Migratia Circulatorie a Romanilor In Italia Si Dimensiunea Sa Transnationala

LUCRARE DE LICENȚĂ

MIGRAȚIA CIRCULATORIE A ROMÂNILOR ÎN ITALIA ȘI DIMENSIUNEA SA TRANSNAȚIONALĂ.

STUDIU DE CAZ:REGIUNEA LAZIO

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE. MIGRAȚIE, FLUXURI MIGRATORII, TRANSNAȚIONALISM

CAPITOLUL II. FENOMENUL MIGRAȚIONIST ÎN EUROPA

CAPITOLUL III. MIGRAȚIA ROMÂNILOR ÎN EUROPA

CAPITOLUL IV. RELAȚIILE BILATERALE ROMÂNO-ITALIENE

4.1. Relațiile politice și diplomatice

4.2. Relațiile economice

4.3. Relațiile culturale

CAPITOLUL V. DIMENSIUNEA TRANSNAȚIONALĂ A MIGRAȚIEI ROMÂNILOR ÎN ITALIA

5.1 Prima etapă – 1990-1995, caracteristici și particularități

5.2 A doua etapă – 1996-200, caracteristici și particularități

5.3 A treia etapă – 2002-2006, caracteristici și particularități

5.4 A patra etapă – 2007-până în prezent, caracteristici și particularități.

Studiu de caz. Transnaționalism și migratie circulatorie în regiunea Lazio

Concluzii

Bibliografie

Introducere

La începutul secolului al XXI-lea, statisticile internaționale arătau că o persoană din 35 este migrant, ceea ce înseamnă că, dacă toți aceștia ar ocupa un teritoriu bine definit, ar forma cea de-a șasea țară din lume ca număr al populației. Ultimii ani au adus în discuție, mai pregnant decât oricând, problema migrației (imigranți și emigranți), în special a celei ilegale. Europa este, în prezent, scena unor procese ale căror efecte sunt similare, iar sub unele aspecte, chiar identice: pe de o parte, globalizarea, ce erodează și chiar elimină barierele în fața fluxurilor internaționale de oameni, bunuri, servicii, capital și informații, iar pe de altă parte, extinderea Uniunii Europene, ce dă posibilitatea cetățenilor țărilor mai puțin dezvoltate să aspire la un nivel de trai perceput ca fiind mult mai ridicat în țările UE. Una dintre consecințele acestor două procese este creșterea fluxurilor migratorii dinspre est spre vest, în special dinspre Europa Centrală și de Est.

Tema aleasă pentru această Lucrare de Licență este una de actualitate. De ani de zile presa și televiziunile românești și internaționale sunt pline de reportaje cu privire la emigrația românilor și efectele acesteie pe plan economic, social, psihologic, familial și chiar politic. Dintre țările Uniunii Europene în care au emigrat cetățeni români, Italia este pe primul loc. Peste 1.000.000 de români trăiesc și muncesc pe teritoriul acestei țări. Majoritatea dintre aceștia au emigrat din motive economice. Există o serie de avantaje ale migrației economice, de muncă. Dacă românii nu ar fi găsit această soluție pentru a scăpa de sărăcie, România ar fi intrat într-o criză socială și economică greu de imaginat. Acești „euro-navetiști” reușesc să aibă resurse pentru un trai decent și mai mult de atât contribuie la economia țării prin resursele finaciare pe care le aduc în țară, adică prin remitențele trimise acasă (valută). Acești „euro-navetiști” au eliberat locuri de muncă, au redus astfel indirect rata șomajului, au stimulat consumul, au creat indirect locuri de muncă în construcții, în vânzări autoturisme, etc.

Relațiile româno-italiene au puternice referinte in perioada interbelica, prin expansiunea capitalului bancar si industrial italian in Romania si intreg spatiul Europei Centrale si de Est. Interferentele romano-italiene au fost reluate apoi dupa 1990.

Fiind o temă de actualitate, exista atat carti de antropologie sau etnosociologie, cat si studii de istorie referitoare la dimensiunea bilaterala a acestor relatii. Datele statistice au fost luate, majoritatea, din diferite surse de limbă italiană, precum Eurostat, Caritas Migrantes, cat si din surse romanesti, precum Ministerul Afacerilor Externe.

Cercetarea datelor statistice și a informațiilor de conținut ale fluxului de migrație după intrarea României în UE în 2007 au făcut vizibile tendințe noi în această perioadă a migrației în interiorul Uniunii Europene (UE), în special. Fără a crește spectaculos numeric, fluxul românilor migranți pentru muncă în Europa a căpătat o caracteristică aparte la nivel de conținut.

Capitolul I prezintă, în detaliu, noțiunile generale, definițiile și explicațiile fenomenului de migrație și transnaționalism, precum și implicațiile acestora la nivel mondial și european.

Capitolul II abordează istoria fenomenului migraționist în Europa, precum și amploarea pe care acesta a luat-o în acest secol. Evenimentele recente, modificările „dimensiunii ” Uniunii Europene și, nu în ultimul rând, criza economico-financiară mondială au determinat mișcări importante de populații în interiorul Europei, atât din țările europene cât și din țările nord africane sau asiatice.

În Capitol III am abordat subiectul migrației românilor în spațiul european, pornind de la motive și continuând cu tipurile de migrație care se întâlnesc la noi, am făcut o prezentare generală a acestui fenomen de o importanță economică, socială și demografică majoră.

În Capitolul IV sunt subliniate relațiile bilaterale româno italiene. Având o istorie lungă de relații de prietenie, cele două țări au colaborat și s-au ajutat reciproc. Cu mici excepții, relațiile politico-diplomatice dintre cele două țări au avut loc în cele mai bune auspicii. Relațiile economice sunt importante atât din punct de vedere al prezenței forței de muncă românești în Italia, cât și din punct de vedere a prezenței intreprinzătorilor italieni în România. Relațiile culturale pot deschide perspective diverse de cunoaștere între cele două țări, arătând și fața artistică a românului.

Capitolul V vizează etapele migrației românilor în Italia, subliniind caracteristicile și particularitățile fiecăreia. Datorită numărului mare de emigranți români în peninsulă, au avut loc și divergențe, atât la nivel de comunități, cât și la nivel politico-diplomatic, dar s-au făcut eforturi de ambele părți pentru a le aplana. Totodată am subliniat și aspectele negative, lipsurile din legislația italiană, greutățile cu care se confruntă românii din peninsulă.

Partea practică cuprinde un studiu despre prezența românilor în regiunea Lazio, studiu la baza căruia a stat un chestionar și o anchetă, luate în diferite localități ale regiunii, în comunitățile de români pentru a confirma sau infirma datele statistice oficiale, dar, mai ales, pentru a completa aceste date, deoarece în cercetările pe care le-am făcut, am sesizat că la nivel regional, datele statistice sunt puține și sărace.

Mulțumesc în mod special d-nei conf. univ.dr. Anca Stângaciu pentru sprijinul acordat la întocmirea acestei lucrări. De asemenea doresc să-i mulțumesc Părintelui Daniel din Roma a cărui sprijin și ajutor au făcut posibilă întocmirea părții practice.

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE. MIGRAȚIE, FLUXURI MIGRATORII, TRANSNAȚIONALISM

Fenomenul migrației a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanță, invazii, colonizări și cruciade, sau provocat, în general, de atracția exercitată de regiunile mai bogate asupra populațiilor mai sărace.

În România, înainte de căderea regimului comunist,,migrațiile spre zonele urban-industriale aveau la origine atracția locurilor de muncă „din interior”, mai exact din noile întreprinderi și „platforme economice”. De altfel, sociologul Dumitru Sandu vorbește despre faptul că până la 1989, în România era predominantă migrația de la sate spre orașe, pentru ca începând cu anii 90, migrația românilor să se realizeze, ca urmare a reformării economiei și pierderii locurilor de muncă, dinspre orașe spre sat și din Romania spre alte țări. Deschiderea frontierelor, trecerea la economia de piață și debutul reformelor economice a realizat astfel o modificare substanțială a fenomenului migrației românești prin demarajul migrației externe, de tip circulatoriu, conturată, treptat, ca “o adevărată strategie de viață”. Migrația de tip economic a fost stimulată, așadar, atât de pierderea locurilor de muncă, datorită falimentului industriei de tip socialist, cât și de atracția unor câștiguri mult mai mari, indiferent de tipul de activitate, în diferite țări, precum Spania, Germania, Italia, Franța, Canada, SUA și altele.

În zilele noastre preocuparea demografică reapare datorită riscurilor pe care le naște în producerea unor crize la nivel local, zonal, continental sau planetar, ce ar putea influența în mod negativ ordinea socială sau declanșa tulburări în echilibrele etnice sau religioase.

Pentru spațiul european circulația persoanelor și respectiv a forței de muncă prezintă o importanță deosebită. Lărgirea Uniunii Europene în valuri succesive, îmbătrânirea demografică a populației țărilor (vest)-europene într-un ritm accelerat și motivele economice reprezintă principalele stimulente pentru intensificarea circulației persoanelor și a forței de muncă.

Atât vechile țări membre ale Uniunii Europene cât și țările admise se confruntă cu o serie de efecte ale fenomenului migrației, cu un impact evident asupra guvernării și redistribuirii structurale a fondurilor europene. De exemplu în Vestul Europei s-a înregistrat o creștere a șomajului în rândul muncitorilor necalificați datorită forței de muncă ieftină și calificată din țările admise ulterior. Mai mult decât atât, acest fapt a condus la o scădere a salariilor și la o creștere a fenomenelor sociale negative (criminalitate). Pe de altă parte, în țările admise, migrația are efecte ambivalente: în sens pozitiv putem discuta despre o scădere a șomajului și o posibilă creștere a venitului, consumului și cererii datorită veniturilor obținute de migranți. În sens negativ este posibil să asistăm la o „migrare a creierelor” și a tinerilor (brain and youth drain), fenomen cu efecte deosebit de negative în ceea ce privește dezvoltarea pe termen lung.

Migrația reprezintă deplasarea unei populații dintr-o regiune în alta pentru a se stabili acolo. Ea reprezintă deci deplasare și stabilire. A emigra semnifică a pleca din patrie și a se stabili, definitiv sau temporar, în altă țară. A imigra înseamnă a veni într-o țară străină pentru a te stabili aici. În acest sens nu trebuie confundat termenul de „străin” cu „emigrant” cum uneori o fac administrațiile care îi contabilizează pe deținătorii permiselor de ședere ca emigranți. Un student aflat la studii în altă țară, diplomații sau turiștii nu sunt imigranți.

Fenomenul de migrație este un fenomen internațional și are ca punct de plecare țara de origine a emigrantului și ca punct de sosire țara în care se va stabili imigrantul respectiv.

Pierre George, în cartea sa Les migrations internationals de populations, apărută în anul 1976, distinge patru categorii de migranți: migrantul care își manifestă dorința de a-și schimba țara și, în final, naționalitatea; muncitorul străin care este un emigrant temporar; persoanele deplasate (expulzate, repatriate, tranferate), alungate din țara lor de origine; refugiații care au optat pentru părăsirea țării lor.

Populația mondială în ultimii cincizeci de ani a crescut considerabil. Evoluția și repartizarea sa a evoluat atât sub influența dinamicii populațiilor din zona lumii a treia, cât și sub influența îmbătrânirii progresive a populației din zonele mai bogate. Aceste state au devenit în câțiva ani dependente de cerințele de imigrări.

Migrația internațională se realizează sub câteva forme mai importante: migrația forței de muncă, migrația membrilor familiilor lucrătorilor anterior emigranți, migrația forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie, etc. Migrația internațională este determinată de politicile materializate în reglementări specifice în raport cu emigrația și, mai ales cu imigrația. Cei care se deplasează nu sunt cei mai săraci, ci indivizi capabili să sesizeze decalajul dintre aspirațiile lor și posibilitatea de a le realiza.

În geografia populației, fluxurile migratorii reprezintă numărul total al deplasărilor efectuate în cursul unei perioade (zi, oră, lună, an etc.) de la o zonă de origine comună spre o zonă de destinație comună. Prin meste state au devenit în câțiva ani dependente de cerințele de imigrări.

Migrația internațională se realizează sub câteva forme mai importante: migrația forței de muncă, migrația membrilor familiilor lucrătorilor anterior emigranți, migrația forțată de calamități naturale, de persecuții politice sau religioase, de războaie, etc. Migrația internațională este determinată de politicile materializate în reglementări specifice în raport cu emigrația și, mai ales cu imigrația. Cei care se deplasează nu sunt cei mai săraci, ci indivizi capabili să sesizeze decalajul dintre aspirațiile lor și posibilitatea de a le realiza.

În geografia populației, fluxurile migratorii reprezintă numărul total al deplasărilor efectuate în cursul unei perioade (zi, oră, lună, an etc.) de la o zonă de origine comună spre o zonă de destinație comună. Prin mișcare migratorie înțelegem deplasarea populației în teritoriu, care presupune depășirea unei granițe administrativ – teritoriale. 

Populația unei țări își modifică numărul nu numai ca urmare a intrărilor și ieșirilor determinate de nașteri și decese, ci și în urma imigrărilor și emigrărilor.

Mobilitatea geografică a populației reprezintă totalul deplasărilor populației în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil, indiferent de durata absenței din localitatea de origine.

Transnaționalismul generează ca și fenomen global noi modele de viață duală, încorporând în cadrul unor spații de tip transnațional, atât valori de la origine, cât și de la destinație. Opinii similare, precum cele ale lui Glick Schiller, Basch și Szanton Blanc, îl definesc drept „un proces prin care imigranții se mută încet, dar constant și susțin multiple relații sociale simultane care leagă societatea de origine cu cea de destinație”, iar Vertotec îl raportează la culturi diferite, având la bază acțiuni ale unor actori neinstituționali dezvoltate pe mai multe planuri: social, economic, cultural și politic. Tocmai de aceea, abordarea transnațională a fenomenului migraționist permite pe lângă analizarea aspectelor clasice privind migrația (evenimente socio-demografice, colaborarea cu instituțiile statale etc), înțelegerea profundă a proceselor și dinamicilor neinstituționalizate inițiate de migranții care transgresează frontierele.

Perspectiva transnațională pune în evidență un întreg inventar de practici transnaționale care trebuie înțelese drept activități informale, bazate pe coordonare transfrontaliere și susținere din partea unor actori non-instituționali. În literatura de specialitate, aceste activități pot să se extindă de la mici afaceri de familie sau comerț informal în relație cu țara de origine, la antreprenoriat cu componentă transnațională, acțiuni caritabile în țările de origine, organizații ale imigranților și altele. Spațiile și comunitățile transnaționale sunt două concepte relevante în teoriile transnaționalismului, primul fiind definit drept cadru de referință ce structurează “practici cotidiene, poziții sociale, rute și biografii ocupaționale, precum și identități umane”; în timp ce comunitățile se referă, în mod firesc, la „grupurile de imigranți care stabilesc legături regulate între societățile de origine și destinație”. Pe măsură ce selectivitatea migrației se reduce, practicile se instituționalizează, apar pattern-urile comportamentale transmise de migranți celor de acasă și în final remitențele sociale, adică întreg setul de idei, comportamente, identități sau capital social care se schimbă între o comunitate de destinație și o comunitate de origine.

