Microecon omie [603455]

 Microecon omie 

5 UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DE ADMINISTRARE A AFACERILOR
DEPARTAMENTUL DE ECONOMIE ȘI MODELARE ECONOMICĂ

Microeconomie

 Microecon omie 

6

 Microecon omie 

7
Cuvânt înainte

Timișoara, 2013 Autorii

 Microecon omie 

8

 Microecon omie 

9

Cuprins

Capitolul 1. ECONOMIA ȘI SISTEMUL ȘTIINȚELOR
ECONOMICE…………………………………………………………
1.1. Apariția și formarea științei economice. Sistemul științelor
economice ………………………………………………………………
1.2. Obiectu l de studiu al economiei. Legile în economie ………….…
1.3. Metode de cercetare și tehnici de analiză economic ă………………. …
1.4.Piața și comportamentul economic. Decizii, risc și
incertitudine ……………………………………………… ……… ..…..

Capitolul 2. ELEMENTELE FUNDAM ENTALE ALE CERERII
2.1. Definirea cererii. Modelul cererii …………………………………………….
2.2. Legea generală a cererii. Factorii determinanți ai cererii …………….
2.3. Funcțiile de cerere ………………………………… ………………………………
2.4. Elasticitatea cererii ………………………………………………………………..
2.5. De la cererea individuală la cererea pieței …………………………………
2.6. Efectul de venit ș i de su bstituție. Surplusul consumatorului ………..

Capitolul 3. ELEMENTELE FUNDAMENTALE ALE OFERTEI
3.1. Definirea ofertei. Modelul ofertei …………………………………………….
3.2. Legea generală a ofertei. Factorii determinanț i ai ofertei . Funcțiile
de ofertă……………………………………………………………….. …………………….
3.3. Elasticitatea ofertei . Surplusul producă torului ……………………………

Capitolul 4. TEORIA UTILITĂȚII Ș I ECHILIBRUL
CONSU MATORULUI ……………………………………………………………….
4.1. Teoria utilității cardinale ………………………………………………………..
4.1.1. Definirea și formele utilității. Funcții de utilitate. Utilit atea
marginală ……………………………………………………………………
4.1.2. Regula maximizării utilității totale și optimizarea
alegerilor de consum. Egalizarea utilităților marginale
aferente fiecărei unități monetare ………. …………………………
4.2. Teoria utilitatii ordinale ………………………………………………………….
4.2.1. Relația de preferinț ă……………………………………………

13

15
18
24

29

39
41
45
51
53
59
61

67
69

72
74

79
84

86

93
102
102

 Microecon omie 

10 4.2.2. Relația de indiferență . Curbele de indiferență . Mode lul
hărții curbelor de indiferență . Rata de substituire a
bunurilor …………………………………………………………………….
4.2.3. Constrangerea bugetară . Linia bugetului ……………………….
4.2.4. Alegerea consumatorului. Echilibrul consumatorului
(optimul de consum). Abordarea statică și abordarea
dinamică ………………………………………………. ……………………

Capitolul 5. TEORIA PRODUCȚIEI………………………………………….
5.1. Factorii de producț ie. Modalități de combinare a factorilor de
producție. ………………………………………………………….. ………………………..
5.2. Productivitatea factorilor de producție. Legea creșterii
productivității ……………………………………………………………………………..
5.3. Funcția de producție. …………………………… …………………………………
5.4. Producția pe o perioadă scurtă de timp. Legea productivității
marginale descrescâ nde…………………………………………………………………
5.5. Producția pe o perioadă lungă de timp. Curbele izoprodusului.
Echilibrul producătorului ………………………………………………………………
5.6. Randamentele de scară………………………………………………… ………..

Capitolul 6. ANALIZA ECONOMICĂ A COSTURILOR …………..
6.1. Analiza economică a costurilor ………………………………………………..
6.1.1. Conținutul, structura și tipologia costului ………………………..
6.1.2 . Costurile de producție pe termen scurt. Relația cost –
productivitate…………………………………………………………….. ……………….
6.1.3 . Costurile de producție pe termen lung ……………………………..
6.2. Legătura dintre volumul producției și costuri. Pragu l de
rentabilitate al firmei …………………………………………………………………….

Capitolul 7. DECIZIA DE OFERTĂ A FIRMEI CE OPEREAZ Ă
PE O PIAȚĂ CU CONCURENȚĂ PERFECT Ă………………………….
7.1. Oferta și comportament ul firmei pe o piață concurențială ……………
7.1.1. Comportamentul firmei pe o piață concurențială ………………
7.1.2. Deciziile pe care le ia o firmă în legătură cu oferta …………..
7.2. Teoria prețului ……………………. …………………………………………………
7.3. Comportamentul ofertanților de pe piețele cu concurență perfectă .
7.3.1. Oferta pieței: suma ofertelor individuale …………………………..
7.3.2. Echilibrul pe termen scurt și echilibrul pe termen lung ………
104
107

108

111

114

119
123

126

130
135

139
141
141

144
152

154

157
161
163
166
170
174
174
175

 Microecon omie 

11 7.4. Piața factorilor de producție în condițiile concurenței perfecte …….

Capitolul 8. FORMAREA PREȚULUI ȘI ECHILIBRUL ÎN
CONDIȚIILE CONCURENȚEI IMPERFECTE ……………………….
8.1. Formele de manifestare ale concurenței imperfecte ……………………
8.2. Monopolul – formă extremă de manifestare a concurenței
imperfecte ……………………… ……………………………………………………………
8.3. Concurența monopolistică ……………………………………………………….
8.4. Monopsonul ………………………………………………………………….. ……..
8.5. Monopolul bilateral ………………………………………………………………..
8.6. Oligopolul. Teoria jocurilor …………………………………………………….
8.7. Piața factorilor de producție în condițiile conc urenței imperfecte …

Capitolul 9. PIEȚELE ȘI EFICIENȚA ECONOMI CĂ.
INTRODUCERE IN ECONOMIA BUNĂSTĂ RII………………………
9.1. Eficiența concurenței perfecte ………………………………………………….
9.2. Eficiență și echitate pe pi ețele concurențiale ……………………………..
9.3. Eșecurile mecanismului pieței și distribuția arbitrară a veniturilor .
9.4. Teoria bună stării……………………………………………………………………
9.5. Bunurile publice și externalităț ile…………………………………………….

Capitolul 10. FORMAREA ȘI REPARTIȚIA VENITURILOR …..
10.1. Salariul ……………………………………………………………………………….
10.1.1. Natura și p rincipalele forme ale salariului …………………….
10.1.2. Mărimea și dinamica salariului ……………………………………
10.1.3. Formele de salarizare …………………………………………………
10.2. Profitul ……………………………………………………………………………….
10.2.1. Conținutul, funcțiile și formele profitului ………………………
10.2.2. Mărimea profitului. Masa și rata profitului ……………… ……
10.2.3. Factorii de care depinde profitul. Justificarea profitului
și repartizarea lui ………………………………………………………
10.3. Dobânda …………………………………………………………………… ……….
10.3.1. Conceptul de dobândă. Masa și rata dobânzii ……………….
10.3.2. Factorii de influență asupra ratei dobânzii …………………..
10.4. Renta ……………………………………………………………..
10.4.1. Natura și formele rentei ……………………………………………….
10.4.3. Prețul pământului ……………………………………………………….
Bibliografie …………………………………………………………….. …………………. 178

181
183

187
197
199
200
202
215

217
219
222
228
236
241

249
251
251
254
259
264
264
265

266
267
267
269
270
270
274
277

 Microecon omie 

12

 Microecon omie 

13
Capitolul 1. ECONOMIA ȘI SISTEMUL
ȘTIINȚELOR ECONOMICE

Autori:
Părean Mihai
Bărbulescu Adina
Miculescu Andra

1.1. Apari ția și formarea știin ței economice.
Sistemul știin țelor economice

1.2. Obiectul de studiu al economiei. Legile în
economie

1.3. Metode de cercetare și tehnici de analiz ă
economic ă

1.4. Piața și comportamentul economic. Decizii,
risc și incertitudine

 Microecon omie 

14

 Microecon omie 

15 1.1. Apariția și formarea științei economice. Sistemul
științelor economice

Procesul de formare a economiei, ca știință, a avut loc într -o perioadă
destul de îndelungată a evoluț iei societății. Oamenii și -au dat seama că o
abordare simplistă și o adaptare prin tatonări, însoțite de progrese în
dezvoltarea economiei nu mai corespundeau dinamismului economic. A
devenit, astfel necesară o cunoaștere științifică a vieții economice, pr ecum și
elaborarea și aplicarea unor tehnici și instrumente pe măsura complexității
activității economice și a mediului economic.
Din punct de vedere etimologic, termenul de economie politică provine
din cuvintele grecești: oikos – casă, gospodărie; nomos – ordine, regulă , lege,
principiu; polis – cetate, oraș deci, în traducere liberă, termenul semnifică:
legea de gospodărire a cetății. Etimilogia termenului este foarte importantă.
Astfel, economia este privită îndeosebi ca o administrare a casei. Trebuie avut
în vedere faptul că la vechii greci structurile sociale erau total diferite de cele
actuale, relațiile comerciale erau mult mai slab dezvoltate. Mai mult,
majoritatea întreprinderilor erau de tip artizanal, prestările erau de tip
obligatoriu și astfel nu era necesară o piață, un loc de întâlnire a cererii cu
oferta.1
Delimitarea etapelor în formarea și dezvoltarea științei economice se
realizează urmărind: filiația de idei ; situația clasică . Urmărind filiația de idei
fazele în evoluția cunoașterii ști ințifice în economie sunt:

1. faza preștiințifică ( din antichitate – până în anul 1750): gândirea
economică antică neautonomă; teoria economică mercantilistă.
Mult timp în Evul Mediu economia era în mare parte su bordonată
moralei și filozofiei. Bogăția materială, acumularea de bani, dorința de câștig
erau respinse de ideologia creștină dominantă la vremea respectică. În perioada
Renașterii (secolele XV, XVI) au început să se formeze și s -au dezvoltat statele
națiu ni. De data aceasta băgăția era privită ca fiind necesarăconsolidării puterii
suveranului.
Evoluția științei economice poate fi conturată prin mai multe etape
importante în evoluția cunoașterii științifice a activității economice. Momentul
de început în evoluția gândirii economice este conturat în Grecia antică prin
marile spirite ale momentului: Xenofon, Platon, Aristotel. O lungă perioadă de

1Frois G. A. – Economia Politică, Editura Humanitas, 1998, ediția a II –a revăzută și adăugită, p. 9;

 Microecon omie 

16 timp a avut loc o evoluție lentă a gândirii economice. Cea mai mare strălucire a
științei și filozofiei în genera l și a economie în special a dat -o în antichitate
Aristotel (384 -322 î.Hr.) prin elaborarea unor lucrări de referință: ,,Politica” și
,,Etica nicomachică”, abordând probleme ca: natura schimbului arătând că
schimbul este imposibil fără egalitate și egalita tea nu este posibilă fără
măsurare; banii ce sunt produsul schimbului; prețul ce reprezintă o manifestare
a valorii de schimb.
La începutul epocii moderne s-au înregistrat pași importanți în apariția
teoriei economice. În secolele XV – XVI în Europa de Ves t a avut loc o
dezvoltare economică puternică prin înflorirea schimbului, a comerțului.
Aceste premise au permis apariția și dezvoltarea unei doctrine economice
denumită doctrina mercantilistă (de la mercator – mercatoris ceea ce înseamnă
în latină negustor ). Ideea fundamentală a mercantilismului constă în
evidențierea originii bogăției în schimb, în comerț iar mercantiliștii considerau
că prosperitatea comerțului exterior este izvorul bogăției sociale. Un
reprezentant de seamă al acestui curent este Antoin e de Montchrestiene de
Vatteville care susținea poziția mercantilistă în lucrarea ,, Trataite d’economie
politique ” din anul 1615 scrisă pentru suveranul Franței, Louis al XIII -lea.

2. faza de constituire a științei economice (1750 -1870); fiziocrații;
școala clasică; teoria economică a lui Karl Marx.
În prima jumătate a secolului al XVII -lea s-a afirmat o doctrină nouă:
doctrina fiziocrată . Elementul caracteristic al acesteia este reprezentat de
mutarea centrului analizei economice din sfera circul ației mărfurilor în sfera
producției. Fiziocrații au contribuit cu câteva idei de mare însemnătate la
afirmarea științei economice: existența unei origini naturale, a interdependenței
dintre activitatea economică, supremația agriculturii ca singura produc ătoare de
venit net, concretizarea bogăției în produse agricole, nu numai în metale
prețioase, cum susținea doctrina mercantilistă. Cel mai de seamă reprezentant
al doctrinei fiziocrate este Fran çois Quesnay (1694 -1774), medic de profesie
care a elaborat î n celebrul său ,,Tablou Economic”(1758) o primă reprezentare
a circuitului macroeconomic.
Secolul al XVIII -lea a pregătit apariția științei economice prin alte
aspecte caracteristice. Este vorba despre începutul revoluției industriale,
conturându -se o perioadă a istoriei științei economice redată de școala clasică
care se înscrie într -un orizont de timp cuprins între sfârșitul sec. al XVIII lea și
ultima treime a secolului al XIX -lea. Reprezentații de seamă pentru această
perioadă sunt: Adam Smith cu lucrar ea „ Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii
și cauzelor ei” ( 1776); Karl Marx cu primul volum din lucrarea „ Capitalul ”( 1867 ).

 Microecon omie 

17 3. faza unei noi fundamentări a științei economice (1870 -1930):
neoclasicii; marginaliștii.
Spre sfârșitul secolului XIX-lea au avut loc încercări de a reașeza știința
economică. În acest interval s -au impus contribuțiile strălucite ale școlilor
neoclasice : Școala de la Viena, care i -a avut ca reprezentanți de seamă pe C.
Menger, F. Wieser E. Bohm –Bawerk ce au pus bazel e teoriei subiective,
marginale a valorii bazată pe utilitate; Școala de la Laussane, care i -a avut ca
reprezentanți de seamă pe L. Walras și V. Pareto, ce au pus bazele teoriei
echilibrului general și au definit interdependența piețelor; Școala de la
Cam bridge , care l -a avut ca reprezentant de seamă pe A. Marshall, ce a
elaborat teoria echilibrului parțial. Gândirea economică neoclasică folosește ca
instrument de lucru calculul marginal și pune accent pe latura microeconomică,
pe comportamentul agenților economici individuali.

4. faza de aprofundare și extindere a științei economice (din anii 1930
până în anii 1970), evoluția științei economice se bazează pe aprofundarea
cercetării științifice prin trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul
macroeco nomic de analiză. Exponentul marcant al acestei faze este John
Maynard Keynes cu lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii și a banilor” publicată în anul 1936.
După Al Doilea Război Mondial2 s-a manifestat pregnant un alt curent,
cel al unor economii centralizate, în care deciziile politice și planificarea în
economie aveau un rol preponderent și încercau să substituie piața.
Se pot obseva fenomene de dominație, au început să se manifeste tot
mai mult si mai puternic interdependenț e între strategiile firmelor, între
conjuncturi și între dezvoltarea statelor. În aceste condiții se poate discuta
despre apariția unei noi realități, economia mondială care transcede spațiile
economiilor naționale.

5. faza contemporană (din anii ’70 pâ nă în prezent): se conturează o nouă
situație clasică, știința economică se află în fața unor curente noi: neokeynesism,
monetarismul neoclasic, noii economiști etc.).
Urmărind situația clasică , delimitarea etapelor în formarea și
dezvoltarea științei eco nomice, a fost făcută de P. Samuelson. Pentru aceasta a
făcut apel la așa numitele momente de referință:

2Acest curent a început să se manifeste încă de la Revoluția din Octombrie 1917 din Rusia când bolșevicii
(conduși de Vladimir Ilici Lenin) au acaparat puterea, însă după a doua conflagrație mondială a devenit
un fapt real, manifestat categoric la nivelul mai multor state europene și nu numai. Este vorba de statele
socialiste, comuniste.

 Microecon omie 

18 a) 1776 – Adam Smith cu lucrarea „ Avuția națiunilor, cercetare asupra
naturii și cauzelor ei
b) 1867 – Karl Marx cu primul volum din lucrarea „ Capitalul”
c) 1936 – John Maynard Keynes cu lucrarea „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”
d) momentul actual
De-a lungul timpului s -au deprins, din domeniul științei economice,
diverse științe economice autonome, care studiază realitatea economică într -o
anumită ramură, sector, etc. Ca știință, economia urmărește reali zarea unui
raport eficient dintre resurse și trebuințe, prognozează evoluția acestui raport
căutând mijloace pentru optimizarea lui.

1.2. Obiectul de studiu al economiei. Legile în economie

Știința economică este un ansamblu coerent alcătuit: din idei, teorii și
doctrine prin care sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele și
comportamentele economice; din judecățile de valoare asupra acestora,
precum și din tehnicile, metodele și procedeele de măsurare, evaluare,
gestionare și simulare a activității e conomice.
Obiectul de studiu al științei economice ajută și la definirea acesteia.
Deci, știința economică are ca obiect fenomenele, procesele și relațiile
generate de comportamentul agenților economici în procesul complex de
alocare a resurselor rare în v ederea satisfacerii nevoilor societății.
Știința economică contemporană se prezintă ca un sistem de științe
economice speciale, care au drept domeniu activitățile economice privite în
ansamblul lor, dar și în interrelație cu alte domenii. Astfel, din siste mul
științelor economice fac parte următoarele ramuri: economia politică
(microeconomia, macroeconomia); științele economice speciale funcționale
pentru toate domeniile (finanțele, statistica economică, managementul);
științele economice de ramură (economi a industriei); economia mondială;
științele economice istorice (doctrine economice, istoria economiei naționale);
științe de graniță (econometrie, geografie economică, sociologie economică).
Economia sau economia politică a fost și este o componentă teoret ică și
metodologică a sistemului științelor economice. În ultima jumătate a secolului
al XX -lea a început să se manifeste tendința de reconstrucție a economiei ca
știință fundamentală. Economia contemporană se individualizează prin modul
de abordare a acti vităților economice, prin premisele adoptate și concluziile pe
care le formulează.

 Microecon omie 

19 După nivelul de abordare a obiectului de studiu a activităților
economice contemporane se identifică: microeconomia, macroeconomia,
mondeconomia.
Microeconomia, este acea ramură a științei economice, care se ocupă
cu studiul proceselor, faptelor și comportamentelor agenților economici
individuali generatoare de fluxurile economice (firme, gospodării, administrații
etc), precum și interrelațiile dintre aceste unități element are.
Macroeconomia, este acea ramură a științei economice care studiază
comportamentul și dinamica unor sectoare întregi ale economiei naționale,
cauzele și consecințele unor fenomene cu care se confruntă întreaga economie
națională (inflație, șomaj, dezvo ltare ciclică, etc ), interdependențele dintre
variabilele globale ale economiei și sistemul economic al unei țări în
totalitatea sa.
Mondoeconomia , este acea componentă a științei economice care
cercetează, la scară mondială, procesele, faptele, actele ș i comportamentele
agenților economici, ale comunității internaționale privite prin prisma
legăturilor economice dintre acestea, cât și ca întreg considerat la scară
planetară sau zonal -internațională.
Economia abordează în mod diferit, în funcție de scopul urmărit,
problemele pe care le gestionează. Din acest motiv există economie pozitivă și
economie normativă.
Economia pozitivă , reflectă ceea ce este în economie, cum se prezintă
aceasta și ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment,
dacă se vor produce anumite acte și fapte economice. Ea ține mai mult de
abordarea teoretică a economiei și se folosește de concepte, tehnici și
instrumente prin care sunt cercetate actele economice pentru a se găsi legile
desfășurării lor în timp și spațiu.
Economia normativă arată cum ar trebui să se desfășoare activitățile
economice și ce ar trebui făcut pentru ca ele să intre în normalitate. Ea ține cu
precădere de abordarea practică a economiei și apreciază activitățile din
perspectiva realizării unei un ități benefice între mediul economic și cel natural,
între interesele colectivității pe termen scurt și pe termen lung.
Legile economice exprimă legăturile (relațiile) esențiale, necesare,
generale, trainice, stabile și repetabile proprii fenomenelor și p roceselor
economice, sau numai între anumite laturi ale acestora.
Ele se caracterizează printr -o serie de trăsături comune tuturor legilor
obiective care acționează în universul natural și social, dar au și trăsături
specifice. Relațiile economice sunt î n esența lor relații de proprietate ce își pun

 Microecon omie 

20 amprenta pe toate celelalte relații: de producție, de repartiție, de schimb și de
consum.
Legea economică nu se identifică cu un proces sau un fenomen
economic. Ea exprimă numai ceea ce este esențial, relativ stabil. Ea are un
caracter obiectiv, acționând independent de voința și conștiința oamenilor, pe
baza unor anumite condiții economice; ea încetează să mai acționeze sau
îmbracă forme specifice de manifestare odată cu schimbarea condițiilor
respective.
Spre deosebire de legile naturii, legea economică are un caracter istoric
în sensul că acționează atâta timp cât se mențin condițiile care au generat -o. De
asemenea, spre deosebire de legile naturii, legile economice acționează prin
activitatea oamenilor, rea lizarea cerințelor ei presupune în mod necesar
activitatea acestora.
Există mai multe feluri de relații existente între fenomenele economice:
– relații cauzale care presupun existența unui fenomen cauză ce
determină apariția și dezvoltarea fenomenului efec t;
– relații de interdependență, de tipul conexiunii inverse, în care un
anumit fenomen influențează alte două sau mai multe fenomene care,
la rândul lor influențează fenomenul respectiv (de exemplu, prețul
influențează cererea și oferta, care, la rândul lo r determină schimbarea
prețul);
– relații funcționale, de covariație (pozitivă și negativă, liniară și
neliniară, singulară și multiplă) în baza cărora evoluția unui anumit
fenomen determină altor fenomene o evoluție de același sens sau de
sens contrar.
În raport de sensul modificărilor, o legătură dintre fenomene poate fi
directă (pozitivă) sau indirectă (negativă). O legătură directă presupune o
modificare a variabilei dependente (endogene) în același sens cu modificarea
variabilei independente (exogene). De exemplu, o legătură directă este în
relația dintre preț și ofertă. Legătura indirectă presupune o modificarea
variabilei dependente în sens contrar modificării variabilei independente (de
pildă, relația dintre preț și cerere).
După cum am observat mai în ainte știința economică poate fi definită în
funcție de obiectul de studiu al acesteia (relațiile, raporturile ce se stabilesc
între agenții economici în cadul activităților pe care aceștia le derulează în
activitățile zilnice), dar și în funcție de scopul ei. Astfel, aceasta se referă la
alocarea optimă și eficientă a resurselor rare ale colectivității prin prisma
intereselor agenților economici care o compun.

 Microecon omie 

21 La baza științei economice stau nevoile umane care trebuie satisfăcute
cu resurse limitate.
Terme nul de Economie are o dublă semnificație: de știință și de
activitate economică. Prin conținutul și rolul său, Economia reprezintă o latură
inseparabilă a acțiunii sociale ce are ca principală componentă activitatea
practică .
Economia , termen sinonim cu activitatea economică , reprezintă un
proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele și deciziile
oamenilor cu privire la atragerea și utilizarea resurselor în vederea
producerii, distribuirii și consumului bunurilor pentru satisfacerea nevoilor .
În timp activitățile economice au cunoscut un amplu proces de
diversificare, specializare și integrare ce este cunoscut sub numele de
diviziunea muncii sociale . Astfel, s -au autonomizat, devenind preocupări
importante ale unor agenți economici specifici, următoarele activități:
producția, circulația(schimbul), repartiția, consumul, dar și cercetarea
științifică, protejarea mediului natural, apărarea, etc.
Activitatea economică are drept scop producerea de bunuri și servicii în
vederea satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor prin folosirea rațională
și eficientă a resurselor rare . Caracteristica principală a economiei o constituie
raritatea resurselor.
Pentru a exista, a se dezvolta și perfecționa oamenii trebuie să consume
bunuri și servicii, iar pen tru aceasta ei trebuie să le procure și să le creeze, în
situația în care bunurile nu pot fi consumate ca atare, după cum sunt oferite de
natură. Dinamica nevoilor de consum implică caracterul continuu, neîntrerupt
al activității economice.
Nevoile umane sunt preferințe, dorințe, resimțiri, așteptări ale
oamenilor de a avea, de a fi, de a ști, de a crede și respectiv de a -și însuși
bunuri, toate acestea fiind condiționate și devenind efective în funcție de
nivelul dezvoltării economico -sociale (condiționare obiectivă) și nivelul de
dezvoltare a individului (condiționare subiectivă); ele trebuie înțelese ca
exigențe umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute cu bunuri.
Multitudinea nevoilor umane și continua lor diversificare a impus
clasifica rea acestora după mai multe criterii. Având în vedere complexitatea
ființei umane sau după natura lor nevoile umane sunt: a) nevoi naturale
(biologice sau fiziologice) – sunt primele resimțite și inerente fiecărui individ
(pentru a exista omul are nevoie de o anumită cantitate de hrană, de o anumită
temperatură a mediului ambiant, etc.); b) nevoi spiritual – psihologice – care
decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor și devin tot mai importante pe

 Microecon omie 

22 măsura progresului în instruire și presupun rațional itate, gândire elevată, viață
spirituală superioară.
Din punct de vedere al subiecților purtători nevoile se structurează în:
a) nevoi individuale ; b) nevoi de grup ; c) nevoi ale societății .
Din punct de vedere al ciclului activității umane avem: nevoi z ilnice,
lunare, anuale , etc.
Din punct de vedere al importanței lor pentru viața umană trebuințele
sunt structurate în: a) nevoi primare – sunt cele indispensabile vieții (de
exemplu: hrana, îmbrăcămintea, locuința); b) nevoi secundare – sunt necesare,
dar nu indispensabile pentru supraviețuire (de exemplu: lectura, instruirea,
recrearea); c) nevoi terțiare – sunt cele mai puțin semnificative (de exemplu:
cadourile).
Din punct de vedere ale naturii bunurilor cu care pot fi satisfăcute
avem: a) nevoi care se satisfac cu bunuri materiale ; b) nevoi care se satisfac cu
servicii .
Din punct de vedere al duratei și momentului manifestării lor sunt: a)
nevoi curente (permanente) ; b) nevoi periodice ; c) nevoi rare ; d) nevoi
singulare .
Nevoile umane există ca sist em. Nevoile umane se caracterizează prin
anumite trăsături și anume: a) nevoile sunt nelimitate ca număr; b) nevoile
sunt limitate în capacitate (satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei
cantități date dintr -un bun sau serviciu); c) nevoile sunt c oncurente (în sensul
că o nevoie nu poate să se dezvolte decât în detrimentul celorlalte nevoi); d)
nevoile sunt complementare (în sensul că o satisfacerea unei nevoi atrage
necesitatea satisfacerii altor nevoi); e) nevoile sporesc și se diversifică contin uu
(în sensul creșterii volumului lor prin diversificare și nu a creșterii absolute a
aceleași întrebuințări); f) nevoile sunt condiționate atât obiectiv cât și subiectiv .
Din multitudinea de nevoi ale indivizilor și ale societății se disting
nevoile (treb uințele) economice .
Trebuințele economice sunt forme de manifestare ale necesităților
economice ale oamenilor ca indivizi și ca membri ai societății a căror
satisfacere implică cumpărarea și consumarea de bunuri economice .
Nevoile economice constituie mobilul întregii activități social –
economice. Atât timp cât o nevoie nu este satisfăcută omul va căuta mijloacele
necesare pentru acoperirea respectivei trebuințe. Transformate în mobiluri ale
activității sociale, nevoile devin interese .

 Microecon omie 

23 Interesele economice reprezintă manifestări conștientizate ale nevoilor
umane devenite mobiluri ale activității economice care determină anumite
comportamente în vederea realizării performanțelor economice necesare
dobândirii bunurilor capabile să satisfacă nevoi.
Producerea bunurilor și a serviciilor necesare pentru satisfacerea
nevoilor presupune utilizarea de resurse specifice din punct de vedere
cantitativ, calitativ si structural.
Resursele, reprezentate de potențialul natural, uman, material,
financiar, tehnico -științif ic și informațional existent în societate la un moment
dat, pot fi utilizate în calitate de mijloace pentru satisfacerea nevoilor.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este reprezentată de
natură, care oferă aproape toate elementele necesare exist enței oamenilor și
progresului societății. Aceste elemente formează resursele naturale . Realizarea
activității umane de desprindere a resurselor naturale din mediul lor în vederea
folosirii este condiționată de existența într -un anumit volum, structură și
calitate a resurselor umane . O importanță tot mai mare este acordată astăzi
resurselor informaționale , folosite în scop cognitiv, în luarea deciziilor sau
realizarea acțiunilor.
Resursele naturale, împreună cu populația țării formează resursele
originare ( primare). Pe baza lor se formează resursele derivate , care
potențează eficiența cu care sunt folosite toate resursele economice. Resursele
derivate sunt, fie materiale (echipamente, stocuri materiale, infrastructuri
economice, etc.), fie umane, de muncă (s tocul de învățământ, potențialul
întreprinzător). Resursele economice se pot delimita de alte resurse (de pildă,
cele care vizează satisfacerea unor nevoi afective, intelectuale sau spirituale).
Resursele economice constau în totalitatea elementelor care p ot fi
utilizate pentru producerea și obținerea de bunuri economice . Omenirea a
progresat enorm pe linia cunoașterii și atragerii de noi resurse. Deși în mod
absolut, resursele au sporit și s -au diversificat continuu, ele au rămas limitate în
raport de creș terea și diversificarea nevoilor.
Strict legată de această problemă apare și noțiunea de stoc de resurse.
Pentru ca o materie primă să fie folosită trebuie să existe o tehnologie care să
permită utilizarea ei. Mai mult, materia primă respectivă trebuie să fie
disponibilă la un cost acceptabil. Un exemplu clasic est cel al radiului care a
existat cu mult timp înainte de a fi descoperit de Marie Curie, dar a trebuit să se
aștepte mai mulți ani până să devină o resursă și pentru oameni.
Raritatea resurselor este starea de tensiune dintre resursele
economice ce sunt limitate și nevoile nelimitate ce trebuie satisfăcute cu

 Microecon omie 

24 ajutorul lor. Raritatea resurselor și respectiv a bunurilor economice reprezintă
o caracteristică generală a economiei, o lege a ei.
Legea r arității exprimă relația dintre resurse și nevoi, potrivit căreia
volumul, structura și calitatea resurselor se modifică mai lent decât volumul,
structura și intensitatea nevoilor umane. Există astfel o stare de tensiune între
nevoile nelimitate resimțit e de către oameni și bunurile economice, care
rămân limitate.

1.3. Metode de cercetare și tehnici de analiză economică

Evoluția științei a arătat că nu există o metodă științifică universală.
Cercetarea științifică are o serie de principii general valabile, însă etapele de
cercetare și tehnicile de analiză trebuie adaptate și concepute potrivit naturii și
trăsăturilor caracteristice fiecărei științe.
Având în vedere cele afirmate și unanim recunoscute și în cazul științei
economice sunt întâlnite mai multe variante de abordare a analizei. O primă
variantă este cea de tip fizico -mecanicist (întâlnită cu precădere la clasici și
neoclasici). Aceasta privește fenomenul economic ca un fenomen fizic și
urmărește să identifice legi și principii identice cu cele din fizică. Astfel,
conform celor susținute agentul economic este privit ca o mărime invariabilă și
atunci comportamentul său este o valoare dată.
Acest tip de abordare a problematicii economice s –a dorit să aducă
rigoare și precizie în cercetarea științific ă. Cele mai însemnate progrese
referitoare la acest tip de abordare sunt observabile mai ales în domeniul
microeconomic.
A doua variantă de abordare este cea biologico –organicistă . Acest
mod de abordare identifică fenomenul economic cu unul biologic, ce are
caracteristici specifice materiei vii. În aceste condiții agentul economic nu mai
este privit atât de încorsetat ca în modelele matematice întâlnite în tipul
precedent de abordare.
Acest tip de abordare se referă doar la forma de manifestare. Motivul
este dat de faptul că ritmul de evoluție a fenomenelor economice este mai alert
decât al celor biologice.
Ținând cont de o analiză a celor două tipuri de abordare se remarcă o
serie de neajunsuri ale ambelor variante. A apărut o nouă variantă de abordare,
cea de tip psiho -sociologic , care urmărește înlăturarea acestor neajunsuri.
Acest nou tip de abordare privește omul (agentul economic) concomitent
subiect și obiect, observator și observat.

 Microecon omie 

25 Așadar, teoria economică are capacitatea de a transforma
comport amentul agenților economici, care la rândul lor au puterea de a
transforma realitatea potrivit înțelegerii și acțiunii lor. Este vorba de
manifestarea efectului Edip. Adică, anunțarea unor măsuri ce urmează a fi luate
de către decidenți determină o modific are a datelor pe care se fundamentează
anticipările și planurile inițiale putând duce la schimbarea acestora.
În concluzie, s -a dovedit că abordarea fenomenelor economice nu se
poate limita doar la una cantitativă, se impune luarea în considerare și a
aspectelor calitative (a factorilor subiectivi, psihologici).
Economia studiază modul în care oamenii decid să utilizeze resursele
productive rare sau limitate în vederea creării de bunuri sau servicii variate spre
a le repartiza pentru scopuri de consum înt re diferiți membri ai societății.
La baza întregului mecanism de acțiune al legilor se poate spune că stă
legătura dintre producție și consum. Aceasta este forța motrice determinantă,
hotărâtoare, impulsul și scopul final al acțiunii umane, cea care -i pune în
mișcare pe oameni și o dată cu aceasta și acțiunea legilor economice. Nu se
poate vorbi, de pildă, de legea cererii și ofertei, dacă, în prealabil, nu se ia în
considerare acțiunea oamenilor îndreptată spre satisfacerea unor trebuințe de
consum.
Afirma rea economiei ca știință autonomă presupune pe lângă obiectul
propriu de studiu și o metodă proprie de cercetare. În domeniul economic,
metoda reprezintă un ansamblu de principii, procese și tehnici de cercetare
care au rolul de a contribui la o extindere a cunoașterii științifice și la
rezolvarea cu eficiență a problemelor cu caracter economic. Metoda în general
poate fi definită într -un dublu sens: ca metodă de cercetare și ca metodă de
expunere a rezultatelor cercetării.
Metoda cuprinde ansamblul co ncepțiilor și procedeelor de investigație
a obiectului științei economice.
Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul științei economice
sunt:
Abstractizarea – reprezintă acel procedeu de cercetare a fenomenelor și
proceselor economice care ia în con siderare ceea ce este esențial, făcându -se
abstracție de unele fapte, aspecte care sunt nesemnificative în cunoașterea
esenței;
Inducția – reprezintă acel procedeu de cercetare în care se pornește de la fapte
reale spre gândirea abstractă, generalizarea ș tiințifică (de la particular spre
general);

 Microecon omie 

26 Deducția – reprezintă acel procedeu de cercetare în care se pornește de la
generalizare spre faptele concrete (de la general spre particular);
Metoda istorică – presupune luarea în considerare a faptelor, a real ităților în
desfășurarea lor istorică, chiar dacă nu întotdeauna ele se suprapun cu logica
mișcării economice.
Analiza este metoda de cercetare și studiere a fenomenelor și
proceselor obiective caracterizată prin descompunerea lor în părți componente
sau c onstitutive. Analiza permite dezvăluirea elementului comun al multiplelor
manifestări ale realității. Prin rezultatele analizei se creează posibilitatea de
ridicare a cunoașterii fenomenelor de la singular la general, de la concret la
abstract. Din acest m otiv, analiza se consideră a fi etapa premergătoare
sintezei.
Analiza economică poate fi clasificată în :
analiză pozitivă – care explică faptele și comportamentele așa cum
sunt ele la momentul respectiv. Deci, atunci când se are în vedere o abordare de
tip pozitiv judecățile de valoare ale economistului se elimină (a se vedea și
economie pozitivă);
analiză normativă – care stabilește norme, reguli de comportament
definind ceea ce trebuie să fie, ea apare drept consecință logică a cunoașterii
pozitive (a se vedea și economie normativă);
analiză cantitativă – presupune determinări cantitative, măsurarea,
cuantificarea, în expresie bănească și în unități naturale a cheltuielilor și a
rezultatelor activității economice;
analiză calitativă – care presupun e determinarea calitativă a
activității economice;
analiză statică – analiza realizată la un moment dat, fără să se ia în
considerare timpul;
analiză dinamică – analiza realizată luând în considerare timpul;
analiză static -comparativă – analiza realiza tă prin compararea a
două sau mai multe perioade.
Deși analiza reprezintă actul cel mai important în procesul de cercetare
ea trebuie să fie completată cu sinteza , care înseamnă cunoaștere pe baza
reunirii logice a elementelor rezultate din analiză, stabil ind și conexiunile
dintre ele, duce la concretizarea generalului.
O mare însemnătate în fundamentarea cercetării și aplicarea în practică
a concluziilor și rezultatelor cercetării îl are experimentul economic . El tratează
o serie de măsuri în vederea perfe cționării organizării și gestiunii la nivelul
firmei sau ramurii verificând oportunitatea și eficacitatea aplicării lor. Gândirea

 Microecon omie 

27 economică, științifică trebuie să se reflecte în actele de guvernare, în politica
economică, în comportamentul diferiților age nți economici.
A apărut și s -a dezvoltat o metodă nouă, economia experimentală .
Aceasta presupune conceperea și realizarea de experiențe în cadrul cărora
oameni sau animale interacționează într -un mediu controlat. După aceea se
observă și se studiază eve nimentele produse pentru a determina o legătură între
variabilele analizate pentru a confirma sau infirma, pentru a susține o idee ori
chiar pentru a se determina o lege.
Economia experimentală reunește experiențe realizate în lumea reală în
mărimea natur ală a economiei, cât și în lumea reală în miniatură, în laborator.
Se impune distincția acesteia de econometrie care analizează
evenimentele inopinate, întâmplătoare ce compun actualitatea economico –
socială și istoria, dar și de exercițiile de simulare, care reproduc artificial
funcționarea unui sistem economic teoretic cu ajutorul unui program
informatic.
Modelarea economică este o metodă de cercetare a fenomenelor și
proceselor economice bazată pe folosirea modelelor ca o reproducere
schematică a inter dependențelor dintre diferitele laturi ale proceselor sau
fenomenelor studiate. Modelarea economică apelează de regulă la modele
matematice în care interdependențele economice sunt exprimate sub forma
unor funcții matematice. Orice model economico -matemati c are în structura sa:
– o funcție obiectiv , care formalizată poate fi o funcție de minim
(minimizarea costurilor), de maxim(maximizarea profitului) sau de echilibru
(echilibrul pieței);
– restricțiile tehnico -economice care sub forma unor funcții matemati ce
exprimă condițiile în care trebuie să se realizeze funcția obiectiv (de exemplu,
restricțiile bugetare de care un consumator trebuie să țină cont în alegerea
combinației optime de consum);
– restricțiile logico -matematice ce rezultă din formalizarea
interdependențelor economice prin prisma naturii variabilelor modelului.
La construcția unui model trebuie avute în vedere răspunsurile la trei
întrebări importante: Care este utilitatea modelului?; care este domeniul lui de
valabilitate?; care este precizia dorită?.
Realizarea unui model este un proces complex, ce necesită cunoașterea
aprofundată a fenomenului studiat. Aceasta presupune stabilirea corectă a
structurii sale astfel încât modelul propus să -și atingă scopul. Pe lângă acestea
trebuie eliminat complet subiectivismul în interpretarea rezultatelor.
Teoriile economice sunt în general extinderi ale ideii conform căreia
agenții economici individuali (producători, consumatori) întreprind acțiuni în

 Microecon omie 

28 vederea atingerii unui avantaj net. Pentru cercetare a fenomenului economic
sunt necesare o serie de operațiuni de abstractizare: observarea, explicația,
predicția și previziunea .
Cu privire la observare trebuie să se țină cont de forma activităților
economice: unele dintre ele pot fi exprimate cu ajutorul unor valori numerice
(producția, consumul, ocuparea forței de muncă, șomajul ș.a.), iar altele pot fi
doar descrise (comportmentul de consum al populației) și în acest caz este
vorba de fenomenele calitative.
Explicația este cea prin care se urmărește elab orarea unor relații
funcționale între fenomenele economice având ca finalitate dezvăluirea unor
legi economice, construirea unor modele economice.
Predicțiile unei teorii sunt afirsmațiile ce pot fi deduse din teoria
respectivă. Predicția științifică este o afirmație condiționată. Aceasta este de
forma: dacă se for întreprinde anumite acțiuni atunci se vor produce anumite
evenimente.
Previziunile se referă la prezicerea viitorului prin descoperirea unei
relații între variabilele economice viitoare cu varia bilele observate la momentul
prezent.
Analiza teoretică permite explicarea fenomenelor și elaborarea unor
previziuni privind dinamica ecnomiei. Cu siguranță fiecare știință are o
capacitate previzională. De asemenea, se impune o delimitare între predicția
condiționată și previziune.
Raționamentul economic este o componentă importantă a gândirii și a
acțiunilor economice care presupune o bună capacitate de a înțelege și a sesiza
legături, interdependențe ce se stabilesc între fenomenele (elemente, legături ce
se stabilesc în economie fiind direct sesisabile de către oameni), procesele
economice (înlănțuire ordonată a diferitelor etape/stadiiale unei operațiuni
economice), de a lua în calcul și dea ionterpreta coerent efectele, de a le evalua
a priori în vede rea adoptării unei decizii optime.
Caracterul științific al unui raționament economic presupune:
1. Respectarea clauzei caeteris – paribus (expresie în limba latină care se
traduce "celelalte lucruri rămân neschimbate" ). Legile economice sunt enunțate
în condiții de caeteris paribus. Adică se urmărește cum se modifică variabila
dependentă ca urmare a influenței exercitate de o singură variabilă
independentă, celelalte variabile s e consideră că nu se modifică, rămân
constante.
De exemplu, legea cererii arată existența unei relații inverse (negative)
între prețul unui bun și cantitatea cerută din bunul respectiv. Astfel, se
urmărește cum variază variabila dependentă (cantitatea cerută din bunul

 Microecon omie 

29 respectiv) ca urmare a modificării unei singure variabile independente (prețul
bunului), celelalte variabile independente (cum ar fi venitul consumatorului).
2. Evitarea erorilor de cauzalitate și de compoziție
3. Evitarea subiectivismului în interpretarea rezultatelor.

