Migratia Fortei de Munca Cauze, Dimensiuni Si Consecinte Pentru Economica Romanieidocx

=== Migratia fortei de munca – cauze, dimensiuni si consecinte pentru economica Romaniei ===

UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,

Conf.univ.dr. DIANA POCIOVĂLIȘTEANU

Absolvent,

REBEDIA ADRIAN MARIAN

Târgu-Jiu, 2016

UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

MIGRAȚIA FORȚEI DE MUNCĂ – CAUZE, DIMENSIUNI ȘI CONSECINȚE PENTRU ECONOMIA ROMÂNIEI

Coordonator științific,

Conf.univ. dr. DIANA POCIOVĂLIȘTEANU Absolvent,

REBEDIA ADRIAN MARIAN

Târgu-Jiu, 2016

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………4

Capitolul 1

MIGRAȚIA – ABORDĂRI STRUCTURALE………………………………………5

1.1. Migrația.Delimitări conceptuale…………………………………………………….5

1.2. Forme de migrație…………………………………………………………………………8

1.3.Tipologia migrației ……………………………………………………………………….13

1.4. Cauzele migrației …………………………………………..……..……16

1.5. Avantaje și dezavantaje ale migrației …………………………………20

Capitolul II

DIMENSIUNI ALE MIGRAȚIEI LA NIVEL EUROPEAN ……………26

2.1. Migrația în Uniunea Europeanã ………………………………………26

2.2.Caracteristicile actuale ale migrației forței de muncã în Uniunea Europeanã ……………………………………………. ……………………32

2.3. Aspecte generale ale migrației internaționale ………….…………….34

Capitolul III

STUDIU DE CAZ – MIGRAȚIA DIN ROMÂNIA ȘI EFECTELE ECONOMICE ASUPRA ROMÂNIEI ………………………………………………..35

3.1. Scurt istoric al migrației recente a românilor ………………………………..35

3.2. Cauzele migrației ……………………………………………………….38

3.3. Situația migrãrii forței de muncã din România ………………………40

3.4. Efectele economice ale migrației ………………………………………42

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………..63

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………65

INTRODUCERE

Am ales tema de licență cu titlul “Migrația forței de muncă – cauze, dimensiuni și consecințe pentru economia României” întrucât fenomenul migraționist a luat o amploare deosebitã, în România post-decembristã, amplificându-se, odatã în plus și cu consecințe deosebite în perioada post-crizã (dupã 2008).

Emigrația, în sensul migrației oamenilor, legalã sau ilegalã, cãtre alte state, reprezintã un factor de interes major pentru statul sursã și instituțiile sale. Interesul statului este acut întrucât acesta are nevoie de o cunoaștere cât mai precisã a populației care emigreazã, a cauzelor care favorizeazã sau împiedica acest lucru. Aceste cauze sunt analizate ulterior în studii care iau în considerare o multitudine de factori, de la cei politico-sociali la cei economici, culturali, etnici, religioși.

Pe baza acestor studii se pot elabora prognoze pe termen scurt, mediu și lung cu privire la aspectele demografice pe regiuni, zone și țări, pot fi fundamentate acte normative, precum și politici sectoriale adecvate. Plecarea multor persoane la muncã în strãinãtate a creat în unele zone decalaje demografice serioase. Sunt sate întregi din Estul și Sud-Estul Europei în care nu au mai rãmas decât bãtrânii, ca urmare a plecãrii la muncã în strãinãtate a populației active, sate care risca sã disparã, cu toate consecințele care decurg de aici.

Lucrarea este structurată pe patru capitole.

În Capitolul I – Migrația. Abordări structurale, se definește migrația ca fenomen, cu contextualizări socio-economice, inclusiv din era globalizării.

Capitolul al II-lea se centrează pe un scurt istoric, pe cauzele și situția migrării forței de muncă din România.

Capitolul al III-lea abordeză efectele și consecințele migrației în plan social, în plan familial și din perspectivă demografică.

În elaborarea lucrării aufost utilizate lucrări consacrate domeniului cercetat, studii și articole de specialitate, precum și documente oficiale privitoare la migrație, cuprinse în Bibliografia aferentă temei.

Capitolul 1

MIGRAȚIA – ABORDĂRI STRUCTURALE

1.1. Migrația.Delimitări conceptuale

Procesele migratorii se desfãșoarã simultan și sunt în creștere în multe țãri ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția societãților multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetãțeniei sau statului național. Cele mai multe dintre țãrile dezvoltate au devenit societãți diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încã la acest nivel s-au orientat decisiv în aceastã direcție.

O caracteristicã importantã a populației este deplasarea dintr-un loc în altul. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumãtate de secol, prin adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Declarația stipuleazã în articolul 13: „Oricine are dreptul sã se deplaseze liber și sã-și stabileascã reședința pe teritoriul oricãrui stat” și „Oricine are dreptul sã pãrãseascã o țarã, inclusiv cea de origine, și sã se întoarcã în țara sa”.

Pentru cetãțenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulație a lucrãtorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacã reglementãrile inițiale se refereau doar la cei care desfãșurau o activitate economicã, Actul Unic European a extins dreptul de rezidența la toți cetãțenii statelor membre, independent de desfãșurarea unei activitãți economice (Schulte, 1998).

În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunitãții Economice Europene stipuleazã dreptul oricãrui cetãțean al Uniunii Europene de a circula și a-și stabili reședința, în mod liber, pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condițiilor stabilite în Tratatul de la Roma.

Organizația Internaționalã pentru Migrație (OIM) considerã migrația drept o mișcare a unei persoane sau a unui grup de persoane, fie peste o frontierã internaționalã, fie în interiorul unui stat. Migrația este o formã de mobilitate a populației și include orice fel de deplasare a populației, indiferent de duratã, scopul sãu forma acesteia. În aceastã categorie sunt incluse: migrația refugiaților, migrația economicã, precum și migrația persoanelor care se deplaseazã pentru alte scopuri sau sub influența altor factori, cum ar fi reîntregirea familiei.

Organizația Națiunilor Unite (ONU) definește migrantul ca fiind o persoanã care a domiciliat într-o țarã strãinã pe o perioadã de mai mult de un an, indiferent de cauzele care au stat la baza schimbãrii domiciliului și de mijloacele folosite pentru a migra . Sub o astfel de definiție, cei care cãlãtoresc pentru perioade mai scurte, ca turiști sau oameni de afaceri, nu sunt considerați migranți. Cu toate acestea, în utilizarea curentã, termenul de migrant include anumite categorii de persoane care-și schimbã domiciliul pe termen scurt, precum lucrãtorii sezonieri din agriculturã, care cãlãtoresc pentru perioade scurte de timp pentru a lucre la însãmânțarea sau recoltarea de produse agricole.

O altă definție a migrației se găsește pe site-ul Organizației Internaționale pentru Migrație , Biroul din România :

“Migrația – Mișcarea unei persoane sau a unui grup de persoane, fie de-a lungul unei granițe internaționale sau înăntrul unui Stat. Este o mișcare a populației, care cuprinde  orice mișcare a persoanele, indiferent de durata, compoziția sau cauzele acesteia; include migrația refugiaților, persoanele strămutate, migranții economicii si persoane care se mută din alte motive, inclusiv reunificarea familiei.”

1.2. Forme de migrație

Migrația constituie un fenomen social complex care, prin dinamism și implicații, devine tot mai palpabil pentru evoluția vieții internaționale de la acest sfârșit de mileniu.

Termenul de migrație este adesea modificat de un prefix sau adjectiv atunci când se referă la o formă specifică de migrație. Aceasta a avut ca efect multiplicarea termenului într-un număr mai mare de categorii.

Complexitatea acestui fenomen este reflectată de bogăția de sensuri și semnificații:

În sens restrâns, migrația apare ca deplasare a oamenilor dintr-o țară în alta, deplasare care este percepută în mod diferit de oficialitățile și populația din fiecare țară implicată:

este considerată emigrare, acțiunea de plecare din țara de origine iar persoanele aflate în această situație se numesc emigranți;

acțiunea de intrare într-o altă țară (chiar dacă nu este țara vizată) se numește imigrare, iar cei în cauză sunt considerți imigranți în acea țară.

În sens larg, migrația semnifică, atât deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre țările de origine spre alte state (teritorii), cât și efectele produse în plan social, cultural, demografic și, nu în ultimul rând, economic.

Din punct de vedere al modalității de realizare, migrația se poate face legal sau ilegal, ceea ce practic însumează diferite metode și mijloace la care recurg migranții, atât pentru a părăsi țara de origine, cât și pentru a tranzita alte state sau de a pătrunde și a se stabili în țările de destinație.

Migrația legalã este forma unanim acceptatã de cãtre toate statele lumii, pentru cã poate fi controlatã ca numãr de persoane, locuri și domenii de muncã și, deopotrivã, poate fi determinatã în timp.

În acest sens, statele încheie acorduri, înțelegeri, tratate sau convenții prin care acordã facilitãți lucrãtorilor care migreazã legal și se obliga sã respecte condițiile legale de muncã și de protecție socialã ca și pentru cetãțenii proprii. La respectarea drepturilor și obligațiilor stipulate în acorduri vegheazã reprezentanții statelor respective, care, în virtutea atribuțiilor cu care sunt investiți, pot interveni pe lângã autoritãțile statului beneficiar în vederea remedierii situației.

În acest mod, migrația poate fi ușor controlatã de statul beneficiar al muncii prestate pentru cã acesta oferã numai locurile de muncã pe care cetãțenii sãi nu le-au ocupat (sau nu au dorit sã le ocupe) din diverse motive.

Migrația legalã da posibilitatea statelor sã-și colecteze taxele și impozitele aferente câștigurilor realizate de proprii lucrãtori în strãinãtate și sã cuantifice aceste venituri pentru a le stabili în mod just în raport cu deficitul bugetar. Din punct de vedere axiologic și juridic, migrarea poate fi o expresie practică a năzuinței firești a omului spre cunoaștere și comunicare, a cărei evoluție a condus în epoca modernă la consacrarea dreptului legitim intitulat „dreptul la liberă circulație” al persoanelor.

De altfel, abordarea problematicii migranților prin prisma „drepturilor omului”, a condus la reconsiderarea (deocamdată în plan doctrinar) acestei categorii de persoane, ca fiind o „minoritate” nouă și în această postură i se cuvine o atitudine mult mai favorabilă din partea majorității.

Din punct de vedere juridic, acțiunea migrării presupune două elemente de bază:

intenția persoanelor de a pleca definitiv din statul de origine pentru a se stabili în alt stat;

părăsirea efectivă a teritoriului statului respectiv (de origine) și, implicit, intrarea, staționarea ori stabilirea în alt stat.

Migrantul este persoana care, din alte motive decât temerea întemeiată de a fi persecutată în propria țară, o părăsește în mod voluntar, pentru a-și stabili reședința în altă parte.

Simpla intenție de a pleca dintr-o țară nu înseamnă neapărat emigrare (exemplu: persoana care pleacă în alt stat în interes oficial ori în alt scop legal), deoarece cel în cauză urmărește să se întoarcă în propria țară după expirarea perioadei sau la încetarea misiunii.

Fiind o variantă sensibilă a libertății de circulație, și reglementarea migrației se află la confluența dintre normele dreptului intern al statelor implicate în derularea fenomenului de emigrare (imigrare) și prevederile statuate în dreptul internațional în acest domeniu.

Raționamentul fundamental care determină armonizarea sau conjugarea celor două categorii de norme interne/internaționale, îl constituie necesitatea protejării permanente a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, indiferent de locul unde se află sau calitatea ce o dețin: cetățean, apatrid, refugiat.

În acest context, pe cale de interpretare, se poate evidenția rolul primordial ce trebuie să i se recunoască dreptului internațional în asigurarea statutului migranților.

emigrație/imigrație

“Emigrația – Acțiunea de a pleca sau a ieși dintr-un Stat cu obiectivul de a se stabili in altul.

Imigrația – Un proces prin care non-cetățeni se mută în altă țară cu scopul de a se stabili acolo.”

Migrația poate fi categorisită în conformitate cu direcția în care persoana se mișcă, spre/dinspre o țară. Termenul folosit pentru a descrie mișcarea de plecare dintr-o țară cu scopul de a se stabili în altă țară este „emigrație”. Invers, atunci când mișcarea este făcută cu scopul de a intra într-o țară, este folosit termenul „imigrația”. Ambii termeni conțin implicații pe termen lung, respectiv mișcarea este făcută pentru stabilirea sau rezidența permanentă în noua țară.

internațională/internă

O distincție poate fi făcută și între migrația internațională și migrația

internă. Migrația internațională se referă la mișcarea persoanelor care pleacă din țara lor de origine sau din țara unde-și au reședința de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă țară. În acest caz e trecută frontiera. Migrația internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migrația rurală către mediul urban.

legală/ilegală

Migrația internațională poate fi divizată în migrațiune legală și ilegală. Migrația internațională legală deși nu este nouă, este în creștere și se află cu prioritate pe agendele naționale și internaționale. Profesorul Ghosh, a scris în cartea sa pe această temă: „și iată că încă nu este o definiție clară sau universal acceptată a migrației ilegale. Un motiv important pentru acest lucru este că neregularitatea/ilegalitatea mișcărilor migratoare poate fi văzută din diferite unghiuri. Aceasta cel puțin contează pentru diferita terminologie folosită pentru a specifica astfel de deplasări”. El explică că migrația ilegală ca fenomen în sine este văzut din perspectiva țărilor de destinație noi, adesea asociind migrația ilegală cu intrarea, șederea, munca ilegală într-o țară, însemnând că migrantul nu are autorizarea necesară sau documentele necesare în conformitate cu reglementările privind intrarea, șederea și/sau munca în țara respectivă. Oricum, ilegalitatea în mișcările migratorii poate apărea și-n țara de proveniență, spre exemplu, atunci când o persoană traversează frontiera fără a avea un pașaport sau document de călătorie valabil ori nu îndeplinește cerințele de a părăsi țara respectivă. Ca atare este un termen larg și flexibil, adesea folosit fără precizie, însă în general înțeles să acopere acele deplasări care „au loc în afara cadrului obișnuit de norme din țările de plecare, tranzit și primire”.

