timp nu discrimenează elevii din motive etnice sau confesionale, și asigură o predare în armonie cu principiile generale a învătămaântului, și cu drepturile omului care se cuvin persoanelor. Fiecare tip de învățătură, acordat la nivel public sau privat, trebuie să respecte opiniile fiecăruia și să încerce să unească oamenii în loc să-i despartă.
FAMILIA NOI GENERAȚII
Italia recunoaște drepturile familiei ca asociere naturală intemeiată pe căsătorie, și consideră educația familială drept instrument necesar pentru creșterea noilor generații.
Căsătoria este constituită pe baza egalității în drepturi și responsabilități între soț și soție, și de aceea este ostructură monogamică. Monogamia unește doua vieți și le face coresponsabile de ceea ce realizează împreună, începând șu creșterea fiilor. Italia interzice poligamia fiind contrarie drepturilor femeii, în acord cu principiile afirmate de instituțiile europene.
Legislația italiană interzice orice formă de coerciție și de violență în familie sau în afara ei, și tutelează demnitatea femeii în toate manifestările sale și ăn orice moment al vieții asociative. Baza uniunii conjugale o reprezintă libertatea matrimonială care se cuvine tinerilor, și care implică interzicerea coerciției și a căsătoriilor fortațe, sau între copii.
ltalia apără libertatea minorilor în dezvoltarea propriei personalități, care se realizează și prin întalnirea cu aiți tineri și prin participarea la activitățile sociale. Principiul de egalitate nu este legat de cererile de separare, de motivul apartenenței confesionale, între bărbați și femei, băieți și fete, în serviciile de stat și în îndeplinirea activității lucrătoare.
LAICITATE ȘI LIBERTATE RELIGIOASĂ
Italia este o țară laică întemeiatăpe recunoșterea deplinei libertăți religioase individual și colectivă. Libertatea religioasă este recunoscută fiecarei persoane, cetățean italian sau străin, și comunităților religioase. Religia și convingerile nu pot fi motiv de discriminare în viața socială.
Toate confesiunile religioase sunt de asemenea libere în fața legii. Statul laic recunoaște contribuția pozitiva adusa colectivității de religii și intenționează să valorifice patrimoniul moral și spiritual al fiecăreia dintre ele. Italia favorizează dialogul inter-religios și intercultural pentru a mări respectul pentru demnitatea umană, și a contribui la inlăturarea prejudiciilor și intoleranței. Constituția prevede acorduri între Stat și confesiuni religioase pentru a reglementa condițiile lor juridice specifice.
Principiile de libertate și drepturile persoanei nu pot fi violate în numele nici unei religii. Este exclusă orice formă de violentă, sau instigare la violentă, motivată de religie.Legea, civilă și penală, este egală pentru toți, indiferent de religia fiecăruia, și unică este jurisdicția tribunalelor pentru cine se află pe teritoriul italian.
Libertatea religioasă și a conștiinței cuprinde dreptul de a avea, sau nu, o credință religioasă, de a frecventa biserica sau nu, de a schimba religia, de a o difuza convingând pe ceilalți, de a se uni în organizații confesionale. Este garantată în plin liberatatea de cult, și fiecare poate să îndeplinească prescrierile religioase în cazul în care acestea nu intră în contrast cu normele penale și cu drepturile celorlalți.
Regulamentul tutelează libertatea de cercetare, de critică și de exprimare, și în materie religioasă, și interzice ofensarea religiei și a sentimentului religios al persoanelor. Pentru legea Statului, diferența de religie și de convingeri nu este de obstacol la celebrare a căsătoriei.
Plecând de la propria traditie religioasă și culturală, Italia respectă simbolurile și semnele tuturor religiilor.Nimeni nu se poate considera ofensat de semnele și de simbolurile religiei diferite de a le sale. Precum este stabilit de Cartele Internaționale, este bine ca tinerii să fie educați să respecte opiniile religioase ale celorlalte persoane, fără să vadă în ele factori de diviziune între ființele umane.
