Migratia Iregulara

Migrația iregulară

1.1. Impactul migrației asupra societății contemporane

Conceptul de globalizare are conotații multiple în deplasarea oamenilor între regiuni și continente pentru căutarea unor noi locuri de muncă, explorarea unor regiuni în procesul de cucerire și colonizare.

Trăsătura esențială a erei contemporane o reprezintă migrația economică către țările membre ale O.C.D.E. În Europa Occidentală, fenomenul s-a dezvoltat în primul rând ca migrație intraregională din Europa de Sud către Europa de Nord și Occidentală. Totuși, aceste deplasări au fost la scurt timp depășite de migrațiile din fostele posesiuni coloniale și din statele din exteriorul Europei. Fluxuri migratoare semnificative s-au îndreptat către Europa de Vest din Caraibe, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, America Latină și Asia de Sud. În mod asemănător aceste fluxuri migratoare au început mai târziu, în America de Nord și Australia. Fluxurile deja globale din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX din Europa către Lumea Nouă, au fost însoțite, iar în final înlocuite de fluxuri din America Latină, Caraibe și Asia-Pacific către America de Nord și din Asia-Pacific către Australia. Mai mult, aproape toate națiunile din O.C.D.E. au continuat să fie confruntate cu migrațiile din interiorul O.C.D.E. ale personalului calificat care popula nodurile unei economii tot mai globale. În ultimii douăzeci de ani, aceste fluxuri au fost însoțite la nivel global de mișcări umane dinspre Asia de Sud către Golf și Orientul Mijlociu.

O altă dimensiune a extensiunii fluxurilor migratoare contemporane este numărul mare de sisteme regionale de migrație care au apărut împreună cu fluxurile globale.

Este limpede că perioada interbelică a constituit o răsturnare radicală pe scara migrațiilor globale. Migrațiile transatlantice și asiatice aproape că au încetat, iar cele intraeuropene au intrat cu rapiditate în declin. Mai dificilă este comparația cu epoca contemporană. Din nou, calculul brut al fluxurilor migratoare este împiedicat de prevalența migrațiilor de întoarcere și pe termen scurt precum și de numărul mare de migranți ilegali. Mai mult, oricare comparație între aceste două mari perioade ale migrației trebuie să țină seama de populațiile mult mai numeroase de la sfârșitul secolului XX. Următoarea comparație nu se dorește a fi cantitativă și definitivă, ci caută să stabilească o ordonare aproximativă a magnitudinii relative. Principalele trei țări de imigrație din perioada postbelică sunt SUA, Germania și Franța.

Cel mai evident impact al migrației este cel demografic, afectând compoziția și dimensiunea populației atât din țara de origine, cât și din țara-gazdă. În cazul statelor bunăstării din epoca modernă, astfel de schimbări au implicații extinse – diferite de cele din epocile anterioare pentru nivelul și furnizarea de servicii sociale, locuințe și educație, ca și pentru funcționarea economiei în sine.

În prezent, imigrația contribuie semnificativ la creșterea populației, atenuând unele probleme legate de îmbătrânire în țările membre ale O.C.D.E. Imigrația netă este factorul absolut, cel mai important care contribuie la creșterea populației din Austria, Elveția, Germania, Italia, Luxemburg și Suedia. Acest proces egalează contribuția creșterii populației indigene din SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia și Olanda. În cele din urmă, imigrația contribuie esențial la schimbarea demografică din Franța, Marea Britanie, Belgia, Portugalia și Spania. Mai mult, în cele câteva studii sistematice asupra aportului imigranților la bunăstare prin impozitele plătite în raport cu beneficiile primite, nu există vreo dovadă convingătoare care să sugereze că beneficiile primite depășesc contribuțiile.

Care sunt implicațiile migrațiilor regionale și globale contemporane pentru autonomia și suveranitatea statelor națiune? Se pot face câteva încercări de argumentare referitoare la consecințele decizionale, instituționale, distribuționale și structurale ale modelelor contemporane de migrație globală, mai ales pentru statele capitaliste avansate.

Mai întâi, fluxul de imigranți ilegali și fără acte, pe motive economice sau de altă factură, demonstrează capacitatea limitată a multor state-națiune de a-și supraveghea independent frontierele. În al doilea rând, statele care și-au extins supravegherea asupra frontierelor nu au fost capabile să oprească fluxul de imigranți ilegali.

În al treilea rând, creșterea numărului de încercări internaționale de a controla și coordona politicile naționale în privința fenomenului migrației demonstrează o recunoaștere a naturii în schimbare a autonomiei și suveranității statale și necesitatea de a spori cooperarea transfrontalieră în acest domeniu. În al patrulea rând, în sfera politicilor economice și culturale, fenomenul migraționist a transformat mediul politic intern în cadrul căruia trebuie să opereze statele capitaliste avansate a redefinit interesele politice și perceperea acestor interese. În cele din urmă, migrația a modificat tipurile de opțiuni pentru diverse politici aflate la dispoziția statelor și echilibrul dintre costuri și beneficii implicat de aceste politici.

În opinia unor specialiști, capacitatea statelor capitaliste avansate de a-și ermetiza granițele nu a fost niciodată perfectă. Acum două secole, statele erau demarcate de zonele gri permeabile și amorfe ale granițelor și periferiilor, în care suveranitatea s-a dizolvat treptat. Statele au încercat dintotdeauna să controleze deplasarea oamenilor în aceste regiuni și au fost preocupate de modelele așezărilor periferice și ale deplasărilor populației. Statele europene au o istorie îndelungată și dezonorantă de expulzări forțate – evreii și hughenoții, de exemplu. Totuși, este anacronică o comparație a acestor politici de stat cu formele contemporane de control al frontierelor, întrucât statele nu au dobândit decât recent frontiere în forma lor contemporană – ca granițe fixe, strict determinate, care delimitează domeniul teritorial precis al suveranității unui anumit stat. Numai o dată cu aparitia statelor-natiune și a frontierelor lor au devenit larg răspândite birocratizarea și documentele privind cetătenia- pașapoarte, vize etc., iar statele au dobândit mijloacele birocratice pentru a încerca să controleze fluxurile migratoare către interior.

Formele contemporane de control al frontierelor au apărut pentru prima dată în SUA la sfârșitul secolului al XIX-lea. Concentrarea de imigranți pe nave oceanice în câteva porturi-cheie de pe coastele de est și de vest ale Statelor Unite însemna că puteau fi mult mai bine concentrate resursele statului pentru a întâmpina fluxurile migratoare decât în cazul unor frontiere terestre întinse. Deși dezvoltarea centrelor de primire, controlul pașapoartelor și criteriile de imigrare au evoluat în această etapă, acestea au servit inițial unor politici foarte deschise privind imigrația. Acest aparat a fost pus la încercare abia în anii interbelici, o dată cu politicile mai restrictive ale Statelor Unite în domeniul respectiv. Scăderea abruptă a emigrației către SUA sugerează că inovațiile administrative și coercitive – care au fost adoptate treptat de toate statele națiune – au sporit puterea statelor în raport cu fluxurile migratoare.

Activitățile specifice de control la frontiere au relevat faptul că, în era postbelică, aceste sisteme au fost nevoite să facă față unor fluxuri migratoare mult mai intense. Se produce o creștere substanțială a turismului internațional, a numărului solicitanților de azil, studenților, reunirilor de familii etc. Numărul și complexitatea în creștere ale acestor categorii birocratice solicită capacitățile agențiilor de control a frontierelor. Turiștii pot să rămână mai mult, studenții pot să dispară în rândurile populației după terminarea cursurilor. În statele liberal-democratice, piedicile în calea intruziunii controlorilor măresc aceste fisuri.

În timp ce traficul aerian menține fluxurile migratoare destul de concentrate, migrația ilegală continuă să se desfășoare peste frontierele terestre, al căror control este acum la fel de prohibitiv, de costisitor și de dificil din punct de vedere geografic ca întotdeauna. Problema este semnificativă pentru Franța și Germania, din cauza frontierelor lor terestre întinse care intră în cadrul Uniunii Europene și sunt de fapt granițe deschise. Se pare că în Occident cresc nivelurile migrației ilegale. În ciuda acestor eforturi, O.I.M. estimează spre exemplu că în 1991 în Germania existau 650.000 de imigranți ilegali, 600.000 în Italia și probabil 2,6 milioane în Europa Occidentală în ansamblu.

În anii 70 și 80, toate țările din Europa Occidentală și-au înăsprit legislația cu privire la imigrație și au întărit capacitatea instituțională a forțelor polițienești. Aceste măsuri au prevăzut în mod deosebit sancțiuni stricte asupra transportatorilor aerieni, cerințe mai restrictive privind acordarea vizelor, neacordarea accesului și a procedurii normale în justiție pentru solicitanții de azil și penalizarea activă a străinilor fără documente. Însă nici una dintre aceste sancțiuni nu a putut să inverseze fluxurile migratoare în creștere provenite din intrările ilegale, deși poate că au limitat amploarea.

Dată fiind această schimbare, statele au apelat la o diversitate de forme de supraveghere internă și control asupra compoziției populaților lor. În majoritatea statelor capitaliste avansate există obstacole legale, constituționale și politice care nu permit poliției să oprească persoane și să le verifice identitatea dacă trezesc suspiciuni.

Acolo unde au fost conferite aceste puteri, ele au avut deseori ca rezultat încălcarea libertăților civile sau discriminarea regulată și sistematică împotriva minorităților vizibile. În consecință, democrațiile liberale încearcă să controleze migrația ilegală supraveghind accesul pe piața muncii. Astfel, există tendința tot mai mare de a penaliza angajatorii care utilizează forță de muncă ilegală. Din nou, faptul reflectă limitările instituțiilor statului și ale resurselor și tehnologiilor disponibile, precum și eșecul agențiilor statului de a obține sprijinul și cooperarea actorilor sociali care le-ar putea ajuta.

Problema supravegherii și controlului frontierelor evidențiază trei aspecte importante privind suveranitatea și autonomia de stat.

Mai întâi, echilibrul puterii colective dintre stat și migranți – mai ales cei care caută să se sustragă controlului de frontieră – s-a modificat în timp. Puterile statelor capitaliste avansate au fost sporite prin înființarea de agenții pentru imigrație, instituirea unor documentații referitoare la cetățenie și canalizarea migranților prin porturi și aeroporturi. Însă a crescut și capacitatea imigranților de a se sustrage controlului statului, întrucât s-a mărit în general și numărul călătorilor, iar intensificarea turismului și a schimburilor de studenți a deschis alte fisuri în practica agențiilor pentru imigrație.

În al doilea rând, capacitatea statelor capitaliste avansate de a implementa politici nu depinde întotdeauna, ba chiar foarte rar de autonomia absolută și puterea statelor fată de actorii sociali – cum ar fi angajatorii care utilizează forță ilegală de muncă. Mai curând, statele capitaliste avansate pot să implementeze cu succes obiectivele politicilor lor publice numai atunci când au obținut cooperarea autorilor sociali la un nivel acceptabil. În cazul migrației ilegale, deseori nu au reușit să realizeze acest lucru.

În al treilea rând, politicile privind imigrația nu pot fi izolate de alte politici care afectează piața forței de muncă. Unele state au intervenit asupra pieței forței de muncă, rezultatul fiind creșterea atracției fată de angajarea forței de muncă străine și fără documente. În Franța și Germania costurile ridicate ale securității sociale pentru angajarea de muncitori ilegali și înregistrați au încurajat utilizarea de muncitori străini, ca modalitate de sustragere de la contribuții.

Statele capitaliste avansate care doresc să reglementeze aceste fluxuri migratoare au fost forțate să se angajeze în forme de cooperare internațională pentru a le opri de la sursă, fie prin ajutor economic pentru dezvoltare, fie prin eforturi internaționale de control. Modelul dezvoltării care controlează factorii generatori ai procesului de migrație s-a derulat în principal la nivelul discursului sau în cadrul unor organizații relativ fără putere, cum ar fi Parlamentul European.

Încercările colective de reglementare a problematicii specifice refugiaților și a migrației au fost până acum la fel de limitate. Uniunea Europeană a făcut un oarecare progres în acest sens prin faptul că, încercările guvernelor naționale de a controla împreună migrația au intrat într-un conflict acut cu legile, convențiile și obligațiile internaționale preexistente.

Studiile privind impactul asupra ratelor de salarizare în ansamblu într-o economie-gazdă și impactul diferit al imgrației asupra ratelor de salarizare a diverselor clase și grupări etnice de pe piețele naționale de forță de muncă le indică pe acestea ca fiind marginale, însă probabil constructive. Pe măsură ce migranții ocupă zone inferioare ale pieței muncii, mâna de lucru indigenă trece la angajări cu salarizare superioară.

O imagine mai detaliată a consecințelor economice ale migrației pentru economiile – gazdă poate fi desprinsă din câteva considerații calitative. În primul rând, impactul depinde de caracterul exact al imigrației. Migranții nu pot fi considerați o masă omogenă când este evaluat impactul lor economic. Și invers vor exista consecințe diferite pentru diverse grupuri din economia-gazdă. În numeroase țări membre OCDE un procent considerabil al muncitorilor străini este constituit din specialiști cu înaltă calificare, deseori provenind din alte țări occidentale. La celălalt capăt al scării, muncitorii imigranți ocupă slujbele lipsite de siguranță, prost plătite și reglementate evaziv. Desființarea reglementărilor privind piața forței de muncă și apariția unor companii noi mai mici și a activității economice informale au creat locuri de muncă pe care doar imigranții săraci le vor accepta în realitate.

Probabil că impactul migranților asupra economiilor țărilor membre ale OCDE este în general pozitiv în anumite perioade. Ipotetic, este clar că în absența migranților la scară mare, economiile europene ar fi avut probleme semnificative pe piața forței de muncă. S-a ajuns la perioada extraordinară de creștere economică susținută, ocupare totală și inflație relativ scăzută, deoarece consecințele inflaționiste ale restricțiilor de pe piața muncii au fost amortizate de un flux constant de migranți prost plătiți, poziționați în partea de jos a ierarhiei salariale.

Deși este posibil ca această situație să se fi intensificat mai ales după 1980, presiunea asupra bărbaților necalificați pe piața internă a muncii a crescut, pe aceștia așteptându-i oricum vremuri grele. Mai mult, nu acești muncitori, ci comunitățile de migranți au fost cele care au suportat consecințele cele mai dure ale restructurării economiilor țărilor membre ale OCDE în anii 1990 – 2000. Rata șomajului printre minoritățile etnice depășește pretutindeni pe cea a europenilor.

Este posibil ca statele capitaliste avansate care caută să urmeze un model exclusivist să descopere treptat minorități semnificative concentrate geografic în mijlocul lor și, foarte posibil, să descopere un val, în creștere, de nemulțumire și conflict. În general, se pare că acestea nu și-au creat un spațiu prea mare de manevră, pur și simplu vor fi schimbat un set de probleme politice și culturale cu altul.

În cazul statelor care caută să urmeze un model multicultural de cetățenie, este posibilă evitarea exceselor frapante ale modelului exclusivist. Totuși, o astfel de strategie evidențiază o altă constrângere mai curând internă decât externă asupra autonomiei capitaliste avansate, întrucât acestea sunt, în general catalizatori prea puțini eficienți ai schimbării culturale, mai ales în societățile democratice liberale în care nu posedă nici un fel de monopol asupra educației și a produselor culturale.

Statele capitaliste avansate care doresc să implementeze un model real vor trebui să ia exemplu și să obțină sprijin de la o societate mai luminată și mai multiculturală. Însă adeseori resursele în acest sens par primejdios de reduse și necesită ajustare.

Modelele contemporane de migrație sunt mai extinse geografic decât marile migrații globale din epoca modernă, însă în general sunt oarecum mai puțin intense. În aceste perioade au existat schimbări semnificative ale infrastructurilor tehnologice și sociale ale migrațiilor. În termeni de angrenare națională, statele din Europa de Vest au dobândit caracterul cel mai multietnic de până acum, cuprinzând comunități importante de imigranți non-europeni (anexa nr. 31).

Autonomia statelor-națiune este redefinită de impactul migrațiilor legale din trecut și de impactul continuu al migrației ilegale. Capacitatea statelor capitaliste avansate de a-și patrula frontierele și de a-și supraveghea populația nu mai este adecvată în raport cu exigențele. Cooperarea internațională nu a facilitat însă realizarea acestor cerințe. Mai mult, noțiunile de „cetățenie" și de „identitate națională" sunt renegociate ca reacție față de modelele contemporane ale migrației.

Apreciez că principalele cauze care determină o amploare fără precedent a mișcărilor de populație sunt conflictele armate, foametea, catastrofele naturale, încălcarea drepturilor omului și condițiile economice deplorabile. Deschiderea frontierelor de către fostele țări comuniste a permis deplasarea forței de muncă spre statele industrializate, reprezentând un regres în calea progresului economic al țărilor afectate de migrație.

Exodul migrației legale este strâns legat de perpetuarea unor tensiuni și conflicte de ordin etnic, religios sau politic din Afganistan, Turcia, Irak, Algeria, și chiar în unele state ex-sovietice. De asemenea, nu poate fi ignorată nici influența favorabilă pe care o prezintă pentru migrația ilegală cadrul normativ generos din domeniul imigrării precum și reglementările internaționale favorabile.

Mișcarea necontrolată a grupurilor masive de persoane a permis dezvoltarea pe scară largă a acțiunilor ilicite a traficul ilegal de persoane, coordonat de rețele cu caracter mafiot care au dobândit o dezvoltare exponențială și un loc principal în ierarhia crimei organizate internaționale, alături de traficul cu droguri, materiale și substanțe explozive și radioactive, traficul cu mașini furate etc.

1.2. Migrația umană și securitatea

În literatura științifică actuală, relația dintre migrația internațională și securitate a fost prezentată, în general, într-o manieră simplificată și incompletă. Cele mai multe abordări ale securității s-au limitat doar la o parte a fenomenului sau la un singur punct de vedere, cum ar fi raporturile dintre securitatea economică (comerț, turism și comunicații în expansiune) și intensificarea migrației internaționale. Astfel, nu au fost evidențiate, de exemplu, temerile țărilor gazdă provocate de pierderile de locuri de muncă în defavoarea propriilor cetățeni, transformările culturale atribuite securității și fenomenului globalizării și nici strategiile pe care anumite state le-au pus în aplicare pentru a limita și controla fenomenul migrației internaționale. Nimic nu se amintește nici despre influența securității asupra dorinței locuitorilor din țările mai puțin dezvoltate de a merge să muncească și să trăiască în țările mai avansate din punct de vedere economic. Pretutindeni în lume, cercetările, teoriile și analizele politice susceptibile să lămurească fenomenul migrației internaționale stârnesc un viu interes. Toate țările, fie ele sărace sau bogate, sunt nevoite să-i acorde mare importanță.

Migrația internațională supune statele industrializate unor presiuni contradictorii. Pe măsură ce sporește cererea de mână de lucru străină, destinată să compenseze cât de cât reducerea semnificativă a ratei natalității sub pragul de înlocuire a generațiilor, îmbătrânirea demografică și penuria de tineri muncitori, populațiile acestor state sunt din ce în ce mai îngrijorate din cauza schimbărilor culturale care ar putea genera o afluență de migranți, de solicitanți de azil și de migranți clandestini. În țările occidentale, teama provocată de evenimentele din 11 septembrie 2001, în ceea ce privește legăturile posibile dintre migranți și atentatele teroriste, tinde să stârnească neîncrederea în străini, în special în cei originari din statele orientale mai puțin dezvoltate. De aici, rezultă și paradoxul țărilor bogate: economia lor are nevoie de mâna de lucru migrantă, dar presiunile politice la care sunt supuse au adesea, ca efect tocmai limitarea imigrației.

De asemenea, migrația internațională generează presiuni contradictorii și în noile state industrializate ale Asiei și Americii Latine, precum și în unele țări mediu dezvoltate din alte zone ale lumii. Multe dintre acestea au înregistrat o scădere accelerată a natalității, populațiile lor îmbătrânesc. Numeroase economii locale, în ascensiune grație turismului sau industrializării, suferă din cauza lipsei de mână de lucru în diverse sfere de activitate. Datorită progresului industrial recent, unele state s-au îmbogățit suficient pentru a deveni poli de atracție pentru potențialii migranți. Numărul acestor țări cu venit mediu pe cap de locuitor, care suferă din cauza pierderii forței de muncă mai ales calificate, provocate de migrația crescândă spre statele industrializate cele mai bogate, rămâne mare. Dilema dintre ,,fuga creierelor” și contribuția în bani străini nu este ceva nou, dar se manifestă, fără îndoială, mai acut ca niciodată, cauza fiind importanța crescândă a criteriului calificării profesionale în politicile de migrație ale țărilor bogate.

Nici țările cele mai sărace nu sunt scutite de presiunile contradictorii generate de migrația internațională. Condițiile de viață existente în acestea îi determină pe mulți dintre locuitorii lor să ia în considerare avantajele migrației spre o țară mai bogată, deși nu au întotdeauna calitățile, pregătirea și banii necesari pentru a fi admiși legal și pentru a se putea stabili acolo fără probleme. Din această această cauză, migrația cetățenilor care provin din statele sărace este în mare măsură clandestină și incorect reflectată în statisticile instituțiilor interesate, migranții aflându-se la bunul plac al angajatorilor din țările de destinație și pasibili de a trece drept criminali în ochii poliției.

Aproape întreaga lume recunoaște faptul că aceste evoluții ale migrației internaționale și ale politicilor privind migrația sunt în strânsă legătură cu un proces general de transformări economice, culturale și politice, care nu este altul decât globalizarea, în condiții de securitate regională și globală.

Globalizarea economică încurajează migrația care face, în același timp ,,să planeze" și amenințarea unor transformări culturale care pot incita țările gazdă să se coalizeze pentru a stăvili acest fenomen prin tratate și înțelegeri privind controlul frontierelor. În timp ce eventualitatea intensificării migrației internaționale cristalizează reacțiile xenofobe propice apariției de măsuri destinate să o limiteze, globalizarea face din aceasta o scenă a contradicțiilor, a conflictelor și paradoxurilor.

Totodată, acest fenomen tinde să accentueze migrația internațională, dar și dorința țărilor gazdă de a controla cât mai bine acceptarea imigranților. Fluxurile migratoare se dezvoltă și unesc țările, dar realizează configurații uneori foarte diferite. Țările cele mai bogate atrag din ce în ce mai mulți migranți provenind din toate părțile globului, dar în special din țările sărace. Aceștia întreprind călătorii mai lungi ca altădată, deoarece, în căutarea unei țări mai bogate decât cea din care vin, se lovesc de tot mai multe refuzuri care îi constrâng să migreze clandestin. În cazul persoanelor care au nevoie de azil politic, fenomenul globalizării dă naștere dorinței de a se deplasa spre alte țări pentru a obține protecție, dar generează un sistem de reguli și de restricții care împiedică migrația și reține în țara lor multe persoane depășite de conflicte de diferite naturi și de război civil. În fine, din cauza globalizării există și riscul intensificării traficului de imigranți destinați muncii la negru și prostituției. Printre tendințele mondiale se enumeră și intensificarea fluxurilor migratoare.

Societatea contemporană se caracterizează printr-o contradicție din ce în ce mai evidentă. Deși presiunile culturale, politice și sociale care provoacă mobilitatea se intensifică, politicile de respingere a străinilor și intensificarea controalelor la frontiere diminuează fluxurile migratoare reale. Aceste două tendințe contrare pot fi accentuate prin aspecte diferite ale aceluiași proces de globalizare. Astfel, unele state au înregistrat, într-adevăr, o creștere semnificativă a numărului de migranți internaționali. Este vorba îndeosebi despre statele bogate, care se văd nevoite să impună noi tipuri de controale, mai restrictive, pentru a putea limita intrarea imigranților. Un alt aspect, nu mai puțin important, constă în faptul că țările de origine ale migranților care se grăbesc să ajungă în statele bogate s-au schimbat. Statisticile arată că, din ce în ce mai mulți migranți se îndreaptă spre Europa și țările în care predomină populațiile de ascendență europeană. Aceștia vin din Africa, Asia, din Antile și din America Latină.

Conform unui alt postulat promovat de globaliști, mondializarea comerțului și a culturii, adăugată la dezvoltarea comunicațiilor și la creșterea numărului călătoriilor, va avea drept consecință integrarea tuturor țărilor în rețelele de migrație internațională, fie cu titlu de țări de plecare, fie cu titlu de țări de tranzit sau de destinație, unele dintre acestea cumulând chiar cele trei roluri. Deși datele disponibile nu contrazic această previziune, se impun și unele precizări. Încă din perioada 1965-1969, anumite state gazdă, precum Canada și Statele Unite, aveau legături strânse cu o rețea de țări de emigrație cu ramificații în întreaga lume, rețea care a continuat să se extindă. Pe parcursul aceleiași perioade, alte state care primeau până atunci emigranți dintr-un număr redus de țări, cu care aveau de multe ori legături culturale și istorice, s-au aflat în postura de a se confrunta cu o imigrație aproape la fel de diversificată ca de exemplu cea a Canadei. Migrația la nivel internațional a indivizilor provenind din țări în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latină constituie factorul cel mai important al acestei diversificări a țărilor de origine. Fenomenul se explică parțial și prin apariția, după anul 1989, în fosta U.R.S.S., a unor noi state care au devenit țări sursă importante, iar la jumătatea anilor '90, în Balcanii sfâșiați de război, a țărilor în curs de dezvoltare părăsite și ele de o parte din populație.

S-a discutat mult despre impactul securității și globalizării asupra fluxurilor de refugiați, considerându-se că evoluția investițiilor mondiale și cea a comerțului mondial, însoțite de schimbările rapide în domeniile exportului, producției și al locurilor de muncă ar putea să declanșeze sau să agraveze tulburări politice, conflicte sociale și reprimarea dizidenților în țările sărace.

Datorită relațiilor din ce în ce mai numeroase stabilite prin intermediul comunicațiilor și al călătoriilor este, de asemenea, posibil ca solicitanții de azil precum și alți migranți internaționali să fie mai bine informați despre diferitele țări gazdă și chiar să găsească mai ușor mijloacele necesare pentru a putea ajunge acolo. Spre deosebire de acest punct de vedere, există și opinia conform căreia expansiunea comerțului mondial și independența economică din ce în ce mai accentuată ar trebui să atenueze, după o anumită perioadă de timp, conflictele naționale interne și externe.

Banca Mondială și alte mari instituții financiare de prim rang nu se limitează la promovarea activă a politicilor de creștere economică axate pe exporturi, ci militează și pentru democrație, pentru buna guvernare și pentru alte politici de dezvoltare socială pe care le integrează în ansamblul programelor lor. Atunci când o țară se conformează recomandărilor lor, se consideră, în general, că aceasta nu va mai avea cetățeni refugiați în alte state. Cetățenii care fug totuși din țara de origine solicitând statutul de refugiat pot întâmpina dificultăți în obținerea acestuia în străinătate. Deci se pare că securitatea regională și globală influențează tendințele contradictorii și în ceea ce privește fluxurile de refugiați.

În termenii Protocolului privind statutul refugiaților, încheiat în anul 1967, un refugiat în sensul Convenției Națiunilor Unite este o persoană care, ,,temându-se, din motive întemeiate, că va fi persecutată din cauza rasei, a religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau a opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei naționalitate o are" și nu se poate reîntoarce în aceasta. Oare numărul persoanelor cărora li se aplică definiția de mai sus este în creștere în această eră a globalizării?

Conform datelor disponibile, fluxurile de refugiați au crescut la sfârșitul anilor ’80 până în primii ani ai deceniului '90, această perioadă fiind marcată de un val de conflicte etnice și de războaie civile. Multe dintre aceste tulburări au fost alimentate de strategiile aplicate în timpul Războiului Rece dintre marile puteri, iar altele au fost rezultatul încheierii Războiului Rece și al prăbușirii URSS, precum și al luptelor care au sfâșiat unele state ale Blocului de Est, cum este cazul fostei Iugoslavii. Începând de la jumătatea anilor '90, pe măsură ce consecințele Războiului Rece și al conflictelor imediat următoare acestei perioade s-au atenuat, s-a produs o diminuare a fluxurilor de refugiați.

Ușoara scădere a populației totale de refugiați din lume, înregistrată la finele anilor '90 și începutul anului 2005, poate fi explicată în special prin încheierea Războiului Rece, și faptul, deja semnalat, că țările gazdă au făcut mai dificilă intrarea solicitanților de azil pe teritoriul lor.

Țările de imigrație selecționează cel puțin o parte dintre imigranți în funcție de competențele lor profesionale. Ceilalți sunt primiți în cadrul politicilor de reîntregire a familiei, ca refugiați sau prin alte filiere. Statele Unite, Canada, Australia și Noua Zeelandă au pus în aplicare măsuri importante pentru a lăsa să intre pe teritoriul lor categoriile de muncitori care să sprijine evoluția socială. În anumite cazuri, aceste politici de imigrație bazate pe calificările profesionale și pe nevoile pieței muncii constituie rezultatul unor procese îndelungate, anterioare mondializării actuale.

Principalul impact asupra securității s-a constituit în creșterea pretențiilor asupra nivelului de instruire și de calificare pe care țările gazdă doresc să le găsească la candidații la imigrare. În plan secundar securitatea regională și globală a avut ca efect și creșterea numărului de țări aflate în concurență pentru anumite categorii de imigranți calificați, solicitate în mod deosebit.

Statistica a demonstrat că, state care nu au fost niciodată considerate ca țări de imigrație au început să-și elaboreze și să pună în aplicare politici destinate să atragă și să primească muncitori înalt calificați, pe care să îi rețină un timp cât mai îndelungat. Dată fiind cererea crescândă de migranți înalt calificați, existentă nu numai în țările de migrație tradiționale, dar și în noile țări industrializate printre care Germania, care s-au considerat întotdeauna ca nefiind țări de migrație, apare firească întrebarea dacă în țările sursă există suficienți imigranți potențiali care prezintă profilul dorit pentru a satisface cererea exprimată aproape peste tot în lume. Specialiștii și tehnicienii își pot desfășura adesea activitatea în propria lor țară, rodul muncii lor fiind distribuit în străinătate, în cadrul comerțului mondial de servicii de înaltă tehnologie. În consecință, în țările bogate, cererea de muncitori înalt calificați poate fi, la fel de bine, stimulată, dar și diminuată de cererea de astfel de muncitori existentă în țara de origine, de multe ori pentru a realiza contractele încheiate tocmai cu respectivele țări bogate.