CAPITOLUL II

FENOMENUL MIGRATORIU ÎN EUROPA

Abordarea istorică a fenomenului migrațional ne permite identificarea cauzelor favorizante, precum și a fluxurilor de migrație. Procesul de dezvoltare economică a țărilor din Europa de Vest a favorizat o amplă mișcare teritorială a populației din diferite țări. Această mișcare s-a produs, pe de o parte, dinspre societățile sărace spre cele înfloritoare economic, iar, pe de altă parte, din țările bogate ale continentului european spre alte spații și continente ale lumii. Astfel, mișcarea geografică, pe glob, a grupurilor umane a devenit un fenomen de proporții internaționale. Aceasta nu ar fi fost posibilă fără schimbările economice, politice, sociale și tehnologice care au cuprins lumea europeană în decursul veacurilor XVI-XX. Fluxurile migrației internaționale sunt strâns legate de evoluția raporturilor dintre diverse societăți, de frământările vieții social-politice din anumite țări, de acțiunea factorilor tehnico-economici, precum și de dorința oamenilor de a trăi mai bine și mai sigur. 

Desigur, mișcarea fluxurilor de oameni pe distanțe mari a fost puternic influențată de evoluția mijloacelor de transport (sub aspectul volumului de călători, al rutelor accesibile de deplasare și al vitezei de mișcare). Perfecționarea și diversificarea permanentă a mijloacelor de transport au favorizat creșterea continuă a frecvenței contactelor dintre diferite comunități umane și, implicit, a fenomenului de migrație pe plan continental și intercontinental. 

Repartiția spațială a populației pe glob a fost influențată, în decursul istoriei umanității, de numeroase schimbări produse de evoluția factorilor naturali, politici, militari, economici, etc. Datele istorice atestă faptul că statele puternice din partea occidentală a continentului nostru și-au promovat timp de circa patru secole propriile valori economice, politice și culturale astfel încât, la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului al XX-lea, se putea constata o dominație evidentă a Europei asupra celei mai mari părți a globului. Anumiți cercetători ai problemei evidențiază faptul că, în trecut, activitatea industrială prosperă din țările europene mai bogate (situate în partea de nord-vest) a condus la o supremație a acestora în cadrul economiei mondiale. De pildă, Germania, Regatul Unit al Marii Britanii și Franța asigurau, în anul 1913, 44% din producția industrială mondială, în timp ce S.U.A. contribuiau cu 35.8%, iar Canada cu doar 2%, ceea ce demonstra superioritatea europeană în cadrul economiei mondiale. De asemenea, 91% din capitalurile investite în lume erau tot europene: britanice, franceze, germane, belgiene, olandeze și elvețiene . 

Deși continentul european are un teritoriu care reprezintă doar 2% din suprafața globului, totuși, evoluția sa demografică și economică a înregistrat, de-a lungul epocilor trecute, un parcurs rapid. Statisticile demografice ne arată că populația Europei a crescut constant și spectaculos până la sfârșitul sec. al XX-lea, după care a intrat pe un trend descendent. În 2008 Europa se afla pe locul trei în privința numărului de locuitori, 710 milioane, situându-se după Asia – aproape 4 miliarde și Africa – circa 900 milioane. În iulie 2007, populația globului număra peste 6,6 miliarde locuitori.

Expansiunea economică europeană în toată lumea s-a desfășurat concomitent cu creșterea generală a populației continentului nostru. Dezvoltarea industrială a provocat exodul populației rurale spre orașe și apariția marilor aglomerări urbane, care au schimbat radical raporturile dintre lumea satelor și lumea orașelor. Industrializarea și urbanizarea au determinat migrația de la sat la oraș, în plan național, în timp ce dezvoltarea accelerată a metropolelor (sub aspect economic, al serviciilor și, în general, al nivelului ridicat de trai) a devenit un pol de atracție pentru cetățenii din țările înapoiate, ceea ce a alimentat migrația în plan internațional. 

Sfârșitul secolului al XX-lea este martorul unui val diferit și chiar mai numeros de emigranți. În 1990, emigranții legali internaționali erau în număr de aproape 100 milioane, refugiații erau cam 19 milioane, iar emigranții ilegali, probabil cel puțin 10 milioane. Acest nou val de emigrare a fost în parte produsul decolonizării, al stabilirii de noi state și al politicilor de stat care i-au încurajat sau i-au forțat pe oameni să se deplaseze. A fost totuși și rezultatul modernizării și al dezvoltării tehnologice.

Perfecționările din domeniul transportului au făcut emigrarea mai ușoară, mai rapidă și mai ieftină. Perfecționările din domeniul comunicațiilor au creat împrejurări economice favorabile și au încurajat relațiile dintre emigranți și familiile acestora, aflate în țara lor de origine. În plus, așa cum creșterea economică din Occident a stimulat emigrarea în secolul al XIX-lea, dezvoltarea economică din societățile non-occidentale a stimulat emigrarea în secolul al XX-lea. Emigrarea devine un proces de autoîntărire. „Există o singură lege în emigrație, aceea că fluxul de emigrație, odată început, cauzează propriul său flux".

Dacă în secolul al XIX-lea marile puteri europene au avut nevoie de posesiunile coloniale pentru a-și promova interesele economice și dominația în lume, în secolul al XX-lea, numeroși cetățeni din țările devenite independente au migrat spre metropolele occidentale, având nevoie de acestea pentru a putea trăi.

Societățile occidentale dezvoltate au fost supuse, în ultimele trei decenii ale sec.XX, unor presiuni puternice de către forțele imigraționiste, rezultate, pe de o parte, în urma procesului de decolonizare, iar, pe de altă parte, în urma triumfului forțelor democratice anticomuniste în fosta Uniune Sovietică, în Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania. În fața valului de imigranți, statele occidentale au fost nevoite să impună restricții severe. 

Structura fluxurilor migratorii actuale este o continuare a celor istorice, dar cu diferențierea motivațiilor. De exemplu, evadarea din sărăcie sau din fața pericolelor multiple care afectau oamenii de rând, favorizată de întinderea marilor imperii în care se putea călători fără restricții, au fost posibile în perioada medievală și modernă. Aceste motivații au fost urmate de cele specifice perioadei în care multe state europene s-au aflat în sfera de influență a URSS, fiind conduse de guverne comuniste. Valorile occidentale, precum libertatea și democrația au constituit o justificare suficientă a deciziei de emigrare a populației. Deschiderea statelor occidentale spre cetățenii acestor țări au încurajat un flux migratoriu extins, care a presupus, totuși, si o importantă componentă economică. Democratizarea fostelor societăți comuniste a amplificat curentul migratoriu, fundamentat de această dată de interesele economice ale populației. Deși până în secolul al XX-lea majoritatea emigranților proveneau din păturile sărace ale societăților, după cele două războaie mondiale s-a modificat structura acestora, datorită unui număr destul de ridicat de persoane cu un nivel superior de pregătire, care au părăsit țările de origine în căutarea unui trai mai bun și a unor condiții mai avantajoase de practicare a profesiei. 
Eforturile de limitare a emigrației din țările sărace sunt caracterizate de un dublu standard: un număr ridicat de persoane cu un nivel scăzut de studii întâmpină greutăți în încercarea de a emigra spre țările dezvoltate, în timp ce emigranții cu specializări superioare, în special din domeniile de vârf ale economiei naționale, beneficiază de sprijin pentru emigrare. 

Procesul de selecție al populației emigrante de către țările dezvoltate, observat în prezent, poate fundamenta în viitor noile direcții de derulare a migrației contemporane. 

Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol, prin adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Declarația stipulează în Articolul 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber și să-și stabilească reședința pe teritoriul oricărui stat” și „Oricine are dreptul să părăsească o țară, inclusiv cea de origine, și să se întoarcă în țara sa”.

Pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacă reglementările inițiale (Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrătorilor și Directiva nr. 360/1968 privind dreptul de rezidență al lucrătorilor și membrilor de familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfășurau o activitate economică, Actul Unic European a extins dreptul de rezidență la toți cetățenii statelor membre, independent de desfășurarea unei activități economice.

În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunității Economice Europene stipulează dreptul oricărui cetățean al Uniunii Europene de a circula și a-și stabili reședința, în mod liber, pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condițiilor stabilite în Tratatul de la Roma.

După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, țările europene au experimentat patru perioade principale de migrație.

a) Migrația forței de muncă și reconstrucția Europei: perioada 1950-1970.

Imediat după al doilea război mondial, etnicii naționali și alte persoane care se deplasaseră au început să se întoarcă în țările de origine, generând fluxuri migratorii de masă în Europa. În același timp, însă, reconstrucția Europei postbelice necesita o mare cantitate de forță de muncă. Ca urmare, autoritățile statelor interesate, firme sau agenții private au început să recruteze lucrători străini. Aceste ample mișcări migraționiste în cadrul Europei și dinspre țările în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea și creșterile succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.

b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumătate a anilor ’80.

Cea de-a doua perioadă a migrației a fost marcată de crizele economice, datorate creșterii prețului petrolului din 1973 și 1979. În anii următori, schimbările din economia mondială, revoluția economică și noile modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiționale. Ca urmare, migrația forței de muncă s-a modificat. Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigrația. Șomajul în creștere și escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele să elimine politicile active de recrutare din străinătate. Au crescut costurile recrutării din strãinătate pentru angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajați și

s-au stabilit cote anuale pentru forța de muncă din străinătate. De asemenea, guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranți să se întoarcă în țările de origine.

În realitate, regresul economic din țările gazdă nu a condus la întoarcerea masivă a imigranților în țările de origine. Conform estimărilor Națiunilor Unite, doar 10% dintre lucrătorii migranți s-au întors în țările de origine în următorii doi ani după criza petrolului din 1973, combinată cu criza civică din 1974-1975. Cu toate acestea migrația forței de muncă a scăzut până spre sfârșitul anilor ’80. Totodatã, conform datelor furnizate de EUROSTAT, alte categorii ale migranților au crescut semnificativ, în special ca urmare a reunificărilor familiale. În plus, migrația forței de muncă a fost urmată tot mai mult de migrația în alte scopuri, în special în căutare de azil.

Deși Uniunea Europeanã s-a extins în 1974, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei, migrația intracomunitară a stagnat, nu numai ca urmare a crizei economice, dar și a convergenței salariilor între statele membre.

c) Diversificarea țărilor gazdă și de origine și creșterea numărului solicitanților de azil, refugiaților și minorităților entice.

A treia perioadă a migrației, care a început la sfârșitul anilor ’80, este caracterizată de diversificarea statelor gazdă și a celor de origine. Țări de emigrație tradiționale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia și Portugalia, se transformă treptat în țări de imigraþie. Migranții nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de țări mult mai diversificat. Numărul solicitanților de azil și al refugiaților a crescut semnificativ. Aceasta s-a datorat, parțial, schimbărilor politice din Europa Centrală și de Est și din fosta Uniune Sovietică. De asemenea, conflictele regionale, precum cele din fosta Iugoslavie și nordul Irakului, au determinat fluxuri considerabile de solicitanți de azil și refugiați din zonele afectate.

Aceastã perioadă se caracterizează, de asemenea, și prin predominanța fluxurilor migratorii pentru reunificare familială și revenirea interesului pentru migrația forței de muncã, în special pentru lucrãtorii calificați și înalt calificați, spre sfârșitul anilor ’90.

După prăbușirea blocului comunist și deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est-vest, în special circulația minorităților etnice. De la sfârșitul anilor ’80 până la începutul anilor ’90, întoarcerea minorităților entice în țările de origine a fost semnificativă și direcționată spre un număr limitat de State Membre, în special Germania, dar și Grecia și Finlanda.

De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele legate de migrație, au devenit probleme de interes major în Europa. Țările terțe nu beneficiază de condiții privilegiate privind accesul și participarea la procesul de integrare europeanã, dar trebuie să facă față efectelor externe ale Uniunii Europene, printre care și migrația ilegalã. Pe de altã parte, statele membre ale Uniunii Europene, precum și statele candidate se confruntă cu noi probleme în domeniul controlului frontierei și migrației.

d) Migrația forței de muncã „preferențială”.

După 1989 s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensității fazei de expansiune de la sfârșitul anilor ’90, iar, pe de altã parte, dezvoltării tehnologiei informației și comunicației, sănătății și educației, sectoare care necesitã forță de muncã înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură, construcții și lucrări publice, precum și serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei și Portugaliei).

Din a doua jumătate a anilor ’90, s-au intensificat discuțiile cu privire la efectele migrației internaționale a lucrãtorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilor și studenților din Europa Centrală și de Est către Europa de Vest s-a remarcat dupã căderea zidului Berlinului și căderea regimurilor socialiste, din 1989. Țări precum Marea Britanie, Germania și Franța au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialiști IT, pentru a face față competiției globale pentru astfel de lucrători.

Cererea de lucrători înalt calificați poate fi satisfăcută în foarte mare măsurã de țările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale „migrației creierelor” fiind încă foarte apreciate. Importul de specialiști încã are loc, chiar dacă semnificația sa este mai scăzută. Se poate previziona, însă, o creștere a fluxului invers de specialiști, dinspre țările bogate înspre cele mai puțin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat datoritã creșterii eficienței economice în țările dezvoltate. Totodată, capitalul și investițiile directe vor merge spre țările sărace, atrăgând specialiști din țările bogate.

Legătura dintre schimbările demografice și politicile privind migrația, inclusiv migrația persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul apropiat. Este de așteptat ca unele state membre să prefere migrația specialiștilor și să elaboreze reglementări și proceduri care să o faciliteze. Însă, așa cum remarca Marc Verwilghen (2004), ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeană va trebui să identifice, în același timp, și soluțiile pentru a limita efectele negative produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.

Uniunea Europeanã s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetățenilor statele membre în spațiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele reglementării liberei circulații a lucrătorilor în spațiul comunitar. După 1957, numeroasele reglementări comunitare, convenții internaționale sau următoarele tratate asupra Comunității Europene au contribuit la facilitarea circulației persoanelor în Uniunea Europeană. Migrația și azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii Europene și a statelor membre după anul 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, eforturile Comunității Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului și migrației.

