Migratia Internationala a Personalului Medical

Cu fiecare lucrător medical acasă, România e mai sănătoasă!

La nivel mondial, în ultimii ani, s-a constatat o creștere a fenomenului migrației medicilor, asistenților, în fapt a tuturor catergoriilor de lucrători din domeniul sănătății. Migrația se desfățoară în special dinspre țările cu venituri mai mici și cele cu sisteme de sănătate fragile înspre țările cu potențial de câștig mai mare. Această migrație a personalului medical reprezintă o componentă de mare actualitate și importanță a fenomenului mai general al migrației forței de muncă. Fenomenul a devenit accentuat, numărul migranților în domeniul sănătății a crescut simțitor după un șir lung de negocieri în urma cărora România a devenit țară membră a Uniunii Europene, la data de 1 ianuarie 2007. Magnitudinea fenomenului este greu de conturat prin prisma statisticilor oficiale actuale care nu ne arată toate laturile sale și nu pot furniza o imagine exactă și completă asupra acestuia. Folosind sursele statistice încercăm să analizăm problema, să răspundem la o serie de întrebări și să căutăm o soluție acceptabilă, atât pentru cei care migrează cât și pentru cei care rămân parte a sistemului intern.

De ce este atât de importantă gestionarea migrației cadrelor medicale? Problema migrației medicilor și a asistenților medicali are efecte măsurabile asupra economiei țării cu implicații directe asupra fiecăruia dintre noi (indiferent dacă suntem medici sau pacienți).

În lucrarea de față ne propunem, prin prisma cadrului teoretic, oferit de lucrările de specialitate consultate, a statisticilor oficiale la nivel național și european, respectiv prin aplicarea unui studiu pilot în una dintre unitățile spitalicești importante din județul Mureș, să analizăm cauzele migrației, să ne exprimăm asupra posibilelor soluții, să oferim o viziune de ansamblu asupra acestui fenomen major al zilelor noastre.

Rezultatele obținute în studiul pilot ne relevă motivația cadrelor medicale, impactul migrației în sociețățile de origine a migranților dar ne oferă și propuneri pentru soluționarea problemelor pe termen mediu și lung.

Ce înseamnă această forță de muncă despre care vorbim atât de mult? Forța de muncă înseamnă în fapt oameni. Importanța lor în economie este atât de bine demonstrată de către lucrările de specialitate încât nu vom insista asupra acestui aspect. Putem însă afirma că nicio economie nu poate funcționa în lipsa oamenilor, a materiilor prime, resurselor energetic sau a capitalului. Fără oameni, exploatarea zăcămintelor este imposibilă, cum de altfel nu este posibilă nici o acțiune, indiferent de tipul ei în afara resursei umane. Din păcate, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții pe termen lung, nu vorbim despre implicațiile reale ale migrației forței de muncă din perspective comparate. Privim superficial fenomenul, ca o modalitate pentru atingerea unor obiective facile, pe termen scurt. Subiecții migrației trebuie priviți ca persoane angrenate în diverse acțiuni, persoane care creează sau distrug, dezvoltă, restructurează, explorează sau exploatează. Societatea și forța de muncă este guvernată de reguli care îi permit funcționarea în anumiți parametri și dezvoltarea într-o anume direcție. Regulile sociale și politice s-au schimbat cu timpul și se schimbă permanent, sunt într-o mișcare continuă care ne influențează pe toți, într-o societate aflată într-o interdependență din ce în ce mai accentuată. Căutarea de resurse, lupta pentru ele, motivația satisfacerii unor nevoi cel puțin bazale, sunt însă comune societății omenești indiferent de perioada istorică sau spațiul geografic, cultural, civilizațional samd.

“Cu fiecare lucrător acasă România e mai sănătoasă”. Fiecare cetățean al acestei țări este în același timp beneficiar și contributor al sistemului (cu excepțiile prevăzute de lege privind cotizația obligatorie – minori, anumite categorii sociale etc). Plecarea medicilor buni, lipsa echipamentelor, dezinteresul în actul managerial (vezi cazul "clinicii de arși" – Colectiv ), corupția, deturnarea de fonduri, generează, în final, un sistem în care beneficiarii sunt supuși riscurilor, dincolo de limitele pe care trebuie să le suporte în mod normal. Tratamentul pacienților români în afara României implică atât costuri materiale ridicate, cât și, în cazul decontării parțiale sau totale de către statul român a tratamentului/intervenției, o serie de obstacole birocratice. Ne putem imagina cu ușurință scenariul pacientului român, tratat într-o altă țară europeană de către un medic român, plecat din țară motivat/demotivat de condițiile de muncă, venituri, respect, samd.

Atunci când vorbim despre problemele sistemului medical din România, lista este din păcate una lungă. Dreptul la viață este un drept fundamental. Cum este acest drept asigurat atunci când viața ta, a copiilor tăi este legată de un tratament ale cărui costuri nu ți le permiți? O viziune cinică ar exprima această realitate în felul următor: ai dreptul la viață dacă ai bani. Exemplul e similar cu a pune mâncare în fața unei persoane cu mâinile amputate și a declara că are dreptul să mănânce.

Costurile financiare nu sunt nici ele de neglijat. Spre exemplu în România cheltuielile anuale cu pregătire unui student la medicină în prezent sunt de 8.000 de ron/an iar pentru un rezident aproximativ 21.000 de ron/ an. Pentru formarea unui medic pe o perioadă de 6-11 ani din care 6 ani de facultate și de la 3 la 5 specializare sau rezidențiat statul român plătește aproximativ 70.000 de ron (20.000 euro). Dacă din țară până în prezent au plecat aproximativ 20.000 de lucrători din domeniul sănătății aceasta înseamnă că statul român a pierdut în jur de 400 milioane de euro, presupunând că pentru toți cei plecați costurile au fost suportate de către stat. Sigur acesta este un model teoretic, dar el exemplifică foarte bine realitatea pierderilor din sistem. Pierderea totală pentru un emigrant devine astfel semnificativă. Acest fenomen, numit și braindrainse manifestă nu doar în România ci în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, și există nu numai în domeniul sănății ci în majoritatea domeniilor ( informatică, inginerie etc) Migrația forței de muncă, a creierelor din România nu poate fi stopată în viitorul apropiat, dar poate fi controlată și trebuie să fie gestionată eficient și folosită în interesul nostru, în interesul tuturor cetățenilor români. Urgența ține și de faptul că foarte multe țări folosesc pârghii de natură bugetară, economică pentru atragerea de specialiști din țările mai puțin dezvoltate.

Aceasta ne mai relevă încă un aspect important: soluțiile trebuie găsite în plan intern, ele nu pot veni din partea actorilor care au de câștigat de pe urma migrației dinspre România sau alte țări similare (țări cu forță de muncă bine pregătită, cu costuri mici, etc). Putem să afirmăm că există o adevărată “competiție fiscală” care se derulează azi între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare.

O componentă importantă a fenomenului demografic și o caracteristică fundamentală a populației zilelor noastre o reprezintă mișcarea populației, deplasarea ei dintr-un loc în altul, adică migrația. Migrația este procesul social care are o influență din ce în ce mai mare în societățile actuale. Orice persoană are dreptul să-și părăsească țara și să se reîntoarcă în ea. Acest drept a fost recunoscut odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, a articolului 13 ce recunoaște că orice persoană are dreptul să se mute și să trăiască în înteriorul granițelor oricărui stat. Orice persoana are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de reveni în țara sa. Problema migrației ramâne un subiect fierbinte de dezbatere inclusiv în zilele noastre.

Fenomenul se manifestă în toate regiunile lumii. Organismele internaționale sunt obligate să reanalizeze problemele migrației internaționale: integrarea socială, șomajul, îmbătrânirea populației, exportul de inteligență, drepturile omului, traficul de ființe umane, securitatea individului, politicile privind migrația internațională precum și potențialele beneficii și dezavantaje. Datorită faptului că accentul cade pe procesele de migrație, cele mai multe teorii ale migraței nu oferă perspective specifice privind impactul migrației în societățile de origine a migranților. În ultimele decenii impactul migrației asupra dezvoltării atât în comunitățile de origine a migranților cât și în cele de destinație a lor, a fost obiectul unor dezbateri continue. În aceste dezbateri se disting două abordări opuse : creșterea echilibrată adică optimiștii migrației respectiv, teoriile dezvoltării asimetrice – pesimiștii migrației. Dar înainte de toate dacă vrem să analizăm acest fenomen complex este indispensabil să definim terminologia specifică.

Pentru a ne familiariza cu termenul “migrație” este necesară o definire etimologică. El provine din latinescul: migratio, migrationis cu diferite sensuri atribuite în funcție de însemnătatea cuvântului în sine pe care a avut-o în istorie:” deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali; migrare”…sau cu sensul:” deplasare în masă a unor animale dintr-o regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană” etc.