Evoluția acestei concurențe între țări în privința muncitorilor înalt calificați nu poate fi prevăzută, dar este cert faptul că există o ierarhie a destinațiilor catalogate drept cele mai atrăgătoare de cei ce doresc să-și părăsească țara. Statele Unite tronează în vârful acestei ierarhii și ,,drenează” migranți calificați din foarte multe zone ale lumii. Canada și Australia, atrag și ele migranți din numeroase zone, printre care sudul Asiei, dar care își văd și mulți dintre proprii muncitori înalt calificați plecând spre Statele Unite.

Țările mai mici, care oferă un număr limitat de locuri de muncă în domeniul înaltei tehnologii reușesc să atragă puțini imigranți competenți, din cauza concurenței cu statele cele mai atrăgătoare amintite mai sus sau cu cele care sunt mai apropiate de ale migranților din punct de vedere geografic.

În această competiție pentru atragerea mâinii de lucru înalt calificate, țările bogate au grijă să combine diverse strategii. Statele aflate în curs de dezvoltare acordă o importanță deosebită nivelului și calității învățământului, fapt pentrui care întreprind măsuri în acest sens, în timp ce statele bogate nu investesc în educația viitoarei lor mâini de lucru, ci încearcă din ce în ce mai mult ca prin politicile de migrare să atragă un număr mereu crescând de candidați instruiți, originari din țările sărace.

Evenimentele din ultimele decenii reflectă nu numai intensificarea migrației de muncă, ci și persistența dificultăților de integrare pe care le întâmpină ,,protagoniștii" acestui fenomen.

Succesul integrării migranților în țara gazdă se bazează mult pe ,,capitalul lor uman". Imigranții cei mai instruiți, mai experimentați și cu cele mai căutate calificări obțin, în mod normal, o parte dintre cele mai bune locuri de muncă, retribuite cu venituri destul de mari, la puțin timp după sosirea lor în țara respectivă. Motivele acestei stări de fapt sunt complexe și încă mai constituite obiectul unor cercetări. În ceea ce privește statul canadian, pot fi invocate următoarele explicații: astfel, nivelul de instruire al tinerilor canadieni, aflat într-o creștere rapidă, influențează concurența pentru locurile de muncă, aceasta devenind mai dură decât altădată pentru imigranții nou-sosiți. Totodată, mai mulți dintre tinerii canadieni foarte bine pregătiți provin din precedentul val de imigranți care, pe lângă faptul că au reușit să se integreze relativ bine în noua societate și-au încurajat și copiii să-și completeze pe cât posibil studiile în școlile naționale.

Numărul emigranților care se îndreaptă spre diferite țări ale OCDE și ale Uniunii Europene este într-o continuă creștere, aceștia urmărind fie găsirea unui loc de muncă mai bun, fie reîntregirea familiei. În cel mai recent dintre rapoartele anuale, intitulat ,,Tendințele migrațiilor internaționale", OCDE precizează că, în ciuda înrăutățirii situației economice a unora dintre țările membre s-a menținut tendința intensificării migrațiilor internaționale observată începând cu jumătatea anilor '90.

Peste un milion de imigranți permanenți au fost înregistrați în Statele Unite, în anii 2001 și 2002, ceea ce înseamnă cu 25% mai mult decât în anul 2000. În decursul aceleiași perioade, și alte țări europene, cum sunt Austria, Franța și Elveția, au cunoscut creșteri mari ale fluxurilor migratoare, respectiv cu 15% față de anul 2000. Statele Europei de sud concomitent cu Canada și Noua Zeelandă au înregistrat o intensificare importantă a fluxurilor de migrație.

Perioada 2001-2002 s-a caracterizat pentru SUA, Canada și statele membre ale Uniunii Europene, printr-o sporire semnificativă a numărului migranților aflați în căutarea unui loc de muncă, temporar sau permanent (muncitori calificați, sezonieri, stagiari angajați ai antreprizelor multinaționale nevoiți să se mute în alt stat). O presiune similară s-a înregistrat și din partea altor categorii de persoane care au migrat în scopul reîntregirii familiei, continuării studiilor sau obținerii azilului politic. Raportul OIM relevă o geografie a fluxurilor migratoare în transformare, dată în principal de apariția a numeroase noi itinerarii.

De asemenea, se observă și o intensificare a sosirilor de cetățeni asiatici, în special chinezi și filipinezi, precum și de migranți provenind din Rusia și din Ucraina în aproape toate țările membre ale OCDE și ale Uniunii Europene. Același lucru se poate spune și despre migranții care provin din America Latină. Deși condițiile majorității străinilor pe piața muncii s-au îmbunătățit, vulnerabilitatea anumitor categorii de muncitori străini – în special femeile, tinerii și muncitorii în vârstă – a persistat.

Tendințele recente ale migrațiilor internaționale reflectă, de asemenea, schimbări intervenite în politicile specifice adoptate de statele membre ale OCDE și Uniunii Europene, îndeosebi cu scopul de a controla fluxul crescând al solicitanților de azil și de a recruta muncitori străini calificați și alte forme de mână de lucru (de exemplu, pentru activități sezoniere și servicii de îngrijire a copiilor sau a bătrânilor).

În 2002 și 2003, unele state precum, Danemarca, Franța, Grecia, Portugalia, au adoptat noi legi care reglementează intrarea, șederea și munca străinilor pe teritoriul lor. Alte state, precum Anglia, Olanda și Suedia, și-au modificat legislația referitoare la azil. Tot în raportul menționat anterior sunt trecute în revistă și principalele directive care vizează armonizarea politicilor migratoare în cadrul Uniunii Europene.

Printre factorii care explică repartizarea geografică a imigranților în diferitele țări de destinație figurează atracția pe plan economic a statului respectiv; prezența membrilor de familie sau a persoanelor de aceeași origine etnică; punctul de intrare în țară și vecinătatea țării de destinație în raport cu țara de origine.

Programele regionale de migrație, ca cele puse în aplicare în Canada și în Australia, care încurajează imigranții să se instaleze în zonele rurale ilustrează câteva dintre posibilitățile existente pentru intensificarea legăturilor dintre politica de dezvoltare regională și politica privind fenomenul migrației. Deceniul '90 a fost marcat printr-o creștere importantă a mobilității internaționale a muncitorilor înalt calificați, în domeniile noilor tehnologii, dar și în cel al sănătății și al învățământului. Este vorba, de fapt, despre fenomenul numit ,,fuga creierelor" sau ,,exodul creierelor”.

Migrația persoanelor dintr-o țară în alta este parte integrantă a procesului de globalizare. Migranții admiși pe motivul reîntregirii familiei sau din motive umanitare (refugiați și solicitanți de azil) și muncitorii mai puțin calificați constituie esențialul fluxurilor migratoare internaționale. Cu toate acestea, migrația internațională a muncitorilor înalt calificați – una dintre numeroasele consecințe ale globalizării – este în creștere și acest subiect interesează din ce în ce mai mult nu numai ministerele de interne ale diferitelor țări, ci și pe cele ale învățământului, cercetării, economiei etc. Într-adevăr, pe parcursul recentei perioade de creștere economică, cererea tot mai mare de mână de lucru calificată, mai degrabă decât necalificată, îndeosebi în sectorul tehnologiilor informației, conjugată cu o penurie de personal de acest tip existentă în diverse țări membre ale OCDE și ale Uniunii Europene, a determinat guvernele mai multor state să pună în aplicare măsuri care să faciliteze intrarea pe teritoriul statelor respective, în special a muncitorilor calificați.

Deși majoritatea muncitorilor calificați emigrează din țările aflate în curs de dezvoltare spre statele membre ale OCDE și ale Uniunii Europene, există, în același timp, și o semnificativă migrație intraregională de personal înalt calificat, în Europa, în America și în Asia. Datele disponibile arată că țări precum Canada Franța, Germania, Suedia și Marea Britanie sunt adevărate surse de imigranți calificați care muncesc temporar în Statele Unite (de exemplu, deținători ai unei diplome de doctorat, cercetători, personal mutat în cadrul antreprizelor multinaționale), dar o sursă mai puțin importantă de migranți calificați permanenți, ceea ce ne trimite cu gândul mai degrabă la o circulație a creierilor decât la o ,,fugă a creierilor".

În cazul câtorva dintre state precum Canada, Franța și Germania, faptele demonstrează că ,,fuga creierilor" a fost supraestimată, procentul de reîntoarcere fiind ridicat, și chiar și aceste țări primesc muncitori înalt calificați. Astfel, una dintre anchetele desfășurate în domeniu demonstrează că în Franța numai în anul 1999, la trei ani după ce și-au terminat doctoratul, doar 7% dintre doctorii din diferite domenii continuau să lucreze în străinătate, cea mai mare parte dintre ei având oricum intenția de a se reîntoarce în țara de origine cât mai curând posibil.

Mobilitatea internațională a personalului înalt calificat angrenează atât bărbați cât și femei, cu nivel de studii și cu antecedente profesionale foarte diverse: studenți, infirmiere, medici, specialiști în tehnologiile informației, cercetători, directori și cadre superioare din firme, precum și personal mutat în interes de serviciu în cadrul antreprizelor multinaționale. Unele din aceste persoane înalt calificate, cum sunt absolvenții de facultate, specialiștii în tehnologiile informației și directorii de firme migrează temporar, în timp ce altele migrează cu intenția de a se instala permanent în țara respectivă.

Statisticile referitoare la fluxurile de personal înalt calificat arată că în special cele care provin din Asia și migrează spre Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, Germania, Franța, Canada sunt considerabile. Continuă să se intensifice în special migrația studenților și cea temporară a specialiștilor în tehnologiile informației. Se apreciază că în perioada 1990-2000, în cadrul programului de vize H1B de intrare temporară a muncitorilor calificați, au intrat pe piața americană a muncii 900.000 de specialiști înalt calificați. OCDE estimează că acești muncitori temporari au reprezentat în perioada respectivă un procent de 1/6 din efectivele totale de specialiști în domeniul tehnologiilor informației de care dispuneau Statele Unite.

Mutările de personal în cadrul antreprizelor multinaționale (persoanele mutate în interiorul aceleiași firme) au contribuit la intensificarea mobilității muncitorilor înalt calificați, Mobilitatea internațională a muncitorilor calificați în cadrul schimburilor de servicii este o altă formă de migrație a mâinii de lucru aflată în continuă și semnificativă creștere. Deplasările de acest gen se efectuează, în general, pe perioade scurte de timp, dar pot fi prelungite până la mai multe luni de zile sau se pot repeta la anumite intervale de timp.

Acordul general privind comerțul și serviciile (AGCS) prevede, printre altele, și aplicarea unor proceduri simplificate pentru a sprijini mobilitatea temporară a personalului din diferite sectoare de activitate. Din cauza faptului că statisticile în domeniu regrupează, de obicei, aceste deplasări cu ale oamenilor de afaceri (călătorii de afaceri), distincția dintre cele două tipuri este foarte dificil de realizat.

Ca și în cazul altor categorii de migranți, mobilitatea persoanelor calificate depinde în mod esențial atât de posibilele perspective în străinătate, mult mai avantajoase decât cele la care pot spera în țara de origine, cât și de politicile de migrație ale țărilor de origine. Bineînțeles că mai sunt și alți factori care joacă un anumit rol în decizia persoanelor înalt calificate de a migra și în alegerea destinației lor. În acest caz este vorba despre obiectivele intelectuale, indiferent de domeniu, respectiv învățământ, cercetare sau pregătire lingvistică.

În cazul cercetătorilor și al cadrelor didactice universitare, condițiile de sprijinire a cercetării și cererea de astfel de personal în țările gazdă constituie factori determinanți importanți în luarea deciziei de a emigra și în alegerea destinației. În cazul celor dotați cu spirit de inițiativă, climatul de inovație în general, și contextul favorabil înființării de firme, precum și munca independentă, în particular, pot juca un rol de asemenea important în decizia acestora de a pleca în străinătate.

Un alt factor de mobilitate este legat de creșterea numărului și de extinderea firmelor multinaționale. De exemplu, la jumătatea anilor '90, persoanele mutate în interiorul aceleiași firme reprezentau între 5 % și 10% din totalul fluxurilor de muncitori calificați care emigrau din Canada spre Statele Unite. Integrarea economică, în special în anumite regiuni (Uniunea Europeană sau țările nordice), în care accesul la piața națională a muncii este acordat străinilor originari dintr-un stat situat în regiunea respectivă, sau în care există acorduri internaționale ce facilitează acest acces are influență asupra mobilității internaționale a muncitorilor calificați.

De multe ori, mai ales în țările în curs de dezvoltare aceștia nu-și părăsesc țara de plăcere, ci din cauza războiului, a prăbușirii economiei sau din cauza persecuțiilor de natură politică sau religioasă. Astfel, nu de puține ori, pot fi întâlniți printre refugiați și solicitanții de azil sau migranții calificați. Războiul din fosta Iugoslavie, tulburările civile din Africa australă și două decenii de conflict în Afganistan au condus la exodul celor mai strălucitori tineri, iar cei care au rămas totuși în țara de origine au prea puține șanse de a-și pune în valoare cunoștințele și talentele.

Analizele economice efectuate de OCDE, precum și de țările membre au permis evaluarea impactului economic al migrației mâinii de lucru calificate și înalt calificate asupra țărilor de origine și țărilor gazdă. In general, acestea au scos în evidență numeroase efecte pentru principalele țări gazdă, printre care se pot aminti stimularea capacității de inovație; dezvoltarea ,,stocului” de capital uman disponibil și difuzarea internațională a cunoștințelor".

Contribuția oamenilor de știință născuți în străinătate, la progresul științei este ilustrată, de exemplu, de numărul premiilor Nobel decernate unor cercetători care lucrează în Statele Unite, dar care sunt de origine europeană sau asiatică.

Pentru țările de origine, pierderea capitalului uman poate fi măcar parțial compensată prin reîntoarcerea migranților și dezvoltarea de rețele care să faciliteze circulația muncitorilor calificați între țările gazdă și țările de origine. Mobilitatea muncitorilor calificați poate favoriza și investirea în pregătire în țările de origine și sporirea intrărilor de devize, grație fondurilor trimise de expatriați. În plus, unele țări oferă prea puține posibilități muncitorilor lor înalt calificați și, în această situație, emigrația nu poate fi percepută ca un factor care limitează dezvoltarea activităților economice, cel puțin pe termen scurt.

Situația este total diferită atunci când emigrația ,,atinge" serviciile socio-economice de bază cum sunt educația și sănătatea. Acestea fiind spuse, unui mare număr de avantaje pe care țările de origine le pot obține de pe urma emigrației nu se pot concretiza decât pe termen lung, cu condiția ca acestea să investească în știință și tehnologie, în favoarea dezvoltării posibilităților în învățământ, în cercetare și pentru crearea de noi instituții și firme pe propriul teritoriu.

Statele membre ale OCDE și ale Uniunii Europene încearcă să atragă din ce în ce mai mulți studenți străini, specializați îndeosebi în domeniul științelor, al tehnologiilor, și să le faciliteze acestora accesul la piața muncii. Deși Statele Unite sunt cele care atrag cel mai mare număr de studenți străini, adică o treime din totalul studenților străini din statele membre OCDE, mai sunt și alte țări care găzduiesc un număr de asemenea, mare de studenți precum Australia, Elveția, Austria, Marea Britanie și Luxemburg, toate înregistrând peste 100 de studenți străini la fiecare 1000 de studenți înscriși. Aceste țări atrag studenți străini nu numai datorită cheltuielilor de școlarizare pe care le achită și care generează un avantaj financiar direct pentru universități, dar și pentru că ei constituie o potențială rezervă de mână de lucru înalt calificată și care este deja familiarizată cu regulile și condițiile de viață existente acolo.

Un aspect care trebuie menționat îl constituie și marile diferențe ce există în funcție de origine. Astfel, între anii 1990-2004 procentul mediu de postdoctoranzi străini care au rămas în Statele Unite era mai ridicat printre migranții originari din China (87), India (82) și Marea Britanie (79), decât printre cei care veneau din Taiwan (57) sau din Coreea (39).

Obiectivele celor mai multe dintre statele membre ale OCDE și statelor membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește imigrația muncitorilor înalt calificați sunt destinate să facă față penuriei existente pe piața muncii; să-și mărească ,,stocul" de capital uman; să încurajeze ,,circulația cunoștintelor" pe care le posedă muncitorii înalt calificați și să promoveze inovația.

În privința obiectivelor stabilite politicile migratoare ale țărilor gazdă se orientează din ce în ce mai mult spre programe de migrație temporară, bazate pe criterii de competență. Este cazul unora dintre țările tradiționale de imigrație – Statele Unite, Canada și Australia – care au pus în aplicare măsuri destinate să încurajeze șederea permanentă a persoanelor înalt calificate și migrația temporară a specialiștilor și a oamenilor de afaceri. În ceea ce privește Europa, majoritatea țărilor încearcă mai ales să favorizeze șederea temporară a muncitorilor calificați și a studenților.

În alte state membre ale OCDE și ale Uniunii Europene au fost luate, recent, măsuri care vizează în mod special angajarea acestor emigranți calificați în sectorul informaticii și al comunicațiilor, de exemplu pentru a reduce, penuria de specialiști din domeniul respectiv. Din acest punct de vedere, este important să se realizeze un echilibru între interesele principalilor parteneri implicați, adică statul, angajatorii și muncitorii din țara gazdă, emigranții și țările lor de origine.

În opinia mea, natura migrației personalului înalt calificat și rolul special pe care îl joacă infrastructurile din domeniul cercetării și al inovației, pentru a atrage cele mai mari talente, oferă o altă dimensiune misiunii guvernelor. Aceasta constă în necesitatea de a coordona politicile din domeniul științei și al inovației cu politicile migratoare, pentru a spori atracția exercitată de țările gazdă, dar și de țările de origine, pentru a pune în folosul științei, al tehnologiei și al instituțiilor un mediu adecvat, susceptibil să ofere șanse interesante celor care sunt plecați să-și completeze studiile în străinătate și/sau să convingă personalul calificat să rămână țară.

Dezvoltarea unei industrii inovatoare și de vârf este asemenea unui magnet puternic pentru atragerea capitalului uman calificat, atât din țara respectivă, cât și din străinătate. Din acest motiv, întregul set de măsuri care vizează să încurajeze inovația are un efect indirect, dar semnificativ, asupra determinării muncitorilor calificați să intre pe piața muncii din țara în cauză. Astfel de măsuri constau în special în favorizarea întreprinzătorilor, în punerea în funcțiune a unor mecanisme care să influențeze repartizarea capitalurilor, formarea și educarea, cercetarea publică și legăturile sale cu lumea antreprizelor.

La data de 20 iunie 2002, Comisia Europeană a publicat o strategie în favoarea mobilității cercetătorilor, prin care vizează să lupte în special împotriva obstacolelor practice din calea mobilității, care țin de finanțarea sa, de dificultățile reîntoarcerii studenților și cercetătorilor în țara de origine, de lipsa de informații în legătură cu posturile din străinătate etc. Intensificarea mobilității internaționale a studenților, a profesorilor și a cercetătorilor depinde și de mecanismele de recunoaștere internațională academică a diplomelor.

Astfel, paralel cu dezvoltarea negocierilor comerciale pe plan mondial, organizațiile regionale par să dorească să urmeze pas cu pas economia cunoașterii, determinându-și țările membre să faciliteze schimburile în domeniile educației și științei. Chiar dacă instituțiile naționale de cooperare culturală sunt în criză în numeroase state, cooperarea economică internațională pare să devină cadrul privilegiat în care mișcările internaționale de studenți, cadre didactice și cercetători vor putea evolua în anii următori. Rapoartele anuale precedente ale OCDE semnalau importanța crescândă a României ca țară de tranzit pentru migranții care au ca țintă țările occidentale. În cadrul eforturilor depuse în vederea aderării la Uniunea Europeană, autoritățile române au introdus noi legi, mai stricte. În acest context, legea privind regimul străinilor în România, adoptată în anul 2001, a fost modificată ulterior în sensul armonizării depline cu prevederile acquis-ului comunitar.

Alte țări au pus la punct sisteme speciale de burse pentru cei mai buni studenți. Astfel, o bază de cercetare insuficientă poate determina emigrarea cercetătorilor naționali, mai ales a tinerilor, din cauza puținelor resurse disponibile și a posibilităților materiale restrânse, ori datorită unor sisteme de avansare în carieră prea rigide, condiția de bază cerută fiind vechimea și nicidecum meritele. Recurgerea într-o mare măsură la ,,importul pe termen lung” de personal științific și tehnologic înalt calificat ar trebui să fie o politică aplicabilă pe o perioadă scurtă, deoarece atât cererea, cât și sursele de ofertă se pot schimba. În altă ordine de idei, migrația personalului calificat și înalt calificat nu trebuie să constituie un pretext pentru reducerea investițiilor naționale în educație.

Având în vedere aprecierile formulate pot să concluzionez că, dezvoltarea cooperării în domeniul educației și cercetării în perspectiva unui Spațiu European al Cercetării (EER) s-a concretizat printr-o suplimentare a mijloacelor financiare alocate mobilității cercetătorilor, în cadrul programelor comunitare din domeniul educației, pregătirii și cercetării și printr-o îmbunătățire a organizării acesteia. Destinat să promoveze un spațiu european al cercetării, programul cadru de cercetare-dezvoltare 2002-2006, adoptat prin Decizia Comisiei Europene din 27 iunie 2002, a majorat cota mijloacelor financiare destinate acțiunilor de promovare a mobilității cercetătorilor prin acordarea de burse ,,Marie Curie”. Un alt program specific, adoptat la 30 septembrie 2002, diversifică formele de mobilitate finanțate în scopul structurării Spațiului European al Cercetării.

Într-o lume aflată într-un proces de globalizare ale cărui elemente fundamentale sunt circulația bunurilor și a capitalului, migrația forței de muncă cunoaște un decalaj important față de primele două, în sensul rămânerii în urmă. Astfel, în opinia unor specialiști „există o nevoie presantă de recunoaștere a migrației ca resursă de dezvoltare. Nivelul transferurilor monetare din migrație este de două ori mai mare decât ajutoarele financiare destinate țărilor în curs de dezvoltare, iar primele sunt cel puțin la fel de bine orientate spre segmentele sărace ca și cele din urmă”.

Migrația internațională este în schimbare și la nivelul instituțiilor cu care interacționează. Se vorbește tot mai insistent în ultima perioadă de pierderea controlului statelor-naționale (în special, cele de destinație) asupra migrației, în contextul globalizării și extinderii normelor și acordurilor internaționale. Teoria pierderii controlului este în continuare sub semnul întrebării, de vreme ce statele naționale au găsit strategii instituționale de transferare a autorității fie la nivel interguvernamental, fie la nivel local, fie la nivelul unor terțe organizații sau indivizi. În ceea ce privește controlul migrației în țările de origine, pe de o parte, sunt exercitate presiuni prin acorduri interguvernamentale, iar pe de altă parte, statul de origine devine din ce în ce mai interesat să conserve beneficiile circulației propriilor cetățeni.

Situația țărilor din estul Europei este specială din punctul de vedere al migrației. Din punct de vedere economic, aceste țări sunt încă situate la periferie, astfel încât, conform modelelor economice consacrate în analiza migrației, devin rezervoare de migrație externă. Pe de altă parte, procesul de lărgire a Uniunii Europene către Est va integra în următorul deceniu aceste țări în marea familie europeană, micșorând decalajele și, foarte probabil, transformând multe dintre aceste țări în destinații ale migrației internaționale (deja teritoriile unor state din centrul și estul Europei sunt zone de tranzit est-vest și sud-nord).

Fluxurile de migrație între țările candidate și țările din Uniunea Europeană, în special cele de tip circular, vor putea juca un rol important în accelerarea procesului de integrare și micșorarea costurilor integrării, doar dacă statele de origine vor ști să utilizeze instituțional aceste mișcări ale forței de muncă.

Ecuația referitoare la conceptele de securitate, integrarea europeană și migrația forței de muncă ne duce inevitabil la o discuție despre relația între migrație și dezvoltare, precum și rolul mobilității forței de muncă în reducerea decalajelor istorice. Unii autori apreciază ca o „convergență mare, de salt, către un alt grup (în cazul României, ar fi mișcarea către media Uniunii Europene, de la statutul actual de țară periferică/sud-est europeană, cu venit pe locuitor scăzut) poate fi favorizată de posibilitatea exportului de forță de muncă.

Relația între migrație și dezvoltare nu este atât de simplă pe cât pare la prima vedere. Migrația internațională are și consecințe pozitive, dar și consecințe negative pentru comunitățile de origine. Dacă vom discuta, spre exemplu, efectele migrației asupra pieței forței de muncă din țările de origine, putem să remarcăm efecte pozitive precum eliberarea presiunilor și scăderea subocupării și șomajului, dar în același timp sunt posibile deficite în unele sectoare vitale din economie. Studiile efectuate arată că o bună parte dintre migranții circulatori sunt tineri din mediul rural. Chiar pentru o perioadă scurtă de timp plecarea tinerilor din sate în străinătate afectează potențialul capitalului uman în agricultură. În situația actuală există o îmbătrânire a populației rurale cu efecte drastice asupra dezvoltării fermelor individuale, pieței funciare și antreprenoriatului agricol. Plecarea preponderentă a tinerilor duce la un deficit și mai mare.

Studii recente realizate de European Integration Consortium pentru Comisia Europeană au estimat că imigrația netă în 2002 a fost de aproximativ 335.000 de rezidenți, dar doar 35% dintre aceștia vor reprezenta forța de muncă, ceea ce infirmă prognozele alarmiste asupra invadării piețelor forței de muncă din vest de muncitorii estici. Alte studii realizate de Institutul German pentru Cercetari Economice arată că migrația implicită procesului de lărgire către est crește Produsul Intern Brut european suficient de mult pentru a acoperi costurile migrației doar dacă această creștere nu se va îndrepta spre protecție socială.

S-a constatat că nivelul transferurilor monetare din circulația temporară a forței de muncă depășește de multe ori nivelul ajutoarelor financiare către țările din lumea a treia sau chiar nivelul investițiilor străine. Aceste transferuri sunt cu adevărat importante pentru dezvoltarea comunităților sau pentru bunăstarea persoanelor și gospodăriilor. Totuși, un nivel prea înalt al acestor transferuri duce la dependența de fluxuri financiare vulnerabile la fluctuațiile în domeniul politicilor de migrație internaționale și, uneori, poate crea chiar inflație în țările de origine (cererea fiind mai mare decât oferta), deficitul balanței de plăți sau inegalități sociale grave, ceea ce influențează în mod negativ securitatea statelor lumii.

De altfel, așa cum reiese și din studiile efectuate, se constată o tendință generală spre consum a primelor transferuri din migrație și mai puțin spre investiții. Abia în fazele ulterioare apar și investițiile productive în afaceri, tehnologie, etc. O consecință negativă a migrației asupra dezvoltării este apariția deficitului de capital uman în țările de origine. Pe de o parte, migrația poate duce la îmbunătățirea unor calificări, dacă cei mai mulți migranți se întorc. Pe de altă parte, atunci când un segment important din forța de muncă calificată circulă spre alte piețe ale muncii, apar deficite mari de capital uman, care afectează dezvoltarea țărilor de origine. Spre exemplu, conform opiniei unor specialiști în unele state care au aderat recent la Uniunea Europeană, sunt șanse mici de dezvoltare a unor ramuri industriale performante în domeniul informației și tehnologiei, deoarece o bună parte dintre absolvenții români ai facultăților de profil pleacă definitiv în străinătate, respectiv în Franța, Marea Britanie, SUA, Germania. Transferul de capital social poate fi mai greu de înțeles, pentru că însăși noțiunea este foarte generală. Totuși „cunoștințele de limbă, abilitatea de interacționa și lucra în echipă cu persoane din culturi diferite, familiarizarea cu norme, obiceiuri și valori diverse sunt printre beneficiile pe care migranții le achiziționează pe timpul stagiului în țările respective”. Studiile de caz realizate în materie arată că aceste achiziții folosesc în special la reîntoarceri în țările gazdă. De fapt, transferul capitalului social dacă acesta se referă la rețele, este greu de realizat prin migrație.

Efectele și funcțiile pozitive ale capitalului social pot fi transferate cu ușurință. De multe ori, migranții devin mai activi din punct de vedere politic atunci când se întorc în comunitățile de origine. Păstrând contactul cu persoane sau instituții pentru care a lucrat în străinătate, migrantul poate atrage investiții în comunitatea de origine sau poate realiza parteneriate de afaceri valoroase. Rolul comunităților transnaționale, care reprezintă gradul cel mai înalt de structurare a capitalului social al migranților, în transferarea oricăror tipuri de capital este foarte important la ambele capete ale „podului”.

Așa cum am văzut mai sus, există puține studii asupra politicilor în domeniul migrației internaționale promovate de statele de origine. Autoritățile se confruntă cu un fenomen nou și se află între două tendințe opuse: aceea de a coopera cu statele membre ale Uniunii Europene în domeniul controlului fluxurilor migratoare, ceea ce presupune agrearea unor restricții și monitorizarea implementării lor și aceea de a obține beneficiile transferurilor monetare din străinătate. Ridicarea regimului vizelor este un eveniment de natură să fluidizeze circulația forței de muncă, dar influențează și schimbarea pattern-urilor de migrație precum și migrația ilegală. Mulți dintre cei care lucrau fără acte în țările Uniunii Europene preferă acum să lucreze pe termen scurt în aceste țări și să se întoarcă pentru o perioadă în țara de origine, după care să plece pentru o altă perioadă de timp.

Un set de politici coerente ar fi de dorit și pentru diminuarea consecințelor negative ale migrației forței de muncă. Armonizarea politicilor în domeniul migrației poate în același timp să diminueze efectele negative și să stimuleze consecințele pozitive. Dacă tinerii migranți din mediul rural ar fi încurajați să se întoarcă în comunitățile de origine și să investească în utilaje și tehnologii agricole productive, atunci problemele ar fi rezolvate fără a impune restricții ale circulației. Din păcate, o bună parte din forța de muncă tânără din mediul rural se îndreaptă spre alte calificări în țările în care migrează, în special în domeniul industriilor și serviciilor. Achiziționarea unor calificări noi face improbabilă întoarcerea în agricultură. Pe de altă parte, proliferează în ultima perioadă slujbele necalificate, intermediate în agricultură în țările sudice, respectiv Grecia, Italia și Spania, care atrag forța de muncă din mediul rural și urban.

