Migratia In Europa; Provocari Privind Securitatea
=== d685838317fadb4c4e49661390a3832d3b49fe97_396310_1 ===
Universitatea
Facultatea de Științe Socio-Umane
Specializarea Relații Internaționale și Sisteme de Securitate
Situația refugiaților în Europa. Provocări asupra securității
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Problematica refugiaților în actuala paradigmă a securității
Situația refugiaților – o provocare democratică
Situații critice ale refugiaților în ultimul deceniu
Imaginea publică a refugiaților
Capitolul II. Studiu de caz: Situația refugiaților în Europa
Metode de cercetare
Ipotezele cercetării. Pseudo-criză sau criză a refugiaților în 2015
Interpretarea datelor
2.3.1. Afluxul de refugiaților sirieni din 2015
Concluziile cercetării. Măsuri de securitate adoptate de UE
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Introducere
Teza „Situația refugiaților în Europa. Provocări asupra securității” își propune să prezinte într-o perspectivă obiectivă efectele unui eveniment contemporan, care a creat întrebări în privința pregătirii Uniunii Europene din punct de vedere al strategiilor de securitate. Afluxul de refugiați, îndeosebi sirieni, din perioada 2014-2015 a divizat interesele UE, existând state care au susținut eficiența unui sistem proporțional de găzduire a acestora, totodată unele state membre considerând măsura de securitat ca fiind una inadecvată.
Demersul de cercetare se bazează pe concepte teoretice privind securitatea unui stat suveran, precum și strategii de integrare a refugiaților. În acest sens, sunt analizate principii naționale de bază, precum și norme europene care reglementează fluctuația de persoane non-cetățeni europeni în spațiul comunitar. România, ca membru al Uniunii Europene, este așteptată să armonizeze legislația națională cu acquis-ul comunitar, pentru a gestiona cât mai bine situția refugiaților care tranzitează teritoriul țării sau decid să se stabilească în România.
Literatura de specialitate folosită pentru această lucrare este disponibilă în bibliotecile naționale și internaționale. Întrucât există un vid de literatură de specialitate internă pe tema refugiaților, au fost consultate surse externe precum cărți dedicate schimbărilor democratice la nivel mondial, securitate națională și internațională, conflictului internațional, terorism, integrarea de noi state în Uniunea Europeană, acquis comunitar privind refugiații. De asemenea, au fost consultate rapoarte ale unor organizații internaționale precum OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), pentru a obține detalii obiective și actuale asupra fenomenului de mișcare a populație în spațiului european. Migrația în cadrul UE, incluzând și cazul refugiaților, nu este un eveniment unic, afectând în acest moment UE. Este esențială abordarea curentă a fenomenului, în perioada 2014-2016 existând un număr impresionant de refugiați, cu precădere din țări afectate de conflicte politice sau economice precum Siria sau Afghanistan. Reacția UE a fost contradictorie, existând state precum UK care au considerat că refugiații din spațiul asiatic reprezintă o amenințare la adresa siguranței naționale, precum și state precum Germania care au încurajat fenomenul.
Vor fi consultate pentru elaborarea tezei surse multiple, cu precădere surse externe. Sursele interne folosite sunt un document al Ministerului Afacerilor Externe, Cartea verde a diplomației multilaterale, precum și articole de presă, care evidențiază modul de percepție a opiniei publice privind situația refugiaților. Sursele externe folosite sunt rapoarte precum Media Image, Community Impact elaborat de International Policy Institute, Aylan Kurdi: A Single Image Transformed the Debate on Immigration creat de Universitatea din Sheffield, raportul Migration Policy Debates elaborat de OECD și raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route creat de UNHCR (Agenția Națiunilor Unite pentru Refugiați). În egală măsură, informația regăsită în rapoarte oficiale este completată de informația regăsită în media, drept imagine a opiniei publice asupra subiectului de cercetare.
În abordarea acestei problematici, am considerat necesar să analizez o diversitate de rapoarte și studii existente pe tema menționată, pentru a obține o imagine obiectivă și completă asupra situației refugiaților din perioada 2014-2015. Studiile sau rapoartele menționate sunt coordanate de organizații mondiale sau internaționale precum Agenția Națiunilro Unite pentru Refugiați sau International Policy Institute, surse credibile de informare prin expertiza îndelungată în ceea ce privește imigrarea sau situația refugiaților, precum și a solicitanților de azil. În ciuda acestei caracteristici, am considerat oportun să includ în demersul de stabilire a literaturii de specialitate cât mai multe documente, pentru a crește nivelul de obiectivate al demersului, dar și pentru a obține cât mai multe informații esențiale despre tema studiată.
Pentru atingerea obiectivul fixat, de a prezența obiectiv și complet situația refugiaților din perioada 2014-2015 în Europa, am structural proiectul de cercetare pe trei direcții de cercetare interdependente: analiza SWOT a strategiilor de securitate adoptate de UE, analiza comparativă a documentelor care analizează afluxul de refugiați în spațiul european în perioada amintită, precum și percepția media asupra temei abordate. Direcțiile de cercetare propuse sunt preponderente cantitative, analiza media fiind o metodă calitativă, incluzând analiza unor texte sau imagini care reflectă situația refugiaților între 2014-2015.
Obiectivul principal al tezei este de a analiza situația refugiaților în Europa din perioada 2014-205, care a fost segmentat în obiective secundare, interdependente, precum: definirea statului de refugiat din punct de vedere al drepturilor și responsabilităților asociate, recurența situațiilor critice a refugiaților în spațiul european, precum și percepția publică asupra situației refugiaților. La rândul lor aceste obiective au fost împărțite în subteme ale tezei precum perspectiva UE în privința refugiaților sau poziția României ca stat membru UE în cazul presupusei crize a refugiaților din perioada amintită.
Cercetarea propusă este una transdiciplinară, axându-se pe importanța strategiilor de securitate privind refugiații, totodată incluzând și aspecte complementare, precum percepția socială a refugiaților, exprimând informații din domeniul civil.
Limitele acestei teze sunt evidențiate de inexistența unei literaturi de specialitate autohtone, studiile și rapoartele amintite existând în mediul academic, dar nefiind încă traduse.
Capitolul I. Problematica refugiaților în actuala paradigmă a securității
Situația refugiaților – o provocare democratică
La nivel global, situația refugiaților este tratată ca fiind o responsabilitate atât națională, dar și internațională de a oferi un context democratic de evoluție a acestora, incluzând respectarea drepturilor elementare precum dreptul la adăpost sau hrană, precum și asigurarea unei adaptări la mediul social al țării care i-a primit, menționându-se accesul pe piața muncii sau accesul la educație. Conform rezoluții SG/SM/8417-SC/7523 a Secretarului General a Națiunilor Unite, urmărirea securității naționale prin încălcarea sau limitarea drepturilor omului este o perspectivă „unilaterală, contradictorie, și pe termen lung, subminatoare pentru democrație” (Bianchi, Keller, 2008, 416).
Imaginea refugiatului este una peiorativă a unei persoane "fără acte" (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 105) într-un context socio-politic marcat de necesitatea de a înregistra și monitorizare fiecare detaliu al vieții cotidiene. Comparativ cu cetățenii unui stat, refugiații sunt priviți ca entități „înghețate” (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 105), rareori capabile să se integreze pe piața muncii locale sau în comunitatea locală, preferând o existență solitară în centre speciale, prin intermediul cărora își pot păstra identitatea colectivă, cum este cazul numeroaselor campusuri din Orientul Mijlociu, adăpostind peste 3 milioane de palestinieni. Exodul palestinian, debutând cu 1948 a motivat Națiunile Unite să creeze o agenție specifică, pentru a monitoriza și îmbunătăți situația refugiaților palestinieni, fiind primul demers la nivel mondial de gestionare a fenomenului de migrație, implicit a refugiaților și a solicitanților de azil (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 105). Deși este un stereotip social, imaginea refugiatului palestinian de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial tinde să orienteze negativ discursul public la nivel național și internațional (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 94).
În cazul Uniunii Europene, în spațiul public tema gestionării fluxului de refugiați, fără a acționa inuman, a devenit recurentă în ultimii cini ani. Există state membre precum Italia sau Germania, devenite o țintă predilectă a refugiaților în căutare de protecție socială sau politică, precum și în ipostază de posibilitate de dezvoltare economică sau educațională. Germania și Franța, drept state membre fondatoare ale Uniunii Europene, și-au exprimat constant poziția susținătoare, considerând că primirea refugiaților reprezintă respectarea drepturilor fundamentale ale omului, dar state membre precum Regatul Unit al Marii Britanii și-au manifestat scepticismul în privința necesității UE de a "deschide" porțile unor categorii sociale, care pot prezenta riscul iminent de a nu se adapta la realitățile sociale, politice, economice sau sociale ale spațiului european (Bilgic, 2013, p. 24).
Europa a fost afectată de situații dificile, chiar crize ale refugiaților în ultimul deceniu, existând o preocupare constantă atât a autorităților europene la nivel de spațiu comunitar, dar și al autorităților naționale, pentru a gestiona corespunzător situația acestora. În ultimul deceniu, momente decisive ale strategiilor europene de a trata refugiații amintesc de exodul refugiaților balcanici în momentul separării Republicii Iugoslavia. În cazul Bulgariei, de exemplu, peste 218.000 de bulgari au părăsit țara, migrând îndeosebi spre Turcia, fiind unul dintre cel mai mare nivel de migrație europeană în zona Balcanilor în perioada postcomunistă, după momentul 1989 (Black, Engbersen, Godfried, Panțîru, 2010, 211).
Un alt moment crucial în cazul migrației europene a fost reprezentat de cele trei valuri de refugiați afghani din UK ca urmare a războiului civil care a afectat acest stat (O'Neil, 2010, 3), creând tensiuni sociale în cadrul statului britanic, existând deopotrivă reprezentanți ai partidelor sau ai societății civile care îi priveau pe refugiații afghani drept o amenințare, dar și reprezentanți ai principiului de respectare a unui tratament democratic, pe baza drepturilor fundamentale ale omului. De cealaltă parte, în cazul SUA, tema refugiaților a fost influențată în mod esențial de strategiile politice post-Războiului Rece, creând un sentiment de insecuritate socială, întrucât după 1970 cererile de azil sau primirea refugiaților a devenit un proces "generos" (Rudolph, 2006, 64) din partea autorităților americane, deși populația și-ar fi dorit un ritm mai lent de absorbție. În mod concret, peste 96% dintre cererile de azil sau asistența acordată refugiaților s-a îndreptat către persoane provenind din țările comuniste sau state ale Orientului Apropriat, SUA dorind să-și consolideze poziția ca factor decisiv în Europa de Est și Asia (Rudolph, 2006, 64).
O dată cu cele mai recente extinderi ale Uniunii Europene, tema migrației, incluzând și situația refugiaților, a devenit un subiect predilect în discursul forurilor europene, dar și al țărilor-candidat. Înainte de a fi admise în UE, Polonia, Ungaria sau Republica Cehă au fost nevoite să evidențieze cum vor gestiona migrația, o dată cu schimbarea statului în stat membru UE, devenind un punct de atracție pentru persoane din Estul Europei ca piață mai bună a muncii sau ca nivel educațional mai bun, comparativ cu țara natală. O altă coordonată a strategiei privind migrația a inclus ipostaza migrației din exteriorul spațiului comunitar sau al Europei, noilor state membre fiindu-le cerute măsuri concrete de gestionare a situației în termeni sociali, politici, economici, dar și culturali, incluzând și aspecte religioase (Black, Engbersen, Godfried, Panțîru, 2010, 20).
Pe de altă parte, state membre fondatoare precum Franța tind să adopte măsuri protective împotriva imigranților, refugiaților sau solicitanților de azil (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 66), de exemplu cazul unor abateri legale în zonele considerate „de așteptare”, la granițele statului francez beneficiază de o perioadă de control judiciar de patru zile și o perioadă de grație de maxim douăzeci de zile, în care persoana acuzată de autorități pentru diverse încălcări ale legislației franceze poate demonstra, aduna dovezi pentru a-și susține nevinovăția. În cazul imigranților, refugiaților sau socilitanți de azil din alte zone ale Franței, prevederea nu se aplică, aceștia intrând direct sub incidența legilor franceze. Prevederile menționate încalcă statutul Convenției Refugiaților, dar și pe al jurisprudenței franceze, întrucât în mod normal o persoană acuzată de un delict poate fi reținută pentru o perioadă inițială de 24 ore, cu posibilitatea de extindere până la 48 h ca măsură de control judiciar, iar în cazul unor situații speciale precum trafic de droguri sau terorism, perioada de custodie poate fi extinsă la patru zile. În cazul imigranților, refugiaților și solicitanților de azil, poate fi observată o exacerbare a tendinței de auto-protecție din partea autorităților franceze, în mod special în regiunea zonelor de graniță, considerate cele mai vulnerabile, întrucât sunt susceptibile de a atrage interesul persoanelor care încalcă legea, sub aparenta protecție a statutului de imigrant, refugiat sau solicitant de azil în statul francez (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 67).
Comparativ cu alte perioade istorice, situația refugiaților din 2015 constituie un eveniment unic, fiind cea mai mare mișcare de dislocare a unor comunități după cel De-al Doilea Război Mondial. Peste 1 milion de refugiați și-au riscat viața, în condiții precare precum bărci improvizate, pentru a traversa Marea Meditereană sau au călătorit cu autovehicule, în condiții de asfixiere, pentru a ajunge pe teritoriul unui stat membru UE, în speranța obținerii de protecție. Refugiații, față de care UE a adoptat o poziție contradictorie, existând state membre care sprijină acest aflux, dar și state membre care consideră că Europa nu este pregătită pentru a găzdui refugiați din spațiul asiatic sau african, reprezintă o problemă socială, care ar putea deveni o problemă diplomatică, în absența unor măsuri eficiente de gestionare a crizei existente în aceste momente. Masele de refugiați care ajung în Europa includ atât bărbați sau femei mature, dar și copii, persoane în vârste sau persoane cu handicap. În acest context al categoriilor cu nevoi speciale, precum femei însărcinate, persoane în etate sau copiii cu anumite deficiențe, plasarea lor în campusuri de tranzit poate crea o problemă socială, întrucât nu primesc asistența de care au nevoie, astfel drepturile sunt încălcate, țările care le găzduiesc riscând sancțiuni severe. De exemplu, în decursul anului 2015, în mod special în perioadele de maxim tranzit al refugiaților, precum iunie- decembrie, peste 250.000 de copiii au fost înregistrați de autoritățile turce sau elene în campusurile de refugiați, având nevoie de asistență specifică, în mod special medicală și de consiliere psihologică, pentru a depăși traumele asociate cu călătoria riscantă la care au fost supuși până în Europa (Boccardi, 2015, 24).
