Migratia Internationala a Fortei de Munca In Conditiile Globalizarii

Migrația internațională a forței de muncă este un fenomen ce ia o amploare tot mai mare practic în toate țările lumii, indiferent de gradul lor de dezvoltare, fiind influențat, în primul rând, fenomenele și procesele legate de tranziția la societatea post-industrială ce au loc în prezent în lume, precum globalizarea, progresul tehnico-științific, noua ordine economică etc. Procesul de globalizare deschide noi oportunități pentru cooperarea internațională, în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilități de acțiune și furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei și de activități. Și chiar dacă noile evoluții introduc numeroase elemente de incertitudine și pot conduce în anumite situații inclusiv la confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile. De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiții pentru creșterea și dezvoltarea economică și noi alternative pentru atingerea acestor obiective, dar, că acestea ridică în același timp și numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în tranziție.

Migrația devine o problemă și un imperativ al vremurilor noastre. În fiecare an milioane de persoane își părăsesc țara în căutarea unui loc mai sigur pentru ei și membrii familiilor lor. Majoritatea sunt motivați de veniturile mai mari pe care le pot obține în țara gazdă, precum și de oportunitățile pe care le oferă acestea, în timp ce alții sunt forțați să-și părăsească țara din cauza foametei și sărăciei, calamităților naturale și degradării mediului înconjurător sau datorită conflictelor armate și persecuției.

În timp ce motivația de bază a migrației rămâne constantă, apar schimbări semnificative în direcția, volumul, compoziția și impactul migrației.

Migrația populației este, înainte de orice, expresia disproporției între dezvoltarea economică și demografică a țării. Creșterea populației într-un ritm superior celui de dezvoltare economică a țării conduce la apariția surplusului forței de muncă, și în consecință, o parte din populație este nevoită să emigreze pentru a-și găsi un loc de muncă. Când migrația atinge dimensiuni de masă – aceasta indică nu doar necorespondența între nivelul de dezvoltare și creștere a populației, ci reprezintă și o reflectare a contradicțiilor interne ale societății, a aprofundării și persistenței situațiilor de criză din țară.

Migrația forței de muncă, prin dimensiunile pe care le atinge astăzi, este nu doar o particularitate a pieței moderne a forțelor de muncă, ci și o caracteristică a economiei mondiale în ansamblu. Potrivit lui Lazaroiu S.[1] „într-o lume aflată într-un proces de globalizare ale cărui elemente fundamentale sunt circulația bunurilor și a capitalului, migrația forței de muncă cunoaște un decalaj important fața de primele două, în sensul rămânerii în urmă”, „existând o nevoie presantă de recunoaștere a migrației ca resursă de dezvoltare”, nivelul remitențelor fiind de două ori mai mare decât ajutoarele financiare destinate țărilor în curs de dezvoltare.

În ultimii ani, OIM a fost preocupată de studierea efectelor pe care globalizarea proceselor economice le au asupra ocupării pieții muncii. Cocluziile se focalizează pe analiza asupra pieților și câștigurilor sau pierderilor economice potențiale decât asupra efectelor produse de către mondializare în viața și activitatea persoanelor.

În acest context, în 2002, OIM a lansat o Comisie mondială asupra dimensiunii sociale a mondializării. Raportul Comisiei, întitulat O mondializare justă: a crea oportunități pentru toți, a fost publicat în februarie 2004.

Prin intermediul acestei comunicări, Comisia Europeană intenționează să contribuie la dezbaterea pentru o globalizare echitabilă și durabilă.

Globalizarea se traduce printr-o integrare treptată a economiilor și societăților. Aceasta evoluează sub impulsul noilor tehnologii, al noilor relații economice și al politicilor naționale și internaționale puse în aplicare de o multitudine de actori (guverne, organizații internaționale, întreprinderi, piața muncii, mass-media, societatea civilă). Globalizarea a adus avantaje semnificative pentru un număr important de persoane din întreaga lume. Au fost create locuri de muncă de o mai bună calitate și mai bine remunerate în regiuni ale lumii în care supraviețuirea populației depindea până atunci aproape exclusiv de agricultură.

