Migrarea In Masa

Migrația în masă ridică inevitabil problemele legate de "gestionarea" socială și politică a relațiilor etno-culturale, iar acest lucru devine problematic atunci când migrația se intensifică și / sau modifică în mod semnificativ compoziția etnică stabilită. Valuri bruște de migrație au avut loc în mod regulat în Europa de-a lungul ultimelor două secole, însă cel mai recentă astfel de val a început în anii 1990, declanșând o reacție destabilizatoare în Europa. În sensul cel mai general, recenta intensificare a migrații în masă (estimată la nivel global la 210 la 250 milioane de oameni, cu numai 45 de milioane de refugiați), este o parte integrantă a "globalizării’’. Această ultimă dimensiune a globalizării – mobilitatea crescută a persoanelor – s-a dovedit a fi cea mai problematică și dificil de gestionat pe continentul European. Pe fondul globalizării s-a intesificat importanța conceptul de integrare, utilizat cu referire la migrație. În sensul cel mai larg, integrarea înseamnă procesul prin care oamenii care sunt relativ noi într-o țară (care nu au mai mult de două sau trei generații) devin parte a societății. Este util să avem în vedere faptul că în utilizarea "integrare europeană", conceptul se referă la conturarea unei noi structuri de entități. În multe țări europene, integrarea migranților înseamnă asimilarea lor într-o ordine socială preexistentă, unificată cu o cultură omogenă și un set de valori. Integrarea este percepută ca un proces într-un singur sens, introducând sarcina de schimbare numai pentru migranți. Deoarece diferențe nu pot fi tolerate, ele trebuie să dispară. Având în vedere tendința de a concepe integrarea în direcția de asimilare, conceptul de integrare este înlocuit cu alți termeni, în special incluziune și participare. Includerea este, probabil, cel mai aproape de termenul de integrare, cu avantajul de a oferi o mai bună legătură la preocupările politice de masă, deoarece factorii de decizie politica îl utilizează pentru a se referi la toate grupurile sociale, nu doar migranților și minorităților. Incluziunea socială este un obiectiv politic declarat pentru guvernele din întreaga UE. Integrarea ca obiectiv politic presupune o ipoteză despre o ordine socială dezirabilă, cu o mare grad de coeziune internă. Este parte a procesului de construire a națiunii. Acest lucru o face atractivă pentru factorii de decizie politica, care au ca scop de stabilitate și ordine, dar poate împiedica recunoașterea și acceptarea diferenței. Dacă integrarea este măsurată în raport cu o ordine socială existent, cu practicile sale hegemonice și valori, atunci accentul va fi mereu pe adaptarea migranților mai degrabă, decât pe măsurile care pot fi necesare pentru a facilita integrarea și participarea nou-veniți Integrarea nu este doar un proces reciproc. Se compune, de asemenea, de practici complexe și multi-stratificate: economice, sociale și culturale. Rolul interacțiunii sociale este esențială în procesul de integrare. Prin contacte sociale și climatul creat de posibilitatea unor astfel de contacte, oamenii dezvoltă un sentiment de apartenență la un spațiu social particular. Acesta este unul dintre motivele pentru care rasismului și xenofobiei sunt obstacole majore în orice efort de integrare, deoarece acestea produc un context de nesiguranță, izolare și ostilitate. Aceste efecte pot apărea, de asemenea, atunci când rasismul deschis se înlocuiește cu o discriminare indirectă, care îl împinge pe migranți și entice minorităților la marginea societății. Coeziune poate fi realizat într-o societate pluralistă, prin interacțiunea diferitelor comunități. În cazul în care coeziune se bazeaza pe interactiunea dintre diferite comunități, această interacțiune trebuie să fie ghidată de principiul egalității. Este sarcina politicilor de integrare pentru a se asigura că migranții și minoritățile etnice obțin drepturi egale, astfel încât acestea să devină parteneri cu drepturi depline și participanții la dezvoltarea unei societăți coezive. Astfel, succesul de integrare depinde de angajarea tuturor migranților și minoritățile etnice în aceste procese de negociere, indiferent de originea lor rasială, etnică, religioasă sau culturală. Acesta poate fi măsurată prin accesul în mod egal la, și participarea la mecanismele de resurse, instituții și la soluționarea conflictelor societății, cu responsabilitate