În mod evident termenul de migrațiune legală se referă la migrarea care are loc în conformitate cu legile țării în cauză.

voluntară/forțată

Migrarea e voluntară atunci când persoanele implicate se deplasează din proprie inițiativă. Migrația forțată apare atunci când deplasarea persoanelor are loc ca urmare au nor evenimente exterioare, cum ar fi calamnitățile naturale, războiul, conflictele interne, persecuția din partea reprezentanților guvernului, etc. Migrația forțată presupune intervenția unei forțe externe voinței persoanelor implicate și care determină deplasarea persoanelor.

individuală/ de masă

Deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când se are în vedere deplasarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de fiecare persoană în parte și totodată alegerea căilor și mijloacelor de migrare, de regulă întinzându-se pe perioade lungi de timp.

Migrarea în masă presupune mișcarea concertată a unui număr mare de persoane, chiar colectivități întregi, fiind generată de regulă de calamnități naturale, război, conflicte interne deosebit de violente. În timp ce migrația individuală presupune deplasarea persoanelor pe distanțe mari, de regulă prin trecerea mai multor frontiere până la locul de destinație, migrația în masă e concretizată prin deplasarea până la locul cel mai apropiat, care conferă protecție împotriva cauzelor care au generat-o.

permanentă/temporară

În funcție de timpul cât migrantul rămâne în țara de destinație, migrația poate fi permanentă sau temporară. Atunci când migrantul se stabilește definitiv în țara de destinație, uneori dobândind și cetățenia acestui stat, ne aflăm în prezența unei migrații permanente.

Când migrația se face în țara de destinație pentru o perioadă de timp, după care se întoarce în țara de origine, ne aflăm în prezența unei migrații temporare.

returnarea

Prin returnare, se înțelege procedura de întoarcere a migranților în țara sau regiunea de origine. Returnarea poate fi benevolă, în situațiile în care persoanele în cauză se întorc din proprie inițiativă în regiunea de origine sau forțată atunci când migrantul este obligat de autoritățile țării de destinație sau de tranzit să se întoarcă. Returnarea are loc, de regulă, după încetarea cauzelor care au generat deplasarea persoanei (încetarea războiului sau conflictului intern, înlocuirea urmărilor calamnității naturale, schimbarea guvernelor care folosesc practici discriminatorii, etc.)

1.3.Tipologia migrației

Migrația ca eveniment sociodemografic se referă la deplasarea unei persoane-individual sau în cadrul unui grup-în afara comunității sale de rezidență, în decursul unei perioade de referință date, pentru a schimba domiciliul stabil și /sau locul de muncă obișnuit. O mulțime de evenimente de acest tip constituie un fenomen de migrație (în același sens în care evenimentele de deces și de naștere, spre exemplu, prin agregare definesc fenomenele de mortalitate și respectiv de fertilitate).

Această distincție dintre eveniment și fenomen, clar statuată în demografie, ar mai putea fi completată prin termenul de proces de migrație, în sensul de (a) ansamblu de schimbări pe care le suportă, în timp, o mulțime dată de evenimente de migrație (care poartă numele de fenomen de migrație) din punct de vedere al volumului, intensității, sensului, cauzelor și mecanismelor de producere. Deci „proces de migrație”, în această accepție, desemnează schimbarea caracteristicilor fenomenului de migrație de la un interval de referință la altul.

Într-un al doilea sens, (b), proces de migrație desemnează ,la nivel individual, succesiunea secvențelor implicate în luarea deciziei de migrație și realizarea evenimentului respectiv. Exceptând cazurile în care o vom specifica, noțiunea de proces de migrație va fi folosită în sensul (a).

Schimbarea de domiciliu sau de loc de muncă în afara comunității locale de rezidență poate fi analizată pentru o anume persoană, prin noțiunea de eveniment de migrație, sau pentru o mulțime de persoane, în cazul noțiunii de fenomen de migrație.

Noțiunea de migrație – fără specificarea de eveniment sau de fenomen – face abstracție de natura agentului uman-individ sau mulțime de indivizi – care suportă schimbarea.

Migrația este deci o formă de „mobilitate teritorială ” sau „geografică” ale cărei note specifice derivă din faptul că implică deplasări:

în afara comunității locale de rezidență

pentru a schimba rezidența sau locul de muncă obișnuit sau atât locul de rezidență ,cât și locul de muncă.

Pentru a circumscrie un eveniment de migrație în cadrul câmpului mai larg al evenimentelor de mobilitate teritorială , întrebările cele mai importante la care trebuie răspuns sunt:

între ce arii teritoriale se face deplasarea (cartiere,localități,zone,etc.)

cu ce scop (schimbare de rezidență , de loc de muncă,excursii, vizite, cumpărături,etc.)

pentru ce perioada a fost făcută schimbarea-în cazul unei analize retrospective, sau pentru ce perioadă persoana intenționează să adopte schimbarea-în cazul unei înregistrări a evenimentului în momentul producerii sale.

Răspunzând la astfel de întrebări, în conformitate cu definiția OIM a migrației (“mișcarea unei persoane sau a unui grup de persoane, fie de-a lungul unei granițe internaționale sau înăuntrul unui Stat. Este o mișcare a populației, care cuprinde  orice mișcare a persoanelor, indiferent de durata, compoziția sau cauzele acesteia; include migrația refugiaților, persoanele strămutate, migranții economicii si persoane care se mută din alte motive, inclusiv reunificarea familiei.”), se poate afirma cu siguranță că nu constituie migrație:

deplasările în interiorul aceleiași comunități locale;

deplasările în afara comunității de rezidență în alte scopuri decât acelea

de schimbare a locului de muncă obișnuit sau a rezidenței obișnuite (principale);

deplasările în afara comunității de rezidență pentru a practica pe termen scurt o ocupație, dar nu și pentru a schimba locul de muncă obișnuit;

deplasările nomazilor, în măsura în acre aceștia nu au o comunitate locală de rezidență în sensul convențional al acestui termen.

Criteriile cele mai importante pentru o tipologie a migrației derivă în mare parte, din definiția dată:

a) raportul dintre tipurile de medii rezidențiale de la originea și destinația migrației. În funcție de acest criteriu este de semnalat, în primul rând, diferența dintre „migrație de colonizare” și celelalte forme ale migrației. Se vorbește de migrație de colonizare atunci când teritoriul destinației este lipsit nu atât de populație, cât mai ales de o structură socială constituită care să servească drept cadru social de integrare a noilor sosiți. În toate celelalte cazuri, migrația are ca punct de sosire o altă comunitate locală ,cu o structură socială constituită istoric.

În funcție de tipurile de comunitate locală de origine și de destinație se face curent distincția între migrațiile rural-rural, rural-urban, urban-urban, urban-rural.

b) conținutul schimbărilor realizate prin migrație , din punctul de vedere al imigrantului: migrația forței de muncă („de lucru”,”pentru muncă”).

Conținutul schimbării este dat de o schimbare a locului de muncă.Dacă se iau în considerare, în plus, și durata sau ritmul de deplasare a persoanelor care schimb locul de muncă de la o comunitate locală la lata, atunci rezultă ca subtipuri: navetismul sau migrația alternantă și migrația sezonieră.

O categorie marginală din punctul de vedere al definiției date migrației o constituie persoanele care se deplasează în afara comunității de rezidență pentru a lucra, dar care pleacă la intervale și pe durate de timp variabile. În principiu aceste deplasări trebuie să fie luate în considerație ca migrație dacă durata părăsirii localității este atât de mare încât să implice consecințe considerabile asupra modului de funcționare al familiei sau al comuității locale de origine.

Schimbările realizate la nivelul dimensiunilor statusului social al migrantului sunt cele mai importante din punctul său de vedere, în majoritatea cazurilor. Sub acest aspect, conținutul schimbării realizate prin migrație poate fi profesiunea, nivelul de instrucție, statutul matrimonial, venitul, prestigiul, etc.În consecință, se pot defini, ca subtipuri ale migrației, migrația pentru venituri, pentru căsătorie, etc.

Evident aceste finalități ale migrației nu se exclud reciproc. Mai mult, există tipuri de migrație al căror conținut este dat de schimbarea statusului altor membri ai familiei.astfel , motivația migrației de la sat la oraș poate fi aceea de a ajuta la îngrijirea copiilor mici ai unora din fiii căsătoriți la oraș. Similar, părinții pot renunța la domiciliul rural pentru cel urban în speranța asigurării unor mai bune condiții pentru educația copiilor lor.

Tipologia migrației în funcție de conținutul schimbării realizate prin acest act de către migrant, este, în bună măsură, o tipologie a motivației de migrație. Trebuie admis, totuși, că motivația poate fi mai mult sau mai puțin diferită față de conținutul real al schimbării suportate de persoana care migrează.

1.4. Cauzele migrației

Migrația forței de muncã

În acest context caracterul rigid al forței de muncã este o problemã în

majoritatea economiilor de piațã. Peste tot în lume se gãsesc oameni care nu se pot angaja pentru cã existã un surplus de specialiști în anumite domenii, în timp ce numeroase organizații nu gãsesc personal calificat pentru munca în alte sfere de activitate. Neconcordanta cererii cu oferta de muncã pe baza specializãrilor cerute și oferite din anumite regiuni duce la apariția șomajului de naturã structuralã. În cazul în care persoanele din aceste regiuni nu pot sau nu doresc sã realizeze o conversie profesionalã soluția frecvent aplicatã este schimbarea regiunii, respectiv a țãrii de exercitare a profesiei. Un alt motiv care determinã muncã într-o altã țarã este dat de un dezechilibru între venituri pe de o parte și competentele profesionale pe care le are o persoanã. Acest lucru se întâmplã în țãrile cu un nivel de trãi mai scãzut, aflate în tranziție. România se încadreazã și ea la aceastã categorie, aici posibilitãțile de a gãsi un loc de muncã acceptabil fiind destul de limitate, un specialist cu bune calitãți profesionale fiind plãtit mult mai puțin decât în țãrile occidentale. Soluția? – Angajarea în strãinãtate, convenabilã din punct de vedere material, dar mai puțin din punct de vedere sentimental. Se estimeazã cã aproximativ 12% din gospodãriile românești au membri plecați în strãinãtate, care trimit bani familiilor din țarã. Consecința acestui fapt este cã în România intra anual în jur de 2 miliarde de euro din transferuri, lucru care contribuie semnificativ la reducerea balanței de plãți.

Fenomenului de migrație i se asociazã o serie de avantaje și dezavantaje economice. Fluxurile migratorii aduc beneficii sau pierderi pentru cei pe care îi afecteazã. Aceste aspecte menționate schimba viziunea asupra migrației, ea devenind un instrument de politicã economicã și socialã. Politicã va fi una de deschidere pentru migrația est-vest cu scopul acoperirii deficitului de muncã slab calificatã și, pe de altã parte, una de intensificare a atragerii temporare sau definitive de creiere pentru a susține progresul prin tehnologii performante și, implicit, prin resursa umanã cu pregãtire de vârf pentru vest-est Pentru prima categorie (est-vest) existã limitãri cantitative, în funcție de mãrimea deficitului, realizate prin contingentarea fluxurilor pe meserii și profesii. Pentru a doua categorie se va intensifica competiția între statele primitoare pentru atragerea personalului care sã acopere deficitul de înaltã competentã, condiție pentru dezvoltarea țãrilor membre ale UE și nu numai. Aceste fluxuri vor fi limitate pe termen mediu-lung deoarece are loc un proces de îmbãtrânire demograficã în țãrile est- europene și crește deficitul de forțã de muncã în țãrile de origine. Practic prin migrațiune are loc un transfer al îmbãtrânirii demografice și nu o încetinire, a acestui proces.

Globalizarea și internaționalizarea piețelor determina noi componente migratorii, o fluiditate sporitã a deplasãrilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o semnificație aparte. La scarã mondialã migrația este relativ redusã, cca. 3% din populația lumii. Deși fluxuri migratorii importante se întâlnesc într-un numãr relativ moderat de state ale lumii, nici o țarã nu este ocolitã de acest fenomen, ea putând fi tara de origine, de tranzit, de destinație sau toate trei. Asemenea fluxurilor financiare, comerciale sau de informație, creșterea proporției persoanelor care traverseazã frontierele naționale se numãra între cei mai semnificativi indicatori ai globalizãrii. Schimburile de populație joacã un rol important, definit în principal pe direcția schimburilor interculturale și pe cea a impactului politic al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine și mai ales asupra celor primitoare. În acest context sunt relevante urmãtoarele aspecte:

Pentru Europa se impune obținerea unui consens în ceea ce privește migrația internaționalã, respectiv elaborarea unei politici migratorii comune, deoarece cunoașterea fluxurilor migratorii, a atributelor și dinamicii acestora permite definirea și ajustarea echilibrelor din mediul economic și social. „Libera circulație a persoanelor și a forței de muncã” este o componentã a formãrii pieței interne a UE alãturi și în corelație cu libera circulație a capitalurilor, mãrfurilor și serviciilor.

Noua economie, mijloacele modeme de transport și comunicare, libera circulație a persoanelor fac ca noțiunea de spațiu sã nu mai aibã o relevanțã atât de mare. În prezent emigrația nu mai reprezintã libertatea de a trãi și a munci în alt loc, ci mai degrabã posibilitatea de schimbare temporarã a reședinței. Și mai mult, apariția posibilitãții de a munci la distanțã, prin intermediul tehnologiilor de comunicații, nu mai implică nici mãcar deplasarea persoanei.