Teoria rețelelor poate să demonstreze perpetuarea migrației internaționale. Acestea sunt definite ca un set de relații inter-personale care conectează actualii migranți, foștii migranți și non-migranți atât la origine, cât și la destinație, prin legături de rudenie, prietenie sau comunitare. Rețelele măresc probabilitatea mișcărilor internaționale, deoarece acestea diminuează costurile și riscurile asociate migrației. Conexiunile de rețea constituie o formă de capital social la care oamenii pot apela pentru a obține acces pe piața internațională a forței de muncă. Practica obișnuită a migrației circulatorii din ultimii ani este caracterizată de celebra expresie „se trag unul pe altul”. Dincolo de această sintagmă sintetică, ce exprimă plastic dinamica formării rețelelor informale, există bogate conotații instituționale. Cine trage pe cine? Care sunt mijloacele formale prin care cineva trage pe altcineva? Care sunt riscurile asociate acestor practici și cum sunt ele distribuite între participanți? Dacă inițial plecările s-au produs selectiv prin contacte religioase sau etnice, alte tipuri de legături au devenit importante pentru migrația circulatorie, respectiv cele de rudenie sau cele comunitare.

Un factor important care explică migrația circulatorie este experiența de mobilitate anterioară. Aceasta se poate măsura prin diferiți indicatori, începând cu rata navetismului, magnitudinea diminuării navetismului în localitățile rurale, dar și migrația netă sau revenirile de la oraș la sat.

Este de presupus că ceea ce îndeobște numim convertirea experienței de migrație în mobilitate internațională are și un efect mediat de frustrarea relativă. Experiența mobilității anterioare nu este doar un capital în sine sau o valoare care face parte din cultura mobilității. Cei mai mulți dintre cei care au lucrat la oraș într-o mare întreprindere sau constructorii itineranți aveau de obicei o stare materială mai bună decât ceilalți membri ai comunității. După anii '90, o dată cu restructurarea sectorului industrial și stagnarea investițiilor în construcții publice, aceste persoane s-au simțit amenințate de perspectiva decăderii în ierarhia socială a comunității, frustrarea relativă se exprimă nu doar în raport cu alții, ci și cu un anumit moment din trecut sau un moment proiectat în viitor. Strategia migrației internaționale a fost la îndemâna acestor persoane, mai ales acolo unde alți factori, precum filierele religioase sau etnice, au favorizat contactele internaționale.

Intenția de migrație în străinătate pentru un loc de muncă este mai probabilă la persoanele din comunitățile cu o rată mare a migrației circulatorii. De asemenea, intenția de migrație este mai probabilă la persoane din comunități cu o pondere mare a locuințelor nou-construite de migranți. Cele două relații pun în evidență două ipoteze teoretice, respectiv modelul migrației/rețelele de migrație și ipoteza deprivării relative. Ambele ipoteze explică prin cauze cumulative creșterea și menținerea acestui fenomen.

Rețelele și instituțiile informale ale migrației circulatorii sunt, pe de o parte, răspunsul inovativ al indivizilor la disfuncționalitatea unor instituții formale precum: piața muncii, piața de capital, asigurarea produselor și prețurilor, medierea forței de muncă în străinătate la nivelul statului și la nivelul agenților privați, dar pe de altă parte, sunt răspunsul adaptativ al comunității la situații noi, care intră în contradicție cu valorile tradiționale. Rețelele de migrație vor tinde probabil să-și modifice funcțiile pe care le-au îndeplinit în momentul creației, precum cele de transport al forței de muncă și al capitalului, și vor îndeplini mai degrabă funcții de menținere a solidarității comunitare.

Rezultatul probabil al unei asemenea schimbări vor fi comunitățile transnaționale. Dar rețelele cu funcții de solidaritate nu vor putea fi menținute fără menținerea circulației. Identificarea în continuare a cauzelor circulației, independente de existența rețelelor, este importantă pentru a înțelege mecanismul care va potența o asemenea construcție socială.

Evoluția actuală a migrației forței de muncă, respectiv a capitalurilor influențează securitatea statelor.

Conform teoriei actuale, Universul a fost creat printr-o forță foarte mare. Lucian Blaga numea această forță uriașă ,,marele anonim”. Poziția egocentrică, care a început să fie adoptată încă din secolul trecut, este astăzi unanim acceptată. În Univers există peste 4 milioane de specii diferite. Omul, ca specie, este unul singur. Omul depinde de toate celelalte viețuitoare. Poziția egocentrică a fost adoptată de biologi, ziariști, pictori, oameni de artă. Prin contribuția tuturor s-a ajuns la o mentalitate corectă. Aspectul este important pentru ca în istoria omului schimbările economice sunt cele mai rapide, iar mentalitățile se schimbă mai greu. Ecologia, similar oricărei științe maturizate, în urma investigațiilor făcute în diversele sectoare ale biosferei sau ecosferei contemporane, a reușit să descopere și să formuleze mai multe legi specifice vieții la scară globală, regională și locală. In afara diferențelor distincte ale unui biosistem sau sociosistem aflate în interacțiune cu întreaga lume a viului, există câteva legi generale pentru finanțarea a tot ceea ce este viu, fie că e vorba de viața sălbatică din natura neinfluențată sau puțin influențată de om, fie că în discuție se află iarăși societatea umană sau sectorul sistemului antropic din biosfera contemporană. Omul este un produs al evoluției ecosferei, în care rămâne integrat deoarece existența lui este indisolubil legată de cea a altor specii și a întregului înveliș al planetei.

Dacă evoluția tuturor celorlalte specii de pe glob se datorează doar acțiunii unor legi biologice, în primul rând a selecției naturale, în procesul dezvoltării speciei umane acționează pe lângă legile biologice, o noua categorie de legi – legile sociale, a căror bază este reprezentată prin procesul muncii. Factorul antropic este cel mai dinamic dintre toți factorii, punându-și amprenta asupra echilibrului ecologic de la primele începuturi. Natura îi contestă încă omului dreptul de a transforma toată suprafața pământului în scopul obținerii de alimente și alte bunuri. De altfel, o asemenea acțiune ar fi potrivnică chiar intereselor sale de perspectivă. Urbanizarea populațiilor a fost determinată de dezvoltarea industriei, care a absorbit o proporție din ce în ce mai însemnată de muncitori în producția industrială. Pe de altă parte, mecanizarea agriculturii a eliberat pe muncitorii agricoli, precum și creșterea relativă a populației rurale, fără ca suprafața agricolă să crească decât foarte lent, și în unele zone chiar a scăzut.

Creșterea populației urbane cunoaște un ritm accelerat încât îl întrece pe cel al populației rurale, iar după gradul de dezvoltare al populației urbane din țările în curs de dezvoltare se înregistrează cel mai rapid ritm de creștere. Acest lucru se explică atât prin diminuarea fertilității, cât și prin numărul redus al populației rurale, aceste țări atingând nivelul staționar de creștere urbană.

Între anii 1900-1940, urbanizarea a înregistrat creșteri deosebite în unele regiuni, respectiv țările din Europa Occidentală, America de Nord, Oceania. Poluarea este un complex proces ecologic generat de activitățile umane antiecologice efectuate în ambianța naturală și în cea influențată în grade diferite de către om. Poluarea este unul dintre multiplele rezultate ale retrogresiunii pe plan local sau global, și aceasta poate fi stăpânită dacă autoritățile competente mondiale și naționale intervin prompt și pe termen lung cu măsuri de redresare ecologică. Natura se găsește, în mod evident, în fața unui declin ecologic, în care factorul antropic a avut rolul determinant, ca factor de deteriorare prin mijloace directe, indirecte, multiple și complexe, apropiate sau îndepărtate în timp.

În acest context se înscriu deteriorarea ecosistemelor prin eroziune, deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice. Acestea din urmă se produc prin defrișarea pădurilor, suprapășunat și supraexploatarea resurselor oceanice. Totodată s-a constatat că deteriorarea se produce prin introducerea de noi specii în ecosistem, deteriorarea prin construcții de baraje și canale precum și deteriorarea prin poluare artificială, ca urmare a dezvoltării industriei și transporturilor.

În toate aceste situații, acțiunea omului, conștientă sau necontrolată, a avut la origine un scop lăudabil, cucerirea naturii. Efectele sunt însă de cele mai multe ori acute, cronice, deteriorarea ecosistemelor fiind ireversibilă.

Dezvoltarea societății umane trebuie să fie bazată pe ,,valori etice solide, dacă nu, ea este fără direcție și îi lipsește fundamentul necesar pe care să poată fi construit și susținut progresul urmărit". Conceptul progresului continuu este legat de procesul satisfacerii nevoilor prezentului fără a compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Acest concept trebuie să fie înțeles din perspectiva dezvoltării umane integrale.

Mai mult ca oricând, problemele mediului natural cu resursele sale pe de o parte, dar și cu grave forme de impact antropic impun intervenția omului în protecția, conservarea, reconstrucția, managemenul și gestionarea acestuia. Singurul mod în care se poate ajunge la construirea societății durabile este acțiunea efectuată în deplină cunoaștere a problemelor care trebuie rezolvate pentru a se ajunge la rezolvarea contradicției dintre păstrarea nealterată a mediului pe de o parte și dezvoltarea socio-economică pe de altă parte.

Comunitatea internațională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească și să le aplice prin intermediul unui cadru internațional adecvat. Acest cadru de acțiune s-a format în timp și se află într-o evoluție dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu sub forma tratatelor sau a convențiilor ori cu caracter neobligatoriu, prin declarații, rezoluții sau seturi de linii directoare și orientări politice, măsuri instituționale și mecanisme de finanțare viabile.

Comunitatea internațională a abordat pentru prima dată în 1972 la Conferința de la Stockholm privind Mediul, problematica mediului global și a necesităților de dezvoltare. Rezultatele conferinței s-au materializat printr-o serie de documente cu caracter teoretic, programatic ce sintetizează direcțiile de acțiune în materie, printre care se evidențiază Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii. Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cuprinde trei componente: programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch); activitățile pentru managementul mediului și măsurile de sprijin. De asemenea, s-a elaborat Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, al cărui Consiliu de Conducere și Secretariat au fost înființate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și Fondul voluntar pentru Mediu, înființat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ale Națiunilor Unite.

Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internațional pentru tratarea problemelor mediului. Conferința a recunoscut că problemele de mediu ale țărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea și ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate țările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc necesitățile și prioritățile țărilor și comunităților celor mai sărace.

Conferința a fost însă dominată în principal de problemele de mediu și a condus la creșterea conștientizării publice în acest domeniu. Problemele globale ale mediului au început să devină predominante și au creat necesitatea inițierii unor acțiuni suplimentare pentru creșterea conștientizării publice, care să determine comunitatea internațională să ia în timp util măsuri funcționale, atât pe plan internațional cât și național. Evaluarea efectelor acestor „noi” probleme ale mediului a condus la recunoașterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecției mediului în politicile și activitățile de dezvoltare.

Evaluarea progresului a evidențiat o serie de deficiențe, legate în particular de echitatea socială și sărăcie. Aceste aspecte au fost evidențiate prin reducerea asistenței oficiale acordate pentru dezvoltare și creșterea datoriilor internaționale; eșecul îmbunătățirii transferului de tehnologie, construcției capacităților pentru participare și dezvoltare; eșecul coordonării instituționale și incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producție și de consum.

Ecologia globală ridică problema apei ca mediu de viață la nivel global. De asemenea se accentuează în mod special rolul apei dulci care reprezintă doar o parte infimă din totalul volumului de apă existent pe Terra, în condițiile în care consumul dar mai ales degradarea calității acesteia s-au accentuat alarmant în ultimele decenii ale secolului trecut.

Interesant și de strictă actualitate este domeniul Eco-economiei unde se prezintă conceptul lansat de Lester Brown în anul 2001 care arată că existența și dezvoltarea societății omenești în viitor trebuie asociată cu asigurarea bunei funcționari a sistemelor naturale de autoreglare a planetei care va trebui să înlocuiască actualul sistem de creștere economică bazat exclusiv pe obținerea de profit.

O problematică de mare actualitate care prin extindere reunește mare parte din domeniile ecologiei aplicate este cea a speciilor invazive, străine sau autohtone pentru un anumit habitat, ecosistem sau organism (inclusiv omul). Se pot mai ales sublinia atât aspectele legate de modul în care are loc intrarea, adaptarea și invazia în noile areale dar și efectele înmulțirii excesive a acestor specii în interiorul comunităților în care au pătruns.

Noi modele de consum și producție trebuie să fie examinate și promovate în concordanță cu principiile demnității umane și ale solidarității. Deoarece peste jumătate din populația mondială trăiește încă în zone rurale, și săracii din aceste zone sunt lipsiți de accesul la serviciile sociale de bază, lor trebuie să li se acorde o mai mare atenție și considerație, mai mult, rezerve adecvate de apă de bună calitate trebuie să fie asigurate pentru toți.

De aceea trebuie insistat asupra faptului că solidaritatea are o calitate spirituală care trebuie să devină mai adânc înrădăcinată în felul în care abordăm problemele internaționale. Legat de aceasta, se propune o ,,guvernare internațională" bazată pe principiul subsidiarității, potrivit căruia dacă un stat este ,,incapabil să își satisfacă nevoile sale de dezvoltare, altele sunt obligate să îi vină în ajutor".

Urbanizarea constituie fenomenul actual cu cele mai profunde implicații pentru scara și modelele consumului, ceea ce conduce la o cerere crescândă de energie și resurse naturale. Transformarea acestora generează însă și o poluare crescândă și necesită o capacitate tot mai ridicată de asimilare a deșeurilor rezultate. Zonele urbane, pe lângă avantajele pe care le prezintă sub aspectul condițiilor de muncă și de locuit sau al serviciilor (apă curată, salubritate, îngrijirea sănătății etc.), deci o nouă calitate a vieții, contribuie la agravarea problemelor de mediu și sănătate prin concentrarea diverselor tipuri de deșeuri municipale, industriale și periculoase.

Problemele generate de intensificarea urbanizării diferă ca natură și dimensiune între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Necorelarea resurselor, presiunea umană și dezvoltarea haotică sunt aspecte specifice mai ales marilor orașe din țările în curs de dezvoltare. Disocierea urbanizării de progresul economic, manifestată în țările în curs de dezvoltare, a condus la deficiențe în asigurarea serviciilor de bază. Incapacitatea autorităților dintr-o serie de astfel de țări de a face față situației dramatice create de creșterea populației este reflectată în bună măsură de zonele cele mai sărace ale orașelor.

Pe de altă parte, extinderea urbanizării și exodul necontrolat de persoane din diverse regiuni sau zone ale globului, creează unele dificultăți în furnizarea optimă a serviciilor către populație. Astfel, s-a ajuns ca, în momentul de față, orașele lumii să dețină 2% din suprafața uscatului. Numai între 1980 și 2000 se menționează o dublare în dimensiune, de la aproape 8 milioane hectare la mai mult de 17 milioane hectare a suprafețelor urbane din țările în curs de dezvoltare. Această situație se impune a fi menționată, cu atât mai mult cu cât o serie de orașe din multe țări în curs de dezvoltare au fost caracterizate, în ultimele două decenii ale secolului XX, de extinderea la periferia lor a așezărilor ilegale, de tip slums și squatter, care semnifică în limba română cartierele de „locuințe sărăcăcioase” și, respectiv, „locuințele primilor ocupanți ai unui teren” de la marginea orașului. Acestea reprezintă cartiere alcătuite din adăposturi insalubre, supraaglomerate, adesea lipsite de infrastructură sau servicii.

Este dificil de stabilit numărul total al oamenilor care trăiesc în asemenea așezări, dar se estimează că peste un miliard de persoane din Africa, Asia și America Latină locuiesc în cartiere ale mizeriei, pe care autoritățile le consideră ca fiind „margini” sau „sărăcie urbană”. Aceste așezări concentrează, în prezent, o parte semnificativă a populației din multe orașe situate în țările în curs de dezvoltare. Studii de caz efectuate în unele orașe mari arată că este frecvent pentru un procent de la 30 la 60% din populația orașului să trăiască în așezări ilegale de tip squatter sau slums. Condițiile socioeconomice și de mediu a slums-urilor sunt evidențiate și de situația acoperirii cu servicii a zonelor respective. Multe dintre ele sunt lipsite de majoritatea serviciilor de bază, incluzând colectarea gunoiului menajer și sisteme de canalizare, necesare să protejeze sănătatea umană și mediul înconjurător.

În prezent, la scară globală, volumul deșeurilor menajere și periculoase este enorm. Cauzele acestei „maree” de deșeuri au la bază atât creșterea populației mondiale și intensificarea procesului de urbanizare, cât și ritmul înalt de industrializare și ridicarea continuă a standardului de viață. Sunt cauze care au contribuit la creșterea cantitativă și la diversificarea tipurilor de deșeuri solide, generate nu numai în țările dezvoltate, ci și în țările în curs de dezvoltare. Concentrarea deșeurilor menajere este mult mai mare în orașe decât în zonele rurale, din cauza tendinței populației urbane de a consuma mai mult decât cea rurală.

Producerea deșeurilor menajere a crescut continuu în întreaga lume atât în termeni absoluți, cât și pe cap de locuitor. Așa, de pildă, cantitatea de deșeuri solide municipale produsă în țările dezvoltate a crescut, în medie, de la 318 milioane tone în 1970, la 400 milioane tone în 1990. Se constată că, în perioada considerată, creșterea în statele dezvoltate a fost de aproximativ 25%. Astfel, spre exemplu, în Franța, la nivelul anului 1999, s-au înregistrat 434 kg de deșeuri solide municipale/locuitor, față de 220 kg cu 30 de ani în urmă. În același timp, în statele în curs de dezvoltare s-a produs, practic, o dublare a volumului de deșeuri menajere. Unele surse indică, pentru statele cu venituri mari ale populației (state industrializate), o cantitate de deșeuri solide municipale care poate ajunge la nivelul mediu de 1.000 kg/persoană/an, dar cele mai prospere țări europene estimează o medie cuprinsă între 300 și 500 kg/persoană/an. Dacă este să ne referim numai la Europa trebuie să spunem că evoluția cantităților de deșeuri este similară cu cea înregistrată pe celelalte continente.

Majoritatea țărilor dezvoltate au ajuns la concluzia că – datorită cantităților enorme și caracteristicilor gunoaielor produse – depunerea lor pe terenuri virane sau degradate este nesatisfăcătoare ca metodă de depozitare. Aceste terenuri permit pătrunderea în pânza freatică a substanțelor toxice antrenate de apa ploilor și formarea, așa cum s-a arătat, a amestecului denumit leachate, care poate conține o varietate de poluanți periculoși, cum ar fi metale grele sau substanțe chimice organice. Gravitatea problemei este ilustrată prin faptul că, de exemplu, mai mult de o cincime din locurile de depozitare a deșeurilor periculoase din SUA o constituie terenurile de depozitare municipale.

Gropile de deșeuri solide municipale prezintă riscuri pentru mediu și sănătate și prin eliminarea mai multor gaze. Compoziția și cantitatea de gaze sunt determinate de cantitatea și compoziția deșeului biodegradabil, a soluției percolative (leachate), de tipul și grosimea solului acoperitor, de tehnicile de plasament al deșeului și de caracteristicile terenului.

Arderea deșeurilor este răspândită și la gropile de depozitare deschise din țările în curs de dezvoltare. Deși arderea deschisă a gunoaielor este interzisă de lege, de multe ori, incendierea este deliberată, cu scopul de a reduce volumul excesiv al acestora. Alteori, se produc incendii în mod spontan, când deșeurile organice devin combustibile, prin expunerea la razele solare.

Incinerarea, ca metodă de eliminare a deșeurilor solide municipale, generează, de asemenea, probleme privind mediul înconjurător și sănătatea publică, fiindcă arderea gunoiului nu este un proces curat. Amploarea procesului de incinerare este exprimată de ponderea cantității de deșeuri arse în țările dezvoltate, care variază de la 10% (în statele Americii de Nord) până la peste 70% (în Japonia și Elveția).

Prin incinerare rezultă, de asemenea, cenușă toxică. Aceasta este chiar mai periculoasă decât volumul de deșeuri de dinaintea incinerării. Altă formă de poluare este contaminarea apei cu care se răcește cenușa fierbinte cu substanțe acide, punând serioase probleme de depozitare, în caz că nu poate fi reutilizată.

Așa cum s-a arătat, probleme de mediu și sănătate sunt create și de partea de deșeuri necolectate. Această situație este întâlnită deseori în orașele statelor în curs de dezvoltare, unde rata de colectare a deșeurilor solide municipale poate fi de numai 30–50%. Deșeul necolectat poate fi ars, depozitat în locuri necorespunzătoare (în Cairo, de pildă, gunoiul este depozitat pe terasele caselor, ca să se descompună la soare) și necontrolate, sau poate rămâne pe străzi, creând unele riscuri, în special pentru populație. Unul dintre aceste riscuri îl constituie blocarea canalelor, contribuind în acest mod la inundarea zonelor urbane.

Deșeurile solide municipale constituie, așadar, amenințări serioase pentru mediul înconjurător, dacă nu sunt păstrate, adunate și eliminate în mod corespunzător. Cele mai grave efecte ale managementului defectuos al deșeurilor solide municipale sunt considerate – după cum s-a arătat – poluarea aerului și contaminarea rezervelor de apă de băut. Efectele se răsfrâng, în cele din urmă, asupra populației, afectând fie direct, fie indirect starea de sănătate a acesteia. De altfel, în așezările urbane, agenții patogeni din aer, apă, sol sau hrană s-au numărat întotdeauna printre cauzele majore de îmbolnăvire, iar sănătatea locuitorilor a depins de abilitatea lor de a administra propriul mediu de viață. Eficacitatea pregătirii pentru eliminarea deșeurilor solide municipale reprezintă una dintre trăsăturile principale ale mediului de locuit. Problemele de sănătate sunt strâns legate de calitatea proastă a locuirii și absența sau precaritatea serviciilor de bază.

Totodată, principalele aspecte ale crizei ecologice sunt determinate atât de poluarea ridicată a aerului, apei și solurilor în anumite areale, în special industriale, cât și de starea necorespunzătoare a igienei celor mai multe localități, determinată de acumularea deșeurilor industriale și orășenești – menajere. Ca urmare, ecologizarea localităților este parte integrantă a politicilor de mediu, iar unele activități de igienizare a acestora, între care cele referitoare la eliminarea deșeurilor, intră sub jurisdicția mai multor instituții ale administrației centrale.

Statele membre ale Uniunii Europene au depus un efort deosebit în procesul de îmbunătățire a legislației de mediu, prin alinierea acesteia la cerințele impuse. Pe această direcție se înscriu și reglementările legislative referitoare atât la serviciile de salubrizare a localităților, cât și la managementul deșeurilor, pentru eliminarea riscului pe care acestea îl reprezintă pentru sănătatea populației și pentru mediul înconjurător.

Seceta și fenomenele asociate acesteia, respectiv aridizarea și deșertificarea, reprezintă, după poluare, cea de-a doua mare problemă cu care se confruntă omenirea, în ultima jumătate de secol. Extinderea acestor fenomene distructive la nivel global este pusă în evidență de datele climatice care relevă o încălzire progresivă a atmosferei și o reducere a cantităților de precipitații, care conduc la apariția secetei. Permanentizarea acestui fenomen determină producerea aridizării, ca o primă fază în instalarea unui climat secetos, iar, ulterior, a deșertificării, care se recunoaște prin scăderea drastică a disponibilităților de apă, prin reducerea producțiilor culturilor agricole, a biomasei necesare ca material furajer și a biomasei lemnoase, precum și prin extinderea zonelor nisipoase. Pe lângă schimbările climatice globale, accentuarea secetelor și deșertificării se datorează și presiunii antropice. Avem în vedere exploatările forestiere excesive, extindererea suprafețelor agricole și managementul defectuos al terenurilor, creșterea demografică rapidă și, nu în ultimul rând, sărăcia. La scară globală, terenurile supuse deșertificării ocupă o pătrime din totalul suprafeței de uscat a Terrei și afectează circa 1 miliard de locuitori din cele peste 110 state ale lumii atinse de deșertificare.

Principalele efecte ale secetelor constau în distrugerea recoltelor, diminuarea numărului de animale, prin pierderea lor și reducerea resurselor de apă, care afectează în fiecare an milioane de oameni din țările în curs de dezvoltare. Populația cea mai săracă din aceste țări este și cea mai vulnerabilă, pentru că este nevoită să trăiască în condițiile oferite de un mediu natural fragil, predispus la uscăciune și adeseori populații compacte iau decizia de a părăsi teritoriul respectiv pentru a se deplasa în zone favorabile climatic. Amploarea situației este evidențiată de numărul urgențelor datorate fenomenului de secetă. Astfel, în 1999 și 2000, Națiunile Unite au declarat 17 stări excepționale asociate secetei. Prin impactul asupra producției agricole, seceta reprezintă principalul factor de risc în reducerea potențialului de producere a hranei. Diminuarea capacității țărilor afectate de secetă și deșertificare de a produce hrană determină deficite de alimente, cu efecte asupra rezervelor de hrană ale lumii și asupra comerțului cu cereale.

În perioada 1950-2000, economia mondială s-a mărit de 7 ori iar populația planetei a crescut fără precedent, de la 2,5 la 6,1 miliarde locuitori, concomitent cu ridicarea standardului de viață. Dezvoltarea economică s-a bazat însă pe exploatarea intensivă a resurselor, cu efecte evidente de alterare a sistemului ecologic planetar, limitând astfel condițiile de mediu pentru generațiile viitoare. Managementul defectuos afectează cele patru ecosisteme care constituie sursele de hrană ale omenirii, respectiv pădurile, pășunile, suprafețele agricole și zonele piscicole.

Pe lângă deficitele biologice înregistrate, dezvoltarea activității economice a generat dezechilibre fundamentale în natură și în special asupra climei. Creșterea intensă a arderii combustibililor fosilieri după 1950 constituie germenele efectului de seră care încălzește planeta, întrucât emisia de carbon a depășit capacitatea ecosistemului terestru de a regla dioxidul de carbon atmosferic – odată și cu despădurirea. Astfel, din datele meteorologice înregistrate sistematic din 1866, a rezultat că cei 14 ani cu cea mai mare temperatură medie sunt întâlniți după 1980.

Un prim efect al creșterii temperaturilor globale este atât amplificarea energiei motrice a furtunilor cât și a numărului acestora, ce au creat pagube economice imense prin distrugerea pădurilor, a drumurilor și podurilor, a clădirilor și a altor infrastructuri. Se poate afirma astfel că ,,natura s-a răzbunat", taxând arderea propriului său combustibil fosilier.

Oamenii au trăit în preajma pădurilor ecuatoriale de mii de ani, luând ce era necesar de la natură fără să intervină în echilibrul natural. Însă, în ultimele două secole populația s-a înmulțit fiind din ce în ce mai multă nevoie pentru spațiu de construit și agricultură. Împreună cu comerțul de lemn care s-a intensificat în ultimii ani, au adus o degradare fără precedent asupra pădurii.

La fel ca și mutarea culturilor, tăierea copacilor pentru folosirea lemnului în scopuri comerciale poate fi implementată cu deranjări minore asupra mediului. Atunci când numărul copacilor căzuți este mai mare decât al celor produși, tăierea lemnului devine o problemă serioasă. Înainte ca tăierea intensivă să ia locul celei vechi cu topoare și animale comerțul cu lemn avea o influență nesemnificativă asupra pădurii, însă apariția drujbelor, tractoarelor, drumurilor și căii ferate au avut un impact mult mai mare. Zone înainte inaccesibile au devenit principalele ținte pentru companiile de tăiere, iar managementul defectuos a condus la pierderi fără precedent.

Privitor la evoluția ecosistemelor acvatice se poate menționa că o analiză amplă a modificărilor diversității ihtiofaunei și valorilor numerice a speciilor de pești este reflectată în diverse studii efectuate în perioade diferite din care se poate constata că influența factorilor antropici se răsfrânge atât asupra condițiilor de viață a peștilor și valorilor lor numerice, cât și asupra diversității ihtiofaunei.

Diminuarea resurselor piscicole și poluarea mediului marin fac ca numeroase populații sărace care se hrănesc cu proteine extrase din mare să fie amenințate de foamete. Metalele grele, organofosfatii, se concentrează în carnea de pește, creând grave probleme de sănătate pentru cei ce o consumă. Zonele litorale sunt supuse unor presiuni umane din ce în ce mai puternice. Circa 60% din omenire se înghesuie în jurul a circa 1000 km de mare. O treime din zonele de coastă ale lumii (din care 80% în Europa) sunt grav afectate de poluarea terestră, construcțiile haotice sau infestare. Forma tradițională de utilizare a mărilor și oceanelor, pescuitul maritim, a cunoscut în ultimele decenii o expansiune fără precedent. De la pescuitul de coastă, de mică anvergură, s-a trecut la pescuitul industrial, iar astăzi se recoltează resursele din cele mai îndepărtate și mai ostile medii omului precum Krill-ul din mările arctice.

Poluarea mediului prin surse provenite din orașe și centre industriale afectează considerabil ecosistemele râurilor. Deversarea apelor reziduale provoacă eutrofizarea excesivă a lor cu deformarea ulterioară a componenței specifice a florei și faunei. Ca rezultat al eutrofizării s-au dezvoltat puternic algele cianofite ce provoacă fenomenul „înflorirea apei" – o adevărată calamitate pentru râurile și bazinele de apă artificiale. O altă sursă de poluare a ecosistemelor riverane este scurgerea de suprafață provenită din ploi și topirea zăpezii de pe teritoriile urbane, apa pătrunzând în râuri fără a fi purificată, conținând un complex de substanțe suspendate, produse petroliere și metale grele. Conform datelor centralizate și publicațiilor științifice, această scurgere sporește poluarea apelor cu 20-40% mai mult în comparație cu sectoarele în amonte ale râurilor.