În Italia nu se fac restricții la îmbracamintea persoanei, cât timp este aleasă în mod liber și nu vătămează demnitatea sa. Nu sunt acceptate forme de îmbrăcăminte care acoperă fața, deoarece acestea împiedică recunoașterea persoanei și creează dificultăți în a intra în raport cu celelalte persoane.
ANGAJAMENTUL INTERNAȚIONAL AL ITALIEI
În coerență cu aceste principii, Italia desfășoară în toată lumea o politică de pace și de respect față de toate popoarele, pentru a promova conviețuirea dintre națiuni, pentru a învinge războiul și terorismuI. Italia este angajată în domeniu internațional în apararea bogațiilor vieții și a mediului înconjurător.
Italia respinge ideea conform căreia războiul ar reprezenta instrument de soluționare a controverselor internaționale, armele de distrugere de masă, și orice formă de tortură sau de pedepse degradante pentru demnitatea umană. Ea condamnă antisemitismul, care a adus la genocidiul poporului ebraic, și orice tendință rasistă care vrea să împartă oamenii și să îi umiliască pe cei mai slabi. Italia refuză toate manifestările dexenofobie care se exprimă uneori în islamofobie sau în prejudicii către populațiile care vin din alte părți ale lumii.
Împreună cu celelate țări europene, Italia anulează pedeapsa capitală și lucrează în sediile internaționale pentru a fi abrogată în restul lumii. Anularea pedepsei capitale constituie o etapă finală de civilizație în care prevalează respectul vieții față de spiritul de răzbunare.
Italia este angajată în rezolvarea în mod pacifist a principalelor crize internaționale, în mod particular conflictul israelo-palestinez care durează de multă vreme. Angajamentul Italiei este dintotdeauna de favoarea unei soluții care să vadă trăind împreună popoarele din regiune, în primul rând israelieni și palestinienii în contextul a doua State și doua democrații.
Împreună cu alte țări europene, Italia actionează la nivel internațional pentru a promova oriunde în lume respectul demnității și drepturilor umane, și pentru a favoriza afirmarea democrației politice, drept formă de Stat care să permită participarea cetățenilor la guvernarea lucrului public și creșterea respectului pentru drepturile persoanei.
3.3 Imigranții români în Italia.
Odată cu căderea regimului comunist, emigrarea în masă a românilor a devenit un fenomen de neoprit, care persistă și în zilele noastre .
Dacă la începutul anilor ’90 principalele țări de destinație ale emigranților români au fost Germania, Franța, Israel și Turcia, către sfârșitul ani lor '90, preferințele românilor dornici de emigrare încep să se îndrepte în prealabil către țări ca Italia și Spania.
Astfel, din 2002, după ridicarea vizelor Schengen, Italia devine principala țară de destinație a emigranților români, o importanță influentă având- o prezență masivă a firmelor și a capitalurilor italiene în România. Nu întâmplator români s-au oprit la început în principal în zona de Nord-Est a Italiei, zona de origine a majorității investitorilor italieni aflați în Romania, utilizând rețeaua de cunoștințe și de susținere ce își are rădăcinile infirmele italiene din Romania o parte din aceștia au plecat prin contracte legale de muncă, cealaltă parte emigrând ilegal.
Dupa cum am văzut în acest capitol, imigranții români au fost, protagoniștii absoluți ai statisticilor privind imigrația în Italia. Astfel, la 31 decembrie 2006, conaționalii care locuiau legal în Italia erau 555 997, adica 15,1% din totalul străinilor prezenți în Italia. Urmează la mare distanță comunitatea marocană, cu 387.031 prezente și cea albaneză (381.011) . Româncele prezente în Peninsulă sunt mai numeroase decât barbații, adică 53,4% din total. Cifrele au fost dezvăluite, la Roma cu ocazia prezentării raportului "Immigrazione 2007", cea mai completă imagine a imigrației în Italia.