1.4. Piața și comportamentul economic. Decizii, risc și
incertitudine

Piața poate fi definită ca locul de întâlnire a ofertelor și a cererilor
pentru un bun sau serviciu. Așadar, conceptul de piață are în vedere orice
situație de schimb. Cu toată diversitatea, eterogenitatea bunurilor ce fac
obiectul schimbului, ofertele și cererile trebuie să se întâlnească într -un spațiu
bine delimitat sau prin intermediul unor mijloace de comunicare. Termenul de
economie de piață acoperă toate a ceste tranzacții.
În accepțiunea curentă economiei de piață îi este asimilată proprietatea
privată asupra mijloacelor de producție. Pentru ca să aibă loc schimburi și
pentru ca nevoile să fie satisfăcute corespunzător, trebuie să existe un sistem
regulator . În cazul economiei de piață acest sistem are la bază mecanismul
prețurilor și concurența dintre agenții economici. În economiile de piață
concurențiale, oamenii fac alegeri ce reflectă preferințele lor, iar întreprinderile
trebuie să producă bunurile cer ute de consumatori la un cost cât mai mic cu
putință.
Problemele la care trebuie găsită rezolvare pot fi sintetizate în
următoarele trei întrebări:
1. Ce bunuri trebuie produse și în ce cantități?
Dacă întreprinzătorii doresc să obțină beneficii maxime atunc i trebuie să se
orienteze spre produsele/serviciile căutate de consumatori. Aceștia își exprimă
preferințele prin modul, produsele pentru care își cheltuiesc veniturile. Deci, ei
indică bunurile și cantitățile din aceste bunuri ce trebuie produse și, impli cit
modul în care trebuie utilizare resursele economice disponibile.
2. Cum ar trebui produse bunurile?
La această întrebare răspund producătorii care pentru a obține profit caută să
furnizeze produsele solicitate de consumatori la un preț cât mai scăzut, ad ică
producerea de bunuri cu costuri cât mai scăzute, ceea cee implică substituirea
factorilor scumpi cu resurse productive mai ieftine.
3. Pentru cine trebuie produse bunurile?
Răspunsul poate fi căutat și găsit pe piețele factorilor de producție pentru că
plățile făcute de întreprinderi pentru procurarea factorilor folosiți reprezintă

 Microecon omie 

30 venituri pentru posesorii lor (muncitori, depunători, proprietari), care până la
urmă sunt tot consumatori. Se poate conchide că atribuirea bunurilor produse
reflectă repartiți a veniturilor3.
Până la urmă problema centrală se referă la coordonarea activităților
unei multitudini de agenți economici ce acționează autonom, în funcție de
propriile interese. La această problemă se răspunde, fie cu planul , fie cu piața.
După cum am r emarcat știința economică a apărut și s -a dezvoltat
pornind de la problema majoră determinată de starea de tensiune dintre nevoile
nelimitate și resursele limitate. Creșterea și diversificarea nevoilor umane, în
condițiile manifestării legii rarității au o bligat oamenii să se adapteze în funcție
de timp și loc, să aleagă dintre multiple alternative de folosire a resurselor rare
pe cea care permite obținerea de bunuri cât mai multe și de calitate
corespunzătoare.
Decizia subiecților în folosirea resurselor pentru satisfacerea nevoilor
presupune opțiune și/sau alegere .
Raritatea resurselor implică în permanență alegeri : alegerea produselor
(ce să producem?), a tehnicilor de producție (cum să producem?), a
destinatarilor bunurilor (pentru cine să producem?), a momentului producției
(când să producem?); economia este, în mod fundamental, știința alegerilor în
prezența rarității .
Alegerea dintre diferitele variante a celei optime se realizează
respectându -se anumite principii generale de raționalitate și de efic iență.
Aceste alegeri necesită o metodă particulară: economia consideră că aceste
alegeri sunt înainte de toate de ordin individual, ele se realizează comparând
costurile și avantajele, raportul efort -efect, căci orice decizie are o dimensiune
negativă și o dimensiune pozitivă. Raționamentul se poartă asupra ultimei
unități (raționament marginal) pe care agenții economici pot să -l efectueze:
există un interes în a produce o unitate suplimentară? Răspunsul depinde de
costul suplimentar (costul marginal), ca și de venitul sperat (venitul marginal):
se produce o unitate suplimentară dacă venitul marginal este superior costului
marginal. La fel se raționează și pentru consumator (care poate compara
utilitatea și prețul).
Acțiunea legii rarității resurselor impun e o utilizare mai rațională și
eficientă a resurselor, ca un principiu general al oricărei economii. Pornind de
la interesul indivizilor, în condiții de raritate a resurselor, știința economică a
formulat anumite principii după care se manifestă comportam entul acestora,
principii formulate astfel:

3 *** – Dicționar de științe economice, Editura ARC, Chișinău, 2006, p. 653;

 Microecon omie 

31 a. principiul raționalității – ce exprimă faptul că de regulă agenții
economici (producători sau consumatori) acționează în mod conștient
potrivit propriilor interese.
b. principiul eficienței – exprimă forma concretă a viabilității unei
activități economice prin care agenții economici se asigură că mărimea
satisfacției justifică sacrificiul făcut pentru obținerea ei.
c. principiul optimalității – presupune ca producătorii și consumatorii să
aleagă cea mai bună alternativ ă pentru atingerea scopului propus,
tradusă: fie prin maxim de avantaje cu aceleași eforturi, fie prin minim
de eforturi pentru a obține aceleași efecte.
Raritatea resurselor face ca orice alegere efectuată de agenții economici
să însemne, în același timp, sacrificarea unor șanse potențiale. De pildă, dacă o
familie alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea
nevoilor de hrană, atunci, în mod obligatoriu, îi rămân mai puține pentru cele
instructiv – educaționale. Un alt exemplu: orice opțiune a studenților de a
studia o oră în plus înseamnă renunțarea la oportunitatea de a se uita la un
serial de televiziune, de a se plimba cu ființa iubită sau de a asculta împreună
muzică, de a citi un roman sau de a juca fotbal cu prietenii. De oarece există
atât de multe alternative, se pune întrebarea care dintre ele va fi luată în
considerare pentru a afla cât a costat o oră în plus de studiu. În primul rând,
nimeni altcineva nu va putea da un răspuns, deoarece doar studenții pot, în mod
subie ctiv, să dea o valoare oportunității sacrificate. Aceasta înseamnă că numai
ei pot determina următoarea alternativă optimă, cu valoarea cea mai ridicată, pe
care a trebuit să o sacrifice pentru o oră în plus de microeconomie. Deci,
personal vor face o esti mare subiectivă a valorii anticipate a următoarei
alternative optime. Valoarea alternativei optime poartă denumirea de cost de
oportunitate.
Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea (costul)
bunurilor alternative sacrificate pentru a alege u n anumit bun pentru a fi produs
sau consumat. Costul alegerii este costul (valoarea) unei activități măsurate în
termenii celei mai bune alternative sacrificate. Calculul costului de oportunitate
presupune:
a) determinarea creșterii cantității bunului X (
 X);
b) determinarea mărimii reducerii bunului Y (
 Y);
c) raportarea cantității din bunul la care se renunță la cantitatea
câștigată (
 Y/
 X). Pentru a opera cu numere p ozitive, deoarece întotdeauna

Y este negativ, se adaugă semnul minus în fața raportului. Costul de
oportunitate se exprimă prin relația:

 Microecon omie 

32
XYC0
Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea
venitului (în procesul de consum), cât și în procesul de utilizare a resurselor
economice (în producție). În ce privește producția, costul de oportunitate al
unei unități dintr -un anumit bun care se obține în plus, se exprimă prin
cantitatea dintr -un alt bun la care s -a renunțat.
Pentru a se găsi alegerea rațională se ține seama de decalajul între
dezirabil și posibil. Indiferent de felul operațiunii economice, principiul
respectiv presupune, fie căutarea maximizării utilității (satisfacție,
productivitat e, rentabilitate, remunerație), fie minimizarea efortului (intrări de
factori, renunțări, disponibilități bănești plasate).
Alegerea dintre alternativele posibile are și consecințe sociale și de
aceea, pentru ca ea să poată fi apreciată ca rațională, agenț ii economici trebuie
să țină seama de risipa de resurse rare și scumpe, de inechitățile pe care le
poate provoca o anumită alegere, de efectele poluante ale unor producții
considerate rentabile.

Curba (frontiera) posibilităților de producție
În cercetarea posibilităților alternative de a produce se folosește
instrumentul curba (frontiera) posibilităților de producție.
Frontiera posibilităților de producție exprimă volumul maxim de
bunuri pe care economia poate să le producă utilizând integral și eficient t oate
resursele disponibile la un moment dat . Frontiera traduce un arbitraj: o
cantitate superioară dintr -un bun implică o cantitate inferioară dintr -un altul.

 Microecon omie 

33

Fig. 1.1. Curba (frontiera) posibilităților de producție

Curba posibili tăților de producție reprezentată de fig.1.1. descrie
diferitele combinații dintre două tipuri de bunuri având în vedere următoarele
patru prezumții:
1. toate resursele productive ale economiei sunt utilizate în mod
complet;
2. în cadrul economiei există doar do uă grupe de bunuri (de consum și
de investiții);
3. resursele utilizate în producție sunt interschimbabile;
4. economia este luată în considerare pe o perioadă scurtă de timp.
Panta curbei are o înclinație negativă, deoarece într -o economie, prin
folosirea depli nă și eficientă a resurselor, se poate produce mai mult dintr -un
bun doar dacă se produce mai puțin din celălalt bun.
Șansa sacrificată de producere a unei anumite cantități de bunuri de
investiții reprezintă costul de oportunitate al sporirii cu o unitate a bunurilor de
consum. Punctele precum A, B, C, D, E reflectă folosirea eficientă (și integrală
– a se vedea prezumțiile) a resurselor de care se dispune (la un moment dat – a
se vedea prezumțiile). Punctele precum H, situate în afara frontierei, sunt
inaccesibile pe termen scurt și formează zona producției imposibile . Ele
necesită mai multe resurse decât cele de care dispune economia. În schimb,
punctele precum F situate în interiorul frontierei formează zona producției
ineficiente , nefiind utilizate toat e resursele disponibile. Utilizând complet și Bunuri de consum A
B
C
D
E H
F Bunuri
de investiții

 Microecon omie 

34 eficient resursele disponibile economia poate să sporească producția și să
atingă frontiera.
Pe termen mediu sau lung, curba posibilităților de producție se poate
deplasa spre dreapta sus prin două modalități :
 pe cale extensivă, prin creșterea volumului resurselor utilizate;
 prin metode intensive, respectiv prin introducerea progresului tehnic, de
noi tehnologii și îmbunătățirea calitativă a factorilor de producție
folosiți, ceea ce va determina creșterea prod uctivității și a eficienței
economice.

Incertitudine și risc în economie
În economie , subsistemul nevoilor și subsistemul posibilităților se află
într-o permanentă interacțiune sub influența cumulată a unor factori.
Probabilitatea de a se produce un feno men sau proces economic poate fi mai
mică sau mai mare, de unde rezultă un grad mai mare de certitudine sau
incertitudine, evenimente certe sau incerte.
Riscul este asociat unui eveniment nesigur și probabil, care poate
cauza o pagubă, respectiv o pierdere , dar poate fi legat chiar de producerea
evenimentului . De regulă, analiza riscului începe cu conturarea termenului de
incertitudine.
Incertitudinea exprimă o stare de nesiguranță cu privire la viitor
determinată, fie de caracterul obiectiv, impredictibil al unui proces economic,
fie de caracterul incomplet, aproximativ al cunoștințelor existente despre acel
proces, la un moment dat. Ea se referă la nesiguranța obținerii rezultatelor
scontate în urma unei acțiuni.
În viața economică riscul se poate măsura c u ajutorul probabilităților .
Probabilitatea arată în ce măsură este posibilă producerea unui eveniment în
condiții bine determinate.
Grupele mari de riscuri în economie sunt:
a) riscul pur, accidental care se manifestă prin aceea că, urmare a unui
acciden t, a unei întâmplări, cineva poate să piardă. Forma opusă riscului pur
este riscul antreprenorial, când întreprinzătorul prin deciziile sale își asumă
riscul pierderilor.
b) riscul pieței sau comercial , exprimă incertitudini privind vânzarea
întregii prod ucții și încasarea contravalorii ei. Se explică prin faptul că
preferințele consumatorilor sunt imprevizibile, veniturile consumatorilor sunt
limitate. Pentru a contracara acest risc, întreprinzătorul va face cercetări de

 Microecon omie 

35 marketing, acțiuni publicitare și va organiza forme eficiente de comercializare
a mărfurilor.
c) riscul de inovație sau tehnologic , în condițiile în care există o
anumită incertitudine privind investițiile realizate în domeniul tehnic și
științific.
d) riscul speculativ , în care subiecții economici au atât posibilitatea de a
pierde, cât și pe cea de a câștiga; se manifestă în legătură cu operațiunile la
termen de la bursele de mărfuri și valori.
e) risc de neplată sau de insolvabilitate a unei firme aflată pe punctul de
a da faliment. Dacă posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai
mare, riscul este mai mic și rata dobânzii este mai mică. Cu cât posibilitatea
returnării capitalului împrumutat este mai mică, riscul este mai mare și rata
dobânzii este mai mare. Acest risc la nive l mondoeconomic se manifestă ca
risc de țară existând posibilitatea ca o țară debitoare să nu poată restitui
împrumuturile către creditorii ei, de regulă organisme financiar -bancare
internaționale.
f) riscul social -politic , provocat de evenimente sociale s au politice, care
perturbă viața oamenilor. Este vorba despre evenimente sociale majore ce pot
afecta viața unei familii (situațiile de criză din economie, șomajul, etc.) sau
fenomene politice deosebite ce afectează societatea în ansamblul ei
(determinate de acțiuni politice sau militare: revolte, războaie, revoluții).

Distincția risc/incertitudine
În teoria economică adesea se justifică politicile de reducere a riscului
prin aversiunea față de risc. În general, un agent care prezintă aversiune față de
risc, crește cheltuielile de prevenire a riscului proporțional cu riscul scontat.
Distincția clasică risc/incertitudine a fost introdusă de către Knight în
1921. Un risc este astfel caracterizat prin precizia legii sale de probabilitate. De
exemplu, dacă se joacă la ruletă într -un cazino, probabilitatea de a obține
culoarea roșie este de 18 șanse din 37. Altfel spus, riscul de a pierde dacă s -a
mizat pe culoarea roșie este de 19 din 37. Incertitudinea , din contră, trebuie să
fie radical diferențiată de riscu rile calculabile: în acest caz nu există o bază
științifică care să permită măsurarea sa.
Astfel, un risc este în general asigurabil, pentru că este cuantificabil.
Este de asemenea ușor de determinat nivelul optim de prevenire a riscului pe
principiul une i analize cost/beneficiu standard. În schimb, în situație de
incertitudine, lipsa unor legi obiective de probabilitate generează o anumită
dificultate în determinarea demersului care trebuie să fie urmat. Când există

 Microecon omie 

36 incertitudine în sensul definiției lui Knight, arta de a conduce nu se mai
limitează la a analiza costurile și beneficiile unei strategii riscante într -un
orizont de timp închis. Decidenții trebuie să facă previziuni pe termen foarte
lung încercând să ia în considerare în elaborarea previziunil or lor ceea ce este
incert sau încă necunoscut. În sinteză, putem spune că riscul reprezintă pentru
prevenire ceea ce reprezintă incertitudinea pentru precauție.
Cu toate acestea, conform teoriei axiomatice a deciziei luate în condiții
incerte , așa cum o p rezintă Savage, distincția între risc și incertitudine este
destul de neclară. Argumentul de bază este următorul: chiar în exemplul
referitor la ruletă, unde a atribui o lege de probabilitate părea un lucru fezabil, o
asemenea posibilitate este de fapt ilu zorie. Acest lucru ar fi valabil numai în
condițiile în care ruleta nu ar fi trucată, condiție de care nu putem fi siguri
niciodată. Orice alegere de distribuție a probabilității este deci subiectivă.
Decidenții nu se află de fapt niciodată într -un mediu d e risc în sensul lui
Knight, ci întotdeauna într -un mediu caracterizat prin incertitudine .
Incertitudinea științifică se distinge de riscul pur, risc inerent naturii,
tocmai prin această capacitate de a se resorbi, chiar dacă ea nu se resoarbe
întotdeauna. Pe scurt, riscul pur este ceea ce rămâne când a dispărut orice
incertitudine științifică.
Dacă se vorbește despre „cunoștințele științifice ale momentului”,
principiul precauției face explicit referire la faptul că știința va progresa
probabil în viitor și ne pune în gardă. Nu trebuie să rămânem pasivi în fața
pericolelor potențiale care amenință societatea, dar nu trebuie nici să luăm
decizii în prezent, care s -ar dovedi irevocabile în viitor . Decizia actuală
trebuie să fie considerată drept prima dintr -o secvență de decizii optimale,
următoarele fiind soluții ale problemelor viitoare, contingente „stărilor viitoare
ale lumii” ce se vor revela progresiv.
Incertitudini care se rezolvă diferit în timp trebuie să fie abordate în
mod diferit. În economie , este un fapt recunoscut că o strategie dinamică
eficientă de gestionare a incertitudinilor este influențată, ex ante, de o
anticipare a progreselor cunoștințelor privitoare la aceste incertitudini .
Se impune o demarcație între prevenire și precauție. În timp ce
prevenirea vizează gestionarea riscurilor, precauția vizează să gestioneze
încercarea de informare. Precauția se naște din decalajul temporal între
necesitatea imediată de acțiune și momentul în care cunoștințele noastre
științifice se vor modifica. Ea integrează evoluția de noi cunoștințe care va face
ca acțiunile prezente să intre în conflict cu acțiunile viitoare.
În situațiile potențial grave și ireversibile, principiul precauției servește
drept ghid celor care iau decizii și care trebuie să antici peze în mod necesar

 Microecon omie 

37 progresul științei. Nivelul de cunoștințe superior pe care -l va atinge societatea
riscă într -adevăr să dezvăluie nocivitatea alegerilor lor. Principiul precauției
propune, privilegind prevenirea, minimizarea riscului de luare în prezent a unor
decizii necorespunzătoare. Interpretarea principiului precauției este deci
următoarea: cu cât incertitudinea științifică inițială este mai puternică și există
un risc de schimbare a percepției, cu atât este mai necesară o atitudine de
prevenire.

 Microecon omie 

38

 Microecon omie 

39
Capitolul 2. ELEMENTELE FUNDAMENTALE ALE
CERERII

Autori:
Cismaș Laura
Sîrghi Nicoleta
Vădăsan Ioana

2.1. Definirea cererii. Modelul cererii

2.2. Legea general ă a cererii. Factorii determin anți
ai cererii

2.3. Func țiile de cerere

2.4. Elasticitatea cererii

2.5. De la cererea individual ă la cererea pie ței

2.6. Efectele de venit si de subs titu ție. Surplusul
consumatorului

 Microecon omie 

40

 Microecon omie 

41 Economia de piață se găsește într-un permanent proces de evoluție.
Microeconomia dispune de un instrument deosebit de eficient pentru explicarea
schimbărilor care apar în mediul economic. Acest instrument poartă numele de
teorie a cererii și a ofertei. Ea evidențiază modul în care pre ferințele
consumatorilor determină nivelul cererii pentru diverse mărfuri, precum și
faptul că costurile cu care operează firmele stau la baza ofertei de mărfuri.
Acest lucru este valabil pentru orice produs modificarea cererii și ofertei
determină schimbă ri în nivelul producției și al prețurilor. În acest capitol vom
prezenta noțiunile de bază cu privire la cerere și ofertă și vom vedea cum
funcționează acestea pentru anumite mărfuri.

2.1. Definirea cererii. Modelul cererii

Într-o exprimare aproximativă și generală, cererea reprezintă cantitatea
dintr -un bun sau serviciu pe care agenții economici, în calitatea lor de
consumatori sunt dispuși să o cumpere la un anumit preț.
Între prețul de piață al unui bun și cantitatea cerută din acel bun există
o relați e bine definită, în ipoteza că celelalte condiții sunt neschimbate.
Această relație existentă între preț și cantitatea achiziționată poartă numele de
model sau curbă a cererii .
Afirmația precedentă are o importanț ă deosebită căci ea ne spune
cădacă știm prețul produsului, putem ști și câți consumatori îl vor cere.
În economia de piață, cantitatea de mărfuri cumpărată depinde de prețul
acestora. Cu cât prețul este mai mare, cu atât cantitatea pe care cumpărătorii
sunt dispuși să o achiziționeze va fi mai m ică. Cu cât prețul pieței este mai mic,
cu atât va fi mai mare cantitatea cumpărată.
Reprezentarea grafică a modelului cererii poartă denumirea de curbă a
cererii. O astfel de curbă este redată în figura 2.1 unde, pe axa orizontală, avem
reprezentată canti tatea de bunul A cerută, iar pe axa verticală, prețul produsului
respectiv.

 Microecon omie 

42

Fig.2.1. Curba cererii cu pantă descendentă

Se observă că între cantitate și preț există o relație invers
proporțională : când Q crește, P scade. Curba respectivă are o pantă
descendentă, orientată de la nord -vest spre sud -est. Legea cererii este expresia
cererii tipice , normale.
Realitatea dovedește însă că există și situații în care comportamentul
consumatorilor se abate de la regula generală, sub infl uența anumitor factori. În
acest caz, comportamentul lor își regăsește expresia în cererea atipică sau
anormală. Se consideră că o cererea atipică poate fi determinată de: efectul de
anticipare, efectul de venit, efectul de demonstrație sau de snobism, efectul de
informare incompletă.
Deși în general evoluția cererii în funcție de modificarea prețului este în
raport invers, există și posibilitatea unei influențe pozitive a prețului asupra
cererii, ceea ce poate însemna manifestarea anumitor excepții de la legea
cererii. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situații:
a) efectul de anticipare se manifestă atunci când se anticipează o
creștere a prețului unui bun și ca urmare va crește și cantitatea cerută din bunul
respectiv. În e sență, acest comportament urmărește păstrarea puterii de
cumpărare în viitor, în condițiile în care prețul bunului ar crește conform
anticipării.
b) efectul de venit se manifestă atunci când o reducere a prețului unui
bun nu atrage după sine creșterea ca ntității cerute din bunul respectiv. Un
asemenea comportament poate fi explicat fie prin corelație cu gradul de
satisfacere al nevoii, fie prin natura bunurilor. O Q 1 Q2 Q3 Q P

P1

P2

P3

 Microecon omie 

43 c) efectul de snobism ce se manifestă în cazul unor consumatori care
doresc să demonstreze prin obiceiurile de consum că aparțin unei categorii
sociale superioare și achiziționează bunuri din ce în ce mai scumpe. În acest
caz se cumpără unele bunuri pentru prețul lor ridicat, pentru a impresiona cu
puterea de cumpărare manifestată.
d) efectul de informare incompletă. În lipsa unor informații mai bune,
calitatea unor produse este apreciată după preț. Un preț mai ridicat pare a
indica o calitate superioară. Există, însă, situații în care bunuri de aceeași
calitate au prețuri diferite și c ererea este mai mare pentru cele mai scumpe;
e) o formă de cerere atipică se manifestă și în cazul “paradoxului
Giffen”. Familiile paupere alocă cea mai mare parte din venit pentru
achiziționarea alimentelor de bază. Creșterea prețului pentru aceste produse are
ca efect, sporirea și nu scăderea cererii pentru ele. Cererea scade pentru alte
bunuri, considerate a fi mai scumpe.
Un alt aspect ce trebuie reținut îl reprezintă faptul că cererea și
cantitatea cerută reprezintă noțiuni distincte. Cererea e ste întotdeauna un șir
de prețuri și un șir de cantități pe care consumatorii potențiali ar dori să le
cumpere la prețurile respective.
O deplasare de -a lungul curbei reprezintă o modificare a cantității
cerute și nu o modificare a cererii. Cantitatea cer ută crește sau scade în funcție
de modificarea prețului care scade sau crește, însă cererea va fi neschimbată
deoarece cererea este reprezentată de întreaga curbă (precum în tabelul 2.1. și
figura 2.2.).

Tabelul 2.1. Deplasarea de -a
Lungul curbei cererii din bunul A
Prețul
(mii
lei/buc.) Cantitatea
cerută
din bunul A
50 1
40 2
30 3
20 4
10 5

Fig.2.2. Deplasarea de -a lungul curbei cererii pieței creșterea cantității cerute
1 2 3 4 5 scăderea cantității cerute
Q 50

40

30

20

10
P

 Microecon omie 

44
Deplasarea curbei cererii pentru un bun are loc atunci când o cantitate
mai mare sau mai mică va fi cerută la fiecare din prețurile posibile (la același
nivel al prețului avem o cerere mai mare sau mai mică).

Tabelul 2.2. Deplasarea curbei cererii
Prețul
(mii
lei/buc.) Cererea
inițială de
bunul A
(Co) Creșterea
cererii din
bunul A (C 1) Scăderea
cererii
din bunul A
(C2)
50 1 2 0
40 2 3 1
30 3 4 2
20 4 5 3
10 5 6 4

Fig.2.3.Deplasarea curbei cererii pentru un bun

Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este
rezultatul schimbării unor factori economici și extraeconomici denumiți
condiții ale cererii cum sunt: modificarea veniturilor bănești ale
consumatorului, modificarea nivelului prețului altor bunuri, modificarea
numărului de cumpăr ători, modificarea gusturilor (preferințelor)
consumatorilor, previziunii privind evoluția prețurilor și veniturilor,
posibilitățile de substituire a bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut etc.
Toți acești factori se combină pentru a determina cererea pentru un anu mit bun 50

40

30

20

10
P
0 1 2 3 4 5 6 Q C2 C0 C1

 Microecon omie 

45 precum și relația ce se stabilește între modificarea prețului și ceea a cantității
cerute.
În mod normal, modificarea venitului antrenează deplasarea curbei
cererii spre dreapta sau spre stânga după cum venitul crește sau scade. La
rândul ei, o modificare a prețurilor altor bunuri este o sursă de schimbare a
cererii. În acest caz, însă situația este diferită după cum bunurile sunt
substitu ibile sau complementare. Dacă bunurile sunt substituibile între
modificarea prețului la bunul A și evoluți a cererii la bunul B există o relație
pozitivă. În cazul bunurilor complementare relația este negativă.

2.2. Legea generală a cererii. Factorii determinanți ai cererii

Legea cererii descrescătoare poate fi enunțată astfel: dacă prețul unei
mărfi scade (iar ceilalți factori rămân neschimbați), cumpărătorii tind să
achiziționeze o cantitate mai mare din marfa respectivă. În mod similar, dacă
prețul creste, ceilalți factori rămânând neschimbați, cantitatea cerută scade.
Legea a fost testată empiric și ver ificată practic pentru toate mărfurile –
benzină, mașini , medicamente, fulgi de porumb, etc.
În cadrul teoriei economice s -a formulat ideea după care cererea este
supusă influenței a trei factori principali , și anume: nevoia socială, veniturile
consumator ilor și prețul mărfurilor, la aceștia adăugându -se și alții.
Nevoile reprezintă acel factor care în fond declanșează comportamentul
consumatorului. Din punct de vedere fiziologic, nevoia este considerată ca o
stare de tensiune provenind dintr -o tendință a organismului de a restabili
echilibrul în funcționarea fiziologică.
Dar nevoia nu este numai de natură fiziologică (primară), ci și socială
(nevoia – obligație) sau răspunsul la un impuls de ordin sentimental (nevoie
afectivă) sau realizarea unei aspirații conștiente sau nu (nevoie – aspirație).
Ceea ce ne interesează pe noi sunt însă nevoile care își găsesc satisfacție în
produse și servicii.
Nevoile oamenilor sunt în principiu nelimitate și atât de variate, încât
orice încercare de enumerare a lor devine problematică. Pe de altă parte,
bunurile destinate satisfacerii nevoilor, departe de a provoca saturația,
generează alte nevoi.
Nevoile fac ca cererea să fie atât un act calculat și rațional, dar și un act
condiționat. În primul caz, privită drept un act c alculat și rațional, cererea se
află într -un raport direct proporțional cu nevoile existente în societate pentru un
anumit produs sau serviciu. În al doilea caz, privită ca un act condiționat,

 Microecon omie 

46 cererea este influențată de mediul în care se manifestă, ca de exemplu cererea
prin imitație – care pornește de la considerațiile altor consumatori, sau cererea
stimulată prin informațiile oferite de către producător (publicitate, modă etc.).
În afară de nevoie în general, științele economice operează și cu
noțiunea d e nevoie solvabilă , prin care se înțelege nevoia care poate fi
acoperită cu oferta existentă . Derivată din această noțiune, cererea solvabilă
nu este altceva decât cererea pentru care consumatorii dispun de acoperirea
bănească, aceasta depinzând deci, pe d e o parte de mărimea producției, iar pe
de altă parte de nivelul veniturilor și prețurilor.
În societatea de consum cumpărătorul este rege. Astfel, prima condiție a
reușitei în afaceri este de a aprecia în mod corect nevoile consumatorilor. Orice
eroare co stă scump. În economia de piață cea care dă semnalul pornirii
producției este cererea solvabilă4.
Cererea este considerată proporțională cu nevoia atunci când se mărește
sau se micșorează exact în aceeași proporție în care variază mărimea nevoii.
Dacă cer erea crește mai rapid decât nevoia, ea are caracter progresiv, dacă
sporește mai încet decât nevoia are caracter degresiv, iar dacă scade atunci
când nevoia crește ea are caracter regresiv în raport cu nevoia.
Din cele prezentate rezultă că nevoia deși con stituie izvorul cererii, nu
se transformă automat în cerere. Pentru ca nevoia unei persoane (sau
colectivități) să se transforme în cerere este absolut necesar ca aceasta să
dispună de venituri având ca destinație acoperirea nevoii respective (prin
procura rea de bunuri). În plus, aceasta trebuie să fie dispusă să plătească prețul
solicitat de vânzători pentru bunurile respective.
Oricât de stringentă ar fi nevoia pe care un consumator o resimte și
oricât de mic ar fi prețul mărfii cu care nevoia respectivă se poate satisface, în
lipsa veniturilor nevoia nu se va transforma în cerere, actele de vânzare –
cumpărare nu se pot realiza.
Corelațiile dintre creșterea veniturilor și creșterea cheltuielilor de
consum au fost analiz ate de economistul – statistician E rnst Engel, care a
concluzionat că: pornind de la un nivel al venitului și pe baza unei anumite
creșteri a acestuia modificările diferitelor articole de cheltuieli de consum vor
înregistra următoarele ritmuri și sensuri:
 cele destinate achiziționării produsel or alimentare sporesc într -o măsură
mai mică, ceea ce înseamnă că -și reduc ponderea în totalul cheltuielilor
de consum;

4 Didier M. – Economia: Regulile jocului , Editura Humanitas, București, 1994, p. 32;

 Microecon omie 

47  cheltuielile destinate achiziționării produselor de îmbrăcăminte cresc în
aceeași proporție cu venitul, deci își mențin ponderea an terioară;
 cheltuielile cu locuința cresc în aceeași proporție cu venitul;
 cheltuielile pentru asigurarea confortului și pentru recreere cresc într -o
măsură mai mare decât crește venitul, sporindu -și ponderea în total.
Dacă nivelul de trai al consumatorilo r este scăzut sunt satisfăcute cu
prioritate nevoile cele mai urgente: hrană, îmbrăcăminte, locuință. Creșterea
nivelului de trai se repercutează în primul rând asupra bunurilor ce nu sunt
indispensabile, cum ar fi timpul liber, transporturile, concediile. Existența unei
ierarhii a nevoilor este evidențiată cu referire la „legea lui Engel” care arată
relațiile dinamice între veniturile populației și cheltuielile acesteia pentru
consumul de bunuri alimentare în sensul reducerii ponderilor, pe măsura
creșter ii veniturilor.5

Cheltuieli

Cheltuieli inutile

Cheltuieli de mai mică importanță

Cheltuieli de primă necesitate

Bugetul familial

Fig. 2.4 Lege a lui Engel referi tor la consum

Cu cât venitul este mai ridicat cu atât este mai mare proporția
cheltuielilor inutile în bugetul familial.6. Pe fondul unui venit relativ ridicat și

5Dobrotă N. (coordonator) – Dicționar de Economie , ediția a II – a, Editura Economică, București,1999, p .
277;
6Ibidem 4, p. 36;

 Microecon omie 

48 al sporirii lui continue s -au conturat alte tendințe în dinamica articolelor de
cheltuieli d e consum:
 în contextul creșterii consumului de alimente, al diversificării structurii
și îmbunătățirii calității lor, cheltuielile pentru acest articol în bugetul
familial au sporit într -o măsură mai mică, comparativ cu sporul venitului;
ca urmare aceste c heltuieli și -au redus ponderea;
 în ceea ce privește cheltuielile cu îmbrăcămintea, încălțămintea și
accesoriile acestea și -au redus, de asemenea ponderea în bugetul de
familie;
 cheltuielile cu servicii, inclusiv cele care se referă la confortul locuinței
au înregistrat o creștere mult mai mare decât cea a veniturilor; în cazul
transporturilor și comunicaților ponderea cheltuielilor a crescut 7.
Configurația curbelor cererii în funcție de venit depind de efectul
pozitiv sau negativ al variației venitului asupra consumului și de intensitatea
acestui venit.