Râurile mici, fiind ecosisteme naturale relativ mici, sunt mai puternic influențate de factorii geoclimatici, devenind astfel, mai puțin stabile. Echilibrul biologic din asemenea sisteme este mai labil și repede poate fi distrus, modificându-și starea naturală și micșorându-și capacitatea de autoepurare. Impurificarea artificială produsă prin activitatea omului, deversarea de ape uzate orășenești și industriale, de regulă, se răsfrânge negativ atât asupra organismelor acvatice, cât și asupra sănătății omului. Impurificarea apelor are un caracter dinamic, complex, depinde de un șir de factori cum ar fi: natura substanțelor impurificatoare, cantitatea lor, frecvența deversărilor, procesul tehnologic al întreprinderilor ș.a.

Cu fiecare an crește mineralizarea, conținutul de substanțe organice, fenoli, petrol, toxine, metale grele, substanțe tensioactive, care duc la modificări practic ireversibile în întreg sistemul hidrologic, hidrochimic și biologic al râului. Nefaste pentru râuri sunt și desecările, uscarea mlaștinilor, care, la fel, destabilizează debitul lor. Ca măsuri cardinale, care ar preîntâmpina poluarea și degradarea râurilor mici, pot fi stoparea proceselor de eroziune a solurilor, sporirea eficacității stațiilor de epurare, introducerea în întreprinderi a tehnologiilor cu ciclu închis. La fel, este important a sublinia faptul intervenției hidrotehnice în viața nemijlocită a râurilor, cum ar fi drenarea luncilor, îngrădirea râurilor, construcția nejustificată a iazurilor și a rezervoarelor de apă, defrișarea pădurilor, aratul luncilor, lipsa acțiunilor de preîntâmpinare a erodării solurilor. Cu toate că pressingul factorului antropogen întrucâtva s-a micșorat, ca urmare a diminuării volumului de producție, stoparea activității unor întreprinderi, scăderea volumului de folosire a apei, acesta rămâne, totuși, foarte înalt. O problemă actuală a cursurilor de apă ce traversează aglomerările urbane și rurale este și protecția și curățirea sanitară. În jurul comunelor s-au format depozitări necontrolate de deșeuri menajere și zootehnice, apă de ploaie antrenând aceste deșeuri în cursurile de apă, care provoacă înnămolirea și așa – numita poluare fizică a râului, afectând, în special, viața și modul de trai al animalelor bentonice și componența chimică a apei cu efecte directe și indirecte asupra populațiilor de pești. Poluarea apei duce la micșorarea numărului de specii, la dispariția lor, la afectarea întregului sistem biologic al râului, sunt distruse și afectate așezările tipice naturale din zona râului, aici se impune ,,poluarea estetică”, care pentru populația umană nu este mai puțin importantă. Problema dată survine pe primul plan, deoarece pune în primejdie eficacitatea gospodăriei piscicole și alte ramuri ale economiei care necesită apă curată. În cazul scurgerii deșeurilor de la uzine, spălării pesticidelor de pe câmpuri și a altor fenomene nefaste, are loc procesul de intoxicare a hidrobionților din ecosistemele acvatice locale, iar mai apoi și a celor îndepărtate ca rezultat al realizării contactului nemijlocit al hidrobionților cu substanțele improprii organismelor acvatice. Cercetările efectuate au demonstrat că în majoritatea afluenților supuși amenajărilor hidrotehnice, numărul relativ al speciilor de pești este nestabil.

Cerințele actuale ale consumurilor fac ca omenirea să producă din ce în ce mai multe deșeuri și, astfel, planeta devine un imens depozit de gunoaie.

Dar există de asemenea și alte fenomene, cum ar fi găurile în stratul de ozon, efectul de seră, ploile acide, norii radioactivi. Într-adevăr, o prea mare deteriorare a păturii de ozon care protejează Pământul de anumite radiații nocive ale Soarelui ar avea, printre alte consecințe, deteriorarea climei, înmulțirea sensibilă a cazurilor de cancer al pielii, deșertificarea unor teritorii vaste din diferite continente.

Emiterea continuă în atmosferă a miliarde de tone de gaz carbonic (dioxid de carbon), provenit de la automobilele noastre, de la cuptoarele uzinelor, de la centralele termice, conduce la formarea unui ecran invizibil în jurul Pământului, transformându-l astfel într-o seră uriașă. În aceste condiții, în loc de a se dispersa în spațiu, radiația infraroșie emisă de suprafața globului terestru este reținută de gazul carbonic. Acest fapt antrenează o creștere generală a temperaturii planetare, capabilă să provoace topirea calotelor polare. Va urma astfel o creștere importantă a nivelului oceanelor, care va declanșa inundarea multor orașe de pe țărmuri, precum și a insulelor denumite climodependente.

Se ajunge așadar la concluzia că amenințările detectate se răsfrâng asupra securității sociale din lumea întreagă, printr-o accelerare fără precedent, ceea ce impune măsuri urgente, la scară planetară.

Poluarea aerului atmosferic rămâne una dintre problemele majore, îndeosebi a urbelor. Aplicarea pe plan mondial a principiului „poluatorul plătește” a dus la ameliorarea situației. Dacă în Europa Occidentală problema principală o constituie poluarea cu particule solide, în țările CSI actuală rămâne poluarea cu SO2, mai puțin cu NOx. De aici rezultă și poluarea transfrontieră, efecte la care sunt supuse marea majoritate a statelor. Rezultatul acestor poluări sunt și ploile acide specifice Europei și altor continente. Ploile acide conduc la distrugerea vegetației și lumii animale vulnerabile, uneori cu efecte fatale. Datorită particularităților cumulative ale multor plante și animale, părți din acestea se depistează în organele lor, devenind ulterior toxice pentru însăși organismele sau pentru consumatorii acestor produse. Diminuarea emisiilor de metale grele din ultimii ani a fost determinată de aplicarea tehnologiilor mai avansate în țările dezvoltate și de funcționarea subcapacităților reale ale întreprinderilor din țările în curs de dezvoltare ș.a.

Din cauza pescuitului selectiv al speciilor de pești și a distrugerii locurilor de reproducere a lor, a avut loc schimbarea componenței specifice și de vârstă a populațiilor. Asupra stării ihtiocenozelor influențează puternic și introducerea în bazinele acvatice a speciilor noi de pești, care provoacă o scădere numerică semnificativă a unor specii aborigene. Procesele de introducere a speciilor noi de pești în bazinele acvatice s-au intensificat în ultimii 30-40 ani.

Este foarte clar că impactul antropic modifică echilibrul ecologic al ecosistemelor, evoluția lor naturală cu consecințe negative pentru viața ecosistemelor dar și pentru economie, pentru viața omului, în general. De aceea, atitudinea societății umane față de mediul înconjurător, mediul de viață al omului, trebuie să pornească de la grija pentru protecția și conservarea acestuia. Statele emergente suferă de pe urma grandioaselor proiecte de infrastructură, realizate fără a ține seama de costurile ecologice. Numeroase organisme internaționale recomandă statelor lumii ,,politici de obiective și măsuri coerente în sensul prezervării funcționării mediilor acvatice și resurselor de apă".

Trebuie de asemenea arătat că prima structură fundamentală pentru ecologia umană este familia, în care omul primește primele idei formative despre adevăr și bunătate, și învață ce înseamnă să iubești și să fii iubit, și astfel ce înseamnă de fapt să fii o persoană. În acest context, o atenție particulară ,,trebuie acordată unei ecologii sociale a muncii". Astfel înțelegem cum lucrurile sunt legate între ele. Nu poți face modificări într-un loc fără să determini efecte – poate chiar acolo unde nu te așteptai. Rolul ecologiei este de a studia viața și a semnala felul în care modificările pe care omul le face prin activitățile sale influențează, direct sau indirect, ecosistemul.

1.3. Impactul migrației asupra securității în societatea românească

Subiectul pe care îl propun pentru studiu este susceptibil de a fi considerat o reacție la presiunea momentului. Migrația este, fără discuție, un fenomen de actualitate în spațiul social românesc la începutul secolului XXI. S-ar putea afirma că realitatea îl impune. Convingerea noastră este că, odată dezvoltată până la punctul de a avea efecte importante, migrația nu are, într-o lume marcată de globalizare, șanse să dispară în viitor din repertoriul factorilor care merită să fie luați în considerare în orice discuție despre dezvoltare în România. Există suficiente argumente care să ne permită să afirmăm că țara noastră a intrat în circuitul internațional al forței de muncă și numeroase exemple internaționale pentru a susține că lucrurile nu se vor schimba pentru o perioadă îndelungată de timp.

Pe de altă parte, suntem datori – mai ales că nu am optat pentru includerea unei sinteze a abordărilor asupra relației dintre migrație și dezvoltare – cu câteva precizări. A pune cele două procese în legătură pentru a evidenția influențele reciproce, ale migrației asupra dezvoltării țării de origine sau de destinație ori ale dezvoltării asupra apariției și evoluției migrației internaționale, este un demers ,,obișnuit" în studiul migrației internaționale. Dacă am analiza, spre exemplu, teoriile utilizate astăzi în migrația internațională, am constata că fiecare încorporează, în manieră explicită sau implicită, cel puțin referința la decalajul de dezvoltare dintre spațiul de origine și cel de destinație pentru a explica declanșarea și evoluția migrației. În aceeași măsură, fiecare dintre construcțiile teoretice include propoziții care pot servi ca bază pentru inferențe despre influența migrației asupra dezvoltării, respectiv a dezvoltării asupra migrației. Prin alegerea subiectului nu ne plasăm într-un spațiu de originalitate. ,

Un studiu despre efectele migrației asupra securității în România ar putea fi justificat pentru că realitatea momentului îl impune, deoarece este și va rămâne, probabil, un subiect de interes și în viitor, pentru că migrația e legată de dezvoltare și este unul dintre factorii care pot conduce la dezvoltare. Totuși, ce aduce nou acest studiu? Este doar o discuție asupra regularităților/mecanismelor descoperite în alte spații, aplicate în cazul României? Este o încercare de evaluare a profunzimii efectelor (eventual, la niveluri diferite de analiză, directe/indirecte, pe termen scurt/mediu/lung) ?

Există două direcții asupra cărora trebuie insistat ăn materie, acestea fiind de interes teoretic și pornesc de la două observații simple generate de faptul că, există o întreagă literatură care prezintă aspectele referitoare la modificarea și diversificarea caracteristicilor migrației internaționale, despre schimbările calitative ale fenomenului, despre tipuri de migrație și cu toate că diversificarea migrației e acceptată, efortul către evaluarea ,,profunzimii diferențelor” este destul de slabă. Conceptul utilizat rămâne cel de migrație internațională, deși realitățile pe care le reunește sunt atât de diferite, încât nu pot fi puse împreună decât în virtutea unei definiții foarte generale.

Prin urmare, un prim punct este discuția despre tipuri de migrație și diferențele între ele, în cazul concret al României de astăzi. Discuția este cu precădere relevantă în evaluarea efectelor migrației asupra dezvoltării pentru cel puțin un motiv: ne obligă să abordăm subiectul pornind de la întrebarea ,,Există efecte ale migrației sau există mai degrabă diferențe de migrație și tipuri de efecte? Acceptarea uneia sau a celeilalte variante are impact diferit pentru pachetul de măsuri prin care se poate încerca intervenția în sensul maximizării efectelor pozitive și minimizării celor negative.

A doua direcție a studiului este dată de încercarea de identificare/analiza efectelor migrației din perspectiva tipurilor de migrație. Exercițiul pe care îl propunem se limitează la numai două dintre categoriile îndelung discutate de efecte ale migrației: efectele pieței de capital uman prin migrație (în special asupra pieței forței de muncă) și efectele sursei de bani întoarse în țara de origine în urma migrației (remittances). Această a doua diferență are mai degrabă o finalitate ,,practică" și este reacția la tendința care pare să se instaureze în societatea românească de a privi limitativ, pe termen scurt și din perspectiva formelor dominante efectele migrației.

Analiza pe care o propunem nu este una de evaluare a magnitudinii efectelor. Statul nostru a fost unul mai modest, acela de a evidenția tipuri de efecte și a atrage atenția asupra relativității aceluiași tip de efect, în funcție de un context particular de spațiu și timp.

Dificultatea cea mai mare în abordarea efectelor migrației internaționale pornește de la complexitatea actuală a fenomenului, dată de multitudinea formelor și caracteristicilor, ce le sunt asociate și de dinamica lor accentuată. Perspectiva asupra migrației internaționale cu deplasare definitivă dintr-un stat în altul a încetat să mai fie suficientă și acoperă numai o parte din diversitatea fenomenului. Diferitele procese asociate globalizării au accentuat propensiunea pentru mișcare în spațiul internațional. Semnele cele mai clare sunt creșterea numărului de persoane implicate în deplasări internaționale și al țărilor ca state de origine sau destinație, ce au apărut pe harta migrației. Pe de altă parte, statele implicate în migrație răspund acestei creșteri cu o tendință din ce în ce mai accentuată de control al migrației, în special asupra intrărilor în spațiul național și a conferirii unor drepturi și obligații egale cu cele ale propriilor cetățeni persoanelor străine prezente în spațiul geografic asupra căruia își exercită autoritatea. Acțiunea conjugată cel puțin a celor doi factori enunțați anterior, respectiv procesele asociate globalizării și tendința statelor implicate în migrație de a controla fenomenul a condus la diversificarea accentuată a formelor de migrație. Astăzi se vorbește despre migrație definitivă, migrație clandestină, migrație circulatorie, transnaționalism, refugiați și azilanți – și lista ar putea continua.

România, după perioada comunistă de control strict asupra ieșirilor și intrărilor din spațiul național, care a restrâns aria mobilității la câteva tipuri de deplasări și la un număr relativ mic de persoane, a intrat, după 1989, așa cum era de așteptat, în circuitul internațional al migrației. Deși perioada de timp este relativ scurtă, în cei 17 ani de ,,normalitate" a circulației internaționale, schimbările s-au succedat cu repeziciune, iar tabloul actual al migrației reproduce tendințele globale: creștere ca număr, diversificare ca forme, dinamică accentuată. Chiar și o privire succintă asupra acestor 17 ani ne permite să constatăm că forme de circulație internațională cu o dezvoltare importantă la începutul anilor '90 s-au diminuat până la dispariție, țările de destinație predilecte pentru aceeași perioadă au fost ,,abandonate" în favoarea unora noi, iar strategiile de migrație au fost abandonate pentru altele noi.

Perioada de început a deceniului nouă ar trebui privită, probabil, în primul rând, ca una de căutări și ,,experimente” în materie de migrație internațională, o perioadă care va prefigura și va permite evoluția ulterioară a migrației internaționale din România. Cu excepția migrației etnice, deplasările pentru comerț în țările vecine, deplasările bazate pe solicitarea dreptului de azil, caracteristice perioadei, sunt mai degrabă acțiuni ,,de exploatare” a spațiului internațional și de definire a proiectului individual de migrație.

Anii care au urmat sunt, pentru România, ani de structurare în câmpul migrației. Caracteristica probabil cea mai importantă a perioadei este ascensiunea migrației pentru muncă în calitate de tip predominant. Destinațiile sunt preponderent țări dezvoltate ale spațiului vest-european (Germania, Austria, Franța, Spania, Italia, Marea Britanie), deși situația economică a României face atractive inclusiv state mai puțin dezvoltate ca Turcia, Grecia, Ungaria, Serbia. Marea majoritate a deplasărilor sunt însă bazate pe specularea breșelor în legislația restrictivă de control a statelor de destinație. Este vorba, în cea mai mare parte, despre o migrație clandestină, bazată în principal pe dezvoltarea rețelelor de migrație.

Eforturile unora dintre statele vestice de a implementa măsuri stricte de control asupra intrărilor și șederii în spațiul național, corelate cu relativa permisivitate a altora, sau, probabil, la baza unei redefiniri a destinațiilor atractive (către jumătatea deceniului nouă), dinspre țările din centrul Europei, respectiv Germania, Austria, Franța către zona mediteraneană, cu predilecție Italia și Spania. O anchetă a Organizației Internaționale pentru Migrație la nivelul mediului rural și al orașelor mici (sub 20.000 de locuitori) puneau în evidență la sfârșitul anului 2005 principalele destinații ale migrației românești și caracterul preponderent circulatoriu. Cele mai importante șase rute au vizat: Italia, Franța, Spania, Germania, Ungaria, Iugoslavia și Turcia.

Un eveniment important pentru perioada următoare l-a constituit obținerea dreptului de intrare liberă în Spațiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002. Eliminarea necesității vizelor pentru toate țările membre ale Spațiului are consecințe cel puțin la nivelul patternurilor de migrație (probabil o accentuare a caracterului circulatoriu al migrației clandestine pentru muncă) și al implicării statului român în migrație (măsura este însoțită de intensificarea activității instituționale legate de controlul ieșirilor și intrărilor în spațiul românesc). În aceeași perioadă, statul român își intensifică și eforturile orientate în direcția schimburilor contractuale de forță de muncă. În perioada 1999-2003 sunt semnate acorduri bilaterale cu diverse țări. Efortul de reglementare a ieșirilor pentru muncă este realizat concomitent cu unul de construcție instituțională, prin înființarea Oficiului și ulterior a Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă din cadrul Ministerului Muncii, Egalității de Șanse și Familiei.

Pentru a permite evaluări asupra efectelor, imaginea succintă anterioară trebuie reinterpretată într-o schemă de clasificare care are la bază surprinderea diferențelor dintre plecări. Dacă avem nevoie de o imagine de ansamblu pentru a înțelege migrația, avem la fel de mare nevoie de o detaliere pentru a înțelege efectele ei. Dacă am vorbi astăzi despre migrația românilor în general, am include în aceeași categorie migrația muncitorului român pe baza unui contract de trei luni în Spania la cules de căpșune cu plecarea definitivă, împreună cu familia, a inginerului IT în Canada sau cu plecarea unui tânăr în Italia pentru a munci "la negru" în construcții. Soluția pe care o propunem este cea a tipurilor de migrație definite prin prisma contextului plecării. În mod sintetic, vom încerca să facem referire la tipuri de deplasări care s-au dezvoltat în România după 1989.

Migrația etnică a germanilor, maghiarilor și evreilor către statele națiune a dominat primii ani de după 1989. Plecările legale, definitive în bună parte, s-au derulat în cadrul unor politici active de încurajare a migrației din partea statelor de destinație (Germania, Ungaria, Israel) și au marcat stadiul final al unor mișcări inițiate în perioada comunistă sau chiar anterior (în special în cazul Germaniei și al Israelului).

Deplasările etnicilor germani către statul-națiune reprezintă partea cea mai consistentă a acestei migrații. Către Germania, în primii trei ani de după 1989 s-au înregistrat cca 140.000 de plecări, dintre care 111.150 numai în 1990. Începând cu 1993, fluxul se diminuează considerabil (5.800 de plecări în 1993; 6.600 în 1994; 6.500 în 1995; 4.300 în 1996, până la 400 în 2001. Prin consecințele pe care le-a antrenat, în special prin activarea rețelelor sociale, migrația etnicilor germani a jucat un rol fundamental în structurarea migrației internaționale românești ca ansamblu.

Deplasările repetate, pe perioade scurte pentru comerț în țările apropiate (fosta lugoslavie, Polonia, Turcia, Ungaria, Republica Moldova) au cunoscut în aceeași perioadă o dezvoltare accentuată. Redusă astăzi mai degrabă la forme specifice zonelor din vecinătatea granițelor, ,,migrația cu valiza" a antrenat la începutul anilor '90 sute de mii de români. Ca și în cazul migrației etnice, importanța sa este astăzi mai degrabă legată de consecințele asupra structurării sistemului migrației în România, multe dintre plecările inițiale pentru comerț reprezentând doar prima etapă într-un traseu migratoriu către statele dezvoltate ale vestului european.

Controlul strict al ieșirilor din țară în perioada anterioară anului 1989 este foarte probabil să fi blocat multe dintre deplasările definitive bazate pe oportunități individuale. Este posibil ca migrația pentru întregirea familiei să fie răspunzătoare pentru o bună parte din suma totală ridicată (prin raportare la perioadele ulterioare) a deplasărilor definitive din primii ani ai deceniului nouă. Deplasarea familiei (soți soție și copiii acestora) se produce numai în condiții de statut legal al migrantului principal pe teritoriul statului de destinație. Dacă ținem cont de faptul că migrația clandestină pentru muncă antrenează un număr mare de persoane și că pentru cel puțin două destinații importante (Italia și Spania), legislația a permis regularizarea situației unui număr consistent de migranți români, este probabil ca, odată cu trecerea de la statutul de clandestin la cel de migrant legal, tipul acesta de deplasări să fi recăpătat consistentă în migrația românească.

Lipsa ,,șanselor" de migrație este posibil să fi creat o ,,masă critică" de indivizi cu o capacitate ridicată de asumare a riscului, capabili să joace rolul de ,,pionieri" în inițierea unei migrații. Migrație de oportunitate s-ar putea numi perioada de început a ceea ce mai târziu va deveni o veritabilă migrație clandestină pentru muncă. De ce de oportunitate? Pentru că deplasările de acest gen se bazează, în primul rând, pe speculație și inventivitate în convertirea unor circumstanțe nefavorabile sau neutre în situații favorabile care să permită realizarea unui proiect de migrație acolo unde, legal, acesta nu era posibil. Specularea dreptului de azil acordat cetățenilor din țările foste socialiste este o astfel de circumstanță pe care s-a bazat în primii ani de după 1989 migrația pentru muncă în diverse state din vestul Europei.

În 1990, 62.100 de români solicitau azil în Europa Occidentală. În 1991 numărul lor se menține aproximativ la același nivel (61.700), pentru ca în 1992 să ajungă la 116.000, iar în 1993 să scadă la 86.100. Dintre cererile înregistrate în 1993, Germania reclamă cea mai mare parte: 73.700. Statele occidentale reacționează prin schimbarea procedurilor, iar practica solicitării de azil este încet abandonată. Astfel, în 1994, totalul cererilor de azil ale românilor înregistrate în Europa ajunge Ia 21.000. Situația Germaniei ilustrează, probabil, cel mai elocvent trendul. Confruntată cu un număr mare de cereri, Germania își schimbă procedura de acordare a azilului. În 1994, de la cele peste 73.000 de cereri în anul anterior, se ajunge la 9.600. Cel puțin pentru migrația în Germania, strategia nu mai părea profitabilă. Numărul de cereri de azil din partea cetățenilor români se diminuează constant, iar în 1997 nu se mai înregistrează în Germania decât sub 800 de cereri.

Pe măsură ce legislația destinațiilor se schimbă, se dezvoltă concomitent noi strategii speculative.

Astfel, pentru a-și găsi un loc de muncă în Germania, românii puteau apela la sprijinul unui cunoscut, prieten, consătean sau fost coleg de școală care se afla în Germania. Migrația etnică permisese sau permitea încă plecări legale, cu facilități speciale de încadrare în societatea germană. Cetățeanul român își putea pune în aplicare planul de migrație recurgând la ajutorul etnicului german, migrant legal în Germania. Fiecare nou individ plecat utilizând o anumită strategie adăuga un ,,nod de expansiune" în rețeaua astfel creată.

Aspectele de legalitate și clandestinitate se extind sau se restrâng în funcție de regimul de migrație al țării de destinație. Angajamentul de muncă găsit de o cunoștință poate fi legal sau clandestin, angajamentul de muncă oferit de intermediar poate fi, la rândul său, legal sau clandestin, după cum însuși intermediarul poate acționa ca agent legal ori clandestin. Această situație de inovație și difuziune nu poate fi înțeleasă în afara precizării că migrantul nu este, de regulă, un individ care are rădăcini în țara de destinație. Statutul creat îi permite acestuia reorientarea după oportunități. Prin urmare, devine explicabil de ce, în momentul în care a lucrat clandestin în Germania implică riscuri mari (expulzarea pe baza tratatului de readmisie și interdicția de a ieși din țară pentru o perioadă), migrantul își orientează căutările către o slujbă legală (deși pe o perioadă determinată) sau se reorientează către altă țară. Iar exemplul său va fi urmat de alți migranți sau de viitori migranți.

Migrația definitivă către state tradițional de emigrație apare în mod firesc în ansamblu deplasărilor către Canada, Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă, care deși nu sunt destinații ce atrag un număr ridicat de indivizi, sunt semnificative sub aspectul tipului de deplasare. Plecările de acest tip răspund unor criterii de selecție concepute în conformitate cu evaluarea necesităților țărilor-destinație.

Migrația pe baza unui contract de muncă apare în primii ani de după 1989. Astfel, cea mai importantă caracteristică a acestui tip de deplasări constă în legalitatea ieșirii din țară și a șederii pe perioada contractului de muncă. Deplasările sunt, în general, asociate cu sancțiuni în cazul abaterii de la termenii contractului, în special al depășirii perioadei stabilite de contract. Aceasta implică un grad ridicat de siguranță legată de condițiile de viață pe perioada petrecută în străinătate (specificarea condițiilor de cazare, a salariului, a numărului de ore de muncă etc.) și presupun o selecție ridicată în raport cu vârsta, ocupația și nivelul de pregătire profesională. Deplasările sunt, în această situație, reflexia necesităților definite oficial pe piața forței de muncă din țara de destinație. În general, în contextul economic actual, se poate discuta despre două mari categorii de slujbe disponibile în segmentul secundar al pieței forței de muncă, prin așa-numitele slujbe 3D, pe care nativii, chiar în condiții de șomaj ridicat, au tendința de a le refuza (construcții, agricultură, menaj, servicii de îngrijire a bătrânilor/copiilor, munci cu caracter sezonier etc.) sau slujbe în segmentul primar al pieței forței de muncă: sectoarele economice de vârf, cu o dinamică accentuată, pentru persoane supracalificate (în special IT, telecomunicații). Categoria include tipuri diverse de plecări. În context se pot menționa plecările mediate de stat (în perioada actuală prin ANOFM, în cadrul sau în absența acordurilor bilaterale. Primul acord bilateral pentru schimbul de forță de muncă este semnat de România și Germania în anul 1992. Până în 1999, acesta va fi singurul acord bilateral în baza căruia românii vor lucra pe bază de contract în afara țării. Începutul mileniului aduce noi schimbări în migrația românească de acest tip. Statul român își intensifică eforturile de intervenție în migrația internațională și de construcție instituțională în domeniu. Schimbul de forță de muncă în cadru legal este o direcție importantă de concentrare a preocupărilor. În 1999 este semnat un al doilea acord cu statul german și un prim acord cu statul elvețian. La începutul anilor 2000, alte cinci state devin parteneri ,,oficiali' ai statului român în ce privește migrația pentru muncă. În 2000 este semnat un acord cu Ungaria, în 2001 acordurile cu Luxemburg și Portugalia, în 2002 acordul cu Spania, iar în 2003 cel cu Franța, Italia, probabil cea mai importantă destinație în migrația clandestină pentru muncă, rămâne încă în afara partenerilor statului român.

În 2002, prin Hotărârea de Guvern nr. 1320/2001 este înființat Oficiul Național pentru Recrutarea și Plasarea Forței de Muncă (în 2002, un nou act legislativ – H.G. nr. 823/ 2002 – modifică hotărârea inițială, denumirea actuală a instituției aflate în subordinea Ministerului Muncii, Egalității de Șanse și Familiei). Oficiul mediază obținerea unor contracte de muncă în străinătate (atât pentru țări cu care România are acorduri bilaterale, cât și pentru state cu care nu este încă semnată o asemenea înțelegere), oferă servicii de informare și consiliere pentru cei interesați și este responsabil de atribuirea permiselor de muncă pentru cetățenii străini ce doresc să muncească în România. Activitatea ANOFM a cunoscut o creștere accentuată încă de la începutul înființării. În anul 2002, 22.305 cetățeni români au beneficiat de un contract de muncă în străinătate prin medierea Oficiului, pentru ca în 2003 numărul lor să se dubleze aproape, ajungând la 40.197 de persoane.

Deși numărul țărilor pentru care OMFM mediază contracte de muncă este mare, practic se poate, vorbi de doi parteneri importanți: Germania și Spania.

Un alt exemplu îl constituie plecările mediate de firme de intermediere care asigură contracte, de muncă în străinătate. Pentru situația plecărilor prin firmele intermediare ilustrativ este cazul Israelului. În anii '90, ca urmare a tendinței de renunțare la utilizarea forței de muncă palestiniene, statul israelian este forțat să adopte o serie de măsuri de atragere a forței de muncă din afara țării, în special pentru munci necalificate în construcții și agricultură. România a devenit una dintre țările furnizoare de muncitori, pe perioade limitate, în special în domeniul construcțiilor. Conform unui studiu publicat în 2003, 80% dintre muncitorii străini angajați cu contract de muncă în construcții erau români. Particularitatea cazului israelian vine din controlul accentuat pe care statul îl exercită asupra migrației nonevreilor. Sistemul de practici dezvoltate în jurul migrației reduce contactele migranților cu societatea de primire și limitează migrația la o perioadă de muncă al cărei principal scop este acumularea unor resurse economice, urmată de întoarcerea în țară. Lipsa oricăror perspective de transformare a unei migrații ilegale în una legală, ca și sancțiunile aplicate migranților ilegali (interdicția de a mai obține viză de intrare în Israel), conferă fluxului un caracter de circulație accentuat. Fluxul către Israel, în ciuda plecării legale, nu se reduce însă la munca legală. Clandestinitatea este dată de depășirea perioadelor legale de derulare a contractelor sau de abandonarea contractului legal în vederea încorporării în sectorul informal.

O modalitate mai puțin uzitată o reprezintă plecările individuale pe baza unui contract de muncă, fără o formă legală de intermediere (mediatorii pot fi clandestini sau migrantul își asigură singur plecarea în virtutea contactului pe care îl are în viitoarea țară de destinație).

Plecările de acest tip au două surse importante, în primul rând sunt asociate cu migrațiile existente, indiferent dacă acestea sunt predominant egale sau clandestine și se bazează, în multe dintre cazuri, pe utilizarea ,,capitalului de migrație" (indivizi care își asigură singuri un nou contract în virtutea unei experiențe anterioare de migrație și tocmai de aceea plecările au tendința de a se grupa, în jurul unui flux existent). De asemenea, acestea sunt asociate cu brain drain și se bazează pe resursele înalte de capital uman. În această categorie se regăsesc slujbele obținute pe Internet, pentru care tinerii sunt recrutați în urma experienței într-o companie multinațională sau străină etc. Destinațiile sunt, probabil, numeroase (deși există state care au dezvoltat programe care garantează facilități speciale pentru această categorie: rezolvarea mult mai rapidă a procedurilor de procesare a actelor, spre exemplu, tocmai în ideea de a atrage astfel de indivizi).