Pe de altă parte, există surse care pun la îndoială numarul estimat al românilor care locuiesc și muncesc în Italia la 800.000- 900.000, în timp ce statisticile neoficiale merg până la 1 milion. Asociațiile românești vorbesc de 1,5 milioane, în timp ce imigranții însăși spun că sunt "milioane".
Numai în 2006, deci cu un an înainte de aderarea la UE, s-au înregistrat circa 120.000 de dosare depuse de cetățenii români pentro a obține un permis de ședere pe motive de muncă, adica 27,4 % din totalul solicitanților străini.
Italia a liberalizat parțial accesul cetățenilor români pe piața muncii.Numarul permiselor de rezidență eliberate românilor a fost de 8.250 'în anul 1992 însă acesta a crescut gradual în timpul anilor '90. Până la sfârșitul anului 2006, numarul total al permiselor de rezidentă eliberate depășeau 300.000.
Datorită prezenței românilor, Italia a devenit oțară unde cetățenii străini sunt în mare parte membri ai Uniunii Europene (un sfert din totalul imigranților).
Potrivit datelor ISTAT ,în 2013 s-a ajuns la 15.920 nou-născuți români în Italia. Între 2008-2013 un nunăr de 878 români devin cețățeni italieni. In anul 2013 s-au oficiat 919 casatori miste italo-române. Situația scolară in anul 2014-2015 19,3% sunt elevi români. În mediu universitar în anul școlar s-au înscris la facultate 6.615 studenți români.
În urma datelor culese la ediția din 2015 a Dosarului Statistic al Migrației (Dossier Statistico Immigrazione) Centrul de Studii și Cercetare IDOS din Italia face precizarea că România rămâne printre țările cu cea mai mare presiune migratory din lume.
În deschiderea conferinței a fost prezentat un salut din partea președintelui italian, Giorgio Napolitano, care a subliniat importanța fundamentală a imigrației pentru Italia. "Fără imigranți, sistemul Italian s-ar bloca", se citește în mesajul trimis de Napolitano. El a subliniat totodatăun fapt relevant: "componentele criminale din rândul imigranților afectează în primul rând cetățenii cinstiți, fiind necesară lupta împotriva oricărei manifestări de rasism".
3.4. Fața negativă a fenomenului migrației. Criza imigranților romani în Italia
Reacții extreme, violente, fluierături ale imnurilor, repatrieri, injurii și morți ,acestea au reprezentat principalele raportări legate de români ale mass-mediei internaționale. Au fost suncincte doua evenimente pentru ca atitudinile a două popoare membre ale Uniuni Europene (cel roman și cel italian), să se ciocnească violent și să dea glas prejudecăților. Prim planurile cu acțiunile italienilor împotriva românilor pot apărea surprinzatoare dacă luăm în calcul apropierea dintre Romania și Italia.
Italia a reprezentat în utimii ani destinația preferată a romanilor ce muncese în străinătate, țara cu care Romania se aseamană cultural poate cel mai mult din tot ansamblul tărilor membre UE, și care a sprijinit-o mai mereu necondiționat pentru aderare.
Declanșate de presupusul atac cu umbrela al unei românce asupra unei italience din metroul Romei, și continuate de atacul unui roman asupra altei italience care ulterior a decedat, manifestările xenofobe din Italia au fost susținute de o parte semnificativă a partidelor italiene, în special de cele de dreapta. Culpabilizarea generală a unei națiuni indicălimitare, transformarea imigranților în vinovați pentru aspectele negative din societatea italiană nu reusesc decât să promoveze un climat de anxietate generală.