Uniunea Europeanã consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată și cuprinzătoare, pentru o mai bună gestionare a fenomenului migrației. Statele membre trebuie să stabilească exact condițiile în care cetățenii altor state pot intra și locui pe teritoriile lor, drepturile și obligațiile acestor persoane și să asigure accesul la informații al persoanelor vizate, precum și mecanismele de control funcționale.

Politicile externe și programele actuale ale Comunității Europene în sprijinul drepturilor omului, consolidării democrației, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă

și îmbunătățirii situației economice generale din țările implicate în circulația forței de muncă, în fenomenul migrației, sunt instrumente cu rol esențial în vederea reducerii presiunii migrației.

Realizarea liberei circulații a persoanelor prin crearea unei piețe comune și prin armonizarea graduală a politicilor economice a statelor membre este unul dintre obiectivele comunitare prioritare. Menționarea acestui principiu în Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană subliniază clar importanța care i se atribuie. Însă, statele membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situații foarte diferite în ceea ce privește migrația: istoric al migrației diferit, nivel diferit al dependenței economice față de imigrație, o preocupare diferită față de tendințele manifestate de migrație în ultima perioadă și, nu în ultimul rând, criza economică care domină piața mondială începând cu anul 2008. De aceea, dezideratul unei politici comune privind migrația rămâne un obiectiv ambițios. Astfel, stabilirea unei abordări comune a problematicii managementului migrației și armonizarea politicilor privind migrația ale statelor membre reprezintă una dintre cele mai importante provocări ale migrației în Uniunea Europeanã. Rezolvarea acestei probleme va deveni stringentă în viitor, pe măsură ce economiile și societățile statelor membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrătorii migranți, ca urmare în special a îmbătrânirii populației. Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea Europeană dorește să definească o politică privind migrația. Dacă directive privind unele aspecte ale migrației legale (precum reunificarea familială, statutul rezidenților pe termen lung, admisia studenților și cercetătorilor) pot fi adoptate, nu a fost încă posibilă elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migrația economică, deși, conform Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie să adopte mãsuri în acest domeniu. Ca urmare, Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru gestionarea migrației economice. Documentul urmărea stimularea de dezbateri publice asupra necesității de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranți, precum și a regulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind condițiile de intrare și rezidență pentru cetățenii statelor terțe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate instituțiile UE, statele membre, mediul academic, mizându-se și pe participarea la discuții a societății civile și a partenerilor sociali.

Urmând tendințele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 și 2030 în privința vârstei populației active din Uniunea Europeanã va determina o scădere a numărului de persoane angajate până la circa 20 milioane de persoane. Astfel de evoluții vor avea un impact semnificativ asupra creșterii economice generale a statelor membre, asupra funcționării pieței interne și competitivității întreprinderilor europene.

În acest sens, migrația economică poate ajuta la încurajarea antreprenoriatului, sporirea competitivității și îndeplinirea obiectivelor economice și de ocupare a forței de muncă stabilite de Strategia Lisabona. De asemenea, Uniunea Europeană trebuie să ia în considerare și faptul că majoritatea regiunilor dezvoltate din lume concurează în atragerea de imigranți pentru a-și acoperi nevoile economice. Din aceste motive, este important să se asigure o politică de migrație economică a Uniunii Europene, care să ofere un statut legal sigur și un set de drepturi garantate pentru sprijinirea integrării imigranților admiși.

Mai mult, nevoia pentru o inițiativă strategică la nivelul Uniunii Europene este evidențiată de faptul că, în absența acesteia, fluxurile migraționiste sunt cel mai des tentate să evite regulile și legislația naționalã. În consecință, în lipsa unor criterii comune pentru admisia migranților, numărul cetățenilor din state terțe care intră ilegal în Uniune și fără garanția unui loc de muncã va spori.

Cartea Verde nu susține, însă, în niciun fel, ideea ca UE să-și deschidă porțile spre o migrație economică nerestricționată. Statele membre continuă să rămână responsabile pentru stabilirea numărului cetățenilor statelor, care, odată admiși, caută un loc de muncã în UE.

Un astfel de exemplu sunt și restricțiile de pe piața muncii pentru români și bulgari care au fost ridicate în toate țările UE, de la 1 ianuarie 2014, impuse pe fondul temerilor că va exista un val de imigranți din România și Bulgaria care vor „abuza” de beneficiile sistemelor sociale din țări precum Marea Britanie sau Germania. La 7 ani de la aderarea României și Bulgariei la UE, Austria, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța, Malta și Marea Britanie au ridicat restricțiile pe piața muncii impuse muncitorilor din cele două țări. La cele 8 se adaugă și Spania, care în decembrie 2012 a primit acordul Comisiei Europene pentru a reintroduce restricțiile doar pentru muncitorii români, din cauza crizei economice și financiare.

În orice caz, date fiind dimensiunea și nivelul fluxurilor migratoare contemporane și posibilitatea de a apărea o lipsă de înțelegere adecvată a fenomenului sau conflicte în cadrul societăților diversificate, multietnice, deciziile politice cu privire la migrația internațională vor avea o maximă importanță în următoarele decenii.

În ultimii ani, datorită conflictelor și războaielor civile din Africa și Magreb, Uniunea Europeană a început să se confrunte cu alte probleme, fiind depășită de amploarea fluxului migratoriu din aceste părți ale lumii. Milioane de oameni din Africa, din spațiul musulman sau din cel magrebin considerǎ cǎ meritǎ sǎ-și riște viața pentru a ajunge în Europa. În 2012, au cerut azil politic în Europa 330 000 de strǎini. Germania, Franța, Suedia, Marea Britanie și Belgia au înregistrat 70 % din toate aceste cereri de azil.

Fațǎ de Germania, care a înregistrat peste 77 000 de cereri, sau Franța, care a înregistrat peste 60 000, Italia nu este țara cea mai solicitatǎ. Deși în largul coastelor ei se produc multe drame legate de traversǎrile ilegale, ea a înregistrat doar 12 000 de cereri de azil. Unii responsabili politici europeni cer modificarea așa-numitelor acorduri de la Dublin, prin care se stipuleazǎ cǎ prima țarǎ europeanǎ în care ajunge un imigrant este și cea obligatǎ sǎ-i examineze cerea de azil. Dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, 24 se opun însǎ modificǎrii acestor reguli. Iar principalul motiv este legat de afirmarea tot mai puternicǎ în peisajul politic a mișcǎrilor populiste și anti-europene.

Viziunea europenilor în privința fluxului mingratoriu este pusǎ sub semnul urgenței: cea ce se impune este o vastǎ operațiune de „securitate și salvare” în Mediterana. Responsabila europeanǎ a mai cerut alocarea unor mijloace corespunzǎtoare în favoarea agenției de supraveghere a frontierelor, Frontex. Pe fond de crizǎ, agenția și-a vǎzut bugetul redus de la 118 milioane de euro la 85 de milioane de euro. Italia, Malta, Grecia, Cipru, Bulgaria și Spania sunt principalele porți de intrare în Europa a oamenilor disperați care trec prin Turcia, Egipt, Libia sau Tunisia.

CAPITOLUL III

MIGRAȚIA ROMÂNILOR ÎN EUROPA

În România, la fel ca și în alte zone ale globului, există mai multe forme de migrare, considerate după durata șederii: migrație sezonieră, migrație temporară și migrație permanentă.

Dacă înainte de 1989 migrarea permanentă avea drept principale motivații pe cele politice sau etnice, motivațiile migrării temporare erau pentru a studia și a lucra în străinătate, și se bazau numai pe acordurile inter-guvernamentale ale României cu alte țări.

După 1989, principalele motivații ale migrării s-au transformat din cele entice și politice în motive de ordin economic. O consecință este faptul că migrația temporară a crescut atât ca cifre absolute cât și ca pondere din totalul emigranților. Există câteva mecanisme de migrare prin care are loc migrația la nivel internațional. În această lucrare voi pune accent pe acele mecanisme pe care le regăsim la nivel european și anume cele prin care persoane din România migrează către țările Europei. Astfel avem:

Migrația permanentă legală, care reprezintă fluxurile migratorii ce pleacă din

România către terțe țări pentru a se stabili acolo prin următoarele modalități:

pe baza obținerii unor vize de emigrare în cazul unor programe speciale de încurajare a emigrării unor persoane ce dețin calificări ce sunt deficitare în țara primitoare sau alte tipuri de programe gen loteria vizelor. Europa nu derulează astfel de programe de emigrare permanentă. Cetățenii români care emigrează permanent se îndreaptă către țările care au astfel de programe, cum ar fi Canada, SUA, Australia și Noua Zeelandă;

prin căsătoria cu un cetățean dintr-o țară străină și schimbarea locului de rezidență în țara partenerului de viață;

ca refugiat sau azilant politic sau de război, dar în ultimii ani nu a fost cazul României.

Ca rezident al unei țări aparținând UE

2. Migrația temporară legală se referă la cei ce se deplasează pe teritoriul unei țări pe o perioadă delimitată de timp (de la câteva luni la câțiva ani). Aici se regăsesc:

studenții care merg la studii în țările din Europa și care ulterior se vor întoarce (cel puțin o parte din ei) în țările de origine;

lucrătorii care merg să muncească cu contracte legale de muncă și care după e perioadă se întorc în țările de origine;

refugiații și azilanții care obțin dreptul de a se stabili temporar într-o țară din Europa pe motive politice sau care se ascund în spatele acestor motive. În ultimii ani acest tip de migrație devine din ce în ce mai resticționat, iar în cazul românilor gradul de aplicabilitate este 0.

3. Migrația ilegală poate fi:

– de tranzit, adică mecanismul prin care persoane din țările aflate în afara

Uniunii Europene, emigrează în țările vecine, membre ale UE pentru a se

putea deplasa în interiorul Uniunii Europene. Acest fenomen este relativ nou

și s-a constatat că principalele sale caracteristici sunt ilegalitatea și implicarea

organizațiilor criminale de trafic de persoane;

ilegală a persoanelor din cadru Uniunii Europene care muncesc fără contract

de muncă în altă țară decât cea de origine, sau persoane care pleacă în calitate

de turist în alte țări ale Europei iar când ajung în țara de destinație desfășoară

activități lucrative pe piața neagră sau persoanele care intră și rămân illegal pe

teritoriul unei țări din Uniunea Europeană;

4. Migrația circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii (legală sau ilegală) se referă la mișcarea pendulară între țara de origine și una sau mai multe țări de destinație. Migranții merg și muncesc o perioadă în străinătate, se reîntorc în țară, stau o perioadă după care pleacă din nou să muncească în străinătate. În acest context se formează rețelele migratorii, rețele prin care cei ce doresc să migreze temporar în străinătate sunt ajutați și susținuți de migranți anteriori. Intenția de a migra în străinătate pentru un loc de muncă este mai probabilă la persoanele din comunitățile cu o rată mare a migrației circulatorii. Din zonele de unde au mai plecat și alții vor mai pleca alte persoane. În acest fel se formează rețele de migrație când migranții anteriori se adresează membrilor familiei lor sau prietenilor și cunoștințelor pentru a muncii în străinătate, ei susținându-i în procesul de migrație.

Așadar, în esență, migrația sezonieră se referă la o perioadă de ședere înafara țării de origine de până la 3 luni, cea temporară, vizează o ședere de durată scurtă sau medie, de peste 3 luni, în unele cazuri fiind circulatorie (come and go), adică de plecare-revenire periodică, iar cea definitivă înseamnă stabilirea migrantului în țara de destinație.

Desigur, atât în cazul migrației circulatorii, cât și a celei definitive poate fi observat și analizat fenomenul de transnaționalism, adică de legatură a migranților, stabiliți în țara de destinație, cu familia din țara de origine.

Se constată o amploare a fenomenului de emigrație în România după anii 1990 dar valorile cele mai mari au fost atinse în special după aderarea României la spațiul Schengen în anul 2001. Începând cu cel de al treilea val de emigrație, lucrul în străinătate devine un fenomen de masă, numărul emigranților fiind în continuă creștere până în anul 2007, iar după acest an, o dată cu intrarea României în Uniunea Europeană se observă o ușoară scădere a numărului de emigranți. Datorită crizei financiare, după 2008 se remarcă o ușoară repatriere a emigranților în țară, datoriă pierderii locurilor de muncă în străinătate sau, în unele cazuri, pentru a-și desfășura activitatea pe teritoriul României folosindu-se de banii economisiți și de experiența obținută muncind în străinătate.

Emigrația temporară de muncă, de genul „navetismului” cât și emigrația ilegală pentru muncă sunt formele cele mai des întâlnite, iar țările preferate de românii care adoptă aceaste forme de emigrație începând cu anul 2002 sunt Italia și Spania. Aceste preferințe se remarcă și în rândul persoanelor care intenționează să emigreze în următorii ani, criteriile de selectare a acestor țări sunt date de stocul de cunoștințe sau rude în aceste țări, exitența unei experiențe directe cu străinătatea sau indirecte prin alți membri și nu în ultimul rând stocul de cunoștințe privind limba italină și spaniolă sau ușurința de a învăța aceste limbi.

Migrația este, așadar, un fenomen social complex, care poate consta în mobilități sociale fie pe termen lung sau definitive, fie pe termen scurt – migrație temporară pentru muncă, și are mai mulți actori sociali, de la individ la grupuri primare sau de apartenență secundară, terțiară – precum rețelele sociale create de variabila rezidență, care devin adevărate rețele de circulație a informației și de influențare a deciziilor individuale.

Individul, în multe momente și perioade ale diferitelor etape de migrație, poate fi cel ce decide, a cărui opțiune rațională a fost generată de o instituție, un stat, o întâmplare sau o serie de întămplări sau o altă entitate socială. Un alt personaj important în cadrul migrației este familia sau grupul de apartenență care contribuie la definirea identității primare a individului angajat în migrație. O astfel de comunitate primară este însă parte dintr-o structură mai largă – comunitatea de rezidență – în termeni de grupuri complexe de persoane din care fac parte vecini, prieteni, locuitori ai aceleiași unități administrativ-teritoriale. Experiența concretă a migrației românești arată cazuri de migrație – transmutare a unei comunități de rezidență, care se organizează pe această bază în interiorul populațiilor din țările de destinație.

Emigrarea legală sau ilegală a românilor spre Italia și-a epuizat în mare parte caracterul său etnic și religios spre finele anilor 90, iar din anii 2000 etnicii români reprezintă mai mult de 90% dintre emigranți. Acești emigranți sunt tineri, politicile de imigrare ale țărilor dezvoltate devenind din ce în ce mai selective în raport cu vârsta si nivelul de instruire, aproape jumătate din migrația netă înregistrată între cele două recensăminte este compusă din persoane cu vârsta cuprinsă între 20 și 39 de ani.