egală. Această abordare a integrării, ghidată de principiile reciprocității, egalității, diversității și de coeziune, este compatibilă cu o înțelegere multiculturală a funcționării democrațiilor moderne. Multiculturalismul, ca ideologie a diversității, face obiectul unor ample dezbateri, dat fiind faptul că acesta descrie un element central al lumii în care trăim. Conștientizarea implicațiilor pe care le are diversitatea a determinat apariția unui număr impresionant de lucrări, care abordează multiculturalismul. Deși au existat numeroase lupte duse de americanii de culoare pentru includere politica, sistemul de confederații adoptat de statele europene pentru a combina diversitatea lingvistitca și religioasă și politicile multiculturale adoptate de Australia și Canada în 1970, abia la începutul anilor 80 aceasta problemă a diversității a început să atragă atenția academicenilor. Atitudinile pe care le-a determinat au fost dintre cele mai diverse, de la dezaprobarea lui din cauza faptului ”exagerează diferențele,intensifică resentimentele și antagonismele, adâncind și mai mult granițele dintre rase și naționalități, finalul fiind autocompătimirea și autoghetoizarea” , până în al privi ca pe o politică afirmativă, ce are în atenție promovarea unor condiții juste integrare. Multiculturalismul este strâns legată de "politica de identitate", "politica de diferență," și "politica de recunoaștere", toate având în comun angajamentul de a reevalua discrepanțele dintre identitatea și modelelor dominante de reprezentare și comunicare care marginalizează anumite grupuri (tineri 1990 , Taylor 1992, Gutmann 2003). În centrul atenției, multiculturaliștii pun conceptele de ’’cultură’’ și ’’grupuri culturale’’, însă cu toate acestea, creanțele multiculturale includ o gamă largă de revendicările care implică religie, limbă, etnie, naționalitate, și rasă. Apariția multiculticulturalismului își găsește justificarea în trei teorii: comunitarismul, liberalismul egalitar și postcolonialismul. O justificare pentru multiculturalism reiese din critica adusă de comunitarism liberalismului. Liberalii sunt individualisti, ei insistă că indivizii ar trebui să aibă libertatea de a alege și de a urmări propriile concepții de viață bună. Ele dau întâietate la drepturile individuale și libertățile și nu comunității și bunuri colective. Unii liberali sunt, de asemenea, individualisti atunci când vine vorba de ontologia socială (ceea ce unii numesc individualism metodologic sau atomism). Comunitarienii resping ideea că individul este, înainte de comunitate, și că valoarea bunurilor sociale pot fi reduse la contribuția lor la bunăstărea individuală. Identităților culturale diverse și limbi sunt ireductibil bunuri sociale, care ar trebui să fie presupuse a fi de valoare egală. Recunoașterea valorii egale a diverse culturi necesită înlocuirea regimului tradițional liberal, de libertăților și oportunități identice pentru toți cetățenii cu un sistem de drepturi speciale pentru grupuri culturale minoritare. O a doua justificare pentru multiculturalism vine din interiorul liberalismului. Will Kymlicka a dezvoltat teoria cea mai influentă din multiculturalismului, bazat pe valorile liberale de autonomie și egalitate (Kymlicka 1989, 1995, 2001). Teoria lui Kymlicka , multiculturalismului liberal, ofera cea mai puternica formă de drepturi pentru grupurile diferite, anume dreptul de auto-guvernare, popoarelor indigene și minorităților naționale din cauza statutului de minoritar nu este ales, ei au fost încorporați în stat, în manieră coercitivă. În schimb, imigranții sunt văzute ca migranți economici voluntari, care au ales să renunțe la accesul la cultura lor nativă prin migrare. Multiculturalismul imigrant (ceea ce Kymlicka numește "drepturi polietnice") este înțeleasă ca o cerere în termeni de integrare, prin măsuri temporare în mare parte (de exemplu, scutiri, educație bilingvă) și nu o respingere de integrare (Kymlicka 1995, 113-115). Există de asemenea și o perspectivă postcolonială, ce privește dincolo de teoria liberalistă, care încearcă să dezvolte modele de dialog constituțional și politic, recunoscând modalități culturale distincte de a vorbi și de a acționa. Societățile multiculturale formate din diverse perspective religioase și morale, cât și societățile liberal,e trebuie să ia astfel de diversitate în serios. tate.. După cum