Avantajele globalizării sunt însă în continuare repartizate în mod inegal între țări și în interiorul acestora. Rezultatele integrării economice la nivel mondial sunt dezechilibrate și adeseori defavorabile actorilor vulnerabili, fie că este vorba despre regiuni, sectoare sau lucrători. Pentru a fi cu adevărat durabilă, globalizarea trebuie să asigure o dezvoltare socială mai echitabilă pentru toți.

Uniunea Europeană se străduiește de multă vreme, atât în interiorul său, cât și la nivel internațional, să garanteze că progresele economice ale globalizării sunt însoțite de progrese sociale.

Datorită experienței proprii în materie de integrare regională, Uniunea Europeană reprezintă un model pertinent de integrare economică, politică și socială. Chiar dacă acest model și strategia de la Lisabona, adoptată de șefii de stat sau de guvern în 2000, care îl pune în practică, nu pot fi pur și simplu transpuse în alte părți ale lumii, unele dintre aspectele sale prezintă interes pentru acestea.

UE a creat o piață unică permițând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, consolidată prin punerea în aplicare a Uniunii economice și monetare. Aceasta urmează politici care se consolidează reciproc pentru a răspunde nevoilor de competitivitate, ocupare a forței de muncă, progres social și mediu durabil. Sistemul pus în practică de Uniunee Europeană a permis ca această integrare economică să ducă la o îmbunătățire a condițiilor de viață și de muncă ale cetățenilor europeni, în special în statele membre cel mai puțin dezvoltate. În acest sens, UE a pus accentul pe structuri instituționale solide, interacțiunea între acestea, implicarea actorilor prin intermediul dialogului social european, normele fundamentale în domeniul muncii, cum sunt nediscriminarea în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și egalitatea de șanse între femei și bărbați, norme minimale privind sănătatea și securitatea profesională și condițiile de muncă, sisteme naționale de protecție socială solide, o investiție în capitalul uman, calitatea locurilor de muncă și, de manieră generală, respectarea drepturilor omului și a statului de drept.

Uniunea Europeană este conștientă de multă vreme că este esențial ca eforturile sale pentru o globalizare echitabilă să se traducă în egală măsură în politica sa externă.

UE a profitat de oportunitatea oferită de diversele acorduri de parteneriat economic pe care le-a încheiat pentru a introduce în acestea elemente esențiale pentru o globalizare durabilă. Astfel, Uniunea Europeană și-a axat politica externă pe legăturile dintre comerț și dezvoltare, cooperarea pentru dezvoltare axată pe sărăcie, normele fundamentale în domeniul muncii, responsabilitatea socială a întreprinderilor, mediul, dezvoltarea durabilă, dar și statul de drept, drepturile omului și democratizare.

Uniunea Europeană integrează aceste elemente în acordurile bilaterale pe care le încheie cu toate țările și cu numeroase organizații regrupate la nivel regional. În plus, prin intermediul sistemului generalizat de preferințe, Uniunea Europeană oferă un acces preferențial țărilor în curs de dezvoltare care respectă în mod efectiv normele fundamentale din domeniul muncii.

UE susține, de altfel, diferitele procese de integrare regionale. Acestea permit o mai bună integrare în economia mondială și, astfel, maximizarea avantajelor globalizării pentru participanții lor.

Pe de altă parte, prin „politica europeană de vecinătate”, Uniunea intenționează să creeze, împreună cu țările cu care se învecinează în Est și în Sud, o zonă de stabilitate și de prosperitate.

UE nu neglijează nici sectorul privat, care trebuie, de asemenea, să participe, în mod complementar, la eforturile pentru o globalizare echitabilă.

Chiar dacă Uniunea Europeană se angajează în mod activ, prin politicile sale, în favoarea dimensiunii sociale a globalizării, eforturile sale trebuie sporite, atât la nivel european, cât și la nivel internațional. Fondurile structurale ar trebui să servească la punerea în practică îmbunătățită a restructurărilor economice și sociale. Toți actorii sunt invitați să anticipeze, să declanșeze și să absoarbă schimbările. Pentru a evalua mai bine consecințele sociale ale globalizării și a-și concentra mai bine activitățile în domeniul ajutorului extern, UE intenționează să promoveze integrarea dimensiunii sociale în cadrul conceperii și punerii în aplicare a diferitelor programe și proiecte din regiunile și țările terțe.