Uniunea Europeană, dar și forurile internaționale precum Națiunile Unite, au părut să fie suprinse de afluxul refugiaților asiatici către Europa în toamna anului 2015, acționând contradictoriu în privința adoptării unor măsuri eficiente de gestionare a situației. Datorită ezitărilor autorităților, situația din unele campusuri de refugiații a fost pe punctul de a se deveni o criză diplomatică, întrucât acestora nu le era acordată asistența umanitară de care aveau nevoie, existând deficiențe legate de condițiile de adăpost sau hrană, pe când consilierea acestora a fost considerată un obiectiv secund, autoritățile fiind interesate în mod special de înregistrarea, relocarea și monitorizarea acestora. Colectarea de date despre refugiați nu este un obiectiv de neglijatg, întrucât suportă demersurile unui stat de a evalua cu obiectivitatea situația acestora, dar respectarea drepturilor fundamentale ale omului ar fi trebuit să primeze în toate campusurile de refugiați, în detrimentul intereselor particulare ale autorităților (Majerus, 2015, 75).
Statele membre ale Uniunii Europene prin atitudinea contradictorie referitoare la refugiați au întreținut climatul de insecuritate, susceptibil de a crea o criză diplomatică. O parte din statele membre, precum Ungaria, au răspuns la „amenințarea” refugiaților prin sporirea măsurilor de siguranță, precum întărirea măsurilor de siguranță la graniță, crearea de garduri de protecție sau a altor obstacole necesare pentru a îngrădi tranzitul imigranților pe teritoriul acestora. Asumată inițial ca o măsură internă de protecție, decizia Ungaria de a construi garduri de protecție la granițele cu Iugoslavia sau România poate fi considerată o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, asumate de statul membru al UE. Efectul acestor măsuri considerate juste de autoritățile statului respectiv a fost unul contrar așteptărilor, întrucât mii de refugiați au încercat să distrugă gardurile de protecție, fiind impulsionați de nevoia urgentă de ajunge pe teritoriul unui stat membru UE, pentru a putea obține protecție. În cazul în care refugiații nu au reacționat în maniera deja amintită, aceștia s-au îndreptat spre statele vecine precum Croația, forțând autoritățile din această țară să găsească soluții pentru criza refugiaților (Palidda, 2015, 35).
După primele momente ale crizei refugiaților, respectiv lunile octombrie și noiembrie 2015, când au fost înregistrate cele mai multe cazuri, statele din zona balcanică și estul Europei, precum Turcia au impus un control mai riguros al tranzitului, pentru a putea monitoriza și interveni cât mai eficient în condițiile unor crize umanitare. De exemplu, autoritățile turce admit tranzitarea pe teritoriul statului doar a persoanelor din Afghanistan, Irak și Siria, care nu pot prezenta documente de idenitate, pe baza contextului din țările natale. Pentru alte persoane, care doresc să ajungă în Turcia, autoritățile solicită documentele necesare, iar în absența lor pot găzdui temporal solicitanți sau îi pot expulza, dacă prezintă riscuri precum antecedentul unor acțiuni ilegale (Kanat, Ustun, 2015, 26).
Monitorizarea, pe care au invocat-o statele tranzitate, pentru a gestiona mai bine criza refugiaților, poate fi considerată o încălcarea a drepturilor omului, întrucât a determinat grupuri de refugiați să rămână în campusuri fără condiții corespunzătoare, în așteptarea unro răspunsuri din partea autorităților sau să încerce să ajungă în Europa, tranzitând o altă țară decât cea aleasă inițial. Persoanele din prima situație, cum este cazul refugiaților dintre granița Greciei cu Macedonia, au fost nevoie în decembrie 2015 să accepte relocarea în campusuri ale căror condiții au fost precare, o parte din ei preferând să încerce tranzitarea printr-o altă țară europeană. În acest context, focusul accentuat al autorităților pe metode de monitorizare poate crea crize diplomatice, întrucât refugiații sunt indirect impulsionați să se îndrepte către un alt punct de tranzit, punându-le viața în pericol sau afectându-le situația deja precară. În condițiile neasumării unor strategii eficiente în gestionarea situației refugiaților pentru perioada următoare, momente precum afluxul de refugiați din noiembrie 2015 se pot repeta, cu efecte negative dificil de anticipat sau de soluționat sub presiunea timpului (Zaiotti, 2015, 103).
Situația este cu atât mai dificilă, întrucât copii sau adolescenți care nu pot lua decizii pentru sine sunt implicit influențați de atitudinea părinților sau tutorilor lor, care consideră că a ajunge în Europa nu este suficient, fiind necesar a ajunge în țările cu economii dezvoltate, pentru a putea obține anumite foloase, mult mai însemnate ca în cazul țărilor aflate la frontiera cu Asia sau Africa. În acest context, statele care găzduiesc refugiați trebuie să găsească soluții pertinente pentru a gestiona situația lor. Instaurarea unor reguli stricte, similare detenției, nu pot crea efectele scontate, întrucât limitează libertatea de mișcare a refugiaților, dar nici atitudinea de neimplicarea, considerând că este datoria statului unde refugiații se vor stabili de a le respecta drepturile nu este benefica în cazul unei gestionări eficiente a crizei refugiaților. Pe lângă aspectele la nivel macro, cum este cazul politicii de securitate a unui stat sau poziția Uniunii Europene, criza refugiaților implică efecte și la un nivel micro, al comunității locale. Fluxul continuu de refugiați implică costuri pentru comunitatea locală, precum managementul deșeurilor, furnizarea de servicii de electricitate sau alimentarea cu apă potabilă. La acestea se adaugă servicii stringente precum asistență medicală sau psihologică, după caz, precum și oferirea de oportunități educaționale, în condițiile în care refugiații doresc să învețe limba comunității locale care îi găzduiește. În acest context, autoritățile locale trebuie să găsească soluțiile necesare pentru a furniza aceste servicii, necesare respectării drepturilor refugiaților (Zaiotti, 2015, 104).
1.2. Situații critice ale refugiaților în ultimul deceniu
În ultimul deceniu, spațiul european a găzduit un val de refugiați afghani, care începând cu 2001 au căutat protecție și posibilitatea unui trai decent în cadrul statelor membre UE sau a celorlalte state europene. Situația acesta a fost o provocare diplomatică și deopotrivă democratică, pentru statele-gazdă, beneficiind de sprijinul Națiunilor Unite interesate de gestionarea eficientă a valurilor de refugiați, pentru a crea conflicte internaționale sau naționale în cazul statelor care și-au asumat responsabilitatea de a le oferi protecție. Succesiv, în fiecare an în perioada 2002-2007, o dată cu instaurarea regimului interimar de autoritate în Afghanistan, peste 4.8 milioane de refugiați au decis să se întoarcă în țara lor prin rute precum Pakistan sau Iran, conform datelor Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite. Ceea ce părea inițial o mișcare socială naturală, de întoarcere către locurile natale, a fost alterată de factori contextuali, precum necesitatea de a captura liderii Al Qaeda, tranzitul prin țări cu regimuri autoritare precum Pakistan, îngreunând intențiile de întoarcere ale refugiaților și ridicând semne de întrebare asupra strategiilor Națiunilor Unite și ale statelor care i-au găzduit de a remedia situația într-o perspectivă democratică. Întrebarea esențială în această perioadă a fost dacă Națiunile Unite, în special SUA, își doresc o rezolvare democratică a situației refugiaților sau sunt interesate doar în a depista și pedepsi teroriști ascunși printre refugiați. De asemenea, în cazul tranzitului prin alte state, au existat situații tensionate, în care intervenția de mediere a Națiunilor Unite a fost inexistentă sau redusă, drepturile refugiaților nefiind protejate (Bianchi, Keller, 2008, 31).
Pe de altă parte, au existat cazuri în care statele-gazdă s-au implicat activ în protecția refugiaților, demonstrând că nu există criteriu de diferențiere între cetățenii existenți ai statului și persoanele care au ajuns în acel stat într-un context limită, cum este cel al refugiaților. UK, în cazul Abbasi, a avut o poziție democratică, implicându-se în protecția deținuților de la Guantanamo Bay, care au aveau statutul de rezidenți britanici. Cei trei deținuți, închiși la Guantanamo Bay, erau rezidenți ai statului britanici, fiind subiectul unor decizii judiciare arbitrare, totodată fiindu-le încălcate drepturile fundamentale, prin tratamente injuste, chiar tortură. Statul britanic a invocat încălcarea Convenției asupra Torturei, precum și a reglementărilor Națiunilor Unite privind statutul refugiaților. Autoritățile locale au refuzat inițial acțiunile britanice de a oferi consultanță diplomatică acestor persoane, întrucât erau deja rezidenți ai statului, dar ulterior UK a abordat situația acestora pe baza respectării drepturilor omului, obținând pentru aceștia dreptul de a se întoarce în statul britanic, pentru a-și continua pedeapsa (Bianchi, Keller, 2008, 206).
În mod general, refugiații nu beneficiază de protecția garantată cetățenilor născuți în țara care îi găzduiește sau care au dobândit cetățenia respectivului stat, respectând cadrul legal. Situația lor este una duală, întrucât pe de o parte statele care îi primesc doresc să evidențieze ipostaza unor democrații autentice, respectând drepturile omului, pe de altă parte strategiile vizibile sau tacite de a gestiona situația refugiaților denotă scepticism sau insecuritate față de prezența lor pe teritoriul respectivului stat. De exemplu, poziția oficială a UK este una de colaborare cu autoritățile UE, însă în mod concret, o parte dintre refugiații găzduiți de statul britanic sunt discriminați, social fiind stigmatizați ca prezențe nedorite, economic nefiind admiși pe piața muncii, iar dacă sunt admiși, le sunt oferite locuri de muncă, care nu pun în valoare experiența lor profesională sau nivelul de educație. Miza refugiaților, precum și a imigranților și a celor care cer azil în UK este una politică, un motiv de dispută între Partidul Laburist și Partidul Conservator, fiecare considerând că aplică cea mai bună strategie pentru a gestiona fluxul migrației în UK. De exemplu, în perioada 2001-2007, ca urmare a evenimentelor din 11 septembrie 2001, autoritățile britanice au îngăduit existența unor măsuri de represiune în privința străinilor, care soseau în UK sau erau deja stabiliți. Pe baza considerentului că UK luptă împotriva terorismului, peste 1.220 de imigranți au fost arestați sau chemați pentru declarații, printre care și refugiați, ceea ce a stârnit reacția vehementă a ONG-urilor axate pe protecția drepturilor omului precum Liberty sau JCHR, dar și o atitudine de dezaprobare la nivel mondial (Bianchi, Keller, 2008, 213).
O situație similară poate fi sesizată în cazul Franței, care a implementat o procedură rigidă de acordare a drepturilor cetățenești pentru persoanele aflate la granițele statului în calitate de refugiați sau solicitanți de azil. În linii mari, acestora li se solicită o aplicare preliminară, un document scris prin care își manifestă dorința de a intra în mod pașnic pe teritoriul francez și de a-și motiva șederea, precum și durata acesteia. Solicitările considerate admise de către autoritățile franceze sunt urmate de o perioadă de opt zile, în care solicitanții sunt considerați refugiați sau doritori de azil, beneficiind de protecția statului francez, urmând ca aceștia să se deplaseze către zonele dorite pentru a se putea integra în comunitate locală ca forță de muncă, studenți sau într-o altă calitate. În cazul cererilor considerate neadecvate, șederea solicitanților este considerată ilegală, fiind urmată deseori de efectiva deportare a solicitantului. Deși ONG-urile franceze și reprezentanți ai partidelor sau societății civile consideră drept arbitrar sistemul de acordare a dreptului de ședere pe teritoriul francez, practica solicitărilor declarate admise sau neadmise respectă articolul 33 al Convenției Refugiaților, întrucât persoanele străine nu a intrat în mod legal pe teritoriul Franței, fiind de competența statului suveran să decidă dacă șederea lor este legală sau nu, dar practica acordării permisiunii legale este una care ridică semne de întrebare asupra intențiilor democratice ale statului francez de a oferi protecție solicitanților, existând posibilitatea să fie analizat drept un mecanism de descurajare a cererilor acestor persoane (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 65). O deosebire fundamentală în privința modului francez de gestionare a acestei situații este separarea responsabilității între două instituții complementare, pe când în alte state membre UE, responsabilitatea este asociată cu o singură instituție. În contextul francez, responsabilitatea de a acorda statutul de refugiat unei persoane revine Oficiului pentru Protecția Refugiaților și a Apatrizilor, dar și Comisiei de Apel pentru Refugiați. Pentru cererile de azil, Ministerul de Interne este considerat responsabil, decretând dacă o persoană sau nu poate intra sau poate rămâne pe teritoriul francez (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 66).
În contextul crizei economice și a instabilității politice crescute din Orientul Apropriat și Orientul Mijlociu, granițele Uniunii Europene au devenit vulnerabile. Zone precum Strâmtoarea Gilbratar, Insulele Canare, Malta sau frontierele Greciei sau Turciei au devenit zone de tranzit pentru imigranții care doresc, prin orice mijloc, să ajungă în Europa, punându-și propria viață în pericol. Pentru o mai bună gestionare a situației tensionate din aceste zone, UE a dispus crearea Fondului pentru Granițe Externe și a Fondului European pentru refugiați, prin care autoritățile locale oferă asistență imigranților clandestini, care doresc să ajungă în spațiul european (Burgess, Gutwirth, 2011, p. 139).
Nu doar presiunea spațiului public este exercitată asupra refugiaților, ci și opresiune fizică cum ar fi atacurile asupra campusurilor de refugiați. Aceștia sunt asociați în mentalul colectiv deseori cu percepții eronate, precum reprezentanții unor regimuri politice autoritare sau posibili teroriști, care atentează la integritatea statului care îi găzduiește. În această situație extremă, de regulă manifestată de grupuri restrânse ale societății civile din statul-gazdă, refugiații devin subiectul unor dispute, care sunt susceptibile de a încălca drepturile democratice existente, precum expulzarea sau extrădarea, pentru a se auto-apăra împotriva potențialelor amenințări pe care refugiații le-ar putea crea (Allison, 2012, 177).
Conflictul simbolic sau vizibil în termeni de acțiuni concrete ale autorităților, între tendința de salvgardare a ordinii sociale existente și necesitatea de apărare a drepturilor fundamentale, apare în două ipostaze: în statele în care încălcarea drepturilor fundamentale este o recurență, situația refugiaților fiind o proliferare a contextului intern deja existent și în cazul statelor considerate ca fiind democrații stabile, dar în care refugiații sunt asociați cu o iminentă amenințare pentru echilibrul social, economic sau politic deja existent. Potrivit analizei din ultimul deceniu a studiului World Refugee Survey organizat de Comisia Națiunilor Unite asupra Refugiaților, prima ipostază generează efecte negative, comparativ cu ultimul caz, întrucât refugiații sunt tratați prin discriminare, privarea de resurse esențiale (hrană, adăpost), dar tratamentul incorect din state democratice nu trebuie eludat din analiză, denotând o provocare a democrației în context contemporan, chiar dacă este redus ca intensitate, autoritățile statului respectiv oferind minine condiții pentru șederea refugiaților (Allison, 2012, 177).
