Micromonografie Istorico Etnografica a Localitatii Trigrad

Cuprins:

Cuprins: 2

Introducere: 3

Cadrul geografic al localității: 4

Relief: 5

Solul: 6

Rețeaua hidrografică: 8

Atestarea documentara a localității: 8

Repertorii arheologice: 12

Sărbători și Tradiții: 15

Evoluția satului: 24

Bibliografie: 26

Introducere:

Dacă o istorie măreață a unei localități ar depinde doar de etnonim, atunci pot spune cu siguranță că satul meu trebuie să aibă o istorie măreață căci, Țarigrad, denumirea satului meu este atât de cunoscută în întreaga lume că nici o dată nu te poți gândi ca o să întîlnești vre-un om de acolo, dar asta nu se datorează satului meu, ci orașului vechi de unde vine denumirea lui. Țarigrad este o alta denumire a marelui oraș Constantinopol, în vechime el era numit de către ruși și de către românii din unele regiuni ca Țarigrad, sau alt fel spus orașul regelui, ori oraș regal, grad- oraș iar țar-rege.
Cu toate acestea satul meu nu este unul obișnuit, aici mereu găsesți ceva nou, ai un mister de descoperit iar vechile legende spuse de oameni și mai tare îți crec dorința de a cerceta și a studia trecutul. Satul Țarigrad a fost atestat documentar pentru prima dată la 27 iulie 1795 sub denumirea de Corbu, iar în 1859 cu cea de Valea Țarigradului (în acel an în sat trăiau 943 locuitori). În prezent, populația satului este de 4.663 locuitori. Suprafața satului este de 4.065,33 ha, dintre care 2.882 ha fac parte din fondul funciar, iar 4 ha sunt acoperite de fâșii forestiere. De asemenea, în localitate se află 5 iazuri și o carieră de lut de însemnătate locală. Satul este străbătut de râul Răut la margine, acolo unde satul se învecinează cu alt satt, Ochiul Alb, rîul având rol de graniță naturală ce delimitează teritoriile acestor sate. Dacă ar fi să ne aprofundăm în trecutul acestui sat am obține o viziune clara despre felul cum trăiau oamenii în veacurile trecute, ce obiceiuri aveau ei și care era ocupația lor de baza, ca printr-un studiu să observăm evoluția acestui sat de la prima piatră de temelie până în prezent, ca în final să putem constata care perioade au fost mai favorabile dezvoltării și să vedem cum satul a ajuns în prezent la situația care este acum.

Cadrul geografic al localității:

Țarigrad este situat favorabil din punct de vedere economic, este situat doar la câțiva chilometri de centrul raional, orașul Drochia, unde se găsește gara feroviară, de asemeni se înveninează cu sate ca Ochiul Alb la sud-vest, cu Miciurin în sud, Baraboi la nord-vest și cu Sergheuca la nord, de asemeni se învecinează la nord est și est cu Satul Drochia și respectiv Șurii Noi. Această poziție îi asigură accesul la trasee de importanță națională dar și asigură schimbul eficient de marfă și producte între sate.

Satul Țarigrad este situat în stepa Bălților ,stepa reprezintă o zonă de vegetație din Republica Moldova, în care flora este reprezentată de plante ierboase și condițiile climaterice semiaride. Caracterul specific al Stepei Bălților constă în valorificarea aproape totală a terenurilor agricole și predominarea culturilor de câmp. Suprafețe comparativ mai mici ocupă culturile pomicole, practic lipsesc viile de soiuri europene. Stepa Bălților ocupă, în majoritate, bazinul superior al Răutului. În componența învelișului de sol predomină cernoziomurile tipice moderat humifere și levigate, formate pe argile lutoase. Eroziunea solurilor este slab dezvoltată .

În comparație cu alte regiuni și raioane pedogeografice ale Republicii Moldova, aici sunt slab răspândite pajiștile (pășunile), arealele de soluri intrazonale, alunecările de teren. Pe alocuri, pe părțile inferioare ale unor versanți, apar la suprafață straturi de argile, inclusiv salinizate. Pe versanți apar câteva pânze de ape freatice cu diferit grad de salinizare. Acestea modifică esențial atât regimul hidric al terenurilor, cât și învelișul solurilor. În asemenea cazuri pe versanți apar izvoare de coastă cu ape mineralizate care condiționează formarea solurilor hidromorfe și halomorfe.

Relief:

Stepa Bălțului reprezintă o morfostructură negativă cu laturile puternic ridicate. La nord înălțimile ating 200-250 m, iar la sud se micșorează până la 150 m. Suprafața este înclinată pronunțat la sud, dezmembrată de văi, vâlcele, râpi și hârtoape, de regulă cu pante simetrice. Stepa Bălțului este alcătuită din două structuri geologice: Câmpia ondulată a Bălțului și Înălțimea Ciuluc-Soloneț. Solurile studiate aparțin primei structuri. Câmpia ondulată a Bălților reprezintă morfostructura inversată delimitată pe laturi de fracturi tectonice. Versanții sunt slab înclinați au lungimea de 500-700 m. Suprafețele cu înclinația până la 2° ocupă 50% din teritoriu, cele cu 2-6° – 40%.