Valoarea modernă a termenului înseamnă, din punct de vedere sociologic:” deplasare în vederea schimbării locului de trai și de muncă, determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali. Așadar migrația reprezintă părăsirea unui teritoriu pentru un altul, propice unor activități constructive cu caracter personal; înseamnă părăsire ce implică totodată schimbarea domiciliului. Potrivit Dicționarului de geografie umană, migrația este un proces prin care persoanele își schimbă locul de rezidență în mod definitiv sau temporar. În același dicționar migrația internațională este definită ca având loc în afara granițelor unui stat, fiind motivată de marile decalaje economice între state. Așadar “migrația internațională presupune trecerea unei frontiere, unei limite politice oficiale, indiferent de distanța parcursă”. Ceea ce caracterizează încercările actuale de definire a migrației este faptul că fenomenele macrosociale, adică factorii „determinanți" ai migrației, nu sunt considerați ca forțe fizice ci ca elemente structurale, de care indivizii umani, oamenii în calitate de actori raționali și conștienți, țin seama atunci cînd iau în considerare posibilitatea de a migra. Cu alte cuvinte, migrația – ca fenomen – este concepută ca fiind rezultatul unei multitudini de acțiuni specific, individuale, ale agenților raționali, care evaluează riscurile (nu numai în termeni economici) – în primul rînd- dar și costurile, beneficiile implicate de un asemenea act, elemente care decurg, desigur, din caracteristicile sistemului. Cercetările recente scot în evidență și importanța informației (cantitatea, exactitatea, precizia, acuratețea, costul ei etc.), ca element ce intervine în deciziile luate de către indivizi. Migrația nu este un fenomen nou, a existat de la începuturile omenirii, nu a încetat între timp, însă a înregistrat schimbări și a căpătat noi forme neașteptate. Procesele migratorii se desfășoară simultan și sunt în continuă creștere. Una dintre urmările migrației, pe termen mediu și lung poate chiar determina modelarea societăților multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetățeniei sau a statului național. Peter Schatzer declara că “secolul XXI va fi era migrației” , iar o astfel de predicție are implicații majore asupra modului în care societatea globală se construiește. În prezent ne confruntăm cu diferite tipuri de migrații, lumea devine tot mai mult un „sat global”, mobilitatea oamenilor crește, efectele măsurabile fiind atât de ordin pozitiv cât și negativ.

Migrația a jucat un rol extrem de important în geografia globului, în istoria și în economia statelor, a contribuit la creșterea economiei mondiale, a îmbogățit culturile și civilizația; a devenit un factor cheie în modelarea lumii. Ea joacă un rol central în cadrul procesului global actual de schimbări sociale, economice, politice. Migrația contribuie la transformarea persoanelor care emigrează, dar și a societăților în care acestea ajung. Migrația este un subiect extrem de controversatdin punct de vedere politic, în special în societățile receptoare ale migranților, dar și în societățile "donatoare". În dinamica acestui proces extinderea globalizării, transformările geopolitice, războaiele și alte evenimente, creșterea disparităților între Nord și Sud au produs mutații profunde.

1.2 Formele migrației

Cele mai multe dintre țările dezvoltate au devenit societăți multietnice, iar cele care nu au ajuns încă la acest nivel, s-au orientat în această direcție. Pentru cercetătorii din domeniul migrației, a devenit tot mai clar că acest fenomen trebuie privit ca un element structural al societății omenești, ca un element normal de-a lungul istoriei. Dacă privim fenomenul raportîndu-ne la o populație dată, perspectivă adoptată în principal de demografi, atunci se poate vorbi despre două forme ale migrației :

imigrație (semnificând activitatea prin care intri într-o țară, alta decât a ta) este primirea populației deplasată în țara de destinație, temporar sau definitiv. Țara de imigrație (primire) se caracterizează, din punct de vedere economic, prin următoarele elemente:

grad mai ridicat de dezvoltare economică;

cerere mai mare de forță de muncă, în comparație cu disponibilitățile naționale;

pondere redusă a tineretului și a populației apte de muncă în total populație.

A imigra/imigrant – în acest sens – nu trebuie confundat cu termenul de „străin” cum uneori o fac administrațiile care îi contabilizează pe deținătorii de permise de ședere ca emigrant.

emigrație – reprezintă acțiunea de părăsire a propriei țări pentru a te stabili în altă țară. În acest caz, țara de origine se caracterizează printr-un grad mai redus de dezvoltare economică, o pondere ridicată a tineretului și, în general, a populației apte de muncă în totalul populației, natalitate ridicată, absența posibilităților de utilizare pe plan național a forței de muncă disponibile, absența investițiilor în unele sectoare economice. Totodată, țara de origine, din care pleacă forța de muncă, se numește țară de emigrație.

Emigrația este foarte selectivă din punctul de vedere al unor aspecte cum ar fi: vârsta, starea matrimonială, sex, nivel de educație etc. În timp ce adulții migrează aproape în permanență, bătranii și copiii migrează mai rar. Studiile socio-demografice arată că bărbații migrează în proporție mai mare decât femeile. Caracterul selectiv al migrației internaționale, a forței de muncă are drept urmare determinarea unor diferențe între compozițiile populației de unde se migrează și populațiile din țările în care se imigrează.

Emigrează în special tinerii, iar în cadrul acestora, tendințele cele mai puternice de emigrare le regăsim în cazul celibatarilor cu o anumită calificare în diferite profesii. Ponderea femeilor în migrație crește foarte sensibil în urma regrupării familiale și, ceea ce este relativ nou, a dezvoltării activismului feminin.

De fapt orice act migratoriu este, în același timp imigrație și emigrație. Sociologia studiază migrația dintr-o perspectivă mai largă, interesîndu-se de subiecții migrației în ambele ipostaze simultan. Pentru fenomenul migrației interesul manifestat de sociolog are la bază faptul că, în majoritatea cazurilor, o mobilitate teritorială este însoțită de o mobilitate socială, mișcarea indivizilor în cadrul unei structuri sociale precum și accesul la ocuparea unor poziții corespunzatoare calităților și mijloacelor de care dispun (studii, competență, bunuri materiale etc). Mobilitatea socială depinde de permeabilitatea sociala, precum și de gradul de dezvoltare socială adică de schimbarea statutului social al persoanelor migrante. Daca vrem să facem referire asupa unui teritoriu național, observăm și distingem mai multe forme de migrație:

-migrația internă, se realizează atunci cînd deplasarea se face în interiorul țării respective

-migrația externă sau internațională se realizează în afara granițelor unei țări.

Există și alte criterii care sunt utilizate în analiza migrației. Putem aminti:

-migrația temporară, cînd deplasarea se efectuează pentru o perioadă determinată de timp, după care persoana migrantă se întoarce la locul de origine (unde își păstrează locuința).

-migrația definitivă, cînd migrantul nu se mai întoarce la locul de origine;

Caracterizarea unui act migratoriu ca fiind temporar sau definitiv este dificil în momentul producerii lui. De aceea, o regulă necesară a definitivării procesului de migrație este o reconstituire a acestuia, după o perioadă de timp. În cazul migrației interne, se distinge, prin amploarea sa:

migrația rural-urbană – aspect caracteristic tuturor societăților aflate în faza de industrializare. Azi în țările dezvoltate, se remarcă și un flux invers: dinspre urban spre rural. Migrația dinspre rural spre urban a fost determinată precumpănitor de oferta superioară atât calitativ cât și cantitativ de locuri de muncă la oraș. Mai sunt situații când  pensionarii sau persoane active, menținîndu-și locul de muncă din mediul urban, se retrag cu locuința în localități de tip „dormitor"; altfel spus, spre periferiile acestuia .

urban-rurală – dacă migrația rural-urbană a fost însoțită de un transfer de forță de muncă din agricultură spre industrie, cea nu antrenează nici o schimbare importantă, semnificativă a structurii ocupaționale. Fenomenul se produce în modernizarea habitatului rural, în condițiile creșterii standardului de viață al oamenilor, și din micile orașe; ale dezvoltării mijloacelor de transport comun și individual. Astfel, citadinii pot evada din marile aglomerări urbane, fie la încheierea vieții active, fie în timpul acesteia, pe durata zilei sau săptămînii sau cînd nu lucrează.

2.3 Motivația oamenilor de a migra

Migrația internațională din zilele noastre se realizează sub cîteva forme mai importante: migrația forței de muncă, migrația membrilor familiilor lucrătorilor anterior emigrați, migrația forțată de dezastre naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie, etc. Dacă, în ceea ce privește migrația internă, nu intervin decît arareori opreliști de ordin juridic, situația este diferită atunci când ne referim la fenomenul migrației internaționale. Migrația internațională este determinată de politicile materializate în reglementări specifice în raport cu emigrația și cu imigrația. Migrația internațională afectează în prezent toate regiunile lumii, iar motivațiile și mijloacele de a migra sunt mult mai numeroase decât oricând în istoria omenirii. Câteva dintre acestea: creșterea disparităților regionale, presiunea demografică, criza globală a locurilor de muncă, segmentarea piețelor muncii în țările dezvoltate, schimbările climatic (catastrofele naturale, dezastrele ecologice), descoperirea de noi resurse naturale, deterioarea mediului politic în unele țări, conflicte armate și ciocnirile interetnice.

Se pot particulariza cauzele și altfel. Așa a făcut Abraham Maslow în schema sa celebră cu privire la motivația oamenilor de a migra.

Teoria motivațională a lui Abraham Maslow se axează pe cele 5 nevoi de bază ale omului :

I. Nevoi fiziologice:

caldură apă, hrană, mediu propice vieții;

II. Nevoi de siguranță:

lipsa de pericole stabilitate securitate, sănătate;

III. Nevoi sociale de afiliere și dragoste:

apartenența la o familie, un grup, la un cuplu ;

IV. Nevoi de stimă:

stima de sine, recunoașterea valorii, recunoașterea celorlalți, respectul celorlalți,;

V. Nevoi de autoîmplinire :

competență, libertate, autonomie, realizarea potențialului

O capcană întâlnită des în procesul migrației este reprezentată de companiile care relochează o parte a activităților din țările dezvoltate în țări în curs de dezvoltare. Acestea nu oferă  beneficii salariaților de același tip sau cuprindere, dimpotrivă, țările mai sărace reprezintă o “oportunitate” pentru aceste companii din perspectiva salariilor mici respectiv de stilul “scalavagist” de muncă. Populațiile din lumea a treia și din țările în curs de dezvoltare vor dori să ajungă în occident fiindcă vor presta aceeași muncă pe bani mai mulți. Miza este că odată ajunși în occident, o mare parte a activităților au fost relocate, inclusive în țări de origine ale imigranților ceea ce aproape inevitabil duce la, reprofilare sau acceptul unui locu de muncă sub nivelul lor de calificare . Așadar acest soi de capcană influențează determinarea de a pleca în afara granițelor țării fie legal fie ilegal.