Dominantă este astăzi și, probabil, în viitor migrația temporară pentru muncă. Aceasta a avut o creștere spectaculoasă mai ales după 2001. Numărul de migranți români în străinătate este din ce în ce mai dificil de estimat datorită accentuării caracterului circulatoriu al fenomenului. Ponderea „euro-navetiștilor”, persoane care circulă frecvent între România și altă țară din UE ori stau pe durate scurte în afara țării, este în creștere. După aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc o creștere moderată a emigrației temporare românești în străinătate și o modificare în compoziția fluxurilor de emigrare, cu o creștere a ponderii categoriilor de calificare ridicată (medici, arhitecți, economiști, specialiști în informatică, de exemplu) și a celor cu calificare redusă sau potențial redus de integrare pe piața muncii în țările de destinație. Potrivit raportului OECD asupra imigrației din 2010, în statele membre UE se află în prezent aproximativ 2,5-2,7 milioane de migranți români ceea ce ne face să vorbim despre un fenomen național – prin dimensiunea, implicațiile și geografia originii fluxurilor. Dacă nu ar fi intervenit această mișcare de amploare la nivelul migrației forței de muncă românești, România s-ar fi confruntat cu o criză economică și socială de proporții greu de imaginat, care s-ar fi răsfrânt asupra întregii stări a societății românești și chiar asupra calendarului aderării României la UE. Euronavetiștii au eliberat locuri de muncă și au dus rata șomajului la un nivel foarte scăzut pentru starea economică și socială din România. Remiterile intrate anual în țară de la cei plecați au reprezentat o sursă de venit (în multe cazuri, unica sursă) pentru alte câteva milioane de români, cărora le-au ameliorat standardul de viață, au dus la explozia construcției de locuințe și a vânzărilor de echipamente și bunuri destinate dotării acestora, a numărului de autoturisme, au creat locuri de muncă, au stimulat consumul. O altă dimensiune benefică a migrației ține de impactul cultural și normativ: se poate constata că românii migranți, trăind în țări cu grad ridicat de civilizație, văd și învață spiritul civic din jurul lor, respectul legii, ordinea, curățenia, atitudinea față de muncă, toate acestea reprezentând un mare câștig pentru România.

Dacă perspectiva economică, socială și culturală a migrației pentru muncă este predominant pozitivă, nu același lucru se poate spune și despre perspectiva demografică a fenomenului. Dimensiunea demografică a migrației externe îmbracă mai multe aspecte negative și se constituie într-un preț care trebuie plătit. Statistic vorbind, euronavetiștii sunt persoane tinere: aproximativ 40% plecați în perioada 1996-2006 și aproximativ 50% plecați în anii de exod masiv 2002-2006. Plecând în străinătate, mulți dintre ei își amână căsătoria și, implicit, aducerea pe lume a copiilor. Pericolul cel mai mare este acela că, după ce ajung în străinătate, o parte dintre cei plecați nu vor să se mai întoarcă, aceștia făcând tot posibilul să-și regularizeze șederea și să obțină documente de ședere nelimitată.

Preocupările actuale ale statelor membre ale Uniunii Europene se îndreaptă către gestionarea eficientă a migrației forței de muncă. Se estimează că în următoarele două decenii principalele tendințe ale migrației din România vor fi: creșterea fluxurilor de forță de muncă către spațiul UE, o migrație preponderent temporară, pentru muncă, comparativ cu cea permanentă și apariția unor politici prin care se va diminua migrația ilegală sau necontrolată, în favoarea celei legale, care asigură o mai mare siguranța a câștigurilor.

CAPITOLUL IV

RELAȚII BILATERALE ROMÂNO-ITALIENE

Relațiile politice și diplomatice

Politica economică a Italiei de după anii 90 a pus accent pe  dezvoltarea sectorului privat, ca motor al creșterii economice, inițiindu-se un program masiv de privatizare a firmelor și băncilor de stat. Măsurile luate pentru restabilirea unei politici fiscale încurajatoare, stabilitatea monedei și rata scăzuta a dobânzilor, au permis Italiei să adere la Uniunea Monetar Europeană și să adopte moneda comună, euro, în calitate de membru fondator, la 1 ianuarie 1999. Din acel moment, până la sfârșitul anului 2001, țările care au aderat la Uniunea Monetară Europeană au adoptat euro ca  monedă virtuală pentru tranzacții și ca unitate de cont. Bancnotele euro circulă de la 1 ianuarie 2002, înlocuind moneda națională, lira italiană.

Italia este membră a G8 (grupul celor opt țări cele mai industrializate), Uniunea Europeană, OCDE. Italia, a treia economie din regiune, traversează în prezent o perioadă critică aflându-se practic pe primul loc, între țările UE,  în ceea ce privește datoria publică. Temerea că datoria publică a Italiei ar putea să crească peste nivelul actual, datorie care a ajuns la 120% din PIB, determină analiștii financiari să considere că lucrurile ar putea scăpa de sub control, iar criza din zona euro ar putea lua o întorsătură periculoasă. Astfel Guvernul italian a adoptat un programul de austeritate de 40 de miliarde de euro care  include reducerea finanțării autorităților locale și a tuturor serviciilor medicale, precum și creșterea vârstei de pensionare și, de asemenea, un pachet de măsuri corective asupra bugetului public destinate stabilizării cadrului financiar pentru perioada 2011-2014. Italia are o economie diversificată împărțită între Nordul dezvoltat/industrializat, dominat de companii private și Sudul – agricol, mai puțin dezvoltat, mai puțin prosper și cu un șomaj ridicat. Standardele de viață au cunoscut o diferență considerabilă între cele două regiuni. Astfel, media PIB-ului pe locuitor în Nord este in jur de 30.000 euro în timp ce, în anumite regiuni și provincii din Italia de Sud acest indicator se situează mult sub aceasta cifră, în Campania fiind de numai 15.000 euro. Italia are un număr de corporații multinaționale mai mic decât oricare altă țară de dimensiunea sa, având în schimb un număr mare de IMM-uri, multe dintre ele fiind afaceri de familie. 

Triunghiul industrial din Nord (Milano – Torino – Genova) alături de cel din Regiunea Toscana (Firenze – Prato – Pistoia) constituie coloana vertebrală a industriei italiene. Aceasta s-a orientat în special pe producția și exportul produselor de lux, producție capabilă să facă față competiției din China, precum și altor economii emergente din Asia, țări cu economii bazate pe costuri de producție și de muncă foarte mici.

Italia are, de asemenea, o economie subterană considerabilă de circa 15% din PIB, conform anumitor estimări, gen de economie întâlnită mai ales în agricultură, construcții și servicii. Italia a evoluat destul de lent în ceea ce privește aplicarea reformelor structurale, de exemplu în reducerea corupției sau a creșterii oportunităților de angajare a tinerilor, precum și a femeilor. Cu toate efectele crizei, exportul total al Italiei a cunoscut o perioadă de creștere la nivelul anului 2010 astfel încât valoarea acestuia s-a ridicat la 337,809 miliarde euro, din care 193,653 miliarde euro exportul către țările membre UE. Principalii parteneri comerciali ai Italiei, la export, în anul 2010, în ordinea cotei deținute, au fost: Germania, Franța, Spania, Marea Britanie, Belgia. România detine 2,66%, locul 10 între țările membre UE în exportul italian. Principalele grupe de produse  la export sunt: mașini și utilaje, produse chimice, mijloace de transport, autovehicule, minerale și metale neferoase, textile și îmbrăcăminte, produse alimentare, băutură și tutun. În Italia exportul este complet liberalizat, cu excepția unor reglementări privitoare la comerțul cu armament, produse stupefiante și unele produse de înaltă tehnologie.

Italia este al 8-lea exportator mondial. Exporturile cele mai importante, pe sectoare, provin de la autoturisme (Fiat, Ducati), în special cele de lux (Ferrari, Maserati, Lamborghini), energie (Eni, Enel, Edison), electrodomestice (Candy si Indesit), modă (Armani, Valentino, Versace, Dolce & Gabana, Roberto Cavalli, Prada, Paul & Shark, Beneton, Sisley etc.), produse alimentare și băuturi (Barilla, Martini, Campari).

Relațiile diplomatice între Romania și Italia au fost stabilite la 6/18 decembrie 1879, când primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Italiei la București, Giuseppe Tornielli, își prezintă scrisorile de acreditare. Prin stabilirea relațiilor diplomatice între cele două state, agenția diplomatică romana din Roma este ridicată la rangul de legație (14/26 ian. 1880), N. Kretzulescu fiind acreditat în calitate de de ministru plenipotențiar (3/15 feb. 1880). La 10 martie 1964, Guvernele României și Italiei ridică reprezentanțele lor diplomatice la nivel de ambasadă.

Relații bilaterale romano-italiene se desfășoară în baza Tratatului de prietenie și colaborare între România și Republica Italiană, care a fost semnat la 23 iulie 1991, la București, de ministrul Afacerilor Externe Adrian Nastase și omologul său italian Gianni de Michelis.

În perioada postbelică, relațiile româno-italiene au cunoscut, în ansamblu, o evoluție pozitivă. Au avut loc vizite la nivel de șefi de stat, de guvern, membri ai guvernului, conduceri ale celor două parlamente. În ultimii ani ai dictaturii comuniste, dialogul la aceste niveluri a fost întrerupt. Oficialitățile italiene au urmărit cu interes evenimentele care au avut loc în decembrie 1989 în România. După Revoluția din 1989, Guvernul italian a sprijinit procesul de reforme democratice din țara noastră, precum și eforturile de integrare a României în organismele europene și euro-atlantice.

Relațiile româno-italiene se desfășoară sub semnul Parteneriatului Strategic Consolidat, semnat de miniștrii afacerilor externe la 9 ianuarie 2008. Prezența unei numeroase comunități românești în Italia și a unei mari comunități de afaceri italiene în România conferă o dimensiune social-economică extrem de importantă acestei relații.

Relațiile bilaterale sunt caracterizate de contacte politice și sectoriale frecvente și variate. Între România și Italia a fost instituit mecanismul Summit-urilor Interguvernamentale: prima ediție s-a desfășurat în anul 2008, la Roma, cea de a doua în toamna anului 2010, la București.

Între cele două țări există interese comune strategice deoarece împărtășesc valorile democratice, de dezvoltare umană, apartenența la UE și NATO. Este un capital foarte important, pentru că orientează și opțiunile de viitor. Chestiunea Schengen se încadrează în acest context. La fel ca și alți parteneri europeni, Italia susține de mult timp aderarea Romaniei la Schengen. Este important ca Romania să facă parte din acest mecanism care va permite libera circulație a tuturor cetățenilor săi în spațiul comun european și, conform Italiei, România a reunit toate condițiile tehnice. Așadar, printre cele 27, în curând 28 de state membre ale UE, Italia sprijină această dorință legitimă a Bucureștiului și orice soluție de aderare, chiar și în etape, pentru atingerea acestui obiectiv legitim.

4.2. Relațiile comerciale

„Confluențele româno-italiene pot fi puse în mod indubitabil sub semnul istoriei, tradiției și colaborării. În perioada dintre cele două războaie mondiale, importanța parteneriatului politic și economic româno-italian a fost dublată de contribuția semnificativă a capitalului italian la modernizarea economiei și a societății românești prin sistemul de participațiuni și plasamente dezvoltate, furnizarea de know-how, personal managerial calificat, promovarea sectorului terțiar (asigurări, imobiliare) sau înscrierea unor întreprinderi românești în circuitul economic European.”

Romania și Italia au dezvoltat o relație privilegiată și în ceea ce privește dimensiunea economică, Italia fiind din ianuarie 1997, principalul partener comercial al României, ocupând constant locul întâi, atăt în ce privește volumul total de schimburi comerciale, cât și ponderea exportului și importului României.

Schimburile comerciale ale României cu Italia se derulează, în principal, în baza Tratatului de Aderare  a țării noastre la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, cu respectarea principiilor instituite de regulile pieței interne comunitare și cele ale politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

La data de  31 decembrie 2010,  volumul schimburilor bilaterale a fost de 10,6 miliarde euro, în creștere cu 17,4% față de anul 2009. Astfel, exportul românesc în Italia a fost de 5,2 miliarde euro (creștere de 15,6% față de 2009), iar importul de 5,4 miliarde euro (mai mult cu 17,4% față de 2009). Soldul balanței comerciale a fost de –260 milioane euro, defavorabil părții române.

Italia se situează pe locul 2 în topul partenerilor comerciali ai României, cu o pondere de 12,6% din volumul total al comerțului exterior al țării noastre. La data de 31 martie 2011 totalul schimburilor comerciale romano-italiene s-a ridicat la valoarea de 2,81 miliarde euro, în creștere cu 23,12% față de 31 martie 2010. Exportul românesc în Italia a fost de 1,45 miliarde euro (creștere de 26,29% față de aceeași perioadă a anului 2010), iar importul de 1,36 miliarde euro (în creștere cu 19,52% față de martie 2010). Balanța comercială a înregistrat un sold pozitiv de 92,92 milioane euro, favorabil părții române.

În conformitate cu date ale ISTAT (Institutul de Statistică al Italiei), volumul schimburilor comerciale bilaterale a fost, la 28.02.2013, de 1771,35 milioane euro, o creștere cu 0,66 % față de aceeași perioadă a anului 2012.

Exportul românesc a fost de 901,88 milioane euro, în scădere cu (-) 1,48% față de anul precent, iar importul din Italia de 869,47 milioane euro (o creștere de 2,99%).

S-a înregistrat astfel un sold al balanței comerciale de 32,41 milioane euro. Ponderea schimburilor comerciale româno-italiene este de 11,32% în totalul comerțului exterior al României.

Dacă în februarie 2011, erau înregistrate în România 30.348 societăți cu capital italian (locul 1) cu un capital total investit de 1.381,2 milioane euro și o pondere de 4,71%  în volumul total al investițiilor de capital străin, la data de 31 martie 2013 erau înregistrate în România 35.060 societăți cu capital italian (tot locul 1) cu un volum total investit de 1,53 miliarde euro.

Investițiile italiene în România s-au concentrat inițial în sectoarele labor intensive, dezvoltând practici organizatorice ale producției cum ar fi prelucrarea materiilor prime sau semiprelucrate aduse din Italia.

A urmat interesul crescând față de sectorul energetic, în special pentru energia din surse regenerabile, producția industrială, servicii și sectorul bancar. Principalele investiții italiene s-au axat in domeniile: energie, prelucrarea lemnului, construcții, textile, industria chimică și mecanică, electrocasnice etc.

Printre investitorii italieni de renume menționăm: Ansaldo, Enel,Pirelli Group,Intesa Sanpaolo Bank, Butangas, Unicredit Leasing, Radicifibres, Tenaris Grup, etc.

În 2012, unul dintre cei mai importanți producători italieni de electrocasnice, De Longhi Spa și-a anunțat intenția de a investi în România prin achiziționarea de la Nokia a bazei de producție de la Jucu, jud. Cluj. Investiția De Longhi în România se ridică la 30 milioane euro și asigură între 600 și 1000 de locuri de muncă.