O perspectivă similară este împărtășită și de Bullock și Paik (2008), întrebându-se dacă refugiatul este imaginea concretă a metaforei folosite de Hannah Arendt drept „om al drepturilor” (Bullock, Paik, 2008, 189). Argumentul cercetătorilor este că situația refugiaților drept prezență în creștere în cadrul statelor-națiune moderne afectează „continuitatea istorică dintre conceptul de cetățean și persoană din exterior, a fi născut într-un stat și a dobândi cetățeni acestuia, punând într-o situație de criză ideea de suveranitate” (Bullock, Paik, 2008, 189). Ținând cont de contextul lor, refugiații par să fie imaginea acțiunii democratice de a respecta drepturile cetățenești, indiferent de modul, durata temporală a șederii lor în interiorul granițelor unui stat (Bullock, Paik, 2008, 189).
Statistic, de la începutul secolului 21, Europa a fost ținta predilectă a refugiaților și imigranților din zone asiatice conflictuale, cum este cazul statelor Afghanistan, Irak, Syria sau a unor state africane precum Somalia. Potrivit datelor Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite în 2014, numărul persoanelor care au fost afectate de un conflict politic sau armat, persecuție de orice tip, inclusiv religioasă, precum și încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului a crescut considerabil, ridicându-se la nivelul de 51.2 milioane de persoane pe glob, comparativ cu perioada anterioară, volumul persoanelor afectate de aceste probleme diplomatice, politice sau economice fiind estimat la 16.7 milioane. Anual, peste 1.2 milioane de persoane sunt refugiați, încercând să găsească o țară-gazdă, dispusă să le ofere protecție și posibilitatea de a se stabili pe termen lung, pentru a-și împlini necesități fundamentale precum dreptul la muncă sau dreptul la educație (Parker, 2015).
În 2013, majoritatea refugiaților înregistrați în evidența Națiunilor Unite locuiau în UK, numărul lor fiind estimat la 126.055, comparativ cu perioada anterioară, când Regatul Unit al Marii Britaii a admis 23.070 cazuri de refugiați și solicitanți de azil. Numpărul refugiaților reprezintă 0.23% din totalul populației britanice, fiind unul dintre statele europene cele mai căutate de către imigranți și refugiați, pe baza nivelului de trai existent și a contextului respectării drepturilor fundamentale. Un alt stat vizat de refugiați este Australia, care a admis în 2013 34.503 de cereri de azil și a oferit asistență pentru 13.559 refugiați. Totalul refugiaților și solicitanților de azil reprezintă 0.2% din populația statului, Australia fiind un refugiu pentru persoane din Asia aflate în zone conflictuale precum Papua Noua Guinee. În contextul crizei siriene, deși Australia se află la o distanță însemnată de epicentrul conflictului sirian, și-a manifestat intenția de a primi refugiați sirieni, cu o singură condiție: persoanele creștine să aibă prioritate. Australia este dispusă să primească peste 13.000 de refugiați din această zonă, considerând că prima categorie care ar trebui să fie ajutată este reprezentată de creștini, întrucât aceștia sunt cel mai persecutat grup în Orientul Mijlociu, pe baza apartenenței religioase. Perspectiva australiană este criticată la nivel mondial, întrucât este susceptibilă de a crea condițiile unei discriminări religioase, adepții islamici fiind considerați al doilea grup de refugiați pe care Australia l-ar putea primi, totodată o discriminare etnică, întrucât adepții celor două concepte religioase pot aparține unor grupuri etnice diferite. În acest context, decizia Australiei de a se axa în prima fază pe nevoile refugiaților creștini poate crea o problemă diplomatică în cadrul crizei siriene (Shekhar et altii, 2016).
Începând cu anul 2015, Europa, în mod zona estică și sud-estică a devenit o zonă de tranzit pentru refugiații asiatici, dornici să ajungă în Europa Centrală, în speranța obținerii de protecție. În total, în perioada ianuarie 2015- ianuarie 2016, peste 851.000 de refugiați și solicitanți de azil au ajuns în Turcia și Grecia, estimările autorităților pentru perioada următorare desemnând 1 milion de refugiați care ar trebui să tranziteze cele două state. Costurile unor programe eficiente de gestionare a crizei refugiaților se ridică la nivelul de 550 milioane euro, necesitând efortul susținut al tuturor statelor membre, precum și a altor state precum Turcia, care încă nu este membru al UE (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016).
În ceea ce privește structura demografică a refugiaților, majoritatea sunt bărbați (55%), urmați de copii (28%) și femei (17%). Deși proporția femeilor și a copiilor este mai mică decât cea a bărbaților, întrucât reprezintă categorii sociale vulnerabile, în mod special copiii, autoritățile europene trebuie să găsească soluții eficiente de gestionare a crizei refugiaților, pentru a evita situații similare tragediei lui Aylan Kurdi (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016).
Pe baza naționalității refugiaților analizați în perioada ianuarie 2015- ianuarie 2016, cei mai mulți dintre aceștia sunt originari din Syria (56%), așa cum sugerează Figura nr. 1
Figură . Distribuția pe naționalitate a refugiaților (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016)
Refugiații sirieni sunt urmați de cei din Afghanistan (24%) și Irak (10%), zone afectate de conflicte politice și religioase, care determină grupuri masive de populație să își părăsească stilul de viață existent, pentru a putea supraviețui. Cei mai puțini refugiați sunt cei pakistanezi (3%), somalezi (1%), precum și din alte state.
În termeni de aflux al refugiaților, cele mai tranzitate țări sunt Grecia (54%) și Turcia (7%), conform Figurii nr. 2, datorită poziției geostrategice, cele două state aflându-se în zone de tranzit dintre două continente, Turcia fiind o zonă de tranzit între Asia și Europe, iar Grecia fiind o zonă similară între Europa și Africa.
Figură . Zone de tranzit ale refugiaților (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016)
Slovenia (3%), Croația (5%), Serbia (9%), datorită poziției intermediare între zonele de tranzit și zonele centrale sau vestice ale Europei, dețin o pondere redusă, comparativ cu Grecia sau Turcia.
Comparând evoluția lunară numărului de refugiați care au ajuns în Europa, în intervalul 2014-2015, este sugestivă creșterea numărului de refugiați în perioada august-decembrie 2015, existând un punct culminant în luna octombrie, când au fost înregistrate peste 210 000 cazuri de refugiați care au încercat să tranziteze Europa, în urma contextului dificil din țările natale. Lunile septembrie și noiembrie 2015 s-au menținut la un nivel similar, de aproximativ 150 000 refugiați care doreau să ajungă în Europa, cifrele descrescând în luna decembrie 2015, când au fost înregistrate 130 000 cazuri. Criza refugiaților în Europa poate fi asociată cu un moment al debutului în luna august 2015, când peste 120 000 de refugiați s-au expus pericolului de a tranzita Europa, în condiții precare, pentru a începe o nouă viață pe continentul european, în țări precum Franța sau Germania, considerate etaloane ale prosperității (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016).
Figură . Evoluția numărului de refugiați ajunși în Europa între 2014-2015 (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016)
Analizând evoluția numărului de refugiați înregistrați în 2014, evoluția acestora a fost una constantă, neajungând la nivelul de 50 000 cazuri înregistrat în perioada iunie – decembrie 2015. În ceea ce privește perioadele de aflux, între lunile iunie – octombrie 2014 au fost înregistrate lunar peste 3000 de cazuri (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016).
Previziunile privind evoluția refugiaților până la finalul anului 2016 indică un potențial reviriment al afluxului de refugiați înregistrat în octombrie 2015, context în care autoritățile europene, dar și fiecare stat în parte trebuie să fie pregătit pentru a gestiona o potențială criză. De exemplu, conflictul sirian continuă, existând posibilitatea ca alte mii de victime să fie afectate. În acest moment, peste 6.5 milioane de sirieni și-au părăsit țara natală, cei mai mulți (4 milioane) stabilind-se în Egipt, Irak sau Liban, o proporție mică alegând Europa. În eventualitatea sporirii numărului de refugiați sirieni ajunși în Europa, autoritățile trebuie să intervină cu strategii adaptate acestei categorii vulnerabile cu educație limitată, mai ales în cazul femeilor tributare unei perspective religioase care le minimalizează drepturile în comparație cu bărbații. O altă categorie vulnerabilă este reprezentată de copiii adesea subnutriți, ale căror șanse de supraviețuire scad în cazul în care părinții decid tranzitarea spre o altă țară europeană, autoritățile regăsindu-se în dilema respectării drepturilor copilului sau respectarea autorității parentale. Refugiații sirieni reprezintă categoria cea mai numeroase a refugiaților care au ajuns în Europa în ultimii doi ani, existând posibilitatea ca nicio măsură de restricționare a accesului pe teritoriul unei țări ca Turcia sau pe teritoriul unui stat membru UE să le limiteze decizia de a se stabili în Europa. La finalul anului 2015, guvernul turc a decis să solicite documente de identitae pentru sirieni care ajung în Turcia prin intermediul aerului sau a apei, pentru a limita accesul pe aceste rute, pe când sirienii care intră pe teritoriul țării prin frontiere terestere continuă să fie considerați drept beneficiarii politicii de „frontieră deschisă”, pe baza evenimentelor tragice din Siria. Deși măsura este considerată justificată de către autoritățile turce poate crea efecte negative, stimulând tranzitul ilegal sau în condiții precare a sirienilor care nu pot intra în Turcia prin intermediul punctelor terestre de frontieră (Dauvergne, 2015, 162).
În mod similar, situația refugiaților din Irak poate fi urmată în 2016 de un nou moment de aflux, întrucât conflictul din acest stat continuă. Ca și în cazul refugiaților sirieni, cei din Irak se îndreaptă spre Turcia, în speranța obținerii de protecție. Situația refugiaților afghani este cu atât mai complicată, cu cât majoritatea dintre ei, aparțin unor comunități etnice precum Hazara, statul care îi găzduiește fiind nevoit să găsească soluții pentru a elimina discrimările religioase sau etnice la care sunt supuși în țara natală și care i-ar putea afecta în contextul în care Turcia drept țară predilectă a acestor refugiați este un stat islamic. Spre deosebire de refugiații sirieni, cei afghani părăsec locurile natale în mare parte din cauza sărăciei și a imposibilității economiei locale de a se redresa, conflictul armat fiind monitorizat de trupe militare internaționale. În acest context se impune o prioritizare a situațiilor refugiaților, pentru a stabili care categorie are nevoie stringentă de anumite servicii precum asistență medicală, pe când cealaltă categorie este prioritizată pe grila de servicii necesare, de exemplu oportunități pe piața locală a muncii (Dauverge, 2015, 164).
În ceea ce privește România ca stat membru UE, statul român se aliniază perspectivei dominante de a acorda asistență refugiaților, existând încă din 2008, un Centru de tranzit de urgență pentru refugiați în orașul Timișoara. O altă inițiativă în acest sens, este crearea unui Centru de pregătire pentru personalul de protecție pentru misiunile de pace de la București (2010), cu sprijinul ONU. Prin aceste proiecte destinate protecției refugiaților, România conștientizează poziția de tranzit între Asia și Europa, reprezentând una dintre căile de acces pe care refugiații o pot folosi, pentru a ajunge în spațiul european (Cartea verde a diplomanției multilaterale, p. 10). Poziția României devine tot mai însemnată, o dată cu criza refugiaților sirieni de la sfârșitul anului 2015, fiind unul dintre statele membre EU care au încurajat o poziție moderată a primirii acestora, fără a fi afectate drepturile fundamentale.
1.3. Imaginea publică a refugiaților
Imaginea refugiaților, reflectată în media (ziare, televiziune, internet, într-o măsură redusă radio) este una contradictorie, sugerând raportarea ambiguă a comunității locale sau a statului în sine în ceea ce privește situația refugiaților. Potrivit analizei Centrului Britanic de Informații pentru refugiați și solicitanții de azil, desfășurată în perioada 1999-2004, comunitatea percepe refugiați în trei ipostaze: elemente incapabile de a afecta echilibrul social existent; prezențe neutre sau prezențe care afectează în mod negativ evoluția comunității sau la nivel general, evoluția statului-gazdă (Raportul Media Image, Community Impact, 2004, 28).
În ceea ce privește ipostaza acceptării prezenței refugiaților, analiza Centrului Britanic de Informații pentru refugiați și solicitanții de azil asupra documentelor vizuale (poze ale articolelor, imagini din materiale tv sau creații online de tipul bannerelor) a sugerat faptul că refugiații sunt suprinși în ipostaze care sugerează vulnerabilitate sau lipsa unor intenții negative la adresa comunității. Astfel, refugiații zâmbesc către jurnalist și implicit publicul materialului său jurnalistic. În cadrul textului care acompaniază documentul vizual, jurnaliștii de regulă manifestă un ton de simpatie, axându-se pe situația dificilă din țară natală, precum și pe posibilitățile de îmbunătățire a traiului, în condițiile asumării regulilor sociale și politice existente în țara-gazdă. Imaginile predilecte ale jurnaliștilor s-au axat pe cazul refugiaților ugandezi, care s-au stabilit în UK, obligați să părăsească țara natală din cauza regimului autoritar Amin. În țara-gazdă, aceștia au reușit să fie acceptați de comunitate, dovedind că sunt elemente meritorii ale acesteia prin comportament și implicare onestă pe piața muncii sau în sistemul educațional în calitate de studenți. Cazul prezențelor neutre, care încă nu au fost acceptate de comunitate, fiind în căutarea unui loc de muncă sau așteptând să fie primiți în sistemul educațional britanic este redus, sugerând existența unei dualității între a fi acceptat și a fi refuzat de statul britanic, sub forma comunității locale în refugiații încearcă să se stablilească (Raportul Media Image, Community Impact, 2004, 28).
Refugiații care nu sunt acceptați de comunitate sunt ilustrați ca persoane care nu doresc să respecte echilibrul social al comunității, fiind responsabili de ilegalități precum jafuri, prostituție, cerșetorie, lipsire de libertate, introducere ilegală de persoane pe teritoriul britanic sau chiar crimă. În cazul acestor refugiați, jurnaliștii preferă să folosescă documente vizuale care sugerează eficiența sistemului britanic de justiție, precum escortarea încătușată a inculpaților sau prezența lor în sălile de judecată. În acest sens, jurnaliștii induc publicului impresia că se află în siguranță, întrucât autoritățile monitorizează și pedepsesc orice comportament neagreat de comunitate. Alte cadre, pe care jurnaliștii le folosesc, pentru a crea contextul fricii sociale sau a necesității de a evita contactul cu refugiații, sunt reprezentate de imagini care sunt intuitiv asociate cu valori negative, precum cerșetoria care sugerează intenția refugiaților de a munci, pentru a primi un ajutor din partea statului britanic sau a trecătorilor. În mod similar, sunt ilustrate persoanele care suferă de boli incurabile, respectându-le dreptul la imagine prin acoperirea chipului, dar impactul este unul covârșitor asupra publicului, sugerând faptul că refugiații ar putea fi sursele unor maladii, care să afecteze comunitatea. În acest caz, și textul care însoțește documentul vizual este unul alarmant, creând indirect scenariul unei invazii nedorite a străinilor, prin folosirea unor cuvinte precum „milioane”, „din ce în ce mai mulți”, „grupuri masive” sau „explozie” (Raportul Media Image, Community Impact, 2004, 29).