Fig. 2.5 . Tipuri de curbe Engel

Din fig. 2.5. se observă că, atunci când efectul variației venitului este
pozitiv (adică la o creștere a venitului crește și consumul), curba este
crescăt oare (curbele C 2 și C 3) dacă efectul venitului este negativ (adică la o
creștere a venitului scade consumul) curba este descrescătoare (curba C 1) dacă

7 Ibidem 5, p. 201; X
O
V C1 C2 C3
C4

 Microecon omie 

49 variația venitului conduce la o modificare a consumului în aceeași proporție,
panta curbei este egală cu unitatea (curba C 4).
Tipurilor de curbe prezentate li se pot asocia anumite categorii de
bunuri și servicii:
a) Bunuri „inferioare” (asociate curbei C 1), pentru care efectul
venitului este negativ. Pe măsura îmbunătățirii nivelului de trai individual
renun ță la consumul bunurilor de acest tip, înlocuindu -le cu bunuri de o mai
bună calitate.
b) Bunuri „normale” (curbele C 2 și C 4), pentru care efctul variației
venitului este pozitiv, consumul bunurilor crescând într -o proporție mai mică
sau egală cu proporția creșterii venitului. De exemplu, curba C 2 ar corespunde
cererii de alimente, iar curba C 4 cererii de îmbrăcăminte sau de locuințe.
c) Bunuri „superioare” (curba C 3), pentru care efectul variației
venitului este pozitiv, consumul lor crescând într -o propor ție mai mare decât
sporul relativ al venitului. Aici se includ celelalte bunuri, ce nu se cuprind în
nevoile primare ale oamenilor (hrană, îmbrăcăminte, locuință).

Există și alți factori 8care influențează mărimea cererii unui produs, în
afara prețului, a venitului sau a nevoii, cum ar fi: dimensiunile
pieței(exprimate, de exemplu prin numărul populației), prețul și disponibilitatea
produselor substituibile, preferințele indivizilor și ale societății, etc. Astfel:
 Cererea din foarte multe mărfuri se găseș te într -o strânsă dependență, pe de
o parte, de mărimea populației , iar pe de altă parte, de structura pe vârste a
acesteia. În general, creșterea demografică determină sporirea cererii globale
din fiecare marfă, iar structura pe vârste a populației determ ină structura
cererii față de diverse categorii de bunuri. Numărul populației către care este
adresată cererea constituie un factor nu lipsit de importanță (de exemplu,
câte bunuri pot fi vândute în India, spre deosebire de Pakistan, spre
exemplu);
 Prețul și disponibilitatea bunurilor substituibile, adică a acelor bunuri ce
îndeplinesc aceleași funcții cu cele ce sunt înlocuite (de exemplu: untul și
margarina, zahărul și zaharina, lâna și bumbacul, petrolul și gazele naturale,
etc.). De exemplu, cererea de petrol tinde să scadă dacă prețul gazelor
naturale este mai mic;
 Gusturile și preferințele constituie factori subiectivi de influență a cererii.
Gusturile sunt rezultatul influențelor de ordin cultural și istoric. Ele pot
reflecta existența unor nevoi psih ologice sau fiziologice(de exemplu, nevoia

8 Samuelson P., Nordahaus W. – Economie , Editura Teora, București, 2000 .p. 65-66;

 Microecon omie 

50 de dragoste, de senzațional sau nevoia de alimente) ca și a unor plăceri
întreținute în mod artificial(de exemplu, plăcerea de a fuma, de a consuma
cafea sau de a cumpăra mașini la modă). Gusturile pot conține ele mente
legate de tradiție sau de religie(de exemplu, consumul cărnii de vacă
constituie un lucru interzis în India, fiind însă ceva obișnuit în S.U.A.). În
privința gusturilor două concluzii mai interesante se pot trage:
1. dorințele umane sunt insațiabile: or icât ar spori veniturile unei
persoane, precum și cantitățile de bunuri pe care ea le poate
cumpăra, mereu se vor dori alte și alte bunuri. Așa ceva s -a putut
constata mai ales în rândul oamenilor bogați (a căror sete de sporire a
bogăției a devenit prover bială);
2. gusturile consumatorilor sunt extrem de diversificate. Astfel dacă se
compară între ele cantitățile din anumite bunuri care se vând la
prețuri invariabile, procurate de persoane care venituri identice, se
poate constata că ele sunt, aproape fără ni ci o explicație mult diferite,
acest lucru explicându -se tocmai prin varietatea gusturilor.
Evident că efectele acestor două manifestări vor fi diferite: sațietatea va
impune creșterea cererii din fiecare bun, în timp ce diversitatea gusturilor va
face ne cesară proliferarea varietății, ceea ce va micșora cererea din fiecare bun
în parte;
 Există, de asemenea, multe produse ale căror cereri sunt supuse
influenței conjuncturale . De regulă, perioadelor de expansiune economică le
corespund creșteri ale cererii, iar celor de depresiune – reduceri. Aceste
influențe se manifestă însă diferit de la o categorie de bunuri la alta.
Produsele ce formează obiectul consumului productiv (cele intermediare) au
cererile cele mai sensibile la variația factorilor conjuncturali . În cazul
bunurilor de consum final cele ale căror cereri sunt cele mai expuse
influențelor conjuncturale sunt cele de folosință îndelungată;
 În ceea ce privește anticipațiile putem spune că cererea de consum din
prezent nu este independentă de anticipați ile pe care cumpărătorii au
posibilitatea să le facă în legătură cu evoluția prețurilor, a veniturilor și a
altor venituri variabile economice sau de altă natură. Orice anticipare a
situațiilor inflaționiste va conduce la grăbirea unor cumpărări, după cum
anticiparea unor reduceri viitoare de venituri va încuraja economisirea, ceea
ce va determina reducerea cererii prezente de mărfuri. De asemenea, firmele
care sunt preocupate să obțină un grad cât mai înalt de elasticitate a
producției au un avantaj import ant față de alte firme în a răspunde prompt cu
o ofertă de produse la oscilația prețurilor pieței. De altfel, în țările

 Microecon omie 

51 dezvoltate, în ultimele decenii s -a intensificat preocuparea multor firme
pentru sporirea gradului de elasticitate prin practicarea celo r mai diverse
soluții tehnologice, de organizare și de politici comerciale;
 Factorii speciali pot influența cererea pentru un anumit produs (de
exemplu, cererea pentru umbrele este specifică sezonului autumnal, sau
previziunile anunțate cu privire la evolu ția prețului la un anumit produs pot
avea o anumită influență asupra cererii).

2.3. Funcțiile de cerere

Vom studia curba cererii din perspectiva intensității cu care se schimbă
cererea la modificarea prețului produsului respectiv, cunoscând existența
relației:
Qx = f(p x)

Curba cererii arată ca o cantitate diferită (în plus sau în minus) este
cerută pentru că prețul produsului respectiv s -a modificat, în condițiile în care
nivelul veniturilor, prețul celorlalte produse și gusturile consumatorilor rămân
constante. Sau, altfel spus, cererea unui bun răspunde variațiilor prețului acelui
bun, răspunsul respectiv, având amplitudini diferite, după specificul produsului
sau al pieței.

Proprietăți ale funcției de cerere
1. este o funcție univocă de prețuri și de v enit. Pentru un vector de preț și
pentru un venit dat există un singur vector al cantității de echilibru și
pentru acest vector o singură cantitate cerută dintr -un bun.
2. este o funcție omogenă de gradul zero de preț și venit: dacă cererea
variază în acela și sens și cu aceleași proporții, în condițiile în care
venitul și toate prețurile rămân nemodificate atunci echilibrul
consumatorului rămâne neschimbat deci și cantitatea cerută din fiecare
bun nu se schimbă.
Observație: aceste două proprietăți rezultă d in faptul că, curbele de
indiferență, fiind convexe arată existența unui unic consumator deci o unică
utilizare optimă pentru venituri și un preț dat9.

Dacă vom considera piața produsului X pe care acționează n
consumatori, atunci ecuația cererii pentru cel de al i -lea consumator va fi în

9 Silaș i Gr., Sîrghi Nicoleta – Microeconomie aprofundată , Editura Mirton Timisoara, p. 78;

 Microecon omie 

52 funcție de prețul produsului X adică P X:

Ci = C i (PX)

Cererea totală a pieței va fi dată de ecuația:

C = Σ Ci (PX) = C (P X)

Se observă că cererea totală a pieței este la rândul ei o funcție
descrescătoare de preț. Dinamica funcțiilor de cerere totală se bazează pe
ipoteza că deciziile prezente de achiziție ale consumatorilor sunt dependente de
comportamentul anterior al acestora.
Pentru a justifica această ipoteză este necesară investigarea atentă a
relațiilor car e sunt stabilite între prezent și trecut deoarece cererea într -o
anumită perioadă nu are relevanță din punct de vedere economic dacă nu
studiem nivelul venitului și structura cererii dintr -o perioadă anterioară.
Astfel, dacă un produs, sau un grup de produ se, este considerat a fi un
bun de folosință îndelungată , atunci achizițiile efectuate de -a lungul perioadei
precedente poate duce la formarea unui stoc care va influența cantitatea
solicitată din perioada curentă dar și din perioadele viitoare. Dacă prod usul nu
este un bun de folosință îndelungată ci este unul de consum curent atunci
cererea într -o perioadă ulterioară reflectă tendințele și comportamentele de
consum care pot constitui informații extrem de utile pentru dimensionarea
consumului prezent și v iitor. Includerea acestor influențe în funcția cererii se
realizează într -un mod dinamic.
Astfel, de exemplu cererea totală de bunuri în perioada t care depinde
atât de prețul bunului (P t) cât și de venitul curent al consumatorilor (V t), pentru
un set de bunuri (S t) date este de forma:

CT = a + bP t+ cV t + dS t

unde: CT = cererea totală de bunuri
a,b,c, d = reprezintă constante

Dacă se ia în considerare un consumator izolat, el va modifica mai mult
cantitatea dintr -un produs în funcție de modificarea dată a prețului, în
următoarele situații:

 Microecon omie 

53  dacă există un substitut competitiv , adică un alt produs capabil să
satisfacă la fel de bine aceeași nevoie și al cărui preț este apropiat de
prețul primului produs. O mică scădere a prețului unuia din produse
(prețul celuilalt rămânând constant) va orienta consumul spre produsul
cu prețul mai scăzut;
 dacă nevoia de satisfăcut nu este resimțită de consumator în mod
necesar. În acest caz un preț ridicat va determina consumatorul să
renunțe la satisfacerea acestei ne voi, iar cu disponibilitățile bănești
rămase, fie își va procura un alt bun menit să satisfacă o altă nevoie, fie
va economisi suma respectivă.
În cazul unui preț mai scăzut , consumatorul își va orienta cheltuielile
spre satisfacerea acestei nevoi în detri mentul altora sau în detrimentul
economisirii.
Dacă se consideră cererea ansamblului cumpărătorilor elasticitatea
depinde între altele de modul în care veniturile sunt împărțite între ei.
Veniturile ridicate sunt mai puțin numeroase decât cele medii, iar a cestea mai
puțin numeroase decât cele mici, formându -se piramida venitului. În funcție de
țară, piramida venitului este mai mult sau mai puțin subțire la vârf, mai mult
sau mai puțin lărgită la bază, în funcție de raportul existent între diferitele
categor ii de venit.
Dacă prețul unui produs are un anumit nivel încât este accesibil
titularilor de venit ridicat, scăderea prețului produsului respectiv va atrage noi
categorii de cumpărători, aceștia fiind cu atât mai numeroși, cu cât raportul
dintre categoriil e de venit este mai mic și fațetele piramidei vor fi mai puțin
înclinate la nivelul de venit respectiv.

2.4. Elasticitatea cererii

Elasticitatea reprezintă un concept larg răspândit în teoria și practica
economică. Ea exprimă, în general, reacția unor variabi le economice la
modificarea parametrilor factorilor de influență. În practica economică,
elasticitatea reprezintă modificarea relativă a variabilei dependente la
modificarea variabilei independente. Această definiție exprimă cu câte
procente se modifică v ariabila dependentă atunci când variabila independentă
crește sau scade cu un procent.
Elasticitatea cererii reprezintă reacția cererii în funcție de modificarea
unuia dintre factorii de influență. Vorbim astfel de elasticitatea cererii în
funcție de preț, de elasticitatea cererii în funcție de venit și de elasticitatea

 Microecon omie 

54 încrucișată a cererii.

Elasticitatea cererii în funcție de preț este reacția cererii în funcție de
modificarea prețului, ceilalți factori fiind considerați constanți. Relația de
calcul pent ru determinarea coeficientului de elasticitate al cererii în funcție de
preț este:

00
0 0/ :QP
PQ
PP
QQEPC 

PQEPC%%
/

unde:
C= cerere = variabila dependentă
P = preț = variabila independentă.
Q = variația cererii
P = variația prețului
Q0 ,P0 = reprezintă cantitatea cerută și prețul la momentul t 0
Q1 ,P1 = reprezintă cantitatea cerută și prețul la momentul t 1
% Q = indicele procentual de sporie a cererii
%P = indicele procentual de sporire a prețului

Semnul minus din față indică relație inversă, negativă, dintre cerere și
prețul bunului.
În funcție de acest coeficient, cererea se clasifică în următoarele
categorii:

1) Cereri normale:
a) Cerere elastică: E C/p >1; cantitățile cerute se modifică în sens contrar
prețului, dar mai intens (∆Q >∆P)
b) Cerere cu elasticitate unitară: E C/p =1; cantitățile cerute se modifică în
sens contrar prețului, dar cu aceiași intensitate (∆Q =∆P).
c) Cerere inelastică: 0 < E C/p <1; cantitățile cerute se modifică în sens
contrar prețului dar mai lent (∆Q <∆P).

2) Cereri par ticulare:
a) Cerere perfect inelastică: E C/p =0; cantitățile cerute nu reacționează în
nici un fel la modificarea prețurilor (∆Q=0).

 Microecon omie 

55 b) Cerere perfect elastică: E C/p  ; cantitățile cerute se modifică foarte
mult la o schimbare nesemnificativă a prețului ( ∆P=0).

Din punct de vedere grafic, principalele forme ale cererii în funcție de preț
sunt redate în figura nr. 2.6.

Factorii care influențează elasticitatea cererii

a) Numărul și gradul de substituire a bunurilor.
b) Importanța bunului în bugetul consumatorului.
c) Numă rul posibil de utilizatori ai bunului.
d) Durata perioadei de timp pentru care se estimează variația cererii

a) Numărul și gradul de substituire a bunurilor :
Bunurile substituibile sunt bunurile care satisfac același tip de nevoi
(unt – margarină):
– pentru bunur ile care se substituie greu (ca sarea), elasticitatea va fi
slabă (cerere slab elastică);
– pentru bunurile care se substituie ușor, elasticitatea va fi ridicată
(cerere elastică).

b) Importanța bunului în bugetul consumatorului :
– pentru bunurile ieftine (piper ), cererea este puțin elastică în raport
cu prețul;

Fig. 2.6 – Forme ale cererii: (a) cerere elastică; (b) cerere inelastică; (c) cerere
unitară; (d) cerere perfect elastică; (e) cerere perfect inelastică Preț
Cantitate Preț Preț
Preț Preț (a) (b) (c)
(d) (e) Cantitate Cantitate
Cantitate Cantitate

 Microecon omie 

56 – pentru bunurile scumpe (televizoare), cererea este sensibilă în raport
cu prețul.

c) Numărul posibil de utilizatori ai bunului :
– cu cât numărul de utilizatori este mai mare, cu atât cererea va fi mai
elasti că.

d) Durata perioadei de timp pentru care se estimează variația cererii :
– cu cât perioada luată în considerare va fi mai lungă, cu atât cererea
va fi mai elastică, deoarece consumatorilor le va fi mai ușor să
substituie un bun cu altul;
– de exemplu, dacă sca de prețul gazului metan în raport cu prețul
energiei electrice:
o dacă scăderea este doar pentru o săptămână, nu se vor
înregistra modificări semnificative ale consumului de gaz;
o dacă scăderea este de durată, atunci va crește consumul de
gaz și se va reduce consumul de energie electrică.

Elasticitatea cererii în funcție de venit este reacția cererii în funcție
de modificarea prețului, ceilalți factori fiind considerați constanți

Raportul cerere – venit este exprimat printr -o corelație pozitivă, în acest
caz variația cererii se explică prin coeficientul de elasticitate a cererii în funcție
de venit de forma:
00
0 0/ :QV
VQ
VV
QQEVC 

VQEVC%%
/

Unde:
C= cerere = variabila dependentă
V = venit = variabila independentă.
Q = variația cererii
V = vari ația venitului
Q0 ,V0 = reprezintă cantitatea cerută și venitul la momentul t 0
Q1 ,V1 = reprezintă cantitatea cerută și venitul la momentul t 1
% Q = indicele procentual de sporie a cererii
%V = indicele procentual de sporire a venitului

 Microecon omie 

57 În funcție de acest coeficient, cere rea se clasifică în următoarele
categorii:
a) Cerere elastică : EC/V>1; cantitățile cerute se modifică în același sens cu
venitul dar mai intens (este caracteristică pentru bunurile de lux, pentru
servicii de instruire și pentru bunuri de folosință îndelungată dincolo de
un anumit prag al venitului) ;
b) Cerere cu elasticitate unitară : EC/V=1; cantitățile cerute se modifică în
același sens cu venitul și cu aceiași intensitate (este caracteristică pentru
bunurile nealimentare de uz personal și folosință curentă) ;
c) Cerere inelastică : 0 < E C/V <1; cantitățile cerute se modifică în același
sens cu venitul dar mai lent (se întâlnește la majoritatea bunurilor
alimentare de bază care se încadrează în categoria bunurilor de consum
curent).
În funcție de corelația venit – cerere, bunurile se împart în:
a) bunuri normale : acele bunuri a căror cerere crește sau scade pe măsura
sporirii veniturilor:
o bunuri prioritare (de strictă necesitate) – cererea pentru ele
crește mai încet decât cresc veniturile ∆Q < ∆V ; se întâlnește la
majoritatea bunurilor alimentare de bază, bunurile nealimentare
de uz personal, care se încadrează în categoria bunurilor de
consum curent ; pentru aceste bunuri, 0 < E C/V <1 sau EC/V=1;
o bunuri de lux (superioare) – cererea pentru ele crește mai repede
decât cresc veniturile ∆Q > ∆V ; este caracteristică pentru
bunurile de lux, pentru servicii de instruire și pentru bunuri de
folosință îndelungată dincolo de un anumit prag al venitului ;
pentru aceste bunuri, EC/V>1;
b) bunuri inferioare :
o acele b unuri al căror consum scade când venitul crește; pentru
aceste bunuri, elasticitatea cererii în funcție de venit este
negativă.

Elasticitatea încrucișată a cererii
Această elasticitate ne arată faptul că cererea unui bun sau serviciu nu
depinde numai de prețul său . Astfel, c ererea unui bun se poate modifica și în
condițiile în care prețul bunului respectiv nu se schimbă, dar se modifică prețul
altui bun. Se numește elasticitate încrucișată a cererii unui bun A în raport cu
bunul B, raportul între procenta jele variației cantităților cerute din A și
procentajul variației prețului bunului B.

 Microecon omie 

58
AA
AA
p/cPP
CCE
BB
BB
p/cPP
CCE

Atunci:
BB
AA
BP/ACPP
CCE

Această elasticitate încrucișată este pozitivă : dacă produsul B poate fi
substituit cu pr odusul A pentru a satisface aceeași nevoie (zahăr și zaharină)
sau este propriu pentru a satisface o nevoie concurentă.
Coeficientul elasticității încrucișate este negativ dacă cererea pentru B
este legată cu cea a lui A, deci dacă bunurile sunt complement are (cererea de
benzină legată de cea de automobile).
În funcție de reacția cererii pentru bunul A ca urmare a modificării
prețului bunului B, avem următoarea clasificare a bunurilor:
– Dacă E CA/PB = 0, atunci bunurile sunt independente (nu au nici o
legăt ură între ele);
– Dacă E CA/PB є (0, 1), atunci bunurile sunt substituibile într -o
anumită măsură (creșterea prețului bunului B duce la creșterea
cererii pentru bunul A);
– Dacă E CA/PB > 1, atunci avem bunuri strâns substituibile
(modificarea cererii pentru b unul A este mai mare decât
modificarea prețului bunului B);
– Dacă E CA/PB є (-1, 0), atunci bunurile sunt complementare
(creșterea prețului bunului B duce la scăderea cererii pentru bunul A
– benzină și mașină);
– Dacă E CA/PB < -1, atunci bunurile sunt stric t complementare
(modificarea cererii pentru bunul A este mai mare decât
modificarea prețului bunului B).

 Microecon omie 

59 2.5. De la cererea individuală la cererea pieței

Clasificarea cererii după nivelul la care se manifestă:
a) cerere individuală: exprimă relația dintre c antitatea solicitată de către
un anumit cumpărător și prețul bunului respectiv;
b) cererea pieței : exprimă relația dintre cantitatea solicitată dintr -un bun la
nivelul pieței și prețul bunului respectiv; cererea pieței se obține prin
adunarea cererilor indivi duale;
c) cererea pentru o anumită firmă: exprimă producția pe care firma
respectivă o va putea vinde la diferite prețuri posibile.

Exemplu la cererea individuală (tabelul 2.3) și cererea pieței (tabelul 2.4.).
Presupunem că un bun X este cerut de 3 consumat ori: A, B și C. Acești
consumatori cumpără următoarele cantități Q din bunul X, în funcție de prețul
bunului respectiv p:

Tabel nr 2.3 .Cererea individuală

Q/p 12 10 8 4 2 1
QA 0 5 10 20 25 30
QB 0 12,5 25 50 62,5 75
QC 0 2,5 5 10 12,5 15

Cererea pie ței se obține însumând cantitățile cumpărate de fiecare consumator,
în funcție de nivelul prețului: Q = Q A + Q B + Q C

Tabelul nr. 2.4. Cererea pieței

p Q = Q A + Q B + Q C Q
12 0+0+0 0
10 5+12,5+2,5 20
8 /10+25+5 40
4 20+50+10 80
2 25+62,5+12,5 100
1 30+75+15 120

Cererea și cantitatea cerută nu se confundă. În teoria economică,
cererea este o relație între două variabile specifice, prețul și cantitatea. Cererea

 Microecon omie 

60 este întotdeauna un șir de prețuri și un șir de cantități pe care consumatorii
pot să le cumpere la prețurile respective. Prețurile și cantitățile
corespunzătoare lor formează baremul cererii. O deplasare de -a lungul șirului
(curbei) reprezintă o modificare a cantității cerute Cantitatea cerută crește sau
scade după cum se modifică prețul – scade sau crește, dar cererea rămâne
neschimbată, întrucât cererea este reprezentată de în treaga curbă ( Fig. 2.7).

Scăderea cantităților cerute

Creșterea cantităților cerute

Fig. 2.7. Cerere constantă

Modificarea cererii este asociată modi ficării întregului barem al cererii,
în sensul că la aceleași prețuri cantitățile cerute fie ar crește fie ar scădea.
Creșterea sau scăderea cererii înseamnă în ultimă instanță deplasarea întregii
curbe spre dreapta sau spre stânga.
Modificarea cererii se înregistrează atunci când la același nivel al
prețurilor, se cer cantități diferite din bunul r espectiv ( Fig. 2.8).

Fig. 2.8. Modificarea cererii P

Q
P

Q

 Microecon omie 

61 Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este
rezultatul schimbării unor factori economici și extraeconomici denumiți
condiții ale cererii cum sunt: modificarea veniturilor bănești ale
consumatorului, modificarea nivelului prețului altor bunuri, modificarea
numărului de cumpărători, modificarea gusturilor (preferințelor)
consumatorilor, previziunii privind evoluția prețurilor și veniturilor,
posibilitățile de substituire a bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut etc.
Toți acești factori se combină pentru a determina cererea pentru un anumit bun
precum și relația ce s e stabilește între modificarea prețului și ceea a cantității
cerute.
În mod normal, modificarea venitului antrenează deplasarea curbei
cererii spre dreapta sau spre stânga după cum venitul crește sau scade. La
rândul ei, o modificare a prețurilor altor bu nuri este o sursă de schimbare a
cererii. În acest caz, însă situația este diferită după cum bunurile sunt
substituibile sau complementare. Dacă bunurile sunt substituibile între
modificarea prețului la bunul A și evoluția cererii la bunul B există o relație
pozitivă. În cazul bunurilor complementare relația este negativă.

2.6. Efectul de veni t și efectul de substituție . Surplusul
consumatorului

Relația dintre venit și cerere este redată prin curba Engel . O dată cu
modificarea venitului se modif ică și cantitatea cerută dintr -un bun. Din punct
de vedere grafic , fig. 2.9. , se produce o deplasare a dreptei de buget care
antrenează modificarea punctului de tangență (reprezentând pachetul
maximizator dintre acestea și o curbă de indiferență din cadr ul familiei de
curbe de indiferență. Această modificare a cererii, ca urmare a modificării
venitului, este denumită efectul pur de venit.

 Microecon omie 

62

Fig.2.9 . – Efectul pur de venit

În fig. 2.9. se observă că are loc modificarea punctului de tangență
dintre o curbă de indiferență și dreapta bugetului (V) ca rezultat al creșterii
venitului monetar de la V 1 la V 2. Deplasarea punctului de tangență de la E 1 la
E2 reprezintă efectul pur de venit .
Modificarea prețului unui bun este ma i complexă decât modificarea
venitului, deoarece modificarea prețului determină atât modificarea poziției
dreptei bugetului cât și modificarea înclinației ei. Modificarea indusă va consta
nu numai în schimbarea curbei de indiferență și a ratei de substi tuție a
bunurilor. În noul punct de tangență înclinația curbei de indiferență va trebuie
să fie egală cu noua înclinație a dreptei bugetului. Modificarea cantității
cerute dintr -un bun în urma modificării prețului acelui bun se explică prin
două efe cte:
a) efectul de substituire
b) efectul de venit indus de preț
Efectul de substituire reprezintă modificarea cantității cerute dintr -un
bun ca urmare a modificării prețului acelui bun fără a lua în considerare
modificarea venitului antrenată de re spectiva modificare de preț. În zona x=f(V/P X, Py) X scade când venitul crește
x2 x1 E1 E2
x2 x1 V1/Px V2/Px 0 y
V2/Py

V1/Py
x Efectul pur de venit
V

V2

V1

0 x

 Microecon omie 

63 efectului de substituire consumatorul rămâne pe aceiași curbă de indiferență
dar deplasarea pe această curbă se face astfel încât să egaleze rata de substituție
a bunurilor cu noua înclinație a dreptei bugetului. Ef ectul de substituire este în
totdeauna în relație inversă cu modificarea prețului, astfel el crește când scade
prețul și invers.
Efectul de venit indus de preț se bazează pe faptul că modificarea
cantității solicitate dintr -un bun în urma modificări i prețului acestuia,
determină modificarea venitului real al consumatorului. Astfel, individul se va
deplasa de pe o curbă de indiferență pe alta.

Fig.

2.10. Efectul total ca rezultat al scăderii prețurilor ( P2x  P1x)

Fig. 2.10 prezi ntă descompunerea efectului total al modificării
prețului unui bun normal (bunul x) în: efect de substituire (ES) și efect de
venit indus de preț (E). Astfel, ca urmare a scăderii prețului de la P1x la P2x,
punctul de tangență se deplasează din A în C. De scompunerea grafică începe
cu efectul de substituire. Acesta constă în modificarea cantității cerute numai
ca urmare a modificării prețului relativ al bunului și nu al venitului.
În consecință consumatorul rămâne pe aceeași curbă de indiferență
deplasându -se în punctul în care rata de substituție a bunurilor egalează noul
raport al prețurilor sau noua înclinație a dreptei bugetului. Pentru a identifica ES E
V
V B A C Y

V/P y

y1

y2
0 x1 V/P1y x2 V/P2y x U1 U2
Dreapta inițială a
bugetului
Paralelă la dreapta ulterioară a
bugetulu i Dreapta ulterioară a
bugetului

 Microecon omie 

64 acest punct este dusă o paralelă (linia întreruptă) la noua dreaptă a bugetului
tangentă l a curbă de indiferență (U 1) identificând astfel punctul B. Între
punctele A și B se identifică efectul de substituire (ES). Efectul de venit
reprezintă deplasarea din punctul B de pe curbă de indiferență (U 1) la o curbă
de indiferență mai înaltă (U 2) în punctul C, deoarece are loc o creștere a
venitului pe care -l deține consumatorul. Deplasarea din punctul B spre C,
proiectată pe coordonată OX, reprezintă efectul de venit (E V).
În concluzie, în cazul unui bun normal atât efectul de substituire cât și
efectul de venit acționează asupra cantității cerute în sens invers modificării
prețului: când prețul scade amândouă efectele acționează în direcția creșterii
cantității cerute, iar când prețul crește amândouă efectele acționează în direcția
scăderii c antității cerute.

Surplusul consumatorului
Una dintre implicațiile teoriei utilității marginale este aceea că, de
regulă, atribuim o valoare totală mai mare lucrurilor pe care le cumpărăm
decât valoarea pe care o plătim propriu -zis pe piață , la un moment dat.
Indivizii pot câștiga dacă se specializează în producerea acelor bunuri pentru
care ei au un avantaj comparativ și dacă intră apoi în relații de schimb unii cu
alții pentru a -și procura celelalte bunuri. Teoria utilității marginale oferă o cale
de evaluare a câștigului potențial care se poate obține prin schimb.
Surplusul consumatorului este definit ca diferența dintre suma maximă pe
care consumatorul ar fi dispus să o plătească pentru o unitate dintr -un bun și
suma pe care el o plătește efectiv.
Pentru a evidenția modul în care apare și se manifestă surplusul
consumatorului, se presupune existența unui singur cumpărător care
achiziționează bunul X în cantitatea Q 1 al cărui preț de piață este p 1. În acest
caz, abstracție făcând de mărimea bugetulu i disponibil, utilitatea totală
corespunzătoare achiziționării unei cantități Q dintr -un bun poate fi
determinată prin însumarea utilităților marginale asociate cu sporurile
succesive de cantitate ale bunului cumpărat .
Să considerăm o curbă individuală a cererii pentru bunul X iar prețul de
piață p x = 4 u .m.

 Microecon omie 

65
PX
10

9

8
7

6-

5
4

1 2 3 4 5 6

Fig. 2.11. Surplusul consumatorului

Fig. 2.11. prezintă situația în care un consumator cumpără în total 6
unități din bunul X plătind 24 u.m. Dacă achiziționează prima unitate, aceasta
îi procură atât de multă utilitate încât este ga ta să plătească 9 u.m., pentru cea
de-a doua unitate din X, va plăti 8 u.m. ș.a.m.d. Cum prețul de piață este Px =
4 u.m., individul avea se plătit doar 24 u.m., adică suprafața ABCE, în loc de
(9 + 8 + 7 + 6 + 5 + 4) u.m. = 39 u.m. pe care el era disp us să l e plătească.
Diferența poate fi considerată drept surplusul al consumatorului și este
neprezentată de suprafața de sub curba cererii și deasupra liniei prețului
(ECD).
Surplusul consumatorului se măsoară în termeni monetari. Pentru
măsurare a surplusului consumatorului se au în vedere următoarele principii :
 pentru orice cantitate dată, prețul determinat de curba cererii reflectă
disponibilitatea de plată (suma maximă pe care un consumator ar fi
dispus să o plătească pentru un bun) a consumato rului marginal.
Deoarece curba cererii reflectă disponibilitatea de plată a
consumatorilor, curba cererii se poate utiliza pentru a măsra surplusul
consumatorului. D
D A B C
QX E

 Microecon omie 

66  pentru consumator, câștigul în urma schimbului apare sub forma
surplusului consumatorului, r eprezentat grafic de suprafața dintre curba
cererii și prețul pieței.
Pe măsură ce prețul scade, surplusul consumatorului crește deoarece:
surplusul consumatorilor care cumpărau deja bunul repectiv va crește, fiindcă
aceștia plătesc mai puțin comparativ cu situația inițială. Reducerea prețului
determină, în același timp, și intrarea pe piață a altor consumatori, care vor
obține un surplus al consumatorului pentru unitățile suplimentare achiziționate.

 Microecon omie 

67
Capitolul 3. ELEMENTELE FUNDAM ENTALE ALE
OFERTEI

Autori:
Cismaș Laura
Vădăsan Ioana
Imbrescu Ion

3.1. Definirea ofertei. Modelul ofertei

3.2. Legea general ă a ofertei. Factorii determinan ți
ai ofertei . Func țiile de ofert ă

3.3. Elasticitatea ofertei . Surplusul produc ătorului

 Microecon omie 

68

 Microecon omie 

69 3.1. Definirea ofertei. Modelul ofertei

Oferta este definită drept cantitatea de bunuri ce poate fi vândută la
anumite niveluri ale prețului.
Oferta poate fi clasificată astfel:
a) din punct de vedere al ofertantul ui
– ofertă individuală sau oferta la firmă, atunci când este vorba de un
ofertant cu un produs ;
– ofertă totală , a ramurii sau a pieței când este vorba de un produs și toți
ofertanții produsului.
b) din punct de vedere a restricției impuse de caracterul li mitat al factorilor de
producție
– ofertă fixă , limitată în raport cu cererea pieței;
– ofertă flexibilă , care are capacitatea de a se adapta la cererea pieței .
c) după timpul de reacție la modificarea cererii;
– ofertă instantanee , ce se adaptează imediat la m odificările cererii, de
obicei prin modificarea stocurilor de produse finite;
– ofertă pe termen scurt , când adaptarea la cerere are loc prin
modificarea volumului producției în limitele capacității existente;
– ofertă pe termen lung , care impune o creștere a capacității de
producție pentru a putea răspunde la creșterea cererii.
Modelul ofertei stabilește o legătură între cantitatea oferită dintr -un
anumit produs și prețul pieței, ceilalți factori(cum sunt: costul de producție,
prețul bunurilor substituibile și politica economică a statului) rămânând
nemodificați.
Modelul ofertei unei mărfi reflectă relația existentă între prețul pieței
și cantitatea din marfa respectivă pe care producătorii doresc să o realizeze și
să o vândă, în condițiile în care ceilalți f actori rămân neschimbați.
În cadrul relațiilor de piață concurențială, unde nivelul prețului este
stabilit de forțele pieței, producătorul, mânat de interesul maximizării
profitului, își îndreaptă atenția spre reglarea volumului fizic al producției și
nivelul costurilor . Acestea sunt singurele direcții de acțiune care pot să -i
asigure un profit maxim. Producătorul nu poate acționa asupra prețului,
deoarece nu dispune de forța necesară de influențare. Producătorul ofertant, în
condițiile concurențiale se afl ă pe poziția de a prelua prețul format pe piață, nu
de a face prețul, ca în cazul monopolului.
Însă pe piața concurențială, prețurile nu sunt stabilite de cineva anume.
Din observațiile efectuate asupra comportamentelor agenților economici s -a

 Microecon omie 

70 constatat c ă față de schimbarea prețurilor, ofertanții au atitudini diametral
opuse în comparație cu cele ale cumpărătorilor. Pe când ofertanții, la o creștere
a prețurilor sunt stimulați să producă și să vândă mai mult, cumpărătorii la
aceeași creștere a prețurilor, diminuează cererea la produsul respectiv prin
restrângerea consumului. Tocmai acest comportament stă la baza trasării
curbei ofertei care descrie o creștere a producției odată cu creșterea
prețurilor, între cele două variabile (Q și p) existând o relație directă, cu semn
pozitiv (vezi fig.3.1).
Relația dintre cantitate și preț poate fi exprimată cu ajutorul baremului
ofertei ( tab.3.1), care prezintă sub formă de tabel corelația dintre cantitate și
preț. Această corelație se poate regăsi în oferta tipică , ce are asociată curba
normală a ofertei (fig.3.1), dar și în oferta atipică , cu o curb ă considerată
anormală (fig.3.2 .).

Tab. 3.1 Baremul ofertei

Fig.3.1. – Curba ofertei tipice

Oferta atipică reflectă situații particulare, ca expresie a unor
comportamente ce nu se înscriu în cerința legii ofertei. Astfel, sunt prezente
paradoxurile ofertei precum cel de pe piața muncii , când oferta de muncă
individuală este pentru început o ofertă tipică, iar dincolo d e un anumit nivel al
salariului (prețul muncii) ea are tendința de a se diminua pe măsură ce salariul
crește; paradoxul King propriu comportamentului producătorilor agricoli care,
când prețurile produselor agricole scad, sporesc oferta pentru a -și asigura un
anumit nivel al venitului total; paradoxul Rugină prezent atunci când, având
loc o creștere a prețurilor, scade oferta pe termen scurt, deoarece vânzătorii
așteaptă prețuri și mai mari.
Cantitate Preț
1 10
2 20
3 30
4 40
5 50
6 60 Cantitate
Cantitate

 Microecon omie 

71

3.2.a. 3.2.b

Fig. 3.2. – Curbe ale ofertei atipic e

Prețul
Oferta Oferta
Inițială modificată
(creșterea
ofertei)

Cantitatea oferită

Fig.3.3. – Deplasarea curbei ofertei

Este necesar să se facă distincție între deplasarea de -a lungul curbei
ofertei și deplasar ea întregii curbe a ofertei. De exemplu, atunci când oferta de
carne de porc sporește ca răspuns la creșterea prețului, suntem în situația unei
deplasări de -a lungul curbei ofertei. Când însă oferta de carne de porc crește
datorită scăderii costului hrănir ii acestora, suntem în situația unei deplasări a
curbei ofertei (figura 3.3.).