Consiliul European de la Lisabona din martie 2000 a stabilit ca obiectiv pentru UE sã devinã cea mai competitiva și dinamica economie a cunoașterii din lume, capabilã de o creștere economicã durabilã, acompaniata de ameliorarea cantitativã și calitativã a ocupãrii forței de muncã și de o mai mare coeziune socialã. Acest obiectiv schimba politica statelor membre UE privitoare la circulația forței de muncã. Vor apare schimbãri referitoare la nouã diviziune a muncii în care deplasarea spațialã a indivizilor, spațiul geografic, schimbarea reședinței vor avea relevanta mai micã în raport cu dinamismul circulației ideilor, al noului tip de relații industriale, a capitalului uman.

În viitor migrația devine o sursã tot mai importantã pentru completarea deficitului de forțã de muncã din țãrile dezvoltate. Țãrile din UE se orienteazã spre atragerea de resurse umane tinere, bine instruite, competitive, care sã poatã contracara efectele dramatice ale îmbãtrânirii demografice. Diferențele dintre națiuni, dintre diferite categorii ocupaționale își vor menține caracterul de motivație a proceselor migratoare.

Migrația internaționalã are impact asupra UE și a statelor membre. Fenomenul de globalizare precum și diferitele evenimente de pe scenã internaționalã au contribuit la creșterea fluxurilor migratorii, îndeosebi în ultimii ani. Astfel, spațiul european își dezvoltã caracterul multi-etnic și diversitatea culturalã.

Migrația este un factor important al evoluției societãții europene contemporane. Printre numeroasele sale beneficii, se menționază:

facilitarea integrãrii economice și a dialogului inter-cultural la nivel global și regional;

asigurarea necesarului de forțã de muncã în statele dezvoltate și mai bunã utilizare a forței de muncã din statele de proveniențã;

generarea unor transferuri de fluxuri bãnești cãtre statele mai puțin dezvoltate;

facilitarea transferurilor de cunoștințe și tehnologie cãtre țãrile de proveniențã ale migranților, dupã repatrierea acestora.

Factorii care influențeazã sau determinã migrația forței de muncã

Motivația principalã care stã la baza deciziei de a pãrãsi țara de origine este,

de regulã, fundamentatã pe motive de ordin economic. La acestea se mai adaugã și alți factori precum:

lipsa unor perspective viabile pentru tineri dupã terminarea ciclului educațional;

declinul unor sectoare industriale;

dorința de afirmare profesionalã;

dorința generalã de îmbunãtãțire a nivelului de trãi și de asigurare a unui viitor mai bun pentru familie sau copii.

Migrația: Factori principali

Economici: standarde de viațã și salarizare diferite între țãri, oportunitãți de muncã (pull factor);

Guvernanta și serviciile publice: slabã guvernanta, corupția, lipsa serviciilor medicale sau a educației de calitate (push factor);

Dezechilibre demografice: îmbãtrânirea populației, scãderea natalitãții, surplus de forțã de muncã în țãri cu venituri foarte mici;

Conflicte: peste 10 milioane de refugiați (2012), peste 28.8 milioane persoane strãmutate pe plan intern (2013);

Mediu: cutremure, accidente industriale, inundații, alunecãri de teren, deșertificare;

Rețele transnaționale: comunitãți de migranți bine organizate în țãrile de destinație (factor social și cultural – pull factor);

1.5. Avantaje și dezavantaje ale migrației

Migrația internaționalã este un fenomen complex care se deruleazã pe o arie imensã și care implicã numeroase manifestãri contradictorii și consecințe pe multiple planuri. Din aceastã cauzã, o teorie care sã reflecte și sã explice esența și totalitatea migrației internaționale rãmâne încã un deziderat în perimetrul cunoașterii sociologice actuale. Absența teoriei unice nu exclude prezenta diverselor abordãri teoretice, a interpretãrilor bazate pe explicația științificã în general, pe cea sociologicã în particular.

Migrația a constituit, încã din secolul al XIX-lea, obiect de studiu pentru demografi, economiști, geografi, istorici, antropologi, sociologi și alți specialiști, care au cãutat sã descopere factorii și condițiile care favorizeazã deplasarea teritorialã a oamenilor.

Analizele demografic și statistice au descris și mãsurat fluxurile migraționale, reliefând în special efectele mobilitãții spațiale asupra fertilitãții și nupțialitãții populației. Economiștii au investigat migrația din perspectiva implicațiilor acestui proces asupra raportului dintre cererea și oferta de forțã de muncã pe piața muncii în societãțile cu o puternicã dezvoltare industrialã.

Studiile geografice au relevant unele modele spațiale ale mobilitãții teritoriale și au prezentat corelații între migrația populației și anumite schimbãri sociale, economice și ecologice.

Abordarea sociologicã a migrației „a circumscris, de la bun început, geneza, cazualitatea, mecanismul și efectele mobilitãții spațiale a populației. Ulterior, au ieșit la ivealã o multitudine de condiționãri și legãturi reciproce între migrație și alte fenomene și procese sociale, relevându-se faptul cã simplã schimbare a rezidentei ascunde frecvent – dincolo de motivarea personalã a fiecãrui migrant în parte – impulsuri și semnificații sociale care nu pot fi abordate și nici înțelese fãrã o referire permanențã la contextul sociocultural al mobilitãții”.

Unii cercetãtori ai teoriei migrației constatau în anul 1978, ca și cu douã decenii mai târziu, în anul 2002, cã aceasta ducea o lipsã acutã de interpretãri sintetice, de generalizãri ale numeroaselor date și informații cu caracter empiric, a cãror articulare se impunea într-o societate adecvatã. Nevoia unei teorii, fie și de rang mediu, care sã valorifice materialul empiric acumulat de-a lungul timpului, precum și unele încercãri teoretice, rãmâne de actualitate și pentru timpul nostru. În anii 1998 și 1999 au fost publicate douã lucrãri de referințã pe tema migrației internaționale. Una aparține lui Douglas Massey, Joaquin Arango, Graeme Hugo s.a. (1998), care au elaborat la Oxford o lucrare de sintezã, consacrata examinãrii abordãrii teoretice despre migrația internaționalã, intitulatã: Worlds în motion. Understanding internațional migration at the end of the millennium. Cea de-a doua, a fost scrisã un an mai târziu, în 1999, de cãtre Douglas Massey și Kristin Espinoza și este intitulatã: Migration and Transnațional Social Spaces.

Cu toate cã globalizarea a devenit o adevãratã religie a societãților moderne s-a dovedit cã în general nu a reușit sã echilibreze economiile la nivel mondial. Mai mult, distanța economicã dintre state sau regiuni s-a amplificat, apãrând cazuri frecvente de instabilitate socialã, atât în țãrile în curs de dezvoltare cât și în interiorul celor dezvoltate. În locul interdependentelor dintre națiuni, ce ar duce automat la prosperitate a apãrut o prãpastie între statele creditoare și cele debitoare, între prosperitatea capitalului american și într-o anumitã mãsurã a celui european și restul lumii.

Pe acest fundal se detașeazã migrația internaționalã, cauzatã fie de motive politice, religioase, rãzboaie civile. Acest adevãrat flagel este în principal determinat de faptul cã cea mai bogatã cincime din statele existente hotãrãște asupra 84,7% din produsul social brut mondial, cetãțenii acestora deținând 85,5% din soldul de economii interne și desfãșurând 84,2% din comerțul mondial. Sãrãcia la nivel mondial, cunoaște urmãtoarele coordonate:

numãrul persoanelor ce supraviețuiesc în condiții de sãrãcie extremã a crescut cu 200 de milioane în ultimii 5 ani, în special în Africa Sud-Saharianã, Asia Centralã, Europa Esticã și Asia de Sud-Est;

850 de milioane de persoane câștiga sub salariul ce asigurã pragul minim de subzistențã;

peste 250 de milioane de copii sunt atrași pe piața muncii;

tot mai mulți copii trãiesc în gospodarii cu o singurã sursã de venit;

ponderea în PIB a fondurilor alocate securitãții sociale a scãzut dupã 1992 chiar și în țãrile dezvoltate din America de Nord și Europa.

Fluxurile migratoare internaționale se împart, la rândul lor, în mai multe categorii:

din țãrile în dezvoltare cãtre țãrile dezvoltate (de exemplu din Africa și Asia cãtre Europa, SUA, Canada);

din Centrul și Estul Europei cãtre Europa de Vest și de Nord, SUA, Canada și Australia;

din Sudul Europei cãtre Vestul și Nordul Europei;

din țãri în dezvoltare în țãri tot în dezvoltare (de exemplu migrația spre țãrile exportatoare de petrol Arabia Sauditã, Kuweit).

Având în vedere acest fenomen se observã structurarea lui în jurul unor anumite caracteristici:

caracterul de flux și reflux datoritã fie expirãrii contractelor de muncã pe durata limitatã, fie din cauza recesiunii economice când sunt constrânși sã se întoarcã în țarã;

deși inițial era reprezentat de muncitori necalificați, ulterior s-a observat o nouã prezenta și anume emigranți necalificați;

vârsta emigranților între 20 și 40 de ani;

ponderea emigranților în structura populației active este cuprinsã între 3-10%, iar în cadrul țãrilor arabe chiar 50%;

salariile oferite sunt inferioare fațã de cele ale cetãțenilor țãrilor respective;

ostilitate manifestatã din partea populației locale împotriva fenomenului.

Categoriile de emigranți cuprind pe cei :

oficiali,

angajați pe bazã de contract,

definitivi,

sezonieri și

clandestini.

Statisticile Organizației Internaționale a Muncii apreciazã cã la nivel mondial cifra migrației depãșește 3 % din populația mondialã, respectiv peste 150 de milioane de persoane. În ultimele decenii numãrul de imigranți a cunoscut creșteri importante, astfel încât:

175 de milioane de persoane, totalizând peste 3% din populația lumii, își au rezidențã în afarã țãrilor de origine;

Numãrul emigranților a crescut cu 130% în ultimele trei decenii;

10% este ponderea medie a imigranților în populația țãrilor dezvoltate, cu excepția Canadei, Australiei, Noii Zeelande și țãrilor arabe unde cifra este în jur de 20%;

32 de milioane de persoane vor emigra în țãrile vest-europene în aceastã jumãtate de secol, fluxul mediu anual fiind de 650 000 imigranți și dublu pentru SUA;

1,2 milioane asiatici vor emigra anual în urmãtoarele decenii în țãrile dezvoltate, urmați de 500 000 de latino-americani și 330 000 de africani.

Presiunile migraționiste continuă sã creascã și datoritã faptului cã din cei 83 de milioane de oameni ce se adãugã anual populației mondiale, 82 de milioane provin din țãrile în dezvoltare. Migrația legalã fiind permanent limitatã va duce la accentuarea fenomenelor migrației ilegale. În anul 2000 majoritatea țãrilor au înregistrat un nivel al migrației nete de douã persoane la 1000 de locuitori, iar cele mai mari rate ale populației emigrante s-au înregistrat în Liberia și Albania, destinația cea mai cãutatã fiind Singapore. La San Francisco, în anul 1995, la o discuție a mai marilor planetei s-a stabilit cã o cincime din populația activă ar fi suficientã pentru evoluția economiei mondiale.

Cu toate cã actualmente numãrul mare de emigranți a condus fie la mãsuri de limitare a acestuia prin acceptarea numai pe bazã de contract a anumitor persoane în domeniile deficitare, fie la mãrirea investițiilor în țãrile în dezvoltare în scopul creãrii de locuri de muncã, oferta pieței de muncã vest-europene în anii urmãtori este în permanentã creștere pentru țãrile din estul continentului, în primul rând datoritã procesului de îmbãtrânire prematurã a populației și de declin demografic. Declinul demografic este agravat datoritã sistemelor publice de pensii și asigurãri sociale ce necesitã contribuții ridicate ale contribuabililor dublate de pensii oferite la vârste premature, urmãrea fiind creșterea costului angajãrii și anchilozarea pieței muncii. În plus Comisia Europeanã prezintã faptul cã Uniunea Europeanã a stabilit un set de condiții pentru aderare pentru noile state referitoare la implementarea legislației europene în domeniul politicii sociale, combãtându-se astfel posibilitatea apariției dumpingului social. Se aplicã de fapt o politicã protecționistã a Europei Occidentale în fata firmelor țãrilor din est considerate mai competitive prin costuri și care anuleazã ideea libertãții de circulație atât de vehiculata în Uniune. Se încearcã astfel introducerea pentru noii veniți a unor standarde ridicate care dau naștere la costuri majorate pe piața muncii care au în realitate drept scop restrângerea posibilitãților acestora de a concura țãrile mai dezvoltate.

Un exemplu concludent este cel al României, care s-a confruntat, așa cum reiese din aranjamentele tranzitorii, cu limitarea accesului muncitorilor sãi pe piața muncii din Uniune timp de șapte ani de la momentul aderãrii. În general practicile de combatere a muncii la negru sunt reprezentate de schimbarea mãsurilor legislative, ale impozitelor precum și a posibilitãților de deducere, urmate de cele executive și controlate de autoritãțile de impozitare și de cele ce urmãresc piața muncii. În paralel, se realizeazã și micșorarea constrângerilor administrative la nivelul înființãrii firmelor.

Capitolul II

DIMENSIUNI ALE MIGRAȚIEI LA NIVEL EUROPEAN

2.1. Migrația în Uniunea Europeanã

Pentru cetãțenii statelor membre ale UE, libera circulație a lucrãtorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacã reglementãrile inițiale (Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrãtorilor și Directiva nr. 360/1968 privind dreptul de rezidența al lucrãtorilor și membrilor de familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfãșurau o activitate economic, Actul Unic European a extins dreptul de rezidența la toți cetãțenii statelor membre, independent de desfãșurarea unei activitãți economice.