Pe versanții văilor râurilor apar la suprafață rocile calcaroase, deasupra cărora se află diferite straturile argilă marină și luturi argiloase, uneori luturi nisipoase. Pe alocuri rocile argiloase conțin săruri solubile. Terasele și părțile inferioare ale unor versanți sunt formate din depozite loessoide. În văi și lunci s-au acumulat depozite deluviale și aluviale deseori stratificate, s-au format conuri de dejecție ai torenților pluviali. Satul Țarigrad este situat pe doua dealuri care formează o râpă ce desparte satul în doua jumătăți, locul unde acum este stadionul satului, o depresiune între aceste doua dealuri care de asemeni este traversată de un mic pârâiaș a fost un iaz, care a din cauza secetei și a necesității de noi teritorii pentru pășunat cât și pentru construcția caselor a fost uscat. Deși moșia satului este reprezentată în mare parte de dealuri cu altitudini minore, bazinul râului Răut este caracterizat printr-un relief plan care reprezintă una din puținele pășunii aflate pe moșia satului. În general relieful satului este relativ uniform m fiind reprezentat de dealuri și văi care au fost adaptate activității antropice: activitățile agricole, construcția caselor, a fântânilor arteziene, creșterea albienilor în stupuri dar și sădirea livezilor.

Solul:

În Stepa Bălțului predomină cernoziomurile tipice. Pe prima hartă pedologică, elaborată de Grosul-Tolstoi, stepa a fost inclusă în “fâșia cernoziomurilor adevărate”. Dokuceaev considera acest raion “tipic-cernoziomic”. Relieful slab accidentat și predominarea cernoziomurilor tipice și levigate au condiționat valorificarea extremală a teritoriului raionului. Datorită valorificării totale a cernoziomurilor, ameliorării solurilor aluviale și hidromorfe, solonețurilor și mocirlelor, teritoriul raionului a devenit un masiv agricol enorm, întretăiat doar de văi înguste. Cu toate că terenul este totalmente valorificat, datorită reliefului slab accidentat, eroziunea solurilor este relativ slab dezvoltată. Solurile moderat și puternic erodate ocupă doar 20 la sută din suprafața totală. În ultimii 40 de ani suprafața solurilor erodate s-a majorat doar cu 6000 ha. Suprafețele afectate de alunecări de teren nu depășesc 5 la sută din teritoriu. Mai puțin de 2 la sută ocupă solonețurile, solonceacurile și complexele de soluri salinizate. Peste 1 la sută ocupă solurile calcaroase – rendzinele scheletice.

Cernoziomurile tipice și levigate se caracterizează cu fertilitate înaltă și foarte înaltă și sunt recomandate pentru următoarele folosințe și culturi: sfeclă de zahăr, tutun, legume, cereale, floarea-soarelui, culturi leguminoase (soia), livezi de măr, păr, nuc. Pe terasele joase ale râului Răut și a afluenților acestuia solurile sunt pretabile pentru grădini irigate. Factorii restrictivi principali ai capacității productive a solurilor sunt: eroziunea, excesul de umiditate, dehumificarea, compactarea secundară etc.

Datorită acestui fapt acest teritoriu a fost ales în trecut de către un boier după cum spune legenda, pentru ași întemeia aici o moșie. Încă din secolul XVII teritoriile de pe moșia actuală a satului Țarigrad au fost folosite pentru sădirea livezilor, ( boierul deținea livezi de mere și de pere ) care erau situate pe teritoriul actualei școli generale, de asemeni aceste teritorii au fost mereu cultivate cu cereale, dând o roadă extraordinara, în așa fel ca în anii 40 ai secolului trecut, gospodăria comunală de tip sovietic( Colhozul) din această localitate a avut cea mai mare recoltă de grâne din întreaga RSSM. Afară de aceasta se produce intens sfecla de zahăr fiind condițiile necesare pentru aceasta, un factor deosebit care a contribuit la cultivarea sfeclei a fost construcția în orașul Drochia, a unei fabrici de zahăr ceea ce stimula producătorul . Mai nou în ultimii ani se cultivă rapița care este o plantă industriala, din semințele cărora se obține ulei tehnic. De asemeni aici sa practicat cultivarea tutunului, în deosebi ăn perioada sovietica, dar și în anii 90 ai secolului trecut. Solurile sunt valorificate la maxim din cele mai vechi timpuri, iar activitatea agricola din ultimul secol a cam scăzut din calitatea cernoziomului fiind practicat des stropirea lanurilor cu nitrați pentru a obține o roadă mai mare dar și cu pesticide care afectează pronunțat calitatea solurilor. De asemeni practica sovietica de a da foc miriștii a afectat și mai mult solurile de pe moșia noastră căci a fost ars stratul de cumulus, și nu a fost restabilit prin folosirea îngrășămintelor naturale. Practica care în trecut se folosea foarte des de către localnici, bălegarul fiind folosit ca îngrășământ.