Mai recent asistăm la o evoluție a prezenței calitative a întreprinzătorilor italieni în România în sectorul agricol, prin achiziționarea sau luarea în arendă a unor loturi întinse pentru cultivări sau pentru creșterea animalelor.

Conform datelor Camerei de Comerț italiene la 31.03.2013 erau înscrise în Registrul Comerțului din Italia 44.817 firme individuale, respectiv persoane fizice autorizate provenind din țara noastră care desfășoară diverse activități. Majoritatea activează în sectorul construcții (70,4%), comerț, reparații (9,2%), sectorul manufacturier (4,5%), închirieri, agenții de turism, servicii dedicate persoanelor (3,9%), hoteluri și restaurante (2,8%), transport și depozitare (1,7%), agricultură și silvicultură (1,7%), etc.

Cele mai multe sunt înregistrate în marile orașe: Roma (6.286), Torino (6.163), Milano (2.355), Florența (2.071), Verona (1.579), Padova (1.135).

Distribuția pe regiuni este următoarea: 22.997 societăți în Nord (51,2%), 19.760 în Centru (44,1%) și 2.060 în Sud inclusiv insulele (4,7%). Comparativ cu anii anteriori, a crescut simțitor numărul firmelor înregistrate în partea de centru-sud a Italiei, însă, în continuare, mai mult de jumătate sunt concentrate în localitățile din nord.

Se observă o diversificare a domeniilor de activitate majorându-se firmele care activează în sectorul productiv, comerț, servicii profesionale și tehnico – științifice, agricultură, servicii specializate.

Pe teritoriul italian sunt înregistrate 29.372 de alte tipuri de societăți comerciale (S.A., S.R.L., societăți în comandă simplă, etc.) în care cel puțin un acționar sau un membru al conducerii (președintele consiliului de administrație) este o persoană născută în România. Sistemul de înregistrare al camerei de comerț nu permite identificarea firmelor românești care și-au deschis o sucursală sau punct de lucru în Italia.  

Relațiile culturale

Relațiile culturale se desfășoară în baza Acordului de colaborare culturală și științifică între Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene, semnat la București pe 21 octombrie 2003. În prezent, Ministerul Afacerilor Externe promovează un nou Program executiv de cooperare în domeniile educației și culturii între Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene pentru anii 2011-2015.

La Roma funcționează Accademia di Romania, iar la Veneția, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistă.

Accademia di Romania și-a început activitatea în 1922 sub denumirea de Școala română la Roma. De-alungul timpului a avut mai multe denumiri și și-a schimbat activitatea. În 1990, după căderea regimului totalitar de la Bucuresti, instituția devine Accademia di Romania din Roma. Directorii care s-au succedat au readus, treptat, instituția la menirea ei inițială. Din 1999 se acorda bursele „Vasile Pârvan” în domeniile tradiționale de specializare post-universitare sau post-doctorale. În anul 2000 s-a reluat publicarea anuarului Ephemeris Dacoromana, iar în 2005 Accademia di Romania a fost reprimită în Uniunea Internațională a Institutelor de Arheologie, Istorie și Istoria Artei din Roma. După înființarea, în 2003, a Institutului Cultural Român, Accademia di Romania a preluat și sarcinile specifice unui institut cultural românesc în strainatate. Aceasta organizează periodic colocvii, expoziții, serate literare, proiecții de filme documentare cu diferite teme, cursuri de limba română, concerte, conferințe și alte manifestări culturale dedicate cunoașterii tradițiilor, talentușui, culturii și frumuseților României.

De asemenea Accademia di Romania deține una dintre cele mai mari biblioteci românești din străinătate, având un patrimoniu de peste 35.000 de volume, la care se adaugă periodicele. Profilul său funcțional este, în principiu, acela al unei biblioteci de cercetare specializate în istorie, arheologie, istoria artei și literatura română.

Accademia di Romania își desfășoară activitatea în baza Acordului Cultural dintre guvernul român și guvernul italian. Gestiunea Accademiei este încredințată Ministerului Afacerilor Externe al României, activitățile sale științifice fiind coordonate de Academia Româna și Ministerul Educației de la București, iar cele culturale de către Institutul Cultural Român.

Pe lângă cele 6 lectorate italiene existente în România – București, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Timișoara și cele 6 lectorate românești în Italia – Padova, Milano, Pisa, Roma, Torino, Cosenza, limba italiană se mai predă la Oradea, Suceava și în alte centre, iar limba română la Reggio Calabria, Catania, Florența, Milano, Napoli, Pisa, Torino și Udine. În România există 4 licee cu clase bilingve româno – italiene: „Dante Alighieri” și „Ion Neculce” din București, „Gheorghe Barițiu" din Cluj Napoca și Grupul Școlar „Transilvania” din Deva. Începând cu anul școlar 2009-2010, o nouă secție școlară bilingvă funcționează în cadrul Liceului Teoretic „Jean Louis Calderon” din Timișoara. La București există și Scoala Italiană „Aldo Moro”, destinată la început copiilor diplomaților, dar unde acum poate studia oricine dorește. În majoritate, elevii provin din familii mixte.

În Italia se desfășoară de mai mulți ani „Proiectul privind predarea cursului de limbă, cultură și civilizație românească în școlile italiene”. În anul școlar 2012-2013, proiectul cursurilor de Limbă, Cultură și Civilizație Românească a fost extins. Au fost repartizate 215 de grupe de elevi în 153 de unități școlare, în nouă regiuni ale Italiei (Piemonte, Veneto, Lazio, Friuli Venezia Giulia, Umbria, Lombardia, Puglia, Toscana, Sicilia).

În Italia funcționează de asemenea diferite asociații cu caracter cultural, a căror scop este de a promova imaginea României, dar și acela de a păstra nealterate tradițiile și obiceiurile, folclorul și limba română în sufletele românilor din Italia. Majoritatea persoanelor care se ocupă de aceste asociații sunt voluntari, care au acceptat această provocare pentru a păstra identitatea românească. Se organizează expoziții ale unor pictori români din Italia sau România, unele dintre ele în spațiul public italian, conferințe pe diferite tematici, prezentări de carte, serate culturale în cadrul unor biblioteci italiene, susținerea unor concursuri pentru copii, programe artistice populare specifice anumitor zone, etc.

Un rol important îl reprezintă biserica, indiferent dacă este Ortodoxă,  Romano-Catolică sau Greco Catolică, din sânul comunității românești din Italia, deoarece rămâne liantul cel mai puternic al românilor cu ceea ce însemnă rădăcini, familie, limbă, tradiții, obiceiuri sau genericul „acasă”. De asemenea creează și punți de legătură între societatea de proveniență și noua societate. În Italia, conform Consulatului Român din Milano sunt 120 de biserici ortodoxe, 22 de biserici greco-catolice și 22 de biserci catolice, distribuite în toate provinciile.

„Familia este apoi elementul de bază în transmiterea matricii identitare. Sunt români care țin la această identitate, poate sunt și cei care s-au îndepărtat temporar de rădăcini… dar acestea nu se pot șterge. În  păstrarea identității intervine și o problemă de conștiință, este un fapt de cultură, de educație. Este un fapt firesc, așa cum ne raportăm la părinții noștri biologici, așa te raportezi și la țara ta, este o caracteristică identitară”.

CAPITOLUL V

MIGRAȚIA ROMÂNILOR ÎN ITALIA: ETAPE, CARACTERISTICI, PARTICULARITĂȚI

Migrația românilor în spațiul italian s-a făcut în patru etape. Prima etapă este cea cuprinsă între anii 1990-1995, perioadă în care s-a realizat o exploatare „primară” a acestui spațiu. Următoarea etapă este cea cuprinsă între 1996-2001 în care încep să se formeze rețelele de emigranți. A treia perioadă este între 2002-2006, anii în care s-a conturat mobilitatea. Ultima perioadă este cea de după ianuarie 2007, moment în care România a devenit membră a Uniunii Europene, iar fenomenul migrațional s-a maturizat și a căpătat valențe transnaționale, moment în care s-a schimbat și tipul de migrație, care din emigrație de scurtă durată sau circulatorie s-a transformat în emigrație temporară de lungă durată sau definitivă.

5.1 Prima etapă – 1990-1995, caracteristici și particularități

„Noua lume de libertăți și drepturi, deschiderea granițelor și a comunicării cu exteriorul României, dorința de cunoaștere sunt tot atâția factori care stimulează proiecte și intenții de migrație în rândurile populației românești. Migrația începe să devină un act privat și o aventură de mobilitate socială totală pentru o perioadă de timp.”

La începutul anilor ‘90 România a reapărut pe scena europeană ca o țară activă pe frontul emigrației. În prima fază, a existat o emigrare de tip etnic, germanii, maghiarii și în parte rromii. Ulterior după căderea regiului comunist și declanșarea procesului de trecere a economiei de la economia de tip comunist la economia de piață o serie de fabrici și activități comerciale au fost închise. O parte a forței de muncă care nu s-a mai regăsit în noile realități economice a emigrat, transformându-se în forță de muncă sezonieră. 

Astfel are loc un fenomen social de tatonare-explorare pentru o piață de muncă primitoare în Europa. Factorul fundamental în decizia de emigrare a acestui prim val trebuie căutat în dificultățile economice, în intenția de schimbare de statut și creșterea nivelului de trai care se regăsesc la nivelul unei părți importante a noilor șomeri români. După 1990, populația românească obișnuită cu un „loc de muncă garantat” se confruntă cu situația desființării de întreprinderi neproductive, a vânzării și a restructurării altora – proces de reformare a industriei și de transformare a economiei românești într-o economie de piață.
În conformitate cu estimările Institului Național de Statistică, la începutul anului 1990 s-au înregistrat aproximativ 380.000 de cetățeni români care aveau rezidența definitivă în Italia. Limba română, care are în componența sa cuvinte de origine latină în proporție de 80%, a fost un alt motiv de alegere a Italiei ca țară de sosire, românii reușind mult mai ușor să învețe limba italiană. Cu toate acestea doar o mică parte dintre aceștia aveau la momentul intrării pe teritoriul italian un contract de muncă și un permis de ședere.
În anul 1990, în Italia erau înregistrați aproximativ 8.000 de cetățeni români însă aceste cifre au crescut an de an. În fiecare an, au emigrat români care au ocupat locuri de muncă în domeniul îngrijirii casnice, a asistării persoanelor cu handicap sau a bătrânilor, dar și muncitori care și-au pierdut locurile de muncă în fabricile sau șantierele autohtone. În prima fază a anilor ‘90, a existat o emigrare de tip „informal” sau circular, la marginea legalității, caracterizată printr-o ședere pe timp limitat cu scopul realizării unor venituri. Ulterior, s-a manifestat un fenomen de permanentizare a forței de muncă odată cu deținerea unui loc de muncă stabil și realizarea unor relații interpersonale la nivelul comunității locale. Astfel se dezvoltă un fenomen de emigrare pe motive economice care a angrenat categorii sociale importante. Mirajul realizării unor venituri importante și deci al ridicării nivelului de trai prin intermediul emigrării a fost principalul motiv al acestui flux migrator în Europa.

„Prototipul emigrantului a fost acela al bărbatului necăsătorit, cu studii medii, dornic să experimenteze un câștig economic, dar fără a avea o susținere din partea altor emigranți.”

Concomitent cu emigrarea românilor în Occident a existat și fenomenul delocarizării producției. Mai multe firme italiene de mărime mică și mijlocie au preferat să investească în România fiind atrase de costurile mici ale mâinii de lucru. În realitate Italia a fost dintotdeauna o țară care a investit în economia românească. În timpul regimului Ceaușescu mai multe corporații din peninsulă au participat la realizarea unor investiții în industria românească. De exemplu, societatea Eni și în special grupul Ansaldo a participat la construcția centralei nucleare de la Cernavodă. După 1989 intreprinderile mici și mijlocii din Italia au început să vină în masă în România investind cu precădere în industria ușoară, îmbrăcăminte și încălțăminte, dar și în infrastructură cum ar fi modernizarea aeroportului Henri Coandă de la București-Otopeni. Învestițiile străine în economia românească au vizat cu precădere industria ușoară deoarece prețul mâinii de lucru era și este scăzut în condițiile în care România deține o mână de lucru calificată în aceste domenii.

5.2 A doua etapă – 1996-2001, caracteristici și particularități

Începând cu anul 1996 plecările legale s-au intensificat. În 2001 se atingea cifra de 75.000 de emigranți români în peninsulă. În această perioadă a sporit numărul femeilor plecate la muncă, datorită ofertei bogate de locuri de muncă în domeniile îngrijirii copiilor și bătrânilor, precum și în muncile casnice. Încet încep să se creeze rețelele de emigranți bazate, în principal, pe legături de familie sau personale, dar și pe filieră religioasă (mai ales bisericile neoprotestante).

„Legăturile stabilite între actorii participanți la procesul migrației bazat pe rețele se referă la schimbul de informații, asistență financiară, ajutor în găsirea unei slujbe și alte forme de asistență. Unele rețele informale fac posibilă finanțarea transportului, găsirea unei slujbe, cazarea migranților. În cazurile extreme însă, rețelele sunt constituite de traficanți profesioniști, situații în care migrantul devine subiectul unor presiuni, violențe, intimidări ce îi pot pune în pericol chiar viața.”

Datorită acestei mobilități migraționiste orizontaledezvoltate de lucrători mediu calificați, absolvenți de școli tehnice sau profesionale, cu locuri de muncă mai ales în domeniul construcțiilor, pentru bărbați, și hotelier sau al asistenței domiciliare, pentru femei, munca a devenit principalul vehicul al integrării, chiar dacă s-a pus treptat și problema reîntregirii familiale.

Noul muncitor emigrant temporar pentru muncă lucrează necalificat, abilitățile și calificările lui din defuncta industrie comunistă nemaifiind căutate pe piața europeană a muncii. Fostul muncitor calificat al industriei grele comuniste românești devine salahorul, muncitorul zilier, lucrătorul în agricultură sau în construcții.

Din punct de vedere al educației, derularea programelor Tempus cu universități din state ale Uniunii Europene a constituit un bun debut al mobilităților profesorilor și studenților români, dar și al colaborărilor academice est-vest.

5.3. A treia etapă – 2002-2006, caracteristici și particularități

Etapa a treia debutează cu o creștere spectaculoasă a numărului plecărilor în străinătate în căutarea unui loc de muncă, generată de ridicarea la 1 ianuarie 2002 a regimului vizelor pentru români de către țările din spațiul Schengen. Suprimarea acestei condiționări – emiterea unei vize – stă la originea celor mai multor caracteristici definitorii pentru acest set relativ compact de mișcări de lumi sociale, în care statul român se străduiește să intervină ca instituție de reglementare și control, iar rolul rețelelor/comunităților în coordonarea deciziilor migrantului crește semnificativ.