În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunitãții Economice Europene stipuleazã dreptul oricãrui cetãțean al Uniunii Europene de a circula și de a-și stabili reședința, în mod liber, pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condițiilor stabilite în Tratatul de la Roma.

Periodizarea migrației în Europa. Cauze și motivații ale migrației

Dupã sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial, țãrile europene au experimentat patru perioade principale de migrație

Migrația forței de muncã și reconstrucția Europei: perioada 1950-1970

“Imediat dupã al doilea rãzboi mondial, etnicii naționali și alte persoane care se deplasaserã au început sã se întoarcã în țãrile de origine, generând fluxuri migratorii de masã în Europa. În același timp, însã, reconstrucția Europei postbelice necesitã o mare cantitate de forțã de muncã. Ca urmare, autoritãțile statelor interesate, firme sau agenții private au început sã recruteze lucrãtori strãini. Aceste ample mișcãri migraționiste în cadrul Europei și dinspre țãrile în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea și creșterile succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.

Competiția cu modelul politic socialist din Europa Centralã și de Est a stimulat dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupãrii, dar și la ameliorarea și modernizarea sistemelor de securitate socialã și, astfel, la evoluția cãtre statele bunãstãrii generale din Europa de Vest.

În aceastã perioadã, s-a dezvoltat industria grea, manufacturiera, sectorul construcțiilor și activitãțile publice, determinând o creștere economicã importanta în țãrile europene. Lucrãtorii migranți din Irlanda și Europa de Sud (Grecia, Portugalia, Spania și într-o mai micã mãsurã Italia) – tari care s-au confruntat cu economii în stagnare și rațe ridicate ale șomajului – au rãspuns, la început, nevoilor pieței muncii din Europa de Vest.

Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitãții Economice Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulații a persoanelor între cele șase state fondatoare.

Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creștere importantã a migrației în interiorul Comunitãții, datoratã în mare parte numãrului important de lucrãtori italieni care se deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar, chiar și dupã realizarea în 1968 a cadrului legal și instituțional pentru asigurarea acestei libertãți, fluxurile migratorii dinspre țãrile terțe au rãmas cantitativ superioare migrației forței de muncã intracomunitara, conform studiului realizat de Garson și Loizillon.

În aceastã perioadã, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind circulația forței de muncã între cele șase state membre și tari terțe – spre exemplu între Germania și tari ca Italia (1955), Grecia și Spania (1960), Turcia (1961), Mãroc (1963), Portugalia (1964), Tunisia (1965) și Iugoslavia (1968).”

Conform statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60 pânã la începutul anilor ’70, mai mult de 30 milioane de lucrãtori strãini au intrat în Comunitatea Economicã Europeanã, incluzând lucrãtorii temporari și pe cei cu intrãri multiple. Pânã la începutul anilor ’80, numãrul strãinilor rezidenți în Europa de Vest s-a triplat fațã de anii ’50, ajungând la 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrãtori strãini locuiau în Spațiul Economic European, reprezentând 5,4% din totalul populației, cu mici variații între țãri.

Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumãtate a anilor ’80

Cea de-a doua perioadã a migrației a fost marcatã de crizele economice, datorate creșterii prețului petrolului din 1973 și 1979. În anii urmãtori, schimbãrile din economia mondialã, revoluția economicã și noile modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiționale. Ca urmare, migrația forței de muncã s-a modificat.

Unele state europene au redus sau au încercat sã reducã imigrația. Șomajul în creștere și escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele sã elimine politicile active de recrutare din strãinãtate. Au crescut costurile recrutãrii din strãinãtate pentru angajatori, au fost limitate categoriile de lucrãtori strãini ce puteau fi angajați și s-au stabilit cote anuale pentru forța de muncã din strãinãtate. De asemenea, guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrãtorilor migranți sã se întoarcã în țãrile de origine.

În realitate, regresul economic din țãrile gazda nu a condus la întoarcerea masivã a imigranților în țãrile de origine. Conform estimãrilor Națiunilor Unite, doar 10% dintre lucrãtorii migranți s-au întors în țãrile de origine în urmãtorii doi ani dupã criza petrolului din 1973, combinatã cu criza civicã din 1974-1975.

Diversificarea țãrilor gazdã și de origine și creșterea numãrului solicitanților de azil, refugiaților și minoritãților etnice

“A treia perioadã a migrației, care a început la sfârșitul anilor ’80, este caracterizatã de diversificarea statelor gazdã și a celor de origine. Tari de emigrație tradiționale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia și Portugalia, se transformã treptat în țãri de imigrație. Migranții nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de țãri mult mai diversificat.

Numãrul solicitanților de azil și al refugiaților a crescut semnificativ. Aceasta s-a datorat, parțial, schimbãrilor politice din Europa Centralã și de Est și din fosta Uniune Sovieticã. De asemenea, conflictele regionale, precum cele din fosta Iugoslavie și nordul Irakului, au determinat fluxuri considerabile de solicitanți de azil și refugiați din zonele afectate.

Conform statisticilor OCDE, aceastã perioadã se caracterizeazã, de asemenea, prin predominanta fluxurilor migratorii pentru reunificare familialã și revenirea interesului pentru migrația forței de muncã, în special pentru lucrãtorii calificați și înalt calificați, spre sfârșitul anilor ’90.

Dupã prãbușirea blocului comunist și deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est-vest, în special circulația minoritãților etnice. De la sfârșitul anilor ’80 pânã la începutul anilor ’90, întoarcerea minoritãților etnice în țãrile de origine a fost semnificativã și direcționatã spre un numãr limitat de State Membre, în special Germania, dar și Grecia și Finlanda.”

Migrația forței de muncã „preferențialã”. Creșterea migrației ilegale

În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncã temporare ca urmare, pe de o parte, a intensitãții fazei de expansiune de la sfârșitul anilor ’90, iar, pe de altã parte, dezvoltãrii tehnologiei informației și comunicației, sãnãtãții și educației, sectoare care necesitã forța de muncã înalt calificatã. Totodatã, a crescut cererea de mânã de lucru strãinã necalificatã, în special în agriculturã, construcții și lucrãri publice, precum și serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei și Portugaliei).

Dupã 1989, migrația a crescut în special în Germania și Marea Britanie, politicile privind recrutarea forței de muncã din strãinãtate favorizând soluția lucrãtorilor strãini temporari. Totodatã, studenții strãini au contribuit la acoperirea necesarului de forțã de muncã în țãrile gazda (Marea Britanie, Germania, Franța și Spania).

În anii ’90 a crescut și ponderea femeilor în rândul migranților. Aceastã tendințã se observã în special în Franța, Grecia, Suedia, Marea Britanie și Italia. Tendința de „feminizare” se remarcã în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul reunificãrilor familiale.

Țãrile din Europa Centralã și de Est nu mai sunt doar tari de emigrație, ci și de imigrație și tranzit, devenind atractive pentru imigranții din Orientul extrem. În timp ce populația din Europa Centralã (Republica Ceha, Republica Slovaca, Ungaria și Polonia) migreazã spre țãrile Europei de Vest, aceleași tari devin destinație pentru migranții din țãrile Europei de Est, precum Belarus sau Ucraina. Totodatã, migrația ilegalã a cãpãtat noi dimensiuni și a devenit mai periculoasã. Ca urmare a dezvoltãrii rețelelor de trafic internațional și creșterii rolului lor în circulația internaționalã a forței de muncã, politicile Statelor Membre privind migrația și angajarea strãinilor au sporit mãsurile represive împotriva traficanților, angajatorilor sau imigranților aflați într-o situație de ilegalitate.

Din a doua jumãtate a anilor ’90, s-au intensificat discuțiile cu privire la efectele migrației internaționale a lucrãtorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilor și studenților din Europa Centralã și de Est cãtre Europa de Vest s-a remarcat dupã cãderea zidului Berlinului și cãderea regimurilor socialiste, din 1989. Tari precum Marea Britanie, Germania și Franța au adoptat mãsuri pentru facilitarea intrãrii persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face fațã competiției globale pentru astfel de lucrãtori.

Cererea de lucrãtori înalt calificați poate fi satisfãcutã în foarte mare mãsurã de țãrile în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale „migrației creierelor” fiind încã foarte apreciate. Importul de specialiști încã are loc, chiar dacã semnificația sa este mai scãzutã. Se poate previziona, însã, o creștere a fluxului invers de specialiști, dinspre țãrile bogate înspre cele mai puțin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat datoritã creșterii eficienței economice în țãrile dezvoltate. Totodatã, capitalul și investițiile directe vor merge spre țãrile sãrace, atrãgând specialiști din țãrile bogate.

Legãtura dintre schimbãrile demografice și politicile privind migrația, inclusiv migrația persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematicã importanta în viitorul apropiat. Este de așteptat ca unele state membre sã prefere migrația specialiștilor și sã elaboreze reglementãri și proceduri care sã o faciliteze. Însã, așa cum remarca Marc Verwilghen (2004), ministrul belgian al cooperãrii pentru dezvoltare, Uniunea Europeanã va trebui sã identifice, în același timp, și soluțiile pentru a limita efectele negative produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltãrii statelor de origine.

2.2.Caracteristicile actuale ale migrației forței de muncã în Uniunea Europeanã

Statisticile OCDE privind migrația aratã cã, în ultimii ani, numãrul lucrãtorilor strãini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate.

Lucrãtorii imigranți sunt, în medie, mai tineri decât restul forței de muncã și sunt distribuiți într-o gamã largã de activitãți în cadrul economiei: agriculturã, construcții și inginerie civilã, industrie ușoarã, turism, sectorul hotelier și catering, activitãți casnice sau diverse servicii, inclusiv informatice. Strãinii au o pondere mult mai mare în anumite sectoare decât în totalul forței de muncã. De regulã, aceasta supra-reprezentare apare în sectorul secundar. În Germania și Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forța de muncã strãinã este ocupatã în sectorul minier și industrial. În Austria, Belgia, Franța și țãrile din sudul Europei strãinii sunt preponderenți în domeniul construcțiilor.

În general, strãinii sunt mult mai vulnerabili fațã de șomaj decât naționalii. De asemenea, strãinii sunt afectați diferit de șomaj, în funcție de naționalitatea lor. Aceste diferențe se datoreazã tendințelor economice, dar și naturii activitãților desfãșurate de strãini. Aceleași influențe au structura demograficã a populației strãine și momentul când migranții au ajuns în țara gazda. Gradul de ocupare al migranților este determinat și de profilurile acestora. Șomajul variazã în funcție de vârstã, sex, naționalitate, categorie de migranți (refugiați, membru de familie sau lucrãtor), aptitudini, experiența profesionalã și durata șederii. Cunoașterea limbii țãrii gazda contribuie semnificativ la integrarea pe piața muncii și în societate.

Aspecte ale fluxurilor migratorii în UE

La începutul anilor 2000 au fost înregistrate valuri mari de migranți pe teritoriul Uniunii, atât între statele membre, cât și din afarã. În anul 2008, numãrul migranților în UE, atât cetãțeni europeni, cât și non-europeni, a fost de 3,8 milioane, iar în 2011 a fost de 3 milioane.

“Un aspect important al fluxurilor de migranți în UE este cel al apartenenței lor, care reprezintã o varietate largã de naționalitãți și identitãți cuprinse în cele douã categorii: cetãțeni europeni și cetãțeni non-europeni.

Cetãțenii europeni care au migrat în alte state membre, au înregistrat o creștere de aproximativ 12% pe an, în perioada 2002-2008, reprezentând cel mai mare nivel în 2007.

În anul 2008, UE a înregistrat aproximativ 2 milioane de cetãțeni europeni care au migrat din statul de reședințã într-un alt stat membru UE, iar în 2011 alte 1,3 milioane.

Printre aceștia, romanii prezintã cea mai înaltã rata de mobilitate, fiind urmați de polonezi și germani. Astfel, pânã în anul 2008 statele membre UE au fost gazdã a circa 384 000 de cetãțeni romani, iar în 2012 acest numãr a crescut pânã la 2,4 milioane.”

Tot în anul 2008, numãrul cetãțenilor non-europeni migranți în UE a fost de 1,8 milioane, iar în 2011 de 1,7 milioane. Cei mai mulți migranți au fost marocanii, care au depãșit numãrul de 100 000 persoane, urmați de chinezi, indieni, albanezi și ucraineni. În anul 2008, punctele principale de atracție pentru migranți au fost Spania și Italia. Aproximativ 94 000 de marocani au migrat spre Spania și 34 000 spre Italia. În același an, spaniolii au primit cea mai mare parte din totalul imigranților chinezi, adicã 28%. Majoritatea migranților din India au optat pentru Marea Britanie.

În anul 2011, mai mult de jumãtate dintre statele membre UE au avut mai mulți imigranți decât emigranți, cu excepția Bulgariei, Cehiei, Irlandei, Greciei, Spaniei, Poloniei, României și a celor trei state baltice, în care numãrul emigranților a fost mai mare decât cel al imigranților. Marea Britanie, Germania, Spania și Italia sunt statele membre UE care au înregistrat cea mai mare ratã a imigranților. Aceste state au fost gazdã a 60% din totalul imigranților în anul 2011.

“Numãrul total al bãrbaților migranți a fost mai mare decât cel al femeilor, atât în anul 2008, cât și în 2011. Între 2008 și 2011, procentajul migranților de sex masculin s-a menținut în jurul a 52%, iar a celor de sex feminin în jurul a 48%. Situația este diferitã pentru Cipru, Italia, Spania, Franța și Irlanda, unde au fost înregistrate mai multe femei decât bãrbați. În cazul romanilor din Italia, numãrul persoanelor de sex feminin a fost mai mare comparativ cu cel al bãrbaților romani aflați acolo. Printre imigranții veniți în Italia se numãrã și persoane din Marea Britanie, Republica Moldova, Polonia și Rusia.