Clima

Clima este de tip temperat continentala. Temperatura medie anuală constituie 8,0-8,5° C. Suma medie anuală a precipitațiilor (conform datelor cu corecția cantității precipitațiilor) – 510-545 mm, inclusiv 344-372 mm în perioada caldă (aprilie – octombrie) și doar 165-171 mm în perioada rece (noiembrie-martie). Evaporabilitatea atinge 816 mm. Durata perioadei de vegetație este de 167-176 de zile, perioada solară – 290-300 zile, durata insolației – 2050-2100 ore. Suma temperaturilor eficiente (>10°) alcătuiește 2750-3050°. Coeficientul de umiditate (K) calculat este egal cu 0,65-0,70.

Rețeaua hidrografică:

Rețeaua hidrografică a satului Țarigrad este formată din râul Răut care trece la granița cu satul Ochiul Alb , dar si de alte râulețe și pârâiașe care au ca principala sursa de alimentare cu apă iazurile din apropiere lor. De asemeni sunt 3 iazuri mari de importanță locală care asigura cantitate suficientă de pește pentru a satisface necesitățile populației satului. Mai sunt 2 lacuri mai mici la marginea satului unde se învecinează cu Drochia și încă unul în apropiere de satul Miciurin, aceste lacuri servesc drept sursă de apă pentru irigarea câmpurilor în sezoanele aride ale anului.

Atestarea documentara a localității:

Satul Țarigrad se află la 3km spre nord-est de stația de cale ferată și de centrul raional Drochia. La nord se învecinează cu satul Sergheuca, iar la 6 km vest, peste Răut – cu Ochiul Alb.

Primii locuitori și-au ales vatră pentru sat în Valea Țarigradului , care se întinde de la nord spre sud, până aproape de valea Răutului pe o lungime de 9 km, având spre gură p înclinare considerabilă față de nivelul mării.

Referitor la anul înființării localității sunt date diferite. O sursă indică anul 1795,27 iulie, iar alta –anul 1831. Ultima , fiind rodul cercetărilor de mai încoace , din anul1023, deși nu ne dă ziua și luna emiterii unui act de referință la subiect, ne inspiră credibilitate.

Valea Țarigradului cu satul și populația lui se află pe moșia boierului Alexandru Demianovici, unul din vechea și încrengata dinastie a moșierului Caitean Demanovici. Domeniile lui erau relativ modeste, de doar 1002 desetine. Dar în problemele de constituire, întreținere și repararea a clădirilor școlii în rol de tutore, de finanțatori se angajau Anton Caietanovici Demianovici, care avea în posesie 1614 de desetine de pământ, și feciorul acestuia, Grigore, cu o moșie infimă de 301 desetine la Ghizdita.

La Țarigrad au existat , printre altele, familii cu numele Glavan. Preotul Ambrsie Glavan, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău, la deschiderea școlii parohiale, în 1885, a fost director. Mai apoi și fiica preotului, Elena, a fost învățătoare. Prea poate din aceste nobile familii își trage originea Grigore Glavan, care a dat viață cu soția sa Zinaida, faimosului partizan ilegalist din ”Garda Tânără”, comsomolistului Boris Glavan. Întru înveșnicirea numelui acestuia la 30 octombrie 1945 denumirea satului de baștină Țarigrad a fost schimbată în Glavan. În prezentatul a revenit la denumirea veche, istorică, Țarigrad. Memoria curajosului partizan Boris Glavan mai este vie și azi prin muzeul din casa părintească de la baștină, care-i poartă numele.

În anul 1882 la Țarigrad este zidită din piatră biserica cu hramul Sfântul cneaz Aleksandr Nevski. Cu referire la deschiderea bisericii se mai indică, în alte surse, și anul 1892. Eroarea se depistează, când aflăm că deja 1885 pe lîngă biserică a fost inițiată o școală parohială.

Primul paroh al bisericii și, după cum am arătat mai sus, și administrator al primei școli parohiale, a fost preotul Ambrosie Glavan. Părintele Ambrosie a păstorit creștinii din Țarigrad timp de 27 de ani după ce, căzând în neputință, își dă peste 2 ani obștescul sfârșit la 21 iulie 1911. El a fost înmormântat lângă altarul bisericii. Pe cruce sunt săpate în piatră numele, vârsta și data dispariției.

În anul 1909 funcția de paroh al bisericii o preia preotul dionisie Andreevici Goncearuc, născut la 3 octombrie 1881, absolvent al seminarului teologic, având deja 5 ani de preoție. În strană în fața corului bisericesc își făcea slujba de un an psalmistul Alexandru Lupan, nascut la 30 august 1872, absolvent al școlii de cântăreți. Aceste doua fețe bisericești vor sluji împreună zece ani.