Ritmul exodului către Italia a crescut, susținut de rețelele de prieteni sau rude, în ciuda înăspririlor condițiilor prevăzute de lege, nevoia unei asigurări medicale, existența unui bilet de întoarcere și a valutei necesare șederii, și a convențiilor bilaterale dintre Italia și

Ridicarea vizelor a generat un flux migratoriu pentru muncă, în principal, în interiorul căruia Italia domina suveran cu o absorbție de 40% din totalul emigranților pentru muncă.

Încă din anul 2000 se poate spune că forța de muncă românească își aducea contribuția la economia italiană. Integrarea românilor în structurile economice din peninsulă a căpătat în timp un fenomen structural. Emigranții români nu au provenit numai din categoria muncitorilor care au rămas fără un loc de muncă în țară, dar și din tineri cu studii medii și universitare.

Femeile sunt căutate pe piața muncii pentru activități menajere, ponderea acestui tip de muncă înregistrând o creștere de patru ori în etapa a treia față de etapa a doua de migrație pentru muncă: de la 7% între 1996-2001 la 28% între 2001-2006. Bărbații sunt atrași pe piața construcțiilor, munca ilegală fiind covârșitor dominantă în domeniul agriculturii (56%) și domeniul activităților menajere (78%). „Calea prietenilor și a rudelor” domină ca rețea de informare și atragere de migranți români spre Italia.

Conjunctura economică defavorabilă din România, dar și posibilitatea de a câștiga mai mult i-a atras pe români. La sfârșitul anului 2003, datele deținute de Ministerul de Interne arătau că numărul românilor care dețineau permise de ședere pe teritoriul statului italian atingeau cifra de 240.000. Comunitatea română deținea primul loc între comunitățile de emigranți devansând chiar comunitatea albaneză.

Integrarea românilor nu a fost lineară. O parte dintre aceștia s-au integrat lucrând cu forme legale, cu cărți de muncă plătind în acest fel taxe și impozite. Din păcate, o altă categorie, care, poate, înglobează persoanele cu pregătire profesională mai slabă, a supraviețuit din diferite activități, de multe ori ilegale, fără a fi înregistrați și fără a plăti datoriile către sistemul de sănătate sau către statul italian.

O altă categorie, a întreprizătorilor români, a dezvoltat o rețea impresionantă de firme mici și mijlocii în toate regiunile italiene, cu precădere în domeniul construcțiilor. Acest fenomen a cunoscut o evoluție progresivă. Conform statisticilor realizate de Caritas/Migrantes între anii 2005-2006, s-a observat o creștere de 24%, de la 14.505 la 17.926 de întreprinderi.

5.4. A patra etapă – din 2007 până în prezent, caracteristici și particularități

Deși primele trei etape ale migrației românești au avut anume trăsături proprii în ce privește profilul migrantului român, ca și caracteristică generală putem spune că, în mare parte, a fost vorba despre o migrație temporară pentru muncă, atât a femeilor, cât și a bărbaților, cu studii cel mult medii, spre state mai dezvoltate ale Uniunii Europene.

Dezvoltările actuale și caracteristicile fenomenului migrației românești pentru muncă de după accesul României în UE, la 1 ianuarie 2007, oferă posibilitatea de a discuta despre un al patrulea val al migrației românești, în bună măsură ca migrație în scop de muncă. Acest val de migrație pentru muncă are ca particularitate mobilitatea pentru muncă a profesioniștilor în contextul crizei economico-financiare, care pare să pună bazele migrației personalului calificat și înalt calificat pentru muncă.

Odată cu intrarea unei țări în UE sunt abolite orice tip de restricții privind libera circulație în interiorul țărilor uniunii. Efectul pe care l-a avut această reglementare a multiplicat fluxul migratoriu dinspre România spre Italia. Statul italian s-a dovedit a fi nepregătit să facă față și să gestioneze un val de migrație de aceste proporții.

Conform Caritas la începutul anilor 2007 românii care locuiau în Italia atingeau cifra de 556.000 care reprezenta 15,1% din totalul imigranților din peninsulă. La 31.12.2007, pe teritoriul Italiei erau 1.016.000 persoane iar 749.000, adică 73,7% dintre aceștia erau angajați de către persoane fizice sau juridice. Aproximativ 239.000 de persoane erau venite din motive familiale.

La începutul anului 2008 numărul a crecut la 856.700 de persoane care dețineau permis de ședere care reprezintă 21,5% din totalul străinilor însă dacă sunt luați în calcul și românii care nu au documente valabile de ședere se ridică la peste 1.100.000 de prezențe. După cum se observă din aceste date statistice un sfert din întreaga populație de imigranți din Italia este alcătuită din români. Această realitate a produs și anumite evenimente care au avut efecte relevante pentru relațiile diplomatice dintre cele două țări. Ceea ce preocupă este modul în care prezența unei comunități importante a fost percepută de societatea italiană și de media. Acest val de migrație a fost văzut ca o invazie nedorită de către cetățeanul de rând italian deoarece a produs probleme de ordine publică.

Oficiul Național Italian de Antidiscriminare Rasială (UNAR) împreună cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din România au colaborat cu asociațiile românești din Italia și, pe baza reclamațiilor primite au concluzionat că, în ciuda „faimei” nedorite de care s-au bucurat românii din Italia, de cele mai multe ori ei erau victime nu autori. Astfel informațiile tendențioase asupra faptelor savârșite de români, lipsa de informare, de asistență legală și de formare a românilor, exploatrea la locul de muncă, în special în construcții – românii fiind cele mai numeroase victime de pe șantierele Italiei -, molestarea fizică și sexuală a femeilor, dificultăți birocratice și tratament ostil din partea unor funcționari publici, refuzul de a li se acorda dreptul de vot în anumite provincii, sunt numai o parte dintre problemele cu care se confruntă comunitatea românească. Viața cotidiană a românului nu e ușoară, în ciuda celor ce se crede de către italieni, și sunt numeroase aspecte cu care trebuiesc să se confrunte zi de zi.

Rata procentuală de infracțiuni la care au participat cetățeni români, a stârnit un sentiment anti-românesc. Trebuie subliniat că o parte importantă din aceste infracțiuni au fost comise de cetățeni români de etnie rromă, o minoritate care a emigrat din România într-o proporție mult mai mare.

Această situație s-a agravat în anii următori. Între evenimentele cu impact mediatic major se găsește asasinarea Giovannei Reggiani pe data de 31/10/2007, în urma unei agresiuni fizice brutale de către Nicolae Romulus Mailat, cetățean român de etnie rromă în vârstă de 24 de ani. Asasinarea și mai ales modul în care a murit Giovanna Reggiani a avut un puternic impact asupra opiniei publice italiene provocând o escaladare a isteriei generale care a alimentat xenfobia și rasismul în raport cu întreaga comunitate română punând în dificultate ambele state. Un alt caz care a inflamat opinia publică și mediul politic a fost violarea unei fete de 14 ani la Roma în parcul Caffarella. Acest nou caz de violență a condus la răcirea relațiilor diplomatice dintre România și Italia.

Curentul antiromânesc din peninsulă a fost susținut și de anumite partide politice, cum ar fi Lega Nord, care au cerut aplicarea unor măsuri restrictive asupra românilor, cele mai multe fiind împotriva reglementărilor UE. Dar aceleași personalități politice aminteau că, de fapt, emigranții români sunt cei care au adus o contribuție destul de mare la dezvoltarea economiei Italiei. În general, intelectualii italieni au contribuit la potolirea acestui val de antipatie. La rândul lor, investitorii italieni din România, au dorit ca relațiile dintre cele două țări să se realizeze, în continuare, sub cele mai bune auspicii.

Conform ISTAT (Institutul Italian de Statistică) la 1 ianuarie 2010 în Italia se aflau 953.000 de români. Conform Organizației Caritas/Migrantes, numărul românilor se ridica la 1.165.000 de persoane. Taxele plătite de cetățenii Români s-au ridicat la aproximativ 1% din PIB-ul Italiei.

Tot conform aceleași instituții (ISTAT), în ianuarie 2011 numărul românilor din peninsulă era de 1.200.000 din totalul de 4.570.000 de emigranți străini, adică 21,2%. Datele furnizate de Caritas/Migrantes prezintă cifra de 21,5% în anul 2008, deci și de aici se poate deduce că cifrele furnizate de cele două organizații nu corespund între ele.

Datorită lărgirii perspectivei temporale, emigrația română a căpătat, după 2007, tot mai multe trăsături transnaționale. Au rămas tot cele trei tipuri de plecări, emigrația sezonieră de mici dimensiuni, emigrația temporală, care alternează cu întoarceri în România și emigrația definitivă, în care întoarcerile acasă sunt sporadice, în vacanțe sau în perioade de sărbători, doar că durata lungă a căpătat consistență.

„Perspectivele reale de integrare ale emigranților români, deveniți cetățeni comunitari, recunoașterea diplomelor și existența unor puternice rețele familiale au dus la stabilizarea fluxurilor migratorii spre Italia.”

Odată cu recunoașterea studiilor efectuate în România, pe piața italiană apar trei nivele diverse de pregătire. Baza continuă să fie formată de lucrătorii necalificați, în centru se află cei mediu calificați iar în vârf, absolvenții de facultate supracalificați prin studii de master sau doctorate. Domeniile vizate de români își lărgesc paleta, începând să fie căutate și domenii precum IT, turism, sănătate. Alte state din Europa au promovat politici migraționiste selective, pentru a atrage mai mulți specialiști. Nu e cazul Italiei, însă, de accea cele mai mari cereri pe piața italiană sunt în sectorul de calificare medie.

O parte dintre românii din Italia și-au adus și familiile, fapt ce reflectă dorința lor de a rămâne definitiv aici. Aceștia sunt de obicei tineri căsătoriți, ai căror copii, o parte născuți în peninsulă, frecventează școli italiene, și care se intergrează în societatea italiană, dar sunt și familii de vârstă mijlocie, care se orientează pentru a rămâne aici urmărind, de asemenea, viitorul copiilor lor în această țară.

Transnaționalismul se manifestă și prin faptul că mulți români din Italia, a căror familii sunt rămase acasă, investesc banii în România, de obicei în imobiliare, manifestându-și astfel intenția de a se reîntoarce acasă după ce obiectivele lor vor fi fost îndeplinite.

Un alt mecanism de puternică solidaritate este realizat prin intermediul bisericii transnaționale, ea însăși având o profundă încărcătură identitară. Biserica creează punți de legătură morală între societatea de proveniență și noua societate, iar în unele situații, precum cea a bisericilor neprotestante, organizează chiar o solidaritate economică.

Păstrarea tradițiilor și a valorilor culturale sunt, de asemenea, exemple de transnaționalism. Românii nu s-au dezrădăcinat când au plecat de acasă. Ei au purtat cu ei obiceiuri, tradiții, costume populare, cântece și dansuri pe care încearcă să le facă cunoscute lumii în care au emigrat.

„Emigrația românilor în spațiul italian dă o notă distinctă particularității relațiilor dintre cele două țări prin profunzime, amploare și substanță. Deși sunt încă insuficient de solidari, emigranți români din peninsulă, parcurg un proces de maturizare identitară, de transnaționalitate, dar și de integrare socio-culturală în spațiul italian.”

Acest proces de maturizare nu este complet și probabil vor mai trece destui ani până când se va găsi o modalitate a fi acceptați și de a accepta societatea în care s-au stabilit definitiv sau temporar.

Italia și România sunt deja și vor fi în viitor două țări mai puțin distante de cum se crede. Diferența constă în faptul că în Italia există o semnificativă prezență a forței de muncă românească, iar în România operează diferite firme italiene. Integrarea reciprocă se bazează pe aceleași fapte. Comunitatea română din Italia a avut o serie de probleme, dar este timpul să fie considerată și văzută în adevărata sa valoare, adică susținând dezvoltarea economică italiană și a legăturii dintre cele două țări. Aportul adus de ambele comunități dezvoltării reciproce este foarte mare. Eforturile susținute ale emigranților români de a-și ameliora propria condiție economică și de a realiza propriile proiecte de viață, cu toate dificultățile instituționale, financiare și sociale, au fost importante. Multora dintre aceștia italienii le încredințează ceea ce au mai prețios: copiii, bătrânii, bolnavii. Cu toate acestea tratamentul rezervat românilor este inferior celui rezervat italienilor aflați în aceeași poziție. Din acest motiv, la nivel instituțional trebuiesc realizate și finalizate acele inițiative care să promoveze imaginea acestui popor, care a devenit deja o sursă de care Italia nu se mai poate dispensa.

Totodată cazurile antisociale sau care se găsesc înafara legii cuceresc prima pagină a media deoarece progresele în domeniul economic, social și cultural al comunității române nu reprezintă interes mediatic. În același timp există o atitudine de închidere a comunității în fața realității care o înconjoară. Succesul întreprinderilor mici și mijlocii românești ar trebui să devină un instrument de mediere culturală ușurând procesele de integrare și totodată să permită italienilor să revaluteze cuvântul „român”în lumina beneficiilor de natură ocupațională, economică, financiară pe care acest popor îl asigură țării care îl ospitează.

În acest timp firmele italiene în România, reprezentate în parte de Unimpresa Romania – asociație care cuprinde peste 34.000 de firme italiene care acționează în România – dau de lucru la aproximativ 130.000 de angajați. Schimburile comerciale dintre România și Italia a depășit în anul 2008, 11.500.000.000 de euro.

Raporturile dintre cele două țări sunt solide și reprezintă o bază de creștere și creare de noi oportunități. Din acest motiv toate părțile implicate, media, întreprinderi, sindicate, asociații, parteneri și instituții, trebuie să colaboreze în fiecare zi pentru a susține aceste raporturi.

STUDIU DE CAZ

Transnaționalism și migratie circulatorie în regiunea Lazio

Cetățenii străini sunt o prezență tot mai numeroasă în Italia, și dintre aceștia iese în evidență prin consistență comunitatea română, care reprezintă o cincime din totalul prezenței străine.

Obiectivul cercetării experimentare este prezentarea cât mai exactă a situației românilor domiciliați în regiunea Lazio, cu atât mai mult cu cât, după 6 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană nu există o situație exactă a numărului de români plecați peste hotare, toate cifrele vehiculate fiind aproximative. O altă problemă cu care se confruntă comunitatea românească de peste hotare este legalitatea, o bună parte dintre români lucrând „la negru”, adică fără contracte de muncă, atât prin voia lor, cât și prin voia angajatorilor lor.

Ipotezele de lucru pornesc de la ultimul recensământ din Italia, a cărui rezultate dau un număr destul de mic de români, puțin peste 960.000 față de alte surse (Istat, Caritas, Dossier Immigrazione) care estimează la peste 1.200.000 numărul românilor din regiune la începutul anului 2011.