Preț Preț
Cantitate
Cantitate Cantitate
Cantitate

 Microecon omie 

72 3.2. Legea generală a ofertei. Factorii determinanți ai ofertei .
Funcțiile de ofertă

Legea ofertei exprimă relația pozitivă dintre cantitatea oferită și prețul
bunului, mani festându -se ca o lege de comportament a producătorului rațional.
Având ca obiectiv maximizarea profitului, cantitatea oferită crește pe
măsură ce prețul bunului crește și scade când prețul se reduce.
Legea ofertei exprimă esența ofertei tipice, cu o curb ă normală a
ofertei, ascendentă de la stânga spre dreapta.
În continuare ne întrebăm ce anume determină firmele să -și schimbe
permanent gama de produse și servicii pe care le oferă?
Oferta se modifică ori de câte ori apar schimbări în factorii care o
influențează, alții decât prețul mărfii. Se consideră că oferta înregistrează o
creștere(sau scădere)când cantitatea oferită crește(sau scade), indiferent de
prețul cerut pe piață.
În ceea ce privesc factorii de influență ai ofertei principalul lucru care
trebuie subliniat este acela că producătorii nu oferă mărfuri pentru a se distra
sau dintr -o prea mare dorință de a face acte de caritate, ci pentru a obține profit.
În principiu oferta (S) este o funcție care depinde de o multitudine de factori10
cum sunt preț ul produsului respectiv (p), costurile de producție (c), economia
de scară (h), politica comercială (m), politica tehnologică (t), comportamentul
sindicatelor, patronatului și managementului (k):

S = F(p, c, h, m, t, k )

Variabilele au ponderi specific e în cadrul acestei funcții, iar legăturile
acestora sunt foarte diversificate și dificil de identificat și de definit.
Unul din factorii importanți ce influențează oferta îl reprezintă costul de
producție. Atunci când costul de producție este mai mic dec ât prețul de piață
pentru un anumit bun, atunci este profitabil pentru producători să ofere o
cantitate mai mare din respectivul bun. Când costul de producție este mai mare
decât prețul pieței, firmele vor produce o cantitate mai mică, orientându -se spre
producția altor bunuri sau, pur și simplu, își încetează activitatea.
Costurile de producție sunt determinate în principal de prețul factorilor
de producție și de progresul tehnologic. Prețul factorilor de producție are o
influență deosebită asupra costuril or, în condițiile în care producția se menține

10 Aurel Iancu – “Tratat de economie ”, vol. III, “ Piață, concurență, monopol ”, Editura Expert, București,
1992, pag. 99 -100.

 Microecon omie 

73 la un anumit nivel. De exemplu, criza petrolului din anii 1970 a determinat pe
furnizorii de energie să crească prețurile, ceea ce a condus în cele din urmă la
creșterea costurilor de producție și, respectiv l a reducerea ofertei.
Costurile de producție sunt influențate și de progresul tehnologic.
Conceptul de „progres tehnologic” are multiple conotații, începând cu
descoperirile științifice, continuând cu mai buna aplicare a tehnologiilor
existente și terminând cu simpla reorganizare a muncii. Un bun exemplu în
acest sens îl reprezintă creșterea productivității muncii care a avut loc în
ultimul deceniu. Timpul necesar producerii unui anumit bun s -a redus atât de
mult, fapt ce a permis producătorilor să obțină mai multe bunuri la același preț.
Oferta este influențată și de prețul bunurilor substituibile, în special de
prețul acelor bunuri care pot fi obținute foarte rapid cu utilajele de care se
dispune. Este clar pentru toată lumea faptul că atunci când prețul unui produs
substituibil crește, oferta pentru celălalt produs substituibil scade. De exemplu,
firmele producătoare de autoturisme fabrică mai multe modele în aceeași
întreprindere. Dacă ele observă că se înregistrează o creștere a cererii pentru
unul din modele – ceea ce va conduce la creșterea prețului respectivului model
– firmele vor folosi pentru fabricarea respectivului model mai multe linii de
asamblare, iar oferta pentru celelalte modele va scădea.
Oferta este influențată și de politica generală a s tatului. Astfel, în
funcție de considerațiile referitoare la protecția mediului înconjurător și la
ocrotirea sănătății populației, se stabilesc tehnologiile ce pot fi utilizate.
Politica fiscală a statului, ca și cea salarială pot să contribuie la creșter ea
semnificativă a prețului factorilor de producție. De multe ori reglementările
guvernamentale pot să influențeze atât numărul firmelor ce concurează pe
piață, dar și tipul serviciilor pe care acestea le prestează(de exemplu,
televiziunea prin cablu). Tot odată prin măsurile pe care statul le ia în domeniul
comerțului, ca urmare a încheierii unor tratate, oferta de produse dintr -o
anumită țară poate să înregistreze o creștere semnificativă în țara respectivă(de
exemplu acordurile încheiate de România cu Uni unea Europeană conduc la
creșterea ofertei de produse din U.E. pe piața românească).
Bineînțeles că oferta este influențată și de alți factori, cum ar fi:
procesul de inovație, condițiile de mediu, structura pieței, previziunile privind
evoluția prețurilor , etc.
Luarea în considerare a influenței exercitate de acești factori în
condițiile unui preț constant și dat al bunului, permite identificarea așa
numitelor condiții ale ofertei care determină comportamentul producătorului în
ceea ce privește dimensiona rea ofertei și anume: costul mediu și marginal al
producției, prețul altor bunuri ce pot fi complementare sau substituibile,

 Microecon omie 

74 barierele la intrarea sau ieșirea din ramură, numărul ofertanților bunului,
anticipațiile privind dinamica prețului și a cererii.
Din multitudinea condițiilor ofertei, cel mai important se dovedește a fi
prețul. De aceea, oferta poate fi prezentată și ca o funcție simplificată . În acest
caz se ia în considerare doar influența prețului bunului oferit Q O = f(p)

3.3. Elasticitatea ofer tei. Surplusul producătorului

Elasticitatea ofertei poate fi definită drept reacția sau modificarea
ofertei sub influența factorilor ce definesc condițiile ofertei.

Luând în considerare elasticitatea ofertei în funcție de preț în cazul
ofertei tipice, e ste evidentă relația pozitivă dintre cantitate și preț. Ceea ce
prezintă importanță definitorie pentru elasticitatea ofertei este proporția
modificării cantității oferite în raport cu modificarea prețului. Pornind de aici,
pentru măsurarea elasticității of ertei în funcție de preț, se determină
coeficientul elasticității , ca raport între proporția modificării cantității oferite
și proporția modificării prețulu relația:

00
0 0/ :Qp
pQ
pp
QQEpo 

Eo/p =
pQ

%%
Unde:
O= ofertă = variabila depend entă
P = preț = variabila independentă.
Q = variația ofertei
P = variația prețului
Q0 ,P0 = reprezintă cantitatea oferită și prețul la momentul t 0
Q1 ,P1 = reprezintă cantitatea oferită și prețul la momentul t 1
% Q = indicele procentual de sporie a ofertei
%P = indicele procentual de sporire a prețului

Semnul plus din față indică relație directă, pozitivă, dintre ofertă și
prețul bunului.

 Microecon omie 

75 Clasificarea ofertelor în raport cu elasticitatea

În marea majoritate a cazurilor, variația ofertei și a pre țului se găsesc în
raport direct. Aceasta nu exclude existența unor diversități de situații privind
valoarea și semnul coeficienților. În funcție de aceasta, ofertele se clas ifică în
următoarele categorii:

1) Oferte normale : EO/P>0; intensitatea reacție i ofertei la modificarea
prețului este diferită de la un produs la altul. În funcție de acestea se disting:
a) Ofertă elastică sau elasticitate ridicată: EO/P > 1 și modificarea a
prețului determină o mișcare mai amplă, de același sens, a cantității
oferite (∆Q > ∆P).
b) Ofertă slab elastică, sau rigidă: 1 < E O/P < 0. Reacția ofertei este
mai puțin proporțională decât modificarea prețului (∆Q < ∆P).
c) Ofertă cu elasticitate unitară : EO/P = 1. Prețul și cantitatea oferită
se modifică proporțional și în acelaș i sens (∆Q = ∆P).

2) Oferte particulare :
a) Ofertă perfect rigidă sau inelasticitate perfectă: EO/P =0.
Cantitatea oferită dintr -un bun este constantă, modificarea prețului
nu exercită nici o influență. Curba ofertei este perfect verticală, o
dreaptă paralel ă cu axa prețurilor (ordonata). Curbele ofertei sunt
rareori atât de rigide;
b) Ofertă infinit elastică sau elasticitatea infinită: EO/P =.
Cantitatea oferită variază la infinit la o modificare oricât de slabă a
prețului. Curba ofertei este o paralelă la axa cantității, este perfect
orizontală;
c) Ofertă cu elasticitate atipică : oferta sporește, când prețurile scad
(este cazul bunurilor perisabile, care nu pot fi stocate).
Din punct de vedere grafic, principalele forme ale ofertei în funcție de
preț sunt red ate în fig. 3.4.

 Microecon omie 

76
Realitatea dovedește că elasticitatea ofertei este influențată de
ansamblul condițiilor ofertei, care în interdependența lor determină
comportamentele individuale ale producătorilor.

Surplusul producătorului
Surplusul producatorul ui reprezint ă câștigul aparent rezultat ca urmare
a vânzării unei anumite cantit ăți date (num ăr de unit ăți) dintr -un bun în locul
vânzării bunului respectiv unitate cu unitate .

Fig.3.4. Forme ale ofertei: (a) ofertă elastică; (b) ofertă slab elastică; (c) ofertă cu
elasticitate unitară; (d) ofertă perfect rigidă; (e) cerere infinit elastică;
(f) oferte cu elasticitate atipică Preț
Cantitate Preț Preț
Preț (a) (b) (c)
(d) Cantitate Cantitate
Cantitate Preț
(e)
Cantitate Preț
(f)
Cantitate
Preț
(f)
Cantitate

 Microecon omie 

77

Fig. 3.5. Determinarea grafică a surplusului producătorului
Mod de determinare grafică: suprafa ța aflat ă deasupra curbei ofertei și
sub pre țul de tranzac ționare .

 Microecon omie 

78

 Microecon omie 

79
Capitolul 4. TEORIA UTILITATII SI ECHILIBRUL
CONSUMATORULUI

Autori:
Sîrghi Nicoleta
Oțil Maria
Miculescu Andra

4.1. Teoria utilit ății cardinale

4.1.1. Definirea și formele utilit ății. Func ții de utilitate.
Utilitatea marginal ă
4.1.2. Regula maximiz ării utilit ății totale și
optimizarea alegerilor de consum. Egalizarea
utilit ăților marginal e aferente fiec ărei unit ăți
monetare

4.2. Teoria utilitatii ordinale

4.2.1. Rela ția de preferin ță
4.2.2. Rela ția de indiferen ță. Curbele de indiferen ță.
Modelu l h ărții curbelor de indiferen ță. Rata de
substituire a bunurilor
4.2.3. Constrangerea buget ară. Linia bugetului
4.2.4. Alegerea consumatorului. Echilibrul
consumatorului (optimul de consum). A bordarea
static ă și abordarea dinamic ă

 Microecon omie 

80

 Microecon omie 

81 Teoria consumatorului s-a dezvoltat în timp cu scopul de a explica
modul în care individul repartizează resursele de care dispune între diferite
bunuri și servicii, astfel încât să -și maximizeze satisfacția obținută prin
consumul lor. Realizarea satisfacției maxime prin consumul bunurilor sau
serviciilor procurate cu ajutorul resurselo r limitate ce formează “bugetul”
consumatorului definește “starea de echilibru “ a acestuia.
Consumatorul caută maximizarea utilității economice pe baza
principiului hedonist.11 Consumul este un act economic fundamental12: dacă
întreprinderea produce este pe ntru a răspunde unei cereri și această cerere
este la început o cerere de consum; producția nu -și găsește finalitatea în ea
însăși, ci în faptul că ea constituie un răspuns la alegerile consumatorilor.
Agentul economic, în calitate de consumator își pune p roblema modului
în care trebuie să acționeze pentru a -și maximiza satisfacerea nevoilor cu
resursele limitate de care dispune. Funcția obiectiv a oricărui consumator
rațional o reprezintă maximizarea satisfacerii nevoilor prin consumul de bunuri
și servici i. Studiul comportamentului consumatorului începe cu analiza
bunurilor economice și a utilității acestora.
Satisfacerea nevoilor presupune utilizarea bunurilor ; în sens larg, ele
reprezintă tot ceea ce (material sau nu) poate răspunde unei nevoi.
Orice bu n economic poate fi definit în primul rând prin utilitate.
Aceasta este, alături de puterea de cunmpărare unul din factorii importanți de
care depinde volumul și evoluția cererii, pentru fiecare produs și pentru
totalitatea bunurilor produse.
Un bun repre zintă orice element al realității materiale sau spirituale
apt să satisfacă o nevoie.
Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii. Pentru analiza
economică prezintă importanță diferitele modalități de clasificare a bunurilor.
După modul de obține re a lor sau accesul la ele, bunurile pot fi:
bunuri libere și bunuri economice . Bunurile libere sunt cele la care accesul
este liber , ele sunt în cantități corespunzătoare nevoilor, în condiții determinate
de timp și de loc. Bunurile libere sunt utile și indispensabile omului, dar nu au
utilitate în sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru
obținerea satisfacției ce rezultă din folosirea lor. Bunurile economice sunt
rezultat al activității de producție, presupunând consum de res urse rare.
Principala lor caracteristică o reprezintă raritatea , faptul că în totalitatea lor,

11Hedonism – termen derivat din grecescul “hedone” care înseamna pl ăcere – reprezintă o conceptie c e
proclama placerea drept binele suprem, iar dorința de a o obtine, p rincipiu al comportamentului.
12 Cismaș Laura – Economie politică , vol.1, Editura Mirton, Timișoara, 2000, p. 77;

 Microecon omie 

82 față de nevoile ce trebuie satisfăcute, sunt insuficiente ca volum și ca structură
calitativă, fiind produse în cantități limitate, presupunând un anumit efort sau
cost (resurse umane, resurse financiare, etc.) și, implicit un preț. Tocmai de
aceea pentru bunurile economice accesul la ele este condiționat de o
contraprestație, care în economia de piață îmbracă forma prețului plătit în
schimbul bunului.
După forma lor materială , bunurile economice se grupează în: bunuri
corporale , sau bunuri materiale (obiecte stabile, bunuri tangibile); bunuri
necorporale sau bunuri nemateriale, netangibile (servicii sau prestații);
informații (licențe, brevete, programe informati ce).
După destinația lor , bunurile economice pot fi: bunuri de producție
(prodfactori) și bunuri de consum (satisfactori). Prodfactorii sunt bunurile
economice utilizate în procesul producerii altor bunuri și satisfac nevoile de
consum productiv (bunuri le ce formează capitalul tehnic, pământul, etc.).
Satisfactorii reprezintă bunurile economice apte să satisfacă în mod direct o
anumită nevoie de consum individual sau social (bunuri de consum de folosință
curentă sau îndelungată, servicii, etc.).
După mod ul în care circulă sau ajung de la producător la consumator,
bunurile se împart în: bunuri marfare sau comerciale (acele bunuri economice
care ajung de la producător la consumator prin intermediul vânzării -cumpărării,
la un anumit preț); bunuri nemarfare sau necomerciale (bunuri economice a
căror producere presupune costuri, dar ajung la consumator în mod gratuit,
costurile fiind suportate de comunitate); bunuri mixte sau parțial marfare (sunt
cele care trec de la producător la consumator prin vânzare -cumpă rare, prețul
formându -se atât pe baza condițiilor pieței, cât și a unor măsuri de protecție
socială).
După relațiile de interdependență între diferitele categorii de bunuri
ele pot fi: a) bunuri substituibile sau concurente (sunt acelea care au
capacitate a să satisfacă același tip de nevoi, cum ar fi zahărul și zaharina sau
benzina și motorina, etc.); b) bunuri complementare (sunt cele ce pot fi folosite
doar împreună, deoarece numai prin combinarea lor se satisface nevoia, cum
este cazul automobilului și benzinei, etc.); sau c) bunuri principale (cele pe care
producătorul le are în vedere cu prioritate, fiind obiectivul principal al
activității sale); d) bunuri secundare (sunt cele ce rezultă inevitabil din
procesul tehnologic al unui bun principal, cum ar fi mierea și ceara).
După natura proprietății asupra bunurilor pot fi: a) bunuri publice
(de care poate beneficia, în principiu, oricine dorește, în mod gratuit sau plătind
un preț convenit) și b) bunuri private (la care accesul este limitat și
condiționat ).

 Microecon omie 

83 Bunurile publice se deosebesc de cele private prin indivizibilitatea
ofertei și indivizibilitatea utilizării acestora. Indivizibilitatea ofertei de bunuri
generează non-rivalitatea (un consumator de bun public nu intră în relații de
rivalitate și compet iție cu ceilalți consumatori, cantitatea disponibilă din
respectivul bun public nefiind micșorată prin ceea ce consumă și plătește un
consumator), în timp ce indivizibilitatea cererii generează non-excluziunea
(nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor potențiali ai unui
bun public).
Consumul poate fi definit ca un proces complex de utilizare a bunurilor
pentru satisfacerea nevoilor. Pornind de la această definiție generală, consumul
poate fi clasificat după mai multe criterii.
După natur a bunurilor consumate identificăm:
– consum de bunuri de consum, menit să satisfacă nevoile de
existență ale indivizilor și ale societății
– consum de bunuri de producție sau de factori de producție
După efectele sale identificăm :
– consum intermediar, adică ac el consum de bunuri care servește
la obținerea altor bunuri
– consum final, acel consum prin care bunurile ies din circuitul
economic.
În contextul analizei comportamentului consumatorului prezintă
semnificație consumul de bunuri de consum . Acesta la rândul său poate fi
abordat după diferite criterii:
După natura bunurilor identificăm:
– consum de bunuri alimentare
– consum de bunuri nealimentare
După durata consumului identificăm:
– consum de bunuri de folosință curentă
– consum de bunuri de folosință îndelung ată
După modalitatea de asigurare identificăm:
– consum de bunuri marfare
– autoconsum
Consumul, în teoria și practica economică, îndeplinește următoarele
funcții :
1. funcția utilitară (bunurile și serviciile consumate sunt destinate satisfacerii
trebuințelor umane);
2. funcția socială , de mediere, de comunicare și de integrare cu mediul în
care conviețuiește individul (în general sunt acceptate normele impuse de

 Microecon omie 

84 simbolistica bunurilor, a uzanțelor, tradițiilor și se poate stabili o poziționare pe
treapta ierar hiei sociale prin actul de consum).

4.1. Teoria utilității cardinale

Punctul de plecare în analiza utilității bunurilor îl reprezintă dubla
determinare a acestora. Orice bun are o determinare existențială și o
determinare economică. Determinarea existen țială este de natură să permită
identificarea unor proprietăți statice și dinamice, de natură fizică, materială sau
psihosenzorială proprii oricărui bun. Datorită determinării existențiale lumea
bunurilor este eterogenă. Determinarea economică presupune re lația de
concordanță dintre un bun și o nevoie, dar totodată impune luarea în
considerare a faptului că producerea bunului înseamnă consum de factori de
producție, deci un efort care conferă valoare economică bunului, valoare ce își
găsește expresia moneta ră în preț. Determinarea economică este însușirea
datorită căreia lumea bunurilor economice poate fi considerată omogenă.
Luată ca atare cantitatea de bunuri nu constituie un indicator în măsură
să ilustreze gradul de satisfacere al trebuințelor. Filosoful englez Jeremy
Bentham afirma, în prima jumătate a secolului trecut, că utilitatea este puterea
din lucruri care creează satisfacții și că fericirea individului este suma totală a
satisfacțiilor. După Bentham, ceea ce conduce comportamentul oamenilor este
principiul “cea mai mare fericire”, ceea ce în limbajul economiștilor
contemporani semnifică maximizarea utilității . La prima vedere, utilitatea
reprezintă o noțiune foarte clară. Termenul de util, utilitate semnifică ceea ce
este de folos, necesar, care s ervește la ceva.
De regulă se consideră că, pentru ca un bun să fie util, trebuie
îndeplinite trei condiții:
 existența unei relații între calitățile sau caracteristicile bunurilor și
una din nevoile oamenilor; utilitatea este intrinsecă fiecărui bun, decur ge din
proprietățile acestuia, dar dobândește sens economic doar în relație cu o
anumită nevoie socială (ex: pâine este utilă pe de o parte pentru că avem nevoie
de a ne hrăni, iar pe de altă parte, pentru că grâul posedă elementele proprii
alimentației);
 concretizarea relației dintre dintre caracteristicile lucrurilor și
nevoile oamenilor; oamenii trebuie să fie convinși că, prin calitățiile lor,
bunurile consumate le aduc un serviciu, o satisfacție. Dacă ei nu cunosc
caracteristicile bunurilor, capacitate a acestora de a satisface o anumită nevoie,
acestea rămăn nefolosite, nu au utilitate.

 Microecon omie 

85  societatea trebuie să fie capabilă să folosească caracteristicile
bunurilor pentru satisfacerea nevoilor; nu este suficient ca un lucru să fie
recunoscut, acesta trebui e să poată fi folosit.
Determinarea existențială permite definirea utilității sau a valorii de
întrebuințare, ca utilitate tehnică, ce reprezintă capacitatea unui bun sau
serviciu de a satisface o nevoie . Baza utilității o reprezintă proprietățile,
însuși rile, caracteristicile naturale sau cele create de om, pe care le posedă
fiecare bun sau categorie de bunuri. În acest sens, utilitatea are un caracter
obiectiv , deoarece un bun poate exista prin însușirile sale chiar daca nu este
nevoie de el.
Determinar ea economică a unui bun permite definirea utilității
economice , care presupune raportarea utilității bunului la o nevoie, adică este
condiționată de aprecierea utilității bunului, apreciere ce are un caracter
eminamente subiectiv . Aprecierea utilității dep inde de raportul pe care fiecare
consumator îl stabilește între cantitățile determinate din bunul respectiv și
nevoile sale în condiții date de loc și de timp. În acest sens, importantă este
intensitatea nevoii pe care o are consumatorul respectiv.
Utilit atea economică reprezintă satisfacția pe care speră că o va obține
un consumator dat prin folosirea unei cantități (doze) determinate dintr -un
anumit bun economic, în condiții determinate de loc și de timp.
Cum științele economice moderne își propun ca pri m obiectiv găsirea
soluțiilor de maximizare a utilității, în condițiile existenței unor resurse limitate
și a unor nevoi foarte diverse, apare cât se poate de firească opțiunea de
măsurare a acesteia. În directă legătură cu posibilitățile de măsurare a uti lității,
teoria economică face referiri la două accepțiuni de măsurare ale utilității:
cardinală și ordinală.
Teoria utilității cardinale se bazează pe ipoteza potrivit căreia
consumatorul este capabil de a măsura utilitatea și de a exprima printr -un
număr: cantitatea de utilitate obținută prin consumarea unei doze determinate
de bunuri. Astfel, se poate stabili o ierarhie semnificativă între nivelurile de
utilitate, exprimând numeric de câte ori este mai mare utilitatea de consum a
unei anumite cantități dintr -un bun față de cea a altei cantități din alt bun.
De exemplu:
 consumul cantității Q 1 din bunul A oferă o satisfacție de 200 utils;
 consumul cantității Q 1 din bunul B oferă o satisfacție de 100 utils;
 consumul cantității Q 1 din bunul C oferă o sat isfacție de 10 utils;

 Microecon omie 

86 Observăm că, aceeași cantitate consumată din bunuri diferite ne oferă
utilități diferite. În acest fel poate fi stabilită o ierarhie între nivelurile de
utilitate astfel:
– bunul B oferă o utilitate de 10 ori mai mare decât bunul C;
– bunul A are o utilitate dublă față de bunul B.
Deci, utilitatea cardinală presupune măsurarea directă, utilizându -se în
acest scop unități de măsură speciale: unități de utilitate (în limba engleză
utils).
De fapt, modelele economico -matematice intr oduse la început de Leon
Walras, apoi de mulți alți economiști, se bazează pe ipoteza posibilității
măsurării directe a utilității. Dar, această ipoteză nu s -a putut verifica în
practică, până în prezent. Tocmai de aceea Alfred Marshall a propus
exprimarea utilității în unități bănești, presupunând că utilitatea marginală a
banilor poate fi considerată constantă. El a întrevăzut posibilitatea măsurării
utilității unui bun prin cantitatea de bani pe care consumatorul acestuia este
dispus să o plătească pentr u procurarea lui. Apare însă întrebarea: cum se
măsoară utilitatea banilor consumatorului? Acestei întrebări nu i s -a putut da,
încă, un răspuns acceptabil. Totodată când se construiește o funcție de utilitate
pentru un bun se face abstracție de celelalte bunuri, ceea ce iarăși nu este
corect. De exemplu: utilitatea unui automobil depinde de cantitatea de benzină
pe care ne -o putem procura. În realitate, utilitatea oricărui bun este dependentă
de deținerea altora, și deci practic este imposibil de construit o scară cardinală a
utilității.

4.1.1. Definirea și formele utilității. Funcții de utilitate. Utilitatea
marginală
În funcție de cantitatea de bunuri consumate la care se referă, utilitatea
de care beneficiază consumatorul poate fi privită ca:
-utilitate individuală (care exprimă satisfacția generată consumatorului
de fiecare unitate din bunul consumat);
– utilitate totală ;
– utilitate marginală .
Utilitatea totală (UT) a unui bun oarecare X exprimă satisfacția totală
pe care un individ o resimte prin co nsumarea unei anumite cantități din acest
bun. Deci, nivelul de utilitate totală, a lui U T, depinde de cantitatea consumată
(Q), adică U T este în funcție de Q, ceea ce matematic poate fi scris: UT = f(Q).
Aceasta înseamnă că utilitatea totală este o sumă a utilităților individuale.

 Microecon omie 

87 Pentru a vedea care este proporția modificării utilității totale atunci
când cantitatea consumată din bunul X crește, se apelează la conceptul de
utilitate marginală. Utilitatea marginală (UMG), arată sporul de utilitate totală
pentru un consumator atunci când cantitatea consumată dintr -un bun sporește
cu o unitate . Altfel spus, utilitatea marginală (U MG) se determină ca raport între
modificarea utilității totale (
 UT) și modificarea cantității bunului
consu mat(
 Q), adică:

UMG=
UT dacă
 Q=1,

Dacă presupunem că bunul X este un bun perfect divizibil, funcția de
utilitate fiind continuă și diferențiabilă, atunci putem defini utilitatea margin ală
a bunului X ca fiind derivata funcției de utilitate totală în raport cu Q, adică:

Ipoteza de descreștere a utilității marginale se exprimă prin relația:
UTx” < 0
Curbele utilității totale și utilității marginale sunt prezentate în fig. 4.1.
Pe măsură ce individul consumă mai multe unități din bunul X, utilitatea totală
va crește, însă cu o rată din ce în ce mai mică, deoarece utilitatea marginală
scade treptat pe măsura reducerii intensității nevoii. Utilitatea totală atinge un
punct de maxim c are indică punctul de saturație. Dacă se continuă consumul
din bunul X, după atingerea maximului, a punctului de saturație, consumul
poate fi considerat nerațional.

QUUT
MG
''sau
xX
TT
MGTT
MG
UQUUUdQdUU


 Microecon omie 

88

Fig. 4.1. Utilitatea totală și utilitatea marginală

Utilitatea margi nală scăzând pe măsură ce sporește cantitatea consumată
din bunul X, devine zero atunci când utilitatea totală este maximă și semnifică
faptul că s -a ajuns la satisfacerea deplină a nevoii consumatorului. În
continuare orice unitate din bunul X consumată s uplimentar ar produce
insatisfacții consum atorului, utilitatea marginală fiind negativă.

Utilitatea marginală resimțită prin consumarea unei unități suplimentare
dintr -un bun depinde de cantitatea consumată din celelalte bunuri care fac parte
din coșul consumatorului. Utilitatea marginală privită din punct de vedere al
unui consumator și al unui singur bun este mai mică atunci când consumarea
unității suplimentare se combină cu un consum mai mare din celelate bunuri13.
Exemplu:
Presupunem două combinați i de bunuri și utilitățile totale ale fiecărei
combinații:
1. 5 biscuiți + 5 tablete ciocolată = 70 utils;
6 biscuiți + 5 tablete ciocolată = 75 utils.

2. 5 biscuiți + 8 tablete ciocolată = 110 utils;
6 biscuiți + 8 tablete ciocolată = 114 utils;

13Dobrotă N. (coordonator) – Dicționar de Economie , ediția a II – a, Editura Economică, București,1999,
p. 483; O Utilitate
totală Utilitate
margi nală
O Cantitate
consumată Cantitate
consumată

 Microecon omie 

89 Se observă că :
 în prima combinație utilitatea marginală a celui de -al 6-lea biscuite este
de 5 utils (75 utils -70 utils);
 în combinația a doua, aceeași cantitate de biscuiți se consumă cu o
cantitate mai mare de ciocolată (cu trei tablete de ciocolată mai mult
decât î n prima combinație). În această situație observăm că, utilitatea
marginală a celui de -al 6-lea biscuite este de 5 utils (114 utils -110
utils).
 utilitatea marginală a celui de -al 6-lea biscuite care intră în combinație
cu 8 tabelete ciocolată este mai mică decât utilitatea marginală a celui
de-al 6-lea biscuite care intră în combinație cu 5 tabelete ciocolată (4
utils față de 5 utils).

Dinamica relației dintre cantitate și utilitatea ultimului produs
consumat își găsește expresia în legea utilității margin ale descrescătoare care
arată că utilitatea marginală resimțită din consumul succesiv de unități dintr –
un bun descrește, iar utilitatea totala crește cu o mărime descrescătoare până
la punctul de saturație. Semnificația acestei legi se regăsește și sub den umirea
de „ prima lege a lui Gossen ” după care mărimea intensității unei plăceri
descrește progresiv până la saturare, dacă respectiva plăcere este satisfăcută în
mod continuu și neîntrerupt.

În reprezentare grafică funcția de utilitate totală se poate rep rezenta
print r-o curbă în formă de S ( fig. 4 .2.).

Fig. 4.2 Curba utilității totale I S
Q s Bunul X O UT
UTs

 Microecon omie 

90 Din fig. 4.2. pot fi evidențiate următoarele aspecte:
1. Curba poate să nu plece din origine atunci când o cantitate prea mică
din bunul X nu produce nici o satisfacție consumatorului.
2. Curba prezintă două puncte caracteristice:
– punctul I este un punct de inflexiune care semnifică schimbarea de
semn pentru derivata funcției de utilitate. Între O și I, sporul utilității
totale este în creștere si curba este c onvexă; dincolo de punctul I, rata
de creștere a utilității totale este în scădere, curba devenind concavă.
– punctul S exprimă maximum de utilitate totală U ts si corespunde
cantității Q S, numită cantitate de saturație. Dincolo de Q S utilitatea
totală se tr ansformă în dezutilitate.
Ipoteza în care cele afirmate sunt valabile presupune că abordarea este statică,
preferințele rămân aceleași și nu există posibilități de transfer ale consumului
dintr -o perioadă în alta.

În reprezentarea ei matematică, f uncția d e utilitate totală prezintă
următoarele proprietăți14:
2) funcția este continuă , adică nu trece de la o valoare la alta până nu trece
prin toate valorile intermediare. Aceasta presupune din punct de vedere
economic ca bunul să fie perfect divizibil în doze omo gene, altfel spus
perfect interschimbabile. O astfel de presupunere este realistă dacă bunul
este un lichid, fiind falsă dacă bunul este un produs fabricat;
3) în concordanță cu fenomenul de saturație funcția este la început
crescătoare , atinge un maxim într-un punct de saturație, după care ea
devine descrescătoare . Altfel spus, la început cantitățile crescătoare
consumate din bunul x procură utilități crescătoare, respectiv pentru x 2 > x 1,
avem:

Dincolo de punctul de saturație, cantitățile crescătoare c onsumate din bunul x
procură utilități descrescătoare:

dacă Qx n >Qx n-1.

14 Pentru o înțelegere mai bună a se vedea lucrarea Cédras J. – Analyse microéconomique , vol I
“Consommation production”, Editura Dalloz, Paris, 1981 ;
), ( ) (11 
 n T n T Qxf U Qxf U
n n
)( ) (1 21 2Qxf U Qxf UT T 

 Microecon omie 

91 În cazul a două bunuri , funcția de utilitate se modifică. Dacă se iau în
vedere două bunuri, X și Y, utilitatea totală este exprimată de funcția Ut =
f(Qx,Qy).
O asemenea funcție de utilitate implică două ipoteze:
a) Independența utilităților;
b) Depenedența utilităților.
a) Independența utilităților
Pentru fiecare din bunurile X și Y se stabilește o funcție de utilitate
totală:
Utx = f1(Qx) și Ut y = f2(Qy),
de unde :
Ut= Ut x + Uty, unde f (Qx,Qy) = f 1(Qx) + f 2(Qy)
Utilitatea totală resimțită prin consumarea cantității Qx1 și Qy1 din bunul Y
este egală cu Ut x1 + Uty1. Această ipoteză nu este corespunzătoare pentru că
diferitele consumuri nu sunt independente unele de altele.
b) Dependența utili tăților
Consumurile diferitelor bunuri sunt legate între ele în cadrul unui
program de consum. Îmbinarea funcțiilor de utilitate ale diferitelor bunuri
permite construirea unei suprafețe de utilitate prin reunirea utilității totale a
consumurilor simultane a diferitelor bunuri (fig .4.3.).

Fig. 4.3. Suprafețe de utilitate
Sursa: Duță Alexandrina, Cismaș Laura, Sîrghi Nicoleta, Microeconomie. Teorie și aplicații,
Editura Mirton, Timișoara, 2003 , p. 35 ; U1 y
x UT U2 U3

 Microecon omie 

92 Reprezentarea grafică a corelației dintre utilitatea totală și utilitatea margi nală
privite în dinamică (fig. 4.4 .).

Qi

Fig. 4 .4. Interdependența dintre utilitatea totală
și utilitatea marginală

Corelația dintre utilitatea totală și utilitatea marginală, privite în
dinamică, evidențiază următoarele aspecte:
– dacă utilitatea totală sporește cu o rată crescătoare, utilitatea
marginală este crescătoare;
– dacă utilitatea totală crește cu o rată constantă și utilitatea marginală
este constantă;
– dacă utilitatea totală crește cu o rată descrescătoare, utilitatea
marginală este descrescătoare (cazul general);
– pentru cantitatea Q S corespunzătoare utilității totale maxime,
utilitatea marginală este nulă;
– dacă utilitatea totală este descrescătoare, utilitatea marginală este
negativă.
Cu al te cuvinte, până la cantitatea de saturație (utilitatea totală maximă)
curba utilității totale are o pantă pozitivă, deci utilitatea marginală are valori
pozitive. Pentru cantitatea de saturație, utilitatea marginală este nulă. Dincolo
de cantitatea de sat urație, utilitatea totală se diminuează și utilitatea marginală
are valori negative.
Matematic, funcția de utilitate totală fiind o funcție continuă pornește
din origine. Însă, din punct de vedere economic interesează doar dinamica
acesteia după consumul primei unități din bunul respectiv. De asemenea ținând
cont de faptul că, comportamentul consumatorului este un comportament
rațional (principiul de bază al economiei este cel al raționalității) prezintă S
I
O UT
UMG
bun X
UMG Q s UT

 Microecon omie 

93 interes dimamica utilității totale și marginale până în punctul de maxim (S – de
saturație) al utilității totale, punct în care utilitatea marginală este 0 . În acest
punct nevoia consumatorului este satisfacută și aceasta dispare.