Apogeul acestei situatii l-a constituit, fără îndoială, cazul Nicolae Romulus Mailat, un român de etnie romă în vârstă de 24 de ani, acuzat la 30 octombrie 2007 că ar fi agresat-o pe Giovanna Reggiani, soția unui oficial din marina italiană. Reggiani, intrată în comă, a murit, iar cazul a stârnit vie emoție în Italia, ducând până la manifestari de xenofobie la adresa românilor și a romilor din Italia. Mailat a fost arestat la scurt timp după incident, fiind denunțat de o conațională.În timpul audierilor, Mailat a recunoscut că i-a furat geanta italiencei, dar a negat că ar fi agresat-o. La scurt timp, Președintele Italiei, Giorgio Napoletano, a promulgat un decret care permitea expulzarea fără hotărâre judecătorească a cetățenilor comunitari, dacă aceștia sunt considerați o amenințare la adresa siguranței pub lice. Responsabilitatea luării acestei decizii îi revenea prefectului fiecărei regiuni, iar subiecții expulzării puteau fi toti acei cetățeni din state membre UE care sunt majori și locuiesc în Italia de mai puțin de zece ani.
Imediat după apariția decretului, Comisia Europeana a ținut să sublinieze că orice expulzare a cetatenilor unui stat membru al Uniunii Europene nu poate fi decat "individuală" și ar trebui "să poată face obiectul unui recurs".
În ciuda apariției acestui decret, premierul Italiei din acea perioadă, Romano Prodi, a ținut să precizeze că primirea României în Europa a fost un lucru bun și a subliniat, sprijinindu-se pe cifre, intensa cooperare economică ce există între Italia și România. "România este o țară prietenă și românii sunt un popor cu care lucrăm bine împreună. Nu trebuie să permitem ca o minoritate criminală de o parte și una xenofobă de alta să distrugă această prietenie și această colaborare de la care ambele noastre popoare au multe de câstigat. Trebuie să învățăm mai mult să considerăm irnigrația legală ca o resursă, o susținere pentru sistemele noastre economice și sociale. Trebuie să dialogăm cu țările de origine și să le oferim motive să pună frână plecărilor nediscriminatorii, mai ales când este vorba de persoane cu antecedente penale".
Primarul Romei Gianni Alemanno i-a numit, în 2011, pe imigranții români "prietenii italienilor" și a mărturisit că o româncă are grijă de mama lui.“Sunteți prietenii noștri.Există o legătură strânsă între Roma și România. Mama mea este îngrijită de o doamnă, care vine din Romania, și este una dintre cele mai dulci și inteligente persoane pe care le cunosc. E o persoană minunată. Mulți dintre români sunt la fel ca ea"
3.5. Reacția autorităților italiene versus legislația europeană
Situația generată de agresiunea din Italia trimite însă automat la legislația europeană care promovează respectarea drepturilor omului, respective la un proces echitabil și la prezumția de nevinovăție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, ca garant al respectării acestor drepturi la nivel internațional, a condamnat în numeroase rânduri încălcarea articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților, referitor la un proces echitabil, la prezumția de nevinovăție și la drepturile acuzatului.
Potrivit punctului 1 al articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțial a, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa, în timp ce punctul 2 al articolului 6 prevede că "orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită".
În cazul unei anchete, orice acuzat are, în special, dreptul "să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o ințelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa, să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, să se apere el însăși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer, să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării, precum și să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere". Aceste drepturi recunoscute de Convenția Europeană trebuie exercitate și asigurate "fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", potrivit articolului 14 privind interzicerea discriminării.
Principiul prezumției de nevinovăție este subliniat și în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Astfel, articolul 11 arată că "orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale".
Pe de cealaltă parte, Directiva 38 din 2004 a Comisiei Europene, invocată adesea în criza imigranților români din Italia, aduce la cunoștință restricțiile aplicate dreptului de intrare și dreptului de ședere a cetățenilor comunitari într-un stat UE pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Articolul 27 al acestei directive, invocat de Comisia Europeana, dar și de Italia pentru a justifica decretul-lege intrat în vigoare la 2 noiembrie pentru a facilita îndepărtarea de pe teritoriul italian a unor cetățeni comunitari, prevede ca "statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publica sau sănătate publică". Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice, precizează directiva. Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.De asemenea, condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri, se spune în paragraful al doilea al articolului 27. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninățare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. Pentru a stabili dacă persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau siguranta publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul sau de la data la care persoana și-a semnalat prezența pe teritoriul său , ori la eliberarea permisului de ședere, statul membru gazda poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceară statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre să îi furnizeze informații privind antecedentele persoanel respective.