În cadrul Uniunii Europene, 82 000 de cetãțeni ai unui stat membru au primit cetãțenia altui stat membru, aceasta reprezentând 10% din totalul de cetãțenii acordate în UE în anul 2011. Principalele grupuri de cetãțeni europeni care au primit cetãțenia unui alt stat membru UE au fost romanii, care au obținut cetãțenia Ungariei, în numãr de aproximativ 16 000 și respectiv a Italiei, în numãr de aproximativ 4 000.”

Polonezii sunt urmãtorii ei optând pentru cetãțenia statului german, în numãr de circa 4 400 persoane și respectiv a statului portughez, în numãr de circa 4 000 persoane.

2.3. Aspecte generale ale migrației internaționale

 Se realizeazã sub forma migrației forței de muncã, migrației membrilor familiilor lucrãtorilor anterior emigranți, migrației forțatã de calamitãți naturale, de persecuții politice sau religioase, de rãzboaie, etc.

Prin migrația internaționalã a forței de muncã se înțelege procesul de

trecere a forței de muncã dintr-o tara în alta, în vederea desfãșurãrii unei activitãți în afara țãrii unde se afla reședința ei permanenta, urmând ca cei ce migreazã sã fie retribuiți de persoane fizice, juridice sau de organisme internaționale pentru care desfãșoarã activitãțile respective.

Particularitatea migrației internaționale a forței de muncã din zilele noastre constã în aceea cã acest proces are loc în strânsã legãturã cu fluxul internațional de capital.

În cadrul fluxurilor de populație, circulația forței de muncã înregistreazã dimensiuni în creștere atât a numãrului cât și a intensitãții.

La scarã mondialã migrația este relativ redusã, cca 3% din populația lumii, fie cã sunt tari de origine, de tranzit sau de destinație, ori dețin toate cele 3 atribute simultan, țãrile nu rãmâne în afarã fluxurilor migratorii internaționale.

Principalele cauze care au determinat fenomenul migratoriu sunt: fluxul internațional de capital, crizã economicã mondialã, diferențele mari de salarii între țãri, dorința individului de a gãsi perspective, lipsa locurilor de muncã, supraproducția, lipsa cercetãrii, discriminãri la angajare și promovare, dotãri precare, instituții nefuncționale, dorința unei vieți urbane mai bune, dorința unei calificãri superioare și dorința de recunoaștere.

 Secretarul de stat al Departamentului pentru Munca în Strãinãtate din subordinea Ministerului Muncii și Solidaritãții Sociale afirma referitor la sectoarele sociale care emigreazã cã: "Persoanele cu studii superioare care reușesc sã plece în strãinãtate și sã ocupe un post pe mãsurã pregãtirii lor, o fac fie printr-o agenție de ocupare, fie pentru cã pleacã la studii acolo și li se ivește o șansã de angajare. Cel mai simplu este pentru inginerii din domeniul petrolului, care lucreazã pe platforme maritime fie cã detașați, fie sunt înregistrați cã personal navigant. Și cei din domeniul construcțiilor au cãutare.. Prin departamentul românesc au plecat în Germania ingineri, pe contracte care nu depãșesc 3 ani. Acordurile încheiate de România cu anumite țãri sunt pe sectoare de activitate. Cele mai multe solicitãri sunt pe sectoare unde nu se cere o pregãtire superioarã"

Capitolul III

STUDIU ED CAZ – MIGRAȚIA DIN ROMÂNIA ȘI EFECTELE ECONOMICE ASUPRA ROMÂNIEI

3.1. Scurt istoric al migrației recente a românilor

Fenomenul migraționist în România

Recensãmintele populației din 2002 și 2011 aratã cã cea mai mare parte a localitãților României au pierdut populație, urmare a unui spor natural și migratoriu negativ. Populația a crescut doar în marile orașe și zonele lor periurbane.

Migrația internã a crescut de la 8,6‰ în anul 1985 la 33,9‰ în 1990, predominant în rândul femeilor.

Dupã anul 1996 apar modificãri semnificative în evoluția fluxurilor migratorii prin schimbarea sensului migrației interne, fluxul urban-rural constituind principalã direcție a migrației, cu un maxim al stabilirilor în rural în anul 2010, când 48,5% din persoanele care și-au schimbat domiciliul au hotãrât sã se stabileascã în rural. Tinerii între 20 și 29 ani sunt cei mai activi din acest punct de vedere (peste 40‰ în anul 2010).

Principalele județe de destinație au fost Bucuresti-Ilfov, Timiș și Constantã, iar regiunea Nord-Est a fost preferatã de cei care s-au stabilit în mediul rural.

În anul 1990, 62,0% din totalul emigranților erau persoane de naționalitate germanã, iar 11,4% de naționalitate maghiarã, în timp ce populația de naționalitate romana reprezenta doar 24,6%. În prezent, aproape toți emigranții (99,1%) sunt de naționalitate romanã. Principalele tari de destinație a emigranților din România, în cei 21 de ani analizați, au fost Germania, SUA, Spania, Canada și Italia, însã evoluția fluxului de emigranți pe țãri de destinație este diferitã.

Astfel, dacã la începutul perioadei Germania era principala tara de destinație, în jurul anului 2000 populația emigra mai mult cãtre SUA și Canada, iar în prezent ponderea țãrilor din Europa (Germania, Italia și Spania) și a celor de peste ocean (Canada și SUA) a ajuns la aproximativ aceeași valoare.

Din municipiul București, prin oportunitãțile pe care le oferã, pleacã o mare parte a emigranților de la nivel național (16,0%), acesta fãcând notã discordantã cu celelalte județe din acest punct de vedere în toatã perioada analizatã. Un alt județ ce reprezintã un pol al emigrației spre strãinãtate în perioada 1990-2010 este Timiș. Acest județ, la fel ca municipiul București, face notã discordantã cu celelalte județe în toatã perioada analizatã, contribuind cu 12,4% din totalul emigranților. Alte județe în care se concentreazã un numãr mare al persoanelor ce au emigrant spre strãinãtate, mai ales în primii ani, sunt tot din vestul și centrul României (Sibiu, Brașov, Cluj și Arad).

Începând cu anul 2008, trendul evoluției numãrului de imigranți este descendent, iar în prezent aceștia reprezintã 0,33 persoane la 1.000 de locuitori. Repartizarea pe grupe de vârsta a persoanelor migrante aratã cã persoanele între 26-40 ani sunt cele mai active din acest punct de vedere, în timp ce ponderea populației vârstnice (de 61 ani și pește) este mult mai micã.

În perioada 1991-2010, 44,6% din totalul imigranților ce s-au stabilit în România au ales regiunea București Ilfov, iar 15,6% dintre aceștia s-au stabilit în regiunea Nord-Est. Județele preferate sunt București Ilfov, Iași, Constantã, Cluj, Timiș, Suceava și Brașov.

Chiar dacã în toți cei 20 de ani analizați, soldul migrației externe în România a fost negativ (excepție fac anii 2001, 2007 și 2008 când s-a înregistrat un ușor sold pozitiv), se poate remarca faptul cã în primii 10 ani a existat totuși o tendințã de scãdere a soldului migrator în raport cu strãinãtatea. În ultimii 4 ani, se poate remarca faptul cã soldul migrației externe din România înregistreazã cele mai mici valori ale perioadei analizate, de pânã la 1.500 de persoane.

Soldul migrației externe pe județe evidențiazã existența a douã categorii de județe; o primã categorie o reprezintã județele ce exercita atracție pentru persoanele migrante și nu încurajeazã fenomenul de plecare cu domiciliul din România, iar a doua categorie sunt județele ce “alimenteazã” cu emigranți țãrile din Europa și de peste ocean. Astfel, dacã la începutul perioadei municipiul București era un pol ce „alimenta” cu emigranți piața externã, dupã anul 2000 acest centru urban atrage numeroși imigranți, încurajând populația sã rãmânã în aceastã zonã. Se poate remarca faptul cã municipiul București face notã discordantã cu celelalte județe în întreaga perioadã analizatã. Pe zone geografice din România, se observã cã unele județe din vestul țãrii, unde ponderea persoanelor de alte naționalitãți este mare (Sibiu, Timiș și Brașov), reprezintã centre de unde emigreazã o mare parte a celor ce au hotãrât sã se stabileascã în strãinãtate, în timp ce județele din estul României (Iași, Botoșani și Galați) au devenit atrãgãtoare mai ales pentru persoanele din Republica Moldova.

În prezent tendința de a pleca în strãinãtate este prezentã doar la populația cuprinsã între 26-40 ani, în timp ce la celelalte categorii de vârsta șoldul migrației externe este pozitiv. Principalele regiuni din care s-a emigrat au fost Centru și Vest, datoritã ponderii mãri a populației de naționalitate maghiarã și germana, Bucuresti-Ilfov și Nord-Est, iar regiunile ce au primit imigranți au fost Vest, București Ilfov și Nord-Est, astfel cã Bucuresti-Ilfov are un șold migrator pozitiv, Nord-Est înregistreazã un șold pozitiv doar în anumiți ani, în timp ce în celelalte regiuni șoldul migrației externe a fost negativ pe întreaga perioadã.

Conform studiului Romanii și migrația forței de muncã în Uniunea Europeanã (ANBCC, 2005) cu referire la teoria motivaționala a lui Maslow, 5 nevoi de bazã ale omului declanșeazã majoritatea comportamentelor sale:

I. Nevoi fiziologice: hrana, apã, cãldurã, mediu propice vieții;

II. Nevoi de siguranțã: securitate, stabilitate, sãnãtate, lipsa de pericole;

III. Nevoi sociale de afiliere și dragoste: apartenența la un grup, la un cuplu marital, la o familie;

IV. Nevoi de stimã: stima de sine, recunoașterea celorlalți, respectul celorlalți, recunoașterea valorii;

Nevoia de autoîmplinire: autonomie, libertate, competentã, realizarea potențialului care tine de structurã psiho-fizicã personalã.

Grafic. Motivele emigrarii-Scara lui Maslow

Sursa : Studiul Romanii si migratia fortei de munca in Uniunea Europeana, ANBCC, 2005

Nevoile superioare sunt cele de pe treaptele III, IV si V, iar nevoile inferioare sunt cele de pe treptele I si II. In acelasi timp, un om nu poate trece de pe o treapta a scarii nevoilor pe o alta treapta superioara daca nu i-a satisfacut nevoile treptei inferioare.

3.2. Cauzele migrației

“Organizația Internațională pentru Migrații evidențiază factorii care stau la baza fenomenului migraționist și anume: factori de tip push/de împingere (nivel de trai scăzut, sărăcia, lipsa unui loc de muncă, probleme etnice, existența crizelor rezultate din dezastre naturale, accidente tehnologice sau terorism, sau chiar a crizelor financiare, a celor politice și a conflictelor sociale etc.) și factori de tip pull/de atragere (nivel de trai mai ridicat, nivel al salariilor mai ridicat, posibilitatea de a găsi un loc de muncă mai bun, experiența rețelelor sociale, libertate individuală etc.). De asemenea, pot fi puși în evidență și factori non-economici (limba, contingența culturală și geografică, legături de tradiție, istorice, foste colonii) care afectează, de asemenea, decizia de migrare și selecția țării de destinație.”

În ultimii ani, literatura de specialitate a sesizat și apariția unor factori care pot conduce la ameliorarea creșterii fluxurilor de migrație, și anume:

creșterea aversiunii față de imigranți a populației din țările gazdă;

politicile de migrație ale diferitelor țări;

măsuri mai ferme împotriva migrației ilegale (de exemplu, prin veriga securității sporite a frontierelor);

îmbunătățirea condițiilor economice și politice în țările de origine ale migranților;

înrăutățirea climatului economic din țările dezvoltate pe fondul crizei globale actuale, relaxarea sumară, respectiv menținerea restricțiilor pe piața muncii în unele țări ale UE.

Concluzia care se desprinde este că decizia de migrare răspunde diferențelor de venit, iar migranții tind să aibă o propensitate superioară de migrare față de medie.

Migrația românească, sub forma în care o cunoaștem astăzi, este una de dată relativ recentă, însă a reușit să aibă o influență foarte mare asupra societății românești actuale, în ansamblul său.

Migrația internațională reprezintă astăzi un fenomen care îmbracă mai multe forme, produce efecte și modelează societățile naționale. O parte semnificativă din aceste schimbări și modelări reprezintă tranziția înspre comportamentul de tip migrator.

Figura 2.1. Schema cauzală a migrației

Sursa : Migrația externă a forței de muncă – Proiect de cercetare Asistenta Sociala, Universitatea din Bucuresti – Facultatea de Sociologie si Asistenta sociala, (http://www.rasfoiesc.com/sanatate/asistenta-sociala/Migratia-externa-a-fortei-de-m33.php)

3.3. Situația migrãrii forței de muncã din România

Efectele migrației pentru România

România a devenit atât țara de origine, cât și de destinație a migrației internaționale, însã statutul este de țarã de emigrație netã. De asemenea, a crescut numãrul persoanelor care migreazã în tranzit teritoriul național, România având responsabilitãți suplimentare legate de poziționarea la frontiera esticã a UE (migrație ilegalã, trafic de persoane, migrație voluntarã). Politica legatã de migrație în România a avut în vedere adoptarea de acte normative, înființarea unor instituții cu atribuții în domeniul migrației și cooperarea cu alte state. Mișcãrile la nivelul fluxurilor internaționale ale forței de muncã creeazã distorsiuni pe piața internã a forței de muncã din România (structura, specializare, segmentare), dezechilibre ale structurii demografice cu implicații economice (evoluția indicatorilor macroeconomici, efectele fiscale, remitentele) și asupra sistemului de securitate socialã.