susține Bhikhu Parekh, teoria liberală nu poate oferi un cadru imparțial care reglementează relațiile dintre diferite comunități culturale (2000). El susține în schimb pentru un model mai deschis dialogului intercultural, în care valorile constituționale și legale de societate liberală a servi ca punct de plecare inițial pentru dialog inter-cultural fiind în același timp deschis la contestații. De de altă parte, unii critici susțin că argumentul multiculturaliștilor pentru pastrarea culturilor este o premisa formată pe o vedere problematică a culturii și a relației individului cu aceasta. Culturile au interacțiomat de multă vreme și s-au influențat în urma războaielor, imperialismului, tratatelor și a migrației. Oamenii din multe părți ale lumii trăiesc în culturi care sunt deja cosmopolit, caracterizate de hibriditate culturală. Ca Jeremy Waldron (1995, 100) susține, "Trăim într-o lume formată de tehnologie și comerț; de imperialism economic, religios, politic și urmașii lor; de migrație în masă și dispersie de influențe culturale. În acest context, pentru a se cufunda în practicile tradiționale de, să zicem, o cultură aborigen ar putea fi un experiment antropologic fascinant, dar este vorba de o luxație artificial de la ceea ce de fapt se întâmplă în lume. O a doua critică majoră a multiculturalismului se bazează pe ideile de toleranță liberală și libertatea de asociere și conștiință. Chandran Kukathas (1995, 2003) susține că nu există drepturi de grup, doar drepturi individuale. Prin acordarea grupurilor culturale protectii speciale și drepturi, statul își depășește rolul său și riscă să submineze drepturilor individuale de asociere. Statele nu ar trebui să urmărească "integrarea culturală", ci mai degrabă o "politica de indiferență" față de grupurile minoritare (2003, 15). O a treia linie critică susține că multiculturalismul este o "politică de recunoaștere", care distrage atentia de la "politica de redistribuire" (Barry 2001, Fraser și Honneth 2003). Putem distinge analitic între aceste moduri de politică: o politică de recunoaștere contestă inegalitate statutului și remediul pe care îl urmărește este schimbarea culturală și simbolică, iar o politică de redistribuire contestă inegalitatea economică și exploatarea și remediul pe care îl urmărește este restructurarea economică. O a patra obiecție critică asupra multiculturalismului liberal are în vedere ceea ce se cere prin egalitate. Brian Barry susține că minoritățile religioase și culturale ar trebui să fie considerate responsabile pentru suportarea consecințelor propriilor convingeri și practici. Barry susține că justiția este preocupată doar de asigurarea un interval rezonabil de oportunități egale și nu cu asigurarea accesului egal la orice alegeri sau rezultate (2001, 37) speciale.

Pentru o înțelegere corectă a termenului de multiculturalism este important de avut în atenție trei aspecte care compun acest termen: multiculturalismul care critică a naționalismul cultural, multiculturalismul din prisma unei filosofii sociale, ce are în vedere crearea unui spațiu teoretic, o redefinire a valorilor sociale și politice și ca politică publică, ce ia măsuri multiculturale în vederea gestionării divesității. Multiculturalismul, ca teorie a diversității, susține faptul că statele multiculturale trebuie să promoveze o politică de acomodare a diferențelor culturale și nu una de asimiliare. În sprijinul politicii de acomodare culturală multiculturaliști sustin faptul că noile patrii ale imigranților au datoria morală de a dezvolta condiții în care aceștia să se simtă bineveniți. Această teorie este propusă de Joseph Raz care argumentează că majoritatea culturală le datorează imigranților ceea ce își datorează și lor,, abilitatea de a se simți acasa în propria lor casă, pentru că odata ce ei au imigrat într-o țară, aceasta a devenit casa lor’’. În viziunea lui Raz poltica de acomodare culturală este necesară în a asigura bunăstarea și demnitatea minorităților culturale existente pe teritoriul unui stat. Aceste două aspecte, bunăstare și demnitate depind în mod decisiv de cultura pe care aceștia o îmbrățisează și de statutul pe care aceasta îl are în societatea în care trăiesc. Politica de acomodare culturală este văzută de asemenea și ca o cerință a dreptății sociale. Statele culturale au obligația de a adopta o politică de acomodare culturală deoarece