Această consultare nu poate avea un caracter sistematic, subliniază directiva. Statul-membru consultat răspunde în termen de două luni, mai prevede articolul 27 in paragraful 3.
Pe de altă parte, statul membru care a eliberat pașaportul sau cartea de identitate permite titularului documentului care a fost expulzat din motive de ordine publică, siguranța publică sau sănătate publică de pe teritoriul altui stat membru să reintre pe teritorul sau fără nicio formalitate, chiar dacă documentul nu mai este valabil sau dacă cetățenia titularului este contestată.
Un alt articol demn de amintit în cazul expulzării imigranților români din Italia ar fi și articolul 28 al aceleiași directive, articol ce se referă la protecția împotriva expulzării. Astfel, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine sau desiguranța publică, statul-gazdă trebuie să ia în considerare diversi factori precum durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în statul-gazda și legaturile sale cu țara de origine. Statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii sau a membrilor familiei sale, indiferent de cetățenie, care au dobândit dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există motive imperative de ordine publică sau siguranța publică. Paragraful 3 al acestui articol precizează că nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor Uniunii, indiferent de cetățenia acestora, cu excepția cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de siguranța publică definite de ștatele membre, dacă aceștia: – au avut reședința în statul membru-gazdă în cei zece ani anteriori; – sunt minori, cu excepția cazului în care expulzarea este în interesul copilului, în conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.
Articolul 29 al Directivei ce se referă la sănătatea publică precizează pe de altă parte ca, singurele boli care pot justifica măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, așa cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru-gazdă. Bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv, specifică paragraful 2 al articolului.
În cazul în care există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la data sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de ședere unui examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menționate. Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic Articolul 30 al Directivei detaliază procedura de notificare a deciziilor și stipuleazăcăpersoanele interesate trebuie să fie notificate în scris cuprivire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia. Persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranța publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranței statului. Notificarea precizează instanta judecatorească sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare si, daca este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru. Cu exceptia unor cazuri de urgență, motivate corespunzator, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de olună de la data notificării.
Persoanele interesate beneficiază garanții procedurale prevăzute de articolul 31. Astfel, potrivit paragrafului 1 al articolului, în statul-gazdă persoanele interesate au acces la căile judiciare de atac și, dacăeste cazul, la cele administrative, pentru a contesta odecizie luată împotriva lor din motive de ordine, siguranța sau sănpătate publică. Paragraful al doilea prevede că în cazul în care contestarea deciziei de expulzare este însoțită de ocerere de luare a unor măsuri temporare de suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a persoanei de pe teritoriu nu se poate face înainte de luarea ordonanței privind măsurile temporare, cu excepția cazurilor în care: – decizia de expulzare se întemeiază pe ohotărâre judecătorească anterioară sau – persoanele în cauză au avut anterior acces la o cale judiciară de atac sau – decizia de expulzare se intemeiază pe motive imperative de siguranță publică, în conformitate cu articolul 28 alineatul (3). Paragraful al treilea al articolului 31 enuntă faptul că modalitățile de atac prevăzute permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă.
Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporționat, în special având in vedere cerințele prevăzute la articolul 28. Potrivit paragrafului al patrulea al articolului 31, statele membre pot refuza prezența persoanei respective pe teritoriul lor pe parcursul exercitării căilor de atac, dar nu opot împiedica să își formuleze personal apărarea, cu excepția cazurilor când prezența sa ar putea cauza perturbări grave ale ordinii și siguranței publice sau când calea de atac privește refuzul accesului pe teritoriul respectiv. Efectele în timp ale interdicției de intrare pe teritoriu sunt prevăzute de articolul 32, al cărui prim paragraf prevede că persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru motive de ordine, siguranță sau sănătate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicției dupăoperioadă de timp rezonabilă. Cererea pentru ridicarea interdicției poate fidepusă dupăoperioadă de timp ce variază în funcție de împrejurări, fiind în orice caz de trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a intrării care a fost pronunțată în conformitate cu dreptul comunitar. Persoana care depune cererea trebuie să prezinte probe ce atestă că s-a produs o schimbare efectivă a împrejurărilor care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunțată împotriva sa. Statul membru în cauza iaodecizie privind această cerere în termen de șase luni de la prezentarea acesteia. Potrivit paragrafului al doilea, persoanele respective nu au drept de intrare pe teritoriul statului membru în perioada în carecererea de ridicare a interdicției este analizată. Articolul 33 paragraful întâi prevede că expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazda ca pedeapsa sau măsura accesorie unei pedepse privative de libertate numai cu respectarea cerințelor prevăzute la articolele 27, 28 si 29. Paragraful al doilea prevede că în cazul în care decizia de expulzare menționată la pragraful întâi este pusă în aplicare după mai mult de doi ani de la emiterea sa, statul membru gazdă verifică dacă persoana respectivă continuă să constituie un pericol real și actuală adresa ordinii sau siguranței publice și stabilește dacă de la data emiterii deciziei de expulzare s-a produs vreo schimbare efectivă a imprejurărilor.
Dispozițiile finale ale directivei precizează că ,în cazul în care statele membre adoptă aceste dispoziții, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor oficiale. Comisiei îi este comunicat de către statele membre textul dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, precum și un tabel de corespondență între prezenta directivă și dispozițiile de drept intern adoptate. Directiva reamintește că cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioada de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilăsau un pașaport valabil.
Ajunge o simplă trecere în revistă a acestor prevederi, în special a cartei drepturilor fundamentale și a celor 4 libertăți (în special libera circulație a persoanelor) ca să ne dăm seama că modul în care au reacționat autoritățile italiene în cazul imigranților români vine puternic în contradieție cu ansamblul drepturilor și obligațiilor (acquis-ul comunitar) pe care Italia ca membru fondator al Uniunii Europene și le-a asumat în cadrul acestei organizații.
Au existat mai mereu probleme cu emigranții în Italia, însă, în special în acest caz autoritățile au greșit de două ori. În prima fază, au greșit pentru că au tolerat șederile ilegale și munca la negru ce caracteriza o bună parte a imigranților. Societatea italiană a beneficiat și continuă să beneficieze de pe urma forței de muncă ieftine și care se pretează la munci adesea ignorate de italieni. Pe de altă parte, aceleași autorități s-au mutat brusc la cealaltă extremă a atitudinii de permisivitate restrictionare și au decis expatrierea imigranților (în baza unui decret-lege contestat vehement de către oficialii europeni). Pe lângă această măsură, aceleași autorități au permis atacuri asupra imigranților astfel încât aceștia din urmă să părăsească de bunăvoie Italia, securitatea personală scăzând dramatic.
Astfel, procesul de integrare a străinilor în societatea italiană prezința primele sale "deficiente", subliniate de sentimentul crescând de xenofobie și intoleranța, mai ales față de români și de persoanele de etnie romă, relevă raportul anual pe 2013 al centrului italian de cercetari socio-economice Censis.
CONCLUZII
Toate cele prezentate în aceată lucrare reprezintă din păcate doar o mică parte dintr-un tablou mult mai mare și mai viu colorat. Uniunea Europeană reprezintă un ansamblu de minorități, de peste 500 de milioane persoane care trăiesc pe teritoriul Uniunii fără să existe însă vreo națiune majoritară. Sunt puțin peste 80 de milioane de germani, 60 de milioane de britanici (divizați la randuI lor), ftancezi și italieni, aproximativ 40 de milioane de spanioli și polonezi, puțin peste 20 de milioane de români și lista se încheie cu cei 400.000 de maltezi. La nivel comunitar, se încearcă acomodarea acestor minorități și conviețuirea într-un spațiu comun. Când elementele de la nivel național se manifestă cu violența, construcția europeană are desuferit. Omițând faptul că Italia nu a reprezentat niciodată un exemplu de practică bună de urmat în domeniul abordării imigranților, această țară nu reprezintă o excepție. Sentimentele antimigraționiste sunt prezente în multe state și izbucnesc din ce în ce mai des în ultima perioadă, pe măsură ce UE se apropie de un grup cu numeroase familii.