Principalele tari în care muncesc românii sunt Italia, Spania, Israel, Germania și Marea Britanie. Douã treimi din banii trimiși în țarã (remitente) vin de la romanii plecați la muncã în Italia și Spania. De exemplu, în anul 2007, aceștia au trimis în țara 6,5 miliarde euro, în creștere fațã de anul 2006, când remitentele au reprezentat 5,5 miliarde euro. Suma a reprezentat circa 5,7% din PIB, iar România a ocupat locul zece în lume, într-un clasament al remitentelor întocmit de Banca Mondialã și locul doi în UE. Absolvenții de învãțãmânt superior reprezintã circa 10%-12% din totalul persoanelor emigrate legal, iar 26% dintre emigranții oficiali sunt absolvenți ai învãțãmântului liceal și postliceal.

Migrația româneascã se caracterizeazã prin urmãtoarele: migrarea cu precãdere a populației tinere, aptã de muncã, conduce la o situație de crizã atât pe piața muncii, cât și pe piața asigurãrilor și serviciilor sociale, în sensul în care se exercita o presiune mult mai importantã asupra populației ocupate pe piața muncii din România, iar schimbãrile în structurã pe grupe de vârstã și pe sexe a populației, coroborate cu descreșterea ratei fertilitãții duc la îmbãtrânirea continua demograficã.

Efectele pozitive ale remitențelor sunt asupra investițiilor și consumului privat, elasticitatea consumului fiind mult mai mare decât în cazul investițiilor strãine directe.

În comparație cu investițiile strãine directe, cu ajutorul pentru dezvoltare și cu intrãrile de pe piața de capital, remitentele reprezintã una dintre cele mai puțin volatile surse de venituri externe; pe de altã parte, din ce se știe în “resent”, ele au efecte doar pe termen scurt.

România în fluxurile migrațiilor internaționale

În perioada urmãtoare evoluția numãrului de imigranți este oscilantã. Dacã între anii 2002 și 2005 imigranții sosiți în România scad sub 4.000 de “resent” (aproximativ 0,15 imigranți la 1.000 de locuitori), iar dupã anul 2005, timp ce 3 ani, numãrul acestora crește treptat, depãșind din nou 10.000 de imigranți. Începând cu anul 2008, trendul evoluției numãrului de imigranți este descendent, iar în prezent aceștia reprezintã 0,33 persoane la 1.000 de locuitori.

Cei care au imigrat în țara noastrã în aceastã perioadã au fost în mare parte întreprinzãtori, în special din Turcia, Siria, Iordania și China. Schimbãrile economice au determinat creșterea atractivitãții României pentru antreprenori strãini, dar și pentru alte categorii de strãini mai puțin specializați. Dupã anul 2000 numãrul permiselor de muncã a crescut de la 1580 la 3678 în 2005, ajungând la 7993 la sfârșitul anului 2006.

În 2011 în România aveau acte de ședere legalã 57.259 cetãțeni strãini, originari din: Republica Moldova (25,01%), Turcia (15,86%), China (11,81%), Siria (4,37%), SUA (3,33%), Serbia (2,82%), Israel (2,65%), Tunisia (2,58%), Liban (2,52%), Ucraina (2,34%), alte state (26,71%).

La jumãtatea anului 2012 aveau rezidențã în România 42.953 cetãțeni din state UE.

3.4. Efectele economice ale migrației

„În țările de primire:

Efecte “negative”

Ocupa locurile de muncă ale autohtonilor

Contribuie la scăderea salariilor

Impun sarcini sporite sistemului de protecție socială

Efecte pozitive:

Kofi Annan, 2006: “imigranții sporesc cererea de bunuri și servicii, consolidează producția națională și, în general aduc un venit mai mare statului prin impozite decât primesc prin ajutoarele sociale (apud. Rotariu, 2009, p.187)

În țările de plecare:

Efecte negative

“Brain drain”

Accentuează dezechilibrele de balanță comercială, favorizând importurile de bunuri

Efecte pozitive:

Remitentele (4,98 miliarde Euro: România, 2005-2007, sursa BNR)

Diminuarea șomajului

Efecte în planul dezvoltării regionale”

Migrația internațională cuprinde toate acele forme ale mișcării teritoriale care antrenează o schimbare de domiciliu și de loc de muncă din țara de origine spre alte țări numite „țări de destinație”. Există studii dedicate istoricului migrației internaționale care atestă perioade în care migrația s-a precipitat, căpătând o amploare teribilă, cum a fost, de pildă, pentru secolul al XlX-lea uriașa maree populațională dinspre Europa spre America. Valul migrației internaționale crește enorm în veacul al XX-lea, perioadă în care direcțiile migraționale se diversifică și ele în special în ultimul pătrar de veac XX, pentru ca începutul veacului al XXI-lea să înregistreze un flux migratoriu dinspre țările Răsăritului european spre cele apusene la proporții capabile să răstoarne echilibrul populațional al întregii zone.

Ali Mansoor și Bryce Quillin disting două paternuri pentru dinamica populației în cadrul ECA (în cele 27 de țări din Asia centrală și Europa):

a) paternul declinului demografic natural, care a cunoscut o teribilă expansiune astfel că din cele 27 de țări ECA un număr de 13 înregistrează deja persistent un declin natural al populației;

b) paternul inversat al unei relative creșteri demografice care încă ține contrabalansul regional în jocul trendurilor sociodemografice ale regiunii, astfel că la un număr de 14 țări din cele 27 țări ECA populația înregistrată crește. Europa de est și fosta US înfățișează declin demografic, tendință care începe să se ivească și în alte țări pe măsură ce populația acestora îmbătrânește și ea. Ce doi experți ai BM consemnează următoarele tendințe pentru cele 14 state:

Deși acestea sunt țări cu un trend demografic pozitiv, în cele mai multe (9 dintre ele) emigrația depășește imigrația (țări cu emigrație netă) și numai la 3 dintre ele se combină creșterea naturală cu o balanță pozitivă a migrației. Așadar:

9 dintre ele au înregistrat o emigrație netă;

În 3 dintre ele s-a înregistrat o creștere nu numai datorită creșterii naturale, ci și unei balanțe pozitive a migrației nete.

Dintre cele 13 țări cu declin demografic:

Un grup de 7 țări înregistrează declin demografic datorat indicelui negativ al sporului natural și unei emigrări mai mari decât imigrarea ( Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, Romania, și Ukraina).

Al doilea grup cuprinde țările cu imigrație netă și declin demografic, în care, însă, imigrația este insuficientă pentru a contrabalansa declinul populației ( Belarus, Rusia, țările Europei Centrale care sunt noi membrii în EU)

„Fluxul migrator în ECA tinde să evolueze după un patern bipolar. Majoritatea emigranților în ECA de vest este absorbit de Europa Occidentală, în vreme ce majoritatea emigrației din țările CIS rămân în interiorul CIS (80%)” (Europa Occidentală a primit în ultimii 15 ani 42% din migranții provenind din alte țări, în principal din Europa Centrală și de Est, precum și din fosta Uniune Sovietică, nelipsind țările maghrebiene ca zonă de extracție a migranților)”. „În anul 2000, imigranții reprezentau 19,3% din populația Elveției, câte 9% din populația Germaniei, Austriei și Belgiei, 6,3% în Franța și 6% în Suedia”.

Într-un studiu al Băncii Mondiale ni se prezintă o ierarhie a țărilor primitoare de imigranți, Statele Unite aflându-se pe prima poziție, Franța pe poziția a cincea (între țările vest-europene doar Franța și Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara țărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan și Polonia).

A) Migrația românească pentru muncă din UE

Pre-migrația. Situația ocupațională și nivelul de trai înaintea plecării spre țările Uniunii Europene

Intr-un studiu realizat de Serviciul European pentru Acțiune Cetățenească (ECAS), prezentat de comisarul italian pentru concurență în faza finală a preaderării României la UE, Mario Monti arată că spațiul de destinație predilect al emigranților români este constituit dintr-un areal care include: Ungaria, Germania, Italia, Spania, Grecia, Franța.

Studiul acesta arată că România este o „țară-sursă” pentru alte țări.

Numărul de cetățeni români stabiliți în Italia atinge un procent de circa 40% din totalul celor care au plecat în afară, pentru lucru sau definitiv. Statisticile oficiale indicau la 1 ianuarie 2007 un număr de 342.200 de români cu permis de ședere în Italia. Numărul românilor ajunși în această țară și neconsemnați în evidențe (fără forme legale) ajunge, după unele aprecieri, la peste 1 milion de persoane.

Folosind „Dosarul statistic al imigrației – 2005”, Evenimentul Zilei (din data de 31 octombrie 2005) evidenția faptul că, în cursul anului 2005, numărul românilor din Italia a depășit pragul de 1 milion de persoane. Aceștia compun, se pare, cea mai mare comunitate străină de aici . 1.061.400 de români trăiau în Peninsulă, adică 37,2% din totalul imigranților din această țară.

Pentru a se putea identifica motivele care au determinat un număr așa de mare de oameni să-și părăsească familia, casa părinților, țara e necesar să se cerceteze ceea ce specialiștii numesc pre- migrație, adică acea populație care era dispusă să plece și care a și plecat în afara țării de îndată ce s-au întrunit acei factori negativi la plecare adică factorii care au determinat decizia plecării.

Cauza plecării nu este una singură, și modul în care se agregă factorii care induc decizia plecării devine comprehensibil dacă examinăm situația imediat de dinaintea plecării, adică premigrația. Cauza plecării se divizează în două categorii de factori corelativi, cei de la locul de origine (țara de origine) care dacă sunt negativi induc decizia de emigrare (teoria selectivă a migrației îi definește drept factori de selecție negativă la plecare) și factorii pozitivi din țara de destinație, care induc o selecție pozitivă a celor atrași de soluția migraționistă. Acesta este modelul „push – pull factors”, adică modelul factorilor de respingere – atracție.

Diferența de analiză propusă este aceea că cele două clase de factori nu acționează neapărat concomitent, cum susține teoria push-pull factors, ci alternativ: dacă factorii negativi din zona de origine vizează aspectele crirtice ale supraviețuirii, atunci ei se constituie în factori cauzatori ai migrației, iar populația care migrează suferă o selecție negativă, adică e selectată de influența factorilor negativi.

Este ipoteza selecției negative la plecare sau a monovariației migratorii. Dacă, din contră, factorii pozitivi din zona de destinație au fost așa de puternici, de stimulativi, atunci ei s-au consatituti în factori pozitivi de selecție a premigranților și putem vorbi despre monovariația pozitivă a migrației. Dacă cele două categorii de factori acționează după modelul balanței factorilor și ceea ce rezulă este un efect pozitiv de precântărire a stării negative din zona de origine, atuncă avem o bivariație migrațională, căci concomitent cu selecția negativă la plecare se produce și o selecție pozitivă în orizontul zonei de destinație a migranților. „Factorii de tip push sunt aspectele negative ale țării de origine, iar cei de tip pull reprezintă aspectele pozitive ale țării de destinație – două fețe ale acelaiași monede.

Printre factorii de tip push se numără:

lipsa locurilor de muncă sau sărăcia,

revoluții,

războaie,

persecuție politică sau religioasă,

probleme de mediu (dezastre naturale care duc la pierderea bunurilor, a caselor, a locurilor de muncă).

Factorul economic reprezintă principala cauză a migrației. În unele cazuri nu sunt suficiente locuri de muncă, în altele diferența dintre veniturile câștigate din muncă în țara de origine și cea de destinație este mare.

Factorii de tip pull cuprind :

standarde ridicate de viață,

salarii mai mari,

cererea de forță de muncă,

libertarea politică și religioasă.

S-a constatat că factorii economici sunt cei mai puternici atât din punct de vedere al respingerii, cât și al atracției”.

Analiza multidimensională a pre-migrației arată că în zona de origine situația celor care au plecat era următoarea:

51,4% dintre cei plecați în Italia aveau o ocupație stabilă, încât pentru aceștia alții trebuie să fi fost factorii negativi de selecție a migranților potențiali. Așadar, pentru 54% dintre imigranții din Italia locul de muncă n-a operat ca factor de selecție negativă a migranților la plecare și deci ca motivație pentru plecare. Locul de muncă n-a acționat ca factor de tip push (factor negativ în zona de origine);

Coroborând aceste informații cu ele referitoare la venitul pre-migrației se constată că pentru 45,2% dintre cei plecați să lucreze în Italia un factor de selecție negativă la plecare a fost venitul, căci clasa lor de venit se situa sub 100 euro. Dacă se adăugă și cei circa 14% cu venituri între 100-150 euro putem evidenția proporția reală a celor pentru care venitul a acționat ca un factor de selecție negativă la plecare, deci ca un factor de determinare a plecării. Aproape 60% dintre cei plecați în Italia declară că veniturile lor nu depășeau 150 de euro, ceea ce îi situa sub nivelul salariului minim.

Salariile au acționat, așadar, ca factorul push în țara de origine. Se poate spune deci, că premigrația românească pentru Italia s-a caracterizat printr-o combinație de factori negativi în țara de origine (veniturile) și de factori pozitivi în țara de destinație (slariile și locul de muncă). Modelul de inducție (variație) a migrației a fost, așadar, unul de tip bivariat, încât în absența uneia dintre cele două perechi de factori nu s-ar fi produs decizia de emigrare.