În județul Soroca Dionisie Goncearuc era pe timpul Rusiei țariste unul dintre parohii investiți cu drept de a participa la alegerile preliminare in congres.

Pe lângă biserică exista casă pentru preot și local pentru școală.
În anul 1925 la biserica din Țarigrad a fost instituit de către Arhiepiscopie câte un al doilea loc de preot și de dascăl.

La păstoria enoriașilor alături de Dionisie Ganceariuc vine și preotul Vasile Simașchevici, născut la 31 iulie 1901, absolvent al seminarului teologic în serviciul din 1922. Iar cel de-al doilea dascăl se numea Ioan Zorilă, născut la 1899, absolvent al școli de cântăreți , în serviciul din 1892.

Pe crucea de la mormântul de lângă zidul altarului enoriașii au înveșnicit amintirea preotului Eron Cațer, născut la 1886. El a avut parte de o viță preoțească plină de neliniști și incertitudine în anii postbelici. El s-a stins din viața la 1959, în chiar anul când în Moldova bisericile și mănăstirile au fost supuse unei feroce prigonire comuniste.
În anii represaliilor ateismului militant biserica din Țarigrad a funcționat nestingherită, la ea mergând să se închine credincioși din orașul Drochia și din satele vecine.

Aceasta se datorește în mare parte măsură și fermității morale, rugilor fierbinți înălțate către cer de preotul Ilie Guma. Născut la 2 august 1911, absolvent al Școlii de cântăreți de la Mănăstirea Dobrușa, a fot mai întâi dascăl la Dânjeni, apoi la Pelenia, unde avea în strană circa o sută de coriști. În calitate de paroh al bisericii din Țarigrad protoiereul mitrofor Ilie Guma a slujit îndelung, până la povara vârstei și boala l-au silit să se retragă de la altar. Sfinția sa decedat la 28 iunie 2001 și a fost înmormântat în ograda bisericii, lângă zidul altarului, alături de predecesorii săi. Pe piedestalul crucii enoriașii recunoscători care l-au iubit și l-au urmat pe calea Domnului, au încrustat un epitaf tulburător care invocă viața preoțească a regretatului părinte Ilie: ” Cu credință-n Dumnezeu, plecat păstor în lume de la mănăstirea Dobrușa, după o viață cu multe ispite, persecutări, umilințe, îndurate de la cei fără de lege, a poposit aici întru viață veșnică”.

Preotul Ilie Guma mai era în viață când în 1993 paroh al bisericii a fost numit preotul Vitalie Cioruță.

Preluând păstoria, părintele Vitalie s-a îngrijit mai întâi de repararea edificiului bisericii, renovarea picturilor murale, a icoanelor, reînzestrarea cu obiecte de cult poleite cu aur. La sfințirea bisericii reînnoite în 1995 a venit Î.P.S.Vladimir , Mitropolit al Chișinăului și al întregii Moldove, care , asitat de un sobor de preoți și ajutat de corul bisericesc, a oficiat serviciul divin cu această ocazie fericită.

Biserica din Țarigrad, avându-l păstor pe sârguinciosul și evlaviosul protoiereu mitrofor Vitalie Cioruță , își face nestrămutată misiunea de luminare întru credință a enoriașilor.

Repertorii arheologice:

Așezarea e situată pe panta stângă a povârnișului râului Rut, la 2.8 km spre sud-vest de la sat. Suprafața 15 ha. Descopertă de către V. Bicbaev în 1974 . Grosimea stratului 40-6-m. În anul 1982 V. Bicbaev , în 1986 T.D.Todorov au efectuat controlul acestei așezări. Numără mai bine de 200 locuințe. Aparține culturii Cucuteni.

Așezarea este situată pe malul stâng a r. Răut la 2,5 km spre sud-cest de la sat . Suprafața 300-500m. Descoperită de către V. Marchevici în a. 1979. Aparține culturii cucuteni

Așezarea e situată la extrema de sud-vest de s. Țarigrad , la 0,5 km spre asfințit de la brigada de tractoare nr.!. descoperită de către Bicbaev in 1981.Suprafata 100x15m .Aparține culturii Cucuteni . Pe suprafață sunt identificate urme ale locuințelor terestre în formă de acumulări de lipituri de pereți, ceramică.

Așezarea se află la 1km spre asfințit de la prima brigadă de tractoare a gospodăriei, pe primul povârniș al văii , povârnișului ce se scurge spre r. Răut descoperită de către V. Dutchin in 1987 . Aparține culturii Sântana de Mureș.

Așezarea se află la 200 metri extrema sudică a satului. Aparține culturii Sântana de Mureș, descoperită de către Grițenco in 1951

Așezarea se află la 1,5 km spre sud de ferma de lapte a gospodăriei locale,Așezarea aparține culturii Sântana de Mureș și este descopertă în 1951 de către Cirov A. Iu.