Determinarea nu este însă totală căci, alături de migrația legală – cea realizată prin respectarea normelor respective – se înregistrează și o migrație clandestină, ale cărei dimensiuni sunt adesea greu de evaluat. Fenomenul migrației la scară planetară nu este unul nou, specific societăților moderne sau contemporane, aserțiune care se poate argumenta amintind doar migrațiile din Evul Mediu sau comerțul cu sclavi. Migrația concentrează în jurul său un set foarte larg de fenomene sociale, motiv pentru care ea constituie obiect de studiu pentru mai multe discipline, precum demografia, geografia populației, economia, științele juridice, sociologia,politologia și altele. Cercetătorii din aceste domenii au încercat să elaboreze scheme și teorii explicative ale fenomenului, multe din acestea fiind inspirate de teoriile fizice asupra mișcării corpurilor. Astfel, încă în secolul trecut, Ravenstein propune un model „gravitațional", ameliorat de către continuatorii săi; o altă schemă, tot de inspirație fizică, este modelul „pull-push", adică al factorilor de atracție și respingere.

În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensității fazei de expansiune de la sfârșitul anilor `90, iar pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informației și comunicației, sănătății și educației, sectoare care necesită forță de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură, construcții și lucrări publice, precum și în serviciile casnice. O a doua componentă majoră a studiilor privind migrația o constituie problematica efectelor sau consecințelor ei.

Trei direcții de investigare s-au conturat aici: efectele migrație asupra populației de origine, asupra populației de destinație și asupra migranților înșiși. Fără a intra în detaliile acestor studii, să menționăm cîteva probleme abordate. De exemplu, o migrație ce antrenează un număr mare de persoane, în general de vîrstă tînără, poate provoca, în populația de origine, un deficit de forță demuncă și deci o slăbire a activităților, o scădere a natalității, o îmbătrînire demografica și alte fenomene negative. Dacă zona respectivă era inițial suprapopulată, migrația poate, dimpotrivă, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situația celor rămași, mai cu seamă dacă migranții trimit celor rămași acasă bunuri materiale și bani. Situația populației din aria de primire poate fi și ea influențată în ambele sensuri. În perioade de creștere economică, imigranții contribuie la completarea necesarului forței de muncă; în schimb, în epoci de recesiune, participă la îngroșarea rîndurilor șomerilor, fiind cei mai expuși la concediere, și determină un consum suplimentar de resurse. Populația locală poate reacționa – uneori violent – la prezența imigranților, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoare la migrație. Deși în ultimul deceniu în unele zone ale lumii, precum Europa ,migrația a înregistrat fluxuri sporite, problema migrației internaționale este pentru multe state ale lumii o preocupare conjuncturală.

Fenomenele demo-economice ale forței de muncă și ocupării acesteia – în ansamblul și în particular – devin la începutul mileniului III, de o complexitate nemaiîntâlnită. Crearea și ocuparea forței de muncă pe plan mondial se află din ce în ce mai mult sub impactul unei multitudini de factori economici, politici, sociali care introduc elemente noi în definițiile tradiționale unor concepte lângă termenul “migrație”( de exemplu : populație activă forță de muncă etc), ca și în metodele de cercetare ale acestora.

Dacă populația aptă de muncă reprezintă acea parte a populației, cuprinsă între anumite limite de vârstă (15-64 de ani) capabilă să dețină un loc de muncă, forța de muncă constituie o noțiune mult mai restrânsă , ea neincluzându-i pe cei cuprinși în sistemul de școlarizare , chiar dacă au vârsta la care ar fi capabili să presteze o muncă sau dacă sunt angajați sezonier în timpul vacanțelor ( elevi, studenți). Se are în vedere și faptul că nu toți cei care sunt în câmpul muncii rămân să lucreze până la limita de vârstă, mulți pensionându-se mult mai devreme.

Populația activă este acea parte a forței de muncă care deține locuri de muncă. Nu sunt incluse in categoria populației active femeile ce desfășoară activități casnice, copiii, studenții, șomerii sau cei aflați în căutarea unui loc de muncă. O persoană este considerată activă, dacă exercită activitate economică în cea mai mare parte din zilele sau săptămanile unei perioade mai indelungate de referință . Există diferite categorii în statisticile forței de muncă: lucrători independenți, salariați, persoane ocupate cu timp complet, studenți sau lucrători la domiciliu care nu asigură decât câteva ore de muncă, persoanele care caută un loc de muncă și exercită activități marginale timp de câteva ore, lucrătorii temporari.

În ceea ce privește ritmurile de creștere ale populației și forței de muncă se constată situații foarte diferite. În anul 2000 populația lumii era de 6 miliarde de locuitori. În ultimii 50 de ani populația lumii a crescut mai rapid decât s-a întâmplat vreodată. În următorii 50 de ani această cifră s-ar putea majora la peste 9 miliarde – după părerea unor specialiștii. Alții însă au o altă opinie. "Cifrele fac să pară că populația lumii crește mai rapid ca niciodată, dar nu e însă chiar așa", spune Szabolcs Nemes, consultant în cadrul Roland Berger. Nemes face referire la estimările conform cărora cetățeanul "opt miliarde" se va naște peste 14 ani – pentru prima oară în istorie când durata de atingere a următorului miliard crește față de perioada precedentă.

Omenirea a avut nevoie de 250.000 de ani să ajungă la un miliard (în jurul anului 1800), de peste un secol să ajungă la două (în 1927) și de 32 de ani să atingă trei miliarde. După al doilea război mondial populația lumii a crescut într-un ritm accelerat, aproape fiecare țară în parte cunoscând o creștere dramatică.

După sute de ani timp în care s-au înregistrat creșteri extrem de reduse, populația lumii cunoaște creșteri explozive: un miliard de oameni in perioada 1960 – 1975, un alt miliard în perioada 1975 – 1987. Terra a intrat in secolul XX cu 1,6 miliarde locuitori și a ieșit din acest secol cu 6,1 miliarde. La nivel mondial, creșterea populației a depins și de nivelul standardului de viață, de resursele folosite, dar și de natura mediului înconjurător aflat într-o continuă schimbare. Putem să afirmăm că a existat o creștere medie anuală de 85 milioane persoane.

Această creștere va fi înregistrată și in următorii 30 de ani în țările în curs de dezvoltare sau mai puțin dezvoltate cum ar fi cele din Africa, America Latină, Asia. Rata de creștere a populației în aceste țări este mult mai ridicată decât în toate țările dezvoltate la un loc. (graphic 11.2 Atâta timp cât populația Asiei va crește la 55%,(din ce 55 la suta) populația Europei va înregista o scădere.

Africa și America Latină, vor înregistra un caștig ce va compensa declinul din Europa. Populația țărilor cele mai dezvoltate din Europa și America de Nord, precum și Japonia, Australia, Noua Zeelandă va crește cu mai puțin de 1 % pe an. Rate negative de creștere a populației se vor inregistra în multe țări europene, inclusiv Rusia (-0,6%), Estonia (-0,5%), Ungaria (-0,4%) și Ucraina (-0,4%). Chiar dacă ratele de creștere a populației în aceste țări se mențin negative, populația la nivel mondial, va înregistra un declin ușor, nesemnificativ, deoarece ponderea populației acestor țări in total populație este mică.

În țările în care creșterea economică este mai lentă, ritmurile de creștere a forței de muncă sunt devansate de ritmurile de creștere a populației, ceea ce creează noi presiuni asupra ocupării forței de muncă.

Capitolul 2 – Sistemul medical în România

2.1 – Generalități

Asigurarea sănătății oamenilor este un obiectiv esențial al oricărui sistem medical. Distribuirea echitabilă în interiorul țării a serviciilor de asistență medicală și realizarea unui nivel ridicat de sănătate este un scop important al acestuia. Acest sistem trebuie să implice respectul pentru individ și trebuie să corespundă asteptărilor populației.

In 1997 Romania a introdus un nou sistem de asigurări de sănătate prin Legea nr.145/1997, bazat pe o versiune modificată a modelului Bismarck. În prezent, unele structuri din următoarele modele coexistă în cadrul sistemului sanitar român (ținând cont în principal de modalitatea prin care sistemul este finanțat):

•modelul Semashko – bugetul asigurărilor sociale de stat (trezoreria statului);

•modelul Beveridge– principiul rolului de „ filtru” (avut de medicii de familie – alesi, în mod liber, de către pacienți și finanțat prin impozite);

•modelul Bismarck – sistemul de asigurări sociale de sănătate (bazat pe prime obligatorii de asigurare, dependente de venituri) – modelul Romaniei.

Starea de sănătate a populației este determinată de accesul la sănătate, pe de o parte, și de accesul la servicii de sănătate, pe de altă parte. Accesul la sănătate depinde într-o mare măsură de factori externi sistemului de sănătate: factori genetici, factori de mediu, factori de dezvoltare economică, factori socio-culturali. Accesul la îngrijiri de sănătate este influențat aproape în totalitate de organizarea sistemului sanitar. Accesibilitatea serviciilor de îngrijire medicală este determinată de convergența dintre oferta și cererea de astfel de servicii, sau, cu alte cuvinte, disponibilitatea reală a facilităților de îngrijiri comparativ cu cererea bazată pe nevoia reală pentru sănătate. Disparitățile în accesul la îngrijiri apar din cel puțin patru motive: etnice sau rasiale; economice, aici incluzând costurile directe suportate de populație (co-plăți, costuri legate de tratamente și spitalizare) precum și cele indirecte (cost transport, timpi de așteptare); așezare geografică inadecvată a facilităților de îngrijire; calitatea inegală a serviciilor de același tip. În România sunt evidentiabile toate cele patru tipuri de inechități în accesul la serviciile de îngrijiri, ceea ce determină inechități în starea de sănătate a diferitelor grupuri de populație, a unor comunități din diferite zone geografice și a grupurilor defavorizate economic. Aceste disparități se manifestă prin indicatori de bază ai stării de sănătate modești (speranța de viață la naștere, mortalitatea infantilă, mortalitatea generală pe cauze de deces evitabile, ani de viață în stare de sănătate) dar și prin nivelul scăzut de informare privind factorii de risc și de protecție pentru sănătate, sau sistemul de îngrijiri de sănătate și pachetul de servicii de bază din Romania. Sistemul de sănătate din România este de tip asigurări sociale și are ca scop asigurarea accesului echitabil și nediscriminatoriu la un pachet de servicii de bază pentru asigurati. În consecință, accesibilitatea la serviciile medicale constituie o preocupare continua la nivelul Ministerului Sănătății Publice. Pentru evaluarea accesibilității, au fost analizați indicatori de proximitate care să identifice eventuale grupe populaționale și/sau zone geografice dezavantajate în privința accesului la servicii, pentru care ar trebui dezvoltate politici țintite. Factorii determinanți care influențează gradul de accesibilitate al populației la serviciile de sănătate sunt în general reprezentați de: nivelul sărăciei, șomajul, ocupația, mediul de rezidență, statutul de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate, gradul de acoperire cu personal medical.