Există cel puțin trei motive pentru care UE nu poate stăvili manifestările antimigraționiste.Primul dintre acestea se referă la faptul că UE reprezintă o construcție a guvernelor statelor membre, deciziile fiind luate foarte departe de cetățean.Libera circulație prezintă foarte multe avantaje, dar și unele riscuri identificate, în special, pe piața muncii. Cetățenii vechilor state membre percep o amenințare la adresa propriilor locuri de muncă.
Astfel, cetățeanul apreciază mult mai mult stabilitatea personală decât realizările dela nivelul politicilor europene prin care cetățenilor comunitari li se oferă oportunitatea de a lucra în diverse medii.
În al doilea rând, instituțiile europene nu au potențialul de a reacționa în fața unor astfel de manifestări.Un bun exemplu în acest sens l-a reprezentat implicarea institutiilor europene în problematica expulzărilor românilor din Italia. Acel decret ce permitea expulzarea imigranților români fără prea multe dovezi a atras atenția oficialilor de la Bruxelles si Strasbourg, care însă nu au reușit să facă altceva decât să condamne guvernul italian precizând că actele sale nu sunt convergente cu politicile europene. Însă nimic mai mult. Atât timp cât Uniunea Europeană nu are un control asupra statelor din componența sa, nu se poate discuta despre coordonare la nivel european. UE oferă cadrul de discuții la nivel interguvernamental care trebuie să promoveze politici bilaterale de acomodare a unor astfel de situații. Pe de altă parte, instituțiile comunitare ar trebui să elaboreze politici aplicabile în toate statele membre, lucru însă dificil de realizat dat fiindcă s-ar ajunge din nou la discuția legată de aplicabilitate și control.
Un al treilea aspect problematic constă în absența abordărilor a priorităților la nivel inter-guvernamental. Situația de criză între doua state ale Uniunii Europene pe problematica imigratiei a scos la iveală incapacitatea guvernelor de a elabora la nivel national politici sociale și culturale integratoare. În condițiile în care sunt cunoscute valurile de migrație ce au precedat aderarea statelor din Estul Europei, astfel de politici sunt necesare. Nu trebuie după ce problema a apărut, ci trebuie încercată evitarea ajungerii lao astfel de situație. În condițiile în care există deja un precedent, devine necesară găsirea unor metode eficiente pentru a preveni evenimente viitoare, îmbinată cu o eficientă conlucrare a guvernelor statelor cu potențiale probleme.
Toate cele mentionate mai sus indică faptul că UE nu arecapacitatea de a stopa manifestările anti-migraționiste. Principiile democratice ale Uniunii sunt oarecum nefuncționale în astfel de situații și este de înteles. Eterogenitatea populației Uniunii Europene este una foarte ridicată, iar o analiză obiectivă ne conduce la concluzia că , în raport eu aceasta, lucrurile functionează foarte bine. Exprimările extremiste nu își au locul decât izolat, iar ele sunt normale pentru actualul format și proces de integrare.
Am putea astfel afirma că, în acest moment, Uniunea Europeana reprezintă o Uniune în care multiple minorități conviețuiesc și unde izbucnesc uneori crize sau conflicte obișnuite pentru acest mediu. Dacă însă, la aceasta adaugăm imperfecțiunile administrative și instituționale prezentate mai sus, avem oimagine apropiată de realitatea europeană. Observația devine și mai nuanțată datorită faptului că acest gen de conflicte există și între minoritățile din interiorul statelor ce împărtășesc mult mai multe elemente comune decât o pot face cetățenii a două state membre ale Uniuni Europene. Însă, perspective a ceea ce ar trebui să fie indică acțiune atât la nivel național, cât și european.