Imaginea refugiaților a devenit un subiect constant al media, începând cu cazul lui Aylan Kurdi, un băiețel sirian de trei ani, găsit mort pe o plajă din Marea Mediteraneană, în septembrie 2015, în momentul unei crize a refugiaților sirieni, încercând să ajungă cu orice preț în Europa, în speranța unui trai mai bun. Imaginea băiatului neînsuflețit aparține unui fotojurnalist turc, devenind un subiect preluat de instituții media din întreaga lume. De asemenea, în social media evenimentul a creat un interes acut al utilizatorilor de a cunoaște mai multe detalii despre imigranți și refugiați. De exemplu, înainte de momentul știrii referitoare la Aylan Kurdi, aproximativ 6.000 de utilizatori pe Tweeter căutau zilnic informații sau se implicau în discuții despre imigranți și refugiați. Imediat după anunțul tragic al cazului său, interesul utilizatorilor a crescut la 5.3 milioane de căutări despre subiectul imigranților și refugiaților (Raportul Aylan Kurdi: How A Single Image Transformed the Debate on Immigration, 2015).
Cazul lui Aylan Kurdi, stârnind compasiunea unor publicuri vizate de media, a fost anulat ca impact de atacurile teroriste din 13 noiembrie 2015, în Paris. Dacă până în acel moment, opinia publică privea în mod majoritar situația refugiaților sirieni drept una dificilă, cerând intervenția activă a autorităților pentru a le îmbunătăți situația, după incidentul parizian în care a fost implicat un refugiat sirian, opinia publică a sugerat o altă abordare a problemei refugiaților, îndeosebi a celor sirieni. Media a sugerat ipostaza închiderii granițelor sau a limitării dreptului de acces pe teritoriul țărilor europene considerate ținte predilecte ale refugiaților. O abordare similară, dar nuanțată a fost adoptată de instituții publice precum Consiliul european privind măsuri de gestionare a crizei refugiaților, pe când guvernul ungur a adoptat măsuri drastice precum controlul permanent la frontiere sale, încercând să convingă state vecine precum Iugoslavia să creeze bariere impenetrabile pentru refugiați. Deși măsurile adoptate de Ungaria s-au bazat pe necesitatea de a-și apăra integritatea comunităților de la graniță, intențiile sale de a crea garduri impenetrabile a ridicat semne de întrebare asupra posibilității statului ungar de a mai respecta drepturile fundamentale ale omului în acest context de criză a refugiaților asiatici (Parker, 2015).
Mutând discuția de la nivelul acceptare sau refuz, este interesant de analizat care este impactul refugiaților, o dată integrați în comunități locale din Europa. În acest sens, există două posibilități de analiză: sunt o sursă profitabilă pentru comunitate sau din contră, sunt un motiv de îngrijorare. După episodul dramatic al lui Alan Kurdi, Uniunea Europeană a decis că statele membre trebuie să primească un număr de 32.000 de refugiați și solicitanți de azil, urmând ca această cifră să crească gradual până la nivelul de 160.000, pentru a evita recurența unor evenimente similare (MacKenzie, 2015).
Până în anul 2015, punctul culminant până în acest moment al afluxului de refugiați și solicitanți de azil, anual peste 362.000 de imigranți ilegali soseau în Europa, în speranța unui climat social pacifist, a unor posibilități de acces la locuri de muncă mai bune sau la oferte educaționale inexistente în țările natale. În acest context, perspectiva europeană a fost ambiguă: inițial, limitând accesul refugiaților, considerând că ar putea deveni o „povară” financiară, iar în cele din urmă stimulând accesul lor, pe baza respectului drepturilor fundamentale sau pentru a integra o forță de muncă ieftină și a adapta la cultura europeană potențiali experți în cazul tinerilor refugiați, care doresc să se stabilească în Europa (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016).
Legislația europeană privind solicitanții de azil și refugiații a fost creată la începutul anilor 1990, pentru a oferi răspusuri unui număr redus de cazuri. În acest moment, legislația existentă este depășită, întrucât Europa se confruntă cu o criză a refugiaților, pentru care nu există cadre legale menite să ofere o soluționare. În anii 1990, un refugiat sau solicitant de azi de regulă se stabiliza în primul stat european în care ajungea, de exemplu dacă era un imigrant iugoslav putea alege Ungaria drept țară-gazdă, unde era amprentat, introdus în programe de adaptare privind competențele profesionale sau educaționale. În acest moment, refugiații sau solicitanții de azil pot decide să nu se stabilească în primul stat european unde ajung, beneficiind de prerogativele libertății de mișcare în spațiul european, determinând autoritățile europeene să creeze strategii care să le garanteze drepturilor în orice stat european pe care l-ar alege la un moment dat ca stat-gazdă. Tendința refugiaților și a solicitanților de azil este de a tranzita țările de frontieră precum România sau Iugoslavia, considerate nu atât de atractive din punct de vedere economic și al posibilităților de evoluție personală, precum țările din Centrul sau Vestul Europei, precum Franța, Germania sau Regatul Unit al Marii Britanii, corespunzând intereselor acestora (Raportul Migration Policy Debates, 2015).
Începând cu anul 2014, tendința refugiaților și solicitanților de azil de a se îndrepta spre Europa este tot mai pregnantă, pe baza dislocării de populație din zonele cu conflict. De exemplu, în 2014, peste 60 milioane de oameni au fost afectați de conflicte armate, economice sau de altă natură, fiind o cifră record pentru ultimele șapte decenii. Dintre acest volum de persoane afectate, 14.4 milioane au fost refugiați, o cifră care indică o creștere de peste 25%, comparativ cu 2013 (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016).
În ceea ce privește imaginea lor receptată de populația locală, au fost evidențiate prin intermediul anchetelor sociologice atitudini precum teamă sau repulsie față de grupurile de refugiați care au ajuns în respectiva comunitate sau care ar putea să ajungă, ceea ce sugerează premisele unei posibil conflict social între cele două grupuri sociale. Percepția populațiilor locale din zonele de tranzit precum Bulgaria sau Grecia este că autoritățile care ar trebui să le reprezinte interesele, precum Guvernul, nu sunt capabile să analizeze și să intervină eficient în criza refugiaților. Sentimentul de teamă socială față de această categorie socială este alimentat și de imaginea atacurilor teroriste din Europa din ultima perioadă, metropole precum Madrid sau Londra fiind afectate de acțiuni ilegale ale imigranților de origine asiatică. De cealaltă parte, autoritățile europene precum Parlamentul European invită la dialog social și solidaritate, argumentând situația dificilă a acestor grupuri sociale, care ajung în Europa, în căutarea unor drepturi fundamentale care le sunt afectate în țările natale, precum dreptul la un tratament egal în ceea ce privește rasa, religia sau orice alt criteriu (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016).
Capitolul II. Studiu de caz: Situația refugiaților în Europa
2.1. Metode de cercetare
Cercetarea s-a bazat pe aplicarea a două metode de cercetare, pentru a obține o imagine completă și obiectivă a situației refugiaților în Europa, în perioada 2014-2016. În prima fază a cercetării, a fost folosită analiză comparativă a documentelor existente, pentru a stabili contextul în care a existat sau nu o criză a refugiaților în perioada amintită, precum și cauzele, dar și efectele acestea. A doua metodă de cercetarea, analiza de conținut, a fost aplicată pentru a completa datele obținute prin intermediul primei metode, astfel pe baza rezultatelor obținute prin analiza documentelor, a fost conturat portretul refugiatului în media, presa fiind un reprezentant al opiniei publice, dar și un factor care poate influența în mod pozitiv sau negativ receptarea refugiaților.
Cele două metode de cercetare se bazează pe analiza cantitativă și deopotrivă calitativă a documentului selectat de către cercetător, oferind date care crează o viziună completă asupra obiectului de studiu. În cazul tezei propuse, analiza comparativă subliniază frecvența informațiilor despre refugiați apărute în perioada amintită, precum și perspectiva asupra situației lor, în sensul de acceptare a prezenței lor sau de aplicare a unor strategii menite să le restricționeze tranzitul către Europa sau drepturile aferente statului de refugiat. De cealaltă parte, analiza de coținut evidențiază frecvența reprezentării refugiaților în media, dar și perspectiva jurnaliștilor asupra acestora, care ar putea influența opinia audiențelor cărora se adresează.
Perioada 2014-2016 a fost aleasă ca unitate de analiză, pentru a putea obține date obiective asupra situației refugiaților în Europa. Punctul culminant al venirii refugiaților în Europa a fost atins în toamna anului 2015, însă pentru o imagine obiectivă este necesar să fie analizată perioada anterioară, anul 2014, pentru a observa cauzele afluxului de refugiați, dar și perioada post-criză, anul 2016, pentru a observa dacă situația alarmantă din 2015 a persistat sau nu.
2.2. Ipoteze cercetării. Pseudo – criză sau criză a refugiaților în 2015
Ipoteza care a stat la baza tezei este următoarea: în toamna anului 2015, Europa s-a confruntat cu unu număr semnificativ de refugiați, a tratat corespunzător situația acestora sau afluxul lor a condus spre o criză?
Pentru a demonstrat existența unei crize a refugiaților sau posibilitatea unei psedo-crize, vor fi analizate succesive momentele sosirii refugiaților în Europa, respectiv anul 2014, anul 2015 și anul 2016.
2.3. Interpretarea datelor
Indiferent de apartenența culturală, rasială sau etnică a refugiaților, aceștia pot deveni cetățeni ai statelor-gazdă, de asemenea beneficiază de drepturi aferent statului de refugiat pe timpul șederii într-un stat, așadar apartenența lor la o anumită comunitate nu ar trebuie să fie un criteriu de discriminare.
În adăugarea necesității de a le fi respectate drepturile fundamentale, refugiații pot beneficia de avantajele modelului social european, un model al bunăstării eruopene, care presupune un „angajament comun pentru securitate și justiție socială, ocupare a pieței de muncă deplină, acces universal la serviciile de îngrijire a sănătății, educație, protecție socială adecvată pentru cazuri speciale de îmbolnăvire, maternitate, vârstă înaintată, șomaj și servicii de asistență socială care să prevină sărăcia și excluziunea socială” (Radu, 2016, 327). În mod concret, diversitatea culturală a refugiaților este sprijinită prin însăși natura lor, fiind o categorie socială vulnerabilă, totodată întrucât state membre UE sunt interesate să ofere cât mai multe drepturi cetățenilor săi, incluziunea socială a refugiaților este un proces dorit de către autorități, pentru a-i transforma în cetățeni deplini ai comunității care i-a găzduit.
În mod practic, statele membre UE sunt state democratice axate pe respectarea diversității culturale, întrucât la baza lor stă însăși ideea de diversitate culturală, de exemplu în cadrul Franței, există o populație locală, născută franceză, dar și mii de imigranți de origine tunisiană sau algeriană, proveniți din zona Maghreb, un spațiu cultural al fostelor colonii franceze. Aceste persoane, deși vorbesc limba franceză, sunt diferite din punct de vedere cultural, aparțin unor comunități cu valori tradiționale sau împărtășesc o altă religie decât catolicismul, majoritar în Franța. Persoanele din altă cultură sunt acceptate în societatea franceză, în condițiile în care respectă statul de drept existent (Salvadore, 2015, 330). Imaginile terifiante prezentate de media privind lupte de stradă între forțele de ordine și tineri de origine musulmană reprezintă o excepție de la regula acceptării diversității culturale, acele persoane considerând că sunt discriminate și astfel protestează, pentru a atrage atenția autoritățile, sau poate fi cazul unor persoane antrenate pentru a realiza acte teroriste, menite să destabilizeze statul francez.
Precum Franța, alt state europene au inclus în cadrul lor legislativ politici sociale, menite să impulsioneze acceptarea diversității culturale, pentru o mai eficientă absorbție a refugiaților în comunitatea care îi găzduiește. Modelul social european se bazează pe recunoașterea faptului că „securitatea și justiția socială pot contribui atât la eficiența economică cât și la progresul social. Guvernele europene agreează ca regulă ideea că nu există opoziție între eficiența economică și coeziunea socială, ci, de fapt, o strânsă legătură” (Radu, 237).
Chiar dacă UE este afectată de o criză economică, statele europene implementează strategii de protecție socială a grupurilor vulnerabile, pentru a reduce incertitudinile create de o economie de piață fluctuantă și de a întări capacitatea de adaptare a indivizilor la schimbări economice sau sociale. Lupta împotriva excluziunii sociale, incluzând acceptarea diversității culturale, reprezintă un obiectiv prioritar în agenda Uniunii Europene. Întrucât refugiații reprezintă o categorie socială cu risc ridicat de a fi discriminată, UE a adoptat măsuri vizând ocuparea forței de muncă, accesul la sistemul de protecție socială, precum și asistență socială, pentru a susține interesele acestei categorii sociale (Radu, 2016, 328).
Afluxul de refugiați, care a stârnit controverse în rândul statelor membre UE privind nivelul de absorbție al acestora din punct de vedere al securității statale și al respectării prevederilor europene, a debutat în 2014, apogeul fiind atins în toamna anului 2015 (Raportul Europe's Migration and Refugee Crisis, 2015). Datorită numărului însemnat de refugiați care au considerat că Europa este singura alternativă viabilă pentru siguranță personală, comparativ cu alte perioade istorice, momentul refugiaților din 2015 poate fi considerat o criză, autoritățile europene fiind puse în situația de a găsi soluții în contra-timp, pentru a putea asigura respectarea drepturilor omului, totodată pentru a proteja propriile interese în ceea ce privește securitatea statală. Întrucât proiectul european se bazează pe un „mozaic” (Swain, Jagerskog, 2016, 24) de state membre, fiecare cu interesul său statal aparte, situația refugiaților a fost privită de majoritatea ca fiind una de criză, fiecare stat membru avansând un set propriu de măsuri de securitate, pe care le-a considerat eficiente în cazul amintit.
În mod concret, în perioada 2014-2015, spațiul european a fost căutat drept soluție din fața conflictelor armate sau a crizelor economice locale de către refugiați asiatici și africani (anexa 1), în mod special de către refugiații din zona afghană și siriană. Potrivit hărții rutelor de acces spre Europa, Marea Meditereană a devenit locul predilect al refugiaților, înfruntând condiții care le pun viața în pericol, pentru a ajunge în Europa.
Astfel, refugiații africani din zona tunisiană, egipteană sau libaneză, orașe precum Tripoli sau Alexandria fiind arii de îmbarcare a călătorilor clandestini spre spațiul european. Refugiații africani s-au îndreptat spre metropole europene de coastă cum este cazul Marsilliei sau spre state insulare precum Malta sau insule grecești precum Creta, pentru a putea cere acordarea drepturi pe teritoriul UE.