Sistemul de sănătate în România este unul dintre domeniile rămase în urma dezvoltării generale a economiei, acest lucru fiind vizibil indiferent de categoria din care facem parte – pecienți, medici, asistente – pentru foarte mulți alegerea fiind emigrarea sau apelul la servicii medicale din afara țării, dacă acestea sunt accesibile din punct de vedere financiar.

Sănătatea în România este "săracă" după standardele europene, accesul la ea în multe zone rurale este limitat sau nici nu există. În anul 2001 cheltuielile de sănătate au fost egale cu 5-6 % din PIB, în anul 2015 6,7%, adică aproape la fel. În anul 2016 cheltuielile bugetare vor crește cu 13,5% (adicăde la 28,04 miliarde lei în programul rectificat pe 2015 la 31,17 miliarde lei, astfel că ponderea acestora în PIB va urca de la 0,2 % ). Sănătatea pare a fi un nou segment în care problemele se globalizează. Nu doar românii se confruntă cu greutăți în finanțarea domeniului, ci toate țările lumii. Un studiu realizat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică arată că în multe țări cheltuielile cu sănătatea cresc într-un ritm mult mai ridicat decât ritmul de creștere economică. Vorbind despre România finanțarea publică este scăzută, pentru asistență medicală, aproximativ 36% din populație plătind din surse proprii diverse proceduri medicale. De multe ori este plătită o sumă de bani sau sunt oferite diverse bunuri în scopul de a-i determina pe medici să-și încalce obligațiile de serviciu sau să și le îndeplinească ( de exemplu obținerea un tratament mai bun, rezolvarea unor dosare legate de boli profesionale, pensionare pe caz de boală, etc). Una dintre opinii exprimă o situație îngrijorătoare – nu există state fără corupție în sistemul de sănătate și că aceasta este realitatea ce trebuie să o acceptăm; dar se pune întrebarea până unde au voie medicii să meargă pe această cale? Trebuie să li se ofere fiecare dată? Ei așteaptă sau noi forțăm o astfel de situație, de multe ori crezând că dacă nu oferim bani sau bunuri nu vom fim ajutați, salvați etc.? Un răspuns posibil vine dinpre o altă intituție a statului: DNA are peste 150 de dosare de corupție în sistemul de sănătateși această situație devine una din prioritățile DNA. Din păcate cetățenii sunt cei care plătesc părețul cel mai mare, atunci când oferă mită pentru prescrierea medicamentelor sau pentru urmarea unui tratament / intervenție medicală. Există evident și categoria celor care aleg serviciile unor clinici private din țară sau aopțiunea tratamentului în afara granițelor, dovedind astfel încrederea redusă pe care o au în sistemul românesc de sănătate. Accesul la serviciile de sănătate precum și la educație este un drept fundamental al individului în toate țările civilizate atât democratice cît și cu sisteme totalitare. Totuși problemele legate de sistemele de sănătate tind să se globalizeze, aproape toate țările lumii confruntându-se cu greutăți în finanțarea sistemului.

Sistemul de sănătate din Rămânia a suferit mai multe modificări după 1989. Ce au însemnat aceaste modificări? În bună măsură, creșterea birocrației în sistem, costuri suplimentare, o circulație disfuncțională a fondurilor, o stare de confuzie în rândul personalului medical, întârzieri în reglementarea legislativă a atribuțiilor părților componente ale sistemului, luarea unor decizii punctuale, pe parcurs, fără a se cunoaște repercusiunile sociale pe termen lung ale acestora; toate acestea afectând, în cele din urmă, calitatea și accesibilitatea serviciilor medicale oferite beneficiarului.

În România lucrează aproximativ 50.000 de medici, potrivit unor estimări din octombrie 2009, (ar tb actuialiyate datele pe 2015 )iar salariul unui medic rezident variază între 170 și 340 de euro pe lună în sistemul medical de stat, în timp ce salariul unui medic cu experiență poate să ajungă până la un maxim de 3000 de euro. Potrivit datelor OCDE, în România există 2,5 medici la o mie de locuitori, sub media europeană de 3,4 și sub nivelul oricărei alte țări dezvoltate din UE. Potrivit unui articolnouă grilă de salarizare prevede salarii marite pentru medici propusă de Dacian Cioloș. Astfel un medic rezident în ultimul an va primi 5.099 de lei iar pentru personalul medical este propusă o creștere semnificativă dar între timp legea salarizării a fost blocată în stadiul negocierilor. O imagine interesantă ne este oferită în ceea ce privește salariile aferente funcțiilor de conducere:

manager – până la 9.364 de lei pentru spitale cu peste 400 de paturi

manager general- până la 9.905 de lei

director medical- până la 9.631 de lei pentru spitale cu peste 400 de paturi

director de cercetare-dezvoltare- până la 9.105 lei pentru spitalele cu peste 400 de paturi

director financiar-contabil- până la 8.369 lei pentru spitalele cu peste 400 de paturi

director economic- până la 7.692 de lei

director tehnic- până la 7.272 de lei

director de îngrijiri- până la 6.874 de lei pentru spitalele cu peste 400 de paturi

alți directori- până la 9.105 de lei pentru spitalele cu peste 400 de paturi

asistent șef- până la 6.498 de lei

Alte câteva date interesante privind infrastructura sănătății:

– în mai 2010 doar 4,1 milioane de români au plătit contribuția la sănătate, în timp ce 11,6 milioane au fost scutiți, din diferite motive, de la această plată. de actulaiyat 2015

– în total există 16,7 milioane de cetățeni care beneficiază de servicii de sănătate.

– contribuția la sănătate a angajatorului și a angajatului este în prezent de 10,7%.

– în mai 2010, Guvernul avea în plan să închidă 150-200 de spitale din cele aproximativ 450 existente în întreaga țară, iar personalul din unitățile medicale urma să fi redistribuit, în funcție de nevoi, decizia fiind luată în urma discuțiilor cu Fondul Monetar Internațional. De asemenea, spitalele urmau să fi clasificate de la acea dată în patru categorii, cele pentru boli cronice, pentru boli acute, de îngrijiri sociale și de îngrijiri pentru persoanele vârstnice. În documentul aprobat însă ulterior de Guvern nu se mai regăsește măsura desființării spitalelor, ci este menținută doar obligația de a reduce numărul de paturi în spitale cu 9.200.

– din 1 aprilie 2011, 67 de spitale au fost închise, Ministerul Sănătății propunând reorganizarea lor în cămine de bătrâni

– în mai 2010, spitalele din România aveau acumulate datorii de peste 100 de milioane de euro către furnizorii de medicamente veyi datorii 2015

Există exprimată opinia în spațiul public, conform căreia sistemul de sănătate românesc este în stagnare de mult timp. Câteva trăsături care ilustrează realitatea unui sistem de sănătate ce se vrea "european": tratamente fără rezultate, lipsa de informare și comunicare, mortalitate ridicată, corupție, infecții luate din spital și medici descurajați. Par elemente dintr-un film de groază dar în România există realitatea dureroasă a copiilor care mor pentru că părinții nu le mai pot asigura tratamentul, a bătrânilor a căror pensie e prea mică pentru a le asigura puterea financiară de a urma anumite tratamente sau de a efectua periodic analize.

Teoretic, potrivit legii nr 95/2006 suntem obligați cu toții la plata cotizației aferente seviciului de sănătate, în schimb în momentul în care avem nevoie de servicii medicale, statul plătește costul tratamentelor, medicamentelor, total sau într-un anumit procent de compensație. Realitatea arată puțin diferit. Dacă avem nevoie de tratamente în majoritatea cazurilor trebuie să plătim și noi, chiar dacă această plată nu este una oficială.