Pe de altă parte UE, organizațiile internaționale, societatea civilă, autoritățile locale și țările terțe ar trebui să colaboreze pentru o politică europeană privind migrația să devină o realitate
Cei care au dorit să Țină sub control migraȚia ilegală adică democraȚiile europene , fiind nevoite sa se angajeze în forme de cooperare international pentru a stopa fenomenul , fiindcă masurile luate de guvernele naȚionale nu au avut succes. În special migraȚia are efecte pozitive asupra economiei Țărilor de destinaȚie , totuȘi devine un subiect al campaniilor electorale si al presei. Stoparea migraȚiei sau reducerea acestora nu ar face decât sa afunde deficitul economic al tării. În unele Țări jumătate din dezvoltarea economică este datorată mâine străine de lucru .
BIBLIOGRAFIE
European Commission, (2005) – Communication from the Commission: "Policy Plan on Legal Migration", Bruxelles
Peter Stalker – Workers Without Frontiers: The Impact of Globalization on International Migration; London and Boulder, Lynne Rienner-International Labour Organization, 2000;
Verwilghen Marc, (2005) – dezbaterea internationala cu tema "Relatia de cauzalitate intre procesul migratiei si dezvoltatea la nivel global"
Castles, S. and M. 1. Miller – "The Age of Migration: International Population Movements in the Modern World", London, 1998
Yves Chassard – "La construction europeene et la protection sociale. A la veille de l'elargissement de l'Union" – Bernard Brunhes Consultants, 2002
Alessio D' Angello – "Migrazioni e presenza straniera nell 'U.E allargata" in Caritasltv1igrantes, Imigrazione, Dossier statistico, 2004;
Thouez Colleen – "Towards a common European migration and asylum policy", august 2000
Mihaela Vrabie – "Cetaterue si drepturi europene", Tritonic 2007
J.P. Garson, A. Loizillon (2003) – "Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present", studiu prezentat in cadrul conferintei cu tema "The Economic and Social Aspects of Migration" organizata de Comisia Europeana in cooperare cu OCDE, Bruxelles.
Bastenihr, F. Dassetto – "Immigration et espace public. La controverse de 1integration", CIEMI, Paris, 1993
Giovanna Campani – "Migration currents in Italy", Migration (The European Journal ofInternational Migration and Ethnic Relations)
Robin Cohen – "Emigration and immigration – History", Cambridge University Press, 1995
Bogusz Barbara – "Irregular migration and human rights: theoretical, European and international perspectives", International Conference on Irregular Migration and Human Rights, 2004
Luisa Chiodi – "The Borders of the Polity. Migration and Security across the ED and the Balkans", Ravenna, 2005
Julia Gelatt – "Schengen and the Free Movement of People Across Europe", Migration Policy Institute, 2005
Schibl Y ongmi – "Mobility Rights in Europe", (Brussels: Migration Policy Group 2005 – www.migpolgroup.com) Schutter De Olivier – "The Probhibition of Discrimination und Human Rights Law",
(Brussels: Migration Policy Group 2005, www.migpolgroup.com)
Anastassia Tsoukala – "Controle de l'immigration mythes et realites",
Cultures et Conflits, 1997
F. Pittau, O. Forti – "Italia, paese di immigrazione: fra flussi regolari e irregolari", Studi Emigrazione nr. 153, Roma, Centro studi Emigrazione, 2004
S. Zamagni – "Dalle politiche di integrazione dei migranti alla politica del riconoscimento della diversita", Studi Emigrazione nr. 138, Roma, Centro studi Emigrazione, 2000
www.europa.eu.int
www.oecd.org
www.censis.it
www.esteri.it
www.corriere.it
www.interno.it
www.dossierimmigrazione.it
www.cespi.it
www.caritasroma.it
www.ismu.org
www.avocatnet.ro
www.revistatribuna.ro
www.migrationpolicy.org
www.istruzionepadova.it
www.emigrantul.it
www.economistul.ro
www.mae.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Migrația O Provocare Pentrupoliticile Uniunii Europene (ID: 118382)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.