Factorul de tip push în țara de origine este atestat și de cei ce răspund că veniturile pe care le realizau în faza pre-migraționistă „nu le ajungeau nici pentru strictul necesar sau le ajungeau doar pentru strictul necesar: 74,4% declară că veniturile lor erau sub pragul critic ori la pragul critic, adică abia le ajungeau pentru strictul necesar. Numai 18% dintre cei ce-au plecat declară că veniturile le ajungeau pentru un trai decent fără a fi nevoiți să se restrângă de la cheltuieli. S-ar părea că modelul premigrării este unul de tipar economic.

B) Zona de rezidență a migranților și regiuni de recrutare

Tabel cu zonele de rezidență

Sursa : Sondaj CURS, (Ilie Badescu – Migrația internațională ca problemă socială- Migranții pentru muncă din Italia,2010)

Studiul ariei de rezidență al migranților răstoarnă una dintre legile lui Ravestein: migranții români pentru Italia se extrag majoritar din mediile urbane (74%) și numai 24,8% se extrag din rural. Aceasta arată că orașele sunt cele care se mișcă nu satele; cei ce sunt în mișcare sunt orășeni în proporție majoritară. Fenomenul este de natură să îngrijoreze orice guvern căci el arată că orașele nu mai funcționează ca centre de atracție, polarizare și absorbție pentru români în ansamblu.

Ele nu mai pot oferi orășenilor suport ocupațional și deci motivație de stabilitate. Orașele României sunt „orașe în mișcare”.

Sursa de date : Sondaj CURS

Sursa fig. : proprie

Studiul ariei de rezidență al migranților răstoarnă una dintre legile lui Ravestein: migranții români pentru Italia se extrag majoritar din mediile urbane (74%) și numai 24,8% se extrag din rural. Aceasta arată că orașele sunt cele care se mișcă nu satele; cei ce sunt în mișcare sunt orășeni în proporție majoritară. Fenomenul este de natură să îngrijoreze orice guvern căci el arată că orașele nu mai funcționează ca centre de atracție, polarizare și absorbție pentru români în ansamblu. Ele nu mai pot oferi orășenilor suport ocupațional și deci motivație de stabilitate. Orașele României sunt „orașe în mișcare”. Faptul că satele nu mai sunt o rezervă de migrație ne îngăduie să rememorăm modelul migrației stadiale a lui Ravestein și să asimilăm primul val de migranți din satele românești spre orașele românești ca primul stadiu al unei migrații internaționale în două stadii, model în care orașele românești se vădesc a fi doar elevatoarele extragerii de capital uman din marea periferie orientală spre marea metopolă occidentală .

Iată datele in extenso:

Tabel cu regiunile geografice de proveniență a emigranților

Sursa : Sondaj CURS,(Ilie Badescu – Migrația internațională ca problemă socială- Migranții pentru muncă din Italia,2010)

Regiunile de recrutare ale migranților spre Italia sunt cu precădere Moldova (42,8%), urmată de Transilvania cu 14,2% și Oltenia cu 13,9% migranți. Prin urmare, Moldova, Oltenia, Transilvania și Bucureștiul (cu 8%) compun pompa migrației spre Italia. Dintre toate, Moldova este sursa preponderentă a migrației spre Italia. Explicațiile acestei propensiuni moldovești spre Italia ar urma să fie aprofundate. E posibil ca legea cumulativității migrației să ofere o parte a explicației.

Pentru a se crea o imagine încă mai sigură asupra zonelor de recrutare, se va utiliza județul și în acest scop se vor clasifica județele în raport cu clasele de frecvență și deci cu greutatea masei migratoare în cuprinsul fiecărui județ.

Sursa date : Sondaj CURS,(Ilie Badescu – Migrația internațională ca problemă socială- Migranții pentru muncă din Italia,2010)

Sursa figură: proprie

Se disting în acest sens trei mari clase:

județele în care migranții ating o proporție cuprinsă între 10-14%,

cele în care migranții ating o proporție cuprinsă între 6-9,9%,

cele în care masa migranților atinge o proporție situată între 2-5,9% și cele cu o proporție situată sub 2%.

În prima categorie se grupează județele: Vrancea (cu 13,9% din totalul migranților spre Italia;Bacău, ; Neamț, Brașov, Dolj cu o masă de migranți cuprinsă între 6-9,9%; Argeș, Botoșani, Galați, Ialomița, Iași, Maramureș, Satu Mare, sunt județe din care se recrutează între 2-5,9% din totalul migranților spre Italia.

Restul de 16 județe (Alba, Arad, Bihor, Bistrița-Năsăud, Braila, Buzău, Călșărași, Cluj, Constanța, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Harghita, Hunedoara, Ilfo, Mehedinți, Mureș, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Tulcea, Vaslui, Vâlcea, sunt județe cu o pondere de sub 2% în totalul migranților spre Italia.

Iată, în formă sitematică datele în tabelul următor:

Tabel cu intervalele de frecvență ale migranților pe județe

Sursa : Sondaj CURS,(Ilie Badescu – Migrația internațională ca problemă socială- Migranții pentru muncă din Italia,2010)

C) Tabloul remitențelor din Italia spre România

Sondajul CURS, realizat cu participarea unor experți ai Institutului de Sociologie al Academiei Române, a permis o examinare a chestiunii remitențelor prin mijlocirea unui chestionar aplicat asupra unui eșantion de subiecți din Italia și din Spania. Datele au îngăduit redeschiderea dosarului migrației din Italia în cadrul unei analize multidimensionale din care se rețin aici informațiile referitoare la volumul remitențelor.

Conform sondajului rezultă următoarele cuantificări ale remitențelor catre România:

23,3% dintre respondenți transferă spre România sume de până la 150 de euro;

28,3% transferă sume între 151 și 300 de euro;

25,7% transferă între 301 și 600 de euro;

14,4% transferă sume cuprinse între 601 și 1000 de euro

8% transferă sume care depășesc 1000 de euro

Evolutia remiterilor angajatilor români din străinătate

Se constată o creștere vertiginoasă a remiterilor angajaților români în perioada 2003-2008, de la cca.2,25 mld. euro, la 7,8 mld. euro . Apoi urmare crizei mondiale , remiterile scad cu 3,3 mld. euro , în doar 4ani (respectiv de la 7,8 mld euro în 2008 la 4,5 mld euro în 2012).

Sursa : http://www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idDocument=13563&directLink=1

Practic în perioada 2008-2012 românii care lucrează în străinătate au remis în România cca. 25,5 mld euro , la care se mai adaugă și remiterile (chiar dacă

sunt în scădere) aferente anilor 2013-2015 , de cca. 9 mld euro.

Această “infuzie de valută” din perioada post criză (2008-2015)- de cca 35 mld euro – datorată remiterilor emigranților români, a avut un rol realmente pozitiv în evoluția economiei României , destul de serios afectată de efectele grave ale crizei economice.

D) Domeniile de activitate în care lucrează emigranții români

Domeniile selective din care se recrutează migranții sunt comerțul (22,1%), industria (17%), construcțiile (13%),cele trei totalizând 52% dintre migranți. Dacă la acestea trei adăugăm agricultura cu o pondere de 7% obținem un procent cumulativ de 60,7% pentru aria sectorială de recrutare a migranților. Este evident că cei mai mulți provin din comerț și cei mai puțini din activitatea de menaj. O pondere destul de mare revine unei categorii reziduale, „altele”, în care se grupează și șomerii, șomajul fiind o situație destul frecventă pentru pe-migrație. Iată și tabelul cu datele complete:

Tabel cuprinzând domeniile de activiate în care lucrează emigranții

Sursa : Sondaj CURS,(Ilie Badescu – Migrația internațională ca problemă socială- Migranții pentru muncă din Italia,2010)

Sursa date : Sondaj CURS,(Ilie Badescu – Migrația internațională ca problemă socială- Migranții pentru muncă din Italia,2010)

Sursa fig : proprie

Examinarea motivelor migrației arată cât de încărcată economic este motivația plecării. Principalul motiv al plecării este întrunit de lipsa banilor. 67% dintre respondenți declară că motivul plecării au fost banii, mai precis lipsa lor. Al doilea motiv este reîntregirea familiei (13,9%).

Situația înainte de a pleca din România pentru a munci în afara țării

Sursa date : Sondaj CURS,(Ilie Badescu – Migrația internațională ca problemă socială- Migranții pentru muncă din Italia,2010)

Sursa igură : proprie

Concluziile desprinse mai sus, dau naștere unor serii de influențe ale migrației externe în plan economic. Efectele cele mai importante sunt legate de derapajele severe și multitudinea de disfuncții de pe piața forței de muncă, dintre care amintim:

capacitatea de ocupare a forței de muncă;

rata șomajului și caracteristicile sale;

emigrarea în masă a forței calificate de muncă – pierderea de „creiere”, capabilă să creeze valoare adăugată mai mare;

distorsiuni salariale și segmentarea forței de muncă;

amplificarea economiei subterane (munca „la negru”);

diminuarea potențialului local de forță de muncă;

utilizarea imigranților cu scopul de a suplini lipsa forței de muncă locale.

Pe lângă aceste aspecte ale migrației se remarcă o serie de efecte regionale benefice. Cel mai important efect pe termen scurt este reducerea șomajului, care este prezent în majoritatea țărilor mari de emigrație precum România, dar și Polonia, Slovacia și Bulgaria. Dacă migrația include în special persoane neangajate, și impactul asupra bugetului este unul pozitiv (deoarece mai puține persoane vor solicita ajutor de șomaj). Nici impactul favorabil socio- politic nu trebuie ignorat, având în vedere că nivelurile ridicate ale șomajului sunt adesea asociate cu tensiuni sociale, ce atrag după sine imense cheltuieli bugetare pentru restabilirea echilibrului social (mai ales în zonele cu o rată a șomajului foarte ridicată).

Un alt efect benefic, este reducerea presiunii asupra reformei guvernului roman. Pentru unele zone/regiuni, migrația forței de muncă în străinătate a detensionat piețele locale de forță de muncă, precum și presiunea dată de asistență socială. Pentru alte zone/regiuni, migrația spre un loc de muncă mai bun a condus la penuria forței de muncă ce afectează potențialul de dezvoltare economică locală și socială. De fapt, cea mai mare penurie a forței de muncă este afișată de regiunile românești care înregistrează fluxuri de migrație ridicată.

Un alt efect pozitiv al migrației este reprezentat de transferurile de valută, cu implicații puternice atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. Estimările Băncii Naționale a României, în ceea ce privește aceste transferuri, ajung la 1.753,5 milioane dolari SUA în 2004 și 4.440,9 milioane USD în 2005, ceea ce reprezintă 4,51% din PIB-ul României pe anul 2005.

Efectele transferului de bani a nivel macroeconomic sunt destul de dificil de comensurat din cauza multiplelor interacțiuni la nivelul variabilelor macroeconomice. Aceste transferuri au efecte vizibile asupra investițiilor și economisirii. Cel mai vizibil impact al acestor transferuri se înregistrează asupra consumului gospodăriilor, atât de important la nivel macroeconomic, înregistrându-se în cererea agregată internă, componentă a PIB-ului.

Transferurile de bani către gospodarii reprezintă surse directe de creștere a venitului lor, ceea ce conduce la creșterea consumului și implicit la reducerea temporară a sărăciei. Aceste sume au capacitatea de a reduce polarizarea socială prin efectele lor de redistribuire.

Aceste mișcări migraționiste generează importante consecințele economice.

Se constată, de asemenea, cu un impact social deosebit asupra vieții de familie a migranților. Problema cea mai severă este abandonarea temporară a minorilor de către părinții care migrează în căutarea unui loc de muncă mai bun și faptul că autoritățile sunt determinate să formuleze politici de monitorizare a situației, care ar presupune cheltuieli suplimentare.

Migrația externă a României va fi influențată în perioada următoare de cât de ridicată și sustenabilă va fi rata de creștere economică, de măsură în care această creștere va ridica în mod semnificativ nivelul de trăi și bineînțeles de politicile de imigrare ale țărilor occidentale.

În conformitate cu scenariile existente, după o destabilizare severă cauzată de criză economică, în România primele semne de recuperare sunt extrem de incerte.

Efectele migrației asupra creșterii economice

Procesul migrației este unul complex cu efecte multiple și variate nu doar la nivel comunitar

Unul dintre efectele cele mai vizibile, cu impact mare asupra fluxurilor de migrație este evoluția pieței forței de muncă .

Migrația forței de muncă nu are doar efecte negative, pozitivismul acesteia fiind benefic atât pentru țările de origine cât și pentru cele de destinație. Între cele două categorii are loc o diseminare a cunoștințelor și a metodelor moderne de lucru . Se dobândesc experiențe cu efecte pozitive asupra dezvoltării ulterioare a indivizilor .

Efectele migrației sunt de natură economică, socială, culturală pentru toți implicați .

Pentru țările de origine, efectele migrației sunt pozitive în primul rând în domeniul protecției sociale prin reducerea numărului șomerilor și crearea unui echilibru pe piața muncii ducând la creșterea salariilor. Diminuarea deficitului de forță de muncă se realizează prin angajări de muncitori din Moldova, Bulgaria, Pakistan, India, China sau Turcia, țări cu nivel de trai scăzut, care obțin salarii mai mari decât în țara lor de origine, în funcție de pregătirea, aptitudinile și respectul acestora pentru muncă.

Angajatorii români ajung chiar să motiveze acceptarea muncitorilor străini, în locul șomerilor români, pentru pretențiile lor financiare mai mici. Aceștia se mulțumesc cu salarii de până la 1000 lei, mai puțin cu 50% decât cele cerute de români .

Cu aceste salarii, la care se adaugă și alte cheltuieli (cazare, asistență medicală, transport, hrană) un angajator ajunge să iasă în câștig decât dacă ar plăti un muncitor român .

Un alt avantaj al angajării acestei categorii de muncitori este și acela că, având contracte încheiate pe perioade mai mari de un an, aceștia nu pot pleca la alte companii sau din țară .