2.2 – Aspecte pozitive și aspecte negative al sistemului de sănătate în România

Putem însă să descoperim și câteva aspecte pozitive dar din păcate, lista aspectelor negative e mult mai lungă:

Aspectele pozitive sunt:

1. Nivelul ridicat al pregătirii medicilor români – pot face față oricărui sistem de sănătate din lume și oricărei situații;

2. Universități medicale puternice în România;

3. Noi generații întregi care vor să devin medici, asistenți etc.;

4. Cost relativ mic;

5. Pesrsonalul specializat din cadrul instituțiilor în domeniul sănătății (Direcția de sănătate publică);

6. Număr mare de ONG-uri în domeniul sănătății care sunt de multe ori surse și parteneri în diferite programe

Aspecte negative:

Acoperirea ineqitabilă cu servicii din punct devede al calității și al acoperirii geografice;

Lipsa unui sistem informatic în care se interconectează toți furnizorii de servicii medicale și toate instituțiile;

Necesitatea unei mai bune gestionări a fondurilor, respectiv a fondurilor de finanțare europene și internaționale;

Lipsa motivației la nivelul personalului medical;

Salarii mici;

Lipsa aprecierii muncii personalului medical;

Personal medical redus față de media UE (România există 2,5 medici la mie de locuitori, sub media europeană de 3,4 și sub nivelul altor țări din UE, de exemplu Franța, Germania, Spania și Italia. Mai rău decât țara noastră la acest capitol stă Polonia, cu 2,2 medici la o mie de locuitori)

Corupția;

Lipsa autonomiei reale, financiare, manageriale la nivel local

Fonduri reduse pentru medicamente;

Medicamente scumpe care au dus la limitarea accesului unei mari părți a populației ;

Finanțare neadecvată a sistemului sanitar;

Ulitizarea ineficientă a sistemului sanitar;

După o lungă perioadă de subfinanțare cronică, rămâne problema finanțării scăzute a sistemului în continuare;

Lipsa de investiții majore și corect direcționate în sănătate;

Emigrarea lucrătorilor în domeniul sănătății în state mai dezvoltate

Copii rămași în urmă( situația copiilor cu părinți plecați în străinetate)

Potrivit Euro Helth Consumer Index – Indexului European al Sistemelor Medicale (EHCI) românii au cel mai slab sistem de sănătate dintre europeni, ei fiind cel mai puțin susținuți de sistemul de sănătate. România ocupă la acest capitol locul 32 din 35 de țări studiate. În acest raport, care analizează sistemele medicale din Europa, România a obținut 527 puncte din totalul de 1000. Doar Albania(524 de puncte), Polonia(523 de puncte) și Muntenegru (484 de puncte) au rezultate mai slabe. Spre exemplu, la rezultatele tratamentelor – România s-a clasat pe ultimul loc obținând mai puține puncte decât jumătate din total (104 din 250).

Se pune întrebarea de unde acest rezultat. Întrebarea e firească, răspunsurile sunt multiple, incluzând aici sustenabilitatea programelor de prevenție, numărul de vizite la medic, analize preventive etc. „Rezultatele proaste apar din cauza politicilor de sănătate care nu se bazează pe prevenție. Bolile nu sunt diagnosticate în stadii incipiente. Majoritatea pacienților vin cu boli în stadiu avansat, care sunt greu și costisitor de tratat. Este mai greu să ai un rezultat bun dacă bolnavul are un cancer avansat sau tuberculoză netratată la timp. Prin rețeaua medicilor de familie trebuie dezvoltată prevenția. În România nu există nici măcar o anchetă epidemiologică în care să se arate care este starea de sănătate a populației și care să indice exact problemele din sistemul medical. Nu avem un registru al bolnavilor de cancer sau al bolnavilor de TBC. Dacă știi câți bolnavi au o anumită afecțiune, știi și câți bani să aloci, astfel încât toți să fie acoperiți. Acum bugetele se alocă pe datele istorice și nu se acoperă nevoile reale“, a spus dr. Bogdan Tănase, medic primar chirurgie generală, la Institutul Oncologic București și președinte al Alianței Medicilor (AM) pentru reforma sistemului de sănătate.

Raportul EHCI mai arată că România înregistrează mari probleme referitor la mortalitatea infantilă și supraviețuirea în cazurile de cancer. La fiecare cinci ore, în România, un copil mai mic de un an moare. Așa am ajuns să fim pe primul loc în Europa la mortalitatea infantilă. Urmărirea gravidei și a copilului lasă de dorit. „Și aici este vorba de prevenție, de urmărirea gravidei și a copilului. Asta ține și de educația făcută populației și de activitatea medicinei primare. La noi încă există femei care vin prima dată la spital atunci când nasc. În mortalitatea infantilă trebuie umblat la politica de vaccinare, la prevenția rahitismului, a malnutriției.

Peste 78.000 de noi cazuri de cancer apar anual în România, în creștere cu aproape 4.000 față de 2008, și tot anual 50.000 de oameni mor din cauza maladiilor oncologice, după cum arată datele furnizate de Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer. Aceste date ne plasează tot pe primele locuri în Europa. Problema cea mare vine din accesul la radioterapie. Aparatele de radioterapie acoperă doar 15% din necesar. În Craiova există singura Clinică de Radioterapie din Oltenia. Aici fac tratament, în medie, pe zi, 150 de bolnavi veniți din Oltenia și chiar din Ilfov, Pitești sau Petroșani. Cu toate acestea, există un singur accelerator liniar, care este suprasolicitat. „O mare problemă este cea legată de Radioterapie. Acoperim doar 15% din necesar, asta dacă ne referim doar la cazurile cu intenție curativă nu și la cele paliative pentru că se mai face și radioterapie cu intenție paliativă. Sunt bolnavi care așteaptă, nu beneficiază de tratament luni întregi și trec de la stadiul potențial curabil, la unul incurabil“, a atras atenția dr. Bogdan Tănase, președinte al Alianței Medicilor. Acesta este de părere că subfinanțarea, corupția, lipsa de transparență și politizarea din sistemul medical ne-au adus aici. „Pacienții sunt nemulțumiți, au un dinte împotiva medicilor și nu au încredere în ei fiindcă părerea generală este că medicii sunt niște șpăgari, corupți și, dacă nu le dai bani, nu fac nimic pentru tine. Și așa mulți oameni, deși știu că sunt bolnavi, nu vin la doctor că nu au bani. Nu există nici un semn de asumare că aceasta este realitatea. Singurul semn a fost în programul de guvernare a noului ministru în care se vorbește despre asumarea statutului personalului medical prin creșterea veniturilor, schimbarea traseului de carieră. Este nevoie de creșterea salariilor medicilor. În justiție, problema corupției s-a rezolvat prin măriri de salarii. Cauzele situației în care se află sistemul de sănătate sunt corupția, subfinanțarea, lipsa de transparență și politizarea“, încheie medicul.

O problemă importantă cu care se confruntă România este polarizarea medicilor în zonele urbane. Datele statistice din 2012 ( Institutul Național de Statistică) arată un nivel foarte ridicat de polarizare a medicilor în zonele urbane. De exemplu în anul 2011 numărul medicilor din zona urbană a fost de 89% adică 46.949 iar cel al medicilor din zona rurală 11% (5.592)(gasim si pe 2015?). Acest număr ne arată dezechilibre regionale grave. Dacă ne uităm mai atent la zona rurală numărul locuitorilor ce revin unui medic este de peste 6 ori mai mare decât în mediul urban. În plus, există minim 100 de localități rurale în țară care nu au nici-un medic.Zonele rurale devin defavorizate pentru că centrele universitare absorb medicii din zonele limitrofe. Există un deficit major de cadre medicale știind faptul că în regiunea sud-est revin între 655-773 de locuitori unui medic în timp ce în regiunea nord-est 2.778 de persoane pentru același medic. Județe problematice ale țării unde se constată un deficit major de cadre medicale sunt Alba, Vaslui, Suceava, Arad, Maramureș, Constanța.

O altă problemă este nivelul resurselor alocate. Dacă analizăm cheltuielile totale pentru sănătate și cheltuielile publice pentru sănătate/locuitor putem să urmărim gradul de finanțare a sistemului sanitar din România. Ca de obicei România se situează pe ultimul loc la nivelul celor 28 țări din Uniunea Europeană cu procentul cel mai mic. În anii 2000-2007 de exemplu, exprimat ca nivel procentual din PIB în România, acesta a fost în jurul a 5.2 procente. Cele mai ridicate valori s-au înregistrat în aceași perioadă în Germania(10,3%), Franța(10,1%), Austria (9,9%) Belgia (9,1%) Suedia(8.2%). Cheltuielile publice pentru sănătate/locuitor în aceeași perioadă au fost de asemenea cele mai mici în comparație cu țările din UE (202 dollari/loc., 475 dollari/loc.) S-au înregistrat creșteri în țări ca Luxemburg (2.800 dollari/loc), Austria (2.169 dollari/loc), Germania (2.128 dollari/loc), Franța (2.076 dollari/loc). (gasesti date pe 2015?)

Dacă am merge mai departe am putea spune că aceste date pot demonstra câtde mare este interesul guvernului de a asigura dreptul la sănătate al cetățenilor, sau cât de mult își poate permite un guvern să aloce sănătății, prin comparație cu alte cheltuieli. Acest nivel se poate transforma într-o armă politică. Cine are de pierdut din această situație? Cetățeanul! El va percepe finanțarea slabă a sistemului ca pe un act politic de dezinteres și care are efect direct asupra calității vieții sale. În plus reformele nereușite ale sistemului sporesc neîncrederea medicilor tineri în viitorul lor profesional în România, cu consecințe pe termen mediu și lung, asupra aceluiași cetățean contributor sau/și beneficiar al sistemului medical.

Gradul de finanțare al sistemului sanitar influențează satisfacția profesională a lucrătorilor în domeniul sănătății, măsurabilă prin următorii indicatori: venitul obținut, volumul de muncă, tipul de activitate, relațiile cu colegii, acordarea de recompense, condițiile de muncă, dezvoltarea profesională și politica de promovare.

În fiecare categorie de personal medical, nivelul de remunerare este un factor “push” al migrației. Gradul de satisfacție profesională este dependent de nivelul de dezvoltare economică al țării. Acest grad depinde și de condițiile de desfășurare a muncii cum ar fi echipamente corespunzătoare, dotări și așa mai departe. Mulți medici din România lucrează în condiții necorespunzătoare, uneori neavând la dispoziție nici medicamentele necesare sau unele consumabile pentru tratarea pacinților cum ar fi bandaje, mănuși, dezinfectanți de calitate etc. Pe lângă acest element ce privește slaba finanțare a sistemului de sănătate mai putem aminti alți factori importanți cum ar fi stresul, suprasolicitarea la locul de muncă, lipsa de recunoaștere și lipsa de respect, corupția din sistem. Datorită acestor factori emigrarea devine un act pe deplin motivat.