Acest studiu a fost făcut pe un eșantion de 75 de persoane din regiunea Lazio. Dintre acestea 42, adică 56% au fost femei, iar 33, 44% au fost bărbați. În acest sondaj am folosit metoda cantitativ-sociologică, de tip sondaj de opinie și interviu. Chestionarul a fost aplicat în perioada februarie – aprilie 2014.

Cetățenii români, peste 960.000, reprezintă o cincime din totalalul cetățenilor străini prezenți în peninsulă. Față de rezultatele recensămîntului din 2001, creșterile cele mai consistente în valoare absolută se înregistrează în rândul cetățenilor români, care trec de la 74.000 la 968.000. (Anexa 1) Femeile sunt mult mai numeroase decât bărbații în rândul străinilor originari din Europa de Est, în timp ce a existat o imigrație predominant masculină pentru colectivitățile africane și asiatice. „Noii" italieni, persoanele care au obținut cetățenia, se ridică la 671.000, față de 2001 sunt cu 135% în plus. Două treimi sunt femei, iar 42,4% au vârsta cuprinsă între 35 și 45 de ani.

Regiunea Lazio este o regiune din partea central-vestică a Italiei, având o suprafață de 17.208 kmp, cu o populație de 5.502.886 la data de 9 octombrie 2011. Este compusă din cinci provincii: Viterbo, Rieti, Latina, Roma și Frosinone. (Anexa 2)

Conform datelor statistice date publicității de tuttitalia.it, în 2011 situația românilor în provinciile regiunii Lazio se prezenta în modul următor (Tabelele nr.1 și 2)

Tabelul nr.1 Românii din Lazio

Sursa http://www.tuttitalia.it/statistiche/cittadini-stranieri-2011/

Tabelul nr.2 Distribuția cetățenilor români în provincia Lazio în perioada 2005-2011

(la 1 ianuarie al fiecărui an)

Sursa http://www.tuttitalia.it/statistiche/cittadini-stranieri-2011/

Chestionarul folosit ca metodă de lucru a avut la bază întrebări generale, dar și întrebări particulare, pentru o mai bună înțelegere a situației exacte din teritoriu. Persoanele cărora li s-a aplicat chestionarul sunt domiciliate pe tot teritoriul regiunii Lazio, sunt din diferite județe ale României, de sexe, vârste și ocupații diferite. Acestea au fost alese întâmplător atât cu ajutorul unor biserici din Roma, cât și din diferite zone ale regiunii, unde se adună la sfârșit de săptămână, unul dintre acestea a fost partea de litoral a regiunii, sau zona Anagnina din Roma. Chestionarul a conținut următoarele întrebări:

Chestionar privind migrația românilor în regiunea Lazio

Fiind vorba despre o cercetare sociologică de tipul sondajului de opinie, datele personale ale acestui chestionar nu vor fi publicate, ci doar rezultatele statistice rezultate în urma analizei privind migrația românilor în Italia

Prenume (din motive de confidențialitate, numele va fi omis)___________________

Județul de proveniență____________________

Sexul: M F

Vârsta:

între 18-30

între 30-45

peste 45

Religia____________

Studii

medii

liceale

postliceale

universitare

Starea civilă:

căsătorit(ă)

necăsătorit(ă)

divorțat(ă)

văduv(ă)

Anul plecării din România_______

Motivul plecării din România:

Financiar______________

Familial_______________

Lipsa unui servici__________

Contract de muncă______________

Alte motive________________

Prin intermediul cui ați venit în Italia:

a familiei

a prietenilor

studii

pe cont propriu

bisericii

internet

alt mod__________________

Profesia de bază__________________

Meseria practicată în Italia

pe cont propriu

angajat la domiciliu_________

angajat în construcții

angajat în servicii_____________

afacere proprie (domeniul)________________

angajat în sănătate

angajat sezonier

șomer

casnică

altele___________________

Localitatea de reședință din Italia_____________

Salariul:

sub 500 Eur

între 500 – 1000 Eur

între 1000 – 2000 Eur

între 2000 – 3000 Eur

peste 3000 Eur

Trimiteți bani rudelor/prietenilor în România? Dacă da, ce sumă trimiteți anual?

nu

da______________

16. Motivul pentru care trimiteți bani acasă:

a. investiții în bunuri

b. construcția unei locuințe

c. reparații/ renovări

d. traiul zilnic

e. educație

f. alte motive________________

17. Aveți intenția de a vă întoarce în România?

a. da

b. nu

18. Dacă nu, de ce?________________________________________

19. Dacă da, peste cât timp preconizați să vă întoarceți?

a. mai puțin de 1 an

b. 1-3 ani

c. 3-5 ani

d. 5-10 ani

e. peste 10 ani

20. Motivul pentru care v-ați întoarce:

a. familia rămasă acasă

b. îndeplinirea obiectivelor propuse

c. deschiderea unei afaceri

d. pierderea locului de muncă din Italia

e. sunt șomer(ă)

f. sănătatea precară

g. inadaptabilitatea

h. alte motive________________

21. Cum v-ați integrat în comunitate?

22. Aveți prieteni italieni?

23. Cum ați fost primiți ca străini?

24. Calificați într-un cuvânt experiența dvs în Italia__________________

25. V-a schimbat această experiență?

a. în bine_______________________

b. în rău________________________

26. Vă simțiți integrat în societatea italiană?

a. da

b. nu

Interpretarea rezultatelor chestionarului a reliefat următoarele situații:

Din cele 75 de persoane intervievate 42 (56%) au declarat ca sunt de religie ortodoxă, 23 (30,6%) de religie greco-catolică, 10 (13,4) s-au declarat de alte religii.

40 dintre persoanele chestionate sunt căsătorite, 12 sunt necăsătorite, 15 divorțate iar 8 sunt văduve. Dintre cele 75 de persoane 15 sunt plecate din țară în perioada 2000 -2008, 41 sunt în Italia din anii 2008 – 2010, iar 19 persoane au plecat după 2010.

În România au avut diferite meserii, muncitori calificați, funcționari, profesori, muncitori în construcții, muncitori necalificați, asistenți medicali, etc.

În Italia lucrează în următoarele domenii:

Dintre cele 75 de persoane 35 au salariile cuprinse între 500-1000 de euro, 24 depășesc 1000 de euro, 7 depășesc 2000 de euro, iar 9 câștigă peste 3000 de euro pe lună.

Un număr de 34 de persoane intervievate nu trimit bani în România, iar 41 trimit bani. Remitențele sunt cuprinse între 2000 – 10000 de euro pe an. Cei mai mulți (41,46%) trimit bani pentru ridicarea unor locuințe, 19,51% trimit pentru renovări sau reparații de locuințe, 7,31% fac investiții în bunuri, 17% trimit pentru traiul zilnic, iar 14,63% pentru educația copiilor rămași acasă.

Din totalul de persoane doar 48 și-au exprimat dorința de a se întoarce în România, 27 dintre ele preferând să rămână definitiv în Italia. Motivele exprimate pentru a rămâne au fost nivelul de trai mai ridicat, posibilitatea de a se realiza, atât ei cât și copiii lor, mai bine, locul de muncă mai bine plătit, sistemul sanitar mai performant.

Cei care își doresc să se întoarcă în România speră să mai poată munci încă 5-10 ani (43,75%), 20,83% vor să mai rămână pentru 3-5 ani, iar 29,16% doresc să se întoarcă acasă peste 10 ani.

Majoritatea persoanelor au declarat că s-au integrat bine în societatea italiană, dar că nu a fost un drum ușor. Cele mai multe probleme au fost iscate de persoane de etnie romă de naționalitate română, fapte ce au avut un impact negativ asupra întregii comunități române. A fost destul de greu să-și demonstreze capacitățile într-o societate care califica orice român criminal. Dar cu ajutorul prietenilor italieni, cu ajutorul angajatorilor care au avut încredere în ei, au reușit să se separe de faptele reprobabile ale românilor certați cu legea.

Experiența din Italia, pentru majoritatea, a fost un câștig. Pe lângă partea financiară (deloc de neglijat), au câștigat experiență, au învățat o nouă limbă străină, și-au îmbogățit cultura. Puțini (5%) nu sunt mulțumiți de experiența din Italia. Acestea sunt persoane care doresc să se întoarcă cât mai repede în România, deoarece se simt exploatați, se simt străini, nerespectați și discriminați.

Interviurile au fost luate de la 10 persoane care au fost dispuse să-și prezinte situația din Italia în amănunt, persoane a căror experiență și opinie au avut rolul de a accentua rezultatele obținute prin intermediul chestionarului. Unul dintre cei intervievați a fost și Părinte Daniel, de la Biserica greco-catolică din Via Delle Coppelle din Roma. Acesta a ajutat de asemenea și la întocmirea eșantionului de persoane chestionate. „Sunt de 20 de ani la Roma”, declară acesta, „și prin această biserică au trecut mii de persoane, cu alte mii de probleme, frustări, neîmpliniri, care au venit din România cu așteptări mai mari sau mai mici, care și-au găsit sau nu destinul aici, persoane care au rămas și au devenit „italieni”, persoane care s-au întors acasă și despre care nu mai știu nimic, dar și persoane care, cu toată depărtatea, țin legătura cu noi. Am încercat să ținem comunitatea unită, să-i facem să se simtă cât mai „acasă” posibil Poate nu am reușit mereu și cu toți, dar eforturile noastre au fost, în marea majoritate, cu succes. Oamenii aici se simt acasă, se roagă, plâng, râd, se bucură de o nuntă sau de un botez, împart coliva și vinul la un parastas, aduc ouă roșii la sfințit și duc lumina sfântă în casele lor, cântă împreună colinde, dar, cel mai important lucru este că au un loc unde se simt români.”

Părintele Daniel are mereu „invitați” din România, persoane care fac parte din cler sau persoane laice cărora le face cunoscută situația românilor din diaspora. El se luptă ca situația acestora să fie nu numai cunoscută, dar și înțeleasă de cei din țară. „Dezrădăcinarea de casa, familia, prietenii, locul tău nu este un proces ușor. Majoritatea celor veniți aici au venit din disperare sau în speranța unei vieți mai bune, nu atât pentru ei, cât pentru copii lor” a mai spus acesta. „În România nu se cunoaște sau nu se vrea cunoașterea adevărată situației, diaspora devine cunoscută doar în campanii electorale. De aceea noi ne luptăm și pentru reintegrarea românilor întorși acasă în societatea română. Ajutați de Uniunea Europeană și de autoritățile române, sperăm să demarăm programe de ajutor pentru reintagrarea românilor întorși în țară. O prioritate a noastră este și ajutarea românilor rămași în Italia să nu-și piardă identitatea românească, să continuie să păstreze limba, obiceiurile, portul și credința românească.”

Împreună cu preoți de la alte parohii, ortodoxe sau catolice, părintele Daniel îndeamnă comunitatea românească să participe și la alte evenimente organizate de diferite organizații românești din zonă, de Ambasada României din Italia sau de Academia di Romania din Roma, evenimente pentru și despre români.

A.S. de 46 de ani, originar din Făgăraș, a declarat că este de 16 ani în Italia, și chiar dacă de 2 ani este în șomaj tehnic, nu-și pierde speranța. Nu vrea să se întoarcă în România, fetele lui s-au integrat foarte bine la școala italiană, soția are un loc de muncă bun, vânzătoare la un magazin de produse de patiserie, au două mașini, o casă luată pe credit bancar la care mai au de platit vreo 15 ani de rate, după părerea lui o duce mai bine în Viterbo decât în România. Vecinii lui italieni îl respectă, familia lui este cunoscută în localitate, el fiind chemat să dea câte o mână de ajutor vecinilor când au nevoie. „Cine caută de lucru găsește, nu cred că voi rămâne fără servici aici. Mai greu e în România. Ce să facem acolo? Fetele s-au obișnuit aici, merg bine cu școala, au prieteni, vorbesc perfect limba italiană.”

M.P. de 56 de ani, originară din Piatra Neamț, este de 10 ani în Italia. Familia ei, compusă din șoț și doi copii, este rămasă în România. Îi vede doar o lună pe an, când merge în concediu, sau, mai rar, vin ei în Italia. „Cu familia țin legătura cu ajutorul internetului. Vorbim pe Skype, pentru că telefonul e scump.” Întrebată despre situația ei din Italia a răspuns „am avut noroc că în cei zece ani am fost ajutată atât de familia bătrânei pe care o îngrijesc, cât și de autorități, lucrez cu contract de muncă, am toate obligațiile salariale plătite la zi, iar după ce mă voi întoarce în țară voi beneficia și de pensia de aici.”

V.D. de 33 ani din Pașcani, este imigrant în Italia de 11 ani, ajungând la Roma prin intermediul „unor cunoștințe”. Stă într-un apartament cu chirie împreună cu soția și fiica sa de 13 ani. Întrebat ce îi lipsește de acasă de la Pașcani, a răspuns: „Îmi lipsește familia, părinții, verișorii, mergem acasă atunci când putem, cam odată la doi ani, drumul costând dus-întors cam 200 de euro de persoană. Mergem mai mult pentru fată, ca să-și vadă verișoarele și să mai țină legătura cu obiceiurile și tradițiile de la noi. Într-un fel dorul de acasă, de tradiții ne-a determinat să ne apropiem de biserică. Mergem la biserică și ne ajută mult acest lucru. Ne vedem, ne unim unii cu alții, mai vorbim și avem noroc cu preotul, că e o persoană foarte de treabă, ne ajută când avem nevoie.” Apoi adaugă „dacă s-ar schimba ceva, și mâine m-aș întoarce în România, dar nu merită acum. Salariile sunt mici și nu se poate trăi.”

N.N. a venit in Italia în 2005, când abia împlinise 18 ani. S-a integrat rapid, și-a găsit un loc de muncă la o firmă de amenajări interioare. „Sunt o persoană obișnuită care a plecat în căutarea unei vieți mai bune, dar e nevoie și de puțin spirit de aventură.” S–a apucat de sport și practică MMA (Arte Marțiale Mixte), un sport de full-contact. „Nu poți să trăiești din câștigurile rezultate din acest sport. Pentru fiecare partidă câștigată primești 300-400 de euro. Sunt și competiții în care victoria este plătită cu 1500 euro, dar nu prea găsesc competitori în Italia. M-am gândit de multe ori să plec din Italia, aici acest sport nefiind bine dezvoltat. Sportivii italieni nu sunt atât de valoroși ca în alte țări. Dar deocamdată stau bine aici. În viitor mi-aș dori să mă întorc în țară, să am sala mea de antrenamente, clubul meu. Dar pentru aceasta e nevoie de bani și de acumulat încă multă experiență.”