Migrația pentru studii este un tip de deplasare care se instalează în spațiul românesc, în mod firesc am spune, imediat după 1989. Este o migrație legală, care vizează indivizii implicați în niveluri superioare de educație și se bazează deopotrivă pe stimulente ale țării de origine și ale țării de destinație. Destinațiile sunt diverse, dar se concentrează aproape exclusiv spre statele dezvoltate ale Europei sau Americii de Nord.

Migrația internațională este, înainte de toate, o ,,dispariție", temporară sau definitivă, dintr-un spațiu de referință (în cazul de față, România). Dacă ne raportăm la forța de muncă, există o primă distincție pe care ar trebui să o luăm în calcul. Pe de o parte, sunt ,,dispariții" care afectează imediat forța de muncă pentru că indivizii ce pleacă aparțin acesteia, iar pe de altă parte, sunt ,,dispariții" al căror efect se va manifesta în viitor, atunci, când indivizii ce pleacă ar fi devenit parte a forței de muncă. Punctul de plecare al discuției îl constituie plecările cu efect imediat, ale acelor persoane de vârstă activă ce fie au un loc de muncă la care renunță pentru realizarea proiectului lor de migrație, fie sunt în căutarea unuia. Tipurile de migrație care implică preponderent astfel de persoane sunt migrația, pentru reîntregirea familiei, migrația clandestină pentru muncă, migrația pe baza unui contract de muncă, indiferent de subtip și migrația definitivă. Dacă toate persoanele implicate în tipurile enumerate de deplasări sunt parte a forței de muncă, iar migrația înseamnă, în primul rând, o ,,dispariție", atunci efectul cel mai evident cu care se va confrunta o țară de origine este cel al unei pierderi de forță de muncă.

În cazul în care există un surplus de forță de muncă pe piață manifestată prin șomaj, atunci migrația va reprezenta un mijloc de eliberare a presiunilor exercitate de șomaj.

În cazul României, dacă discutăm la nivel național, este aproape un truism să afirmăm că migrația a avut un efect pozitiv de reducere a șomajului. Întrebarea care ne interesează este: pentru câtă vreme migrația exercită acest efect pozitiv? Dacă introducem timpul, discuția în termeni pozitiv/negativ se complică, pentru că intervin două componente esențiale: una legată de evoluția pieței forței de muncă și alta legată de evoluția migrației însăși. Dacă, pe măsură ce migrația se dezvoltă, numărul de locuri de muncă continuă să fie în scădere, atunci migrația va exercita același efect pozitiv de reducere a șomajului. Problemele de evaluare apar atunci când numărul locurilor de muncă rămâne același sau crește, fără ca migrația să scadă. În această situație, efectul exercitat de migrație va fi negativ, prin crearea unui deficit de forță de muncă. Migrația nu este însă un proces independent de creșterea economică a țării de origine, având tendința de a fi diminuată odată cu dezvoltarea la care aceasta însăși contribuie. Plecările de pe piața forței de muncă ar trebui, teoretic, să exercite o presiune asupra creșterii salariilor, care, la rândul lor, ar trebui să stimuleze mai degrabă rămânerea în spațiul de referință decât migrația. Este, fundamental, perspectiva economiei neoclasice, care susține că nu se poate ajunge la situații de deficit de forță de muncă.

Discuția noastră despre cazul concret al României trebuie să aibă în vedere tocmai particularitățile migrației românești. Dacă ne reîntoarcem la tipurile de migrație care contribuie la scăderea forței de muncă, prima observație va fi legată de probabilitatea, ridicată ca o bună parte din deplasări să fie fundamentate pe mecanisme de dezvoltare pe baza rețelelor de migranți. Migrația pentru reîntregirea familiei este concomitentă sau consecutivă migrației clandestine pentru muncă, La rândul ei migrația bazată pe contracte individuale în segmentul secundar al pieței forței de muncă este, probabil, consecința aceluiași tip de fluxuri. Migrația clandestină pentru muncă este cazul clasic de dezvoltare pe baza rețelelor de migranți. Mai mult decât atât, datorită ,,independenței plecărilor (la limită, în acest tip de migrație se poate implica oricine), dublată de dezvoltarea pe baza rețelelor, migrația clandestină tinde să devină concentrată teritorial la origine. Consecința este că, dacă la nivel național discutăm de o anumită rată de migrație sau emigrație, ea se bazează, în cea mai mare parte, pe suma plecărilor concentrate cu precădere în anumite zone. Ce se întâmplă însă în aceste zone? Plecările vor conduce, probabil, în mod concomitent la eliberarea unor locuri de muncă și la plecările șomerilor.

Vor răspunde însă angajatorii printr-o creștere a salariilor, atâta vreme cât creșterea salariilor înseamnă o reducere a profitului? Răspunsurile la această întrebare sunt dependente de alternativele pe care angajatorii le au pentru a face față acestei presiuni. Nu este oare posibil ca tocmai sub acțiunea acestei presiuni să fie tentați să angajeze forță de muncă din alte zone, antrenând-o în mișcări de tip navetă sau migrație temporară? Sau nu vor fi tentați să-și mute activitatea sau o parte dintre activități în alte zone, unde nu există încă o presiune pentru creșterea salariului? ,,Semnalele" care vin din zonele de concentrare ridicată a migrației, fără a fi vorba despre studii sistematice sugerează că mai degrabă aceasta este tendința în spațiul românesc. Pe de altă parte, între tipurile de migrație care afectează forța de muncă din România, o proporție însemnată o reprezintă, probabil, migranții circulatori care alternează stagii de muncă în străinătate cu perioade în România. Segmentul circulator are, teoretic, avantajul că poate fi reorientat către țara de origine (un astfel de migrant are mult mai multe șanse să fie ,,convins" să rămână stabil dacă primește o ofertă convenabilă. Totuși, probabilitatea de a se implica într-o nouă deplasare în străinătate crește odată cu numărul secvențelor petrecute în străinătate. Capitalul de migrație pe care individul îl acumulează nu se degradează decât în condițiile unor schimbări semnificative în tipul de migrație pe care l-a practicat. Cel puțin câtă vreme destinațiile rămân aceleași, experiența circulatorie poate fi oricând repetată. Dacă este așa, atunci înseamnă că un investitor are și alte motive, în cazul migrației românești, decât cele legate de presiunea pentru creșterea salariilor, pentru a refuza investiția într-o zonă de concentrare a migrației, iar aceste motive sunt în mod particular legate de instabilitatea forței de muncă. Investiția în specializarea muncitorilor devine una cu un risc mare, atâta vreme cât fostul migrant circulator poate fi oricând să se implice într-un nou stagiu de muncă în străinătate. Dacă raționamentul prezentat este corect înseamnă că ne putem aștepta la un efect pozitiv de scădere a șomajului pe termen scurt, eventual mediu, dar e îndoielnic că ne putem aștepta la o creștere a salariilor care să poată fi legată în mod direct de migrația internațională, cel puțin pentru moment.

Un alt aspect interesant legat de efectele migrației internaționale asupra forței de muncă rezultă din selectivitatea fenomenului. Indiferent de tipul de migrație, tinerii sunt, cu predilecție, cei care se implică în deplasări internaționale. Situația este documentată, la un nivel de generalitate ridicat, în cazul României. Dintre toate tipurile de migrație, este foarte probabil ca migrația preponderent clandestină pentru muncă să aibă, din acest punct de vedere, cea mai slabă selectivitate. Exemplul pe care îl oferă Spania ilustrează că, și în acest caz, migrația are tendința de a atrage în special tineri. Prin urmare, efectul de reducere a șomajului se produce în special pe seama populației tinere, cu o evidentă consecință de îmbătrânire a forței de muncă.

Dacă privim migrația din perspectiva factorilor de atracție, vom constata că cererea de forță de muncă nu este omogenă, ci, dimpotrivă, marcată de polaritatea supracalificată în domenii de vârf ca opuse slujbelor din segmentul secundar al pieței forței de muncă, sezoniere, nesigure. Pe de o parte, cererea pentru industria IT, telecomunicații, pe de altă parte, cererea pentru, muncitori în agricultură, construcții, slujbe pentru menajere sau îngrijirea bătrânilor la domiciliu. Dacă migrația clandestină se îndreaptă către segmentul secundar, plecările pe baza contractelor de muncă sunt orientate spre ambele segmente. Problema pe care acestea o ridică din punctul de vedere al forței de muncă la origine este legată de perspectiva unui deficit la nivelul anumitor sectoare de activitate, în ciuda faptului că, la nivel general, cumulativ, efectele migrației continuă să fie pozitive. Situația este cu precădere aplicabilă în domeniul construcțiilor pe de o parte, datorită cererii de persoane calificate, iar pe de altă parte, datorită tocmai migrației, care stimulează construcția de locuințe, ca mod principal de investiție a banilor din migrație.

Oferta pentru slujbele care presupun o calificare înaltă, în domenii cu o dinamică accentuată fac obiectul unei discuții ce a suscitat și suscită încă mult interes în migrația internațională, Alături de o parte din migrația pentru studii, acest tip de deplasări delimitează migrația de tip brain drain. ,,Migrația creierelor" este mai degrabă o migrație difuză, cu un număr mare de destinații, bazată pe necesitățile crescute și capacitatea de a atrage specialiști din domeniul economiilor dezvoltate. Resursele individuale, respectiv capitalul uman ale migranților joacă un rol fundamental, iar indivizii beneficiază, de regulă, de sprijin în inserția lor în societatea de primire. Din punctul de vedere al țărilor de origine, plecările de acest tip sunt, fără discuție, o pierdere. Integrarea pe o piață de muncă străină face ca de investiția în educația de lungă durată a acestor indivizi, să nu beneficieze statul de origine, cel care plătește o parte sau întreaga școlarizare, ci statul de destinație. Discuția devine mai nuanțată dacă lucrurile sunt privite în perspectivă, pentru că, pe termen lung, plecările de acest tip afectează tocmai capacitatea de dezvoltare a societății de origine, lipsind-o de o parte din indivizii săi cei mai capabili.

Apreciez că, elementele conceptuale abordate în cazul României conțin valori identice prin similitudine în cadrul general european. În context, consider că, migrația internațională nu este un fenomen omogen. Definițiile, indiferent cât de elaborate, nu se pot plasa decât la un nivel de generalitate ridicat pentru a cuprinde diversitatea pe care astăzi o acoperă migrația. Tendința este una globală. România, deși relativ recent intrată în circuitul migrației internaționale, se încadrează în ,,normalitate” din acest punct de vedere. Tipurile de deplasări au cunoscut o dinamică accentuată. De la o migrație etnică la începutul anilor ’90, de la deplasări repetate pentru comerț, migrația pentru muncă se instalează spre mijlocul anilor ’90 ca tip predominant. Restricțiile impuse de țările europene, ținte predilecte ale migrației românești, au favorizat dezvoltarea unei componente clandestine importante. În aceeași perioadă are loc și o reașezare a destinațiilor de la țările din centrul Europei către Sudul mediteranean. Secolul XXI aduce noi schimbări de patternuri. Facilitățile legate de accesul în Spațiul Schengen influențează durata deplasărilor, accentuând componenta circulară. Statul român își intensifică eforturile legate de controlul migrației și combaterea componentei clandestine. Deplasările pentru muncă în străinătate se bazează pe un număr crescând de strategii, iar contextele de plecare se multiplică.

Din perspectiva evidențierii efectelor, abordarea insistă asupra unor tipuri de migrație definite în funcție de contextul în care se face plecarea. Operăm cu distincții între migrația etnică, circularitatea pentru comerț, migrația pentru muncă implicând o importantă componentă clandestină, migrația pentru muncă pe baza unui contract (cu diferențieri între migrația strict controlată de stat, migrația mediată de firme de intermediere și cea bazată pe un contract individual), migrația pentru reîntregirea familiei, migrația definitivă și cea pentru studii. Există două aspecte importante legate de această clasificare. Astfel, dacă analizăm migrația din perspectiva țărilor de destinație și vorbim despre migrație, atunci vom opera, de regulă, cu mai multe tipuri de migrație care se desfășoară în același timp. Fluxul către Spania, spre exemplu, antrenează deplasări pentru muncă clandestine sau controlate de stat, deplasări pentru întregirea familiei, deplasări individuale în baza unui contract de muncă. Totodată, migrația este un fenomen dinamic, iar tipul predominant de migrație se poate schimba, fluxul către Germania, spre exemplu, a evoluat de la unul preponderent clandestin către unul preponderent pe baza contractelor de muncă.

Întrebarea dacă există efecte ale migrației sau mai degrabă tipuri de migrație cărora le sunt asociate tipuri de efecte rămâne, după părerea noastră, deschisă. Fudamental, migrația, indiferent de tip, se reduce la același fapt: dispariția pentru o perioadă (care poate deveni definitivă) a unui individ dintr-un spațiu. La acest nivel de generalitate, oricărui tip de migrație i se pot asocia aceleași tipuri de efecte. Fiecare tip de migrație are, însă o cu totul altă capacitate de a influența un anumit tip de efect. Migrația pentru studii, dacă devine definitivă, nu are un efect imediat asupra forței de muncă, dar are un efect ,,de perspectivă"; ea nu contribuie fundamental la reducerea șomajului, dar, datorită selecției ridicate a migranților, are un efect mult mai profund asupra calității forței de muncă în raport cu migrația clandestină pentru muncă.

Din punct de vedere al efectelor, ne putem concentra asupra a două aspecte, îndelung discutate în migrație și cu o oarecare vizibilitate în spațiul românesc: efectele asupra pieței forței de muncă și efectele banilor trimiși din străinătate. Efectele migrației dependente de situația în care se manifestă, au o variație în timp fiind de scurtă durată și pot avea o cu totul altă semnificație pentru dezvoltare decât cele de lungă durată.

Mai mult, am încercat să sugerez că migrația nu este, cel puțin în cazul României, un fenomen cu o repartiție teritorială uniformă, ceea ce are consecințe importante asupra semnificației efectelor.

Atribuirea unei semnificații pozitive sau negative unui tip de efect, fără evaluare prin raportarea la contextul în care el se manifestă, poate avea consecințe dezastruoase pe termen lung. Dacă migrația externă a contribuit, pe termen scurt, la reducerea șomajului, a făcut-o în special prin îmbătrânirea forței de muncă și, în lipsa unei politici de dezvoltare coerente, pe care migrația nu o poate substitui, se poate ajunge la situații de deficit pe aceeași piață, în special pentru anumite sectoare economice. În mod similar, dacă, banii ce intră în țară în urma plecărilor în străinătate au înregistrat o creștere constantă și semnificativă, efectele pe care le au depind de contextul în care se întorc și de modalitatea în care sunt utilizați. Pentru a extrage beneficii din migrație, probabil că prima condiție ar fi să nu fie privită ca o soluție, ci mai degrabă ca unul dintre factorii care pot contribui la dezvoltare, iar intervenția statului să se bazeze pe cunoașterea fenomenului și a dinamicii sale specifice.

Drept urmare, analizarea temeinică a efectelor negative pe care migrația le poate avea la nivelul statului sau cetățenilor și întreprinderea măsurilor necesare pentru limitarea acestora, precum și dezvoltarea, în paralel, a unei politici coerente de maximizare a efectelor pozitive asupra societății românești trebuie să fie principalele obiective pe care România și le stabilește în domeniul imigrației, în compatibilitate, bineînțeles, cu politicile Uniunii Europene pe această linie.

Analiza primară a efectelor negative pe care migrația le poate avea la nivelul statului român și propriilor cetățeni relevă faptul că, intensificarea fenomenului migraționist la nivelul României și gestionarea ineficientă a acestuia de către autoritățile statului pot determina apariția unor efecte negative asupra întregii populații europene, atât în ceea ce privește valorile demografice ale regiunii cât și din punct de vedere socio-economic, al siguranței naționale a României și a statelor membre prin diverse forme de manifestare, ca spre exemplu actele extremist-teroriste care au o strânsă legătură cu migrația ilegală.

Pe larg, impactul dramatic pe care migrația ilegală îl poate avea asupra societății românești și implicit asupra celorlalte state membre ale Uniunii Europene, poate fi de destabilizare în lanț a statului, ce poate porni de la creșterea numărului de locuitori, reducerea nivelului de trai în ansamblu și în special, pentru proprii cetățeni, proliferarea muncii la negru – cu efecte negative asupra pieții forței de muncă, subminarea economiei naționale în favoarea economiei subterane și se poate termina cu creșterea infracționalității în regiune.

Dezvoltând aceste aspecte asupra evoluției sociale în România se pot cuantifica unele zone prin creșterea numărului migranților străini ilegali ce pot determina o mărire a valorilor demografice ale țării, care au efecte negative asupra nivelul de trai al cetățenilor români.

Aceasta reprezintă sintetic o creștere a numărului ,,consumatorilor" existenți în țara noastră, în condițiile în care migranții ilegali nu își aduc aportul la dezvoltarea statului și implicit, a nivelului de trai al fiecărui cetățean. Totodată, poziția migranților în cadrul societății care îi ,,adoptă" și potențiala exploatare a acestora, prin posibilitatea oferirii unor medii de muncă nesigure sau nesănătoase, salarii sub limita minimă, condiții de muncă nesigure etc., care nu sunt acceptate de către cetățenii români, poate afecta piața legală a forței de muncă, fapt ce ar conduce la reducerea ofertei de locuri de muncă pentru proprii cetățeni, în favoarea celor care nu solicită anumite standarde ale muncii prestate și pentru care se realizează cheltuieli minime, obținându-se profituri ilicite. Astfel, se deteriorează nivelul de trai al propriilor cetățeni și implicit, bugetul statului. Sunt afectate, resursele legale fiind drastic diminuate în favoarea celor obținute ilicit.

De asemenea, lipsa capacității de dezvoltare a societăților comerciale înființate de unii cetățeni străini migranți legali, precum și dorința acestora de a obține profituri mari într-un interval scurt de timp, pot conduce la înregistrarea de acțiuni ilicite săvârșite de aceștia. Astfel, își pot face apariția firme fantomă sau societăți care desfășoară activități de import – export fictive ori cu mărfuri subevaluate, intrând în circuitul evaziunii fiscale și afectând astfel economia națională și implicit, dezvoltarea societății.

Traficul ilegal cu produse improprii din punct de vedere calitativ – având în vedere condiționările calitative impuse de Uniunea Europeană – pe care unii migranți ilegali îl pot practica, datorită ușurinței ,,achiziționării" acestor mărfuri din zonele de origine, poate avea efecte negative asupra sănătății populației țării de adopție.

Din punct de vedere social, imigranții, în special cei cu ședere temporară, legală sau ilegală, pot deveni o povară pentru sistemul de asigurări sociale de stat și de asemenea, pot afecta sistemul educației , incapacitatea acestora de a se adapta normelor comunitare, sistemul de drept, nerespectarea legislației internaționale în vigoare și sistemul bancar prin efectuarea de transferuri bancare fără acoperire.

Diferențele de limbă și comportament dintre migranții ilegali și cetățenii statului de reședință, pot conduce la apariția unor conflicte sociale în comunitățile unde migranții sunt în număr semnificativ, manifestarea resentimentelor în rândul cetățenilor români față de străini putând lua forme agravante ce pot afecta de asemenea siguranța statului. Creșterea infracționalității săvârșite de migranții ilegali, se datorează inexistenței sau insuficienței resurselor financiare ale acestora. Astfel, dorința de a obține sumele de bani necesare unui trai decent îi poate determina pe migranți să săvârșească acte ilegale pe teritoriul statului în care se află, pornind de la infracțiunile de drept comun – furturi, tâlhării, omoruri la comandă etc. și terminând cu acțiunile specifice criminalității organizate transnaționale ca traficul de droguri, cu autoturisme furate și armament, trafic de metale prețioase, contrabandă cu bunuri de larg consum etc.

În această situație, poate apare și riscul racolării migranților de către formațiuni extremist – teroriste, bazate inclusiv pe educația și religia acestora, fapt ce poate aduce atingeri grave asupra siguranței statului, cetățenilor și chiar regiunii în care acestea activează.

Având în vedere efectele negative pe care migrația, în special, cea ilegală le poate avea asupra societății românești, a fost imperios necesar ca România – prin instituțiile abilitate – să întreprindă, pe de o parte, măsuri ferme pentru combaterea imigrației ilegale și pentru controlul acesteia la nivel teritorial, prin încurajarea legalizării migrației urmând exemplul altor state membre ale Uniunii Europene, iar pe de altă parte, să dezvolte o politică coerentă și unitară în acest domeniu.

În acest sens, în anul 2004, a fost aprobată Strategia Națională privind Migrația, precum și un mecanism interinstituțional pentru implementarea acesteia. Țara noastră a devenit stat membru cu responsabilități majore la frontiera externă a Uniunii Europene, fapt ce determină responsabilități majore în procesul de gestionare a acestui fenomen. Reforma legislativă în ceea ce privește regimul străinilor și azilul în țara noastră a presupus adoptarea unui set de acte normative în vederea asigurării conformității cu legislația comunitară și cu alte instrumente juridice cu caracter internațional la care statul român este parte. Aplicarea unui cadru legislativ modern a impus reformarea instituțiilor cu atribuții în domeniu, realizându-se astfel instrumentele necesare punerii în practică a unui management eficient al fenomenului imigrației pe teritoriul României. Strategia a a fost implementată prin planuri de acțiune anuale care au asigurat realizarea obiectivelor printr-un efort coordonat al instituțiilor în domeniul migrației controlate, prevenirii și combaterii migrației ilegale, azilului, integrării sociale și returnarea/repatrierea voluntară a străinilor cu ședere ilegală.

În vederea eficientizării managementului imigrației pe teritoriul național, în deplină concordanță cu politicile Uniunii Europene, după aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, s-a apreciat ca fiind necesară adoptarea unei noi strategii naționale în domeniu, care să reprezinte poziția României față de acest proces, ce are impact atât la niveluul național cât și internațional. Astfel, a fost elaborat proiectul Strategiei Naționale privind Imigrația pentru perioada 2007-2010, care stabilește faptul că migrația nu trebuie privită ca un aspect negativ. Aceasta poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică și progresul societății românești, așa cum poate aduce beneficii țărilor de origine și familiilor migranților. De aceea, migrația trebuie privită ca un proces care se impune a fi gestionat și nu ca pe o problemă care trebuie rezolvată. În acest sens, obiectivul principal al autorităților române este de a maximiza efectele pozitive și de a limita efectele negative ale imigrației pentru țara noastră și, implicit, pentru cetățenii români. De aceea, este responsabilitatea statului român de a stabili clar categoriile de migranți care pot fi admise și se pot stabili pe teritoriul național, potrivit intereselor naționale, dar în strânsă corelare cu politicile și documentele programatice adoptate la nivelul Uniunii Europene, precum și cu respectarea drepturilor migranților. De asemenea, statul român va lua măsuri de prevenire și combatere a imigrației ilegale și de îndepărtare de pe teritoriul național a migranților care nu mai îndeplinesc condițiile legale de ședere. În paralel și societatea românească va trebui să se pregătească pentru noua situație, sens în care conștientizarea fenomenului imigrației – a riscurilor și beneficiilor acestuia – se va realiza printr-o mediatizare și educare continuă a populației. Cetățenii României, în calitate de contribuabili la bugetul de stat trebuie să fie primii informați respectându-se astfel transparența procesului decizional.

Strategia României în domeniul imigrației stabilește liniile de acțiune ale Guvernului pentru perioada imediat următoare aderării țării noastre la Uniunea Europeană în ceea ce privește imigrația controlată, prevenirea și combaterea imigrației ilegale, azilul, integrarea socială a străinilor și corelarea tuturor acestor aspecte cu fenomenul emigrației cetățenilor români. Obiectivele și domeniile abordate în cuprinsul strategiei oferă cadrul general pentru stabilirea acțiunilor autorităților române în gestionarea fenomenului imigrației, pentru obținerea de beneficii și reducerea efectelor negative generate de acesta, fiind defalcate pe cele patru politici de interes pentru statul român.

Astfel, în ceea ce privește politica imigrației controlate, aceasta vizează ca direcții de acțiune politica Guvernului României, care va promova libera circulație a persoanelor și imigrația legală în scopurile prevăzute de legislația națională privind regimul străinilor și actelor normative conexe. În perioada 2007 – 2010, o atenție deosebită va fi acordată optimizării cadrului legal și procedural în vederea exercitării dreptului la liberă circulație și rezidență pe teritoriul național al cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora, precum și facilitării admisiei terților în scop de muncă, în conformitate cu politica în domeniu, pentru desfășurarea activităților comerciale și pentru studii, inclusiv prin asigurarea exercitării dreptului acestora de reîntregire a familiei. Măsurile luate de către autoritățile române pentru gestionarea fluxurilor de migranți legali vor fi în deplină concordanță cu Programul Haga pentru ,,Întărirea libertății, securității și justiției" care vizează o abordare echilibrată a managementului migrației prin elaborarea unei politici comune privind imigrația legală la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește procedurile și criteriile de admisie, asigurarea unui cadru legal sigur și a unui set de drepturi garantate migranților pentru sprijinirea acestora în vederea integrării lor în societate.

Un accent deosebit este pus pe aplicarea la nivel național a măsurilor ce vor fi adoptate la nivel comunitar în baza Planului de Acțiune privind Migrația Legală, elaborat de către Comisia Europeană. Printre obiectivele statuate se pot menționa, asigurarea cadrului administrativ necesar exercitării dreptului la liberă circulație și rezidență a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Un obiectiv major al autorităților romane îl constituie garantarea dreptului fundamental al cetățenilor Uniunii Europene, acela de a circula și a-și stabili rezidența liber pe teritoriul național, în condiții similare cu cetățenii proprii care circulă și își schimbă reședința pe teritoriul României, în conformitate cu principiile legislației comunitare. În acest sens, vor fi puse în aplicare măsuri în plan legislativ și instituțional în vederea adaptării cadrului existent pentru crearea condițiilor adecvate exercitării acestui drept de către cetățenii statelor membre potrivit schimbărilor care pot interveni la nivel european.

De asemenea, autoritățile competente române asigură promovarea admisiei cetățenilor terți în scop de angajare în muncă potrivit nevoilor identificate pe piața autohtonă a forței de muncă. Astfel, pe baza evaluărilor anuale, va stabili numărul cetățenilor din țări terțe care pot fi admiși în scop de muncă. Stabilirea cotelor pentru admisia în scop de muncă va avea la bază o analiză efectuată pe diferite domenii de activitate pentru identificarea unui eventual deficit de forță de muncă autohtonă. Autoritățile competente vor sprijini angajatorii prin campanii de informare asupra modalităților de angajare a migranților legali și prin stabilirea unor proceduri de selecționare a migranților temporari în scop de muncă. De asemenea, se vor realiza programe necesare prevenirii și combaterii migrației ilegale și vor lua măsuri în vederea monitorizării străinilor care vor avea acces pe piața forței de muncă în conformitate cu legislația în domeniu. Totodată, vor fi avute în vedere negocierile cu reprezentanții guvernelor din statele terțe în vederea încheierii de acorduri bilaterale în domeniul imigrației forței de muncă și securității sociale.

Luând în considerare impactul pe care îl poate avea asupra dezvoltării economiei naționale, imigrația în scopul desfășurării activităților comerciale constituie un subiect important pe agenda de lucru a autorităților române în perioada post-aderare. Astfel, pe baza analizelor efectuate și a propunerilor înaintate de autoritățile competente, vor fi acordate facilități în vederea admisiei acelor categorii de străini care au un potențial major în realizarea de investiții și crearea de locuri de muncă pe teritoriul României. În acest sens, prin intermediul misiunilor diplomatice ale României, vor fi derulate campanii de informare a migranților în țările de origine, în scopul încurajării admisiei precum și pentru desfășurarea activităților comerciale pentru anumite categorii de străini.

Promovarea unui sistem eficient de selecție pentru admiterea pe teritoriul României în scop de studiu. În ceea ce privește admisia în scop de studii, un accent deosebit este direcționat pentru stabilirea unor criterii obiective de admitere a cetățenilor terți, astfel încât nivelul de pregătire al acestora să îi recomande pentru o eventuală continuare a șederii după încheierea studiilor, în folosul societății românești. În acest sens, vor fi stabilite criterii de evaluare care sunt utilizate inclusiv de misiunile diplomatice ale României pentru selectarea străinilor care solicită admisia în scop de studiu.

Evoluția societății românești după evenimentele din decembrie 1989 evidențiază faptul că, în pofida intervenției statului, justiției și administrației în prevenirea și combaterea criminalității, are loc o recrudescență a violenței și agresivității îndreptate îndeosebi împotriva persoanei, a patrimoniului public și privat, precum și amplificarea faptelor de corupție și fraudă în diverse sectoare ale vieții economice, sociale și politice.

Noile reglementări politice, economice și juridice adoptate în perioada de tranziție au fost percepute diferit. Astfel, pentru marea majoritate a populației, acestea au însemnat începutul unui proces de autentică libertate, iar pentru anumite categorii de persoane au reprezentat posibilități de înavuțire rapidă, prin comiterea de infracțiuni, iar peisajul criminalității s-a ,,îmbogățit’’ cu noi forme de manifestare.

Organizațiile criminale autohtone acționează în scopul internaționalizării actelor de contrabandă, trafic de droguri, arme, substanțe toxice, prostituție, proxenetism, afaceri cu autoturisme, spălarea banilor prin activități comerciale, penetrarea sistemului financiar bancar, plasarea de valută falsă, sustrageri de opere de artă din patrimoniul cultural național, escrocarea forței de muncă, transferuri ilegale de capital în străinătate, jocuri de noroc, instituirea taxei de protecție.

Grupările criminale din România și-au extins volumul și aria de activitate, și-au perfecționat metodele utilizate, în paralel cu lărgirea zonelor de acțiune.

Crima organizată în România este înfăptuită în special de bande autohtone de infractori care au adoptat ori chiar au perfecționat moduri de acțiune ori principii de organizare ale structurilor criminale, clasificate de specialiști ca fiind mafiote.