Se pare că există un motiv pe deplin întemeiat care a consacrat afirmația potrivit căreia sistemul de sănătate în România este mai bolnav decât pacienții. Sumele alocate în sistemul de sănătate ar trebui considerate o investiție pe termen lung, o mai mare transparență în ceea ce privește cheltuirea banilor din sănătate și stoparea risipei devenind condiții necesare dar nu suficiente în eficientizarea sistemului. Găsirea unor soluții urgente de creștere a gradului de finanțare a sistemului este de majoră importanță și actualitate aceast aspect influențând în mod direct migrația cadrelor medicale și calitatea actului medical. Putem afirma că acesta este factorul motivațional principal al migrației.

Capitolul 3. Cauzele și efectele migrației forței de muncă în domeniul sănătății

3.1 – Cauzele migrației în domeniul sănătății

Există tendința dezvoltării unui sistem societal, ca rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependență care afectează fiecare națiune de pe mapamond, dar aproape și fiecare cetațean al lumii moderne. Acest sistem nu reprezintă numai cadrul în care se dezvoltă și evoluează societatea, ci devine un sistem nou în care există legături economice, politice, sociale comunicaționale complexe, în care granițele dintre state devin mai degrabă chestiuni ce țin de hărțile geografice . Acest sistem influențează soarta celor care trăiesc în fiecare dintre națiunile implicate în acest schimb.

Forța de muncă și mai ales migrația (emigrația) forței de muncă devine o problemă pentru majoritatea economiilor de piață. Migrația forței de muncă în domeniul sănătății dar nu numai are consecințe importante în societate la nivel cultural, politic, social și mai ales economic. În Uniunea Europeană se recunoaște faptul că migrația forței de muncă poate fi și un factor favorizant pentru creșterea economică în condițiile în care această migrație este gestionată eficient și este canalizată spre sectoarele deficitare. Statele membre percep diferit fenomenul în funcție de situația economic și contextul specific fiecăruia. În țările terțe, în țările mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare publicul percepe migrația având o conotație negativă.

Toate politicile privind dezvoltarea atât cele comune la nivelul Uniunii Europene cât și cele de nivel național, specifice fiecărei țări, ar trebuie să includă măsuri corespunzătoare pentru gestionarea eficientă a migrației inclusiv a fenomenului migrației forței de muncă. Aceasta cu atât mai mult cu cât îmbătrânirea populației la nivelul Uniunii Europene ca întreg sau la nivelul țărilor member sau aspirante, va avea consecințe din ce în ce mai importante asupra pieței muncii, respective asupra sistemelor de pensii și sănătate.

Putem să analizăm fenomenul per ansamblu la nivel global, să ne referim strict în cazul Uniunii Europene sau la fiecare țară în parte, legătura dintre schimbările demografice și politicile privind migrația a fost, este și va continua să fie relevantă și în viitorul apropiat. Economiile statelor membre, economia Uniunii Europene sau a lumii vor continua să aibă nevoie de lucrători migranți și în domeniul sănătății. Previziunile arată o tendință de creștere a migrației forței de muncă, problema apare atunci când observăm că această migrație se realizează din țările în curs de dezvoltare spre țările mai bogate având prin urmare efecte negative asupra țărilor de plecare. De aceea este nevoie de o abordare comună, de gestionarea eficientă a problematicii managementului migrației și, de ce nu, de armonizarea politicilor privind migrația forței de muncă în domeniul sănătății.

Între motivele determinante ale fenomenului migrației regăsim necorcondanța cererii cu oferta de muncă, când oamenii nu se pot angaja pentru că există un surplus de specialiști în domeniul respectiv sau când numeroase firme, organizații nu găsesc personal calificat. Aceasta duce la apariția șomajului de cele mai multe ori, iar în domeniul sănătății la emigrarea ( în majoritatea cazurilor emigrarea externă în special în țările cu venituri mai mari ) lucrătorilor în domeniu.

La nivel mondial, în ultimele decenii, se constată o creștere a fenomenului migraționist în rândul lucrătorilor din domeniul sănătății, în special din țările cu venituri mai mici și cele cu sisteme de sănătate deja fragile. În România, criza economică s-a resimțit și în profesia de asistent medical și a accentuat considerabil tendința de mobilitate a acestei categorii de personal.

Tot mai mulți medici și asistenți medicali părăsesc țara pentru un loc de muncă în străinătate. Cei mai mulți dintre cei care pleacă sunt medicii rezidenți și abia apoi asistenții medicali. Fenomenul a crescut simțitor în ultimii ani, când în țară înregistrăm o lipsă acută de personal, statisticile demosntrând o corelație între acestă tendință și momentul aderării la Uniunea Europeană, respective deschiderea pieței muncii. De multe ori asistăm la un efect de domino, pleacă un medic, acesta comunică cu cei rămași în țară, iar o experiență pozitivă va încuraja tendința de plecare în rândul personalului medical. Cunoștințele minim elementare sau la nivel conversațional a unor limbi străine va ușura găsirea unui loc de muncă în afara granițelor României, însă mulți dintre angajatori/intermediari organzează cursuri de învățare a limbii pentru personalul interesat să profeseze în alte țări. Între timp pacienții și personalul rămas așteaptă redresarea sistemului însă aceasta pare să nu se mai producă, dimpotrivă descoperind noi lipsuri pe măsura trecerii timpului.

Un alt motiv care determină migrația forței de muncă dintr-o țară în alta este dezechilibrul între venituri pe de o parte și competențele profesionale pe care le are o persoană pe de altă parte. De obicei aceasta se întâmplă în țările în curs de dezvoltare, în țările cu un nivel de trai mai scăzut, din păcate situația fiind familiară și României. În țările aflate în tranziție posibilitatea de a găsi un loc de muncă este de multe ori limitat. Orice specialist indiferent de domeniu (putem să vorbim despre personalul medical dar nu numai) este mai bine plătit în țările occidentale. Se pune întrebarea care ar fi soluția. Pentru lucrătorii în domeniul sănătății aceasta pare a fi angajarea în străinătate. Această posibilă soluție însă generează, pe lângă dezechilibrele la nivel de societate, probleme de alienare, integrare,etc; ele însă fiind de cele mai multe ori privite ca și potențial compensate de perspectivele câștigului financiar. Dezechilibrul între venituri este motivul cel mai important în dinamica acestui fenomen. Tot mai mulți asistenți medicali și medici părăsesc țara pentru un loc de muncă mai bine plătit în afara țării.Cei mai mulți dintre cei care pleacă în străinetate sunt medicii rezidenți apoi asistenții medicali.

Fenomenul a crescut simțitor ca și amploare în ultimii ani. „În luna noiembrie a anului trecut, s-au eliberat un număr de 2.000 de acte de plecare în străinătate pentru asistenți medicali. O statiscă mai clară avem din momentul când Ordinul Asistenților a început să elibereze certificatul de bune practici, adică din anul 2009. Migrația s-a intensificat odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Cei mai mulți dintre cei care pleacă sunt medicii rezidenți urmați de categoria asistenților medicali. Managerul Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu-Mureș a declarat că mai există un deficit de personal de 24%, deci totuși situația nu este atât de rea prin comparație cu alte unități spitalicești. La Spitalul Clinic Județean Mureș, în ultimele luni s-au angajat peste 80 de asistenți medicali plus infirmieri, brancardieri. Era o lipsă acută de personal. Pleacă un medic și comunică apoi cu ceilalți medici, iar în felul acesta și alții pleacă în străinătate. Lipsurile ce le avem noi aici nu sunt dincolo și dacă mai au și cunoștințe de limbă străină, atunci nu mai stau. Tot așteptăm să se îndrepte situația în sistemul sanitar, dar lipsuri tot sunt”, a precizat Ioan Popșor- vicepreședintele Federației Sanitas Mureș. Tîrgu Mureș este doar un exemplu dar situația e la fel de gravă și în alte județe.

Sindicaliștii din sistemul de sănătate solicită Guvernului majorarea salariilor personalului medical cu 25% în 2016, conform negocierilor purtate cu un an înainte. În caz contrar, aceștia amenință cu proteste. Situația este vizibilă inclusiv la nivelul guvernului și a ministerului sănătății soluțiile concrete fiind însă dificil de găsit din perspective politicienilor.

Reprezentanții personalului medical cer o majorare de 25% a salariilor din sistemul de sănătate, în 2016, la fel ca în 2015, când a fost aprobată prima tranșă de majorări de 25%. Salariile personalului medical au fost majorate cu 25% începând din 1 octombrie 2015, prin Ordonanță de Urgență.

3.2 Avantajele și dezavantajele migrației forței de muncă asupra țării

Fenomenului migrației i se asociază o serie de avantaje și dezavantaje. Fluxurile migratorii aduc atât beneficii cât și pierderi. Migrația forței de muncă a devenit un instrument politico-economic și social. Aici putem vorbi despre acoperirea deficitul de muncă slab calificată și a atragerii definitive sau temporare de personal superior (braindrain). Pentru România evoluția este una tragică în domeniul sănătății dar nu numai. România se află în topul țărilor care au exportat gratis specialiști cu înaltă pregătire formați în țară. Dacă în alte țări ca de exemplu Germania sau Polonia aceste lipsuri au fost compensate de imigrație, România este afectată de o pierdere netă de resursă umană cu pregătire superioară.

Potrivit statisticilor centralizate de Forum Albach Buzz (EAF) aproximativ 26.296 de specialiști cu pregătire superioară au părăsit România, începând cu anul 2003, pentru a lucra în alte state occidentale. Din Ungaria au plecat, în același interval, 10.179 persoane, dar au și venit specialiști din România sau Slovacia. Cea mai mică emigrație a specialiștilor se observă în Franța, care a pierdut,într-un deceniu, doar 9585 persoane. Din fenomenul migrației câștigă țări precum Marea Britanie, Germania, Blegia, Austria și surprinzător, Cipru.

Așa cum am afirmat deja, migrația medicilor este o componentă de mare actualitate iar relevanța sa socio-economică privește efectele asupra sistemului public de sănătate. Fenomenul, mai precis magnitudinea fenomenului, este greu de conturat doar prin prisma statisticilor oficiale din România. Statisticile de multe ori nu surprind toate aspectele fenomenului și nu ne dau o imagine completă și exactă asupra acestuia.