Așezarea este de află la 3km sud-est de sat lângă traseul Drochia-Nicoreni. Așezarea este traversată de această automagistrală. Aparține culturii Sântana de Mureș. Descoperită de către I. Ceretev in 1993.

Tumul 1. Cu înălțime de 0,5 m si diametrul de 30 m se află în partea centrală a satului și în partea de apus a parcului. Pe terasamentul tumulului sunt sădiți brazi. Rambleul este puternic distrus din cauza lucrărilor de suprafață.

Tumul 2 cu înălțimea de 1 metru și diametrul de 25 metri se află la marginea nord-estică a satului mai la vest de calea ferată pe un câmp care nu se prelucrează.

Tumul 3 înălțimea de o,5 metri si diametrul de 20 metri se află la 400 metri mai la est de sar alături de calea ferată.

Tumul 4. Cu înălțimea de 1,3 metri și diametrul de 26 metri se află în partea de vest a marginii satului în gradina gospodarului Bărghieru V. Suprafața se prelucrează.

Sărbători și Tradiții:

Sărbătorile și obiceiurile moldovenești poartă însemne valorice moștenite din moși-strămoși prin care consolidează națiunea și contribuie la  identificarea noastră. Marcate o singură zi sau câteva, cu dată fixă sau mobilă, dedicate divinităților calendaristice, dar și oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, fenomenelor terestre și cosmice, sărbătorile și obiceiurile sânt cunoscute și respectate până astăzi. În acest context putem menționa faptul că moldovenii au reușit pe parcursul istoriei să-și înnobileze viața cu sărbători frumoase și obiceiuri semnificative.

Prin urmare, sistemul de sărbători și obiceiuri este unul destul de complex, în cadrul căruia s-au intercalat tradiții și ritualuri, credințe și superstiții. 

Prima sărbătoare este cea a Anului Nou − 1 ianuarie care în vechime se sărbătorea pe 1 septembrie, În mod tradițional, festivitățile de Anul Nou, au loc în cadrul familiei sau se sărbătorește cu prietenii apropiați. Odată începute, festivitățile continuă cu sărbătorile de Crăciun, sărbătorite de către Moldova Ortodoxă pe 7-8 ianuarie. Din sărbătorile de primăvară o zi remarcabilă este 1 martie, când oamenii dăruiesc rudelor și prietenilor mărțișoare – simbol al vieții noi și începutului primăverii. Tot în această lună, la 8 martie, este sărbătorită Ziua Internațională a Femeii. Primăvara se serbează și sărbători religioase mari, datele cărora sânt variabile, adică se modifică de la un an la altul. Așadar, Paștele Ortodox este sărbătorit după prima lună plină care a urmat echinocțiului de primăvară. La o săptămână după începutul sărbătorii Paștelui, ortodocșii sărbătoresc Paștele Blajinilor. În această zi sânt comemorați răposații, se întâlnesc rudele și merg împreună la mormintele celor dragi. 

Toate sărbătorile aduc cu ele o mare încărcătură de datini și obiceiuri. Pe 6 decembrie sărbătorim Sfântul Nicolae, această sărbătoare deschizând ușile celor de iarnă. Specific acestei zi, este faptul că o așteaptă cel mai mult copiii, deoarece în noaptea de Sf. Nicolae, cei care au fost cuminți pe tot parcursul anului, și care își curăță mereu încălțămintea, găsesc în ea dulciuri sau multe alte daruri.

De Crăciun, maturii, dar în special copiii umblă cu colindatul de la casă la casă, astfel vestind nașterea Domnului. Copiii fiind mascați corespunzător, după colind, sunt răsplătiți de către gazdă cu dulciuri sau bani.

De Revelion însă, copiii umblă cu uratul, dorindu-le stăpânilor caselor un an nou fericit, prosper și cu cât mai multe realizări frumoase; recompensele pentru urările copiilor pot fi de asemenea dulciuri.

De Paști tradițiile sunt mai numeroase. În ajun de Paști gospodinele încondeiază ouăle, culoarea tradițională fiind roșie, mai apoi coc cozonacul, după care în noaptea învierii Domnului, membrii familiei merg la sfințirea acestor bucate specifice. Iar în dimineața după sfințire, fiecare se spală pe obraji cu un ou roșu și altul alb, ceea ce simbolizează puterea și puritatea, acest “ritual” fiind urmat de o masă la care toată familia sărbătorește împreună.

O altă sărbătoare semnificativă este Sfântul Andrei, o zi în care fetele se distrează făcând mici vrăjitorii. Cu ajutorul lor ele își afla sortitul. Iar băieții, în această noapte, fură porțile de la casele fetelor, pentru ca acestea, trezindu-se dimineața fără ele, să pornească în căutarea lor.