De cealaltă parte, refugiații asiatici au la dispoziție două rute de acces spre spre UE, fiecare presupunând avantaje și dezavantaje: acces prin Turcia sau acces prin Marea Mediterană spre Grecia și celelalte țări europe de la coastă (Iugoslavia, Italia). Turcia este doar un stat candidat la UE, așadar refugiații trebuie să tranziteze țara pentru a ajunge într-un stat membru UE, precum România sau Ungaria, pentru a putea obține drepturi din partea UE. Pentru o parte dintre refugiați, nici aceste state membre UE nu sunt suficient de atractive din punct de vedere al beneficiilor oferite, existând posibilitatea să aleagă să continue tranzitul spre alte țări europene, considerate satisfăcătoare din punct de vedere al evoluției economice și a acordări de drepturi democratice cum este cazul Germaniei sau Franței. Ruta de acces prin Turcia este una directă, reducând costurile legate de timp și distanța parcursă până la granițele UE, refugiații putând alege să tranziteze Marea Neagră, pentru a ajunge spre România și Bulgaria, state membre UE, evitând o rută extinsă pe Marea Mediteraneană spre Grecia.
În ceea ce privește ruta de acces prin intermediul Mării Mediteranene spre state membre UE de pe coastă, cum este cazul Greciei, Italiei, Franței sau Spaniei, există posibilitatea ca acestea să fie folosite deopotrivă de refugiați africani și asiatici. Marea Meditereană este un spațiu de tranzit însemnat ca distanță, comparativ cu Marea Neagră, refugiații supunându-se unui regim de transport care le pune viața în pericol, călătorind în bărci insalubre, supra-aglomerate, în contextul în care condițiile meteo din Marea Meditereană sunt instabile, comparativ cu mările învecinate.
În ciuda acestor dezavantage, refugiații aleg această rută, întrucât le asigură accesul spre state europene insulare precum Malta sau insule aparaținând statelor membre UE precum Creta, unde pot fi găzduiți și ulterior, pot cere acordarea de drepturi statului-membru în care au ajuns, respectiv Grecia sau Italia, sau pot alege să-și continue tranzitul spre centrul Europei, considerat pilonul economic al UE. În acest context, Marea Meditereană este o rută de acces mai periculoasă, care necesită mai mult timp și mai multe resurse vitale (hrană, îmbrăcăminte), însă pe baza oportunității de a ajunge în statele membre UE percepute ca fiind cele mai avansate economic, refugiații aleg să accepte riscul unui tranzit nesigur.
Statele de graniță ale UE, precum Italia, Spania sau Grecia au fost în mod curent vizate de refugiați din spațiile învecinate, fiind considerate o oportunitate de a începe o viață nouă, fie pe considerente economice, întrucât în țara natală nivelul de trai este unul sinonim cu pauperitatea, pe considerente politice, în țara natală existând conflicte armate sau conflicte civile, fie pe considerente personale, refugiații percepând spațiul european drept o șansă pentru a obține o educație mai bună sau pentru a evita discriminarea rasială sau religioasă din țara natală, întrucât statele membre UE sunt țări democratice cu tradiție, axate pe respectarea drepturilor cetățenilor săi. Pe baza acestor factori, pentru a aminti câteva dintre motivele pentru care refugiații au ales spațiul european în ultimul deceniu, cu precădere în perioada 2014-2015.
Analizând evoluția cererilor de azil, în perioada 1980-2014 (Anexa 2), este notabilă tendința de creștere în perioada 1989-1991, perioada marcând căderea comunismului în numeroase țări comuniste. Ca urmare a acestei schimbări de optică politică, peste 600.000 de persoane au decis să aleagă un alt stat european, cu tradiție democratică, pentru împlinire personală din punct de vedere economic, politic sau cultural (Raportul Migration Policy Debates, 2014).
În cazul perioadei de aflux de refugiați dintre 2013-2014, punctul culminant este atins în 2014, indicând peste 800.000 persoane care au ajuns în Europa, spre desoebire de situația precedentă, când refugiații erau deja cetățeni ai unor state europene. Noile prezențe în spațiul european provin din țări cu un trecut cultural diferit, precum și o pratică civilă, economică sau politică diferită, statele care îi găzduiesc fiind nevoite să creeze strategii menite să îi ajute pe refugiați să cunoască cadrul legal al țării-gazdă (Raportul Migration Policy Debates, 2014).
Dintre țările europene, care au primit pe cei mai mulți dintre refugiați, Germania a găzduit în perioada amintită peste 173.000 de persoane, capacitatea sa de absorbție a refugiaților fiind triplă, comparativ cu cei 85.000 de persoane găzduite la începutul anilor 1990. O situație similară reîntâlnim la nivelul UE, nivelul de absorbție al refugiaților dublându-se, crescând de la 269.000 persoane înregistrate în urmă cu un deceniu la 476.000 refugiați primiți în ultima perioadă (Raportul Migration Policy Debates, 2014).
În ceea ce privește o analiză secvențială a statelor europene care au primit refugiați în perioada 2014-2015 (anexa 3), țări considerate dezvoltate din punct de vedere economic și democratic precum Franța, Ungaria, Luxemburg sau Slovenia au primit pe cei mai mulți dintre refugiații ajunși pe teritoriul lor sau care au înaintat cereri pentru a fi admiși. Odată ajunși în aceste state, refugiații sunt integrați în programe sociale, menite să le asigure asistență socială și șansa de a învăța limba locală, în cazul în care nu o cunosc, precum și oportunitatea unor cursuri de perfecționare, pentru a putea fi admiși pe piața muncii. Strategiile de acomodare ale acestor state pot fi criticate, cu precădere de adepții politicii de protecție a forței de muncă locale, considerând că refugiaților li se acordă drepturi subvenționate din veniturile populației locale, însă pe termen lung, își dovedesc eficiența, refugiații fiind „naturalizați” (Raportul How Will the Refugee Surge Affect the European Economy, 2015), înțelegând și asimilând cadrul legal al țării care îi găzduiește, în încercarea de a-și crea un nou standard de viață individual sau colectiv pe teritoriul acesteia.
În ciuda opoziției publice față de străini, Regatul Unit al Marii Britanii este un alt stat european care primește refugiați, într-o proporție mai însemnată decât Franța, întrucât o dată ajunși în această țară, refugiați sunt absorbiți pe piața muncii britanice în continuă căutare de muncă slab plătită față de cetățenii născuți britanici. Politicile sociale și economice discriminatorii ale UK au atras atenția UE, care a impus anumite măsuri corective, însă în practică statul britanic continuă să îngăduie absorbția refugiaților pe piața muncii, în condiții injuste, pentru a sprijini demersurile economice naționale. De cealaltă parte, Cehia este un stat european cu o rată de absorbție pe piața muncii a refugiaților similară UK, asupra căreia UE nu a creat recomandări corective, ca în cazul amintit. Refugiații ajunși în Cehia sunt tratați similar celor ajunși în Franța sau Luxemburg, li se acordă drepturile cuvenite și sunt stimulați să-și folosească expertiza profesională sau educația, pentru a se întreține pe baza unui venit propriu (Raportul How Will the Refugee Surge Affect the European Economy, 2015).
Statele europene cu cea mai scăzută absorbție a refugiaților pe piața muncii sunt Austria, Elveția, Finlanda sau Belgia. În aceste state, piața muncii este axată pe experți, deseori căutați pe alte piețe ale muncii din Europa, așadar refugiații care își pot găsi un loc de muncă, optează pentru posturi care nu sunt atât de atractive, precum oportunitățile de muncă în celelalte state, de exemplu muncitori necalificați. Totodată, aceste state au un regim strict al imigrării, fapt cunoscut de refugiați, care preferă să aleagă un stat european cu o legislație flexibilă în acest sens (Raportul How Will the Refugee Surge Affect the European Economy, 2015).
La nivel comparativ, al situației refugiaților în 2014, față de 2015 (anexa 4), este vizibilă tendința evolutivă. Astfel la nivelul anului 2014, au existat 184.200 cereri ale refugiaților, pe când în 2015 numărul acestora a crescut la nivelul de 184.815, creșterea fiind de 365, o proporție care nu poate oferi detalii despre situația concretă a fenomenului, existând un număr însemnat de refugiați clandestini, evidențiați de media sau ONG-uri, a căror existență nu este reflectată în rapoartele oficiale ale UE sau ale statelor membre, întrucât fluctuația lor este dificil de a fi analizata. Aceste persoane ajung în condiții precare în Europa, apoi își continuă tranzitul spre alte state europene, care pot fi membre sau nu ale UE, așadar monitorizarea lor poate fi alterată de datele obținute din fiecare stat. Pentru a evita această situație a neclarității datelor, forurile europene au cerut statelor membre să comunice constant date despre schimbările survenite la nivelul afluxului de refugiați, precum numărul acestora, apartenența lor culturală, pregătirea profesională sau educațională, durata șederii într-un anumit stat, precum și motivele pentru care doresc să ajungă într-un alt stat european. Prin aceste prevederi, UE încearcă să monitorizeze atent situația refugiaților, posibila inserție în comunitatea locală, precum și motivele pentru care absorbția nu este posibilă (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
Obiectivul UE este de a stabili o bază echilbrată de distribuire a refugiaților, astfel să fie evitată în care unele state precum Grecia găzduiesc mai mulți refugiați decât capacitatea lor, pe când state apropriate precum Italia primesc mai puțin refugiați, pe baza unor considerente interne, exceptând intenția refugiaților de a se stabili într-un stat pe baza unor motive personale. O altă situație recurentă în rândul afluxului recent de refugiați este instabilitatea lor teritorială, practic aceștia ajung în țări precum Grecia, dar nu rămân pe termen lung, așadar aceste țări vor avea cifre reduse la numărul de refugiați asimilați și cifre record la numărul de refugiați găzduiți pe termen scurt, fiind dificilă stabilirea unor strategii eficiente pentru contextul fluctuant al refugiaților (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
În perioada 2014-2015, statele europene care au primit cel mai mare număr de refugiați sunt de regulă state membre UE cu o solidă tradiție economică și democratică precum Germania, Franța sau Ungaria, așa cum este prezentat în figura 6 (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015). Practic, Germania drept stat membru UE primește cei mai mulți refugiați pe termen lung (39.6%) printr-o politică publică de încurajare a venirii acestora într-un stat a cărui forță de muncă și populație este îmbâtrânită. Germania are totodată avantajul de a avea una dintre cele mai solide economii naționale din blocul european, strategiile sale generoase de absorbție a refugiaților cauzând reduse sau chiar insignifiante dispute publice pe tema posibilității de a oferi sau nu găzduire refugiaților, în contextul respectării drepturilor democratice a acestora.
Germania este urmată la o distanță considerabilă de Ungaria (17.8%), o țară democratică din centrul Europei, similară Germaniei, dar care nu dispune de forța economică a acesteia, fapt care se reflectă în gradul de atractivitate în preferințele refugiaților. Cu toate acestea, refugiații aleg Ungaria drept țară-gazdă pe termen lung, beneficiind de contextul democratic și de satisfacție economică din acest stat.
Franța și Italia prezintă procentajele aproximativ similare, 8%, respectiv 8.2%, fiind cele mai puțin căutate state europene de către refugiați în contextul celor patru țări europene, care au primit cel mai mare număr de refugiați în perioada 2014-2015. Similar Germaniei și Ungariei, cele două state sunt membre ale UE, însă pe baza poziționării geostrategice, fiind state riverane, refugiații tind să le perceapă drept puncte de tranzit pe termen scurt. Franța are în plus reputația unor acțiuni publice care discriminează persoanele de religie musulmană, existând recurente conflicte stradale între forțele de ordine și reprezentanții comunității etnice, fapt care îi poate determina pe solicitanții musulmani să evite acest stat, precum și pe alți refugiați, pentru a nu se confrunta cu situația experimentată de străinii de altă origine sau religie.