Potrivit datelor statistice existente grupările autohtone stabilesc tot mai frecvent relații de parteneriat cu elemente infractoare străine, unele dintre acestea aducând statului român prejudicii deosebite.

Crima organizată amenință eforturile de dezvoltare ale instituției statului de drept, democratic, drepturile omului, ordinea socială și economică în Europa de sud-est, subminează climatul afacerilor și descurajează investițiile interne și străine.

Deplasarea nestingherită a persoanelor, bunurilor și infractorilor, dublată de procesul liberalizării rapide a piețelor financiare și eliminarea barierelor comerciale, au reprezentat oportunități pe care crima organizată le-a exploatat rapid.

Faptul că țări puternic industrializate și cu un sistem democratic solid sunt alarmate și se străduiesc să facă un front comun în fața acestui fenomen este de natură să evidențieze gravitatea și iminența acestei amenințări. În acest context, principalele elemente care caracterizează criminalitatea organizată transfrontalieră sunt traficul ilegal de persoane, traficul de carne vie, traficul și consumul ilicit de droguri.

Spre deosebire de fenomenul migrației, consacrat din cele mai vechi timpuri ca o modalitate de echilibrare și ameliorare a modului de viață al oamenilor, migrația ilegală s-a transformat într-un factor destabilizator care, după anul 1970, a cunoscut creșteri semnificative percepute ca amenințări serioase de către țările dezvoltate.

Ca o formă incipientă a migrației ilegale poate fi considerată situația existentă în regiunile unde învecinarea țărilor nu are o demarcare efectivă prin frontieră geografică, iar colectivitatea sau grupul etnic băștinaș lucrează de o parte și de alta a frontierei (prezumate), migrând fără acte, acest gen de deplasare fiind considerată migrare internă.

Exodul migrației ilegale este strâns legat de evoluțiile negative din viața economică și socială din zonele defavorizate în care sunt cuprinse țările subdezvoltate, precum și datorită perpetuării unor tensiuni și conflicte de ordin etnic, religios sau politic într-o serie de teritorii din fosta U.R.S.S., Iugoslavia, Afganistan, Algeria, Irak, Turcia.

Ca și în alte etape ale istoriei, stările de criză sunt însoțite de fenomene secundare, precum proliferarea criminalității – iar în acest plan are loc o intensificare și diversificare a infracționalității transfrontaliere (trafic de droguri, armament, muniție, „carne vie”) – acest fapt a încurajat creșterea fără precedent a numărului persoanelor care intenționează să treacă ilegal frontierele statelor pentru a ajunge în țările dezvoltate din Uniunea Europeană și alte zone ale globului.

De asemenea, nu poate fi ignorată nici influența favorabilă pe care o prezintă pentru migrația ilegală, cadrul normativ în domeniul emigrării din țările foste socialiste (după 1990), fapt care a atras și o scădere a exigenței controlului de frontieră (foarte meticulos până în 1990).

Chiar și faptul că Rusia dispune de o vastă rețea de linii aeriene internaționale (relativ ieftine), constituie unul dintre aspectele cele mai atrăgătoare pentru migranți și, în special, pentru organizațiile care se ocupă cu traficul emigranților ilegali, folosind teritoriul acesteia, și nu numai, ca spațiu de tranzit al celor preluați din China, India, Thailanda etc.

Față de obstacolul obținerii vizelor pentru țările occidentale, de către străinii necomunitari, foarte mulți imigranți recurg la posibilitatea imediată de a intra ilegal în țările Europei de Est, unde încearcă să rămână ilegal lucrând „la negru” sau antrenându-se în anumite activități (chiar și infracționale), dar urmărind în continuare țelul ajungerii, pe orice cale, în Uniunea Europeană.

În derularea acestui periplu al migrației ilegale, teritoriile unor țări ca Rusia, Ucraina, Moldova, România, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, au devenit zone de tranzit des utilizate de migranții clandestini.

Caracteristica vieții internaționale în această perioadă o constituie tendința de accentuare a interdependenței și globalizării problemelor, fapt ce face să devină tot mai serioasă preocuparea omenirii față de prognozele demografice care indică o dublare a populației în zonele slab dezvoltate în următorii 25-30 ani.

Această rată de creștere ar trebui să fie echilibrată printr-o dezvoltare proporțională a posibilităților reale de asigurare a hranei și celorlalte condiții pentru un nivel de trai decent. Desigur, această stare de lucruri va atrage implicații majore pentru tendințele și amploarea fenomenului migraționist. Între cauzele care influențează acțiunile celor care recurg la migrația clandestină atât cetățeni români, cât și străini, evidențiem starea de criză din anumite zone (manifestată pe diverse planuri: economic, politic, etnic, religios); situația de urmăriți (de organele de poliție ale statelor din care provin) pentru diferite infracțiuni comise; preocuparea celor ce au desfășurat activități împotriva siguranței naționale a statului din care provin sau împotriva altor state prin eludarea rigorilor legii; cei implicați în crima organizată caută să scape de sub urmărirea statelor, precum și năzuința unora de a-și crea o situație materială prosperă, ignorând căile legale de acțiune în acest sens. În fața acestui fenomen care riscă să devină necontrolabil, apare mai evidentă necesitatea armonizării eforturilor tuturor țărilor pentru diminuarea și eradicarea factorilor care concură la proliferarea migrației clandestine.

Putem observa că după poziția în care se află față de migranții clandestini, țările pot fi grupate în trei categorii, respectiv state cu potențial migrator, țări de tranzit și de destinație.

Considerând că procedurile legale de imigrare sunt mult prea lungi și complicate, mii de persoane încearcă așa-zisa „scurtătură” a migrației ilegale care, de cele mai multe ori, este infinit mai complicată și mai riscantă. Călătoriile clandestine înseamnă adeseori traversări dificile pe mări agitate și în vase de contrabandă improvizate și precare.

Totodată, clandestinitatea implică și suportarea unor condiții inumane: înghesuire în cale neaerisite, fără hrană și apă potabilă, tratament degradant (bărbați brutalizați, femei violate ș.a.). Și călătoriile pe cale terestră sunt lungi, cu numeroase opriri, cu schimbări de mijloace de transport și folosirea unor locașuri improvizate și periculoase, în containere sau spații frigorifice, iar opririle în punctele de control de la frontiere provoacă o încordare maximă a migranților.

De asemenea, intrarea ilegală într-o țară anulează posibilitatea de a obține un drept de rezidență legal, uneori acesta nu se mai acordă nici chiar în cazul căsătoriei cu un cetățean al țării respective.

Mulți dintre cei care își asumă aceste riscuri, au surpriza de a ajunge în cu totul alte țări decât destinația dorită iar alții, ca o ironie a soartei, ajung morți la astfel de destinații, situație în care repatrierea cadavrului costă aprox. 3.000-4.000 USD.

Pe bună dreptate, astfel de emigranți clandestini care plătesc atât de scump tentativa ajungerii în Occident sunt tot mai mult considerați victime decât răufăcători, așa cum sunt de fapt traficanții și călăuzele. De asemenea, faptul că mulți dintre migranții ilegali cer azil pretinzând că sunt refugiați veritabili, afecteză toleranța statelor europene față de cei care au, cu adevărat, nevoie de protecție.

În limbajul cotidian, migrantul este considerat și tratat ca un intrus, de cele mai multe ori neagreat.

Suferințele aproape inimaginabile ale migranților ilegali ce au stârnit interpretări și etichetări bizare în publicațiile occidentale: „oameni ai nimănui”, „gunoierii metropolelor” (occidentale), „desperandos”, sclavi moderni (nu numai că desfășoară munci inferioare și prost plătite, dar și cu periculozitate ridicată). Până și copiii migranților sunt numiți sugestiv: „mutanți”. Postura migranților clandestini, de prezență ilegală într-o țară, îi plasează în categoria de virtuali delincvenți (se accentuează tendința suspectării migranților pentru toate relele ce se petrec în societate).

Stările prin care un migrant ilegal trece (dificultăți, încadrare, disfuncționalități în modul de viață) provoacă acestuia o sărăcire a vieții spirituale, fapt resimțit inclusiv în plan religios și cultural. Pentru aceștia, viața e percepută ca fiind brutală tocmai datorită rupturii profunde care se produce între dorințe, trebuințe și posibilități reale de satisfacere a primelor două. În această situație, cei mai mulți sunt mistuiți de sentimentul frustrării.

Situarea la încrucișarea unor importante artere internaționale de transport și comerciale, face ca România să se confrunte în modul cel mai serios cu tendințele tranzitării sau imigrației temporare a unui număr din ce în ce mai însemnat de persoane din sud-estul Asiei, Orientul Apropiat ori Africa.

În susținerea acestei observații e suficient să menționăm faptul că, dacă, după 1990, volumul traficului de călători care au trecut legal frontiera a înregistrat o dezvoltare de cca 10 ori, numărul străinilor care au încercat să treacă fraudulos frontiera a crescut de 150 ori față de perioada anterioară anului 1989.

Proliferarea fenomenului migraționist a făcut ca numărul țărilor cu potențial migrator să crească la 85, iar posibilitatea de deplasare a resortisanților acestor țări să fie facilitată de existența mijloacelor de transport ultramoderne.

În această situație, țara noastră este tot mai vizată de fluxurile de migranți, devenind o adevărată placă turnantă, poziție la care contribuie mai mulți factori externi și interni. Printre factorii externi pot fi menționați: perpetuarea conflictelor din spațiul ex-iugoslav; teritoriul ex-sovietic a devenit extrem de penetrabil, trecerea frontierei fiind relativ ușoară pentru călăuzele organizate în filiere internaționale; prețurile mai reduse practicate de companiile de aviație rusești pentru cetățenii din țările cu potențial migrator și eliberarea cu foarte mare ușurință a vizelor de intrare în Rusia și Ucraina; existența pe teritoriul Moldovei și Ucrainei ca și al Rusiei a unor rețele care cunosc posibilitatea trecerii frauduloase a frontierei cu România – având în componență foste cadre de grăniceri, care știu bine segmente de frontieră ușor penetrabile; persistența discrepanțelor între procedurile acordării vizelor în spațiul Uniunii Europene față de cele din țările Europei Centrale și de Est; atitudinea tolerantă a autorităților statelor din flancul estic (Rusia, Ucraina, Moldova) față de fluxurile de migranți vizează tocmai evitarea responsabilităților ce decurg din convențiile internaționale pentru acordarea de asistență materială grupurilor de migranți și aplicarea măsurilor de returnare a migranților ilegali.

Deci, neimplicarea autorităților țărilor vecine menționate în eforturile de combatere a migrației ilegale face ca România să perceapă întreaga amploare a fenomenului migrației ilegale din zonă.

Recesiunea economică resimțită în multe zone ale globului, favorizează extinderea și diversificarea criminalității organizate în rețele de trafic ilicit de stupefiante și alte materiale prohibite care speculează fluxurile de migranți pentru tranzitarea unor țări, între care și România; asigură rapiditatea comunicațiilor spre țările occidentale care e percepută ca încurajatoare de către migranți; precum și indiferența țărilor de origine față de migrarea propriilor cetățeni, chiar facilitatea acestui fenomen (cazul Turciei, Albaniei, Chinei).

Ca factori interni pot fi menționați: existența în țara noastră a unui număr relativ însemnat de cetățeni străini proveniți din Orientul Apropiat – atrași de complexul proces al tranziției economice – creează impresia imigranților că România oferă un mediu favorabil, atitudinea ospitalieră (tradițională) a românilor față de străini este considerată, de asemenea, ca situație favorabilă de către migranți, implicarea unor cetățeni români, îndeosebi rromi, în diferite fapte ce țin de criminalitatea organizată constituie un adevărat cap de pod pentru traficanții de migranți. În zonele de frontieră unii români și-au creat un adevărat mijloc de trai scoțând bani din disperarea migranților.

În perceperea migranților, România este o țară deosebit de accesibilă și de tolerantă. Un migrant interesat, poate avea acces la o varietate de informații, atât oficiale, cât și neoficiale.

Se înțelege că informațiile oficiale îi sunt mai puțin atractive, de multe ori chiar potrivnice, pe când informațiile neoficiale sunt ademenitoare pentru migranți, întrucât majoritatea acestor informații sunt lansate chiar de traficanți sau escroci care speculează cu abilitate naivitatea unor persoane neinformate ori care ignoră informațiile oficiale.

Desigur, traficanții nu se expun în contact direct cu potențialii migranți, ci recurg, de regulă, la diferiți intermediari sau prin anunțuri subtile în rubricile de mică publicitate din ziare.

În ultimii ani, România se confruntă în egală măsură, atât cu emigrarea propriilor cetățeni, cât și afluxul imigraționist provenit din țările subdezvoltate, pentru care spectrul sărăciei și instabilitatea, constituie principalele cauze ale fenomenului.

Dat fiind complexitatea problematicii migrației ilegale, după sensul de desfășurare al migrației, România se prezintă într-o dublă ipostază: atât ca țară de origine, cât și ca țară de tranzit.

În urma unor studii de documentare efectuate de Misiunea din România a Organizației Internaționale pentru Migrație (O.I.M.), în luna ianuarie 2004, a fost întocmit un proiect referitor la „Politica Națională cu privire la migrație și dezvoltare în România”. Acest document deschide un dialog național în sprijinul unei politici naționale cu privire la migrație care să arate potențiala dezvoltare economică a acestei „resurse”. Rezultatele cercetărilor efectuate s-au materializat în anumite prognoze.

Astfel, migrația forței de muncă din România (precum și din celelalte state care se pregătesc pentru aderare la Uniunea Europeană) va crește către spațiul Schengen/U.E. în general și, în special, către Italia, Spania, Portugalia, Franța, Germania.

Migrația forței de muncă se va orienta mai ales către spațiul Schengen/UE, mai mult circular decât permanent, cu miganți care vor lucra în străinătate pentru o perioadă de la câteva luni la câțiva ani înainte de a se întoarce în România. De asemenea, prezența migranților români în comunitățile din străinătate va stimula fluxul migranților, atât legali cât și ilegali, către acele centre în care migranții au reușit să se descurce.

La întoarcere, migranții vor aduce bunuri de valoare (cum ar fi bani trimiși prin mandat), vor adopta noi atitudini și abilități profesionale, contribuind la dezvoltarea educației dar și prin asumarea unor noi responsabilități.

Din moment ce legislația românească se va armoniza cu acquis-ul comunitar, investițiile în România vor deveni mai simple și mai atractive.

Reputația României și a românilor, determinată de migrația forței de muncă românești în Europa de Vest, va fi un factor important în deciziile fabricanților și producătorilor străini cu privire la investițiile din țara noastră, care iau în considerare posibilitatea de a se muta în viitoarele state membre, iar accesul în spațiul Schengen prin România și o îmbunătățire a climatului de muncă vor atrage migranții din statele nemembre Schengen și necandidate la aderare, dintre care unii vor rămâne în România pentru o perioadă mai mare de timp.

Toate aceste previziuni reprezintă o realitate adesea nevăzută dar care înseamnă că mobilitatea forței de muncă este inevitabilă în contextul globalizării de astăzi. Inevitabil, migrația are un impact dramatic asupra țărilor de destinație și de origine, acesta putând fi unul pozitiv sau negativ. Un lucru este cert, fenomenul nu poate fi stopat și de aceea migrația românilor trebuie să fie planificată, pentru a se asigura faptul că impactul său va fi pozitiv, atât pentru România cât și pentru țările de destinație.

O politică precaută cu privire la migrație în Romania trebuie să redirecționeze migrația ilegală către căile legale, să promoveze migrația ilegală către căile legale și mai ales să promoveze migrația ciclică a forței de muncă, asigurând servicii și protecție migranților.

În opinia mea, migrația și politicile de dezvoltare trebuie să încurajeze migranții să fie în legalitate. Fenomenul migrației ilegală expune migranții la o potențială exploatare, medii de muncă nesigure sau nesănătoase, salarii sub limită, condiții de muncă nesigure, trafic de carne vie, potențială deportare și/sau închisoare. Migrația ilegală expune România la întoarcerea persoanelor prejudiciate, bolnave și/sau incriminate, care nu au nici un beneficiu social nici în țara de destinație și nici în România și care, din acest motiv sunt incapabile, permanent sau temporar să-și poarte de grijă lor sau familiilor lor.

Un rol important revine stimulării migrației circulare, în special în spațiul Schengen.

În prezent, există două politici care stimulează migrația circulară: una care încurajează muncitorii să găsească locuri de muncă mai bine plătite în Vestul Europei; o alta îi încurajează să se întoarcă. Consider că, autoritățile române care se ocupă de educație și de forța de muncă trebuie să cerceteze cererile de pregătire specifice în țară. Acest lucru nu numai că va crește competitivitatea forței de muncă românești pregătite, dar eventual va atrage locuri de muncă în România.

Cercetarea migrației contribuie în mod direct la dezvoltarea politicii în domeniu și este un element vital al politicii de implementare. Există încă multe informații care trebuie luate în considerare cu privire la profilul și motivația migranților; la comunitățile lor de origine, la comunitățile gazdă din străinătate, la profiturile și riscurile migranților, în climatul actual, cu privire la profiturile și riscurile pentru România.

Din moment ce România îmbunătățește aptitudinile pe care muncitorii români le oferă pe piețele de muncă din străinătate, astfel de programe vor stimula nu numai cererea de forță de muncă românească în străinătate, ci va atrage locuri de muncă din străinătate în România. În ultimul rând, aceasta va face ca România să devină o țară de destinație mai atractivă pentru investițiile străine.

În urma măsurilor restrictive (ferme) adoptate de către țările occidentale – în materie de imigrare – România a devenit mai mult decât țară de tranzit pentru migranți. Fermitatea măsurilor antiimigraționiste adoptate de statele comunitare a imprimat noi conotații fenomenului migraționist a căror percepere de către România este tot mai profundă.

Anume, țara noastră s-a transformat într-un spațiu de acumulare pentru migranții porniți către o țară occidentală. Această nouă ipostază rezultă atât din forma directă a migrației ilegale (intrarea clandestină pe teritoriul României), cât și din cea indirectă (cei intrați legal în țară și a căror ședere a devenit ulterior ilegală).

Pentru a-și asigura reușita operațiunilor clandestine traficanții organizează riguros toate detaliile, stabilind puncte de sprijin sigure pe traseele tranzitate și în funcție de nivelul taxei încasate, oferă multiple servicii de consultanță, cum să se comporte și să procedeze migranții în diferite situații sau chiar să-și distrugă documentele. Astfel, pentru a câștiga credibilitate în fața „clienților”, traficanții îi învață pe migranți cum să procedeze pentru solicitarea azilului, astfel încât în cazul în care ar fi depistați, nu mai riscă să fie expulzați de autorități, deoarece apar înregistrați ca solicitanți de azil, eventual, numai după perioada de soluționare a cererii.

Modalitățile concrete de acțiune ale filierelor de traficanți diferă în funcție de itinerarele de deplasare, naționalitatea, componența grupurilor, posibilitățile migranților, destinația finală ș.a.

Migranții clandestini găsesc în România unele condiții favorabile, mai ales datorită disponibilității rromilor care le închiriază locuințe sau le mijlocesc diferite servicii. Aceștia sunt grupați, de regulă, în anumite zone din apropierea sau la periferia Bucureștiului (Șoseaua Giurgiu-București), Arad, Timișoara, Oradea.

Printre consecințele negative ale migrației ilegale pentru România, se pot menționa: influența negativ asupra pieței forței de muncă cu preponderență în domeniul comerțului și serviciilor, prin practicarea unor activități ilicite, de regulă, la firmele unor conaționali, dar și a „muncii la negru”; posibilitatea de a se infiltra și acționa pe teritoriul României a unor grupări de factură teroristă sau antinațională, prin acumulări de fonduri, pregătire logistică și doctrinară ori declanșarea unor acțiuni violente; situația critică a migranților face ca aceștia să fie recrutați cu ușurință de structurile crimei organizate și implicați în trafic de droguri, arme, muniții, autoturisme furate sau de persoane; prin acest gen de consecințe, migrația poate reprezenta un import benevol de criminalitate; suportarea de către statul român a unor cheltuieli împovărătoare pentru returnarea migranților ilegali în țările de origine – pe lângă cele ce țin de cazare, întreținere și asistența solicitanților de azil și a străinilor care au dobândit statutul de refugiat; prezența și consolidarea de „comunități” de migranți pe teritoriul național care, prin caracterul eterogen (din punct de vedere etnic, religios, educațional) fac dificile relațiile cu localnicii, riscând să degenereze în surse de conflict, atât între grupurile de străini, cât și între aceștia și cetățenii autohtoni; și nu în cele din urmă, tendința a numeroși migranți de a încerca să suplinească lipsa mijloacelor de întreținere procurându-le prin săvârșirea de infracțiuni – de multe ori cu implicarea unor elemente infractoare autohtone.

Imigrația ilegală reprezintă o sursă de pericole pentru siguranța statului prin efectele perturbatoare asupra principalelor domenii ale societății românești: demografic, piața locurilor de muncă, întărirea economiei subterane, proliferarea criminalității, etc. Această categorie de persoane prezintă riscul de a deveni un pericol pentru ordinea publică, starea lor precară predispunându-i la comiterea de fapte infracționale.

Încercarea de folosire a teritoriului României ca spațiu de manevră pentru migrația ilegală – provoacă nu numai efecte negative în planul climatului social, al ordinii publice și asupra situației economice, dar și serioase repercusiuni negative pentru interesele României.

În ansamblul problematicii contemporane, readmiterea migranților devine problema cheie a actualei perioade – a cărei soluționare este condiționată în plan secundar și de politica de vize a țărilor din Uniunea Europeană (față de resortisanții altor state – necomunitare).

Având în vedere complexitatea proceselor antrenate de fenomenul migrației clandestine, după 1990, s-au convenit, la nivel european, o serie de măsuri conjugate pe linia stopării și combaterii migrației ilegale.

În primul rând, în plan conceptual s-au pus bazele unei strategii flexibile privind regimul de intrare al străinilor prin armonizarea pozițiilor statelor și coerența măsurilor cuvenite în acest domeniu, care să conducă la o migrație ordonată benefică realizării dezideratului libertății de circulație. Ca direcții de acțiune, s-au stabilit eradicarea cauzelor de fond ale migrației persoanelor și lupta contra migrației ilegale. Armonizarea eforturilor țărilor vizate de acest fenomen, presupune, în principal, o apropiere cât mai efectivă a capacităților de acțiune în această privință; concepția și modul de organizare implică un grad pertinent de dotare. Un pas decisiv în această direcție îl reprezintă instituționalizarea Conferinței miniștrilor responsabili cu problemele migrării ilegale ale cărei lucrări s-au desfășurat succesiv la Berlin, Viena, Budapesta, Atena, Praga, prin care s-a stabilit un program amplu consacrat corelării eforturilor pentru soluționarea problemelor privind migrația, prin acțiuni coerente, vizând combaterea filierelor migrației, prin înăsprirea sancțiunilor, intensificarea schimbului de informații privitoare la traficanți (itinerarii folosite, metode de falsificare a documentelor de călătorie ș.a.); combaterea intrărilor ilegale de persoane sub pretexte turistice, comerciale, ori de altă natură; intensificarea supravegherii frontierelor, atât prin măsuri proprii (de către fiecare țară), cât și în cooperare; sprijinirea companiilor de transport internațional de persoane în verificarea documentelor de călătorie și sancționarea celor care ignoră legislația în vigoare.

Totodată, valurile de migranți ce s-au succedat după 1990, au condus la o „îmbogățire a spectrului demografic” ca urmare a coagulării și altor comunități compacte, preponderent de factură musulmană (turci, kurzi, albanezi, pakistanezi). Stabilirea lor în marile centre urbane (București, Timișoara, Arad, Constanța, Cluj, Brașov) le-a permis să-și creeze numeroase legături cu lumea interlopă din țara noastră (și nu numai), integrându-se în criminalitatea internațională.

Politica imigraționistă adoptată de țările occidentale s-a concretizat prin intermediul a două modalități de tratare a imigrației și anume: expulzarea în țara de origine a imigranților pe cheltuiala guvernului care ia această măsură sau retrimiterea în țara vecină a cărei frontiere au fost trecute fraudulos, în deplasarea spre țările occidentale (principiul returnării în prima țară sigură a solicitanților de azil).

În pofida sistemului complex de măsuri antiimigraționiste desfășurat etapizat de statele comunitare, Comisia Europeană s-a văzut nevoită să recunoască faptul că migrația nu poate fi stopată dintr-o dată, considerând că față de acțiunile de combatere frontală a fenomenului, mai eficiente pot fi cele moderate.

S-a constatat că majoritatea restricțiilor impuse, conduc de cele mai multe ori la devierea, și nu la oprirea fluxului migrator, fapt ce nu produce efectele scontate în direcția diminuării migrației, în sine.

În periplul migrației clandestine, statele tranzitate suportă din plin daunele migrației ilegale: încălcarea frontierelor, interferența cu crima organizată, precum și riscul transformării în extremis din țări de tranzit în țări de destinație.

Contracararea eficientă a fenomenului migrației ilegale presupune o puternică susținere internațională printr-un complex de măsuri juridice, administrative, logistice și chiar de mediatizare, la a căror realizare să fie angrenate nu numai statele, ci și ceilalți factori sau organe (organisme), organizații care intră în contact cu această categorie de migranți: transportatori, firme de turism, funcționari diplomatici/consulari, personalul din punctele de frontieră (și nu numai) etc.

Pentru eficientizarea luptei împotriva crimei organizate și implicit a celei transfrontaliere, Poliția de Frontieră Română a înființat centre și puncte de contact la frontierele României. Astfel, în anul 2002 a fost înființat Biroul de Contact care funcționează la Giurgiu, la Oradea, a fost înființat un punct de contact româno-francez, prin intermediul căruia se face un util schimb de date și informații de interes operativ. De asemenea, la Burgas (Bulgaria) funcționează un centru de contact prin intermediul căruia se realizează schimb de informații de interes operativ cu instituțiile de frontieră din țările riverane Mării Negre, iar la Borș-Artand, a fost înființat un punct de contact specializat în schimbul de informații din domeniul traficului rutier peste frontieră.

Întotdeauna libertatea și democrația au fost, din păcate, exploatate abuziv de către cei care se situează în zona crepusculară a societății.

Noile condiții create după deschiderea frontierelor, trecerea la economia de piață, au pus societatea românească într-o situație complexă care s-a dovedit a fi un mediu favorabil proliferării practicii delincvente prin prostituție, proxenetism, pedofilie, pornografie, trafic de copii ș.a.

Traficul de carne vie constituie un fenomen complex ce se manifestă la scară internațională printr-o diversitate de modalități cu implicații profunde în plan economic, social, demografic, axiologic și chiar psihologic, și tinde să întreacă în periculozitate sclavia, sfidează valorile umane și frânează progresul social.

Pentru a lupta împotriva acestui fenomen, a fost adoptată Legea nr. 678/21.11.2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare, care prin art. 12, alin.(1) definește infracțiunea de trafic de persoane ca fiind „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și cu interzicerea unor drepturi”.

Această infracțiune săvârșită de două sau de mai multe persoane împreună, dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

De asemenea, la art. 13 din actul normativ menționat mai sus se precizează faptul că: „recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unei persoane cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani, în scopul exploatării acesteia, constituie infracțiunea de trafic de minori și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi”.

Ca formă agravantă, dacă fapta a fost săvârșită împotriva unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă faptele menționate „sunt săvârșite prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are control asupra altei persoane, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi”.

Pentru prevenirea traficului de persoane organizațiile neguvernamentale cooperează cu ministerele interesate și organizează campanii de informare privind fenomenul traficului de persoane și riscurile la care sunt supuse victimele acestuia.

Datorită consecințelor ce decurg din săvârșirea acestei infracțiuni, la art. 16 se prevede că răspunderea penală a făptuitorului există chiar și în cazul în care victima traficului și-a dat consimțământul.

Analizând implicațiile exercitării cu rea credință a dreptului la libera circulație prin traficarea de persoane, distingem mai multe categorii de fapte care fac parte din spectrul criminalității organizate, astfel: traficul de persoane și migrația ilegală; traficul și consumul ilicit de droguri; traficul internațional de autoturisme furate.

Traficul de persoane în scop de prostituție poate fi intern sau internațional. În această din urmă variantă, persoanele recrutate într-o țară, sunt predate spre a fi duse (de regulă în mod clandestin sau cu o acoperire legală) în altă țară. Traficul de persoane în scop de prostituție, ca orice afacere, presupune existența unui trinom: ofertantul (proxenetul), marfa (prostituata) și cumpărătorul (clientul). Din punct de vedere pur comercial, este arhicunoscut faptul că de obicei, până a ajunge la client, „marfa” trece prin mai multe „mâini”, sporindu-se astfel prețul de vânzare.

Cum în mai toate țările, de regulă, sunt pedepsiți proxeneții (și uneori și prostituatele) dar aproape niciodată clienții fără de care afacerea nu s-ar putea efectua, Oficiul Central pentru Reprimarea Traficului de Persoane din cadrul O.N.U., a inițiat un studiu care asigură abordarea unei imagini cât mai detaliate asupra acestui fenomen.

Dintre etapele traficului de persoane în scop de prostituție, operațiunea de racolare/recrutare a viitoarelor victime se desfășoară la interferența dintre legal și ilegal, prin promisiunea unei ocupații în domeniul serviciilor: în restaurante, hoteluri, la firme ca secretare, educatoare de copii, îngrijitoare sau ajutoare în gospodărie.

De asemenea, în domeniul artistic: dansatoare, cântărețe, însoțitoare, pe baza unor anunțuri în rubricile publicitare ale ziarelor, prin oficiile matrimoniale (intermedierea de căsătorii), prin contactare directă (de către proxeneți) în discoteci, baruri, prin sălile de masaj sau cluburile private.

Deosebit de îngrijorătoare, a devenit în ultimul timp amploarea atragerii și exploatării minorelor în practica prostituției, tocmai datorită nivelului de experiență și discernământ mai puțin dezvoltat, dar și situației materiale precare a multora dintre acestea. Tinerele din această categorie sunt o pradă ușoară și sigură pentru proxeneți, care le încântă cu oferte tentante pentru meserii ca balerine, cameriste, chelnerițe, baby-sitter. De multe ori, tentate de mirajul ajungeri pe „țărmuri ale fericirii” – descrise de proxeneți, tinerele fete se trezesc în postura de sclave moderne – constatând cu stupoare că mediul în care au ajuns se bazează pe obscuritate și decadență.