1 Martie este sărbătoarea venirii primăverii. Începând cu această dată toți locuitorii Moldovei își pun pe haine, în regiunea inimii, mărțișoare. Ele prezintă simboluri unice, în care este obligatorie prezența culorilor alb și roșu. Albul semnificând puritatea, iar roșul – viața.

Satul Țarigrad este bogat îndeosebi în tradiții de iarnă. Sorcova este un obicei popular românesc, practicat pe 1 ianuarie în satul nostru din timpurile vechi.

Aparținând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu Sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.

Numele de Sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.

Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării Sorcovei.

Colindatul adevărat se desfășoară în seara și noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup își alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-ziși li se alătură câțiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci și traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.

Odată intrați în curtea casei, colindătorii își deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunați în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoțite de dansuri. După ce cântecele și dansurile din fața casei s-au terminat, gazda își invită colindătorii în casă. Aici, înainte de așezarea la masă pentru ospățul comun, vătaful cetei poruncește să se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei și de belșugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor.

Plugușorul este o urare tradițională la români in preajma Anului Nou, plugușorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul plugușorului și-a pierdut astăzi caracterul de incantație magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârșit.

Capra este un obicei ține, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măștile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal,capra in general deși se întâlnesc și alte variante. Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată și încrețită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi și o piele subțire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn doua scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipește hârtia neagră cu încrețituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru cornițe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înșirate șiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mișcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă este îmbrăcată la fel ca și capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băț lung de un cot, de care se ține capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoțel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârma se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă și astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Firește clopoțelul sună. Atât bățul, cât și sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, pentru a sta umflată si a acoperi astfel pe cel ce va ține capra de băț, va clămpăni-o și va juca-o, are legate pe dinăuntru niște cercuri de sârmă sau de lemn.

Masca este însoțită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiții lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă și se smucește, se rotește și se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezește în asistență fiori de spaimă. În n noaptea de 30 noiembrie lupii se aduna, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecărui lup. Ca sa-si apere gospodăria de lupi, se obișnuiește si astăzi la tara sa se ungă țărușii de la poarta, ferestrele si pragul ușilor cu usturoi. In unele parți se ung cu usturoi chiar si fântânile. Alți gospodari fac o cruce de ceara si o lipesc la vite, însa numai la cele de parte bărbăteasca: boi, berbeci, armăsari, țapi, si anume pe cornul din dreapta.

Tot din cauza lupilor nu se matura toata ziua, nu se da gunoiul afara, nu se rânesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomana si nu se da nimic cu împrumut. Daca stăpânii casei nu muncesc, lupul nu se poate apropia. Totuși, când soarta scrie altfel, primejdia nu se poate îndepărta, caci peste cele hotărâte de Sf. Andrei, nimeni nu poate trece.
În acea noapte vorbesc toate animalele, dar cine le asculta ce spun, moare. 

Noaptea Sf. Andrei este una dintre cele mai importante din an, pentru vrăji si farmece. Fetele măsoară noua ceșcuțe cu apa pline, si le toarnă intr-o strachina, care se pune sub icoana. A doua zi, in zori, se măsoară din nou, cu aceeași ceșcuța, apa din strachina. Daca va mai rămâne pe fundul străchinii apa, fie si câteva picături, atunci vor avea noroc; dimpotrivă, daca ultima crescuta va rămâne neumpluta cum trebuie, atunci nu vor avea noroc si nu se vor mărita. In noaptea de Sf. Andrei, ca sa-si viziteze ursitul, fata iși pune sub cap 41 de boabe de grâu si daca visează ca-i ia cineva grâul, se va mărita.

Unele fete își pregătesc turta, pentru ea aducând apa cu gura. Pentru acest colac aduc apa neînceputa, iar produsele din care se prepara turta (faina si sare) sunt măsurate cu o coaja de nuca. După ce au fost coapte pe vatra, fetele iși mănâncă turtitele preparate, convinse fiind ca ursiții vor veni, in vis, cu apa sa le potolească setea.

Fetele mai fac un colac din pâine dospita, punând in mijlocul lui cate un cățel de usturoi. Dus acasă, colacul este așezat intr-un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămâna. Daca răsare usturoiul din mijlocul colacului, fata cunoaște ca va fi cu noroc. Daca nu răsare, fata se întristează si spune ca va fi lipsita de noroc. Unele fete merg in aceasta noapte la fântâna, aprind acolo o lumânare de la Pasti si o afunda cu ajutorul găleții. Când fata apei este luminata bine, fata zice: 
"Sfinte Andrei,
Scoate-i chipul in fata apei,
Ca in vis sa-l visez,
C-aievea sa-l văz!"

Atunci, apa din fântâna se tulbura si fata își vede, se spune, chipul ursitului. Unele iși fac de ursita cu 9 potcoave, 9 fuse, 9 ace, 3 cuțite si o coasa, toate înfierbântate in foc. După ce s-au irosit, se scot afara, se sting in apa si apoi se descânta.
In seara Sfântului Andrei, toți ai casei, mai ales fetele mari si băieții, seamănă grâu in cate o strachina sau glastra cu pământ. Aceluia ii va merge mai bine, va fi mai sănătos si mai norocos, căruia i-o răsari grâul mai bine si o creste mai frumos.