În ceea ce privește Italia, toleranța religioasă sau etnică îi poate atrage pe potențialii refugiați care au dori să fie găzduiți pe termen lung, însă statul european în ultima perioadă s-a confruntat cu dificultăți economice, pe baza crizei economice, situație care s-a reflectat printr-o rată crescută a șomajului, așadar refugiații care ar dori să se integreze pe piața locală a muncii ar avea șanse reduse în acest sens (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
De remarcat că din clasamentul celor patru state europene care primesc cel mai mare număr de refugiați lipsește Regatul Unit al Marii Britanii, Finlanda sau Danemarca, state membre UE cu economii solide, spre care refugiații doresc să ajungă pentru un viitor mai bun, dar care impun reguli severe în ceea ce privește absorbția de refugiați. Totodată, datorită poziției geostrategice, aceste state fiind în extremitatea nordică a continentului, refugiații nu pot ajunge la granițele lor în măsura în care ajung în Grecia sau Turcia, necesitând timp pentru parcurgerea distanței, în cazul în care nu găsesc condiții optime de găzduire în țări care se află în tranzitul lor precum Germania sau Ungaria (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
Figură . Statele europene care au primit cel mai mare număr de refugiați în perioada 2014-2015 (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015)
Analizată statistic, situația din cele patru state europene, care primesc cel mai mare număr de refugiați, presupune o creștere de 905 solicitări în cazul Germaniei, de la 55.310 înregistrate în 2014 la 73.120 în 2015, adică o creștere de 32% între cele două perioade de timp analizate. În ceea ce privește Ungaria, în 2014 erau înregistrate 27.925 de cereri, numărul lor crescând în 2015 la 32.180, diferența dintre cele două momente fiind de 3.322 cereri, creșterea dintre cele două momente de analiză fiind de 17%. În cazul Italiei, erau înregistrate în 2014 un număr de 21.285 cereri, numărul lor scăzând la 15.245 cereri în 2015, însemnând o descreștere de 28%, fapt explicabil prin situația economică dificilă din acest stat european. În Franța, în 2014 au existat 15.515 cereri, pe când în 2015 numărul lor a scăzut la 14.770 cereri, adică un procent negativ de 7%. Comparativ cu Italia, deși Franța a oferit exemple negative de intoleranță etnică sau religioasă, este încă considerată o țară atractivă pentru refugiați (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
În cazul statelor europene care au primit cel mai mic număr refugiați (figura 7), este notabilă prezența unor state cu procent de 0% sau un procent sub 1%, ceea ce indică faptul că refugiații nu le-au considerat drept țări-gazdă pe termen lung, chiar dacă temporal au fost găzduiți în acel spațiu sau au dorit să ajungă în acel stat. În această situație se regăsesc Lituania (0%), Croația (0%), Estonia (0%), Cipru (0.2%), Luxemburg (0.1%), Irlanda (0.3%) și Danemarca (0.8%). Dacă Lituania, Estonia, Irlanda sau Danemarca sunt țări nordice, spre care refugiații ajung cu dificultate, datorită poziției pe continent, numărul redus de refugiați înregistrat în Croația și Cipru poate fi explicat prin poziția lor de tranzit spre centrul Europei, unde state precum Luxemburg aplică strategii severe de primire a refugiaților, pentru a-și apăra interesele naționale, acest stat fiind unul dintre sediile forurilor europene, prezența excesivă a străinilor putând crea tensiuni sociale, totodată piața muncii se axează pe specialiști birocratici, funcții la care refugiații nu ar putea ajunge în lipsa unei educații temeinice și a dobândirii cetățeniei statului respectiv (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
De cealaltă parte, există state europene cu procent sub 2% în ceea ce privește gradul de primire a refugiaților, cum este cazul Spaniei (1.1%), Grecia (1.4%), Bulgaria (1.7%), România (1.5%) sau Belgia (1.9%). Un prim nivel de analiză se impune în cazul țărilor riverane, precum Grecia sau Spania, care pot fi considerate doar puncte de staționare temporare de către refugiați, în ciuda contextului economic satisfăcător cum este cazul Spaniei. În al doilea rând, chiar dacă nu sunt state la intersecția rutelor martime, România și Bulgaria pot fi căi de acces spre continentul european, cu precădere pentru refugiații asiatici, dornici să ajungă spre centrul Europei, în special Germania. Belgia, deși este un stat cu o economie solidă, similar Luxemburgului, nu este o piață de muncă atractivă pentru refugiați a căror pregătire profesională sau educațională își găsesc cu dificultate corespondent în contextul realității cotidiene din acel stat (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
Astfel, în perioada 2014-2015, au fost evidențiate patru state europene (Germania, Franța, Italia și Ungaria) cu un înalt grad de atractivitate pentru refugiați, precum și crearea de strategii de găzduire pe termen lung, pentru a absorbi forța de muncă reprezentată de refugiați. Pe de altă parte, majoritatea statelor membre din UE nu sunt atât de atractive, fiind considerate doar puncte temporare de staționare, pe când altele oferă condiții restrictive de reușită pe piața muncii sau în contextul integrării în comunitate (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
Figură . Statele europene care au primit cel mai mic număr de refugiați în perioada 2014-2015 (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015)
La nivel statistic, în Belgia număr de solicitări înregistrate în 2014 era de 4.090, scăzând în 2015 la 3.440, ceea ce reprezintă o descreștere de 16%. Un procent involutiv similar este evidențiat și în cazul statului Luxemburg, în anul 2014 320 de cereri ale refugiaților au fost luate în calcul de către autoritățile locale, pe când în 2015 numărul lor a scăzut la 265 cereri, reprezentând un procent în descreștere de 17%. Cea mai mare descrește a fost înregistrată de Lituania, în anul 2015 au existat cu 72% mai puține cereri, adică 45 comparativ cu 2014, când au fost înregistrate 160 cereri. O descreștere pronunțată este reflectată în cazul Danemarcei, cererile scăzând cu 59%, astfel în 2014 erau consemnate 3.700 cereri, pe când în 2015 doar 1.505 cereri. O situație similară regăsim la nivelul Croației, numărul cererilor refugiaților scăzând cu 50%, în 2014 existând 80 de cereri, pe când în 2015 40 cereri. Celelalte state amintite înregistrează descreșteri semnificative, dar nu la nivelul menționat, astfel în Bulgaria numărul cererilor descrește de la 4,235 în 2014 la 3.190 în 2015, semnificând un procent negativ de 25%, iar în Cipru în 2014 au fost înregistrate 445 cereri, pe când în 2015 doar 430, reprezentând un procent negativ de 3% (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
La nivel global, rezultatele raportului Refugee Crisis in the European Union (2015) sugerează că există state membre UE cu un număr însemnat de cereri ale refugiaților, precum Germania, 55. 310 înregistrate în 2014 și 73.120 în 2015, dar și state care nu stârnesc interesul refugiaților într-o măsură atât de mare, precum Lituania, pentru care au existat 160 cereri în 2014 și 45 în 2015. Afluxul refugiaților scindează blocul european în două părți: țări atractive din punctul de vedere al dezvoltării personale (economice, sociale, culturale), precum Franța dar și țări care nu sunt căutate de refugiați pe baza distanței pe care ar trebui să o parcurgă pentru a ajunge pe teritoriul lor, cum este cazul Danemarcei. De asemenea, există țări precum România care sunt considerate numai puncte de staționare pe termen scurt, refugiații nefiind interesați de a se stabili în aceste state, întrucât nu sunt atractive din punct de vedere economic. Totodată există țări precum Italia, care pot oferi condițiile unui climat echilibrat din punct de vedere social, dar fiind afectate de criza economică, nu oferă decât șanse reduse pe piața muncii locale (Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union, 2015).
În 2016, situația refugiaților nu a mai fost problematică, existând un număr redus de persoane care au ajuns în Europe, fie prin Turcia sau prin Grecia. Global, au fost înregistrate 206.985 de cazuri de refugiați în 2016, o cifră de cinci ori mai mică, decât cei 1.015.078 de refugiați ajunși în Europa, în 2015. În ceea ce privește găzduirea afluxului de refugiați, Grecia deține prima poziție, similar datelor anterioare, urmată de Italia, în 2016 Turcia nu a mai considerată atractivă pentru aceștia:
Figură . Statele europene care au primit cel mai mare număr de refugiați în anul 2016 (Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route, 2016)
Potrivit datelor înregistrate, în 2016 Grecia a înregistrat 157.119 solicitări ale refugiaților, Italia 48.514 solicitări, iar Turcia 1.500 solicitări. Cifrele în descreștere, comparativ cu perioada anterioară, sugerează că pseudo-criza refugiaților a ajuns la un nivel al normalității în 2016, Grecia putând adăposti în condiții corespunzătoare refugiații primiți, fără a fi nevoită să ceară sprijinul UE.
Cererile refugiaților de adăpost au fost înregistrate în perioada ianuarie-mai 2016, cele mai multe fiind amintite în lunile ianuarie și februarie, 50.000, respectiv 45.000 cerereri, după care nivelul acestora a scăzut dramatic, în luna martie existând doar 10.000 solicitări ale refugiaților, similar perioadelor anterioare, cele mai multe cereri aparținând refugiaților sirieni. O potențială explicație a acestui fenonmen constă în încetarea sau ameliorarea stării conflictuale din țările natale, existând posibilitatea ca odată ce confictele sunt relutate, refugiații să se îndrepte în mod masiv spre Europa, așadar sunt necesare strategii eficiente de gestionare a situației acestor persoane pe termen lung.
Până la finele anului 2018, în contextul continuării conflictelor din Orientul Apropriat, este estimat ca peste 3 milioane de refugiați să ajungă în Europa, incluzând zona siriană afghană sau cea irakiană. În acest context, în lipsa unor strategii solide de gestionare a situației refugiaților, UE poate fi subiectul unei crize în adevăratul sens al cuvântului, întrucât cifra estimată depășește cu mult refugiații deja asimilați, aproximativ 850.000 persoane, care au ajuns în spațiul european în valuri succesive, existând posibilitatea ca această criză viitoare a refugiaților să se petreacă fără momente de pauză, așa cum a fost cazul perioadei analizate, așadar autoritățile europene pot fi puse în situația de a adopta decizii pe moment.
Un alt aspect, pe care UE trebuie să îl aibă în vedere este legat de costurile primirii refugiaților, până în acest moment, programele destinate acestora au fost estimate la 3 bilioane euro, o cifră asigurată de autoritățile europene din fonduri la care au contribuit statele membre. Întrucât există posibilitatea ca noul val de refugiați să fie mai mare decât cel existente, costurile vor fi și ele mai mari. În perioada 2014-2016, state membre precum UK și-au exprimat nemulțumirea față de cotele impuse de UE pentru a asigura implementarea programelor destinate refugiaților, existând posibilitatea ca mai multe state membre să refuze obligativitatea de a contribui la aceste programe, ceea ce ar conduce la un conflict intern in UE sau posibila scindare a blocului european. În contextul deja tensionat al cotelor impuse pentru găzduirea refugiaților, instituțiile europene trebuie să adopte strategii eficiente de securitate deopotrivă pentru a asigura drepturile refugiaților, dar și pentru a păstra structura conceptului european.
În ceea ce privește receptarea refugiaților în media europene sau locale, în perioada amintită pot fi remarcate documente jurnalistice în care refugiații sunt descriși fie ca amenințări la adresa statului spre care doreau să se îndrepte, ori deja erau găzduiți, fie ca victime ale unui sistem legal nedrept, care nu ține cont de drepturile omului.
Pentru a descrie prima tendință, de frică împotriva valului de refugiați de la finalul anului 2014 și pe parcursul anului 2015, este notabil un articol apărut în cotidianul britanic The Independent. Atitudinea jurnalistului, reflectată și în imaginea fotografiei, care însoțește articolul (figura 8) este că UE se va destructura, întrucât nu a găsit soluții eficiente pentru criza refugiaților (Withnall, 2015).
Figură . Europa asaltată de refugiați (The Independent, 2015)
Jurnalistul menționează că această criză a refugiaților a debutat cu imposibilitatea Greciei de a gestiona situația sa internă, escalând fără justificare către forurile europene. Întâlnirile dintre oficialii europeni ca urmare a situației tot mai îngrijorătoare au condus la aplicarea unor măsuri de securitate, care pot fi ușor evitate, precum amprentarea sau respingerea persoanelor care nu au documente valide, pentru a evita posibilitatea teroriștilor islamici de a intra în spațiul Schengen pretinzând că sunt simplii cetățeni (Withnall, 2015).
De cealaltă parte, există jurnaliști care transformă situația refugiaților într-un moment dramatic, similar unei crize, cum este cazul fotografiei, care înfățișează cum un grup de refugiați sirieni este îmbrâncit dintr-un tren (anexa 5). Similar cazului copilului mort pe o plajă în timpul naufragiului, interesul media este de a suprindre cadre, care să emoționeze, pentru a persuada atenția publicului în sensul unei imagini a victimizării grupurilor de refugiați. În imaginea prezentată, copiii sunt suprinși în înghesuială, unul dintre ei este bruscat, pentru a fi urcat de ruda sa în tren, în speranța de a putea fi dus într-un campus, pentru a începe o viață mai bună. Ideea jurnalistului în acest caz este că autoritățile, deși au avut timp la dispoziție, articolul fiind scris în toamna 2015, au fost din nou luate în suprindere de către noul val de refugiați, fiind incapabile să ofere soluții de acomodare, pentru a li se respecta drepturile, conform cadrului democratic al UE. Jurnalistul avansează ideea că unele state europene forțează modul în care se comportă cu refugiații, pentru ca aceștia să nu-și dorească să stea pe teritoriul acestora pe termen lung, căutând alte state pentru a fi găzduite, în speranța unui tratament mai bun în termeni de respectare a drepturilor fundamentale (Mackenzie, 2015).
Pe baza datelor amintite, concluzia asupra crizei refugiaților din perioada 2014-2015 este că poate fi considerată o pseudo-criză, fără a minimaliza impactul negativ reflecat de media.
Într-adevăr, perioada 2014-2015 a reprezentat o perioadă de aflux a refugiaților, forurile europene sau autoritățile naționale părând să fie adopte o atitudine ambiguă în privința acestora, unele precum Germania încurajând valurile de refugiați, altele precum UK opunându-se unor norme de găzduire a acestora, pe baza apartenenței la UE, însă comparativ cu alte perioade istorice, situația refugiaților nu a creat probleme majore de securitate. Teama socială în privința lor a fost mai mult o reflexie a imaginii create de media, în care refugiatul fie este o victimă a sistemului european, fie este un element care amenință să destructureze proiectul european. Au existat state precum Lituania sau Estonia, în care numărul de refugiați a fost insignifiant, totodată state precum Franța, considerate atractive pentru majoritatea refugiaților, acestea fiind nevoite să suplimenteze capacitatea lor de găzduire a acestora. Per ansamblu, afluxul de refugiați din perioada 2014-2015 nu a fost o criză europeană, dar a fost un semnal pentru întregul bloc european că strategiile de securitate adoptate până în acel moment trebuie armonizate cu situații tensionate precum cea menționată, pentru a răspunde corespunzător deopotrivă refugiaților, dar și populației locale.
2.3.1. Afluxul de refugiaților sirieni din 2015
Situația critică a refugiaților sirieni care au cerut găzduire statelor limitrofe ale Uniunii Europene precum Grecia, dar și statului candidat Turcia poate fi analizată folosit modelul analizei SWOT. Per ansamblu, analiza SWOT a nivelului de securitate în contextul contemporan al refugiaților în cazul Uniunii Europene care va fi propusă în cele ce urmează vizează să evidențieze din punct de vedere al atributelor forte, dar și al caracteristicilor mai puțin eficiente modul în care UE a răspuns situației critice din perioada 2014-2015.
Introducere
Analiza nivelului de securitate al Uniunii Europene în contextul actual al unui număr însemnat de refugiați, comparativ cu alte perioade istorice, a survenit pe baza caracterului distorsionat al poziției UE în privința situației acestei categorii sociale. Pe de o parte, Uniunea Europeană se poate regăsi într-o poziție privilegiată, de a fi selectată dintre alte spații care ar fi putut găzdui refugiații precum state asiatice învecinate nucleului conflictual din Orientul Apropriat (Siria, Azerbaidjan) sau state africane precum Tunisia, Maroc sau Algeria, care rivalizează în termeni de performanță economică cu state europene precum Germania, Franța sau Regatul Unit al Marii Britanii, considerate de refugiați state ideale pentru a-și reconstrui stilul de viață avut în țara natală. Pe de altă parte, poziția ambiguă a unor state membre precum Germania sau Regatul Unit al Marii Britanii, prima încurajând afluxul refugiaților, iar cea de a doua opunându-se, se poate transforma într-o vulnerabilitate a strategiilor de siguranța europeană. Existând posibilitatea ca în perioada următoare, pe baza continuării evenimentelor conflictuale din Orientul Apropriat, numărul refugiaților care ajung în Uniunea Europeană să depășească cifrele înregistrate în perioada iulie – septembrie 2015, de aproximativ 13.000 persoane care solicită sprijin într-o singură zi (Raport EU Migratory Challenge. Possible Responses to the Refugee Crisis, 2015), așadar UE trebuie să adopte strategii viabile de securitate, pentru a preîntâmpina ipostaza unei crize.
Alegerea temei
Perspectiva Uniunii Europene în privința situației curente a refugiaților a fost aleasă pe baza noutății presupuse. În contextul unui eveniment neprevăzut, precum afluxul de refugiați sirieni din perioada 2014-2015, strategia de securitate a Uniunii Europene a fost fragmentată, bazată pe viziuni naționale ale fiecărui stat membru, neexistând o viziune unitară asupra fenomenului, ceea ce a îngreunat adoptarea de măsuri eficiente pentru gestionarea situației create, similare unei crize prin prisma numărului impresionat de refugiați, aproximativ 89.000, dar și prin incapacitatea Uniunii Europene de a reacționa rapid în contextul situației refugiaților, a căror staționare în unele state membre s-a aflat la limita respectării drepturilor omului sau chiar a încălcării acestora (Heisbourg, 2016, 7).