4.1.2. Regula maximizării utilității totale și optimizarea alegerilor de
consum. Egalizarea utilităților marginale aferente fiecărei unități
monetare

Conceptele de utilitate marginală și de lege a utilității marginale
descrescânde au fost introduse în limbajul economic, au fost fundamentate și
explicate de neoclasicii științei economice. De aceea, reprezentanții acestui
curent de gândire economică sunt cunoscuți și ca marginaliști, utilitariști,
consumatoriști.
Economistul William Stanley Jevons , definește teoria utilității
marginale a valorii ca fiind “utilitatea pentru o unit ate consumată în plus este
invers proporțională cu numărul total de unități ce au fost consumate”15 sau ca
fiind o calitate abstractă prin care bunurile satisfac dorințele individului
(consumatorului) și produc plăcere sau previn un efort. În concepția lu i W.S.
Jevons, utilitatea este o valoare pe care o dă fiecare individ bunului pe care îl
achiziționează ținând cont de dorințele, așteptările și preferințele sale, iar
volumul de utilitate depinde în mare măsură de: plăcerea și satisfacția oferită
de consu mul unei cantități mici dintr -un anumit bun și de existența unui
moment care influențează utilitatea la un moment dat. Funcția utilității nu este
considerată altceva decât “un mod de a descrie preferințele individului între
diferite alternative reale și ip otetice”16. W.S. Jevons definește legea diminuării
utilității marginale ca fiind “forța răspunsului la stimuli ce se diminuează cu
fiecare repetiție a acestui stimul în cadrul unei perioade de timp”17
Școala de gândire economică neoclasică a pus bazele margi nalismului
care furnizează macroeconomiei instrumente moderne de bază în analiza
cererii și ofertei (a utilității consumatorilor, aprecieri subiective ale agenților
economici în explicarea fenomenelor economice bazate pe relațiile de
cauzalitate dintre apr ecieri și mecanismul de funcționare a economiei moderne
de piață) și cadrul matematic (prin folosirea metodelor matematice în

15Jevons W. St. – Brief Account of a General Mathematical Theory of Plotical Economy, Journal of the
Royal Statistical Society, London, p. 3;
16 Blaug M. – Teoria Economică în retrospectivă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992, p.
387;
17Tănăsescu Emilia – Istoria gândirii economice (Doctrine Economice Contemporane), note de curs,
Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați, 2005, p.100;

 Microecon omie 

94 cercetarea economică: funcția producției, funcția consumului, funcția
economisirii etc., deplasând accentul de la relația de cauza litate considerată
unilaterală spre relația de interdependență reciprocă a tuturor componentelor
economice cercetate).
De asemenea, teoreticienii acestui curent de gândire economică au
demonstrat că pe piețele economice libere, factorii de producție – pămâ ntul,
munca (economistul Leon Walras fiind considerat un reformator al pământului)
și capitalul au o valoare egală cu contribuția acestora la producție, principiu
intens utilizat în distribuția veniturilor.
Reprezentantul de seamă al neoclasicismului anglo -american, L.Lord
Robbins susține în lucrările sale faptul că economia este incapabilă să
determine printr -o simplă introspecție ceea ce implică legea utilității marginale
descrescătoare pentru indivizi, ținând cont de o redistribuire a venitului de la
cei bogați către cei mai săraci care va determina o creștere a utilității totale.
Conform teoriei lui Robbins, legea utilității marginale descrescătoare este
determinată de lipsa resurselor conform scopurilor pentru care servesc: ”pentru
fiecare individ, bunu rile pot fi sortate în funcție de semnificația lor, iar în
funcție de preferințe un bun este considerat mai important decât altul.
Analizând astfel, se poate compara ordinea în care fiecare individ preferă
anumite alternative și în acest fel se poate crea o teorie a schimbului”18.
Teoria de schimb a lui L.L. Robbins este bazată pe posibilitatea
comparării produselor, fiecare dintre acestea reprezentând o alternativă pentru
celelalte și ne arată disponibilitatea individului de a cheltui suma necesară
achiziț iei bunului pe care îl preferă.
Leon Walras considera consumatorul drept un agent final care prin
venitul câștigat și în limitele acestuia caută să cumpere de pe piață un anumit
număr de bunuri și servicii cu scopul de a -și satisface nevoile. Consumatorul
îndeplinește un rol pasiv, deși este rațional și capabil de evaluări cantitative și
calitative, calculele reducându -se la stabilirea unei scări a preferințelor. Aceste
“scale a preferințelor sunt determinate de”19 :
 Relațiile dintre consumatori și cele dint re producător și consumator;
 Variația prețurilor și a veniturilor;
 Natura, intensitatea și diversitatea nevoilor;
 Modul în care se formează și evoluează nevoile;

18 Robbins L.L. – An Essay on the Nature and Signifiance of Economic Science, MacMillan &Co. ,
Second Edition, 1945 , p. 78 ;
19 Walker D.A. – Walrasian Economics, Cambridge University Press, 2006, p.7;

 Microecon omie 

95 Continuând ideile lui Walras, V. Pareto va realiza un progres în ceea ce
privește satisfacerea nevoilor, însă la scara ansamblului societății.
Atât la Pareto cât și la Walras optimul se raportează la o structură dată a
veniturilor, iar natura nevoilor rămâne o problemă a sociologilor și
psihologilor.
Pentru Walras procesul economic este caracteri zat de relațiile de pe
piață a diferitelor categorii de agenți economici: pe de o parte sunt
întreprinzătorii care achiziționează factori de producție destinați realizării de
bunuri, iar de cealaltă parte se află cumpărătorii, iar diferența dintre cele dou ă
categorii este dată de deciziile acestora. Consumatorii stabilesc structura și
nivelul de consum în raport cu nevoile și în raport cu volumul veniturilor, iar
producătorii decid atât nivelul și structura producției cât și nivelul investițiilor.
Determina rea condițiilor în care se realizează echilibrul consumatorului
este o problemă de optimizare conformă postulatului de raționalitate. Teoria
consumatorului a evoluat oferind răspunsuri din ce în ce mai satisfăcătoare20:
– abordarea cardinală , optimizarea rezu ltă din maximizarea
utilităților măsurate și se traduce prin teorema egalizării utilităților
marginale aferente fiecărei unități monetare;
– tehnica curbelor de indiferență introdusă în anul 1880 de
Edgeworth, reluată de Pareto în 1906 și apoi de Hicks în 19 30 a
condus la abordarea ordinală . Optimizarea rezultă dintr -un
echilibru realizat sub constrângere bugetară plecând de la curbele de
indiferență potențiale;
– mai recent, Samuelson și Hicks au utilizat noțiunea de “ preferințe
relevate ”. Preferințele consuma torului se relevă prin alegerile sale
efective , raționamentul utilizând curbe de indiferență efective și nu
potențiale.
O ipoteză fundamentală a teoriei legate de analiza comportamentului
consumatorului este că indivizii încearcă să se simtă cât mai bine posibil în
circumstanțele concrete în care se găsesc. Cu alte cuvinte, consumatorii caută
să își maximizeze utilitatea totală. Dacă se presupune că se menține constant
consumul tuturor produselor în afară de unul, atunci se poate studia
comportamentul de m aximizare al consumatorului și se poate deduce curba
cererii.
Condiția necesară pentru ca un consumator să își maximizeze utilitatea
este, pentru orice pereche de produse, următoarea:

20 Duță Alexandrina , Cismaș Laura, Sîrghi Nicoleta – Microeconomie. Teorie și aplicații , Editura Mirton,
Timișoara, 2003 , p. 37 ;

 Microecon omie 

96
=
(1),
unde se notează utilitatea marginală a ultimei unități din produsul x cu MUx și
prețul său cu Px, iar în mod analog, MUy și Py se refră la utilitatea marginală a
celui de -al doilea produs y și la prețul său. Aceasta este ecuația fundamentală a
teoriei utilității, din care se deduce apoi teoria cererii. Utilitatea marginală
variază în sens invers cu cantitatea consumată dintr -un bun, consumatorul fiind
capabil să aprecieze printr -un număr utilitatea obținută prin consumarea unei
doze adiționale din bunul respectiv. Atunci când realizează decizia ,
consumatorul trebuie să țină seama de utilitatea marginală obținută, ca și de
nivelul prețurilor bunurilor.
De exemplu, fiecare consumator cere fiecare bun până în punctul în
care utilitatea marginală pe unitate monetară cheltuită este aceeași cu utilit atea
marginală a unei unități monetare cheltuite pe un alt bun. Atunci când această
condiție este îndeplinită, consumatorul nu poate reorienta o unitate monetară
din cheltuieli de la un produs la altul, crescând astfel utilitatea totală.
Dacă rearanjăm ter menii din ecuația (1), se poate obține:

=
(2)

Partea dreaptă a acestei ecuaț iei (2) reprezintă prețul relativ al celor
două bunuri. El este determinat pe piață și se află în afara posibilităților de
control ale consumatorului in dividual; consumatorul reacționează la aceste
prețuri ale pieței, dar nu le poate schimba. Partea stângă a ecuației reflectă
relativa capacitate a bunurilor de a mai adăuga ceva la satisfacția
consumatorului, și este sub controlul acestuia. În determinarea cantităților
bunurilor diferite pe care le cumpără, consumatorul determină de asemenea
care vor fi utilitățile marginale ale bunurilor. Acest lucru este prezentat în
tabelul nr. ( de exemplu, dacă consumatorul vede la cinema trei filme pe lună,
utilitatea marginală a ultimei reprezentații va fi 6, în timp ce dacă vede șase
filme pe lună, utilitatea marginală a ultimei reprezentații va fi 1,5). Dacă cele
două părți ale ecuației (2) nu sunt egale, consumatorul poate crește satisfacția
totală prin rearanjarea achizițiilor.
Utilitatea totală crește, dar utilitatea marginală scade, pe măsură ce
acest consum al consumatorului crește. Utilitatea marginală de 10, arătată ca a
doua valoare din ultima coloană, rezultă deoarece, cu frecventarea celui de -al
doilea film , utilitatea totală crește de la 15 la 25, adică cu o diferență de 10.

 Microecon omie 

97 Deși utilitatea totală crește cu cât frecvența de vizionare este mai mare, fiecare
vizionare adițională adaugă mai puțin la total.
Tabel 4.1. Programele de utilitate totală și marginal ă

Numărul filmelor
frecventate pe lună Utilitatea totală Utilitatea marginală
0 0 –
1 15 15
2 25 10
3 31 6
4 35 4
5 37,50 2,5
6 39 1,5
7 40,25 1,25
8 41,30 1,05
9 42,2 0,9
10 43 0,8

În acest caz consumatorul se confruntă cu o serie de prețuri pe care nu
le poate schimba. El răspunde la aceste prețuri și își maximizează satisfacția
ajustând lucrurile care pot fi schimbate – cantitățile din diferitele bunuri
achiziționate – până când ecuația (2) este satisfăcută pentru toate perechile de
produse. Acest tip de ecuație –cu o parte reprezentând alegerile pe care lumea
exterioară le dă celor care iau decizii și cu cealaltă reprezentând efectul acestor
alegeri asupra bunăstării lor – apare frecvent în economie. Ea reflectă poziția de
echilibru atinsă atu nci când cei care iau decizii au făcut cea mai bună ajustare
posibilă la forțele externe care le limitează alegerile. Atunci când intră pe piață,
toți consumatorii se confruntă cu același set de prețuri ale pieței. Atunci când
sunt complet adaptați la aces te prețuri, fiecare dintre ei vor avea proporții
identice ale unităților lor marginale pentru fiecare pereche de bunuri.
Bineînțeles, un consumator bogat poate consuma mai mult din oricare produs
decât un consumator sărac. Consumatorii bogați și săraci își vor ajusta însă
achizițiile lor relative din fiecare produs astfel încât utilitățile marginale
relative vor fi aceleași pentru toate produsele. Astfel, dacă prețul lui X este
dublu față de prețul lui Y, fiecare consumator va achiziționa X și Y în acel
punct în care utilitatea marginală a lui X este dublă față de utilitatea marginală
a lui Y. Consumatorii cu gusturi diferite vor avea însă scheme diferite de
utilitate marginală și vor putea astfel să consume cantități diferite din produse,

 Microecon omie 

98 chiar dacă proporț iile utilităților lor marginale sunt aceleași pentru toți
consumatorii.
Consumatorul este capabil să ordoneze utilitățile marginale ponderate.
El își va maximiza utilitatea totală consumând acele cantități din bunuri ce îi
permit egalizarea utilităților ma rginale ponderate ; altfel el nu ar avea un
comportament rațional.
În situația în care
yMGy
xxMG
PU
PU
 . Dacă prețurile P x și P y sunt
constante o redistribuire a consumurilor permite restabilirea echilibrului. O
creștere a cantității consumate din bu nul X, conduce la diminuarea raportului
xxMG
PU
, în același timp o diminuare a cantității consumate din bunul Y
antrenează creșterea lui
yyMG
PU . Redistribuirea se produce până la egalizarea
raporturilor. Echilibrul astfel obț inut este un echilibru stabil.

Demonstrația teoremei face de fapt apel la Tabelul lui Menger .
1. Prima ipoteză: egalitatea prețurilor unitare
Tabloul lui Menger este format din dreptunghiuri de înălțimi variabile
reprezentând diferite bunuri împărțite în do ze omogene, fiecare dintre ele
costând spre exemplu 1 u.m.
Tabloul lui Menger se prezintă astfel:

I II III IV V VI VII VIII IX X
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
9 8 7 6 5 4 3 2 1
8 7 6 5 4 3 2 1
7 6 5 4 3 2 1
6 5 4 3 2 1
5 4 3 2 1
4 3 2 1
3 2 1
2 1
1

 Microecon omie 

99 Karl Menger în acest tablou a notat cu cifre romane (I -X) nevoile în
ordine descrescătoare a intensității lor, iar cu cifre arabe (1 -10) utilitatea
descrescândă a subdiviziunilor succesive din cantitatea disponibil ă pentru
satisfacerea respectivelor nevoi. Conform acestui tablou dacă un individ
dorește să aprecieze importanța bunurilor consumate pentru satisfacerea unei
nevoi intense de gradul I –bun de strictă necesitate, hrană – atunci când
consumă 2 unități din bu nul respective, acesta va avea o utilitate marginal mare
9, în comparație cu bunurile de o intensitate mai redusă, de gradul VI din care
se consumă 2 unități care vor avea o utilitate scăzută de 4.
Dreptunghiurile cele mai ridicate corespund nevoilor cele mai intense
și, în interiorul fiecărui dreptunghi utilitatea fiecărei doze este dată de o cifră
cardinală; utilitatea se diminuează pe măsură ce se consumă doze din ce în ce
mai mari din același bun. În același timp, consumatorul poate aprecia utilitatea
pe care o resimte prin consumarea suplimentară a unei doze din orice bun.

UmgA UmgB UmgC
1 doză 10
2 doze 9 9
3 doze 8 8 8
4 doze 7 7 7
5 doze 6 6 6
6 doze 5 5 5
7 doze 4 4 4
8 doze 3 3 3
9 doze 2 2 2
10 doze 1 1 1
A B C

Fie trei bunuri A, B, C corespunzând unor nevoi din ce în ce mai puțin
intense. Deci, A este preferat lui B și acesta lui C.
Dacă consumatorul dispune de un venit de 12 u.m., ne întrebăm cum va
raționa pentru a cumpăra astfel încât să îș i maximizeze consumul?
Va începe prin a cumpăra o primă doză din bunul A care -i va aduce o
utilitate de 10, apoi a doua doză din A (9) și o primă doză din B (9), apoi o
doză din A (8), o doză din B (8) și o doză din C (8)… și el continuă până ce își
epuize ază venitul. În exemplul dat, satisfacția maximă va fi resimțită prin
cumpărarea a 5 doze din A, 4 doze din B și 3 doze din C. Utilitatea totală va fi

 Microecon omie 

100 de 91; ea exprimă un maxim deoarece toate celelalte combinări îi vor aduce o
utilitate totală inferioară lui 91.
Principiul este deci foarte simplu: înainte de a trece la o utilitate
inferioară, individul trebuie să epuizeze toate utilitățile de un rang dat.
Observații
a) Ideal ar fi să epuizăm ansamblul utilităților din tablou, însă
insuficiența bugetului se op une acestui lucru (limitarea necesară a
resurselor.
b) Soluția nu este în mod necesar unică. Dacă venitul ar fi fost de 13
u.m. în loc de 12, consumatorul ar fi fost indiferent să -și completeze
cumpărăturile printr -o doză suplimentară de A, B sau C. În toate
cazurile, utilitatea totală ar fi fost de 96. Apare deci posibilitatea de
substituție a unui bun cu un altul fără să se modifice utilitatea totală.

2. A doua ipoteză: inegalitatea prețurilor unitare
În exemplul precedent , ponderarea nu a intervenit deoarece prețurile
unitare au fost egale. În realitate cazul este puțin întâlnit prețurile unitare ale
bunurilor fiind diferite. Acest lucru se prezintă în tabloul de mai jos.

AMGA
PU
BMGB
PU
CMGC
PU
1 doză 10
2 doze 9 4,5
3 doze 8 4 5,3
4 doze 7 3,5 4,6
5 doze 6 3 4
6 doze 5 2,5 3,3
7 doze 4 2 2,6
8 doze 3 1,5 2
9 doze 2 1 1,3
10 doze 1 0,5 0,6
A B C

Presupunem că cele trei bunuri A, B, C au prețurile unitare respecti v de
1, 2 și 1,5. Utilitățile marginale ponderate sunt obținute împărțind cifrele din
tabelul precedent cu 1, 2 și 1,5. Se observă că în fiecare coloană utilitatea
marginală continuă este descrescătoare. Fiecare doză costă 1 unitate monetară.
Repartizarea rațională a bugetului de 12 u.m. va fi diferită.
Consumatorul își va maximiza satisfacția cumpărând 7 doze din A, 2 doze din

 Microecon omie 

101 B și 3 doze din C. Utilitatea totală obținută va fi de 71,4. Astfel, consumul este
diferit dacă este sau nu ponderat. Dar într -unul sau celălalt caz, consumatorul
trebuie să urmărească egalizarea utilităților marginale.

AMGA
PU =
BMGB
PU =
CMGC
PU

Formalizarea teoremei
În cazul general, având n bunuri, x i reprezentând consumul individual
al bunului i, cu i=1,2,3…,n, utilitatea totală maximă este reprezentată printr -o
funcție de utilitate cardinală:

UT = U T (x1, x2, …,x n)

Consumatorul este supus unei duble restricții :
 venitul său disponibil (care, prin ipoteză trebuie să fie în
întregime c heltuit);
 prețul pieței, respectiv P i (prețul produsului i).
Costrângerea bugetară îmbracă forma ecuației:
n
i ixP V
1

Determinarea formei curbei utilității totale și cea a utilității marginale
impune respectarea condițiilor:
0xU
iT
și
0
xU
2
iT2

 pentru toate valorile pozitive ale lui i.

În situația concurenței pure și perfecte (prețurile sunt date),
maximizarea utilității totale se obține dacă se respectă condiția:



nxnT
2x2T
1x1T
PxU
…PxU
PxU

sau

nxn MGx
2×2 MGx
1×1 MGx
PU
…PU
PU

 Microecon omie 

102 unde
 este un coeficient de proporționalitate care relevă utilitatea marginală a
ultimei unități monetare consacrate fiecărui bun.
Se desprind următoarele două concluzii :
– orice modificare a parametrilor de decizie cum sunt bugetul și
prețul, antrenează în mod necesar o modificare a consumurilor;
– există o interdependență a consumurilor. Consumul unui bun
stabilește o legătură între utilitatea marginală pe care el o conferă și
cea a altor bunuri, altfel spus utilitatea marginală a unui b un este
funcție atât de cantitatea consumată din acest bun cât și de
cantitățile ce pot fi consumate din alte bunuri.

4.2. Teoria utilității ordinale

Teoria utilității ordinale s-a născut pe ruinele teoriei utilității cardinale
printr -o nouă formulare a acesteia de către reprezentanți de frunte ai noii școli
marginaliste, în special de către Vilfredo Pareto și John Hicks.
Două cauze principale au determinat trecerea la noua teorie și anume:
1. problema măsurării utilității s -a dovedit practic imposibilă;
2. în realitate, consumatorul atunci când alege clasează bunurile în
ordinea de preferință, fără să recurgă la măsurarea utilității.
De fapt, nu este necesară măsurarea cu rigurozitate a utilității pentru a
decide ce, când, cum și cât se consumă. Pot fi însă analizate: cantitatea
consumata dintr -un bun, prețul bunului pe piața și venitul disponibil al
consumatorului.

4.2.1. Relația de preferință
Consacrarea principiului măsurării ordinale a utilității, corespunde
comportamentului consumatorilor care constă în stabilirea unei ordini, mai
mult sau mai puțin riguroase, ordine prin care se traduc preferințele lor de la
un moment dat, fără a aloca fiecăreia dintre ele un număr ce să exprime
cantitatea de utilitate pe care respectiva preferința o exprimă. O asemen ea
atitudine nu cere decât o minimă capacitate de a clasifica, iar în măsura în care
este formulat un plan de consum ce cuprinde o mulțime de consumuri
clasificate în ordinea preferinței, explicația alegerii consumatorului devine mult
mai realistă. Teoria utilității ordinale definește conceptul ordinal de preferință .
Consumatorul este capabil să stabilească, la un moment dat, un
clasament al preferințelor sale cu privire la toate bunurile sau toate
combinațiile de bunuri. Conform principiului raționalități i, consumatorul va

 Microecon omie 

103 căuta să -și maximizeze satisfacția stabilind o relație de preferință între
diferitele posibilități de consum care i se oferă, astfel încât este evident că
relația de preferință implică posibilitatea de comparare și de ierarhizare a
even tualelor satisfacții;
În funcție de tipul bunurilor consumate se cunosc următoarele categorii
de preferințe: preferințe pentru bunurile perfect substituibile, preferințe pentru
bunurile perfect complementare, preferințe pentru bunurile rele și preferințe
pentru bunurile neutre.
Preferințe pentru bunurile perfect substituibile. Bunurile perfect
substituibile reprezintă acele bunuri ce pot fi înlocuite în consum, fără ca acest
fapt să afecteze nivelul utilității totale, de exemplu: două mărci de benzină,
două perechi de pantofi de la două firme diferite
Există și bunuri parțial substituibile a căror substituire se face doar într –
o anumită proporție. zahăr – zaharină, unt – margarină.
Preferințe pentru bunurile perfect complementare. Este vorba despre
bunurile care „se completează în consum” pentru a atinge nivelul de utilitate
scontată. Exemple tipice de astfel de bunuri sunt așa -numitele „bunuri
pereche”, de pildă: perechea de mănuși, perechea de șosete, perechea de
pantofi. Tot bunuri complementare sunt și c ele al căror consum este dependent
unul de altul: mașină – benzină, mașină – asigurare, plic – timbru. Există și
bunuri parțial complementare, respectiv acele bunuri care mai au și alte
întrebuințări: zahăr – ceai, dar și zahăr – prăjituri. Preferințe pent ru bunurile
rele. Bunurile rele reunesc acele bunuri pe care consumatorul nu le dorește
pentru că îi pot fi nocive. Cazul cel mai elocvent este cel al unui fumător căruia
medicul ia interzis să mai fumeze, țigările fiind astfel un bun nociv pentru
respecti vul individ.
Preferințe pentru bunurile neutre. Dacă consumatorului îi este
indiferent cât consumă dintr -un bun oarecare, însă el este interesat în
dobândirea unei cantități precise dintr -un alt bun, atunci harta curbelor de
indiferență va fi formată din tr-un set de linii paralele cu axa bunului neutru.
Se presupune că un consumator rațional stabilește unul sau mai multe
programe de consum. Programul de consum , numit uneori și plan de consum
sau coș de consum, cuprinde cantități de bunuri x, y ,z,…,w c are asigură
consumatorului o anumită utilitate totală.
Programul de consum dă expresie sistemului de nevoi ale
consumatorului, dar și gusturilor și preferințelor sale, disponibilității în timp și
în spațiu, utilității pe care el o acordă diferitelor cantit ăți (doze) din bunurile x,
y, z,…,w. Programele de consum ale fiecărui consumator sunt influențate de

 Microecon omie 

104 statutul social, situația familială, de incidențele fenomenului de „inducere” a
nevoilor și orientare a consumului prin mas -media, reclamă și publicitat e,
imitație, modă, etc. Există programe de consum echivalente atunci când ele îi
asigură consumatorului același nivel de satisfacție, adică au aceeași utilitate
agregată sau totală.

4.2.2. Relația de indiferență. Curbele de indiferență. Modelul
curbelor de indiferență. Rata marginală de substituire a bunurilor.
Luând în considerare un program de consum simplificat, cu două
bunuri, într-un sistem de axe XOY, pot fi reprezentate grafic (fig. 4.5.) mai
multe programe de consum, prin punctele P 1, P 2, P 3, P 4, care exprimă
combinații între diferitele cantități din bunurile x și y care asigură același nivel
de utilitate. Curba AB care unește ansamblul punctelor corespunzătoare
combinațiilor dintre bunurile x și y, ce asigură consumatorului aceeași
satisfacție se numește curbă de indiferență.
Știut fiind că nivelul utilității totale este funcție de cantitatea de bunuri
consumate, pe măsură ce curbele de indiferență se îndepărtează de origine
sugerează niveluri tot mai ridicate de utilitate.

Fig.4 .5. – Programe de consum echivalente

Dacă avem în vedere totalitatea curbelor de indiferență care semnifică
grade diferite de utilitate totală, reflectând o infinitate de co mbinații, precum y
x O y1 A
B P1
P2
P3
P4
x4 y2
y3
y4
x1 x2 x3

 Microecon omie 

105 și o infinitate de curbe, toate acestea formează harta curbelor de indiferență
(fig. 4 .6).

Fig.4.6 . Modelul hărții curbelor de indiferență

Din figura 4.6 se observă că, c urbele de indiferență sun t descrescătoare
de la stânga la dreapta, sunt paralele și convexe. Diferitele combinații de pe
aceeași curbă de indiferență, exprimă faptul că pentru a consuma o cantitate
mai mare dintr -un bun, consumatorul trebuie să renunțe la o anumită cantitate
din celălalt bun.
Rată m arginală de substituire (R.M.S.). constituie un instrument de
analiză a comportamentului unui consumator care, la un nivel dat al utilității
totale, poate înlocui în anumite proporții bunul y cu bunul x sau invers. Ea se
determină ca raport între modificăr ile cantitative ale celor două bunuri.
xyx RMSy/

Pentru a se asigura același nivel de utilitate agregată, trebuie ca
utilitatea marginală ce se realizează pe baza suplimentării consumului din
bunul x (U mgx) să fie egală cu utilitatea margina lă la care se renunță prin
micșorarea consumului din bunul y (U mgy).

yU xUmg mg
, astfel: RMS y/x = Umgx/Umgy y U1 U2 U3
O x

 Microecon omie 

106 Din punct de vedere grafic (fig. 4.7) rata marginală de substituție se
prezintă astfel:

Fig. 4.7 . Rata marginală de substituire a bunurilor

Rata marginală de substituție prezintă următoarele proprietăți :
1.ea evoluează continuu și descrește pe măsură ce are loc substituirea
între bunuri, ceea ce înseamnă că este respectată convexitatea curbelor de
indiferență;
2.dacă bunurile sunt infinit divizibile rata marginală de substituție se
poate defini pornind de la valoarea în punctul respectiv a pantei curbei de
indiferență.
3.este egală cu raportul invers al utilităților marginale a bunurilor.

Principa lele semnificații ale ratei marginale de substituție se referă la:
 la câte unități dintr -un bun trebuie să se renunțe atunci când se
urmărește consumarea unei unități suplimentare dintr -un bun (când se
calculează ca raport între variațiile în mări mi absolute ale
consumului celor două mărfuri);
 de câte ori este mai mare utilitatea marginală a bunului substituit
Y
X

X 1 2 3 4 5 Y

5

4

3

2

1 U A
B

 Microecon omie 

107 comparativ cu cea bunului care se substituie când se calculează ca
raport între utilitățile marginale ale bunurilor;
 de câte ori este mai scump un bun decât cel care cu care se
substituie;
 care este prețul relativ al bunului substituit, el exprimând prețul
bunului substituit nu în unități monetare ci în unitate de bun cu care se
face substituirea (când se determină ca raport între prețurile bunurilor).

4.2.3. Constrângerea bugetară. Linia bugetului
Orice consumator realizează anumite combinații între bunuri pentru a -și
asigura satisfacerea nevoilor. Opțiunea consumatorului depinde, în afară de
preferințe, de prețuri și de ve nit. Întocmirea programului de consum nu are în
vedere doar utilitatea bunurilor. Maximizarea satisfacției, a utilității este
restricționată atât de nivelul prețului bunurilor cât și de venitul disponibil. Cu
alte cuvinte, bunurile economice, având asociat un preț pot fi achiziționate în
limita venitului, a bugetului disponibil.

Linia bugetară sau linia veniturilor , este o dreaptă care delimitează
zona combinațiilor posibile privind cantitățile de bunuri ce pot fi achiziționate
în vederea satisfacerii nevoilor, cu venitul disponibil.
Construcția grafică se bazează pe ipoteza că un consumator posedă
venituri limitate pe care își propune să le cheltuiască în totalitate pentru
achiziționarea unui set de bunuri ale căror prețuri sunt date.
Ținând se ama de cantitățile cumpărate cheltuiala totală este dată de
însumarea produsului dintre prețurile și cantitățile consumate din bunurile X i.
Ecuația bugetară, în forma generală, este dată de relația: V=
in
iiXP
1 .
Pentru două bunuri, ecuaț ia bugetară este de forma:

V = P xX + P YY
unde:
Px, PY = reprezintă prețurile celor două bunuri X și respectiv Y
X, Y = reprezintă cantitățile consumate din cele două bunuri.

De unde se pot determina punctele de extrem ale dreptei bugetare,
astfel :
dacă X =0 atunci Y = V/P Y
iar dacă Y=0 atunci X = V/P X .

 Microecon omie 

108 Dreapta bugetului reprezintă toate punctele corespunzătoare
combinațiilor dintre produsele x și y care utilizează tot venitul disponibil. Din
punct de vedere grafic dreapta de b uget este reprez entă în fig. 4.8 .

4.2.4. Alegerea consumatorului. Echilibrul consumatorului . Abordarea
statică și abordarea dinamică
Consuma torul este în situație de echilibru atunci când în schimbul
venitului disponibil și la prețuri determinate exogen obține m axim de utilitate .
Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza prin două
metode: grafică și analitică.
1. Metoda grafică – echilibrul consumatorului corespunzător
maximizării utilității este dat de punctul de tangență a dreptei bugetului la una
din curbele de indiferență. Din acest motiv definirea echilibrului sau a
optimului consumatorului, implică confruntarea dintre dreapta bugetului și
ansamblul curbelor de indiferență (Fig. 4.9) .

Fig. 4 .9. Echilibrul consumatorului -metoda grafică

1

fig.2.4 fig.1b A Y = V/P Y Y
X X = V/P X
Fig. 4.8. Linia bugetară A
B
C Y

A

Y’

0 U2
U*
U1
X B XI

 Microecon omie 

109
În fig. 4.9 . sunt prezentate trei curbe de indiferență, U1, U 2, UI și
dreapta de buget AB. Punctul C este un punct de tangență al dreptei
bugetului la una din curba de indiferență UI, el indică echilibrul
consumatorului . Punctul C este unic, el există în mod necesar și are sens doar
în ipoteza unor curbe de indiferență convexe. Pentru că un punct de tangență să
desemneze combinația de bunuri care oferă maximum de satisfacție, el trebuie
să fie sit uat în același timp pe cea mai îndepărtată curbă de indiferență în raport
cu originea axelor dar și pe linia bugetară aferentă venitului disponibil. În stare
de echilibru, utilitățile marginale ale bunurilor cumpărate sunt egalizate în
toate modalitățile de folosire a venitului. Acest rezultat este cunoscut sub
denumirea de a doua lege a lui Gossen.
A doua lege a lui Gossen precizează că în punctul de echilibru raportul
utilităților marginale este egal cu raportul prețurilor sau utilitățile marginale
împărțite la prețuri sunt egale.

În fig. 4.9 . punctul C, fiind situat în punctul de tangență al dreptei bugetului la
curba de indiferență UI, permite să se scrie egalitatea :

Umx
Umyp
pUmx
pUmy
px
y x y

2. Metoda analitică – în cadrul acestei metode se urmărește maximizarea unei
funcții de utilitate de forma: Ut = f(x,y) ținând seama de constrângerea
bugetară: V = xp x + yp y . Metoda analitică poate fi abordată fie prin metoda
substituției , fie prin metoda multiplicatorului de tip Lagrange.
Determinarea echilibrului consumatorului prin metoda substituției –
utilizează scrierea și soluționarea următorului program de de consum (vezi
relația 1. )

U (t) = f (x, y) – funcția de utilitate cu două variabile, x și y, ce trebuie
maximizată ( 1 )
y x py px V 
– restricția bugetară

Cum funcția de utilitatea are două necunoscute se determină mai întâi
una dintre acestea, de exemplu necunoscuta y:

 Microecon omie 

110
yx
ppxVy ( 2 )
Înlocuid în funcția de utilitate necunoscu ta y determinată prin relația 2. se
obține:
) ,( )(
yx
ppxVxf tU
(3)
Pentru maximizare a funcției de u tilitate (vezi relația 3.), vom verifica cele două
condiții necesare și suficiente pentru maximizarea unei funcții, în cazul nostru
funcția de utilitate:
U’t (x) = 0
U’’t (x) < 0
Se fac calculele și se obțin cantitățile consumate din fiecare bun (x și y), și se
poate verifica cu ajutorul celei de a doua ecuații.

Echilibrul consumatorului nu este doar static, ci are un caracter
dinamic deoarece: preferințele consumatorului se modifică permanent ceea ce
se concretizează în atribuirea altor utilități marginal e pentru diferite doze din
bunurile x și y fapt care determină modificarea diferitelor programe de
consum; venitul nominal disponibil pentru consum poate crește sau scădea;
prețurile relative ale bunurilor x și y cresc sau scad ceea ce modifică
configurați a dreptei bugetului.

 Microecon omie 

111
Capitolul 5. TEORIA PRODUCȚIEI

Autori:
Bărbulescu Adina
Imbrescu Ion
Oțil Maria

5.1. Factorii de productie. Modalit ăți de combinare
a factorilor de produc ție

5.2.Productivitatea factorilor de produc ție. Legea
creșterii productivit ății

5.3. Func ția de produc ție

5.4. Productia pe o perioada scurt ă de timp. Legea
productivitatii marginale descrescâ nde

5.5. Productia pe o perioad ă lung ă de timp. Curbele
izoprodusului. Echilibrul produc ătorului

5.6. Randamente le de scar ă

 Microecon omie 

112

Microecon omie 
113 În teoria producătorului întreprinderea apare drept cadru de combinare
și transformare a factorilor de producție ăn rezultate finale. În această calitate,
fiecare întreprindere se prezintă pe piețele de fact ori de producție și în funcție
de obiectivele ei specifice va selecta și va atrage acei factori de producție care -i
permit să obțină bunurile și serviciile pe care intenționează să le ofere pe piața
consumatorilor.
Producția, privită ca proces de creare a bunurilor economice, este cea
care crează bogăție și care adaugă bunăstare societății. Ea este o verigă
importantă în procesul de satisfacere a nevoilor umane nelimitate în raport cu
resursele existente. Ca proces , producția reprezintă: ansamblu de operați uni și
activități; esența procesului de producție constă în transformarea sau
conversiunea unuia sau mai multor bunuri în alte bunuri. Activitatea de
producție poate fi privită ca un ansamblu de operații de utilizare și de
transformare a factorilor de prod ucție în vederea atingerii funcției obiectiv a
producătorului: maximizarea profitului în condițiile minimizării eforturilor.
Acesta este motivul pentru care întreprinzătorii își procură factorii de
producție.
Producătorul este subiectul acțiunii de producț ie, el urmărește obținerea
unui rezultatpe baza utilizării și combinării factorilor de producție. În economia
de piață poartă numele de întreprinzător. Calitatea de întreprinzător
corespunde: proprietarului firmei, managerului, acelor persoane care
organiz ează producția.
Microeconomia neoclasică tradițională consideră că producătorul are o
singură sursă de satisfacție: profitul și în consecință, obiectivul firmei este
maximizarea profitului. Teoriile moderne despre firme precizează că acestea
pot avea și al te obiective. Întreprinderile își pot propune și alte obiective ale
activității, dar ele sunt posibil de atins doar dacă firma realizează profituri
corespunzătoare. Pe termen lung, dacă firma nu obține profit, nici un alt
obiectiv nu poate fi urmărit și ea dispare din circuitul economic. În condițiile
formulării altor obiective, căutarea profitului este întotdeauna un obiectiv
pentru firmă. Firmele în căutarea profitabilității, sunt preocupate de
productivitate, costuri, calitate și pot practica prețuri mai scăzute, ceea ce este
de natură să atragă cumpărătorii spre produsele lor. Agenții economici
producători care acordă atenție căutării profitului sunt valabili pe termen lung.

 Microecon omie 

114 5.1. Factorii de productie. Modalități de combinare a factorilor
de producți e

Satisfacerea nevoilor consumatorilor presupune procesul producției de
bunuri, ca un proces de combinare a factorilor de producție. Factorii de
producție reprezintă acele resurse care sunt utilizate și consumate în procesul
producerii bunurilor.
O trăsă tură generală definitorie a tuturor resurselor care intră în
conținutul noțiunii de factori de producție, constă în faptul că ele formează
baza materială pentru reluarea producției, prin cunoașterea și punerea în
valoare a resurselor materiale (minerale, p ământ, apă), regenerarea
potențialului demografic și formarea forței de muncă precum și dezvoltarea
capitalului unităților economice.
În accepțiunea clasică, factorii de producție sunt: munca, natura
(pământul și resursele naturale) și capitalul. Munca și natura se consideră
factori primari sau originari, orice activitate economică având ca punct de
plecare relația dintre om și natură, ca activitate umană de desprindere a
resurselor din mediul lor natural. Capitalul este un factor derivat, el fiind
rezulta tul unor procese de producție ulterioare. El nu există în stare naturală ci
trebuie să fie creat de om. Capitalul se prezintă în primul rând sub forma
mijloacelor de producție . În categoria mijloace de producție sunt incluse toate
acele elemente care sunt utilizate în procesul de transformare al obiectelor
muncii, de la simple unelte până la cele mai soficticate utilaje și instalații.
Obiectele muncii sunt cele asupra cărora se va acționa în vederea transformării
lor conform cu nevoile. Materiile prime incl ud acea parte a obiectelor muncii
care au suferit transformări prin activitatea umană. Mijloacele de producție
sunt resurse materiale ale activităților productive.
Se consideră că în prezent a apărut o categorie nouă de factori de
producție, numită neofact ori din care fac parte: informația, tehnologiile
moderne de producție, capacitatea de întreprinzător, managementul
marketingul etc.