De asemeni de Sfântul Andrei toți flăcăii merg la iubitele lor și le fură porțile ca în a doua zi sa se ducă la tatăl lor și să îi spune care sunt intențiile lui adevărate, tatăl înțelege ca acest flăcău vine de fapt să ceară mâna fetei sale și conform tradiției el este obligat să cadă de acord, astfel rămânând să se stabilească data logodnei.

Afară de aceste tradiții există ți unele tradiții locale.

Fetele obișnuiau să umble cu țesutul prin sat ajutându-se una pe alta să-și completeze cât mai curând zestrea prin propriile forțe. Ele începeau această practică încă de mici și cu timpul măiestria lor în arta țesutului creștea. De multe ori se întâmpla ca domnițele să-și întâlnească viitorul soț la asemenea șezători. Tinerii erau impresionați de iscusința domnișoarelor și încercau să le cucerească prin dansul lor care îl puteau demonstra în fiecare duminica la hora satului. Cât domnii și domnițele se bucurau rotindu-se în horă, cei mai vârstnici se îngrămădeau la o fântână sau sub un pom mai vârstnic pentru a discuta problemele satului și pentru a încerca să găsească metode pentru a le rezolva.

Tradiții frumoase și unice în felul lor erau de hramul satului care se serbează de 11 septembrie în fiecare an. Nu departe de grădinița actuala era amplasat un stâlp din lemn cu o înălțime de la 8 la 12 metri care era uns din cap până în picioare cu uleiuri vegetale, iar în vârful lui era situat o batista albă care flutura în vânt. Toți flăcăii își încercau norocul pentru a reuși să urce până sus și să înșface acea batistă ca în final să o invite pe posesoarea aceste batiste la dans. O altă tradiție care se păstrează până în ziua de azi de această sărbătoare este trânta la cucoș și trânta la berbec. Copii mici lupta unul împotriva altuia pentru a câștiga mult doritul cocoș, iar cei mai vârstnici se lupta mai brutal dar de asemenea cu onoare pentru a câștiga berbecul și desigur a impresiona domnițele. Bătrânii povestesc despre diverse jocuri care le făceau cât erau tineri, ca exemplu întreceri ân timpul strângerii roatei care afara de productivitate mai nalta uneau grupurile de tineri.

Deși invazia comunista a schimbat esențial viața din satul nostru, tradițiile au rămas în mare parte neatinse. Studiind arhiva locala dar și discutând cu bătrânii am observat unde sau produs cele mai mari schimbări. Școala a fost afectată foarte mult de către ideologia comunistă. Scrierile din arhiva care datează până în 1940 se caracterizează printr-o caligrafie și ortografie extraordinară, fiind frumoasă, lizibilă și cel mai important toate cuvintele erau scrise corect din punct de vedere al ortografiei, însă după invazia sovietică lucrurile se schimbă. Cuvintele devin mai grosolane, ortografia își pierde din importanță, iar caligrafia nu mai este aceeași fiind întâlnit un scris mai puțin lizibil, mai grotesc. De asemenea 4 clase primare din interbelic transmiteau mai multă informație decât 10 din perioada sovietică, caci și acum bătrânii care au absolvit doar 4 clase citesc la perfecție în latină și cunosc bine tabla înmulțirii, iar cei ce au studiat la școala sovietică citesc greșit alfabetul chirilic, nemaivorbind de cel latin, ceea ce este un lucru deplorabil desigur, însa în ultimii 20 ani situația se schimba spre bine. Treptat locuitorii satului revin la adevăratele lor tradiții iar influențele rusești sunt înlăturate.

Pe parcursul istoriei sale viața satului este identică cu cea a altor sate. Meșterii populari se ocupă de meseria lor. Se confecționau instrumente muzicale , vestimentație , instrumente agricole si multe alte chestii interesante.

Țesutul și olăritul a fost mereu de nedespărțit de viața satului fiecare gospodina petrecându-și tipul liber țesând și împletind pentru a avea cu ce își îmbrăca familia în zilele reci de iarnă. Oalele erau confecționate de meșteri care aprovizionau toate gospodăriile satului cu vase noi pentru depozitarea produselor alimentare. Cei ce lucrau în câmp aveau menirea să strângă suficientă hrană pentru familie cât și pentru animale ca să ajungă să iasă din iarnă iar în caz de an secetos să aibă rezerve și pentru anul viitor. Ciobanii își căutau de stâna și turmele lor de oi, iar orice cioban deștept era asigurat cu brânză pe mult timp înainte.