Descrierea situației
Afluxul de refugiați, cu precădere din Orientul Apropriat, în perioada 2014-2015, a solicitat atenția UE, pentru reconsiderarea strategiilor de securitate existente și implementarea unui management al siguranței europene, axat pe problematica creată de situația refugiaților (O'Neill, Swinton, Winter, 2015, 48). Poziția globală a UE în contextul maselor de refugiați sirieni îndeosebi a fost de exacerbare, state membre precum Regatul Unit al Marii Britanii temându-se pentru amenințarea granițelor naționale, subminarea economiei naționale sau integritatea conceptului de Uniune Europeană, pe când state membre precum Germania au sprijinit, deseori în lipsa unor argumente justificate public, necesitatea de a găzdui cât mai mulți refugiați (Beswick, Jackson, 2015, 220).
Analiza SWOT
Analiza SWOT, așa cum acronomul său indică (Strenghts definind Puncte tari, Weaknesses corespondent pentru Slăbiciuni, Opportunities desemnând Oportunități și Threatens indicând Amenințări), este o analiză a caracteristicilor tari, precum și a celor slabe, incluzând oportunitățile sau amenințările (Stackpole, Oksendahl, 2010, 82) la care un stat sau o organizație suprastatală cum este cazul Uniunii Europene se expun într-un mediu al siguranței în constantă evoluție.
Aplicată pentru a testa viabilitatea unui strategii de securitate, analiza SWOT reprezintă o metodă de evaluare a acesteia, punctând compatabilitatea dintre strategia propusă pe baza punctelor tari și a vulnerabilităților sesizate drept elemente ale mediului intern și evoluția contextului extern, incluzând oportunitățile și potențialele amenințări la adresa strategiei create (Stimson, Stough, Roberts, 2006, 281).
Indiferent de obiectiv, analiza SWOT este o metodă de analiză, deopotrivă cantitativă și calitativă bazată pe două dimensiuni interdependente:
analiza factorilor interni, adică a punctelor forte sau capabilităților (strenghts) și a punctelor slabe sau vulnerabilitățile (weaknesses);
analiza factorilor externi, reprezentați de oportunitățile (opportunities) și amenințările (threats) cu care organizația/produsul se confruntă (McCrie, 2015, 16).
Orice analiză SWOT debutează prin evidențierea punctelor forte (strenghts) ale stragiei de securitate create. Prin intermediul acelor calități, strategia de securitate devine competitivă, în sensul de a-și proba eficiența în contextul strategiilor de securitate, pe care un stat sau o organizație suprastatală le-ar putea asuma. „Puterea” strategiei constă în atributele pozitive, tangibile, de regulă interne, întotdeauna controlabile, precum infrastructura statului, echipamentul performant folosit în domeniul securității, care o poate distinge drept cea mai bună soluție existentă, comparativ cu alte strategii de securitate, un portofoliu stabil de clienți sau feedback-ul pozitiv obținut de produse pe piață.
Vulnerabilitățile (vulnerabilities) sunt elemente ale mediului intern, care ar putea afecta eficiența unei strategii de securitate, incluzând absența unor resurse esențiale precum infrastructura sau existența unui climat de instabilitate politică, socială sau de altă natură (Nemati, 2007, 712-715).
De cealaltă parte, oportunitățile (opportunities) reprezintă limite ale strategiei de securitate în raport cu mediul extern. Oportunitățile includ orice situație curentă sau viitoare, care ar putea fi favorabilă strategiei de securitate, cum ar fi o tendință globală a parteneriatelor strategice cu o anumită organizație mondială sau cu alte state sau atragerea de investiții pentru strategia de securitate creată.
Punctele slabe (weaknesses), deși reprezintă o limitare, așadar tind să fie omise în mod curent din analiză, trebuie evidențiate, pentru ca strategia de securitate propusă să poată corecta această limită și astfel, să-și poate atinge obiectivele propuse. Ca și punctele forte, slăbiciunile pot fi controlate, așadar o punctare clară a acestora va ajuta la repoziționarea corectă a strategie de securitate. Punctele slabe ar putea include lipsa de experiență a unor experți din domeniul securității sau absența experților din acest domeniu, resursele limitate sau lipsa de acces la tehnologie. Cele mai recurente puncte slabe sunt amenințările (threats), care reprezintă un impediment în evoluția strategiei de securitate. Fluctuații ale mediului extern, pe care strategia de securitate nu le poate anticipa sau controla în timp real, sunt reprezentate de atacuri teroriste, crize sociale sau politice. De regulă, amenințările sunt cauzate sau apar ca elemente adiacente vulnerabilităților, așadar o tratare corectă a factorului intern, vulnerabilitatea, poate combate sau reduce impactul factorului extern, amenințarea, oferind stabilitate strategiei de securitate creată (Cassidy, 2016, 200-210) .
Succint, analiza SWOT a nivelului de securitate în contextul contemporan al refugiaților în cazul Uniunii Europene reprezentată în Figura 1 prezintă următoarele elemente:
Figură . Analiza SWOT a nivelului de securitate în contextul contemporan al refugiaților în cazul Uniunii Europene
La nivelul de analiză detaliată între capabilități și oportunități, constatăm existența unei potențiale crize a refugiaților, în contextul în care UE prin strategia de securitate asumată nu anticipează potențialele amenințări reprezentate de situație. În acest caz, conform Figurii 2, strategia de securitate reprezentată prin linia portocalie ar trebui să se bazeze pe dobândirea de expertiză de la organizații precum ONU care au mai gestionat situații critice ale refugiaților, pentru a putea trata corespunzător situația creată în cadrul UE. O dată dobândită expertiza necesară la nivel de transfer al bunelor practici, aceasta trebuie asumată de fiecare stat membru, pentru a implementa o strategie de securitate unitară la nivelul UE.
De asemenea, vulnerabiliățile existente precum expertiză și infrastructură fragmentară, tributară strategiilor de securitate naționale pot fi afectate de tratarea incorectă a amenințărilor, precum existența unui nou flux de refugiați similar celui din perioada 2014-2015, ipostaza sugerată de linia verde din Figura 2. În acest caz, se impun măsuri de corectare a strategiei de securitate, precum corectarea tendinței fiecărui stat membru de a privi situația refugiaților ca pe un element de securitate națională, când primordială este abordarea la nivel de for european.
În ceea ce privește corelații dintre factorii interni și externi ale unei strategii de securitate privind situația refugiaților, analiza SWOT pe care o propunem, include următoarele detalii:
Figură . Corelații de securitate ale analizei SWOT
În mod curent, UE se bazează pe o anumită infrastructură și expertiză în domeniul strategiilor de securitate, care conferă ipostază de securitate internă, reprezentată de factorul Capabilități.
⇨ Capabilități:
• folosirea și îmbunătățirea constantă a infrastructurii de securitate existentă în UE
Prin relații de cooperare cu alte organizații, UE își poate îmbunătăți infrastructura și expertiza în domeniul securității, pentru a răspunde provocărilor legate de situația inediată a refugiaților din Orientul Apropriat, așa cum este sugerat de factorul Oportunități.
⇨ Oportunități:
• dobândirea de expertiză de la organizații care au gestionat situații ale refugiaților
Dacă vulnerabilitățile, ca puncte slabe ale strategiei de securitate nu sunt tratate corespunzător, se pot transforma în ținte sub impactul amenințărilor.
⇨ Vulnerabilități:
• anticiparea potențialelor efecte negative ale situației refugiaților
Vulnerabilitățile crează ipostaza de tensiune internă, autoritățile desemnate de aplicarea strategiei de securitate fiind nevoite să găsească soluții eficiente pentru a crea un climat destabilizator la nivel social sau politic.
⇨ Amenințări:
• combatarea inadvertențelor nivel european – nivel național în implementarea strategiei de securitate
Amenințările în acest caz sunt un vector al securității externe. În ipostaza negativă a implementării unor strategii de securitate fragmentare, politica europeană în domeniul securității este afectată. Dacă statele membre asumă politici naționale care contravin strategiei la nivel european, situația refugiaților va deveni tensionată, existând posibilitatea ca fiecare autoritate națională să considere că procedează corect, comparativ cu strategia europeană, și să nu aplice recomandări ale UE.
Sugestii și recomandări
În urma analizei SWOT aplicate, putem avansa o serie de sugestii pentru implementarea unei strategii eficiente de securitate la nivelul UE. În primul rând, perspectiva Uniunii Euroepen în privința situației refugiaților ar trebui să fie unitară, pentru ca măsuri de securitate similare celor adoptate la nivel de for central să fie adoptate în fiecare stat membru. În al doilea rând, UE trebuie să anticipeze constant evoluția situației refugiaților, existând posibilitatea ca o nouă perioadă de aflux, simlară celei din 2014-2015 să se înregistreze, de această dată
În ciuda caracterului obiectiv, întrucât analizează deopotrivă trăsăturile pozitive și negative ale unei strategii de securitate, analiza SWOT poate fi un instrument subiectiv de cercetare și nu trebuie să fie utilizată ca singurul instrument de analiză, de aceea în cadrul cercetării aferente tezei „Situația refugiaților în Europa. Provocări asupra securității”, vom compara rezultatele obținute prin intermediul analizei SWOT cu metode de cercetare complementare, precum analiza comparativă între documente care se axează pe aceeași tematică, potențiala criză a refugiaților în Europa, în perioada 2014-2015, precum și analiză de conținut asupra mențiunilor legate de refugiați existente în documente din sfera publică, precum media.
2.4. Concluziile cercetării. Măsuri de securitate adoptate de UE
O serie de măsurile de securitate promovate de către UE în cazul situației refugiaților din perioada 2014-2015 existau deja în practicile sociale ale statelor membre precum necesitatea de a intervieva fiecare refugiat pentru a crea o fișă a aptitudinilor profesionale sau educaționale, pe când altele precum amprentarea au fost impuse de situația critică provocată la unele frontiere de afluxul de refugiați, a căror condiție disperată a forțat autoritățile europene să reacționeze deopotrivă în termenii respectării măsurilor de securitate europene sau naționale, dar și în contextul respectării drepturilor fundamentale ale refugiaților.
În ceea ce privește, practica măsurilor de securitate în cazul refugiaților în câteva state membre UE există strategia intervievării refugiatului, pentru a crea un profil socio-demografic al acestuia, menit să îl ajute la o mai eficientă acomodare în comunitatea care îl găzduiește.
De exemplu, în țări precum Finlanda, Danemarca sau Olanda legislația națională referitoare la integrarea refugiaților a fost adoptată încă din perioada 1998–1999, pe când în Austria și Germania inițiative în acest sens au fost întreprinse recent, întrucât aceste state europene nu s-au confruntat cu o situație similară celei prezentate în perioade istorice anterioare. De regulă, legislația națională privind refugiații prevede un cadru general național privind integrarea acestora, stabilind drepturile și responsabilitățile pe timpul șederii în țara-gazdă (Radu, 2016, 329).
Programele naționale vizând integrarea refugiaților constau, în general, din trei componente principale: cursuri de limbă, sesiuni de orientare și introducere în cultura societății-gazdă, precum și cursuri de pregătire și reorientare profesionale, pentru ca refugiații să fie armonizați deopotrivă cu stilul de viață, cultura comunității, dar și cu piața forței de muncă locale. Aceste programe sunt, în cele mai multe cazuri, individualizate în funcție de nevoile refugiaților. Refugiatul este invitat pentru un interviu care urmărește să evalueze nivelul calificărilor, educației, experienței practice, precum și a abilităților lingvistice. Pe baza acestui interviu sunt decise elementele care vor alcătui programul individual de integrare, care de regulă durează 2–3 ani. De exemplu, în Germania, conform cu noua legislație privind imigrația și statutul refugiaților, noii veniți au dreptul să beneficieze de măsuri de integrare culturală, incluzând cursuri de limbă, precum și cursuri privind sistemul legal, cultura și istoria Germaniei.
În celelalte state membre UE, chiar dacă legislația nu prevede un cadru special pentru programe naționale vizând integrarea refugiaților, există strategii de politică națională care să promoveze armonizarea acestora cu structura culturală, economică sau socială a comunității-gazdă. De exemplu, în Irlanda, pe lângă strategiile de acomodare culturală, autoritățile încearcă pe cât posibil să găsească o oportunitate pe piața muncii pentru refugiat, pentru ca acesta să fie complet integrat comunității și să nu devină un element discordant, care să amenințe stabilitatea acesteia (Radu, 2016, 330).
State membre precum Grecia au extins conceptul de măsuri de securitate prin acomodare culturală, incluzând în planul național de integrare a refugiaților și elemente, precum asigurarea de servicii de sănătate, după expirarea perioadei de ședere legală, în contextul în care persoana găzduită își dorește să rămână în statul elen și să dobândească cetățenia acestuia, precum și o serie de avantaje pentru dobândirea de locuințe temporare. Prin aceste măsuri de securitate, statul elen încearcă să persuadeze pe refugiații veniți să devină cetățeni ai săi (Radu, 2016, 330). De remarcat este faptul că planul național de integrare a refugiaților se aplica înainte de momentul 2014, imediat după primul val de refugiați care au depășit capacitățile Greciei de cazare, statul elen a cerut suportul UE, pentru a gestiona situația, planul său național fiind ineficient în contextul amintit.
În mod similar, Spania este de asemenea interesată să absoarbă cât mai mulți refuigați și imigranți, datorită populației îmbătrânite și implicit, a fluctuațiilor de pe piața muncii. În mod concret, Spania a implementat încă din 2001 un plan național pentru integrarea acestor categorii sociale vulnerabile, care include îngrijire medicală, accesul la sistemul de învățământ, reunificare familială, respectarea libertății religioase, accesul la cetățenie, accesul pe piața forței de muncă sau acordarea de beneficii pentru locuințe temporare (Radu, 2016, 330).
Din 1993, Luxembourg are o lege privind integrarea străinilor, care stabilește programe în vederea facilitării adaptării sociale, economice și culturale a străinilor. Proporția străinilor în Luxemburg este mult mai mare decât în alte țări ale UE, țara având trei limbi oficiale, copiii străinilor reprezintă 38% din totalul populației școlare. Pentru a crea strategii de securiate eficiente pe termen lung în acest context, statul luxemburghez se axează pe oferirea de educație comună, utilizarea celor trei limbi în egală măsură și oferirea de oportunități egale pe piața muncii.
Un alt element de care trebuie să ținem cont când analizăm politicile de securitate în cazul refugiaților din statele membre UE este referitor la obligativitatea programelor de integrare. În unele state membre, refugiații trebuie să urmeze anumite programe culturale, de orientare profesională, pentru a putea fi găzduiți. De exemplu, în Danemarca și Austria, imigranților li se cere să încheie și să respecte un acord cu autoritățile, a cărui nerespectare are consecințe negative asupra reînnoirii permisului de rezidență. Mai mult, în Austria, refugiații „trebuie să suporte costurile programului de integrare, iar dacă străinul reușește să parcurgă programul în perioada de 18 luni, așa cum se stipulează în acord, guvernul rambursează până la 50% din cheltuieli” (Radu, 2016, 331). În Germania cât și în Olanda, este acordat un certificat care atestă succesul parcurgerii programului de integrare, iar acesta poate, în cazul Germaniei, să servească la scurtarea perioadei pentru obținerea cetățeniei de la 8 la 7 ani (Radu, 2016, 331).