dreptatesocială implică un tratament egal al tuturor culturilor existente pe un teritoriu. Nici o cultură nu trebuie să fie defavorizată în lipsa unor motive întemeiate. Acestă premisă se bazează pe principiul respectului egal al persoanelor, un principiu reprezentativ pentru societățile democratice. Abordarea conceptului de multiculturalism trebuie să aibă în vedere practicile și teoria democrației liberale. Conform lui George Schophin avem patru premise liberale ale multiculturalismului și anume: cel mai bun instrument de rezolvarea a divergentelor interetnice este democrația, încrederea acordată celorlalți indivizi se poate dezvolta mai bine într-un mediu democratic, într-un asemenea cadru normele statului sunt acceptate și respectate, multiculturalismul este văzut ca soluție de rezolvare a problemelor cauzate de diferențele culturale, în colaborare cu tradiția democrației liberale. În contextul politicilor de integrare a imigranților un rol aparte îl are cetățenia, această reprezentând modalitatea de participare activă în cadrul societății. Potrivit lui Ruud Koopmans și lui Paul Statham, cetățenia reprezintă un însemn cultural al națiunii,ilustrand capacitatea imigranților de a se alipi comunității naționale. Având în atenție distincția lui Rogers Brubaker privind modul de dobândire al cetățeniei, pe baza principiului jus soli ( accesul la cetățenie relizându-se fie pe baza nașterii pe teritoriul național sau prin naturalizare) ori pe baza principiului jus sanguinius, accesul realizându-se mult mai dificil dacă nu se dețin legături etno-culturale cu națiunea, cei doi autori susțin că deosebirea dintre între formele etno-culturale și civic culturale al cetățeniei nu iau în atenție drepturile culturale promovate de viziunea multiculturalismului. Koopmans și Statham propun îmbinarea dimensiunea drepturilor culturale propusă de multiculturalism cu criteriile formale de ajungere la cetățenie. Astfel se ajunge la trasarea unor modele ale cetățeniei, fiecare definind o reglementare instituțională particulară asupra migrației. Primul model, denumit generic, etnic și exclusiv, îngreunează și face aproape imposibil accesul la comunitatea politică prin barierele instituționale sau culturale. Cel de-al doilea model, de tip asimilaționist sau republican se definește printr-un proces mai facil de accedere la cetățenie, bazându-se pe principiul jus soli, dar pretinde totodată imigranților un grad ridcat de asimilare în sfera publică, nerecunscându-le însă cultura.

Pentru a putea înțelege mai bine politicile de integrare adoptate de statele europene este important de văzut principalele modele de integrare atât la nivel de analiza micro( din perspectiva indivizilor), cât și la nivel de analiza macro( politici de stat). Astfel, la nivel indivudal, Berry stabilește patru dimensiuni ale acomodării: integrare sau biculturalism ce presupune un mix între dorința imigrantului, pe de o parte de a se adapta, dar totodată de a păstra apartenența cultură proprie. O altă dimensiune a acomodării constă în separare/excluziune, atunci când imigranții nu doresc să se integreze și să se adapteze în societatea gazdă, fiindprea mult la identitatea lor etnica și la valorile lor culturale. Asimilarea, cea de-a treia dimensiune a integrării indivuale, constă în adaptarea completa a culturii gazdă de către imigranți, renunțând complet la identitatea și valorile culturale proprii. Ultima dimensiune constă în marginalizare/individualism, imigranții respingând orice tip de relație cu grupul cultural dominant, ca reacție la discriminarea li neacceptarea lor de către cultura majoritara.

În privința politicilor la nivel de stat, distingem trei modele de integrare ideale. Primul model se refera la multiculturalism, care are în atenție respectul și protecția diversității culturale și are ca obiectiv asigurarea identității comunității de imigranți. Cel de-al doilea model este asimilaționismul (republican), care se întemeiază pe asimilarea totală a celor veniți în societatea gazdă. Cel de-al treilea model, al exclusionismului, se bazează pe legislație și politici rigide, ce trebuie îndeplinite de imigrant în vederea stabilirii pe teritoriul statului gazdă. Acestea reprezintă modele ideale de integrare, însă la nivelul statelor europene se constată un mix al acestora, politicile de migrare și integrare fiind într-o continuă schimbare și readaptare.