În ultima perioadă, pe piața sexului (inclusiv românesc) se remarcă unele mutații determinate de accentuarea caracterului organizat al prostituției, prin angrenarea în altfel de rețele a unor taximetriști, combinatori; restrângerea prostituției stradale în favoarea proxenetismului hotelier, prin saloane de masaj ori domiciliar sau pe calea comenzilor făcute prin intermediul anunțurilor la „mica publicitate”; dezvoltarea formelor de manifestare a prostituției ca fenomen internaționalizat prin alternarea „exportului” tinerelor noastre cu „dor de ducă” cu „importul” unor „profesioniste” est-europene: moldovence, rusoaice, ucrainiene, bulgăroaice – care alcătuiesc categoria „străinelor”.

Internaționalizarea prostituției este strâns legată de preocuparea de a oferi „marfă proaspătă și cât mai diversificată”, sens în care, la anumite intervale, proxeneții achiziționează alte fete, iar cele folosite până la acea dată sunt practic revândute la alt proxenet – de cele mai multe ori în altă țară.

Spre exemplu, numai în cursul anului 2003, structurile specializate de combatere a crimei organizate au cercetat 417 persoane pentru infracțiuni privind migrația ilegală, care au comis 626 infracțiuni, cele mai multe făcând obiectul O.U.G. nr. 112/2001, privind sancționarea unor fapte săvârșite în afara teritoriului țării noastre de către cetățeni români sau apatrizi domiciliați în România.

În ceea ce privește combaterea infracțiunilor de trafic internațional cu ființe umane s-a reușit, în colaborare cu instituții din țările membre S.E.C.I. și structurile de poliție din alte țări de destinație, probarea activităților infracționale (în anul 2003) a 979 persoane (cu 56,64% mai mult față de anul 2002) din care 187 în stare de arest, ce au săvârșit 1.203 infracțiuni (cu 75,62% mai mult față de 2002), fiind identificate și anihilate 283 grupări și rețele.

O activitate deosebită pe această linie a constituit-o înființarea și funcționarea Grupului interministerial de lucru pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire și combatere a traficului de persoane, grup constituit în conformitate cu Planul Național pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane, aprobat prin H.G. nr. 1216/2001, precum și participarea structurilor de crimă organizată la operațiuni internaționale și regionale, cum ar fi „Mirage” 2003 și ,,Mirage” 2004, care a fost organizate și coordonate, direct de către Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog.

Toate aceste rezultate au condus la o recunoaștere internațională a eforturilor depuse de țara noastră în domeniu precum și a calității de coordonator regional.

Traficul de droguri este considerat o calamitate care, de aproape cinci milenii cutreieră ca o fantomă lumea, strivind ca un tăvălug sănătatea și viața a mii și mii de oameni. Conform statisticilor organismului specializat O.N.U., producția și comercializarea ilicită a drogurilor ocupă al doilea loc între activitățile omului (la nivel planetar), poziție bazată pe cifra de afaceri anuală, estimată la peste 600 miliarde $, din care traficanților le revine un profit net de peste 70 miliarde $. „Moartea albă” a devenit în ultimele decenii cel mai puternic segment al crimei organizate.

Liberalizarea circulației internaționale, mai evidentă după 1990, a făcut ca poziția privilegiată a României pe rutele tradiționale ale legăturilor comerciale dintre Orient și Occident să genereze o puternică recrudescență a traficului de droguri în țara noastră, care s-a amplificat la maxim după criza iugoslavă.

În acest sens, printre principalii factori cu efect favorizator pentru traficul de stupefiante putem evidenția: invocarea dreptului la liberă circulație ca pretext pentru tranzitarea drogurilor; extinderea tuturor formelor de transport îndeosebi cele aeriene și rutiere; evoluția nefastă a unor evenimente internaționale (conflicte armate, calamități) care provoacă mișcări de populații și migrație necontrolată.

Profiturile uriașe realizate de traficanți le-a permis acestora să se doteze cu cele mai moderne mijloace (producere, transport, spălarea banilor), ajungând la internaționalizarea bandelor de traficanți. Tineretul, categoria cea mai afectată de recensiunea economică și diminuarea continuă a oportunităților de angajare) manifestă predispoziția cea mai puternică pentru consumul de droguri.

De asemenea, procesul tranzitării la economia de piață din fostele țări socialiste, pune accent pe atragerea și stimularea investitorilor străini și favorizează spălarea banilor, inclusiv a celor proveniți din traficul de droguri.

Trebuie să mai subliniem și tendința interferării traficului de droguri cu alte fapte infracționale transfrontaliere precum furtul și traficul de autoturisme, trafic de carne vie, de armament, spălarea banilor ș.a.

Din analizele efectuate recent de organismele specializate ale Uniunii Europene, rezultă că grupurile criminale sunt implicate în traficul de droguri, în proporții semnificative, reprezentând din totalul infracțiunilor specifice crimei organizate 80% în Benelux, 59% în Spania, 35% în Germania etc.

A devenit un fapt îndeobște cunoscut, preocuparea anumitor categorii de persoane care, sub acoperirea turismului, comit diferite infracțiuni, între care și traficul de droguri.

Traficul de droguri în statele membre U.E. este controlat de grupările criminale turcești care se ocupă și de distribuirea heroinei în Spania, deținând monopolul asupra rutelor baltice: Suedia, Danemarca și Anglia, având legături cu traficanții locali; grupările olandeze și albaneze (kosovari) care sunt deosebit de active pe piața heroinei, fiind implicate în traficarea acesteia în (Olanda, Suedia, Austria, Luxemburg, Danemarca, Norvegia); grupările latino-americane (columbieni, argentinieni, uruguaieni) ce desfășoară o intensă activitate în traficarea cocainei în Spania a canabisului și heroinei în Țările de Jos; grupările marocane, preocupate în mod tradițional de canabis, axându-se pe traficul de stupefiante dure în Țările de jos.

Preocuparea din ce în ce mai constantă a tuturor factorilor de răspundere pentru a limita și reduce acest flagel al drogurilor, ce se manifestă și în societatea românească ca o „realitate care poate ucide” a fost materializată și în „STRATEGIA NAȚIONALĂ ANTIDROG” pentru perioada 2002-2004 și 2005-2012.

Instituțiile statului român cu atribuții în lupta antidrog, împreună cu alte organizații guvernamentale și neguvernamentale, acționează prin modalitățile și cu mijloacele disponibile pentru aplicarea prevederilor legislative în domeniu și pentru prevenirea, descoperirea, combaterea și sancționarea producerii, traficului, ofertei și consumului ilicit de droguri.

Aflate la interferența dintre C.S.I. și Balcani, țările Europei Centrale, între care și România constituie, fie centrul Ucraina – Polonia – România, fie ultima linie de apărare Cehia – Ungaria, înaintea spațiului Schengen. În centrul acestui spațiu se află una din cele două piețe de consum alături de cea a S.U.A.

În Europa Occidentală, Franța este cel mai mare producător legal la nivel mondial de halucinogene și produse medicamentoase.

Din motive geografice și istorice, Spania rămâne „capul de pod” pentru pătrunderea în Europa a cocainei provenite din Maroc.

Față de tendința de creștere a cererilor de droguri, au apărut noi „zone de producție” în Georgia (plantații de coca), Caucaz, Africa de Sud.

Totodată, în ultimul timp, în Rusia se înregistrează o dezvoltare rapidă a fabricării artizanale, în laboratoare clandestine, a drogurilor de sinteză și a preparatelor de bază, în principal de efedrină.

Putem aprecia că revine în actualitate rolul jucat de România în mai multe etape/momente istorice de ultim meterez al civilizației europene în calea „puhoiului pustiitor de conștiințe” al drogului.

Pentru eficientizarea luptei împotriva traficului de droguri, la 24.11.2004, a fost adoptată Legea nr. 522 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Prin acest act normativ au crescut sancțiunile aplicate celor care consumă dar mai ales a traficanților de droguri.

Traficul și consumul ilicit de droguri reprezintă una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă societatea în general, având cel mai vast domeniu de acțiune al manifestărilor transfrontieră, fiind și obiectul unor intense dezbateri în doctrina criminologică occidentală și la nivel mondial.

În România, traficul ilicit de droguri a cunoscut o dinamică ascendentă, după 1990. Dacă în aproximativ 20 ani, până în 1989 au fost descoperite 187 de cazuri, 457 kg de droguri, iar 90% dintre persoanele implicate erau străini, marinari, după numai o jumătate din acest interval (1989-1998), descoperirile s-au dublat, însumând 480 cazuri, iar din punct de vedere cantitativ de aproximativ 50 ori mai multe droguri.

După anul 2000, traficul ilegal de stupefiante, sub cele două forme ale sale de manifestare, traficul internaționalizat și consumul de droguri, s-a stabilizat și dezvoltat în țara noastră datorită unor cauze și condiții interne sau externe ce au favorizat acest fapt, cum ar fi amplasarea României pe rute de transport comerciale și de turism, ce fac legătura între Orient și Occident; nevoile marilor rețele de traficanți de a-și crea noi itinerarii de transport, piețe de desfacere și consum de droguri; manifestările de grup în rândul tinerilor, curiozitate, teribilism; realizarea unor legături între elementele infractoare din România cu cele din străinătate; lipsa de cunoștințe a cetățenilor români legată de pericolul generat de consumul de droguri și a unor programe pe linia conștientizării lor în acest sens.

România în acest moment, este considerată de către rețelele de traficanți, țară de tranzit, în sfera traficului de droguri, precum și o piață de desfacere în creștere. Astfel, ruta în care România este folosită pentru tranzitare și respectiv de stocare a stupefiantelor pe diverse perioade de timp – o constituie traseul nordic al ”rutei Balcanice”: Iran/Afganistan/Pakistan – Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Slovacia – Cehia –Germania/Olanda.

De asemenea, a fost activată și ruta America de Sud/Africa – Europa de Est – Europa Centrală și de Vest, printre țările de tranzit fiind inclusă și România, datorită deschiderii la Marea Neagră. Este posibil ca în viitorul apropiat să crească interesul pentru rutele de trafic din aceste zone – Africa (Nigeria, Uganda) și America de Sud (Columbia, Venezuela) – spre țările din vestul Europei (Germania, Olanda, Belgia, Austria, Italia, Spania).

Frontiera cea mai des uzitată este cea cu Bulgaria, pe sensul de intrare în țară și cu Ungaria pe cel de ieșire, dar și intrare a drogurilor de consum depistate asupra cetățenilor din Marea Britanie, Italia, Elveția, etc., în ultimul timp fiind depistate droguri și la frontiera de est pe sensul de intrare în țară.

Vulnerabilitatea României față de acest flagel este generată de deschiderea granițelor ca premisă pentru exercitarea dreptului la liberă circulație fiind speculată de rețelele de narcotraficanți. Mulți dintre cetățenii români care au părăsit țara înainte de 1989, au revenit în România s-au implicat în traficul de droguri, fie pentru a crea baze de sprijin pentru rețelele de traficanți, recrutând persoanele pretabile la astfel de activități, fie pentru spălarea banilor proveniți din traficul de droguri, pozând în oameni onești, cu situații financiare deosebite. În actualele condiții, victimele potențiale cele mai sigure sunt tinerii predispuși la încercări neobișnuite teribilism, racolarea acestora fiind foarte ușor de făcut. Totodată deschiderea de „noi porți de intrare a drogurilor” dinspre fosta Iugoslavie, Republica Moldova și Ucraina pentru drogurile clasice, ca și iminența sporirii cantităților de droguri sintetice traficate care pot intra pe frontiera de vest, au reprezentat un permanent pericol.

Poate fi enumerat riscul de a fi exportate substanțe chimice esențiale ori precursori, folosite la fabricarea ilicită a drogurilor în alte state; prezența unui număr mare de emigranți, din țări în care se produc droguri (Pakistan, Afganistan, Tanzania, Liban) care sunt ușor de racolat de traficanți, dat fiind tentația lor de a ajunge într-o țară vest-europeană; permisivitatea eliberării medicamentelor de la farmacii contribuie la întreținerea periculozității flagelului drogurilor.

Unul dintre efectele traficului de droguri/abuzul de droguri, îl constituie slăbirea sistemului de apărare a organismului.

Contextul internațional și regional actual face ca poziția și rolul României în această luptă să capete importanță tot mai mare, iar atitudinea fermă și consecventă a autorităților abilitate să devină decisivă. Totuși, traficanții de droguri din zonele producătoare și țările vecine își focalizează atenția spre România, mai ales pentru cucerirea unui spațiu stabil și sigur de depozitare și consum.

Stabilirea măsurilor și acțiunilor adecvate pentru stoparea și contracararea acestui fenomen se face prin luarea în considerație, atât a complexității derulării activităților ilicite (zona de producție, de tranzit și respectiv de desfacere a drogurilor), cât și a legăturii faptice prin care diferite categorii de persoane se implică în operațiunile componente traficului de droguri, și nu în ultimul rând, de experiența acumulată de organele abilitate în domeniu.

Dacă în vârtejul derulării traficului ilicit de droguri, majoritatea celor implicați își justifică comportamentul prin invocarea dictonului „scopul scuză mijloacele”, considerăm că tocmai mijloacele și modalitățile folosite de aceste persoane capătă valoare de repere și indicii la îndemâna organelor abilitate în dejudecarea activităților infracționale.

În pofida loviturilor date traficanților, acest flagel continuă să prolifereze atât prin diversificarea arterelor, cât și prin perfecționarea procedeelor și modalităților de traficare.

Evoluția alarmantă a fenomenului drogurilor, tot mai frecvent asociat „crimei organizate”, a determinat calificarea acestuia ca flagel și adevărat cancer al lumii contemporane și sancționarea categorică a traficului de droguri drept infracțiune internațională cu grave implicații pe multiple planuri: social, juridic, medical, și chiar strategic.

Caracterul internațional al acestui flagel se resimte tot mai pregnant și asupra României, fapt ce impune o ripostă fermă, în plan național, a tuturor factorilor și formelor de prevenire și contracarare a traficului ilicit de droguri.

În acest context, legislația română în vigoare constituie pârghia de bază în coagularea tuturor factorilor și formelor de acțiune – în combaterea flagelului drogurilor.

Fenomenul migrației este marcat de procesul de aderare a României la Uniunea Europeană și, în perspectivă, accederea în spațiul Schengen, și, implicit, stabilirea frontierelor externe ale Uniunii pe actuala configurație frontalieră a țării noastre pe porțiunile de nord, est și litoralul Mării Negre. Aceste mutații majore reprezintă pași importanți în procesul de dezvoltare economico-socială al României cu implicații majore în plan european, regional și național.

Reprezentând o ,,poartă’’ deosebit de importantă spre Europa, România, prin poziția sa geopolitică și geostrategică, resimte la frontierele sale presiuni sporite ale migrației umane. Astfel, migrația, în cele două forme de manifestare imigrația și emigrația, concomitent cu traficul cu droguri, traficul de carne vie, traficul de armament, muniții, materiale explozive, traficul de autoturisme de lux furate, contrabanda de bunuri și produse (bunuri din patrimoniul național cultural, bunuri contrafăcute, produse cu regim special, țigări, băuturi alcoolice, produse petroliere și derivate, material lemnos, alimente și produse de larg consum, medicamente etc.), operațiunile ilegale cu produse interzise la introducerea în țară sau de tranzit (deșeuri și reziduuri radioactive, toxice, specii protejate de floră, faună, vestigii arheologice și istorice, roci rare, vânat și pescui ilegal etc.), reprezintă doar câteva din formele de manifestare ale criminalității transfrontaliere organizate.

Riscurile caracteristice vizează în special extinderea ariei de atragere a infractorilor, a tentativelor cu privire la fraudele de toate tipurile, contrabandă și trafic ilicit, constituirea rețelelor internaționale criminale care utilizează o gamă largă și diversificată de fapte ilicite întrebuințând mijloace tehnice și tehnologice de fabricație recentă.

Tot în categoria riscurilor la adresa securității naționale se mențin existența pe teritoriul național a unor grupări constituite din cetățenii străini care se implică în traficul ilicit și contrabandă cu diverse bunuri și produse, amplificarea tranzitului ilegal și dezvoltarea pieței interne de droguri, precursori și materiale interzise, schimbarea unor direcții și porți de penetrare a drogurilor și altor produse dinspre vest spre est, precum și tranzitarea teritoriului, prin contrabandă sau trafic ilicit a unor produse, mărfuri și mijloace pentru piața neagră a unor state europene și din afara acestui spațiu.

În opinia mea, consider că, România tinde să depășească statutul de țară de tranzit și să devină o țară ,,țintă’’ pentru imigrația ilegală, traficul de stupefiante, autoturisme de lux, arme, muniții etc. Traficul și consumul de stupefiante și-au găsit deja un teren fertil în mediile infractoare autohtone, dar și în afara acestora, numărul dependenților de droguri în rândul tineretului cunoscând o creștere alarmantă.

Folosirea documentelor de identitate și a avizelor de însoțire false ori falsificate, traficul ilegal de persoane în compartimente de marfă, tentativele de corupție, șantaj și amenințări la adresa personalului care-și desfășoară activitatea în punctele de trecere a frontierei, interceptarea transmisiilor de date transfrontaliere cu caracter confidențial, traficul ilegal de țesuturi și organe umane, tentative de contrabandă sub falsă acoperire, inclusiv diplomatică, spălarea de bani și eludarea taxelor vamale și impozitelor sau perceperea de returnări de TVA pentru mărfuri care în mod real nu au fost trecute peste frontieră, coroborate cu deficiențe de natură structural-funcțională și organizatorice, manifestate prin insuficiența numerică a personalului de supraveghere și de control la frontieră, nivelul scăzut de dotare și de pregătire teoretică, lipsa deprinderilor practice, perspicacitatea scăzută a unor lucrători și multe altele generează tot atâtea riscuri la adresa siguranței naționale.

Dacă extindem aria de manifestare a riscurilor în contextul actual, constatăm existența unor noi tipuri de riscuri și amenințări cu repercusiuni nemijlocite asupra securității naționale a României. De pildă, instabilitatea politică, manifestată în unele state din proximitatea frontierelor României, caracterizată de încălcări ale drepturilor omului, politizarea etnică și religioasă, îndemnul la naționalism, extremism și fundamentalism, reprezintă cauze ale fluxurilor migratoare care nu cunosc granițe.

Diversitatea formelor de manifestare a acestor fenomene impune, regândirea modalităților de contracarare, printr-o previzionare multicriterială și, în consecință, prevenirea producerii acestora, aplicarea măsurilor pentru diminuarea vulnerabilităților, mărind, în același timp, capabilitatea de reacție promptă.

Concomitent, este de așteptat ca relațiile politice și diplomatice, prin mijloace specifice, să capete un rol esențial în prevenirea și combaterea oricăror forme de manifestare a acestor fenomene transfrontaliere. Stabilitatea, securitatea și justiția sunt valențele lumii spre care țintim, o lume mai prosperă și mai bună, în care cetățeanul să se bucure în voie de libertățile democratice.

Evoluția fenomenului migraționist ca parte integrantă a criminalității organizate a determinat apariția de noi politici, doctrine, strategii și tactici de contracarare, dar care, cu toate eforturile democrațiilor de ținere sub control a acestui fenomen, nu și-au dovedit până în prezent eficiența și eficacitatea scontată.

Comentariile din cuprinsul lucrării evidențiază cu prisosință faptul că s-a creat un complex de factori socio-economici și criminogeni care stipulează modul de evoluție al fenomenului migrației cu consecințe extrem de păgubitoare pe care acesta le generează.

Este indubitabil faptul că, infracțiunile transfrontaliere în totalitatea lor și în special migrația, reprezintă o componentă de seamă a crimei organizate, atât prin caracterul lor internațional cât și prin modul de organizare și structurare a grupărilor constituite. De cele mai multe ori elementul de extraneitate, are un rol bine definit în incipiență, continuarea sau finalizarea actului infracțional.

În acest context, un pericol important ce amenință ordinea publică și legalitatea în societatea românească îl constituie consolidarea gradului de profesionalizare a mediilor criminale și structurilor constituite în special.

Este de notorietate faptul că grupările de infractori de pe teritoriul României adoptă tot mai mult principiile de organizare, structurile interne și ierarhice și mai ales regulile ce acționează cu putere de lege în interiorul organizațiilor de tip mafiot, care și-au întins tentaculele asupra majorității statelor lumii, ca o adevărată caracatiță planetară.

Amenințarea cea mai serioasă constă în faptul că ținta primordială a acestor grupări ale crimei organizate este aceea de a face inoperante, ineficiente și chiar de a paraliza structurile statului abilitate să efectueze controlul social și să lupte împotriva lor, scop ce poate fi realizat prin coruperea sau acapararea unor funcționari publici din administrație, poliție, justiție, finanțe, prin intermediul cărora determină adoptarea sau modificarea unor decizii importante în domeniul economic, juridic, etc.

Din păcate, în ultima perioadă de timp, sunt tot mai numeroase exemplele din care rezultă că tragerea la răspundere a celor vinovați este extrem de dificilă, uneori chiar imposibilă.

Analiza detaliată a fenomenului migrației evidențiază cauzalitățile multiple dar și formele de manifestare specifice, care pot influența politicile statului în domeniu.

În contextul celor prezentate anterior, precum și al proliferării accentuate a fenomenului migrației ilegale, apreciez că se impune cu prioritate dezvoltarea următoarelor direcții de acțiune: elaborarea actelor normative pertinente care să asigure sprijinul necesar tuturor celor ce și-au părăsit țările de origine pentru a-și asigura prin muncă un trai decent, contribuind astfel la dezvoltarea economică, socială și culturală a României, asigurarea unor politici cu caracter protecționist pentru migranții stabiliți în România, coordonarea acțiunilor de combatere a migrației ilegale prin stabilirea unui pachet de măsuri coerente în scopul trimiterii migranților ilegali în țările de origine, participarea activă a României la mecanismele de control instituite de către organismele internaționale în materie, pentru a asigura reducerea fenomenului infracțional cu caracter transfrontalier.

În concluzie, pentru ca migrația externă să reprezinte un factor de stimulare a dezvoltării economiei românești, politicile în domeniu trebuie să găsească o zonă de echilibru între folosirea forței de muncă pe piața națională și migrarea pentru muncă luând în considerare costurile, beneficiile și riscurile, interesele naționale și cele ale Uniunii Europene.

Oricum, grupurile de interese nu trebuie să fie divergente, ci comparabile, benefice pentru toți. Un factor principal care trebuie luat în considerare mai ales după anul 2007 îl reprezintă presiunea imigrației către România, în condițiile în care aceasta se află la frontiera de est a Uniunii Europene. În același context reamintesc că, migrația pentru muncă a capitalului uman din România, mai ales a generației tinere va reprezenta forma predominantă, emigrația menținându-se la cote relativ joase. Trebuie precizat că ocuparea în țară a tinerilor cu performanțe deosebite, a celor ,,supercalificați” rămâne o problemă delicată, de tensionare a fluxurilor de migrație, atâta timp cât economia națională nu oferă soluții atractive. Deși, datorită fenomenelor demografice, contingentul populației de 15-23 ani se va reduce simțitor cu aproximativ 1,2 milioane persoane până în 2015-2020, apreciem că din punct de vedere al emigrației creierelor, România rămâne ca o zonă de interes ridicat pentru marile firme transnaționale sau pentru cercetarea științifică internațională. Provocările ce stau în fața economiei naționale fac ca orice pierdere de potențial productiv și creativ prin migrație să constituie un lux prea costisitor pe termen mediu și lung pentru țara noastră.

Fără a minimaliza avantajele trebuie să subliniem că, pe termen lung, atât emigrația cât și migrația pentru muncă pot avea efecte nedorite prin diminuarea semnificativă a ofertei naționale de forță de muncă, cantitativ și calitativ, ajustarea posibilităților de a reduce decalajele referitoare la competitivitatea produselor românești pe piețele externe, acoperirea necesarului de forță de muncă în profesii de înaltă competență, limitarea posibilităților de reducere a diferențelor de venit față de celelalte state membre ale Uniunii Europene și implicit încurajarea migrației pentru muncă, apariția la nivel național a unor segmente deficitare de calificare a forței de muncă, accentuarea severă a procesului de îmbătrânire demografică cu pachetul de probleme sociale pe care îl ridică. În acest context este necesar să îndepărtăm și chiar să evităm riscul marginalizării în noua construcție europeană. Aceasta depinde de calitatea politicilor economice, educaționale și sociale interne, de conservarea valorilor culturale și etice ale națiunii și preluarea critică a celor occidentale, precum și de adaptarea acestora la condițiile naționale.

Este de subliniat că, presiunea migrației pentru muncă în spațiul european este atenuată și de opțiunea din ultimii ani a unei părți a forței de muncă de a-și căuta un loc de muncă în țări extracomunitare, în special în state dezvoltate din America, Asia și Australia, care promovează o politică permisivă, pentru unele meserii sau zone de atragere de forță de muncă tânără. Distanța nu mai constituie o restricție semnificativă, iar sistemele moderne de transport și comunicații înlătură bariere care în deceniile trecute păreau greu de depășit.

La un orizont mai îndepărtat, România se poate transforma într-o țară de imigrație, având un contingent important de populație autohtonă aflată la muncă în străinătate. Totodată, România va reprezenta o sursă de alimentare a emigrației est-vest și un beneficiar al emigrației sud-nord și est. Departe de a ne bucura de acest statut, va trebui să atenuăm, pe cât posibil efectele nefavorabile pe piața națională a muncii, destructurarea ofertei forței de muncă și necorelarea cu cererea de pe piața muncii, comparativ cu structura absolvenților din sistemul de educație și complementar cu un sistem potențial creativ, mai redus, precarizarea ocupării, creșterea insecurității locului de muncă, precum și performanțele productive relativ mai modeste. Dacă avem în vedere pe de o parte ncesarul cantitativ și calitativ de resurse umane de care va avea nevoie România pentru a face față exigențelor ca stat membru al Uniunii Europene și pe de altă parte, potențialul de muncă asigurat de evoluțiile demografice, atunci tabloul pieței muncii se poate caracteriza printr-un deficit accentuat.

În ceea ce privește imigrația în România, după 1990 s-au dezvoltat o serie de instrumente de acomodare a minorităților naționale. Astfel, proiectele legislative care urmăresc recunoașterea și instituționalizarea statutului minorităților se adresează exclusiv minorităților istorice, definind și recunoscând minorități naționale, comunitățile istorice care trăiesc pe teritoriul României din momentul constituirii statului modern. Contribuția istorică la cultura dezvoltată în acest spațiu geografic este principiul justificativ de recompensare a comunităților tradiționale cu o serie de beneficii.

Astfel, România se încadrează în curentul general de uniformizare a politicilor imigraționiste care se regăsesc deja în comunitățile stabilite și recunoscute (ex. turcii, italienii etc.) și care în condițiile legii beneficiază de educație în limba maternă, de fonduri pentru prezervarea identității culturale și de toate celelalte prevederi legale.

Societatea românească este într-un proces de continuă transformare, îndeosebi socială și economică. Participarea imigrației la acest proces este limitată, cu un impact demografic neglijabil. Cultural, impactul este de asemenea redus, deoarece străinii care vin în țara noastră sunt în marea majoritate imigranți economici, cu un nivel mediu de educație, provenit din culturi asiatice și de religii non-creștine, iar integrarea acestora se face într-un mediu foarte diferit de cel din care provin.

Cel mai vizibil impact al migrației este cel economic, aici România beneficiind atât de aportul în muncă adus de străini, cât și de o parte din câștigurile rezultate în urma activităților economice (din impozite) sau a taxelor plătite pentru diverse servicii (vize, reînnoirea permiselor de muncă etc.).

Deși teoretic legea asigură protecția tuturor, străinii întâmpină mai multe dificultăți reale în a beneficia de acest lucru. Pentru ca imigrația să ofere României mai multe beneficii este nevoie de integrarea reală a imigranților. Ca urmare, este importantă atragerea liderilor de opinie sau a celor religioși în dezbaterea și soluționarea chestiunilor ce îi privesc în mod direct pe străini. Excluderea socială a străinilor din România este un fapt ce poate fi probat punctual, dar care nu a atins cote alarmante, în primul rând datorită numărului mic de străini, ceea ce implică și probleme reduse ca amploare sau intensitate. Totuși, dacă discursul public la adresa străinilor se radicalizează, excluderea socială a străinilor nu va rămâne fără efecte sociale vizibile.

Mass media ignoră cel mai adesea perspectiva mai largă asupra unor fenomene, implicit cel al prezenței imigranților în România, accentuând aproape exclusiv imaginea negativă a străinilor, așa cum aceasta se poate vedea din profilul unuia sau altuia din infractorii existenți. O astfel de culpabilizare colectivă a străinilor pentru actele criminale ale unor persoane nu este deloc productivă.

Ar avea România de câștigat din schimbarea substanțială a politicii sale privind imigrația, în sensul promovării unor măsuri care să încurajeze stabilirea de cetățeni străini pe teritoriul său? Experiența altor țări europene aflate în situația României arată că imigrația poate reprezenta o soluție la îndemână. Pentru aceasta consider că este nevoie de o analiză aprofundată a reglementărilor privind fenomenul ca și de instituirea unei amnistii privind imigranții ilegali.

Numai că perspectiva unor realități economice românești mult îmbunătățite de cele actuale și care să reprezinte un stimul pozitiv pentru imigrare (implicit unul negativ pentru emigrare), nu se întrezărește, cel puțin pe termen mediu.

Dimpotrivă, pare mai plauzibilă ipoteza unei creșteri a dimensiunii emigrației, mai ales în contextul integrării României în Uniunea Europeană și al liberei circulații a forței de muncă.

LISTA CU ABREVIERI

AGCS – Acordul General privind Comerțul și Serviciile.

ARCA – Forumul Român pentru Refugiați și Migranții.

ANA – Agenția Națională Antidrog

ANOFM – Asociația Națională de Ocupare a Forței de Muncă

ASEAN – Asociația Națiuniloră din Asia de Sud-Est

ARIS – Agenția Română pentru Investiții Străine

C.E. – Comisia Europeană

I.C.N.U.R.)