V.C., originară din Brăila a venit în Italia în 2010, împreună cu fiii ei, după un divorț urât de soțul ei. În România era sculptor în lemn, modelator pentru construcții, restaurator mobilier, profesii despre care vorbește cu dragoste. „Artista asta nu o să reziste mult”, spuneau alte românce despre V.C. „Am început lucrul cu multă responsabilitate”, spune aceasta, „tot drumul meu decând am venit în Italia a fost și este bazat pe respect, curaj și multă încredere în Bunul Dumnezeu. Am găsit la biserică persoane binevoitoare, dispuse să ajute, persoane care m-au ajutat să-mi găsesc primul loc de muncă, ca îngrijitoare a unei bătrâne bolnave de demență senilă. Toate locurile de muncă cu contract au fost negociate de mine. Am lucrat fără contract doar perioada de probă. Eu cred că avem mai multe misiuni de îndeplinit pe acest pământ. Când se termină o misiune, cu o persoană, într-o casă, în orice loc, este nevoie să plecăm și să ne urmăm drumul”. Băieții ei sunt elevi la liceul clasic. Amândoi sunt foarte talentați la desen. Unul dintre ei și-a expus acuarelele la o expoziție organizată de liceul la care învață. Celălalt a participat la un concurs de desene cu creta pe asfalt, unde a luat premiul I. V.C. este foarte mândră de ei. „Am speranța că aici, în Italia, vor găsi tot sprijinul de care au nevoie pentru a deveni artiști adevărați. Sunt sprijiniți de colegi, de profesori, de prieteni, fiind mereu îndemnați să se înscrie la concursuri, să participe, să se facă cunoscuți. Sincer?

M-aș bucura mult dacă ar lua hotărârea de a rămâne definitiv aici.”

R.M de 36 de ani, din Maramureș, a venit în Italia în 2000. Și-a întâlnit aici actualul soț, tot român și au împreună o fată de 12 ani. Ea lucrează la curățenie iar soțul este conducător auto în timpul săptămânii și ospătar de ocazie la sfârșit de săptămână. „Nu vrem să ne întoarcem în România. Casa noastră e aici. Locuim în Viterbo, un oraș liniștit, suntem cunoscuți și respectați, avem vecini italieni, ne-am luat cu credit ipotecar o casă cu grădină, fiica noastră este născută și crescută aici. Chiar dacă vorbim românește acasă, ea nu a studiat limba română. Nu s-ar descurca la o școală românească. Ne-am gândit să ne interesăm dacă, undeva în apropiere, ar putea face niște cursuri de limba și literatura română opțional, pentru a nu o îndepărta total de România. Dar de întors, nici nu se pune problema.”

Comunitatea română din regiunea Lazio este o comunitate cu probleme, sunt persoane venite în speranța unui trai mai bun, persoane dispuse la sacrificii pentru a oferi familiilor rămase acasă sau aduse cu greu în Italia un trai mai bun, un loc unde să fie respectați și acceptați, unde să li se recunoască statutul și valoarea.

Concluzii

Situația românilor din diaspora în Europa este destul de neclară. Intrarea României în Uniunea Europeană și libera circulație pe teritoriul acesteia face grea misiunea de înregistrare și monitorizare a numărului exact al acestora. Posibilitatea migrării dintr-o țară în alta, de la un loc de muncă la altul și chiar dintr-o regiune în alta, îngreunează întocmirea rapoartelor statistice. Munca „la negru” este un alt motiv pentru care nu există o evidență foarte clară a emigranților români. Câștigurile nedeclarate atât de angajator cât și de angajat influențează negativ atât din punct de vedere legal cât și din punct de vedere financiar.

Situația românilor din Italia, în special din regiunea Lazio, nu este diferită de cea a românilor din Europa. Aceștia se confruntă cu problemele datorate crizei financiare, cu probleme de identitate și de recunoaștere.

Posibilele soluții de rezolvare a acestor probleme sunt o mai bună colaborare dintre autoritățile celor două țări, o mai bună cunoaștere a legilor, a drepturilor și îndatoririlor cetățenilor de alte naționalități în țara de destinație.

Studiul s-a limitat la regiunea Lazio, dar problemele sunt aceleași în întreaga Italie. În viitor ar fi de dorit o studiere mai profundă a problemei, pentru a se înțelege cu adevărat situația acestor persoane care, cu ajutorul remitențelor anuale, au ridicat nivelul de trai din România și au influențat pozitiv o mulțime de piețe.

Bibliografie

Anghel, Remus Gabriel, Horvàth, István, Sociologia emigrației. Teorii și studii de caz românești, Editura Polirom, Iași, 2009, pp.188-191

Badea, Camelia, Migrația de revenire/ Recursive Migration, Editura Lumen, Iași, 2009, p.47

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 345

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998, pp. 290-291

Portes, Alejandro, Rumbaut, Rubén, G., Legacies: The story of the immigrant second generation, Univ of Press, 2001

Stângaciu, Anca, Emigrația românilor în Italia. Dinamica unui fenomen trasnațional în curs de maturizare, Interferențe Euro-atlantice. 20 de ani de studii europene la Universitatea “Babeș-Bolyai”, EFES, , 2013, pp. 333-342.

Anghel, Remus, Gabriel, „Milano Centrale. Status ilegal, piețe de muncă și practici transnaționale la migranți români din Milano”, Sociologie Românească, 2005, pp.176-177

Constantinescu, Monica, „Teorii ale migrației internaționale”, publicat în Sociologie românească, nr.3-4, 2002, p.104

Glick Schiller, Nina, Basch, Linda, Szanton Blanc,Cristina, „From immigrant to transmigrant: the orizing transnational migration”, Anthropological Quarterly, Vol. 68, Issue 1, 1999, p.74

Sandu, Dumitru, „Circulatory Migration as Life Strategy”, in Romanian Sociology Annual English Eletronic Edition, 2, 2000

Vertotec , Steven, „Conceiving and researching transnationalism”, Ethnic and Racial Studies 22 (2), p.3

Chiujdea, Silvana, „Raport OECD: Sunt 2,7 milioane de emigranți români în UE. Se mai întorc acasă?”, Adevărul.ro, 13 iulie 2010, http://www.adevarul.ro/actualitate/social/Raport_OCDE-_Sunt_2-7_milioane_de_emigranti_romani_in_UE_0_296970536.html, 16.04.2014

Drăgulin, Sabin, Fluxul migrațional din perspectivă istorică. Studiu de caz: Românii din Italia (1990-2010), www.sferapoliticii.ro/sfera/166/art 20, 20.04.2014

Garson, J.P., Loizillon, A., „Changes and Challenges: and Migration from 1950 to the Present”, studiu prezentat în cadrul conferinței cu tema „The Economic and Social Aspects of Migration” organizată de Comisia Europeană în cooperare cu OCDE, Bruxelles (2003), p.46

Violeta Pătrunjel Popescu, fondatoarea Centrului Cultural Italo-Român din Milano, o asociație de voluntariat cultural fondată în anul 2008, interviu în ziarul „Bună ziua Brașov” publicat în 13.07.2013

Rapporto 2008 dell’Osservatorio sulla reciproca percezione d’immagine tra italiani e romeni – Fondazione Università IULM di Milano

„, Immigrazione e lavoro in Italia – Statistiche, problemi e prospettive”, Caritas Italiana, ed. Idos, Roma, 2008, p. 81

Accident tragic la Lampedusa: Declarația comisarului European însărcinat cu afacerile interne, Cecilia Malmström, , 3 Octombrie 2013, http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-13-849_en.htm, 04.04.2014

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Raport: Populația României- efectele emigrației în scop de muncă, 24 august 2007, http://www.muncainstrainatate.anofm.ro/popula-ia-rom-niei-efectele-emigra-iei-n-scop-de-munca, 16.04.2014

Agenția RADOR – Interviu în exclusivitate cu Excelența sa Diego Brasioli, ambasator al Italiei la București, 27.03.2013

Dossier Statistico Caritas/Migrantes 2007/2008, http://www.caritas.it/home_page/tutti_i_temi/00000404_Dossier_Statistico_Immigrazione.html, 11.04.2014

ISTAT; Caritas Italiana-Fondazione Migrantes-Caritas diocesana di Roma, Roma, 2008. www.istat.it, 20.04.2014

Populația României- efectele emigrației în scop de muncă, http://www.muncainstrainatate.anofm.ro/popula-ia-rom-niei-efecteleemigra- iei-n-scop-de-munc, 16.04.2014

Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 343/2003, din 18 februarie 2003 stabilind criteriile și mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse într-unul din statele membre de un cetățean al unei țări terțe,

http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/free_movement of_persons_asylum_immigration/l33153_ro.htm, 05.04.2014

http://www.cssp.ro/state/italia/, 14.04.2014

http://en.wikipedia.org/wiki/Latium#mediaviewer/File:Map_of_region_of_Lazio,_Italy,_with_provinces-en.svg ,16.04.2014

www.edu.ro/index.php?module, 15.04.2014

http://milano.mae.ro/node/955, 15.04.2014

http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/munca/mobilitatea-fortei-de-munca/645-dreptul-de-sedere, 14.04.2014

http://roma.mae.ro/sites/roma.mae.ro/files/harta_comunitatii_romanesti_in_italia_2011), 16.04.2014

. 

ANEXE

Anexa 1. Harta comunității românești în Italia 2011 (sursa http://roma.mae.ro/sites/roma.mae.ro/files/harta_comunitatii_romanesti_in_italia_2011)

Anexa 2. Harta regiunii Lazio (sursa

http://en.wikipedia.org/wiki/Latium#mediaviewer/File:Map_of_region_of_Lazio,_Italy,_with_provinces-en.svg )

Bibliografie

Anghel, Remus Gabriel, Horvàth, István, Sociologia emigrației. Teorii și studii de caz românești, Editura Polirom, Iași, 2009, pp.188-191

Badea, Camelia, Migrația de revenire/ Recursive Migration, Editura Lumen, Iași, 2009, p.47

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 345

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998, pp. 290-291

Portes, Alejandro, Rumbaut, Rubén, G., Legacies: The story of the immigrant second generation, Univ of Press, 2001

Stângaciu, Anca, Emigrația românilor în Italia. Dinamica unui fenomen trasnațional în curs de maturizare, Interferențe Euro-atlantice. 20 de ani de studii europene la Universitatea “Babeș-Bolyai”, EFES, , 2013, pp. 333-342.

Anghel, Remus, Gabriel, „Milano Centrale. Status ilegal, piețe de muncă și practici transnaționale la migranți români din Milano”, Sociologie Românească, 2005, pp.176-177

Constantinescu, Monica, „Teorii ale migrației internaționale”, publicat în Sociologie românească, nr.3-4, 2002, p.104

Glick Schiller, Nina, Basch, Linda, Szanton Blanc,Cristina, „From immigrant to transmigrant: the orizing transnational migration”, Anthropological Quarterly, Vol. 68, Issue 1, 1999, p.74

Sandu, Dumitru, „Circulatory Migration as Life Strategy”, in Romanian Sociology Annual English Eletronic Edition, 2, 2000

Vertotec , Steven, „Conceiving and researching transnationalism”, Ethnic and Racial Studies 22 (2), p.3

Chiujdea, Silvana, „Raport OECD: Sunt 2,7 milioane de emigranți români în UE. Se mai întorc acasă?”, Adevărul.ro, 13 iulie 2010, http://www.adevarul.ro/actualitate/social/Raport_OCDE-_Sunt_2-7_milioane_de_emigranti_romani_in_UE_0_296970536.html, 16.04.2014

Drăgulin, Sabin, Fluxul migrațional din perspectivă istorică. Studiu de caz: Românii din Italia (1990-2010), www.sferapoliticii.ro/sfera/166/art 20, 20.04.2014

Garson, J.P., Loizillon, A., „Changes and Challenges: and Migration from 1950 to the Present”, studiu prezentat în cadrul conferinței cu tema „The Economic and Social Aspects of Migration” organizată de Comisia Europeană în cooperare cu OCDE, Bruxelles (2003), p.46

Violeta Pătrunjel Popescu, fondatoarea Centrului Cultural Italo-Român din Milano, o asociație de voluntariat cultural fondată în anul 2008, interviu în ziarul „Bună ziua Brașov” publicat în 13.07.2013

Rapporto 2008 dell’Osservatorio sulla reciproca percezione d’immagine tra italiani e romeni – Fondazione Università IULM di Milano

„, Immigrazione e lavoro in Italia – Statistiche, problemi e prospettive”, Caritas Italiana, ed. Idos, Roma, 2008, p. 81

Accident tragic la Lampedusa: Declarația comisarului European însărcinat cu afacerile interne, Cecilia Malmström, , 3 Octombrie 2013, http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-13-849_en.htm, 04.04.2014

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Raport: Populația României- efectele emigrației în scop de muncă, 24 august 2007, http://www.muncainstrainatate.anofm.ro/popula-ia-rom-niei-efectele-emigra-iei-n-scop-de-munca, 16.04.2014

Agenția RADOR – Interviu în exclusivitate cu Excelența sa Diego Brasioli, ambasator al Italiei la București, 27.03.2013

Dossier Statistico Caritas/Migrantes 2007/2008, http://www.caritas.it/home_page/tutti_i_temi/00000404_Dossier_Statistico_Immigrazione.html, 11.04.2014

ISTAT; Caritas Italiana-Fondazione Migrantes-Caritas diocesana di Roma, Roma, 2008. www.istat.it, 20.04.2014

Populația României- efectele emigrației în scop de muncă, http://www.muncainstrainatate.anofm.ro/popula-ia-rom-niei-efecteleemigra- iei-n-scop-de-munc, 16.04.2014

Regulamentul Consiliului (CE) Nr. 343/2003, din 18 februarie 2003 stabilind criteriile și mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse într-unul din statele membre de un cetățean al unei țări terțe,

http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/free_movement of_persons_asylum_immigration/l33153_ro.htm, 05.04.2014

http://www.cssp.ro/state/italia/, 14.04.2014

http://en.wikipedia.org/wiki/Latium#mediaviewer/File:Map_of_region_of_Lazio,_Italy,_with_provinces-en.svg ,16.04.2014

www.edu.ro/index.php?module, 15.04.2014

http://milano.mae.ro/node/955, 15.04.2014

http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/munca/mobilitatea-fortei-de-munca/645-dreptul-de-sedere, 14.04.2014

http://roma.mae.ro/sites/roma.mae.ro/files/harta_comunitatii_romanesti_in_italia_2011), 16.04.2014

ANEXE

Anexa 1. Harta comunității românești în Italia 2011 (sursa http://roma.mae.ro/sites/roma.mae.ro/files/harta_comunitatii_romanesti_in_italia_2011)

Anexa 2. Harta regiunii Lazio (sursa

http://en.wikipedia.org/wiki/Latium#mediaviewer/File:Map_of_region_of_Lazio,_Italy,_with_provinces-en.svg )