Munca reprezintă o acțiune conștientă, specific umană, îndreptată spre
un anumit scop, prin care omul creează bunuri utili zând mijloace de producție
și valorificându -și propria forță de muncă. Forța de muncă poate fi definită ca
ansamblul aptitudinilor fizice și intelectuale de care dispune organismul viu al
omului și care pot fi valorificate în procesul muncii.

 Microecon omie 

115 Munca, fact or de producție, poate fi pusă în corelație doar cu acea parte
a resurselor de muncă ce este atrasă și utilizată în producție, având ca indicator
specific populația ocupată. Dacă populația reprezintă resursele umane ale unei
societăți, resursele de muncă s unt reprezentate doar de populația în vârstă și
aptă de muncă.
Resursele de muncă sunt definite ca fiind acea parte a resurselor umane
care sunt apte și în vârstă de muncă. Dimensiunea resurselor de muncă este
funcție de structura pe grupe de vârstă a pop ulației, de durata vieții active
reglementată prin legislația muncii și de libera circulație a posesorilor forței de
muncă.
Principalii indicatori demo -economici sunt:
a) Populația aptă de muncă, respectiv persoanele având vârsta legală de
muncă și care po t să participe la muncă.
b) Populația activă, adică totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii,
inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii, studenții și persoanele în
curs de schimbare al locului de muncă.
c) Populația ocupată care e ste mai restrânsă ca sferă față de populația activă,
deoarece nu cuprinde militari în termen, elevi și studenți, și persoane în curs de
schimbare a locului de muncă.
d) Populația inactivă, persoanele care indiferent de vârstă, nu participă la
procesul munc ii și sunt întreținute (copiii – 16 ani, pensionarii).
În orice economie se urmărește asigurarea unui grad cât mai ridicat de
utilizare a resurselor de muncă în condiții de eficiență economică sporită.
Munca este considerată factorul de producție activ ș i determinant. Nu
există activitate economică fără muncă omenească. Doar prin muncă este
posibilă combinarea factorilor de producție și crearea de noi bunuri.
Consumul factorului muncă se poate exprima atât fizic prin numărul
de angajați sau timpul de mun că (ore – persoană) cât și valoric prin salarile
plătite posesorilor factorului muncă.
În economia de piață, factorul de producție muncă poate fi achiziționat
de producător la un preț reprezentat de salariul plătit lucrătorului pentru
contribuția sa la r ealizarea producției. Salariul este în același timp venitul
lucrătorului și cheltuiala producătorului. Salariul reprezintă în expresie
monetară consumul factorului muncă.

Pământul , denumit adesea resursă naturală, este utilizat în sens larg,
incluzând nu numai terenul cultivat de fermieri sau cel destinat construcțiilor
de locuințe și clădiri în oraș, dar și toate celelalte daruri ale naturii: apa, aerul,

 Microecon omie 

116 pădurile, zăcămintele minerale, regimul de precipitații, temperatura și
fertilitatea solului.
Se imp une utilizarea rațională și integrală a pământului și a resurselor
naturale, respectând legile proprii mediului natural, protejându -l.
Prețul pe care un producător îl plătește pentru folosirea pământului este
reprezentat de rentă. Ea este în ultimă instanț ă un preț plătit proprietarului
funciar pentru dreptul de a folosi pământul și reprezintă expresia monetară a
cheltuielii ocazionate de folosirea în procesul de producție a acestui factor.
Deci, consumul factorului de producție pământ se exprimă doar valor ic prin
cheltuielile cu dobândirea sau închirierea acestuia.

Capitalul , în calitate de factor de producție, cuprinde totalitatea
bunurilor create de om și folosite pentru a produce alte bunuri și servicii,
destinate vânzării pe piață .
Prin natura lor, bu nurile ce formează capitalul factor de producție
sunt mijloace cu ajutorul cărora omul, prin munca sa, creează alte bunuri
destinate satisfacerii nevoilor. De aceea, ele poartă și denumirea de bunuri de
producție, mijloace de producție sau capital tehnic. Ele fac parte din categoria
bunurilor intermediare.
Semnificația noțiunii de capital poate fi asociată și banilor investiți într –
o afacere. Capitalul în formă bănească nu este însă factor de producție, nu
reprezintă un bun cu ajutorul căruia se produc alt e bunuri, el este doar o resursă
absolut necesară pentru achiziționarea factorilor de producție.
În funcție de modul în care participă la procesul de producție, de modul
în care se consumă și de modul în care se înlocuiesc, componentele capitalului
tehnic se pot grupa în capital fix și capital variabil :
a. Capitalul fix este format din acele bunuri (mașini, utilaje, instalații,
echipamente de producție, sisteme informatice de producție, clădirile și
construcțiile destinate activităților economice, etc.) care participă la mai
multe procese de producție, se consumă în mod treptat și se înlocuiesc
după mai multe cicluri de producție.
b. Capitalul circulant este format din acele bunuri (materii prime,
materiile auxiliare, combustibilul, semifabricatele, energia, etc. ) care
participă la un singur ciclu de producție, se consumă integral într -un
ciclu de producție și se înlocuiesc după fiecare ciclu de producție.

Capitalul fix este supus uzurii fizice și morale.

 Microecon omie 

117 Uzura fizică înseamnă pierderea treptată a proprietăților tehnico –
funcționale ale capitalului fix, atât ca urmare a folosirii, cât și ca urmare a
acțiunii distructive a factorilor naturali.
Uzura morală se datorează efectelor promovării progresului tehnic și
condițiilor pieței, astfel încât, capitalul fix aflat î n funcțiune se consideră
depreciat moral în raport cu bunurile de producție noi, mai performante și/sau
mai ieftine.
Uzura fizică atrage după sine înlocuirea elementului de capital fix la
expirarea duratei sale de funcționare. În cazul uzurii morale, înloc uirea se face
doar în urma unor calcule economice care trebuie să ia în considerare nu numai
efectele pozitive ale unui utilaj nou sau mai performant, concretizate în sporuri
de producție, ci și posibilitatea de vânzare a producției, știut fiind că doar aș a
pot fi recuperate cheltuielile antrenate de înlocuirea sa.
Consumul capitalului tehnic are loc în mod diferit și tocmai de aceea
evidențierea sa are forme specifice. Consumul de capital circulant depinde de
volumul producției și de consumul specific de m aterii prime sau alt element de
capital circulant. În expresie monetară, el va fi reprezentat de ansamblul
cheltuielilor făcute de producător pentru achiziționarea și utilizarea capitalului
circulant într -un ciclu de producție.
Consumul capitalului fix își găsește expresia monetară în amortizare .
Ea poate fi definită ca suma de bani corespunzătoare părții de capital fix
consumat într -un ciclu de producție. Amortizarea mai poate fi definită și ca un
proces de recuperare treptată a valorii elementului de ca pital fix de -a lungul
duratei de funcționare . Dacă se consideră un ciclu de producție cu durata de un
an, amortizarea ce va trebui recuperată anual prin intermediul costului de
producție, va fi în funcție de valoarea capitalului fix și de durata de funcțio nare
a acestuia.
Consumul capitalului circulant se exprimă valoric în unități monetare
și fizic, în unități fizice specifice, prin consumul specific sau tehnologic.
Consumul specific reprezintă cantitatea de capital circulant consumată pentru a
obtine o un itate dintr -un bun economic.
Capacitatea de întreprinzător , implică aptitudini umane cu caracter
special, care permit întreprinzătorului să exercite patru funcții primordiale:
organizează producția în activități de combinare a factorilor de producție
pentru a produce bunuri și servicii; iau decizii în afaceri referitoare la ce fel de
bunuri să producă și în ce mod; preiau riscul, neavând nici o garanție că
deciziile în afaceri se vor dovedi corecte și nu vor implica și posibilitatea
pierderii unor mari sum e de bani; inovează, introducând permanent noi
produse, noi procese și noi tehnologii, precum și noi modalități de organizare a

 Microecon omie 

118 producției. Atât proprietarul cât și managerul, în calitate de întreprinzător,
exercită funcții de: conducere, control și combin are eficientă a factorilor de
producție.
Din punct de vedere economic însă prima și cea mai importantă funcție
a întreprinzătorului o constituie asigurarea unei combinări optime a factorilor
de producție . Pentru realizarea acestei funcții trebuie luată o decizie cu privire
la: stabilirea volumului cheltuielilor pe care urmează să le efectueze pentru
achiziționarea unor cantități determinate din factorii de producție, în funcție de
nivelul prețului de piață al acestor factori, în scopul obținerii unui volum
maxim de bunuri. Altfel spus, maximizarea cantității de bunuri realizate cu un
volum dat al cheltuielilor de producție; determinarea nivelului producției,
respectiv a cantității de bunuri pe care dorește să o producă și combinarea, în
anumite proporții, a factorilor de producție care să -i asigure cel mai redus cost,
adică minimizarea costului de producție.
Caracterul relativ limitat al factorilor de producție și amplificarea
trebuințelor presupune existența mai multor posibilități de a obține același nivel
de producție. Combinarea factorilor de producție reprezintă un mod specific
de unire a factorilor de producție atât sub aspect cantitativ, cât și din
perspectiva structural – calitativă. Ea are o determinare multiplă, fiind
influențată de caracterul limit at al resurselor productive.
Combinarea factorilor de producție este expresia laturilor tehnice și
economice ale activităților. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor
de producție este o operațiune specifică fiecărui proces de producție. Obține rea
oricărui bun presupune o anumită cantitate și calitate a factorilor de producție
utilizați și consumați. Sub aspect economic, combinarea factorilor de producție
se concretizează în randament, costul minim și profit maxim.
Proprietățile factorilor de pr oducție care fac posibilă combinarea lor
sunt :
 divizibilitatea și adaptabilitatea;
 complementaritatea și substituibilitatea.
Divizibilitatea este însușirea unui factor de producție de a fi obținut și
utilizat în unități oricât de mici. Acest lucru este p osibil pentru unele bunuri:
ulei, grâu, energie, timp de muncă și este dificil sau imposibil pentru altele :
automobil, construcție etc. Problema divizibilității factorilor de producție nu se
pune la infinit, ci în măsura cerută de caracteristicile procesu lui de producție de
o anumită dimensiune, de tehnicile și tehnologiile folosite.
Adaptabilitatea exprimă capacitatea unei unități dintr -un factor de
producție de a se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unități dintr -un

 Microecon omie 

119 alt factor. Pe o suprafață de teren este posibil să lucreze cu o eficacitate
variabilă un număr mai mare sau mai mic de lucrători.
Dacă factorul de producție se caracterizează prin divizibilitate și
adaptabilitate, atunci în combinarea lor se poate realiza complementaritatea și
substi tuibilitatea.
Complementaritatea presupune faptul că într -un proces de producție
rezultatele pot fi obținute doar dacă un factor de producție este asociat cu un
altul în condiții cantitative și calitative specifice.
Substituirea este procesul prin care se înlocuiește o cantitate dată
dintr -un factor de producție printr -o cantitate determinată din alt factor,
menținându -se volumul producției.
Munca poate fi substituită prin capital, dar întotdeauna munca va fi
complementară oricărui factor de producție. Ceea ce diferă este proporția
substituirii.
Posibilitatea substituirii factorilor de producție în procesul combinării
este influențată atât de latura tehnică a procesului de producție, cât și de
latura economică . Se consideră că substituirea unui factor d e producție cu un
altul este dependentă de mai multe elemente:
a) gradul de specificitate al factorilor . Un factor de producție este
specific atunci când el este destinat unei singure întrebuințări, astfel încât el nu
poate fi înlocuit dar nici nu poate î nlocui alți factori.
b) starea tehnică . Nivelul tehnic al aparatului productiv determină
posibilitatea și proporția substituirii factorilor de producție.
c) raportul dintre prețurile factorilor de producție . O substituire va
avea loc atunci când la prețu ri egale factorii au randamente diferite.
d) volumul producției . Se va manifesta o tendință de substituire a
muncii prin capital în măsura în care un volum important de producție permite
repartizarea cheltuielilor fixe, reprezentate de amortizare, pe o c antitate mare
de bunuri create.

5.2. Productivitatea factorilor de producție. Legea
creșterii productivității

Eficiența este expresia relației dintre efect și efort . În acest sens , se
poate afirma că eficiența este o mărime relativă , deoarece presupune o
comparație între efecte și eforturile făcute pentru obținerea lor .
Forma pe care o îmbracă această relație depinde de:
– natura activităților pentru care se face aprecierea și

 Microecon omie 

120 – posibilitățile de cuantificare a efectelor și a eforturilor.
În forma cea mai ge nerală , relația dintre efect și efort se poate
exprima:
a) printr -un raport de forma efect / efort sau efort / efect , dar și
b) prin diferența dintre efect și efort .
Dacă în cazul b), al diferenței dintre efect și efort, semnificația
rezultatului permite a precierea eficienței pentru o mărime pozitivă , în cazul a)
al raporturilor, rezultatul nu are semnificație în sine .
Pentru aprecierea eficienței este necesar să se procedeze la o altă
comparație, cu un alt indicator pentru activități similare .
Eficiența p roducției se înscrie în sfera de cuprindere a eficienței
economice . Ea vizează, în principal, eficiența utilizării factorilor de producție .
În acest sens, un indicator de eficiență economică poate fi considerat profitul ,
ca rezultat pozitiv al diferenței d intre venituri (efecte) și costuri (eforturi), la
nivelul întregii activități de producție, sau diferența dintre preț și cost, la
nivelul unității de produs .
Necesitatea combinării eficiente a factorilor de producție are o dublă
determinare :
– în primul rând , la nivelul interesului social , nevoia de
economisire a resurselor atrase în circuitul economic, știut fiind
că ele au un caracter limitat și
– în al doilea rând , la nivelul interesului individual , dorința
oricărui producător de a -și maximiza profitul.

Cei mai semnificativi indicatori de eficiență a utilizării factorilor de
producție sunt:
– productivitatea (W) și
– randamentul factorilor de producție .
Noțiunile de productivitate și randament nu se suprapun întru totul.
Astfel, dacă productivitatea poate fi definită ca expresie sintetică a eficienței
factorilor de producție utilizați , randamentul se consideră a fi expresia
eficienței factorilor de producție consumați , inversul acestui indicator fiind
consumul specific al factorilor de producție .
Cum, însă, rați onamentele teoretice fac abstracție de diferența dintre
factorii de producție utilizați și factorii de producție consumați , în mod firesc,
semnificațiile productivității și randamentului sunt similare .
În cazul productivității, ca indicator de eficiență , efortul este
reprezentat de factorii de producție , exprimați în unități natural – materiale sau
în unități monetare.

 Microecon omie 

121 Efectul este reprezentat de producția obținută cu ajutorul factorilor
de producție respectivi și poate fi exprimată în unități natural – materiale sau în
unități monetare.
În cazul eterogenității producției și a factorilor de producție ,
exprimarea lor unitară presupune utilizarea unităților monetare.
În sens larg , productivitatea se definește ca „raport între cantitatea de
bogăție produsă și c antitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei ”21.

Productivitatea generală22 se notează cu „ W”, urmărindu -se: fie
maximizarea efectului economic util ; fie minimizarea efortului economic, în
condițiile unui efect economic util dat .
Productivitatea poate fi evidențiată: ca nivel sau în dinamică .
Astfel:
 Nivelul productivității exprimă legătura cantitativă între
producția obținută ( Q) și factorii de producție utilizați ( F). Se
calculează conform formulei :
FQW
;
 Dinamica productivităț ii se exprimă prin indicele
productivității (IW), care se calculează ca raport procentual
între nivelul productivității în perioada curentă ( W1) și nivelul
productivității în perioada de bază ( W0), conform formulei :

100WWI
01
W
.
Legea creșteri i productivității23 exprimă sporirea rodniciei cu care
sunt utilizați factorii de producție în timp .
Creșterea productivității are efecte economice și sociale atât pentru
producători, cât și pentru consumatori. Astfel24:
 pentru producători, creșterea product ivității determină:
– economisirea factorilor de producție utilizați;
– reducerea costurilor și creșterea profitului;
– creșterea capacității concurențiale etc., iar

21 Barre R . – Economie politique , Tome 1, Presses Universitaires, nr. 8, Paris, 1970, p . 495
22 Barre R . – Economie politique , Tome 1, Presses Universitaires, nr. 8, Paris, 1970, p. 106-107
23 Cismaș Laura Mariana – Microeconomia bunăstării – Editura Mirton, Timișoara, 2004, p . 152
24 Angelescu Coralia, Jula D. – Timpul liber , Editur a Economică, București, 1997, p . 46-48

 Microecon omie 

122  pentru consumatori, creșterea productivității generează:
– creșterea salariilor nominale și a sala riului real;
– economisirea timpului de muncă și
– creșterea timpului liber .
Producția (Q) obținută în urma procesului de producție poate fi
raportată la un singur factor de producție sau la toți factorii de producție .
În funcție de modul de raportare, product ivitatea poate fi: parțială;
globală; medie; marginală .
Astfel, productivitatea poate fi privită drept :
I. productivitate parțială , a unui singur factor de producție , sau
II. productivitate globală , a tuturor factorilor de producție .

Productivitatea poate fi d eterminată drept :
a) productivitate medie (Wm), raportând volumul de producție (Q) la:
– factorul de producție ( F), conform formulei:

I. Wm parțială = Q / F sau la:
– factorii de producție utilizați (

n
1iiF ):
II. Wm globală =

n
1iiF Q , unde:
n reprezintă numărul de factori de producție utilizați în procesul
de produc ție
sau:
b) productivitate marginală (Wmg), raportând sporul de producție ( ∆Q) la:
– sporul factorului de producție respectiv ( ∆F), conform formulei:

I. Wmg parția lă = ∆Q / ∆F sau la :

– sporul sumei factorilor de producție (∆∑ Fi), conform formulei:
II. Wmg globală =

n
1iiFΔQΔ , unde:
n reprezintă numărul de factori de producție utilizați în procesul
de produc ție.

 Microecon omie 

123 Din punct de vedere al eficienței econom ice, combinarea factorilor de
producție prezintă particularități privind variabilitatea acestora în raport cu
timpul economic .
Astfel, din punct de vedere economic:
i) pe termen scurt , un factor de producție este fix , iar modificarea
volumului de producție se obține prin creșterea sau descreșterea
factorilor de producție variabili;
ii) pe termen lung , orice creștere a volumului de producție antrenează
creșterea tuturor factorilor de producție .

5.3. Funcția de producție

După cum arătam mai devreme, producția presupune o transformare a
intrărilor (input -urilor), reprezentate de factorii de producție, în ieșiri
(output), reprezentate de volumul de producție .
Relația tehnică între intrări (input -uri), reprezentate de factorii de
producție utilizați în procesul de pro ducție și ieșiri (output), reprezentate de
volumul de producție , care furnizează un volum de producție maxim , se
numește funcție de produc ție.
Funcția de produc ție oferă diferite combinații de intrări, care produc
volumul maxim al output -ului.
Modalitățile de combinare a factorilor de producție sunt determinate,
în primul rând, de natura bunurilor și de specificul tehnologiilor de fabricație .
În acest sens, se poate afirma că funcția de producție este o funcție tehnică și
tehnologică, generatoare de costuri și, astfel, devine o funcție economică .
O funcție de produc ție este de forma :

Q = f (I 1. … I n),
unde:
 Q este volumul output -ului;
 I1 … I n sunt cantitățile de intrări (input -uri), iar
 f este o relație funcțională între intrări și volumul output –
ului.
Pentru a păstra lucrurile cât mai simple posibil, în acest stadiu, vom
defini funcția de produc ție după cum urmează:

Q = f (L, K) ,
unde:

 Microecon omie 

124  Q este volumul de producție ;
 L este munca utilizată în procesul de produc ție;
 K este capitalul utilizat în procesul de produc ție.

Prin urmare, producția firmei depinde de munca utilizată și de unitățile
de capital utilizate în procesul de produc ție.
Presupunând că o firmă are nevoie să -și sporească produc ția, aceasta
nu poate varia volumul de muncă și de capital în ace lași ritm .
În general, unită țile de muncă pot fi utilizate pe termen scurt, dar este
nevoie de mai mult timp pentru a instala utilajele sau echipamentele, adică
capitalul .
Pe termen scurt, unul dintre factorii de producție poate rămâne fix , de
exemplu capi talul.
Alte input -uri care pot rămâne fixe pe termen scurt ar putea fi: munca
calificată, terenul etc.
Dar unele input -uri, precum unită țile de muncă necalificată, pot varia
cu ușurință, chiar pe termen scurt .
Deci, putem defini în continuare funcția de pr oducție, folosind
perioada de timp scurtă și perioada de timp lungă .
Astfel:
 Funcția de produc ție pe termen scurt ⇒ Q = f (L , K) , unde L
este factorul de producție variabil, iar K este factorul de
producție fix.

 Funcția de produc ție pe termen lung ⇒ Q = f (L , K) , unde atât
L, cât și K sunt factori de produc ție variabili.

Multe studii au fost efectuate pentru a studia empiric și a determina
statistic relația dintre input -urile fizice și output -ul fizic , conducând la
determinarea unor funcții de producție empirice . Una dintre aceste funcții de
producție empirice este funcția de producție Cobb – Douglas . Aceasta este de
forma :

Q = A  Lα Kβ, unde:

Q reprezintă volumul total de producție ;
L reprezintă volumul de muncă utilizată în procesul de producție ;
K este volumul de capital utilizat în procesul de producție ;

 Microecon omie 

125 A, α și β sunt constante pozitive .

În mod empiric, s -a constatat că o creștere de 75 % a volumului
producției poate fi atribuită unei creșteri a volumului de muncă utilizată în
procesul de produ cție, iar diferența de 25 % ar reprezenta aportul factorului de
producție capital la creșterea volumului de producție. S-a constatat, de
asemenea, că suma exponenților funcției de producție Cobb – Douglas este
egală cu unu , adică:

α + β = 1 .

Acest lucru implică faptul că funcția de producție Cobb – Douglas este
o funcție de producție liniar omogenă .
Funcția de producție Cobb – Douglas prezintă următoarele
caracteristici importante :

1. Productivitatea medie a factorilor de producție utilizați în această
funcție depinde de proporția în care factorii de producție sunt combinați
în procesul de producție al bunului în cauză.

2. Productivitatea marginală a factorilor de producție utilizați în această
funcție depinde, de asemenea, de proporția în care factorii de pro ducție
sunt combinați în procesul de producție al bunului în cauză.

3. Funcția de producție Cobb – Douglas este utilizată la obținerea ratei
marginale de substituție tehnică (RMST) între doi factori de producție –
care va fi definită într -un subcapitol viito r.

4. Suma exponenților funcției de producție Cobb – Douglas este egală cu
unu, adică: α + β = 1 . Aceasta este o măsură a randamentelor de scară .
Astfel, distingem următoarele situații posibile:
a) Când α + β = 1 , randamentele de scară sunt constante;
b) Când α + β > 1 , randamentele de scară sunt crescătoare;
c) Când α + β < 1 , randamentele de scară sunt descrescătoare .

 Microecon omie 

126 5.4. Productia pe o perioada scurt ă de timp. Legea
productivităț ii marginale descrescânde

Termenul scurt presupune acel timp economic, diferit de cel
astronomic, în care volumul producției se poate modifica prin variația unora
dintre factori în limita admisă de factorul fix. Factorul de producție fix poate fi
considerat capitalul fix (componentă a capitalului tehnic) care determină
capacitatea de pr oducție a întreprinderii, iar factorii de producție variabili sunt
factorul muncă și elementele capitalului circulant.

Analiza combinării factorilor de producție pe termen scurt se bazează
pe următoarele premise :
– procesul de producție presupune combi narea a doi factori complementari,
munca(L) și capitalul(K) ceea ce se poate exprima prin funcția de producție: Q
= f (K, L) ;
– unul din factori este fix iar celălalt variabil
Pornind de aici, randamentele factorilor pe termen scurt sunt
randamente facto riale sau randamente de substituire a factorilor de producție.
În aceste condiții, producția crește pe măsură ce se consumă cantități
suplimentare din factorul variabil ce se adaugă la factorul fix. Relațiile dintre
creșterea producției și dinamica randame ntelor factorului variabil pot fi
evidențiate urmărind reprezentările grafice ale curbelor corespunzătoare lor
(fig.5 .1.).
Din fig. 5.1. se observă că la început producția crește într -o proporție
mai mare decât sporul factorului variabil. Dincolo de o an umită limită (I)
creșterile sunt din ce în ce mai mici, iar producția totală în creștere atinge un
punct de maxim(M). Creșterea în proporții diferite a producției totale se
datorează dinamicii productivității marginale a factorului variabil, care la
începu t este crescătoare, atinge un punct de maxim și apoi înregistrează o
descreștere, astfel încât pentru producția totală maximă, randamentul marginal
al factorului variabil este egal cu zero.

 Microecon omie 

127

Fig.5 .1.- Creșterea producției și dinamica randamentelor

Nivelul maxim al productivității marginale se atinge pentru un volum
de producție mai mic decât cel al productivității medii, mai mult,
productivitatea marginală în scădere egalează productivitatea medie în p unctul
său de maxim. Cu alte cuvinte, eficiența maximă a combinării factorilor de
producție pe termen scurt este atinsă pentru acel volum de producție pentru
care: Wmg = W me
Din fig. 5 .1. se observă că cele trei curbe ating punctul de maxim una
după alta: mai întâi curba productivității marginale în punctul de inflexiune S al
curbei producției totale Q, adică unde ea trece de la o creștere progresivă la una
degresivă; apoi curba productivității medii, în punctul în care ea este egală cu
productivitatea mar ginală. În sfârșit, curba producției totale atinge un maxim în
punctul în care productivitatea marginală este egală cu zero. Situația din faza I Productivitate
marginală
L L Q
Q
I II III IV
A
B
C Productivitate
medie Producție
totală

 Microecon omie 

128 și IV (ineficiență) se explică printr -un consum deosebit de disproporționat al
factorilor; în faza primă prin r isipa utilizării factorilor constanți, iar în ultima
prin risipa factorilor variabili.
Totodată curbele productivității medii și productivității marginale au
poziții specifice și evoluează astfel:
a) curba productivității marginale intersectează curba pro ductivității
medii în punctul maxim al acesteia din urmă;
b) curba productivității marginale este situată deasupra curbei
productivității medii, atunci când productivitatea medie este crescătoare;
c) curba productivității marginale este situată sub curba productivității
medii, când productivitatea medie este descrescătoare.
În procesul combinării factorilor de producție are loc consumarea
acestora obținându -se bunurile economice. Întreprinzătorul compară permanent
rezultatele obținute cu factorii de pro ducție utilizati pentru a desprinde
concluzii cu privire la evoluția randamentelor factorilor de producție.
Randamentele pot lua o formă descrescătoare, constantă sau
crescătoare. O formă anume de evoluție a randamentelor factoriale este
determinată de d ouă grupe de influențe, de sens opus, care se manifestă cu
intensități variate:
 factorii favorabili creșterii randamentului datorită promovării
progresului tehnico – științific;
 factorii cu influență contrară legați de desfășurarea pe scară tot mai
largă a activității economice, care implică la un moment dat angajarea
de resurse deficitare sau de calitate inferioară.
Randamentul reperezintă o formă a eficienței economice care reflectă
relația dintre factorii de producție utilizați și volumul rezultatelor.
Randamentele factoriale sunt randamente proprii termenului scurt și
sunt analizate luând în considerare dinamica productivității marginale, care în
funcție de proporția modificării cantitative a factorului variabil în raport cu
factorul fix, poate fi descr escătoare, constantă sau crescătoare.
Legea randamentelor nonproporționale a fost pentru prima dată
formulată de către Turgot în lucrările privind exploatările agricole. La rândul
său David Ricardo a utilizat legea randamentelor nonproporționale la
explica rea creșterii prețurilor la cereale în Marea Britanie: randamntele
exploatărilor agricole sunt descrescătoare, iar costurile sunt crescătoare, ceea
ce provoacă sporirea prețurilor.
Legea randamentelor nonproporționale poate fi enunțată astfel: la
același n ivel tehnic, prin combinarea unei cantități crecânde dintr -un factor de

 Microecon omie 

129 producție variabil, cu o cantitate dată de factor fix, productivitatea marginală
a factorului variabil crește mai întâi, mai mult decât proporțional și, după un
nivel optim, mai puțin proporțional, iar apoi descrește. Dincolo de acest punct,
produsul total continuă să crească, dar cu o rată descrescătoare .
Legea randamentelor nonproporționale exprimă faptul că în condițiile
în care, pe termen scurt, are loc combinarea dintre un factor d e producție fix și
ceilalți variabili, randamentele sunt la început crescătoare, ating un punct de
maxim ca apoi să devină descrescătoare.
Pentru a evidenția că randamentele descrescătoare nu privesc produsul total, ci
produsul marginal, legea randamentel or nonproporționale este caracterizată
drept lege a productivității marginale descrescânde.
Nivelul maxim al randamentului exprimă cea mai eficientă variantă a
combinării factorilor de producție. Legea randamentelor nonproporționale
evidențiază faptul că într-un proces de producție cu un factor fix și ceilalți
variabili, factorii de producție nu sunt perfect substituibili. Ceea ce înseamnă
că legea randamentelor nonproporționale exprimă faptul că fiecare factor este
necesar în procesul de producție și tocm ai de aceea ei sunt întotdeauna într -o
anumită măsură complementari.
Analiza randamentelor factoriale este de natură să evidențieze faptul că
ipoteza de eficiență a combinării factorilor de producție pe termen scurt se
verifică pentru nivelul maxim al pro ductivității medii , în timp ce ipoteza de
raționalitate se verifică pentru valorile descrescătoare ale productivității
marginale, până atinge nivelul zero.
Ipoteza randamentelor descrescătoare este formulată în felul următor:
dacă cantitatea crescătoare d intr-un factor variabil este combinată cu o
cantitate dată dintr -un factor fix, se ajunge într -un punct în care
productivitatea marginală și productivitatea medie vor sfârși prin a scădea.
Această ipoteză este adesea caracterizată drept lege a randamentelo r
descrescătoare și este considerată un postulat de bază a funcției de producție.
Ea presupune că inputurile sunt omogene. În cazul unui factor de producție fix,
crescând cantitatea din factorul variabil, se schimbă proporția în care ei se
combină. Această schimbare a combinării factorilor de producție dă naștere
descreșterii produsului marginal al factorului variabil. Același lucru se va
întâmpla și cu productivitatea medie pe unitate de factor variabil.
Legea randamentelor descrescânde nu descrie o fatal itate pe termen lung care
să prejudicieze dezvoltarea economiei. Randamentele descrescânde sunt
inevitabile numai pe termen scurt, pentru o anumită stare a tehnicii, când se
combină o cantitate variabilă dintr -un factor de producție cu o cantitate dată din
alt factor de producție. Această lege este compatibilă cu randamentele

 Microecon omie 

130 constante sau randamentele crescânde pe termen lung când capitalul și
tehnologia sunt variabile.
Ipoteza randamentelor constante este ilustrată de două funcții de
producție:
 Q = aLK, c are presupune că productivitatea marginală și
productivitatea medie sunt constante și egale;
 Q = aL + bK, productivitatea marginală a factorului variabil este
constantă (dQ/dL = a), în timp ce productivitatea medie este
descrescătoare în raport cu creștere a factorului variabil și tinde
spre productivitatea marginală25.
Randamentele constante pot fi întâlnite numai în anumite condiții și
limite în timp. Este mai puțin realist a considera că productivitatea marginală
este constantă oricare ar fi cantitatea de factor variabil dar, plecând de la un
nivel de utilizare prin folosirea unei cantități sporite de factori variabili,
producția nu poate rămâne constantă și productivitatea marginală
descrescătoare.
Teoretic, pe termen lung, o întreprindere are posibilitate a de a funcționa
cu randamente constante, când își dezvoltă scara de producție, poate reproduce
identic procesele de producție pe care le utiliza anterior. Pe termen lung, dacă
factorii de producție sunt divizibili și variabili întreprinderile raționale se
situează în faza randamentelor de scară constante. Dacă utilizarea anumitor
factori de producție nu poate fi reprodusă identic, pe termen lung se intră în
faza randamentelor descrescătoare și costurile devin crescătoare.
Ipoteza randamentelor factorilor d e producție crescătoare poate fi
demonstrată din punct de vedere teoretic prin luarea în considerare, pe termen
lung, a progresului tehnic. Totuși, randamentele apar de fiecare dată când se
depășește un prag dincolo de care trebuie introdusă o nouă metodă de
producție.

5.5. Producț ia pe o perioadă lungă de timp. Curbele
izoprodusului. Echilibrul producătorului

Din punct de vedere economic, semnificația termenului lung este
legată de faptul că pentru sporirea volumului producției este necesară creșterea
tuturor factorilor. Dacă pe termen scurt, sporul de producție se poate asigura
prin creșterea factorilor variabili, un factor rămânând fix, nemodificat

25 Ignat I. și alții – Economie politică , Editura Economică, București, 1998, p. 148;

 Microecon omie 

131 (capacitatea de producție a cărei dimensiune depinde de mărimea stocului de
capital fix), pe termen lung t oți factorii de producție sunt variabili, ceea ce
înseamnă că sunt necesare cheltuieli destinate sporirii stocului de capital fix,
adică investiții.
Randamentele asociate modificării scării întreprinderii pe termen lung,
sunt randamente de scară sau de dim ensiune . Dinamica lor (fig. 5.2.) este de
natură să evidențieze dimensiunea optimă a capacității de producție pe termen
lung.

Fig. 5.2. – Dinamica randamentelor
de scară

Creșterea dimensiunii capacității de producție până la un anumit nivel
este caracterizată de randamente crescătoare. Ele se datorează economiilor de
scară, ca rezultat al faptului că anumite cheltuieli,(care pe termen scurt sunt
constante, corespunzând unei anumite dimensiuni a capacității de producție),
pe termen lung, odată cu creșterea dimensiunii capacității de producție, fie nu
se modifică, fie cresc, dar într -o propor ție mai mică. Randamentele de scară
ating un punct de maxim, ca apoi să devină descrescătoare pe măsură ce
capacitatea de producție crește. Descreșterea randamentelor de scară pe măsură
ce capacitatea de producție depășește un anumit nivel, (ce tinde spre
gigantism), se datorează dezeconomiilor de scară. Ele sunt rezultatul faptului
că dincolo de o anumită dimensiune a capacității de producție o serie de
cheltuieli( din categoria celor care pe termen scurt sunt constante), cresc într -o
proporție mai mare de cât cheltuielile suplimentare antrenate de creșterea
capacității de producție. W
Q Q0

 Microecon omie 

132 Dimensiunea optimă a capacității de producție este cea care
corespunde nivelului maxim al randamentelor de scară, adică cea mai
eficientă combinare a factorilor de producție pe termen lung .
Situația de optim sau de echilibru al producătorului exprimă
realizarea pe termen lung a unei combinații optim între factorii de producție
care asigură:
– maximizarea producției la un cost de producție dat;
– obținerea aceluiași volum de produc ție cu costuri cât mai mici;
– maximizarea profitului.
Pentru determinarea situației de echilibru se poate utiliza una din următoarele
metode: metoda grafică și metoda analitică

a. Metoda grafică
În situația în care firma dorește să producă cât mai mult la un cost dat,
gestionarea este optimă atunci când producătorul nu mai poate să mărească
producție peste limitele impuse de resursele disponibile și la prețurile date ale
factorilor de producție. Soluția grafică a echilibrului producătorului presupune
o comparare a izocuantelor cu dreapta de izocost.

Izocuantele sau curbele de producție constante reprezintă ansamblul
combinațiilor de factori de producție care permit obținerea aceluiași nivel de
producție.
Ansamblul de izocuante ce pot fi înscri se pe același sistem de axe
formează o hartă a izocuantelor . Din punct de vedere grafic, (fig. 5.3),
izocuantele Q 0 , Q1, Q2 , reflectă obținerea unui nivel de producție constant. Se
observă astfel că la o creștere a cantității din factorii de producție K (capital) și
L (muncă) se obține o producție din ce în ce mai mare, iar cu cât izocuanta este
mai îndepărtată de origine cu atât nivelul de producție este mai mare: Q2> Q 1>
Q0.

 Microecon omie 

133

Din fig. 5 .3. pot fi enunțate proprietățile esențiale ale izocuantelor :
1. pentru fiecare nivel de producție posibil există câte o izocuantă.
2. utilizarea unor cantități din ce în ce mai mari de factori de producție va
determina obținerea unui nivel de producție tot mai ridicat.
3. forma izocuantelor explică natura fact orilor de producție, fie că sunt
complementari, fie că sunt substituibili.
4. izocuantele sunt curbe descrescătoare, convexe în raport cu originea și
nu se intersectează Rata marginală de substituție tehnică (RMTS) exprimă raportul în
care factorii de pro ducție se substituie atunci când au loc deplasări de -a
lungul unei izocuante, astfel încât nivelul producției să rămână constant. Într –
un punct al izocuantei RMTS este egală cu raportul invers al productivităților
marginale a factorilor de producție în a cest punct.
Pornind de la ipoteza că factorii de producție utilizați de producător
sunt cumpărați și că bunurile produse cu ajutorul lor sunt vândute apoi pe piață,
prețul care se stabilește pe piață sau care se negociază nu poate fi ignorat din
simplul mo tiv că aceste prețuri intră în calculul economic al costurilor. Astfel,
cheltuielile pe care le face producătorul pentru a -și procura factorii de
producție se reflectă în costurile sale. Totodată, prețul la care se vând bunurile
condiționează câștigurile c are vor asigura un profit și pot acoperi costurile.
Pentru definirea dreptei de izocost se pornește de la ipoteza că în procesul de
producție sunt utilizați doi factori de producție substituibili K și L pentru a
produce bunul X.
Dreapta de izoco st reprezintă ecuația bugetului producătorului care
utilizează toate resursele de care dispune (factori de producție) pentru L
K Fig. 5.3 – Harta izocuantelor Q0 Q1 Q2

 Microecon omie 

134 producerea bunurilor în condițiile unor prețuri date ale factorilor de
producție. Ea reprezintă infinitatea posibilităților de achi ziție de factori de
producție K și L care pot fi făcute în funcție de bugetul disponibil al
producătorului și de prețurile unitare ale factorilor de producție . Forma
generală a unei drepte de izocost este:
CT = P K K+ P LL
unde: PK , P L = reprezintă prețul factorului capital (K) și respectiv prețul
factorului muncă (L), cele două prețuri fiind date și deci constante ;
K, L = reprezintă cantitățile utilizate din cei doi factori de producție ;
CT = bugetul disponibil al producătorului.(cheltuielile totale).
Din punct de vedere grafic această situație s e reprezintă astfel (fig. 5 .4):

Fig. 5.4- Dreapta de izocost

Starea de optim al producătorului conform metodei grafice, se
realizează pe seama acelei combinări a factorilor de producție la care dreapta
bugetului este tangentă la izocuantă, vezi fi. 5.5.