U.N.C.H.R.( – Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

EURODAC – Sistemul European de Identificare Automată a Amprentelor

I.G.P.R. – Inspectoratul General al Poliției Române

I.G.P.F. – Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române

I.T.T.P. – Programul de Pregătire Industrială și Tehnică

M.A.E. – Ministerul Afacerilor Externe

M.I.R.A. – Ministerul Internelor și Reformei Administrative

M.M.E.F.S. – Ministerul Muncii, Egalității de Șanse și Familiei

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

NAFTA – Acordul Nord American de Liber Schimb

O.I.R. – Organizația Internațională a Refugiaților

O.I.M. – Organizația Internațională pentru Migrări

O.C.D.E. – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite

O.R.I. – Oficiul Român pentru Imigrări

S.E.E. – Spațiul Economic European

S.I.S. – Sistemul de Informații Schengen

S.R.I. – Serviciul Român de Informații

E.E.R. – Spațiul European al Cercetării

U.E. – Uniunea Europeană

U.N.R.R.A. – Administrația Națiunilor Unite pentru Ajutorare și Reconstrucție

S.E.C.I. – Centrul Sud-Est European de Combatere a Criminalității Transfrontaliere

B I B L I O G R A F I E

I. IZVOARE

1.1. Legislație de specialitate

Legea nr. 15/1995 privind statutul și regimul refugiaților în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 169/05.04.1996.

Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 265/16.07.1998.

Legea nr. 678/11.12.2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial nr. 783/2001.

Legea nr. 522/2004 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, publicată în Monitorul Oficial nr.1155/07.12.2004.

Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 428/18.05.2006.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 201/08.03.2004.

Ordonanța Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 93/31.01.2004.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiul Economic European, publicată în Monitorul Oficial nr.646/21.07.2005.

Ordonanța Guvernului nr. 30/2006 privind modificarea și completarea O.U.G. nr. 102/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 636/24.07.2007.

Ordonanța Guvernului nr. 41/2006 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au obținut o formă de protecție în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 914/21.08.2006.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2007 privind înființarea Oficiului Român pentru Imigrări, publicată în Monitorul Oficial nr. 424/26.06.2007.

Hotărârea Guvernului nr. 1016/2003 privind stabilirea formei și conținutului permiselor de ședere și ale documentelor de călătorie care se eliberează străinilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 637/08.09.2003.

Hotărârea Guvernului nr. 855/2006 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 577/2003 privind structura organizatorică și atribuțiile Autorității pentru Străini, publicată în Monitorul Oficial nr. 579/05.07.2006.

Hotărârea Guvernului nr. 1483/2004 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 44/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 863/08.09.2004.

Hotărârea Guvernului nr. 616/21.04.2004 privind Strategia națională referitoare la migrație, publicată în Monitorul Oficial nr. 406/06.05.2004.

Hotărârea Guvernului nr. 73/2005 privind aprobarea Strategiei naționale antidrog în perioada 2005-2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 112/03.02.2005.

Hotărârea Guvernului nr. 1560/2006 privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pentru implementarea Memorandumului de Înțelegere între Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind cooperarea în domeniul repatrierii voluntare asistate, publicată în Monitorul Oficial nr. 921/14.11.2006.

Hotărârea Guvernului nr. 1176/2006 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1016/2003 privind stabilirea formei și conținutului permiselor de ședere ale documentelor de călătorie ce se eliberează străinilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 573/12.09.2006.

Hotărârea Guvernului nr. 1251/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 428/18.05.2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 122/2006.

Hotărârea Guvernului nr. 1864/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență Guvernului nr. 102/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1051/29.12.2006.

Hotărârea Guvernului nr. 1869/2006 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 558/2006 pentru stabilirea datei de la care se pun în circulație pașapoartele electronice precum și a formei și conținutului acestora, publicată în Monitorul Oficial nr. 6/04.01.2007.

1.2. Programe și rapoarte

* * * Decision du Conseil sur les lignes directrices pour la politique de l'emploi dans les etates membres, Bruxelles, 2004.

* * * International policies migration and multicultural, nr. 4/1970.

* * * Decision du Conseil sur les lignes directrices pour la migration du traveilleurs en Europe, 2005.

* * * La population et le marche du travail an Europe au dele de l'anne 1998-2005.

* * * Migration motives ou nou doutch immigrants in the Neterlands, 2004.

* * * Raportul Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați, 1994.

* * * International Raport of Migration, 1992-1998.

* * * Trends in international migration. Annuel Report, 2004

* * * Raportul Ministerului Internelor și Reformei Administrative pe anul 2006.

* * * Raport de activitate al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră în anul 2007.

* * * National migration and development policy in România, Bucharest, 2006

* * * Fenomenul migrationist în România. Institutul European din România, 2006.

* * * Raport asupra crimei organizate, Europol, 2003.

* * * Raport de evaluare a activității Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate pe semestrul I/2005.

* * * Raport de evaluare a activității Inspectoratului General al Poliției Române pe anul 2003.

* * * UNDP – International migration from countries with economics in transition, 2006.

* * * World international report, 2005.

* * * European Integration Consortium, 2003.

* * * Enlargement links dossier: free movement of people, 2004.

* * * Probleme ale migrației și drepturile minorităților în Europa, 2005.

* * * Statistica Oficiului Migrației Forței de Muncă, 2006.

* * * Migration and asylum in Central and Eastern Europe, 2003.

1.3. Dicționare și tratate

Geamănu, Grigore, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Ed. Academiei, București, 1977.

Ferrol Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Ed. Politică, 2001.

Murariu, Ioan, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actomi, București, 1997.

Teodorescu, Alexandru, Tratat de drept administrativ, București, 1934.

* * * Dreptul mediului, Ed. Gamion, București, 1994.

* * * Probleme ale protecției mediului și conservării naturii, București, 2004.

* * * Regimul străinilor în România. Colecție de acte normative, Ed. Moroșanu, 2006.

II. LUCRĂRI GENERALE ȘI DE SPECIALITATE

Alecu, Floares, Mobilitatea populației, Ed. Junimea, 1980.

Alexander, Kim, Droit international de l'environemment, 1998.

Ammassari, Hannach, Agenda ordinii mondiale, Ed. Olimp, Paris, 2003.

Anghel, Dumitru, Evoluția migrației românești în Italia după 2002, Ed. Antet, București.

Baccaini, Brigitte, Analyse des migrations interne et estimation du solde migratoire externe au niveau local a l'aide des donnees censitaires, 2006.

Barry, Buzan, ole Waewer, Security and migration in Europe, St. Martin Press, New York, 1999.

Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, București, 2004.

Bewker, Hans, Imigration policyand welfore state, 2004.

Bigo, Didier, Teorism, drogue, imigration: des nouvelles figures de l'insecurite en Europe, Montreal, 1999.

Bimal, Ghosh, Managing migration, Oxford University Press, 2000.

Blaga, Lucian, Evoluții în natură, Ed. Didactică și Pedagogică, 1962.

Borjal, George, Poverty international migration and asylum, 2005.

Boudon, Raymond, Le paradoxe du vote et la theorie de la raționalite, 2005.

Burton, John, Frank, Dukes, George, Messon, Conflict: Rezolution and Prevention, 1990.

Burton, John, Frank, Dukes, George, Messon, Migration international, 1990.

Campani, Giovanna, Andrea de Banis, Migpol-Italy. Migration Policies în Italiy, 2005.

Campton, Paul, The demographic caracteristics of immigration population, 2005.

Carens, Joseph, Aliens and citizen. The review of polities, no. 49/1990.

Castelles Stephen, The factores that mane and umane migration policies, 2004.

Cazacu, Homorina, Mobilitatea socială, Ed. Academiei, București, 1974.

Crisp, Jeff, A new asylum paradigme. Globalisation and migration UNCHR, 2003.

Cohen. Robert, Vertovec Steven, Migration and transnationalism, London, 1999.

Cohen, Robert, The free movement of money and people, 2005.

Cociu, Mircea, Spațiul istoric și etnic românesc. Ed. Militară, 1993.

Colignon, Stephen, Vive la Republique Europeenne, 2004.

Comșa, Mihai, Migrația. Fundația pentru o societate deschisă, București, 2001.

Constantin, Luminița, Valentina, Vasile, Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, 2004.

Constantin, Luminița, Resursele umane în România. Mobilitate teritorială, 2002.

Constantinescu, Monica, A country raport romanian migration abroad, 2004.

Crepeau, Françoise, Controlling irregullar migration en France: Reconciling security couceons with human rights protection, 2003.

Darkue, William, Political migrations, Columbia University, 2003.

Dearden, J.H. Stephen, Immigration Policy in the European Union, 2003.

Delumeau, Jean, Rassurer et proteger, Ed. Fayard, 1998.

Destatte, Philippe, La construction d'un systeme post-westphalieu.

Delcea, Mihai, Protecția juridică a refugiaților în dreptul internațional. Ed. Presa Universitară Română, 2005.

Diminescu, Dumitru, Vizibili dar puțin numeroși. Ed. Maison des sciences de l'homme, Paris, 2003.

Dirty, Mark, Dangerous difficulty, Paris, 2004.

Drăgan, jenică, Drogurile în viața românilor, 1997.

Dumitru, Sandu, Premise pentru o teorie a fluxului de migrație, Ed. Viitorul social, 1982.

Dumitru, Sandu, Migrația circulatorie ca strategie de viață, 2000.

Dumitru, Radu, Libera circulație a bunurilor și serviciilor în contextul aderării României la Uniunea Europeană, 2004.

Dumitru, Sandu, Spațiul social al tranziției, Ed. Polirom, Iași, 2005.

Dumitru, Sandu, Les enjeux des reseaux migratoires dans l'espaces social de la transition. Les cas rommains, 2001.

Elias, Norbert, La societe des individus, Ed. Fayard, 1991.

Esveldt Arnold, From immigrant to transmigrant, 1998.

Eșanu, Gabi, Amenințări neconvenționale actuale, Ed. Detectiv, 2005.

Eswald, Engelan, How to combine openness and protection, 2003.

Faist, Thomas, The volume and dynamics of international migration and transnational social spaces, Oxford University Press, 2000.

Falk, Richard, In Search of New World Model, 2000.

Fecioru, Ionel, Libertatea de circulație între deziderat și realitate, Ed. MAI, 2004.

Foucher, Michael, Les nouvelles frontieres de l'Union europenne, 1995.

Fuller, Thomas, Europe's great migration, 2005.

Ghețău, Vasile, Declinul demografic continuă, Ed. Academiei de Științe Economice, București, 2003.

Ghițău, Viorel, Declinul demografic continuu, Ed. Antet, București, 2003.

Gilpin, Robert, War and Change in World Politics.

Godees, Andrew, Migration and the welfore state in Europe, 2003,

Griffith, Martin, Relații internaționale, școli, curente, gânditori, Ed. Ziua, 2003.

Guzzini, Ștefano, Constructivism and the rol of institutions in international relation, Roma, 2003.

Haisler, O.N., Layton Henry, Migration and the links betwen social and societal security, 2004.

Hamilton, Ernest, Migration New York, and Imigrant Enterprenearis, 1997.

Harff, Barbara, Minorities at risk, Wasghinton, D.C., 1996.

Hayter, Terresa, The case against immigration control, London, 2000.

Held, David, Mc Grew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Jonathan, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Ed. Polirom, 2004.

Hertz, John, Political realism and political idealism.

Honekopp, Elmar, Labour migration to Germany from Central and Eastern Europe, 2004.

Holliday, Fred, The making of the second cold war, London, 1983.

Hrischman, Albert, The retoric of reaction, Harward, 1998.

Haymans, Jeff, Making Unmaking, the Europe Disorder, Leuven, 1995.

Isard, Willy, Methods of regional analiysis an introduction to regional scient, 1960.

Jacobson, David, Rights across border, Baltimore, 1996.

James, Christian, La situation migratoire de l'Union Europeenne: enjeux et perspectives, 2004.

Johnson, Donald, The economics of labour markets and labour relations, 2006.

Josse, Alain, Imperiul haosului, Ed. Corint, București, 2003.

Judith, Juhaz, Illegal labour migration and employment in Hungary, 2003

Kevin, Johnson, Open borders, 2003.

Kishore, Mabbubani, The west and the rest summer, 1992.

Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Ed. Incitatus, 2002.

Korcelli, Philip, On relations between internal and international migration, 1994.

Kritz, Martin, International migration systems. A global approach, 1992.

Kupiszewski, Michael, Change in migration as a consequence of Poland's accesion to the European Union, Varșovia, 2001.

Kupiszewski, Michael, The est of international migration in the modelling of population dynamics, 1999.

Lanerman, Michael, Labour migration in Europe and Asia, 1999.

Lăzăroiu, Sandu, Migration trends in selected EU, 2004.

Lăzăroiu, Sebastian, Trafic de femei, o perspectivă sociologică, 2000.

Lăzăroiu, Sebastian, Migration trends in selected EU applicant countries, 2003.

Leah, Hans, Transnational migrants. Local geographics of labour, London, 1980.

Ley, David, Myth and maning of imigration and the metropolis, Munchen, 1999.

Lee, Rudolph, A theory of migration, 1996.

Levis, Arthur, Economic developement with unlimited supplies of labor, Manchester, 1994.

Lucian, Constantin Dumitru, Resursele umane în România. Mobilitatea socială. Ed. ASE, București, 2002.

Mahning, Hans, Politique d'imigration et principe d'egalite. Houmes & Migration, 1998.

Malmberg, George, Timp și spațiu în migrația internațională, 1997.

Martin, George, Rapport sur le dommage ecologique, Ed. Plan, Paris, 1998.

Martin, Phillip, International migration, Facing the challanges, 2004.

Martin, Ralph, Migration of etnic unmixing in the New Europe, 2000.

Markwall, Dik, Sir Alfred, Zimmeen: Fifty Years On, 1986.

Martinello, Marco, Migration citizenship and etno-national identities in the European Union, 1995.

Mathieu, Michelle, Le pouvoire des medies, Ed. Cerime, Strasbourg, 2000.

Massey, Daniel, The ethnossurvey in theory and practice, 1993.

Mc Neil, William, Dynamics of diversity, Oakland CD, 1995.

Meyssan, Thierry, Ordre nouveau, Paris, 2004.

Milne, William, Macroeconomic influences on migration, 1993.

Milles Michael, International Historical Statistic: Europe, 1996.

Miclea, Damian, Combaterea criminalității organizate, Ed. MAI, 2004.

Morgenthau, Hans, Politics among nations the struggle for power and peace, 1946.

Morgenthau, Hans, Scientific man versus power politics, University Chicago Press, 1946.

Mountford, Christian, Sociologie de reseaux transnatinaux, 1998.

Muller, John, Scenares catastrophe: desordre apre la guerre froide, Ed. Fayard, 2001.

Nakache, Delphine, La migration: un priorite pour l'Union Europeene dans le parteneriat nord/sud, 2004.

Negruț, Radu, Vasilescu, Paul, Procese, fenomene, caracteristici și tendințe de circulație a forței de muncă în România, 2004.

Nicuț, Valeriu, Implicații ale mediului de securitate asupra stabilității europene. Contribuții la asigurarea și dezvoltarea securității regionale și globale, Ed. UNAp București, 2005.

Noiriel ,Gerard, Etat nation et immigration. Vers une histoire du pouvoir, 2001.

Oberg, Sam, Wills, Bill, East-West migration in Europe. Can migration theories help estimate the membres, 1996.

Okolski, Marek, Recent trends in international migration, 2004,

Pavelescu, Florin, Simon, Ion, Circulația forței de muncă în condițiile aderării la Uniunea Europeană, 2004.

Perouse, Jean-Francis avec la colaboration de Thomas Tănase, La presence roumaine a Istambul. Une chronique de l'ephemere et de l'invisible, L'Institut Francais, 2003.

Piore, Martin, Bird of passage: migrant labour in industrial societes, Cambridge, 1970.

Powell, William, Net yorks and economic life, Princeton University Press, 1988.

Preda, Dumitru, Impactul preaderării asupra circulației forței de muncă în România. Procese și tendințe contradictorii, 2004.

Preti, Luigi, Migrația în Europa, Ed. Tehnică, 1993.

Rainer, Lymme, Redefining Political Community, 1990.

Ramires, Franciso, Suzanne Shanahan, The changing logic of political citizenship: cross-national acquisition of women's suffrage rights, 1980 to 1990.

Ray, Brian, Policy charges and integration challenges in increasingly diverse societe, 2006.

Ray, von Dijk, Financial systems and monetary integration, 1986.

Rosenau, James, Studies migration, Ed. Alma, Praga, 2003.

Rosenau, James, The future of globalization: Analyses, Vision and Scenarios, Miniapolis, 2001.

Rosenau, James, Turbulence in World Politics. A theory of change and continuity, Princeton University, 1990.

Rosencrance, Richard, Action and reaction, in World Politics. International Systeme in perspective, Boston, 1963.

Rudolph, Harris, Todaro Michael, Migration, unemployment and development. A two-sector analysis, 1970.

Sandu, Florin, Stop abuzurilor, Ed. Sylvi, București, 2002.

Sava, Ionel, Nicu, Studii de securitate. Centrul Român de Studii Regionale, 2005.

Schuster, Liza, The exclusion of asylum seeker in Europe, University of Oxford, 2004.

Sean, M. Lynn, Jones, Nge Ji Joseph, International Security Studies: A rapport of a conference on the state a the field, 1988.

Șerban, Monica, Grigoraș, Vlad, Dogenii din Teleorman în țară și în străinătate, 2000.

Simon, Robert, Migration and social security, Helsinki, 2004.

Sime, Aurel, Eșanu, Gabi, Migrație și globalizare, Ed. Detectiv, 2005.

Sjaastad, Andrew, The cost and returns of human migration, 1962.

Soullier, Gerard, L'Europe, histoire, civilization, institution, 1994.

Solana, Javier, Une Europe sure dans una monde meilleur, 2004.

Soysal, Yasmine, Limits of citizenship, Migrants end postnational membership in Europe, 1994.

Sassen, Saskia, The mobility of labour and capital, Cambridge, University Press, 1983.

Strak, Oli, Bloom, David, The new economics of labor migration, 1985.

Strak, Oli, Defence industries in international relations, 1998.

Stouffer, Mark, A dinamic analysis of migration. Demography, 1945.

Stănculescu, Manuela, Ionica, Berevoescu. Moșna un sat care se reinventează, 1999.

Taylor, James, Migration human capital and developpement, 1998.

Thompson, Grahamen, Hirst, Paul, Globalizarea sub semnul întrebării. Ed. Trei, 2002.

Travor, Taylor, Aproaches and Theory in International Relation, London, 1988.

Tudorache, Dumitru, General considerations on the psyhological. Aspects of the trafficking Phenomenon, 2004.

Țical, George, Corciu, Eugen, Combaterea criminalității organizate, Ed. MAI, 2002.

Ulrich, Bech.Ce este globalizarea? Ed. Trei, 2003.

Useem, James, Harvard Bussiness Schols women problems, 1998.

Vasile, Marin, Elemente de analiză geopolitică a ordinii internaționale contemporane, București, 2003.

Van der Gaag, Analysis and forecasting of international migration by major groups, 1999.

Vilamarins, Corneill, Protection de l'environemment et perspective juridique, 1994.

Quinn, Andrew, Relation deprivation wage differentials and mexican migration, 2006.

Queen, Steward, An inverse distance variation for certain social influences, 1941.

Yavin, Michael, The challange of migration and individualisation, 2004.

Wan, Hear, Circulatoire migration, Ed. Pool Amsterdam, 2002.

Walzer, Michael, Spheres of justice. A defense of pluralism and equality, 1983.

Wallerstein, Immanuel, The modern world system: Capitalist agriculture and the origins of the European World Economy in the sixteenth century, 1974.

Waltz, Kennet, Theory of International Politics, 1979.

Walt N. Stephan, The renaissance of security studies, 1991.

Weber, Max, Economie et societe, Ed. Plon, 1971.

Wibur, Zelinsky, The Hypothesis: on intercity moment of persons, 1988.

Williamson, George, Hatton Thomas, The ages of mass migration. Causes and economic impact, 1998.

Zamfir, Elena, Preda, Marian, Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz, 2000.

Zimmerman, Alfred, L'ethnik et ses frontieres, Montreal, 1995.

Zigmunt, Bauman, Globalizarea și efectele ei sociale. Ed. Antet, 1999.

Zuru, Michael, The challange of migration and individualisation, Westwiew Press, New York, 2004.

2.1. Surse electronice

http://www.voltairenet.org/article 14489.html

http://www.vallonie.eu

http://uc.eu.int./pressoata/fr./reports/

http://www.diploweb./com/janus

http://www.unites.uquam.ca

http://www.cerium.ca/article

http://infoeuropa.ro

http://www.ces.ro

http://euroactiv.com

http://europa.eu.int.

http://www.migrationinformation.org/

A N E X E

Harta cu principalele rute folosite de migranții ilegali spre România și din România după 1989.

ANEXA nr.1

TEORII ALE MIGRAȚIEI

ANEXA nr. 2

TEORII ALE MIGRAȚIEI INTERNAȚIONALE

ANEXA NR. 3

PERSPECTIVE ALE MIGRAȚIEI PENTRU EUROPA

ÎN PERIOADA 2000 – 2050

(milioane de locuitori)

EUROPA ÎN LUME

(milioane de locuitori)

ANEXA NR. 4

PRINCIPALELE CATEGORII DE FACTORI

CARE AU FAVORIZAT MIGRAȚIA CIRCULATORIE

INTERNĂ A POPULAȚIEI RURALE DIN ROMÂNIA

ÎN PERIOADA 1990-2001

ANEXA NR. 5

MIGRAȚIA CIRCULATORIE A POPULAȚIEI

DIN COMUNE ȘI ORAȘE MICI, PE ȚĂRI DE DESTINAȚIE

ANEXA NR. 6

INDICATORI AI COMPOZIȚIEI SOCIO-DEMOGRAFICE

A PERSOANELOR CARE AU REVENIT ÎN LOCALITATE

DUPĂ CE AU STAT ÎN STRĂINĂTATE

(Perioada de referință 1996-2003)

ANEXA NR. 7

PROFILUL SOCIAL-DEMOGRAFIC

AL MIGRANȚILOR

ANEXA nr. 8

PREDICȚIA RATELOR DE PLECARE

TEMPORARĂ DIN SATE

Tabelul prezintă în formă simplificată rezultatele a trei modele de regresie multiplă. Prin + sunt semnificați coeficienții pozitivi și semnificativi diferiți de 0 pentru p=0,05 iar prin – coeficienții negativi, semnificativi pentru același nivel. Cu 0 au fost marcați coeficienții nesemnificativ diferiți de 0.

Daca nu se specifică altfel datele sunt înregistrate la nivel de sat.

1POP98 Calcul cu populația pe care am estimat-o pentru sat, pentru anul 1998 (D.S), pornind de la cifrele oficiale de populație pe comună în 1998 la care am aplicat structura demografică pe sate în cadrul comunei, determinată la nivelul ultimului recensământ din 1992.

2 DISTANTA măsurare a distanței dintre sat și cel mai apropiat oraș de peste 30 mii locuitori (sursa de date: măsurări realizate de geografi în cadrul proiectului C8, COMREG, Universitatea București (coord. D.Sandu).

3 DEVJUD98 . Indice al dezvoltării județului, construit prin agregări factoriale succesive, din 11 indicatori primari referitori la capitalul uman, ocuparea forței de muncă, modernitatea demografică, și capitalul material al gospodăriilor (D.Sandu, coord, The villages of Romania: development, poverty and social capital, World Bank, Bucuresti, March, 2000).

Exemplu de mod de lectură: cu cât revenirile în sat de la oraș, după 1989, au fost mai intense, cu atât probabilitatea de plecare temporară din satul respectiv în străinătate a fost mai mare, ținând sub control (la medie) valorile tuturor celorlalte variabile din model. Relația este valabilă pe total sate și pe satele-centru de comună dar nu și pentru cele periferice.

ANEXA nr. 9

PREDICȚIA PLECĂRILOR TEMPORARE

DIN SATE ÎN FUNCȚIE DE LOCALIZAREA SATULUI

* Pentru cei mai puțin familiarizați cu procedurile specifice de analiză statistică semnele din ultima coloană permit citirea ușoară a rezultatelor: + relație statistică pozitivă și semnificativă între migrație (y) și variabila de pe prima coloană (x); – relație statistică negativă și semnificativă între migrație (y) și variabila de pe prima coloană (x) 0 relație statistică nesemnificativă între migrație (y) și variabila de pe prima coloană (x). Exemplu de mod de lectură distanța între sat și cel mai apropiat oraș este mai redusă, cu atât tendința de plecare din sat în străinătate, temporar, este mai intensă, ținând sub control influența celorlalte variabile.

** Indice al dezvoltării satului construit prin agregări factoriale succesive din 17 indicatori primari referitori la capitalul uman, calitatea locuințelor, modernitatea demografică a satului, potențialul său demografic, izolarea comunității și dezvoltarea comunei din care face parte.

ANEXA nr. 10

SITUAȚIA COMPARATIVĂ A CETĂȚENILOR

ROMÂNI CARE AU ÎNCERCAT SĂ TREACĂ

FRAUDULOS PESTE FRONTIERA VERDE,

ÎN ANII 2003 – 2004

ANEXA nr. 11

SITUAȚIA STATISTICĂ

A STRĂINILOR CARE AU PRIMIT VIZE DE SCURTĂ

ȘEDERE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2005-2006

Surse: Centrul Național de Vize din Ministerul Afacerilor Externe

ANEXA nr. 12

SITUAȚIA STATISTICĂ

A CETĂȚENILOR STRĂINI CARE AU PRIMIT VIZE DE

SCURTĂ ȘEDERE ÎN ROMÂNIA FĂRĂ AVIZUL

OFICIULUI ROMÂN PENTRU IMIGRĂRI

ÎN PERIOADA 2005-2006

Sursa: Centrul Național de Vize din cadrul Ministerului Afacerilor Externe

ANEXA nr. 13

TIPURILE CERERILOR DE ACORDARE A VIZELOR

DE SCURTĂ ȘEDERE PENTRU CARE S-A SOLICITAT

AVIZUL AUTORITĂȚII PENTRU STRĂINI

ÎN ANUL 2006

Legendă: VSS-Av – cereri viză scurtă ședere avizate

VSS-Resp – cereri viză scurtă ședere respinse

ANEXA nr. 14

SITUAȚIA STATISTICĂ

A VIZELOR DE LUNGĂ ȘEDERE ACORDATE

ÎN PERIOADA 2005 – 2006

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 15

SITUAȚIA STATISTICĂ

A STRĂINILOR PE CETĂȚENII, A SOLICITĂRILOR

DE AVIZE DE CĂTRE AGENȚIA ROMÂNĂ DE

INVESTIȚII STRĂINE

Sursa: Agenția Română pentru Investiții Străine

ANEXA nr. 16

SITUAȚIA COMPARATIVĂ

A NEPERMITERII INTRĂRII ÎN ȚARĂ A

CETĂȚENILOR STRĂINI ÎN PERIOADA

2005-2006

Sursa: Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

ANEXA nr. 17

SITUAȚIA STATISTICĂ

A METODELOR FOLOSITE DE MIGRANȚI

Sursa: Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

ANEXA nr. 18

SITUAȚIA TRECERILOR/TENTATIVELOR DE TRECERE

ILEGALĂ A FRONTIERELOR ROMÂNIEI

DE CĂTRE STRĂINI

Sursa: Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

ANEXA NR. 19

SITUAȚIA STATISTICĂ

COMPARATIVĂ A CETĂȚENILOR STRĂINI

CU DREPT DE ȘEDERE ÎNREGISTRAȚI ÎN ROMÂNIA

ÎN ANII 2005 – 2006

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 20

SITUAȚIA STATISTICĂ

COMPARATIVĂ A CETĂȚENILOR STRĂINI

CU DREPT DE ȘEDERE TEMPORARĂ

ÎNREGISTRAȚI ÎN ROMÂNIA ÎN ANII

2005 – 2006

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 21

SITUAȚIA STATISTICĂ

A CETĂȚENILOR STRĂINI CARE ȘI-AU DESFĂȘURAT

ACTIVITATEA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA

2005-2006 PE DOMENII DIVERSE

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 22

SITUAȚIA STATISTICĂ

A CETĂȚENILOR STRĂINI PE CETĂȚENII DUPĂ

PRINCIPALELE SCOPURI DECLARATE LA SOSIREA

ÎN ROMÂNIA

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 23

TOPUL ȚĂRILOR AI CĂROR CETĂȚENI ÎȘI

EFECTUEAZĂ STUDIILE UNIVERSITARE ȘI

POSTUNIVERSITARE ÎN ROMÂNIA

Sursa: Ministerul Educației și Cercetării

ANEXA nr. 24

SITUAȚIA STATISTICĂ

A STATELOR AI CĂROR CETĂȚENI

ȘI-AU DESFĂȘURAT ACTIVITATEA ÎN ROMÂNIA

ÎN ANII 2005 – 2006

Sursa: Ministerul Muncii, Egalității de Șanse și Familiei

ANEXA NR. 25

SITUAȚIA STATISTICĂ

A PERMISELOR DE MUNCĂ ELIBERATE

ÎN ANUL 2006

Sursa: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

ANEXA nr. 26

SITUAȚIA STATISTICĂ

A CONTROALELOR EFECTUATE ÎN RÂNDUL

ANGAJATORILOR ÎN PERIOADA

2004 – 2006

Sursa: Inspecția Muncii

ANEXA nr. 27

SITUAȚIA STATISTICĂ

COMPARATIVĂ A CETĂȚENILOR STRĂINI

CU ȘEDERE PERMANENTĂ ÎNREGISTRAȚI

ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2005-2006

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 28

SITUAȚIA STATISTICĂ

PRIVIND DISPOZIȚIILE DE PĂRĂSIRE A

TERITORIULUI ROMÂNIEI EMISE ÎN PERIOADA

2005 – 2006

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 29

SITUAȚIA STATISTICĂ

A CETĂȚENILOR STRĂINI RETURNAȚI

DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA

2005 – 2006

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări

ANEXA nr. 30

SITUAȚIA STATISTICĂ A

STRĂINILOR LUAȚI ÎN CUSTODIE PUBLICĂ

ÎN ANUL 2006 COMPARATIV CU 2005

Sursa: Autoritatea pentru Străini

ANEXA nr. 31

PRINCIPALELE FLUXURI ȘI REȚELE GLOBALE