Cu alte cuvinte a apărut o criză a forței de muncă în sănătate. România a oferit lumii medici în valoare de multe miliarde de euro. Ungaria, de exemplu, ca țară vecină, s-a confruntat cu aceași problemă iar soluția găsită a însemnat modificarea Constituției. În Ungaria a fost introdus un contract pe care studenții au fost obligați să îl semneze și care le impunea să muncească în țară un anumit număr de ani după terminarea facultății. În caz de emigrare trebuiau să returneze costurile plătite de stat într-o anumită perioadă de timp. Există tot mai des exprimată opinia conform căreia ar trebui să există un program european larg care să ofere compensații țărilor care sunt sursă de specialiști într-un număr mare și într-un mod organizat.

O altă opinie privește exodul medicilor strict ca o problema internă, o problemă națională, astfel încât soluțiile nu se află la Bruxelles, ci în țările de origine a emigrație . În cazul unor țări precum România, cât timp diferența de salarizare față de țările avansate din Uniunea Europeană este mare (uneori până la de 10 ori) e dificil ca personalul medical să nu fie tentat de soluția emigrării. În mod cert se adaugă probleme precum respectul față de profesia medicală și de corpul medical, probleme de organizare sau cele enumerate deja și care privesc aspectele negative (corupția, lipsa a autonomiei reale, financiare, manageriale la nivel local, finanțare neadecvată a sistemului sanitar, ulitizarea ineficientă a sistemului sanitar, lipsa de investiții în sănătate).

3.3 Efectele migrației forței de muncă în domeniul sănătății

Deși există și efecte pozitive ale migrației forței de muncă lista efectelor negative este mult mai lungă. În cazul efectelor pozitive putem să enumerăm pe scurt remitențele, formarea unor legături cu diaspora, schimburi de experiență, asigurarea de locuri de muncă pentru anumite categorii profesionale care nu pot fi absorbite pe piața internă.

Efectele negative sunt vizibile nu doar numai în domeniul sănătății ci în general în ceea ce privește piața muncii din România. Un efect important este modificarea structurii demografice a populației adică scăderea continuă a populației tinere, îmbătrânirea populației, scăderea ratei natalității și a fertilității ca urmare a creșterii ponderii femeilor emigrante, mortalitate ridicată. O altă consecință negativă la nivel familial este dezechilibrul în relația de cuplu. Abandonarea copiilor, divorțuri, abandonul școlar care se adaugă listei problemelor sociale; fiind create de migrația masivă.

De asemenea nu trebuie ignorată nici pierderea de specialiști, sau chiar pierderea unui segment important al capitalului cultural. O altă consecință este diminuarea potențialului de forță de muncă atât la nivel local cât și la nivel regional. Resorbția celor care sunt fără loc de muncă poate fi considerată într-un fel și ca un avantaj pe termen scurt pentru piața muncii dar cu posibile dezechilibre severe ale acesteia pe termen lung.

3.3.1 Dimensiunile socio-demografice ale migrației

a.Scăderea și îmbătrânirea populației

Deși există opinia conform căreia migrația forței de muncă a început/s-a accentuat de când România a aderat la Uniunea Europeană adică din 2007 iar cetățenii au obținut dreptul la liberă circulație, în realitate, populația României a scăzut în mod dramatic cu aproximativ 3 milioane de locuitori din 1989. Această scădere a populației, îmbătrânirea popluației și reducerea procentului populației tinere este datorată în principal a trei factori esențiali. Primul factor este reprezentat de creșterea ratei mortalității, care este mult mai ridicată decât rata natalității, al doilea factor privește migrația externă adică emigrarea, – mai mare decât sporul natural, al treilea factor fiind reculul ratei natalității, care se situează sub nivelul ratei mortalității. S-au scris multe articole și au fost efectuate diverse analize având ca temă îmbătrânirea populației României. E la fel de adevărat că această problem nu privește numai în România ci reprezintă o problemă spinoasă pentru întreaga Europa. Dacă adaugăm rata scăzută a natalității și numărul scăzut al persoanelor active se pune întrebare cine va plăti mâine pensiile? Despre acest proces putem să spunem că este lent dar continuu. Aici dacă vorbim despre cauze nu doar criza poate să fie invocată ci și schimbarea valorilor (industrializare, modernizare, urbanizare).

Evolutia populației vârstnice 1990-2012. Sursa INSSE ––ar tb sa gasesti si mai actual daca inmtri ev pe situl lor si sa adaugi

Efectele procesului de îmbătrânire vor apărea în timp, determinând perturbații la nivelul populației școlare, populației fertile și populației apte de muncă. Populația vârstnică nu poate fi privită ca o entitate omogenă, ea incluzând subgrupa de varstnici "mai tineri" (65-74 ani), subgrupa de varstnici "mai batrani" (75-84 ani) și longevivii (85 ani si peste).

Populația de sex masculine/feminine pe grupe de vârstă. Sursa INSSE

În ultimii ani se observă tendința de creștere a numărului vârstnicilor "mai bătrani" (de la 820,7 mii in 1990, la 1,2 milioane în 2012), față de subgrupa de vârstnici "mai tineri" (de la 1,4 milioane in 1990, la 1,8 milioane in 2012). Din totalul de 822,4 mii persoane, cifra cu care a crescut populația vârstnică în perioada 1990-2012, peste 60,4% revine grupei de varstă 75 ani și peste. În anul 2012 "longevivii", segmentul populatiei de 85 ani si peste, reprezintă 8% din populația de 65 ani si peste, în creștere comparativ cu anul 1990 (5,1%). Acest fenomen este mai accentuat în mediul rural dacât în mediul urban. –la fel veyi pe insse date mai recente

În următoarele decenii, proporția persoanelor în vârstă va crește rapid în toate țările UE, nu numai în România în timp ce proporția populației de vârstă activă va scădea în mod semnificativ. Deși creșterea speranței de viață este o realizare importantă, îmbătrânirea populației reprezintă o provocare majoră pentru economie și pentru sistemele europene de protecție socială. Tranziția demografică este considerată una dintre cele mai importante provocări cu care se confruntă UE. Impactul îmbătrânirii populației asupra modelelor sociale europene necesită un răspuns ferm. Acest fenomen a fost determinată de evoluția structurii pe sexe a emigranților care este dominată de femei. În anul 2007 procentul era 65% din numărul total de emigranți.

Migrația medicilor români nu a avut neapărat o influență covârșitoare asupra situației demografice a României din numărul total al emigranților estimat la aproximativ 3 milioane de persoane, numărul medicilor migranți se cifrează la aproximativ 20 de mii, însă migrația lor are efecte relevante în spațiul socio-economic.

Nu putem să nu ne gândim la efectele demografice indirecte ca urmare a calității necorăspunzătoare a serviciilor de sănătate cu implicații asupra ratei mortalității sau de descurajare a natalității. În plus mai este un factor cu influență negativă asupra natalității: emigrarea femeilor din domeniile cu înaltă calificare necesită de multe ori perfecționarea profesională continuă, asadar mai puțin timp disponibil pentru viața de familie.

b.Punerea în pericol sistemul de sănătate din România

Bolile care provoacă multe decese în rândul oamenilor în România par a fi legate de specialitățile afectate de migrația medicilor ca de exemplu: anestezia, cardiologia, medicina de urgență, chirurgia, etc. Prețurile mari ale tratamentelor medicale/medicamentelor sunt legate în mod direct de o reformă neînplinită a sistemului de sănătate. Dacă mai adaugăm lângă aceasta pierderea resursei umane inclusive prin emigrarea cadrelor medicale, putem să conturăm un o imagine a pericolului pe care îl reprezintă migrația forței de muncă asupra sistemului de sănătate și a stării generale de sănătate a populației României. Așa cum amintit deja, România se situează în prezent pe ultimele locuri din Europa la majoritatea indicatorilor cu privire la starea de sănătate a populației (tratamente, mortalitate infantilă, morbiditate, mortalitate nejustificată). Se pune întrebarea care ar fi soluția? O politică de atragere/menținere a resursei umane ar trebuie să fi un obiectiv major și un prim pas în vindecarea sistemului de sănătate din România, mai ales că personalul medical care s-ar întoarce în România ar beneficia de o experiență transculturală și profesională utilă.

3.3.2 Efecte asupra economiei țării

O consecință generală a migrației este efectul creșterii economiei pe termen lung. Există o corelație directă și pozitivă între gradul de educație al oamenilor și creșterea economică. Migrația forței de muncă în domeniul sănătății (dar și în alte domenii înalt calificate) reprezintă o externalitate negativă pentru țară. Pierderea capitalului cultural, resurselor publice investite în formarea profesională a medicilor afectează societatea. Putem să vorbim în acest caz despre costuri: “costul formării” și “ costul specializării”. “Costul formării” sunt cheltuielile publice pe care un stat le suportă pentru a produce un adult gata pregărit (educație, sănătate) până la vârsta majoratului adică până la 18 ani. „Costul specializării” sunt resursele publice investite în formarea profesională superioară ( formarea medicilor de exemplu).

În România cheltuielile anuale cu pregătire unui student la medicină în prezent sunt de 8.000 Ron iar pentru un rezident aproximativ 21.000 Ron/ an. Pentru formarea unui medic pe o perioadă de 6-11 ani (6 ani de facultate și de la 3 la 5 specializare sau rezidențiat etc) statul român plătește aproximativ 70.000 Ron (20.000 euro). (sursa )Dacă din țară până în prezent au plecat aproximativ 20.000 de lucrători din domeniul sănătății aceasta înseamnă că statul român a pierdut în jur 400 milioane de euro, presupunând că pentru toți cei plecați costurile au fost suportate de către stat. Pierderea totală pentru un emigrant devine astfel semnificativă, compusă din două tipuri de cheltuieli publice („costul formării” și „costul specializării”) precum și cheltuielile suportate de familie adică cheltuielile private. Migrația forței de muncă duce și la eroziunea clasei de mijloc, care este piatra de temelie a oricărei societăți moderne.