Deși există un plan general al strategiilor de integrare a refugiaților, acesta are rol consultativ, fiecare stat membru UE putând implementa politica de securitate pe care o consideră adecvată pentru a respecta deopotrivă interesel UE, dar și interesele naționale. În unele state membre, atât autoritățile centrale, regionale cât și cele locale au competențe în integrarea refugiaților, în timp ce în alte țări precum Spania și Olanda, marilor orașe le revine îndeosebi sarcina de a aplica planul de integrare stabilit la nivel național sau regional. În Germania, statul stabilește liniile directoare pentru măsurile de integrare, dar ele sunt implementate de organizații publice și private (Radu, 2016, 331).
În contextul afluxului de refugiați din perioada 2014-2015, o parte dintre prevederile planurilor de integrare amintite au fost omise, întrucât autoritățile europene sau naționale s-au axat pe necesitatea de a monitoriza evoluția fenomenului și de a găsi soluții pe moment, pentru a respecta drepturile refugiaților, totodată pentru a apăra interesele de securitate ale UE sau ale statelor membre. Unele dintre măsurile de securitate implementate ad-hoc precum crearea unui gard de protecție între frontierele unor state membre a sugerat că poziția echilibrată a UE ca apărător al drepturilor fundamentale ale omului a fost încălcată, îngrădind libera circulație pe teritoriul european a unor categorii sociale deja aflate în dificultate. Mai mult, centrele de adăpostire fiind supra-aglomerate, în contextul în care autoritățile locale nu au găsit soluții pentru relocare, au devenit insalubre, reprezentând un pericol pentru sănătatea refugiaților, dar și pentru starea generală a comunității – gazdă (Beswick, Jackson, 2015, 35).
Pe lângă ideea gardului de protecție care a revoltat opinia publică, în ciuda temerii privind afluxul de refugiați, state membre UE au apelat la strategii de securitate contradictorii precum amprentarea refugiaților, cum a fost cazul celor care au intrat în Serbia sau Bulgaria. Deși măsura a fost justificată ca fiind una de monitorizare, conceptul de amprentare a stârnit un val public de controverse, forțând autoritățile locale să renunțe, pentru a respecta drepturile refugiaților (Mackenzie, 2015).
Concluzii
Teza „Situația refugiaților în Europa. Provocări asupra securității” s-a axat pe prezentarea obiectivă a situației refugiaților, cu precădere sirieni, ajunși în Europa în perioada 2014-2015. Tema a fost aleasă, întrucât evenimentul analizat este unul de actualitate, creând întrebări asupra capacității Uniunii Europene de a adopta soluții de securitate într-un context de criză, precum și asupra posibilității României de a fi un partener viabil în cadrul politicilor europene de securitate.
Tema cercetării este inedită, existând un vid al literaturii de specialitate autohtonă în acest moment, majoritatea surselor de documentare folosite fiind originare din spațiul anglofon, în care afluxul recent de refugiați a fost intens studiat în termeni de respectare a drepturilor omului, precum și de aplicare a unor strategii eficiente de securitate europeană sau securitate națională.
Teza include două capitole. În prima parte a fost expusă literatura de specialitate existentă până în momentul cercetării, pentru a crea baza cercetării personale, pe când în cea de a doua parte, a fost analizată situația refugiaților din perioada 2014-2015, un eveniment care a fost asociat cu ideea de criză a strategiilor de securitate.
Demersul de cercetare a debutat prin prezentarea unor concepte teoretice privind securitatea unui stat modern, axându-ne pe importanța strategilor de integrare a refugiaților. În cazul Uniunii Europene au fost analizate totodată planurile generale de integrale a acestei categorii sociale, precum și programale naționale, fiind amintită și poziția României, ca stat membru al Uniunii Europene.
Aportul personal al acestei teze constă în compararea datelor oferite de multiple rapoarte editate în spațiul european, pentru a crea o imagine obiectivă asupra fenomenului de securitate analizat. Pentru a obține un cadru complet al afluxului de refugiați din perioada 2014-2015, au fost luate în calcul și mențiunile existente în media la momentul producerii evenimentului. Deși nu reprezintă o sursă obiectivă de informație, presa reflectă opinia publică cu privire la succedarea maselor de refugiați forțați de conflicte armate sau instabilitate politică să ajungă în Europa, în condiții improprii. Media a punctat faptul că autoritățile europene sau cele naționale au părut ca fiind incapabile să găsească soluții rapide pentru această categorie socială, găzduind miile de refugiați în spații insalubre, amprentându-i sau construind un gard de protecție pentru a preveni intrarea lor pe spațiul unui anumit teritoriu.
Analizând documentele descoperite, am constatat că există state membre UE precum Germania care încurajează afluxul de refugiați din motive de interes național precum necesitatea unei absorbții pe piața muncii, totodată existând și state precum Regatul Unit al Marii Britanii care privește cu scepticism necesitatea de a găzdui refugiați, punând în prim plan interesul său național de securitate, fiind în egală măsură așteptată să răspundă planului european de integrare conform recentelor prevederi în acest sens.
În tranzitul lor, refugiații au trasat două rute în Europa. Pe de o parte, o dată ajunși pe continent, staționează temporar în state cu deschidere la mare precum Grecia sau Italia, pentru ca apoi să-și continue drumul spre state europene, pe care le consideră oportunități de dezvoltare personale, pe baza economiilor naționale solide sau a sistemul educațional de tradiție, cum este cazul Germaniei. Așadar, tranzitul refugiaților pornește de regulă din extremitatea sudică a continentului (Malta, Cipru) sau de curând, din extremitatea estică (Turcia), finalizat în centrul continentului, refugiații dorind să fie găzduiți în state precum Franța sau Ungaria. Țările estice precum România sau Bulgaria sunt doar puncte de tranzit temporar, acestea nesuscitând interesul refugiaților precum statele amintite, iar pentru țările nordince precum Finlanda sau Danemarca factori precum distanța îi împiedică pe refugiați să fie găzduiți în respectivele comunități.
Analiza SWOT inclusă în această teză a indicat deopotrivă faptul că UE dispune de o expertiză esențială în gestionarea situației refugiaților, dar evenimentele din perioada 2014-2015 au scos în evidență vulnerabilități, care se pot transforma în amenințări pe termen lung, afectând strategiile de securitate ale UE și implicit, ale fiecărui stat membru. Principala vulnerabilitate a proiectului european de gestionare a refugiaților constă în fragmentarea intereselor la nivel de stat membru. De exemplu, Germania a susținut gestionarea unui număr însemnat de refugiați, pe când Franța a optat pentru o poziție moderată. Existența unor poziții contradictorii la nivel de stat membru poate afecta strategiile de securitate la nivelul UE, astfel existând posibilitatea ca drepturile refugiaților să fie respectate într-un mod restrâns sau încălcate, pentru a satisface un interes național.
Prezentul demers de cercetare poate fi continuat prin analiza următoarelor perioade de aflux a refugiaților, fie sirieni sau de altă natură, întrucât situația din Orientul Apropriat tinde să fie tensionată pe termen mediu, chiar lung, așadar Europa va continua să fie privită de această categorie socială drept o posibiltitate de a obține siguranță individuală și colectivă. O altă perspectivă de completare a rezultatelor deja obținute este de a compara planurile de integrare a refugiaților din două state membre, de exemplu România și Ungaria, pentru a evidenția similaritățile, dar mai ales deosebirile de implementare a unor strategii de securitate menite să garanteze drepturile refugiaților, dar și să protejeze comunitatea locală. Cazul selectat este bazat pe datele obținute în urma cercetării desfășurate, Ungaria fiind una dintre cele patru state europene care primesc cel mai mare număr de solicitări din partea refugiaților, pe când România, deși beneficiază de o poziție geostrategică similară, nu reprezintă un stat membru UE atractiv pentru refugiați.
Bibliografie:
Allison, Juliann Emmons (2012), Tehnology, Development, and Democracy: International Conflict and Cooperation in the Information Age, New York, State University of New York Press.
Beswick, Danielle; Jackson, Paul (2015), Conflict, Security and Development: An Introduction, London, Routledge.
Bianchi, Andrea; Keller, Alexis (2008)¸ Counterterrorism: Democracy's Challenge, Oxford & Portland, Hart Publishing.
Bilgic, Ali (2013), Rethinking Security in the Age of Migration: Trust and Emancipation in Europe, Routledge, London & New York.
Black, Richard; Engbersen, Godfried; Okólski; Panțîru, Cristina (eds.) (2010), A Continent Moving West? EU Enlargement and Labour Migration from Central and Eastern Europe, Amsterdam University Press, Amsterdam.
Boccardi, Ingrid (2015), Europe and Refugees: Towards an EU Ayslum Policy, Kluwer Law International, London.
Bullock, Marcus; Paik, Peter (2008), Aftermaths. Exile, Migration, and Diaspora Reconsidered, Rutgers University Press, Brunswick.
Burgess, J. Peter; Gutwirth, Serge (eds.) (2011), A Threat Against Europe? Security, Migration and Integration, Brussels University Press, Brussels.
Cartea verde a diplomației multilaterale (2009), document al Ministerului Afacerilor Externe, disponibil la http://www.mae.ro/sites/default/files/file/carte_verde_diplomatie_multilaterala.pdf.
Cassidy, Anita (2016), Information Systems Strategic Planning, New York, Auerbach Publications.
Dauvergne, Catherine (2015), The New Politics of Immigration and the End of Settler Societies, Cambridge University Press, Cambridge.
Heisbourg, François (2016), The Strategic Implications of the Syrian Refugee Crisis, in Survival, vol. 57, no. 6, 7-20.
Kanat, Kilic Bugra; Ustun, Kadir (2015), Turkey's Syrian Refugees: Toward Integration, Seta Publications, Ankara.
Kripendorff, Klaus (2004), Content Analysis. An Introduction to Its Methodology, Sage Publications, London and New York.
Mackenzie, Debora (2015), Why Welcoming More Refugees Makes Economic Sense for Europe, disponibil la https://www.newscientist.com/article/mg22730383-800-why-welcoming-more-refugees-makes-economic-sense-for-europe/
Majerus, Joe (2015), Seeds of Hope and Destruction. How Europe's Refugee Inaction Threatens to Undermine its Own Security, Verlag, Amsterdam.
McCrie, Robert (2015), Security Operations Management, London, Elsevier.
Nemati, Hamid (2007), Information Security, New York, Information Science Reference.
O'Neill, Maggie (2010), Asylum, Migration and Community, Policy Press, Bristol.
O'Neill, Maria; Swinton, Ken; Winter, Aaron (2015), New Challenges for the EU Internal Security Strategy, Cambridge, Cambridge Scholars Publishing.
Pallida, Salvatore (2015), Governance of Security and Ignored Insecurities in Contemporary Europe, Routledge, London.
Parker, Samuel (2015), Unwanted invaders: The Representation of Refugees and Asylum seekers in the UK and Australian Print Media, disponibil la http://www.gla.ac.uk/media/media_404384_en.pdf
Radu, Mircea (2016), Politica și practica privind integrarea imigranților și refugiaților în statele europene, în Calitatea Vieții, XVII, nr. 3-4, pp. 319-341.
Raggad, Bel (2010), Information Security Management: Concepts and Practice, New York, CRC Press.
Raportul Media Image, Community Impact (2004), International Policy Institute, London.
Raportul Aylan Kurdi: How A Single Image Transformed the Debate on Immigration (2015), disponibil la https://www.sheffield.ac.uk/news/nr/aylan-kurdi-social-media-report-1.533951
Raportul EU Migratory Challenge. Possible Responses to the Refugee Crisis (2015), disponibil la http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2015/568312/EPRS_BRI%282015%29568312_EN.pdf.
Raportul Europe's Migration and Refugee Crisis (2015), disponibil la https://www.fas.org/sgp/crs/row/IF10259.pdf.
Raportul Migration Policy Debates (2015), disponibil la https://www.oecd.org/migration/Is-this-refugee-crisis-different.pdf
Raportul Regional Refugee and Migrant Response Plan for Europe. Eastern Mediterranean and Western Balkans Route (2016), disponibil la http://www.unhcr.org/570669806.pdf
Rudolph, Christopher (2006), National Security and Immigration. Policy Development in the United States and Western Europe since 1945, Stanford University Press, Stanford.
Shekhar, Aiyar; Barkbu, Bergljot; Batini, Nicoletta; Berger, Helge; Detragiache, Enrica; Dizioli, Allan; Ebeke, Christian; Lin, Huidan; Kaltani, Linda; Sosa, Sebastian; Spilimbergo, Antonio; Topalova, Petia (2016), The Refugee Surge in Europe: Economic Challenges, disponibil la https://www.imf.org/external/pubs/ft/sdn/2016/sdn1602.pdf.
Stackpole, Bill; Oksendahl, Eric (2010), Security Strategy from Requirements to Reality, New York, CRC Press.
Stimson, Robert; Stough, Roger; Roberts, Brian (2006), Regional Economic Development: Analysis and Planning Strategies, New York, Verlag.
Swain, Ashok; Jagerskog, Anders (2016), Emerging Security Threats in the Middle East: The Impact of Chane and Globalization, Rowman & Littlefield Publishers, New York.
Zaiotti, Ruben (2015), Externalizing Migration Management, Routledge, London.
Withnall, Adam (2015), EU failure to cope with refugee crisis threatens its very survival, disponibil la http://www.independent.co.uk/news/world/europe/eu-failure-to-cope-with-refugee-crisis-threatens-its-very-survival-a6894741.html.
Anexe:
Rutele de acces spre Europa a refugiaților, după Raportul Europe's Migration and Refugee Crisis (https://www.fas.org/sgp/crs/row/IF10259.pdf)
Evoluția cererilor de azil, în perioada 1994-2014, după Raportul Migration Policy Debates (http://www.oecd.org/migration/Is-this-refugee-crisis-different.pdf)
Absorbția refugiaților pe piața muncii din UE, după Raportul How Will the Refugee Surge Affect the European Economy (http://www.oecd.org/migration/How-will-the-refugee-surge-affect-the-European-economy.pdf)
Criza refugiaților în 2015, după Raportul The 2015 Refugee Crisis in the European Union (https://www.ceps.eu/system/files/CEPS%20PB332%20Refugee%20Crisis%20in%20EU_0.pdf)
5. Imaginea refugiaților în media (Mackenzie, 2015, Why Welcoming More Refugees Makes Economic Sense for Europe, disponibil la https://www.newscientist.com/article/mg22730383-800-why-welcoming-more-refugees-makes-economic-sense-for-europe/)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Migratia In Europa; Provocari Privind Securitatea (ID: 118369)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.