Cu toate că fiecare își avea misiunea lui oamenii se uneau la culegerea viei pentru a face vin, aceasta fiind o sărbătoare adevărată când familia și prietenii culegeau poama împreună ca apoi să savureze cu toții câte o cana de must.

De asemenea oamenii se ajutau la construcția caselor, cu toții mergând la clacă și pregătind lutul pentru muruirea casei care se făcea dintr-un amestec de lut și bălegar de cal. Aceste case din lut si cu acoperiș din stuf fiind foarte călduroase iarna și pline de răcoare în zilele aride de vară, însă din păcate nu s-a mai păstrat așa tip de locuințe la noi. Însă tradiția aceasta de a merge la clacă există și azi.

Evoluția satului:

Dacă inițial satul a luat naștere pe lângă moșia unui boier iar localnicii erau în general veniți din sate îndepărtate pentru a își găsi aici fericirea, treptat satul crește iar localnicii deja sunt Țărigrădeni, având familia ce arătau proveniența lor, ca în cazul familiei Ojovan și Postovan care strămoșii cărora vin din satele Ojova și Paustova. Satul a evoluat treptat și apare biserica unde copii sunt învățați să citească și să scrie. Chiar și în ziua de azi în imediata apropiere de biserica se află o scoală internat care din păcate nu mai funcționează. Însă până la apariția acesteia era în același loc amplasată școala primară din satul Țarigrad unde au învățat mulți copii, inclusiv bunicul și tatăl meu, însă în anii 70 ai secolului trecut ea a fost demolată și s-a construit actuala școala internat. In loc de școala primară sa construit școala medie cu 11 clase cam la 100 metri spre nord-est de biserica. Grădinița de copii de asemenea se află în apropierea bisericii conform tradițiilor. Deși școala generală și grădinița sunt suficient de mare pentru ca acolo să-și facă studiile circa 800 de copii si respectiv 400 , ele practic sunt pustii din cauza natalității slabe ale populației. În trecut însă aceste doua instituții erau insuficiente căci în Țarigrad își făceau studiile și copii din satele apropiate, din Antoneuca, Sergheuca dar și de la periferiile orașului Drochia. Așa ca încă din interbelic existau doua scoli primare, una în apropiere de biserică ir cealaltă pe celălalt deal al satului , la intrarea in sat dinspre Drochia. Tot acolo mai târziu s-a mai construit o grădiniță, iar în prezent se ridică și o biserică. Deși a suferit multe schimbări, acea școală există și azi și acolo mai învață copii.

Deși sovieticii au schimbat mult fața satului, ei au făcut și multe lucruri bune pentru sat. Afara de construcțiile care aveau menire de depozitare si prelucrare a materialului agricol, sovieticii au construit o uimitoare casă de cultură(fig1) , fiind mai mare chiar și ca cea din Drochia ori din multe alte localități. Sala încăpătoare permitea și încă permite rularea filmelor care deși erau suficient de politizate au contribuit la dezghețarea mentalității populației din sat. De asemenea dese ori se efectuau concerte, în sat venind interpreți populari de renume internațional, ca exemplu Olga Ciolacu, Bodgros, Lozanciuc dar și așa maeștri ca Grigore Vieru cu recital de poezii. În casa de cultură meșterii culturali își petreceau activitățile, copii erau deprinși de mici cu arta frumosului, dansul, muzica și teatrul. De asemenea sovieticii au asfaltat drumurile și au sădit fâșiile forestiere care protejează satul de vânturi. Tot sovieticii au asigurat aprovizionarea satului cu gaze naturale, azi multe sate din Republica Moldova sunt lipsite de așa facilități, și tot ei au tras curentul electric la casele oamenilor. Deși mai târziu,în anii 80 satul a fost aprovizionat cu apă potabila de la robinet. Cu toate că au schimbat mentalitatea sătenilor, în perioada sovietica, îndeosebi în anii 60-70 a fost înregistrată o creștere demografică care se datorează condițiilor mai bune de viață.

Astăzi din păcate satul este într-o decădere, drumurile asfaltate nu mai sunt reparate de mult, școlile și grădinițele sunt într-o stare precare și se repară cu greu din banii primiți din proiecte străine iar în casa de cultură astăzi este un magazin alimentar și ambulatoriu, în rest ea fiind pustie irosindu-și în zădar potențialul său măreț, la fel cum o face și acest sat.

Fig 1.

Bibliografie:

Anuarul Eparhiei Chișinăului și Hotinului – Chisinau , 1992

Arbore, Zamfir,.Dicționarul geologic al Basarabiei. București , 1904

Mănăstirile și schiturile din episcopia Hotinului. Chișinău , 1929

Trofăilă Vasile, Județul Soroca. Chișinău 2002

ESM-chisinau 1977, vol 7

RSSM împărțire administrativa –teritoriala. Chișinău 1975

Справочная книга Кишинёвской епархии на 1911 год- Кишинев 1911

школьная сеть с кратким обзором состояния начального образования. Сороксии уезд- кишенив 1907