CT/ P L L
K CT/ P K Dreapta de
izocost
L
K
Fig. 5 .5- Echilibrul producătorului -metoda grafică Q0
E Q1 Q2
A
B

 Microecon omie 

135 Din fig. 5 .5. se observă că punctul E de tangență al dreptei de izocost
AB la izocuanta Q 1 reprezintă punctul de echilibru al prod ucătorului. În
punctul de echilibru E se poate formula următoarea regulă de gestiune : maxim
de producție în limitele resurselor disponibile. În punctul de echilibru al
producătorului raportul productivităților marginale ale factorilor de producție
este ega l cu raportul prețurilor factorilor de producție: W mg L/P L= W mg K/P K

b. Metoda analitică
În cadrul metodei analitice soluționarea situației de optim a
producătorului presupune scrierea și soluționarea unui program de producție.
b1. Maximizarea producției pentru un nivel dat al costului total
b2. Minimizarea costului total pentru un nivel dat al producției
b3. Maximizarea profitului
Producătorul este interesat de creștere cantității folosite dintr -un factor
de producție atât timp cât câștigul suplimentar care decurge din folosirea unei
unități suplimentare din acest factor este superior costului de utilizare a unei
cantități suplimentare din acest factor.

5.6. Randamentele de scară

Analiza combinării și substituirii pe termen lung, a factorilor de
produc ție, implică luarea în considerare nu numai a randamentelor factoriale, ci
și a randamentelor de scară ca urmare a modificării dimensiunii întreprinderii,
a tehnologiilor de fabricație, a echipamentelor. Relația dintre creșterea
volumului producției și a c antității utilizate din factorii de producție combinați
se exprimă cu ajutorul randamentelor de scară . Ele pot fi: constante,
crescătoare și descrescătoare.
Randamentele de scară crescătoare (fig. 5.6.) apar atunci când
volumul producției crește într -o pro porție mai mare față de creșterea volumului
factorilor utilizați.

 Microecon omie 

136

Fig. 5.6. Randamente de scară crescătoare

Randamentele de scară constante (fig. 5.7. ) există când unei sporiri a
cantităților folosite din factorii de producție îi c orespunde o creștere
proporțională a volumului producției.

Fig. 5.7. Randamente de scară constante

Randamentele de scară descrescătoare (fig. 5.8. ) se caracterizează prin
aceea că volumul producției crește într -o proporție mai mică celei în care crește
volumul factorilor de producție.

D
C
B
A D
C
B
A
x y AB<BC<CD
x y AB=BC=CD

 Microecon omie 

137

Fig. 5.8 . Randamente de scară descrescătoare

Randamentele de scară depind de raportul care se stabilește între
economiile de scară interne și externe (datorate creșterii eficienței, când se
mărește aria producției și dezeconomiile de scară (cauzate de creșterea unor
costuri, respectiv reducerea eficienței) când are loc creșterea dimensiunilor
firmei. Factorii ce modifică randamentele țin de specificul domeniului de
activitate, de calitatea factorilor de producție, de modul în care se combină
aceștia, de calitatea managementului, a marketingului, de mediul economic și
social în care acționează firma respectivă. Reiese că optimul producătorului are
un caracter dina mic.

D
C
B
A
x y
AB>BC>CD

 Microecon omie 

138

 Microecon omie 

139
Capitolul 6. ANALIZA ECONOMICĂ A
COSTURILOR

Autori:
Imbrescu Ion
Bărbulescu Adina
Părean Mihai

6.1. Analiza economic ă a costurilor
6.1.1. Con ținutul, structura și tipologia costului
6.1.2. Costuril e de produc ție pe termen scurt. Rela ția
cost – productivitate
6.1.3. Costurile de produc ție pe termen lung

6.2. Leg ătura dintre volumul produc ției și costuri.
Pragul de rentabilitate al firmei

 Microecon omie 

140

 Microecon omie 

141 6.1. An aliza economică a costurilor

6.1.1. Conținutul, structura și tipologia costului
Cunoașterea activității economice și gestiunea resurselor impun
studierea factorilor de producție, nu numai în procesul alocării și combinării
acestora, ci și în consumarea lo r.
Odată cu aceasta, este necesară calcularea costului de producție , a
cărui problematică ține de nivelul microeconomic, deoarece întreprinderile, ca
centre de decizie, combină, într -un fel sau altul, factorii de producție,
efectuează cheltuieli de resurs e și obțin rezultate .
Consumul factorilor de producție înseamnă întrebuințarea nemijlocită
a acestora în producerea de bunuri materiale și servicii, în cadrul căreia
resursele economice alocate se regăsesc într -o formă naturală concretă și/sau
valorică, ad ică în prețurile rezultatelor obținute.
Există unele deosebiri în procesul de combinare a factorilor de
producție .
Astfel, consumul factorului de producție muncă presupune utilizarea
potențialului de muncă al lucrătorilor, ca agenți activi ai producției, p otrivit
specializării și nivelului de calificare al lor, regăsindu -se în rezultatele care se
obțin numai valoric, în expresie bănească, prin salarii.
Consumul factorului de producție capital , ca factor de producție
derivat , se caracterizează prin aceea că:
– în cazul capitalului fix , reprezentat de echipamente tehnice: mașini,
utilaje, instalații etc., acesta nu se consumă dintr -o dată, ci în mai
multe acte de producție, în decursul unei anumite perioade de timp,
regăsindu -se în bunurile care se obțin numai valoric, prin
amortizare ;
– în cazul capitalului circulant , acesta se consumă integral în fiecare
act de producție și se regăsește în bunurile care se obțin atât valoric ,
prin prețurile lor, cât și material – când este vorba de materii prime
și materiale.
Consumul resurselor naturale ca factor de producție primar, originar,
presupune întrebuințarea acestora la producerea de bunuri materiale și servicii
și reflectarea lor în rezultatele obținute:
– pe de o parte valoric , prin prețul pământului – în agricultură – și al
celorlalte resurselor naturale atrase în circuitul economic, iar
– pe de altă parte material, prin minereuri, petrol, gaze naturale etc.

 Microecon omie 

142 Consumul factorilor de producție are caracter dinamic , fiind diferit, în
timp, în funcție de volumul producției și de progresul tehnico -științific , care
antrenează după sine perfecționări în înzestrarea cu factori de producție și
diminuarea costurilor specifice .
Semnificația conceptului de cost este multiplă, dar, în contextul
analizei comportamentului producătorului , prezintă importanță semnificațiile
puse în corelație cu activitatea de producție .
În sens restrâns , costul producției sau costul de producție poate fi
definit ca expresia monetară a consumului factorilor de producție utilizați în
procesul de fabricație a produselor .
În sens mai larg , costul poate fi abordat ca un cost al producătorului
și poate fi definit ca ansamblul cheltuielilor efectuate de producător până
când producția ajunge ca ofertă pe piață .
Această definiție are în vedere faptul că producător ul face:
– cheltuieli de aprovizionare cu materii prime și materiale ,
constituind stocuri menite să asigure continuitatea producției –
cheltuieli de aprovizionare ;
– cheltuieli cu pregătirea produselor pentru vânzare – cheltuieli de
desfacere , pe lângă
– cheltui elile ocazionate de consumul factorilor de producție utilizați
la fabricarea produselor – cheltuieli de fabricație sau de producție .
Pornind de aici, este evidentă diferența dintre costuri și cheltuieli , deși,
în mod curent, semnificația celor doi termeni se suprapune.
Costul de producție poate fi privit și ca un cost de oportunitate . În
acest caz, el se consideră a fi un cost al alegerii, al opțiunii , iar mărimea lui
este dată de costul alternativei la care se renunță, fiind totodată costul
alternativei c are asigură o valorificare maximă a factorilor de producție .
În contextul contemporan al mișcării de idei, cunoștințele despre costul
de producție se îmbogățesc continuu. Este vorba, în primul rând, despre
deplasări importante în structura problematicii c ostului de producție . În
centrul atenției se situează, acum, aspectele privind reducerea costului de
producție în condiții de concurență , în care creșterea economică se lovește tot
mai mult de restricțiile severe ale limitelor resurselor .
Diversitatea bun urilor și a proceselor de fabricație este de natură să
determine o diversitate a nivelului și structurii costurilor , atât de la un bun la
altul, cât și de la un producător la altul .

 Microecon omie 

143 Structura costurilor poate fi analizată în funcție de mai multe criteri i.
Astfel:
– după natura factorilor de producție :
Costul total = Cheltuieli materiale + Cheltuieli salariale;
– după natura activităților desfășurate de producător :
Costul total = Cheltuieli de fabricație + Cheltuieli de desfacere;
– după natura elem entelor de cheltuieli :
Costul total = Cheltuieli cu materii prime, materiale, energie,
combustibil, apă, amortizări, salarii și contribuții asupra salariilor și alte
cheltuieli;
– după variația în raport cu modificarea producției :
Costul total = Costuri fixe + Costuri variabile;
– după natura proprietății asupra factorilor de producție utilizați :
Costul total = Costuri explicite + Costuri implicite.
Conceptul de cost complet comercial are semnificația unui cost
economic , care se consideră a fi un cost concuren țial, care are în structura sa:
– costul contabil (costurile explicite) se datorează prețurilor
(remunerațiilor) factorilor de producție achiziționați de la terți și
– profitul normal (costurile implicite) . reprezintă remunerațiile cuvenite
factorilor de prod ucție aflați în proprietatea producătorului și utilizați în
activitatea de producție.
În acest context, corelația generală potrivit căreia orice preț are în
componența sa cost și profit este prezentată în Fig. 6.1.:

Preț

Cost concurențial Profit economic

Costuri explicite + Costuri implicite

Cost contabil + Profit normal

Cost + Profit (în cea mai largă accepțiune)

Preț

Fig. 6.1. – Cost, preț, profit: semnificații și corelații

 Microecon omie 

144 Analiza costurilor se poate realiza:
– la nivel global , prin indicatorul cost total sau indicatorul cost uni tar;
– pe unitatea de produs , prin indicatorul cost mediu sau indicatorul cost
marginal .
La oricare dintre nivelurile de determinare , pot fi identificate diferite
structuri .
Prin nivelul și structura lor , costurile au o dublă natură : pe de o parte,
reflectă consumul de factori de producție , iar pe de altă parte, exprimă suma
remunerațiilor factorilor de producție . De aici rezultă și dubla funcție a
costurilor : de mijloc de evidență și de mijloc de recuperare a cheltuielilor ,
prin intermediul prețurilor de vâ nzare .

6.1.2 . Costurile de producție pe termen scurt. Relația cost –
productivitate

Costurile de producție pe termen scurt
Comportamentul producătorului poate fi caracterizat din punct de
vedere economic prin prisma deciziilor sale , având ca premise defi nitorii
raționalitatea sa și obiectivul de maximizare a profitului .
Analiza costurilor de producție servește la fundamentarea deciziilor
producătorului .
Dacă se iau în considerare condițiile interne , proprii întreprinderii,
deciziile se referă la combinar ea optimă a factorilor de producție și
dimensiunea optimă a întreprinderii .
Dacă întreprinzătorul ia în considerare și influența mediului extern
întreprinderii și în special relația cu piața , deciziile se referă la dimensionarea
ofertei și la încadrarea î n limita nivelului costului mediu pe ramură .
Contextul în care se face această analiză impune delimitarea între :
 termenul scurt (perioada scurtă) și
 termenul lung (perioada lungă ), prin prisma semnificației lor
economice legată de variabilitatea factorilo r de producție și
randamentele asociate lor .
Din punct de vedere al eficienței economice, combinarea factorilor de
producție prezintă particularități privind variabilitatea acestora în raport cu
timpul economic. Astfel, din punct de vedere economic:
 pe ter men scurt , un factor de producție este fix , iar modificarea
volumului de producție se obține prin creșterea sau descreșterea
factorilor de producție variabili;

 Microecon omie 

145  pe termen lung , orice creștere a volumului de producție
antrenează creșterea tuturor factorilor de producție .
Variabilitatea specifică a factorilor de producție creează condițiile
potrivit cărora randamentele non -proporționale se manifestă pe termen
scurt , iar randamentele de scară sunt proprii termenului lung .
Este evident că există o relație negati vă între randamente și costuri .
Astfel, atunci când randamentele sunt crescătoare , iar costurile sunt
descrescătoare , se verifică ipoteza de eficiență a combinării factorilor de
producție , în timp ce randamentele descrescătoare și costurile crescătoare
presupun o limită până la care se verifică ipoteza de raționalitate .
Pe termen scurt , costul total (CT) poate fi exprimat:
– ca o funcție de producție (Q), potrivit căreia:

CT = f(Q)
sau:
– în mărime absolută, pornindu -se de la structura specifică
termenului scurt, când costul total cuprinde costuri fixe (CFT)
și costuri variabile (CVT) :

CT = CFT + CVT.

Costul fix total (CFT) este expresia monetară a acelor elemente de
cost care nu se modifică odată cu creșterea sau descreșterea volumului
producției.

 După natura activităților care le generează, structura costului fix
total cuprinde :
 cheltuieli generale de producție;
 cheltuieli generale de distribuție;
 cheltuieli generale de administrație etc.
 După natura elementelor componente, costurile fixe totale pot fi
grupate în :
 cheltuieli materiale indirecte (amortizarea capitalului fix,
cheltuieli materiale pentru reparații, energia și combustibilul
pentru iluminat și încălzire etc.) și
 cheltuieli pentru salarizarea personalului administrativ și de
conducere.

 Microecon omie 

146 Costurile variabile totale (CVT) se caracterizează prin faptul că se
modifică odată cu modificarea producției, în același sens, dar nu întotdeauna
în aceeași proporție.
Astfel, modificarea costurilor variabile totale poate fi, în raport cu
modificarea produ cției:
 mai mult decât proporțională;
 strict proporțională;
 mai puțin decât proporțională .

Costul total mediu (CT m) este un cost unitar, în sensul că el exprimă, în
unități monetare, costul pe unitatea de produs .
El poate fi exprimat :
– ca o funcție de pr oducție , potrivit căreia:

CT m = f(Q) / Q
sau:
– în mărime absolută, ca un raport între costul total și volumul
producției, conform relației :

CT m = CT / Q.

Costul fix mediu ( CF m) se determină ca raport între costul fix total
(CFT ), reprezentat de o constantă în funcția costului total (CT) și volumul
producției ( Q), conform relației :

CF m = CFT / Q ,

care implică faptul că, pe măsura creșterii producției, costul fix mediu are o
tendință de scădere .

Costul variabil mediu (CV m) poate fi, de asemenea, exprimat:
– ca o funcție de producție , potrivit căreia:
CV m = f(Q) / Q

– ca raport între costul variab il total și volumul producției :
CV m = CVT / Q.

 Microecon omie 

147 Modificarea costului variabil mediu (CV m) în raport cu modificarea
volumului producției ( Q) poate avea tendințe diferite în funcție de
proporționalitatea modificării costului variabil total (CVT ).
Astfel, costul variabil mediu ( CV m) are:
– o tendi nță crescătoare , atunci când costul variabil total crește într -o
proporție mai mare decât producția;
– rămâne constant, atunci când creșterile sunt strict proporționale și
– înregistrează o tendință descrescătoare, atunci când costul variabil
total crește într -o proporție mai mică decât producția .

Costul marginal (Cmg) poate fi definit drept modificarea costului total,
generată de creșterea volumului producției cu o unitate.
Altfel spus, costul marginal este costul ultimei unități din bunul
produs .
În mărime absolută, se determină ca raport între :
– modificarea costului total (  CT)
și
– modificarea producției ( Q), potrivit relației:

Cmg = CT / Q.
Costul marginal poate fi exprimat și ca o funcție de producție, prin
derivata de ordinul întâi a funcției c ostului total sau a funcției costului
variabil :
Cmg = (f(Q))’
Corelațiile dintre diferitele categorii de costuri pot fi evidențiate luând
în considerare reprezentările grafice ale funcțiilor asociate .
Într-o analiză simplificată ( Fig. 6.2.), costul total poate fi exprimat
printr -o funcție liniară de producție .
În acest caz, costul fix total (CFT) este o dreaptă orizontală, paralelă
cu axa cantităților , ceea ce înseamnă că, pentru orice volum de producție,
chiar și pentru Q=0, costul fix total rămâne consta nt.

 Microecon omie 

148 CT
CVT
CFT

o Q

Fig. 6.2. – Costurile totale, costurile variabile și costurile fixe pe termen scurt

Mărimea costului fix total (CFT) este dată de constanta din funcția
costului total .
Costul variabil total (CVT) poate fi reprezentat printr -o dreaptă care
pornește din ori gine, deoarece, atunci când Q=0, nu există costuri variabile .
Costul total (CT) – suma costului fix total și a celui variabil total – este
o dreaptă paralelă cu dreapta costului variabil total și pornește din punctul
corespunzător mărimii costului fix tota l de pe axa verticală .
În realitate (a se vedea Fig. 6.3.), costul total (CT) este reprezentat de o
curbă sinuoasă , datorată atât randamentelor non -proporționale ale
combinării factorilor de producție pe termen scurt , cât și faptului că nu toate
elementele de cost variabil se modifică în aceeași proporție cu modificarea
producției .
Reprezentarea grafică a funcțiilor costurilor unitare , realizată în Fig.
6.3., evidențiază particularitățile diferitelor categorii de costuri.
Astfel, curba costului fix mediu (CFm) este o curbă descrescătoare, cu
descreșteri mai accentuate la început, iar apoi tot mai reduse, pe măsura
sporirii volumului producției .
Curbele costului total mediu (CT m), costului variabil mediu și costului
marginal sunt influențate atât de natura pr oporționalității dintre costurile
variabile totale și volumul producției , cât și de dinamica negativă între
randamentele și costurile medii și marginale . CFT CT
CVT

 Microecon omie 

149 Astfel, pe măsură ce volumul producției crește, ele sunt, la început,
descrescătoare, ating un punct d e minim, după care devin crescătoare .
Datorită prezenței costului fix mediu în structura costului total mediu,
nivelul minim al costului variabil mediu se realizează la un volum de producție
mai mic decât cel corespunzător nivelului minim al costului total mediu – Fig.
6.3.
Mai mult, curba costului marginal intersectează în punctul lor de
minim curbele costului variabil mediu și costului total mediu – așa cum
ilustrează Fig. 6.3.

Relația cost – productivitate
Analiza costurilor pe termen scurt , luând în co nsiderare mediul intern
al întreprinderii, este de natură să evidențieze eficiența combinării factorilor
de producție .
Se știe că eficiența combinării factorilor de producție își găsește
expresia în nivelul productivității medii a factorilor de producție u tilizați .
Fig. 6.3. conține, pe lângă reprezentarea grafică a curbei costului total,
a curbelor costurilor unitare, și reprezentarea grafică a curbelor
productivității medii și marginale.
Pornind de la relația negativă dintre productivitate și cost , ipotez a de
eficiență pe termen scurt este verificată de acel volum al producției pentru care
costul total mediu (CT m) este minim . Pentru acel volum de producție, se
realizează optimul producătorului din punct de vedere al combinării factorilor
de producție .

 Microecon omie 

150

Fig. 6.3. – Evoluția costurilor și nivelul productivităților medie și marginală

Cu alte cuvinte, ipoteza de eficiență pe termen scurt este verificată de
relația :

CT m = C mg

 Microecon omie 

151 Această relație permite determinarea volumului de producție care
reprezintă optim ul producătorului pe termen scurt prin prisma eficienței
combinării factorilor de producție .

Costul total mediu (CT m) și costul marginal (Cmg) se află în raport
invers față de productivitate , la un preț dat al factorilor de producție .
Astfel, atunci când productivitatea medie (Wm) sporește, costul total
mediu (CT m) se micșorează, iar atunci când productivitatea medie (Wm) scade,
costul total mediu (CT m) crește.
De asemenea, atunci când productivitatea marginală (Wmg) sporește,
costul marginal (Cmg) se micș orează, iar atunci când productivitatea marginală
(Wmg) scade, costul marginal (Cmg) crește.
Analizând Fig. 6.3., rezultă modul în care curbele costului total mediu
(CT m) și costului marginal (Cmg) – reprezentate în graficul din mijloc – depind
de evoluția curbelor productivității medii (Wm) și marginale (Wmg) –
reprezentate în graficul din partea de jos a figurii 6.3.
Astfel, putem observa următoarele corelații între evoluția curbelor de
costuri și evoluția curbelor de productivitate :
 creșterii producti vității marginale (Wmg) îi corespunde scăderea
costului marginal (Cmg), iar scăderii productivității marginale
(Wmg) îi corespunde creșterea costului marginal (Cmg);
 creșterii productivității medii (Wm) îi corespunde scăderea costul
total mediu (CT m), iar scăderii productivității medii (Wm) îi
corespunde creșterea costul total mediu (CT m);
 atunci când costul marginal (Cmg) este inferior costului total mediu
(CT m), acesta din urmă este descrescător , iar atunci când costul
marginal (Cmg) este superior costulu i total mediu (CT m), acesta din
urmă este crescător ;
 curbele costului total mediu (CT m) și costului marginal (Cmg) se
intersectează în punctul în care costul total mediu (CT m) este
minim; arătam anterior că ipoteza de eficiență pe termen scurt este
verific ată de relația :

CT m = C mg

 Microecon omie 

152 Ori, egalitatea celor două funcții de cost se realizează din punct
de vedere grafic la intersecția curbelor costului total mediu (CT m)
și costului marginal (Cmg).
De aici rezultă că ipoteza de eficiență pe termen scurt se ver ifică
în punctul de intersecție al celor două curbe, care coincide cu
punctul în care costul total mediu (CT m) este minim;
 curbele productivității medii (Wm) și marginale (Wmg) se
intersectează în punctul în care productivitatea medie (Wm) este
maximă .

6.1.3. Costurile de producție pe termen lung
Analiza costurilor pe termen lung presupune luarea în considerare a
particularității combinării factorilor de producție derivată din faptul că toți
factorii de producție sunt variabili . În acest context intră în discuție
modificarea dimensiunii întreprinderii, a capacității sale de producție prin
creșterea stocului de capital fix și implicit, manifestarea randamentelor de scară
sau de dimensiune. De menționat că trebuie făcută distincția între scara
producției care se referă la volumul producției și scara întreprinderii care
înseamnă dimensiunea întreprinderii sau a capacității sale de producție.
Creșterea volumului de producție poate avea loc în limitele aceleiași
dimensiuni a capacității de producție (pe termen s curt). Dacă întreprinderea
funcționează la nivelul maxim de utilizare a capacității de producție, orice
creștere a volumului de producție impune și creșterea dimensiunii
întreprinderii, a scării acesteia, prin investiții în stocul de capital fix, caz în ca re
toți factorii de producție sunt variabili (termenul lung)
Costul total pe termen lung este un cost crescător prin toate
componentele sale. În funcția costului total pe termen lung nu există constanta
corespunzătoare costului fix, deoarece toți factorii de producție sunt variabili și
de aceea, curba corespunzătoare pornește din origine. Costul total pe termen
lung este influențat nu numai de dinamica randamentelor de scară, ci și de
modificări în prețul factorilor de producție, în tehnologiile de fabricaț ie sau de
modificări antrenate de creșterea productivității muncii.
Costul total mediu pe termen lung reflectă relația negativă pe care o
are cu dinamica randamentelor de scară și de aceea, la început este
descrescător, atinge un punct de minim, ca apo i, să devină crescător.
Se știe că, pe termen scurt, analiza costului total mediu se face prin
corelație cu modificarea volumului producției, în limitele unei capacități de
producție cu o dimensiune dată. Pe termen lung, modificarea volumului

 Microecon omie 

153 producției antrenează simultan și modificarea dimensiunii capacității de
producție.
Pornind de aici, fiecare nivel al costului total mediu pe termen lung are
drept corespondent un cost total mediu minim pe termen scurt, corelat cu o
anumită capacitate de producție. Tocmai de aceea, curba costului mediu pe
termen lung este o curbă învăluitoare tangentă tuturor punctelor de minim ale
costurilor totale medii pe termen scurt ce corespund unui anumit nivel al
capacității de producție (fig. 6.4.).

Fig.6.4. -Curba costului mediu pe termen lung
(curba învăluitoare sau înfășurătoare, anvelopă)

Din fig. 6.4. se observă că evoluția costului marginal pe termen lung
are o dinamică și o curbă asemănătoare costului total mediu pe termen lun g. El
atinge nivelul minim la o dimensiune mai mică a capacității de producție, iar
curba sa intersectează curba costului total mediu în punctul său de minim.
Relația CT mel = C mgl se înscrie în ipoteza de eficiență pe termen lung
și exprimă optimul produc ătorului din punct de vedere al dimensiunii
capacității de producție . Dincolo de acest nivel al producției și implicit al
dimensiunii capacității de producție, apar dezeconomiile de scară ce determină
creșterea costurilor.

Q1 Q2 Q3 Q C1 C2 C3
C
A B CMTL
Costul mediu pe
termen lung (curba
învăluitoare ) P

 Microecon omie 

154 6.2. Legătura dintre volumul pr oducției și costuri. Pragul de
rentabilitate al firmei

Pentru același bun există de obicei mai mulți producători cu condiții
diferențiate de producție referitoare la nivelul de înzestrare tehnică a muncii, la
nivelul de calificare și de îndemânare al lu crătorilor, la nivelul de organizare a
producției și a muncii. Aceste aspecte determină niveluri diferite ale
productivității și implicit ale costurilor individuale pentru unul și același
produs, de la un producător la altul.
Analiza costurilor în contex tul mediului intern întreprinderii permite
producătorului să -și fundamenteze deciziile privind cea mai eficientă
combinare a factorilor de producție , pe termen scurt și cea mai eficientă
dimensiune a capacității de producție , pe termen lung. Pentru a -și re aliza
obiectivul de maximizare a profitului, producătorul dorește ca producția să
ajungă pe piața și să fie vândută. În acest caz el va trebui să -și bazeze deciziile
raportându -se și la mediul extern întreprinderii , cu principala componentă,
piața , având î n vedere costul său individual și prețul pieței .
Corelația dintre costul de producție și prețul pieței pe termen scurt
permite fundamentarea deciziilor privind volumul ofertei (a se vedea
fig.6.6.)26. Astfel, pentru un volum de producție ce verifică relați a:
Cmg = CV me = prețul pieței, este definit pragul de închidere , adică
acel nivel al producției care, vândută la prețul pieței (P Î), asigură cel puțin
recuperarea cheltuielilor variabile. Aceasta înseamnă că pentru orice producție
sub acest nivel, nu po t fi recuperate prin prețul pieței nici măcar cheltuielile
variabile, nu poate fi reluat procesul de producție și întreprinderea se închide.
Dacă are loc o creștere a prețului pieței, peste cel corespunzător pragului de
închidere, întreprinderea va putea r ecupera parțial și o parte a costurilor fixe.
Funcționarea ei cu un volum de producție ce poate fi vândut la prețuri ce
permit doar recuperarea parțială a costurilor este posibilă numai pe o perioadă
scurtă de timp.
Relația: Cmg = Ctme MIN = prețul pieței definește pragul de
rentabilitate (R) . Acesta corespunde acelui nivel de producție care, vândut la
prețul pieței(P R), permite recuperarea costurilor. Pentru orice preț mai mare,
întreprinderea intră în zona de rentabilitate, adică încasează profit.
Luând în considerare întreaga producție, pragul de rentabilitate este dat
de acel volum al producției(Q R), vândut la prețul pieței, pentru care veniturile

26***(Facultatea de Economie și de Administrare a Afac erilor, Colectivul de economie ) –
Microeconomie. Note de curs , Editura Universității de Vest, Timișoara, 2010 , p. 83 ;

 Microecon omie 

155 încasate (VT= Q x preț ) ce asigură recuperarea costurilor totale (CT), adică :
VT = CT (Fig.6.5) .
VT
CT
VT CT

QR Q
Fig.6.5. Pragul de rentabilitate
Obiectivul oricărui producător este maximizarea profitului care se
realizează pentru acel volum de producție ce asigură recuperarea costului
ultimei unități vândute, prin venitul marginal (Vmg), care este chiar prețul
pieței (P M ). În acest caz, relația co respunzătoare maximizării profitului este:
Cmg = V mg = prețul pieței
Dincolo de acest nivel al producției prețul pieței (P M ) nu mai asigură
recuperarea costului marginal, adică orice produs vândut în plus va genera
pierderi. De reținut că obiectivul maxi mizării profitului nu vizează profitul pe
unitatea de produs, ci profitul total.

Fig.6.6 Dinamica prețului pieței și dimensionarea ofertei Preț
Costuri unitare
(marginale și
medii)
Cost variabil mediu R
Î
Prag de închidere Cost total mediu Prag de rentabilitate Cost marginal

PM

PR
PÎ
QÎ QR QM Cantitate M

 Microecon omie 

156 Din fig. 6.6. se observă că determinarea nivelurilor de producție
corespunzătoare pragului de închider e, pragului de rentabilitate și maximizării
profitului în raport cu prețurile pieței permite producătorului să dimensioneze
oferta la firmă. Oferta se înscrie în ipoteza de raționalitate pentru orice volum
de producție cel puțin egal cu cel corespunzător p ragului de închidere și cel
mult egal cu cel corespunzător maximizării profitului. Pornind de aici, curba
ofertei la firmă este curba costului marginal deasupra pragului de închidere
până la intersecția curbei de cost marginal cu dreapta ce corespunde pre țului
pieței (P M ) și implicit venitului marginal.
Este evident că, dimensiunea ofertei din partea producătorului
individual se determină ca o permanentă adaptare a cantității la prețul pieței.
În cazul analizei costurilor pe termen lung , luarea în consi derare a
mediului exterior întreprinderii presupune ca premisă migrarea capitalurilor
dintr -o ramură în alta pe criterii economice și ca urmare are loc egalizarea
ratei profitului și formarea costului concurențial , ca un cost mediu pe ramură,
ce asigură ob ținerea profitului normal. Intrarea în ramură este stimulată de
existența profitului economic, dar are ca efect sporirea ofertei totale a ramurii,
care va duce în final la stabilizarea prețului pe termen lung la nivelul costului
concurențial. Deciziile pro ducătorului sunt influențate și de concurența dintre
producătorii aceluiași bun. La același preț al pieței, marja profitului va fi cu
atât mai mare cu cât costul individual este mai mic decât costul mediu pe
ramură.
Ipoteza de raționalitate la nivel de r amură este exprimată de condiția
de echilibru la nivel de ramură , prin relația:

CT mel = C mgl = prețul pieței

Cu alte cuvinte, volumul de producție corespunzător acestei egalități
este cel ce dimensionează oferta pe termen lung a ram urii. Ca urmare a
acestor condiții, curba ofertei pe termen lung a ramurii, caracterizată prin starea
de echilibru, este orizontală. În această situție se realizează echilibrul la nivel
de ramură, nimeni nu mai intră și nimeni numai iese din ramură.

 Microecon omie 

157
Capitolul 7. DECIZIA DE OFERTĂ A FIRMEI CE
OPEREAZĂ PE O PIAȚĂ CU CONCURENȚĂ
PERFECT Ă

Autori:
Vădăsan Ioana
Părean Mihai
Oțil Maria

7.1. Oferta și comportamentul firmei pe o pia ță
concuren țială
7.1.1. Comportamentul firmei pe o pia ță concuren țială
7.1.2. Deciziile pe care le ia o firm ă în leg ătură cu
oferta

7.2. Teoria pre țului

7.3. Comportamentul ofertan ților de pe pie țele cu
concuren ță perfect ă
7.3.1. Oferta pie ței: suma ofertelor individuale
7.3.2. Echilibrul pe termen scurt și echilibrul pe
termen lung

7.4. Pia ța factorilor de produc ție în condi țiile
concuren ței perfecte

 Microecon omie 

158

 Microecon omie 

159 Piața ocupă un loc important în mecanismul de funcționare al oricărei
economii. Ea este mecanismul prin intermediul căruia se realizează l egătura
dintre cumpărători și vânzători în vederea stabilirii prețului și cantității pentru
un anumit bun sau serviciu.
În vederea înțelegerii mecanismului de alocare a resurselor economice
în economia de piață concurențială este necesară cunoașterea dif eritelor tipuri
de piețe, a mediului economic ce le caracterizează, precum și a modului de
formare a prețurilor.
În general, piața trebuie privită ca un mecanism prin care vânzătorii și
cumpărătorii pot stabili nivelul prețurilor și pot schimba între ei bu nuri și
servicii.
Piața poate fi definită ca un spațiu economic în care se manifestă un
sistem de relații generate de comportamentul agenților economici participanți
la actele de vânzare -cumpărare, fiecare urmărindu -și propriul interes .
Pornind de aici, p iața reflectă raporturile reale dintre producție și
consum prin intermediul categoriilor de cerere, ofertă și preț;
Cei ce participă la tranzacțiile proprii pieței sunt producătorii, ca
ofertanți de bunuri și servicii și consumatorii, ca purtători ai cerer ii pentru
bunurile menite să le satisfacă nevoile.
Piața poate fi privită și prin prisma structurii concrete, localizată într -un
spațiu geografic, constituită din ansamblul unităților de comercializare a
bunurilor, ce formează sfera circulației mărfurilor .
Piața se prezintă ca un mecanism de reglare a vieții economice, în
sensul că prin actele de vânzare cumpărare, are loc alocarea resurselor pentru
satisfacerea nevoilor.
Rolul pieței este evidențiat de funcțiile ei:
– piața realizează contactul dintre p roducători și cumpărători , asigurând
astfel o alocare eficientă a resurselor, având astfel și rol de informare a
agenților economici.
– prin piață, economia se autoreglează , ea stabilind echilibrele necesare între
cantități și prețuri, emițând semnale și d eterminând agenții economici să aloce
resursele rare pe diferite domenii și tipuri de utilizări în funcție de nevoi.
– piața asigură echilibrul dintre cerere și ofertă

Piața își exercită funcțiile în următoarele condiții :
1. Autonomia de decizie a agenților economici, adică libertatea lor în
alocarea și utilizarea resurselor, în organizarea și conducerea activităților și în
valorificarea rezultatelor. Garanția autonomiei agenților economici este
proprietatea privată .

 Microecon omie 

160 2. Pârghiile economice ale pieței să reflec te schimbările din
economie (aceste pârghii sunt: prețul, salariile, dobânda etc. ).
3. Statul să reglementeze indirect activitatea economică . Statul stabilește
cadrul juridic de funcționare a economiei și veghează la respectarea acestui
cadru, intervenția sa în economie fiind intermediată de pârghiile economice
proprii pieței.
Realitatea dovedește că piața există ca un sistem de piețe
interdependente ce reflectă complexitatea fenomenelor și proceselor
economice. Piețele pot clasificate după mai multe criterii . Astfel:
a) în funcție de natura obiectului tranzacțiilor : piața bunurilor(piața
bunurilor de consum și piața bunurilor de producție); piața serviciilor;
piața monetară (creditul pe termen scurt); piața financiară (a capitalurilor
și hârtiilor de valoare); p iața valutară (vânzarea -cumpărarea banilor ce
aparțin diferitelor țări); piața munci (se vinde și se cumpără forța de
muncă).
b) în funcție de spațiul în care se desfășoară : piața locală; piața regională
sau zonală; piața națională; piața internațională, resp ectiv mondială.
c) după gradul de diferențiere a bunurilor tranzacționate : piețe
omogene(piața cerealelor; piața cafelei; piața oțelului etc.) piețe
eterogene, pe care se tranzacționează o diversitate de bunuri.
Caracteristica de omogenitate se referă la iden titatea, uniformitatea și
includerea precum și noțiunea de indiferență: atunci când un bun este
omogen, identic cu el însuși în timp și în spațiu este indiferent de a
cumpăra sau a a vinde bunul respectiv pe o piață sau alta. Caracteristica
de eterogenitat e este opusul omogenității și există ori de câte ori buurile
au o individualitate, chiar dacă sunt prezentate sub aceeași denumire
generică. Bunurile care au o destinație personală, de folosință sau consum
curent sunt personalizate și în măsura în care un bun nu este asemănător
cu el însuși, nu este indiferent a cumpăra o calitate sau alta.
d) după natura concurenței : piața cu concurență perfectă, unde agenții
economici prin comportamentul lor nu pot influența dinamica variabilelor
pieței și piața cu concurenț ă imperfectă, unde agenții economici pot
influența termenii tranzacțiilor, adică prețurile sau cantitățile.
e) după gradul de informare a agenților economici : piață transparentă, în
care toți agenții economici participanți sunt perfect informați cu privire la
variabilele pieței(cerere, oferă, preț) și piață opacă, unde agenții
economici nu dispun de informații (agentul economic este rău informat,
nu se cunosc suficient componentele pieței).