Această migrație a forței de muncă, a creierelor din România nu poate fi stopată în viitorul apropiat, dar poate să fie controlată și trebuie să fie gestionată eficient și folosită în interes național. Aceaasta reprezintă o urgență și este necesară dat fiind faptul că foarte multe țări folosesc pârghii de natură bugetară, economică pentru atragerea de specialiști din țările în curs de dezvoltare / mai puțin dezvoltate. Putem să afirmăm că există o adevărată “competiție fiscală” care se derulează azi în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare.

„Armele” folosite de către autoritățile publice din aceste țări sunt diverse: creșterea salariilor și/sau diminuarea impozitelor pentru cercetători și intelectuali (în Marea Britanie, Austria, Suedia, Olanda, Franța), reduceri sau scutiri de impozite pentru companiile care investesc în cercetare (Irlanda), realizarea de investiții publice în cercetare (Irlanda, Germania, Franța, Marea Britanie) ș.a. .

CONCLUZIA

Țările Uniunii Europene care ”atrag” personal medical, alături de cele care sunt o ”sursă” de personal medical pregătit, au responsabilitatea morală de a contribui la identificarea unor soluții etice la problema insuficienței globale și a distribuției defectuoase a personalului medical și la demersul de întărire a sistemelor de sănătate.

România a oferit lumii cadre medicale în valoare de peste 600 de milioane de euro (veyi cum impaci cifrele, mai sus aveai 400 de milioane si la un ,oment vb de miliarde)și asta numai în ultimul deceniu. Suntem nevoiți să căutăm soluții pentru că migrația ( în special emigrarea din România) a luat forma unei crize evidente. Indiferent de domeniu, atunci când vorbim despre muncă, locuri de muncă, avem în față realitatea plecării personalului calificat (dar nu numai), de cele mai multe ori în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, condiții mai bune și unei vieți mai bune în stăinătate. În ultimii ani auzim din ce în ce mai des despre o criză a angajaților, a “oamenilor”. Problemele se manifestă în prea multe domenii pentru a ignora această realitate, inclusiv în domeniul sănătății. Este posibil să trecem în mai puțin decît 20 de ani de la o România care își trimite muncitorii înainte de vârstă la pensie, la o Românie cu probleme majore legate de forța de muncă? Cum am putea totuși trece la formularea unei concluzii? Care ar fi soluția?

Ungaria, țară vecină, s-a confruntat cu același fenomen de migrație a personalului medical. Ca parte a soluției, prin voință politică, a modificat Constituția în sensul existenței unui: “contract pe care studenții maghiari au fost obligați să îl semneze și care le impunea să muncească în țară un anumit număr de ani, după terminarea studiilor, iar în caz de emigrare, trebuiau să returneze costurile plătite de stat pentru educația lor într-o anumită perioadă de timp”. O astfel de soluție poate fi aplicată și în România, cu atât mai mult cu cât pe agenda publica a mai existat acest subiect în anii 2000. Propunerea nu a fost agreată la acel moment, așa încât e nevoie de o poziție formă a statului român și a instituțiilor sale pentru un program mai larg la nivel european care să ofere compensații țărilor care dau specialiști într-un mod organizat.

Putem discuta despre soluții de tip intern (politica de salarizare a personalului medical, reducerea corupției din sistem, reducerea ingerinței politicului în actul managerial/medical, ect); despre soluții mediate cu partenerii europeni sau chiar de soluții generate de către Bruxelles.

În prezent țările mai bogate, care sunt destinațiile favorite ale medicilor (Franța, Germania, Italia, regatul Unit al Marii Britanii) care sunt membre ale Uniunii Europene profit de situația țărilor mai sărace din care pleacă medicii și lucrători în domeniul sănătății. Exodul medicilor este o problemă națională, prin urmare prima intervenție trebuie să aibă loc la acest nivel. Problema complex a câștigurilor financiare ( uneori de 5-10 ori mai mici decît în țări le dezvoltate) generează un veritabil exod. Parte a oricărei soluții este așadar, rezolvarea acestei problem. Alături de aceasta trebuie să ne gândim la depolitizare, profesionalizare, o mai bună organizare, și un grad detransparență ridicat.

Trebuie să luăm în calcul și o serie de alte aspect cum ar fi: inovațiile tehnologice, comerțul global, schimbările instituționale. În ceea ce privește Codul Global de Practică elaborat Organizația Mondială a Sănătății în 2010, acesta cuprinde o serie de recomandări pe patru paliere: educație, reglementare, stimulente financiare, suport profesional și personal. Acest codu are la bază 7 principii fundamentale, ca de exemplu etică în recrutarea internațională (adică să nu se recruteze personal dintr-o zonă unde unde există o posibilitate ridicată ca sistemul de sănătate să aibă de suferit) și tratarea echitabilă (dacă l-am luat la mine în țară, trebuie să îi ofer absolut toate condițiile ca și celor din țara gazdă).

Ca state membre ale Organizație Mondiale a Sănătății (OMS), care au adoptat acest  codu global de practică al OMS privind recrutarea internațională a personalului medical, țările care ”atrag” personal medical au responsabilitatea să respecte și să protejeze drepturile personalului medical recrutat din exterior, să extindă acordurile bilaterale și memorandumurile de înțelegere, să sprijine programele care încurajează migrația circulară, dar mai ales să găsească o formulă de a acorda țărilor ”sursă” compensații financiare și asistență tehnică pentru a-și întări sistemele de sănătate.  Țările ”sursă”, printre care și România, trebuie să fie active în a-și promova aceste drepturi.

O posibilă soluție ar putea ține și de promovarea ideii nu a unei angajări cu salariu fix, indiferent de numărul de pacienți internați/operați pe lună, ci a unui contract de prestări servicii de tip liberal. O altă soluție identificată de la nivelul ministerului ar putea fi posibilitatea de a se redirecționa 2% din impozitul pe venit către un fond de creștere a veniturilor medicilor.

Încă o soluțiea ar putea fi reprezentată de încercările de a influența activitățile economice ale migranților cu utilizarea transferurilor lor financiare dar în domeniul sănătății aceasta ar conduce la distorsiuni.

E foarte important să înțelegem mecanismele care pot fi puse în aplicare pentru a face față provocărilor privind forța de muncă din domeniul sănătății, să sprijinim acele direcții de acțiune privind consolidarea resurselor umane atât în România cât și la nivel european.

În ultimii 20 de ani pentru mulți români munca în stăinătate a reprezentat o soluție ce răspundea preponderant nevoilor economice. Se pune totuși întrebarea dacă statul are voie sănu intervină în această decizie individuală – migrația. Cine are de câstigat și cine pierde de fapt? Câștigă în primul rând migranții, care au în medie perspectiva unor salarii în termeni reali de până la cinci-șase ori mai mari sau chiar mai ridicate decât în România. Se poate presupune că și gospodăriile celor plecați vor fi avantajate de migrație. În condițiile din România, principalii câștigători de pe urma migrației nu sunt însă gospodăriile migranților, nici muncitorii rămași, ci cei care “atrag” personal medical –prin urmare pierderea este înregistrată de România care este o “sursă”.

Toate acestea au impact direct asupra pieței muncii, economiei, educației dar și implicații directe din perspectivă politică. Politicile de migrație, cele care privesc controlul fluxurilor, ar trebui să fie mai bine gestionate, problemele generate nu au provenit, pentru România, direct din consecințele negative ale migrației masive ale forței de muncă, ci tocmai din presupusele ei efecte pozitive pe termen scurt. Guverne succesive au mizat pe raționalitatea migranților, participând deci la plecarea acestora. Trebuie să înțelegem că resursele umane sunt implicate în tot ceea ce înseamnă activitate economică. Practic, vorbim de oameni, de planificarea și gestionarea unei resurse extrem de importante, la fel de importante ca și materiile prime și resursele energetice.

Fără oameni nu este posibilă nici o acțiune, indiferent de tipul ei. Vorbim dincolo de orice de implicațiile pe care această forță le are, forță care este de multe ori privită superficial și considerată doar ca modalitate de atingere a unor obiective. Societatea înseamnă oameni. Acești oameni, angrenați în diverse acțiuni, creează sau distrug, dezvoltă, exploatează, restructurează, resurse, pornesc războaie, creează opere de artă sau arme. Societatea în sine este guvernată de reguli care îi permit dezvoltarea într-o anume direcție și funcționarea în anumiți parametri.

Regulile sociale și politice se schimbă permanent, într-o mișcare continuă care ne influențează pe toți, într-o societate aflată într-o interdependență din ce în ce mai accentuată. Căutarea de resurse, lupta pentru ele, motivația satisfacerii unor nevoi cel puțin bazale sunt însă  comune. Noi trebuie să găsim soluții, noi trebuie să gestionăm migrația forței de muncă și nu numai în domeniul sănătății. Pentru controlul fenomenului trebuie bine cunoscute cauzele, altfel vom încerca să tratăm doar efectele. Slaba cunoaștere a fenomenului și a motivației duce la stabilirea unor politici care nu duc la rezultatele scontate. Este necesară colaborarea la nivel internațional cu privire la acest fenomen (atât la nivel de cunoaștere cât și la nivel de control), iar în ceea ce privește politicile în domeniu ale României, preferabilă ar fi găsirea unor soluții proprii, neexcluzând aici eventualele soluții venite de la Brielles, dar nici așteptând rezolvarea unei crize prin intervenția unui terț. România trebuie să-și promoveze imaginea și interesele pe piața internațională a forței de muncă în domeniul sănătății dar nu numaiatât. Este necesară continuarea studiile cu privire la cauzele reale ale migrației, fără întelegerea cărora vom continua sa tratăm disparat efecte, pe crearea unor proiecte viabile de reatragere și susținere a tinerilor cu potențial.