Acțiunile Uniunii Europene pentru țările în curs de dezvoltare nu trebuie totuși să mascheze responsabilitatea importantă care le revine acestora în gestionarea globalizării și a dezvoltării sociale.

Contribuția instituțiilor internaționale la o globalizare durabilă, inclusiv promovarea locurilor de muncă decente, este, de altfel, esențială. Organizația Mondială a Comerțului, instituțiile financiare internaționale, Organizația Internațională a Muncii și toate organele Națiunilor Unite trebuie să participe în mod coerent și coordonat la acest obiectiv.

Având în vedere Raportul asupra muncii în lume 2008: Inegalitățile în privința veniturilor în conjunctura mondializării financiare [2, 181 p.], elaborat în cadrul OIM, accentuăm faptul că inegalitățile în privința veniturilor au continuat să se adâncească de manieră semnificativăîn majoritatea regiunilor lumii și vor continua să crească în contextul crizei financiare actuale.

Raportul menționează faptul că există o percepție foarte răspândită în numeroase state confrom căreia mondializarea nu funcționează în onteresul majorității populației. De aceea efidarea politică constă în a asigura mijloace adecvate pentru a încuraja ocuparea forței de muncă, învățarea și investițiile, evitându-se inegalitățile în privința veniturilor.[3, pp.44-47, 322 p ].

La nivel global la 10 iunie 2008 a foat adoptată Declarația OIM privind justiția socială pentru o mondializare echitabilă. Este a treia mare declarație de principii și politici adoptate de Conferința Internațională a Muncii după Constituția OIM din 1919. Ea se bazează pe Declarația de la Philadelphia din 1944 și pe Declarația OIM privind principiile și drepturile fundamentale ale muncii din 1998. Declarația din 2008 este expresia viziunii contemporane a misiunii OIM în era globalizării.

Această importantă declarație este o reafirmare fermă a valorilor Organizației. Ea este rezultatul consultărilor tripartite avute urmare a raportului Comisiei mondiale privind dimensiunea socială a globalizării. Adoptând acest text, reprezentanții guvernelor și organizațiilor de angajatori și de lucrători din 182 de State Membre subliniază rolul determinant al Organizației în a ajuta eforturile pe care le-au depus pentru promovarea progresului și justiției sociale în contextul globalizării. Împreună, acești actori s-au angajat să întărească capacitatea OIM de a promova obiectivele sale, prin Agenda muncii decente. Declarația instituționalizează conceptul de muncă decentă elaborat de OIM în 1999, punând-o în centrul politicilor Organizației  pentru atingerea obiectivelor sale constituționale.

Declarația apare într-un moment crucial pe plan politic, reflectând consensul larg privind  necesitatea de a da o dimensiune socială puternică globalizării astfel încât rezultatele să fie mai bune și să se repartizeze mai echitabil între toți. Ea constituie un început pentru promovarea unei globalizări echitabile bazată pe munca decentă, precum și un instrument practic pentru accelerarea aplicării Agendei pentru o muncă decentă la nivelul statelor. De asemenea, este reflectarea unei viziuni productive deoarece evidențiază importanța întreprinderilor viabile în  crearea mai multor posibilități de ocupare și de câștigare a unor venituri pentru toți. Declarația este expresia caracterului universal al Agendei muncii decente: toate statele membre ale Organizației trebuie să pună în practică politicile fondate pe obiective strategice – ocupare, protecție socială, dialog social și dreptul la muncă. În paralel, pune accentul pe o abordare globală și integrată, recunoscând că aceste obiective sunt „nedisociabile, interdependente și consolidate în mod reciproc”, și veghează ca aceste norme internaționale ale muncii să-și îndeplinească rolul în realizarea pe ansamblu a obiectivelor sale. Declarația invită OIM să-și ajute membrii în eforturile lor în a asigura punerea ei în practică în funcție de nevoile și circumstanțele naționale. În acest scop, prezintă o provocare pentru Conferința Internațională a Muncii, Consiliul de administrare și Biroul Internațional al Muncii. Declarația furnizează șefilor de state și decidenților o abordare echilibrată care conectează populația și soluțiile productive pe plan național, oferind în mod egal o platformă comună de guvernare la scară internațională. Ea contribuie la coerența politicilor în favoarea dezvoltării durabile în strategiile naționale, printre organizațiile internaționale și în cooperarea pentru dezvoltare, regrupând obiectivele sociale, economice și de mediu. În această privință, ea subliniază că organizațiile internaționale și regionale ale căror mandate se înrudesc în domenii complexe, pot aduce o contribuție importantă în punerea în practică a unei abordări integrate care să invite la promovarea muncii decente. Ea arată ca urmare a faptului că politica schimburilor comerciale și a piețelor financiare are repercusiuni asupra muncii impune OIM să evalueze aceste efecte în scopul atingerii obiectivelor care constau în plasarea muncii în centrul politicilor economice. Declarația invită, de asemenea, la dezvoltarea de noi parteneriate cu entități non-statale și actori economici, cât și companii multinaționale sau sindicatele care operează la nivel mondial, cu scopul îmbunătățirii eficacității programelor și activităților operaționale ale OIM.