Impedimentele angajării muncitorilor străini constau în acordarea unui statut legal acestora și în existența unor puternice diferențe culturale între nații .

Avantaj pentru țările de origine este și fluxul de valută al migranților (chiar daca o mare parte este destinat consumului imediat), factor de creștere economică, care contribuie la micșorarea presiunii asupra deficitului contului curent și balanței de plăți externe al acestora .

Două treimi din banii trimiși în țară vin de la românii plecați la muncă în Italia și Spania .

Transferurile bănești din străinătate au efect imediat de creștere a calității vieții gospodăriilor și familiilor emigranților . România ocupă locul zece în lume, într-un clasament al remitențelor întocmit de Banca Mondială, și pe locul doi în UE .

Efectele pozitive pentru creșterea economică provin și din faptul că o parte din veniturile provenite de la emigranți sunt economisite în sistemul bancar .

Exportul temporar de forță de muncă s-a demonstrat a fi mult mai eficient decât investițiile străine .

În situația falimentelor firmelor sau a reducerilor de personal, forța de muncă se orientează spre locuri de muncă mai prost plătite, însă stabile, devenind “salvatori” ai sistemului și factori ai stabilizării economice .

Experiența de leadership și calificările îmbunătățite dobândite de grupurile de repatriați contribuie, de asemenea, la creșterea economică a țării respective . Aceștia transferă know-how-ul și standardele înalte putând deveni angajatori pentru o parte din semenii lor .

Companiile au ajuns la concluzia că experiența acestora este mult mai utilă decât a angajaților străini care au fost transferați în țările de destinație pe bani mulți .

În vederea împiedicării emigrării specialiștilor, cu efecte asupra reducerii dezvoltării tehnologice, există modalitatea de a-i motiva prin crearea de rețele între aceștia și cei din alte țări .

Moderarea creșterilor salariale din ultimele luni, atât de evidenta nu numai în România, confirmă tentația diminuării cheltuielilor cu forța de muncă . La venituri mai mici ale populației, se reduce și consumul, iar în fața cererii diminuate, vânzătorul își ieftinește produsele, fie ele mărfuri sau servicii. În așa zisele „economii de scală”, cu cât costurile fixe se împart la un număr mai mare de mărfuri și servicii vândute, cu atât productivitatea sporește .

Un management al performanței bine stăpânit, oferă șansa angajărilor mai avantajoase în perioade de încetinire a ritmului economic, dacă angajatorul dispune de fondul de salarii necesar .

Pentru dezvoltarea economică, în țara de origine, s-ar putea utiliza migranții și abilitățile lor prin încurajarea unei migrații circulare. Migrația circulară ar diminua exodul de “creiere” pentru că absența ar fi temporară și ar oferi recompense pentru întoarcerea în țara de origine atunci când nu mai poate sta în țara de destinație .

Pentru țările de destinație efectele asupra creșterii economice sunt favorabile .

Emigranții reprezintă o forță de muncă bine pregătită, capabilă de performanțe înalte. Aceștia vor acoperi și domenii economice, bine plătite, ce nu prezintă interes pentru muncitorii autohtoni chiar în condițiile unui nivel ridicat al șomajului, sau datorită lipsei personalului calificat în aceste domenii .

Existența unei oferte variate de forță de muncă determină angajatorii să aleagă persoanele cele mai potrivite, din punct de vedere al calificării și aptitudinilor, pentru posturile respective . De asemenea există acum posibilitatea extinderii activității acestora prin crearea de noi locuri de muncă .

Lucrătorii migranți îsi pot pune în practică cunoștințele dobândite în țara de origine ajungând să fie recompensați corespunzător calificării .

Mulți cetățeni migranți își pun în practică ideile de afaceri înființându-și firme și creând astfel locuri de muncă atât pentru conaționali cât și pentru cetățenii altor state . În unele țări aproape jumătate din creșterea economică se datorează imigranților .

Țările de destinație facilitează de multe ori accesul pe piața muncii a forței de muncă înalt calificată cu influențe pozitive asupra eficienței economice, creșterii produsului intern brut și îmbunătățirii nivelului de trai .

Existența unei migrații circulare în țara de destinație ar răspunde unor temeri privind migranții care stau permanent și ar oferi o alternativă liberalizării complete a acesteia .

În condițiile crizei actuale migrația ar putea fi o soluție, “tăierea” acesteia nefăcând decât să adâncească și mai mult deficitul economic al țărilor respective.

Perspectivele demografice ale populatiei Romaniei până în anul 2050 și efectele socio-economice

Aproximativ 2,8 milioane persoane au migrat din Romania in scop de muncã, in timp ce doar circa 60 mii cetãțeni strãini au venit in Romania in cãutarea unui loc de muncã.

Numãrul unitãtilor administrativ-teritoriale in care ponderea tinerilor era foarte redusã (sub 10% din populatia totalã) a crescut de la 25 in 1995 la 60 in anul 2010. De asemenea, ponderea tinerilor depãșea un sfert din populatia totalã in 1995 in 38 de unitãti administrativ-teritoriale, scãzand la 14 in anul 2010. Schimbãrile demografice in cadrul populatiei tinere traduc cel mai bine efectele contextului socio-economic al perioadei post-comuniste.

In anul 2010, populatia tanãrã era prezentã in ponderi semnificative doar in teritorii restranse din Moldova (jud. Iași, Vaslui și Bacãu) sau in sudul Transilvaniei (jud. Brașov și Sibiu).

Numãrul unitãtilor administrativ-teritoriale in care ponderea varstnicilor depãșește 30% din populatia totalã a crescut de la 67 in 1995 la 216 in anul 2010.

Panã in anul 2030 se anticipeazã o scãdere drasticã a populației. In regiunile Sud-Muntenia (de circa 425.000 locuitori) și Sud-Vest Oltenia (de circa 400.000 locuitori) scãderile se datoreazã mortalitãții ridicate, iar in regiunile Nord-Est și Sud-Vest Oltenia datoritã migrației. Scãderi mai reduse se așteaptã in regiunile București-Ilfov și Vest unde fluxurile migraționiste se stabilizeazã, in timp ce creșterea naturalã din regiunile Nord-Est și Sud-Vest va fi anulatã de fluxurile de migrație negative.

In 2030, numãrul tinerilor se va reduce in toate regiunile cu 26-40%, iar panã in 2050 reducerea va fi de 44-63% (scãderi mai mari in Sud-Vest Oltenia și Sud-Est).

In 2050 regiunile București-Ilfov și Sud-Vest Oltenia vor inregistra ponderea cea mai micã a tinerilor. Ponderea populației apte de muncã a crescut in ultimele douã decenii nesemnificativ, cu o medie anualã de numai 0,4%.

Panã in 2030 populația de 3-6 ani va ajunge la 570.000, cu 33% mai puțin, iar in 2050 populația preșcolarã va reprezenta doar un sfert din totalul populației tinere 0-14 ani. Panã in 2050 populația de 7-14 ani se va reduce la 922.000, scãderea fiind de peste 48%. Grupa de varstã 15-24 ani se va reduce in 2050 panã la 1,3 milioane. Pe fondul scãderii numãrului de tineri, ponderea populației adulte va scãdea accentuat in special dupã 2030, ajungand la 58%. Mai exact, in 2050 populația adultã din Romania va fi de 9,4 milioane persoane, cu 5,6 milioane persoane mai puțin decat in prezent. Procesul accelerat de imbãtranire a populației are la bazã viitoarea reducere a segmentului de tineri (ponderea tinerilor va scãdea semnificativ la valori de 0,14-0,24 tineri/persoane adulte) și creșterea speranței de viațã.

In concluzie, se observã o scãdere dramaticã a populației și schimbarea defavorabilã a structurii pe varste in sensul imbãtranirii accentuate a populației.

Una dintre soluții pentru atenuarea crizei demografice in care se aflã Romania ar putea fi imigrația.

Alta ar putea fi schimbarea comportamentului demografic.

CONCLUZII

În locul unei dezvoltări pe termen mediu, România are parte de o migrație pe termen lung. Pentru inversarea fluxului este nevoie ca statul să-și contureze liniile strategice în așa fel încât să ducă la crearea de locuri de muncă diversificate într-o economie optimală și relativ echilibrat distribuită pe teritoriul țării. Baza extrem de fragilă pe care evoluează economia românească face ca problema echilibrului macroeconomic și a nivelului de trai să nu-și găsească rezolvarea într-un viitor apropiat. În lipsa investitiilor companiilor de top care, prin expansiunea cifrelor de afaceri și a fluxurilor financiare, să schimbe radical realitatea, se va putea pune semnul egal între deficitul de competitivitate și emigratie.

România a fost și este țară de origine sau de tranzit în fluxurile de migrație. Intrarea acesteia în grupul țărilor membre UE coroborat cu creșterea veniturilor va duce în mod sigur la o schimbare în aceasta situație. Având drept exemplu țări ca Spania sau Italia iar mai nou Polonia, Ungaria sau Slovacia dupa ce au aderat în 2004 la UE, România va deveni în același timp atât o țară sursa cât și de destinație pentru ca apoi numărul emigranților să fie depășit de cel al imigranților .

Unul dintre efectele cele mai vizibile, cu impact mare asupra fluxurilor de migrație este evoluția pieței forței de muncă. Atât migrația masivă pentru muncă, cât și procesul de îmbătrânire a populației afectează în prezent oferta de forță de muncă .

La nivel internațional migrația forței de muncă este un fenomen cu mare potențial în primul rând pentru dezvoltarea statelor în curs de dezvoltare reducând sărăcia și determinând creșterea investițiilor în capitalul uman. Ea reprezintă serioase provocări și pentru țările dezvoltate care concurează în atragerea de imigranți pentru a-și acoperi nevoile economice .

Scopul țarilor membre UE este gestionarea eficientă a procesului migrației cetățenilor prin armonizarea politicilor acestora privind migrația .

Criza globală actuală creează dificultăți pentru toate țările, inclusiv pentru țările membre UE, iar șomajul înregistrează creșteri semnificative . Pentru a trece peste această provocare este nevoie ca UE să fie unită și puternică . Măsurile luate sunt în domeniul stabilizării sistemului bancar și în susținerea redresării economice, urmărindu-se în primul rând restabilirea canalelor esențiale de credit în cadrul economiei . Alte măsuri sunt pentru menținerea locurilor de muncă ale cetățenilor din statele membre UE prin Fondul Social European. Comisia Europeană acționează în vederea reducerii efectelor sociale extinse ale crizei prin Fondul de Ajustare la Globalizare.

Strategia de la Lisabona pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă contribuie la identificarea acelor reforme care vor consolida potențialul de creștere al economiilor și care le vor face mai rezistente în fața șocurilor globale .

Pactul de stabilitate și de creștere oferă un cadru solid care permite stimularea cererii și creării de locuri de muncă pe termen scurt, creând totodată condițiile pentru menținerea caracterului solid și durabil al finanțelor publice pe termen mediu și lung.

BIBLIOGRAFIE

Dida, Alina Ioana – Migrația si perspectivele demografice, 2013

http://www.rostonline.ro/2013/04/migratia-si-perspectivele-demografice/.

Drãguț, Aurel, “Teorii despre migrație”, în revista Viitorul social. Revistã de sociologie și științe politice, nr. 1, Anul VII, ianuarie-martie 1978.

Ghosh B., Huddled Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration, International Organization for Migration, Martinus Nijhoff, 1998

Grason, Jean-Pierre., Loiyillon , Anais., -Change and challenges Europe from 1950 to present,Conference, Brussels, 2003.

Institutul European din România, Raport privind migrația, 2004.

Lucian, Marina, Efectele economice si sociale ale migratiei, Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia, 2010.

Mansoor, Ali, Quillin, Bryce, Europe and Central Asia Region, 2006 – Migration And Remittances. Eastern Europe and the Former Soviet Union, World Bank.

Perț, Vasile; Negruț, R.; Mazilescu, P., “Procese, fenomene, caracteristici și tendințe ale circulației forței de muncă în România “, Colecția Biblioteca Economică, Seria Studii Economice, vol. 6-7, CIDE, București.

Roman, Monica., Voicu, Cristina.,”Câteva efecte socioeconomice ale migrației forței de muncă asupra țărilor de emigrație. Cazul României “, ASE București, Economie teoretică și aplicată,volumul XVII (2010), no. 7(548).

Tudorache, Carmen, Evoluția fenomenului migrației în Europa, Academia de Studii Economice, București, 2012.

Popa, Mãdãlina, Ungureanu, Dragoș, Oneașcã, Buzãu Iulian, Politica de migrație a Uniunii Europene : implicații pentru piața muncii , Alpha MDN, 2013.

Roman, Monica., Voicu, Cristina.,”Câteva efecte socioeconomice ale migrației forței de muncă asupra țărilor de emigrație. Cazul României “, ASE București, Economie teoretică și aplicată,volumul XVII (2010), no. 7(548).

World Economic Outlook Database,

https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2015/02/weodata/index.aspx.

Migration and Globalization, pp 4-6,

http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf

OIM, Glosar asupra Migrației, Seria Drept Internațional al Migrației  Nr. 25, 2011http://oim.ro/ro/resurse/glosar , acesat 15 ian 2016, 19.30

“Teorii despre migrație”, în revista Sociologie Româneascã, serie nouã, nr. 3-4/2002.

Legi, regulamente, tratate internațonale

*** Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrãtorilor și Directiva nr. 360/1968 privind dreptul de rezidența al lucrãtorilor și membrilor de familie ai acestora.

*** Tratatul de la Roma (1957)T -ratat de instituire a Comunității EconomiceEuropene,  http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Axy0023

*** Declarația Universală a Drepturilor Omului , articolul 13, http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_Universala_a_Drepturilor_Omului.pdf