Declarația privind justiția socială pentru o globalizare echitabilă este o nouă declarație de încredere în OIM. Ea se bazează pe valorile și principiile incluse în Constituția OIM și le consolidează pentru a permite să facă față provocărilor secolului XXI. Declarația reflectă încrederea Organizației în relevanța  viziunii și a mandatului său, printr-o hotărâre deplină de a-și asuma responsabilitățile care-i revin în prezent. Declarația apare în contextul unei incertitudini răspândite în lumea muncii, a abuzurilor drepturilor angajaților, a preocupărilor crescute în cursul globalizării și ale nevoii ca organizațiile internaționale să lucreze împreună mai bine în abordarea acestor probleme. Ea subliniază mai ales avantajul comparativ unic și legitimitatea OIM fondate atât pe tripartitism, cât și pe experiența practică, bogată și complementară dobândită prin constituenții săi – guverne, angajatori, lucrători – în abordarea politicilor economice și sociale care influențează viața și oamenii. obiective, ca aceasta să devină realitate și să ducă la un mai mare respect al demnității umane și prosperitate globală, în scopul de a răspunde nevoilor și speranțelor indivizilor, ale familiilor și ale comunităților din lumea întreagă.

În 2009, Conferința Internațională a Muncii a adoptat Pactul mondial pentru ocupare, care și-a prpus să stimuleze guvernele statelor membre să adopte strategii de relansare economică bazate pe investiții, ocupare și protecție socială, pe reducerea decalajelor economice și crearea de locuri de muncă decente. Pactul propune o serie de politice referitoare la: stimularea ocupării, lărgirea ariei de protecție socială, respectarea normelor internaționale ale muncii, promovarea dialogului social și asigurarea unei mondializări echitabile. Și Consiliul European în 2010 [4, pp. 84-86, p. 289.], a adoptat Strategia Europa 2020, care a stabilit cinci obiective:

1. Ocuparea forței de muncă – o rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani;

2. Cercetare și dezvoltare – alocarea a 3% din PIB-ul UE pentru cercetare și dezvoltare;

3. Schimbările climatice și utilizarea durabilă a energiei – reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiții favorabile) față de nivelurile înregistrate în 1990; creșterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%; creșterea cu 20% a eficienței energetice.

4. Educație – reducerea sub 10% a ratei de părăsire timpurie a școlii; creșterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani.

5. Lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale – reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale.

Criza economică a dus la creșterea dramatică a ratei șomajului, iar schimbările demografice riscă să reducă și mai mult forța de muncă disponibilă. O mai mare participare la piața forței de muncă ar avea un impact semnificativ asupra viitoarei creșteri a Europei.

Bibliografie:

Lazaroiu S. Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene, studiu publicat în „Harta actorilor și problema aderării României la Uniunea Europeană”, 2003, Fundația pentru o Societate Deschisă, București 2003.

World of World Report 2008: Income inegalities in the age of financial globalization, International Labour Organisation, Geneva, 2008.

Voiculescu N., Dreptul social european, ed. Universul Juridic, București, 2014.

Radu Roxana Cristina, Dreptul Uniunii Europene privind relațiile de muncă, ed. Aius, Craiova, 2013.