 Microecon omie 

161 f) după volumul tranzacțiilor ce se derulează : piețe en -detail, pe care se
comercializează cantități mici și piețe en -gross, unde se comercializează
cantități mari (burse).
g) după modul de acces pe piață : piață liberă sau fluidă, fără bariere la
intrare sau la ieșire, piață reglementată sau vâscoasă unde există
asemenea bariere și piață intermediară.
h) după factorul timp : piețe la vedere, unde tranzacția se încheie imediat și
piețe la termen, când inițial se stabilesc termenii tranzacției, dar tranzacția
se încheie ulterior la un termen prestabilit.
i) după gradul de concentrare al t ranzacțiilor: piață centralizată , așa cum
este cazul pieței bursiere, sau descentralizată , cum este cazul pieței
muncii sau a locuințelor. O formă modernă de existență a pieței o
reprezintă piața electronică , pentru bunuri și servicii care se vând și se
cumpără prin intermediul calculatorului.

7.1. Oferta și comportamentul firmei pe o piață concurențială

Concurența este proprie comportamentului agenților economici și se
manifestă pe piață, fie de partea ofertei, fie de partea cererii, cu efecte
corespunză toare asupra prețului.
Concurența presupune egalitatea și libertatea deplină de acțiune a
agenților economici, în a produce și a vinde în condițiile pe care le consideră
cele mai favorabile. Concurența reprezintă confruntarea dintre producătorii de
bunuri și servicii pentru acapararea unor segmente cât mai mari pe piață, pentru
a atrage cumpărătorii de partea lor, a spori volumul desfacerilor în vederea
relizării de câștiguri cât mai mari și mai sigure. Ea exprimă comportamentul
specific al agenților econo mici în condițiile pieței, un raport dinamic de forțe
între participanți la actele de vânzare cumpărare. Fără acțiunea concurenței, a
luptei întreprinzătorilor, agentul economic, întreprinderea nu ar face eforturi
maxime pentru creșterea și îmbunătățirea c alității produselor, înnnoirea
produselor pentru reducerea cheltuielilor de producție și valorificarea înaltă a
capitalului. În lupta de concurență un număr de întreprinzători sunt continuu
înlăturați, și totodată apar alții.
Concurența poate fi definită c a ansamblul relațiilor dintre agenții
economici generate de dorința acestora de a obține un loc cât mai bun pe piață
și un preț cât mai avantajos.
Scopul concurenței diferă în funcție de obiectivul urmărit de fiecare
dintre subiecții participanți. Astfel:

 Microecon omie 

162  producătorii urmăresc creșterea vânzărilor și obținerea de noi segmente de
piață , iar prețul cel mai avantajos este prețul cel mai ridicat, astfel încât
este posibilă maximizarea profitului.
 cumpărătorii doresc achiziționarea unor cantități cât mai mari de bunuri la
cel mai mic preț posibil, astfel încât în limita resurselor monetare
disponibile să obțină maximizarea satisfacerii nevoilor.

Manifestarea concurenței este condiționată de autonomia agenților
economici bazată pe proprietatea privată .
Concure nța îndeplinește o serie de funcți i:
 stimulează progresul general, deoarece incită la inovație și creativitate;
 diferențiază agenții economici: îi favorizează pe cei abili, creatori; îi
elimină pe ceilalți. Are o acțiune egalitară, nivelând profiturile, eg alizând
veniturile așa cum egalizează prețurile. Nu crează egalitatea profiturilor
decât atunci cand cînd concurenții sunt egali în capacitate. Atunci cand are
loc între concurenți inegali, parteneri puternici si slabi, concurența marește
inegalitatea.
 duce la: diversificarea ofertei; reducerea costurilor; reducerea prețurilor;
 permite cumpărătorului să găsească furnizorul cel mai potrivit intereselor
sale;
 favorizează sau îngrădește comportamentul rațional al consumatorului;
 daca nu este reglementată și su pravegheată corespunzător îl poate
dezavantaja pe consumator (legea concurenței sau a protecției concurenței)
– deprecierea calitatii bunurilor;

Pentru desfășurarea concurenței se folosesc instrumente:
– economice : prețurile (practicarea de reduceri tempor are de prețuri în
vederea atragerii clientelei și apoi ridicarea prețurilor pentru a obține câștiguri
superioare față de perioda precedentă și față de concurenți), lansarea de noi
produse, acordarea de conditii mai bune la vanzare ( credite de consum,
asigu rarea de service pt bunurile de folosință îndelungată comparativ cu cele
oferite de ceilalți vanzatori ) reclama, publicitatea.
– extraeconomice : forme de prezentarea a produsului, furtul de informații,
raspandirea de informații false despre concurenți.

Structura concurențială a pieței este definitorie pentru comportamentul
agenților economici. Ea reflectă puterea de influență asupra termenilor
schimbului. Comportamentul concurențial al agenților economici poate fi unul

 Microecon omie 

163 de adaptare la condițiile pieței sau u nul de influențare a condițiilor pieței. Altfel
spus, există piețe pe care participanții nu au nici o putere de influență asupra
variabilelor pieței, numite piețe cu o structură perfect concurențială , dar și
piețe pe care prețurile sau cantitățile pot fi i nfluențate de vânzători sau
cumpărători, adică piețe cu structură imperfect concurențială .

7.1. 1. Comportamentul firmei pe o piață concurențială
Piața cu concurența perfectă presupune că purtătorii cererii și ofertei
nu pot influența nivelul prețului. În aceste condiții ei își adaptează cantitățile
tranzacționate funcție de prețul pieței.
În economia de piață concurența apare ca o situație obiectivă, făcând
parte din "regulile de joc ale pieței". Concurența mobilizează întregul sistem de
relații dintre a genții economici și transmite acestora cerințele legilor economice
obiective, sancționând mai mult sau mai puțin sever, nerespectarea sau
încălcarea lor. Privită ca un procedeu deschis de confruntare în care indivizii
învață printr -un proces de "tatonări ș i erori" să -și îmbunătățească situația,
concurența este apreciată de unii economiști, între care și Fr. Von Hayek drept
"calea cea mai bună de satisfacere a intereselor tuturor", respectiv de
maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori și a profi tului pentru
producători.
Concurența perfectă presupune că toată oferta se poate vinde la prețul
pieței și toată cererea este satisfăcută la prețul pieței.

Concurența pură și perfectă se caracterizează prin:

a) atomicitatea cererii și ofertei – adică ex istența unui "număr mare" de
agenți economici, ce participă pe piață în calitate de ofertanți și cumpărători.
Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieței și nu pot
influența formarea prețului. Dimpotrivă, ei își adaptează cantități le funcție de
preț. Francois Perroux arată că în condițile atomicității pieței, fiecare ofertă
trebuie să fie ca o “picătură de apă în oceanul ofertei” iar fiecare cerere
“picătură de apă în oceanul cererii”. Mai mult, ei negociază cantități mici de
bunur i, astfel încât o modificare a cererii și ofertei individuale nu poate să
determine o schimbare a raportului dintre cerere și ofertă pe piață.
b) omogenitatea produsului – în sensul că pe piață există produse
identice sau echivalente și perfect substituibile . Practic, indiferent de
producător, produsele nu sunt diferențiabile, nu există publicitate și prețul este
singurul instrument economic de concurență;

 Microecon omie 

164 Omogenitate perfectă – adică identitate extrinsecă (forma de prezentare,
condițiile si temenii de comerc ializare, livrare, plată – credit, cu sau fară avans,
plată integrală, numerar, virament) și intrinsecă (omogene prin proprietățile lor
– compoziție, calitate, formă, culoare) a bunurilor care fac obiectul
tranzactiilor . Această trăsătură face ca cumpărăto rul să nu aibe nici un motiv să
prefere marfa unui anumit producător. Le tratează pe toate în mod identic.
c) fluiditatea deplină – adică există intrare și ieșire liberă în/din ramură,
nu există îngrădiri juridice sau instituționale la intrarea noilor pro ducători sau
concurenți. Există posibilitatea adaptării cu ușurință a ofertei la cerere și invers.
Mișcarea producătorilor se face pe criterii economice. Producătorul "intră" pe
piață atunci când costul său de producție este inferior prețului și "iese" atu nci
când prețul devine inferior costului și înregistrează pierderi.
d) transparența perfectă a pieței , ceea ce înseamnă că toți agenții
economici sunt informați exact cu privire la piață. Aceștia au informațiile
necesare despre natura și calitatea produsu lui, cantitatea cerută și oferită, prețul
practicat pe piață;
Pe o astfel de piață nu poate să existe decât un singur preț. Pentru a
exemplifica acest lucru este suficient să presupunem faptul că bunul luat în
considerare este vândut la două prețuri difer ite. Bunul fiind omogen, toate
caracteristicile sunt identice. Consumatorul poate cumpăra acest bun omogen la
două prețuri diferite. Intrucât consumatorii caută sa -și maximizeze utilitatea, ei
nu vor mai cumpara la pretul mai ridicat. În consecință, prețul pieței fa fi unic.
e) mobilitatea perfectă a factorilor de producție , care presupune că agenții
economici pot găsi și folosi fără restricții factorii de care au nevoie la un
moment dat. Factorii de producție se îndreaptă liber spre acele utilizări în ca re
se obține o rentabilitate ridicată. Această condiție presupune că factorii de
producție munca și capitalul se îndreaptă întotdeauna către locurile unde sunt
folosiți cel mai eficient. Întreprinderile părăsesc piețele unde sufră pierderi,
pentru a se ori enta spre activități în care pot avea profituri, iar muncitorii sunt
atrași de întreprinderile care la dau salarii mai mari.
Concurența perfectă este forma ideală, teoretică a liberei concurențe. În
realitate, nu există concurență perfectă, dar cunoaștere a ei teoretică permite
aprecierea corespunzătoare a formelor reale de manifestare a concurenței pe
diferitele piețe.
După doctrina clasică, liberală , piața cu concurență perferctă are
menirea de a asigura funcționarea cea mai eficientă a sistemului economi ei de
piață. În căutarea profitului, producătorul se supune voinței consumatorului.
Prețul de echilibru este cel care rezultă din confruntarea liberă a producătorilor

 Microecon omie 

165 și consumatorilor și se formează la intersecția curbei cererii cu cea a ofertei,
ambele a vând caracter elastic în raport cu prețul.
Școala neoclasică , reprezentată prin A. Marshall și Pigou a susținut
intens ideea potrivit căreia pe piață, concurența se desfășoară liber, perfect, și
nu dă naștere decât la divergențe neînsemnate. Pierro Sraffa27 arată că procesul
de confruntare a teoriei concurenței existente atunci, cu starea reală a piței,
dovedea că nu concurența pură repreyintă cazul tipic ci monopolul. În viziunea
lui E. H. Chamberlin concurența ar fi perfect, pură, atunci când are loc între
firme dintre care nici una nu are controlul asupra prețului. După P.A.
Samuleson „lumea reală trebuie în cea mai mare parte clasificată drept”
concurență imperfectă „căci ea nu este nici perfect competitivă, nici perfect
monopolistă”28.
Concurența pură și perfectă este o abstracție științifică. În realitatea
economică nu se întâlnește nici măcar în linii generale o asemenea confruntare
între ofertanți și cumpărători. Totuși, concurența perfectă a servit ca model
teoretic de analiză a mecanismului pieței, pe ntru înțelegerea concurenței reale.
O piață perfect concurențială, în care toate întreprinderile și toți
consumatorii consideră că actele lor nu au nici un efect asupra prețului pieței,
cuprinde în mod necesar numeroși vânzători și numeroși cumpărători. Fi rmele
se confruntă cu o curbă de cerere orizont ală precum cea reprezentată în F ig.
7.1.

Fig.7.1. Curba cererii unei firme concurențiale

Nu are nici o însemnătate cantitatea vândută de întreprindere, ea obține
întotdeauna prețul pieței. Dacă ar c ere un preț superior lui P 0 ea nu ar mai vinde
nimic deoarece, cumpărătorii vor găsi o altă firmă a cărui produs este la fel de
bun calitativ. Cum firma poate să vândă cât dorește la prețul P 0, ea nu are nici
un motiv să ceară un preț inferior acestuia. Cu rba de cerere cu care se

27 Economist italian, fo ndator al Școlii neo -ricardiene
28Samuelson P., Nordahaus W. – Economie , Editura Teora, București, 2000, p. 483; Cantitate Preț
P0 CC

 Microecon omie 

166 confruntă firma este CC, dar pentru ca acest lucru să se petreacă trebuie ca
piața să prezinte patru trăsături caracteristice, și anume:
1. trebuie ca piața să cuprindă un număr mare de firme astfel încât
fiecare să dețină o parte foarte mică de piață;
2. întreprinderile trebuie să realizeze un produs relativ standard sau
omogen;
3. toate firmele trebuie să fabrice același produs pentru care toate
trebuie să ceară același preț;
4. piața perfect concurențială trebuie să prezinte libertate de intrare și de
ieșire.

7.1.2. Deciziile pe care le ia o firmă în legătură cu oferta
Pentru a determina volumul de producție pozitiv optim orice
întreprindere utilizează condiția marginală (CMG = VMG). De asemenea, ea
utilizează condiția medie pentru a verifica dacă prețul la care acest volum de
producție poate fi vândut acoperă costul mediu corespunzător acestei cantități.
Tratarea particulară ce caracterizează concurența perfectă este relația
între venitul marginal și preț. După cum am văzut î n fig.1 întreprinderea
concurențială se confruntă cu o curbă de cerere orizontală. În afara cazului
general când firma este în fața unei curbe de cerere de pantă negativă,
întreprinderea concurențială nu cere un preț mai jos când ea vinde mai multe
unități de produs. Cum nu are nici un efect asupra venitului obținut din
producția unităților precedente, venitul marginal obținut dintr -o unitate
suplimentară de produs nu este altul decât prețul primit. Putem scrie ecuația
(1):

VMG = P (1)
Unde:
VMG = v enitul marginal
P = preț.

În figura nr. 7.2 se prezintă curbele de cost pe termen scurt: costul
marginal (CMG), costul total mediu (CTM), costul variabil mediu (CVM)1.
Conform ecuației (1), condiția marginală permite să determinăm volumul de
producție p ozitiv optim:

1 Begg D., Fischer St., Rudiger Dornbusch R. – Microéconomie , McGraw -Hill, Paris, 1989, p.182 -185;

 Microecon omie 

167
CMG = VMG = P. (2)

Fig. 7.2. Decizia de ofertă a unei firme ce acționează pe termen
scurt în condițiile concurenței perfecte

Presupunem că firma se confruntă cu o curbă de cerere orizontală la
prețul P 4. Ecuația (2) implică faptul că firma alege volumul de producție Q 4
pentru a atinge punctul D, la care prețul este egal cu costul marginal.
De asemenea, întreprinderea verifică dacă nu ar fi mai bine "să -și
închidă porțile" pe termen scurt. Însă știm că ea își va o pri producția doar dacă
nu-și acoperă costul variabil pe termen scurt, pentru volumul de producție
considerat. Pe grafic se observă că P 4 depășește CVM pentru volumul de
producție Q 4.
Presupunem că întreprinderea se confruntă cu un preț diferit. Pe termen
scurt, ea consimte să producă atâta timp cât prețul este superior lui P 1. Orice
preț inferior lui P 1 se situează sub curba CVM și firma nu poate găsi un volum
de producție pentru care prețul acoperă CVM. Pentru orice preț precum P 2,
superior lui P 1, între prinderea produce Q 2, cantitate produsă atâta timp cât
prețul este egal cu costul marginal.
Numim curba ofertei firmei curba care indică cantitatea pe care ea
dorește să o producă pentru fiecare preț posibil. P3
P1 C
Q4 Q3 Q2 Q1 P2 P4 D
C
B
A Preț, cost
Producție CMG
CTM
CVM

 Microecon omie 

168 Astfel, curba ofertei pe termen scurt a între prinderii este porțiunea
curbei costului marginal situată deasupra punctului în care costul marginal
intersectează costul variabil mediu în minimul său (punctul A).
Între punctele A și C (prețul P 1 și P 3) firma suferă pierderi pe termen
scurt, deoarece pr ețul este inferior costului total mediu. Pentru orice preț
superior lui P 3, care este punctul la care curba costului marginal taie curba
costului total mediu în punctul său de minim, întreprinderea va obține profituri
pe termen scurt. De exemplu, la prețul P4, profitul pe unitatea produsă este
segmentul DG, diferența între preț și costul total mediu.
Numim P 1 preț de închidere , altfel spus prețul începând de la care în
jos, firma preferă să nu mai producă nimic.
Aceleași principii se aplică pentru determ inarea curbei ofertei pe
termen lung la o firmă perfect concurențială. Figura nr. 7.3. reprezintă costul
mediu și costul marginal, ambele pe termen lung.

Fig.7.3. Decizia de ofertă a unei firme ce acționează pe termen lung, în
condițiile co ncurenței perfecte

Curba costului marginal pe termen lung CMG TL este ceva mai plată
decât curba costului mediu pe termen lung CM TL deoarece doar pe termen lung
firma poate să ajusteze liber toți factorii săi de producție.
Deoarece prețul este P 4, condiț ia marginală conduce întreprinderea în a
alege volumul de producție pe termen lung Q 4, altfel spus punctul D. Din nou C

Producție Q4 Q3 P2 P3 P4 D
C
B Preț cost CMG TL
CM TL
Q2

 Microecon omie 

169 ea trebuie să verifice dacă nu este mai bine să oprească producția. Pe termen
lung, oprirea producției semnifică și o ieșire din ramură.
Pe termen lung, firma nu părăsește ramura decât dacă prețul nu acoperă
costul mediu pe termen lung CM TL pentru volumul de producție pozitiv optim.
La prețul P 2, condiția marginală conduce la punctul B pe figura nr.3, însă firma
pierde bani și trebuie să ia să din ramură pe termen lung.

Curba ofertei firmei pe termen lung , altfel spus curba care leagă pe
termen lung volumul de producție oferit și prețul, este porțiunea curbei CMG TL
situată la dreapta punctului C, corespunzător prețului P 3. Pentru orice preț
inferior lui P 3, întreprinderea nu poate să găsească volumul de producție astfel
ca prețul să acopere curba CM TL. La prețul P 3 firma produce Q 3 și atinge
punctul mort , în care toate costurile economice sunt plătite. Ea nu obține în
acest punct decât profi turi normale.
Când profiturile economice sunt nule, spunem că întreprinderea obține
profituri normale. Profiturile sale contabile acoperă exact costul de oportunitate
al fondurilor și duratelor de muncă ale proprietarului firmei.
Se numește preț de intra re sau de ieșire prețul P 3 ce corespunde
minimului curbei CM TL. Firmele nu obțin decât profituri normale, drept urmare
nu apare nici o dorință de a intra în ramură sau de a ieși din ea.
Orice preț inferior lui P 3 va incita întreprinderea să iasă din ramur ă pe
termen lung, altfel spus să o părăsească definitiv. Dacă prețul este superior lui
P3, firma poate să obțină un volum de producție pe termen lung, precum Q 4 în
figura nr.3, care să -i aducă supraprofituri. P 3 este prețul minim necesar pentru
ca întrepri nderea să rămână în ramură.
Modul în care firma perfect concurențială ia decizia de ofertă se
prezintă în tabelul nr. 7.1.

Decizia de ofertă a unei firme ce acționează în condițiile concurenței
perfecte
Tabelul 7.1
Condiția marginală Condiția me die
Termen scurt Termen lung
Producerea volumului
de producție astfel ca:
P = CMG Dacă: P  CVM firma
oprește provizoriu
producția Dacă: P  CM TL firma
părăsește ramura
Sursa: Duță Alexandrina , Cismaș Laura, Sîrghi Nicoleta – Microeconomie, Teorie și aplicații ,
Editura Mirton, Timișoara, 2003 , p. 184 ;

 Microecon omie 

170 7.2. Teoria prețului

Analiza acestei categorii a pieței este foarte veche. Aristotel când a
urmărit să analizezecauzele fenomenelor și a proceselor reale a arătat că
prețurile sunt unități de măsură a bunurilor. Dar, o explicație științifică a fost
furnizată mult mai târziu, după apariția și generalizarea economiei de schimb.
Prețul este întâlnit foarte des în viața economico -socială. C a rezultat al
producției și al schimbului de mărfuri, este o ca tegorie economică de prim rang
sub aspectul complexității și al legăturilor cu alte categorii și procese
economice. În prețuri se manifestă acțiunea mai multor factori economici,
obiectivi și sociali, cantitativi și calitativi.
În concepția clasică (teoria obiectivă a valorii ) mărimea prețurilor este
dată de munca depusă pentru realizarea bunului respectiv. Așadar, prețurile
sunt dictate de costuri, accentul era pus exclusiv pe seama ofertei , în timp ce
celelalte aspecte ale pieței (cererea, concurența) nu influențează (cel puțin, nu
în mod semnificativ) mărimea acestuia.
Mai apoi, marginaliștii (școala neoclasică) au considerat că
fundamentul pe care se formează prețul este cererea avându -se în vedere
utilitatea finală a a bunului respectiv. Aceasta este cunoscută ca fiind teoria
subiectivă a prețurilor . Cu toate acestea, nici această teorie nu completează
întru totul mecanismul formării prețurilor.
Teoria economică contemporană referitoare la prețuri (creată de Școala
de la Cambridge) reprezintă un mix între cele două gândiri precedente. Astfel,
prețul nu este dat strict de către cost sau de către utilitate, ci acesta se formează
la nivelul pieței prin interacțiunea dintre cerere și ofertă.
În termeni generali, prețul reprezintă cantitatea de bani solici tată sau
oferită pentru cedarea, respectiv achiziționarea, unei unități de satisfactori sau
prodfactori.
Sub aspect economic prețul este expresia băneasc a a valorii bunurilor
sau serviciilor care fac obiectul unui schimb si constituie o categorie
economi că. Indiferent de utilitatea unui bun, prețul să există doar dacă se face
un schimb între producător și consumator (deci, cei doi trebuie să fie entitîți
diferite). Mai înainte economiei de schimb, dar uneori și în prezent prețul nu
este altceva decât expr esia unui schimb de produse bazat pe troc. Dacă, de
pildă, 10 kilograme de grâu se schimbă pe 20 de kilograme de porumb, atunci
prețul grâului în porumb este 2, iar prețul porumbului în grâu este 0,5.
În sistemul economiei de piață, fiecare lucru are un pr eț, acesta fiind
expresia în bani a valorii bunului. Prețurile fac posibil schimbul bunurilor prin

 Microecon omie 

171 intermediul banilor. Prețurile sunt semnalul pieței în funcție de care
producătorii și consumatorii își fundamentează deciziile. În acest sens, prețurile
corelează deciziile producătorilor și ale consumatorilor. Prețurile mari pot
determina reducerea volumului achizițiilor efectuate de consumatori, dar
încurajează producția, la fel cum prețurile mici pot stimula cererea și reduce
oferta.
Adaptările cantitativ e ale cererii și ofertei în funcție de preț duc în final
la realizarea echilibrului între cerere și ofertă. Cumpărătorii și vânzătorii vor
să cumpere sau să vândă o anumită cantitate de produse, în funcție de nivelul
prețului.
Piața, prin echilibrul di ntre cerere și ofertă găsește prețul de echilibru
care satisface simultan cerințele cumpărătorilor și vânzătorilor. Dacă prețul este
prea mare, determinând o cerere scăzută, producția ajunge să depășească
cererea; dacă prețul este mic, o creștere a cererii ar putea determina o penurie
de bunuri. Prețul la care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită se
numește preț de echilibru.
Prețul poate fi privit ca un preț exprimat în mărime absolută
reprezentat de numărul de unități monetare asociate valo rii bunului, dar și ca
un preț relativ exprimat prin raportul de schimb, adică raportul dintre prețul
bunului și un preț de referință.
După modul în care se formează prețurile sunt:
a) prețuri libere , care se formează și se modifică pe baza condițiilor
pieței. Este situația ideală care se întâlnește în tipul de piață cu concurență
perfectă. Spre astfel de prețuri se tinde pe piețele financiare secundare, la
bursele de mărfuri și pe piața schimburilor valutare;
b) prețuri administrate , care sunt rezultatu l intervenției statului și a
puterii de dominație pe piață (de exemplu, în cazul unui monopol sau oligopol
ca urmare a concentrării producției puterea de piață a producătorului(ilor)
conferă îi(le) conferă o putere considerabilă de decizie privind prețuril e).
c) prețuri mixte , care funcționează efectiv în țările cu o economie de
piață concurențială, în care se îmbină mecanismele pieței cu mecanismele
intervenției statului în economie.
Pe lângă aceste mari categorii de prețuri în economiile contemporane
mai sunt întâlnite și alte prețuri:
Prețul pieței este prețul efectiv pe care îl plătesc consumatorii pentru
cumpărarea unei unități dintr -un bun. Prețul pieței este mai mare decât prețul
factorilor (reprezentat de cheltuielile cu factorii de producție utiliz ați pentru a
obține o anumită cantitate de bunuri) pebtu că include și impozite indirecte,
taxe ș.a. , plătite de consumatori.

 Microecon omie 

172 Prețul umbră este un preț ce se folosește acolo unde nu există prețul
pieței. Acest fel de preț este folosit de cître firmele mar i pentru tranzacțiile lor
interne. Rolul acestor prețuri este acela de a corecta deformările cauzate de
monopol, șomaj, taxe.
Preț de rezervare este un preț minim sub care un producîtor va retrage
un produs de pe piață.
Prețuri minime orientative sunt ni veluri de prețuri la mărfurile ce popt
face obiectul importului astfel încât să se descurajeze evaziunea fiscală prin
taxe vamale mult mai mici și să se înlăture intervențiile arbitrare ale
lucrătorilor vamali sau sau subevaluările exagerate ale importuril or.
Prețuri plafon sunt reprezentate de nivelul maxim de preț stabilit de
către stat și care nu poate fi depășit, dar în limitele căruia pot exista valori mai
mici. Aceste prețuri sunt opusul prețurilor minime impuse de autoritățile
guvernamentale.
Prețu ri subvenționate sunt reprezentate de acele prețuri mai mici la care
unii producători își vând mărfurile în condițiile în care statul le acordă (prin
subvenții) diferența de preț. Există și varianta în care această diferență să fie
acordată populației și a tunci să se facă o anumită triere a celor care beneficiază
de subvenții (categoriile sociale defavorizate).prețurile subvenționate se
practică la bunurile/serviciile de primă necesitate pentru populație (de exemplu,
energia termică, electrică).
Prețurile a gricole sunt prețuri la care se copmercialșizează produsele
agricole. Formarea acestor prețuri are o anumită specificitate determinată, pe
de o parte, dce oferta produselor agricole (ce este influențată necontrolabil de
condițiile naturale) și, pe de altă parte, de elasticitatea scăzută acererii. În
consecință, aceste prețuri nu sunt complet libere, ci sunt determinate de
intervenția autorităților statale prin metode și mijloace specifice (prețuri prag –
prețuri minime sub care nu pot fi importate anumite p roduse, prețuri minime,
prețuri plafon, prețuri garantate etc.)
În economie, prețul îndeplinește mai multe funcții , și anume:
a) funcția de evaluare și măsurare a cheltuielilor și rezultatelor activității
economice, a fluxurilor proprii circuitului economi c.
b) funcția de corelare. Prețul de echilibru este expresia interacțiunii dintre
cerere și ofertă, este un preț acceptat de ambii participanți la tranzacție, având
loc astfel recunoașterea utilității alocării resurselor productive.
c) funcția de informa re a agenților economici asupra stării de tensiune dintre
nevoi și resurse prin dinamica prețurilor.
d) funcția de stimulare a producătorilor, prin preț ei reușind să -și recupereze
cheltuielile și să obțină profit

 Microecon omie 

173 e) funcția de redistribuire a veniturilor și patrimoniului între diferiții agenți
economici.
Funcțiile prețurilor trebuie privite în interacțiunea lor, după cum
acțiunea lor în economie nu poate fi înțeleasă decât în strânsă corelare cu
cererea, oferta și concurența.Formarea prețurilor este un pro ces complex în
care intervin factori endogeni sau exogeni pieței concurențiale.

Factorii endogeni pieței care își pun amprenta asupra formării
prețurilor pot fi:
a) factori care acționează dinspre cererea consumatorilor
b) factori care acționează dinspre oferta producătorilor
c) factori interni care acționează pe ansamblul pieței .

Factori externi pieței, dar cu influență asupra formării prețurilor :
a) intervenția indirectă a statului prin modificarea ofertei sau a cererii
în sensul suplimentării sau reducerii l or;
b) fixarea autoritară a prețurilor de către stat urmărindu -se fie protecția
consumatorilor, fie pe cea a producătorilor.

Analiza prețurilor presupune luarea în considerare atât a nivelului lor la
un moment dat, exprimat în unități monetare , cât și a dinamicii lor în timp și
spațiu. Comparabilitatea în timp a prețurilor impune corectarea prețurilor
curente, cum ar fi de exemplu eliminarea influenței inflaționiste asupra
prețurilor. Dinamica prețurilor poate fi apreciată cu ajutorul indicilor . Indicele
prețurilor se calculează atât ca indice individual al prețurilor, cât și ca indice
general.
Dinamica prețurilor până la Al II -lea Război Mondial a înregistrat
perioade mai lungi sau mai scurte de creștere sau scădere. Creșteri mai
accentuate s -au înregistrat în timpul războiului, iar perioada de refacere
postbelică a fost însoțită de o scădere relativă. Prețurile au fost influențate și de
succesiunea fazelor ciclurilor economice. De reținut că în timp, prețurile au
înregistrat o tendință de creșt ere, tendință întreținută de fenomenele
inflaționiste.

 Microecon omie 

174 7.3. Comportamentul ofertanților de pe piețele cu concurență
perfectă

7.3.1. Oferta pieț ei: suma ofertelor individuale
Oferta pieței cu concurență pură și perfectă reprezintă cantitatea de
bunuri ș i servicii ce poate fi vândută pe piață la un anumit preț.
Oferta pură reprezintă cantitatea de bunuri destinată vânzării pentru
care nu interesează costul.
Conform teoriei economice clasice, teoria concurenței perfecte
presupune suveranitatea consumator ului. Producătorul trebuie să se supună
voinței consumatorului.
În figura 7.4. sunt reprezentate curbele cererii și ofertei pe o piață cu
concurență pură și perfectă

Fig. 7.4. Curbele cererii și ofertei pe o piață cu concurență pură și perfe ctă

În fig. 7.4. notăm cu Q cererea și oferta la nivelul întregii piețe, în timp
ce q (din fig. 7.1., 7.2. și 7.3.) reprezintă cererea și oferta la nivelul unei
singure firme. Q = Σ q

p

pe
Qe Q S

D E

 Microecon omie 

175 7.3.2. Echilibrul pe termen scurt si echilibrul pe termen lung
Echilibrul definește situația unei economii în care proporțiile
cantităților globale permit ajustarea armonioasă a fluxurilor, stabilitatea
prețurilor și funcționarea satisfăcătoare a aparatului economic. Echilibrul
reprezintă o stare spre care economia tind e, o stare ideală.
O economie se află în stare de echilibru dacă:
– fiecare firmă își desfășoară activitatea în cele mai bune condiții
sub aspectul cererii și costurilor, adică acolo unde obține
profitul maxim și toate întreprinderiloe realizează nivelul o ptim
de producție;
– cantitatea totală dintr -un bun ce urmează să fie vândută la prețul
pieței este egală cu cantitatea pe care consumatorii doresc sa o
cumpere la prețurile pieței, cu veniturile lor disponibile.

Echilibrul pe termen scurt pe o piață de con curență perfectă
Pe termen scurt, atât oferta, cât și cererea pot varia, determinând
modificarea prețului. Atunci când cantitatea de bunuri oferită spre vânzare este
egală cu cantitatea de bunuri solicitată spre cumpărare, se obține prețul de
echilibru.
Putem avea, de asemenea, exces de cerere sau exces de ofertă ( Fig.
7.5.)

Exces
ofertă

Exces
cerere

Fig. 7.5. Echilibrul pe termen scurt al pieței perfect concurențiale

S

D
Q p

 Microecon omie 

176 Echilibrul pe termen lung al unei firme ce acționează pe o pi ață de
concurență perfectă
Pe termen lung, producătorii și consumatorii își pot adapta mai bine
strategiile la condițiile pieței. Dacă cererea crește durabil, atunci producătorii
sporesc cantitatea ofertei prin:
– o mai bună folosire a capacităților de prod ucție;
– crearea de noi capacități de producție;
– modernizarea utilajelor, etc.

Oferta pe termen lung
Curba ofertei pe termen lung are tendința de a fi orizontală, deoarece
costurile de producț ie se presupun a fi constante ( Fig. 7.6.).

Fig. 7.6. Oferta pe termen lung în cazul pieței perfect concurențiale

Astfel, prin crearea de noi capacități de producție, creșterea producției
se poate face cu costuri medii constante, ceea ce înseamnă că oferta ajunge să
fie o dreaptă aproape orizontală.

Prețul de echilibru pe termen lung
Prețul de echilibru se obține la intersecția dintre curba ofertei pe termen
lung și a cererii pe termen lung. Nivelul prețului de echilibru trebuie să permită
întreprinderilor să își recupereze cheltuielile efectuare. Acest nivel al prețului
de echilibru conține profitul normal (recuperarea cheltuielilor), dar exclude
profitul suplimentar, care ar atrage noi întreprinderi în sectorul respectiv.
S
Q p

 Microecon omie 

177 Condițiile de echilibru pe termen lung sunt:
pe = C TM pe t. l. min = C mg pe t. l.
pe = C TMLmin = C mgL
(este vorba de pragul de rentabilitate: recuperarea C T, iar supraprofitul este
zero, V T = C T)

Selecția economică a producătorilor
În realitate, condițiile de producție din firme sunt diferite, și firmele
respective obțin pro ducția la costuri diferite. În această situație, de costuri
diferite de la o firmă la alta, funcționează mecanismul selecției economice a
producătorilor, adică eliminarea firmelor mai puțin productive.
Exemplificare: fie două firme ce produc același bun. Prima firmă
produce la un cost ridicat, iar a doua firmă produce la un cost mai scăzut.
Prețul de vânzare este același.

CTM CTM
Cmg
Cmg

Fig. 7.7. Selecția economică a producătorilor

Dacă prețul pieței este p 1, oferta este Q 1, deci ambele firme își acoperă
cheltuielile (obțin profit normal) și obțin și profit economic (supraprofit),
deoarece p > C TM.
Rezultă că în ramură intră noi firme, ceea ce duce la reducerea prețului,
de la p 1 la p m. În ac este condiții, întreprinderea 1 nu mai obține profit
economic, ci reușește doar să își acopere costul de producție, deoarece p m = Preț

p1

pm

p2
Preț

p1

pm

p2

Qm Q1 Q Q2 Qm Q1 Q

 Microecon omie 

178 CTM. În schimb, întreprinderea 2 continuă să obțină profit economic, deoarece
pm > p 2.
Dacă prețul pieței continuă să scadă, întreprinderea 1 înregistrează
pierderi și este nevoită să părăsească ramura.
Deci, în cazul prețurilor diferențiate, întreprinderile mai puțin
productive sunt eliminate. Rămân doar firmele ce realizează produse cu costuri
reduse. Aceasta este selecția e conomică a producătorilor.

7.4. Piața factorilor de producție în condițiile concurenței
perfecte

Prezentările precedente au avut în atenție piețele bunurilor și a
serviciilor aflate în concurență pură și perfectă. Însă, pentru a obține aceste
bunuri și servicii este nevoie de factori de producție. În aceste condiții se poate
afirma că ceea ce este valabil pentru piețele bunurilor și a serviciilor este
valabil și pentru piețele factorilor de producție. Astfel și pentru piața factorilor
de producție trebui e întrunite concomitent cele cinci trăsături specifice pieței cu
concurență pură și perfectă: atomicitatea cererii și a ofertei de factori de
producție (un număr foarte mare de cumpărători și vânzători, de talie redusă
comparativ cu mărimea pieței astfel c ă ei în mod individual nu o pot influența);
omogenitatea factorilor de producție (aceștia sunt perfect substituibili, nu
există niciun fel de diferență între ei); intrarea și ieșirea liberă pe/de pe piață ;
transparență perfectă a pieței și mobilitatea perf ectă a factorilor (trebuie avut
în vedere că exisă factori de producție originari, primari și derivați).
Dacă bunurile și serviciile sunt achiziționate pentru satisfacerea unei
nevoi a consumatorului, în urma cărora aceste înregistrează o anumită
satisfac ție, utilitate, atunci și factorii de producție sunt procurați de firme
pentru a produce acele bunuri și servicii și ale vinde consumatorilor. De data
aceasta firmele urmăresc, de regulă, maximizarea profitului. Există o analogie
perfectă între echilibrul producătorului în cazul pieței de bunuri și servicii și
echilibrul producătorului în cazul pieței factorilor de producție. În stare de
echilibru prețul unui factor de producție este egal cu valoarea productivității
sale marginale.
Referitor la cererea de factori de producție aceasta este o cerere derivată
întrucât depinde de nivelul cererii de bunuri și servicii și atunci forma cererii
de factori de producție este una descrescătoare în raport cu prețul. Tot așa,
cererea globală de factori de producție se o bține prin însumarea cererilor
individuale ale producătorilor.

 Microecon omie 

179 Legat de ofertă trebuie avut în vedere că factorii de producție pot fi
primari și derivați. În situația factorilor derivați (care sunt produși de alte firme
și care până la urmă sunt rezultatu l activității altor producători), similar cererii,
funcția globală a ofertei este datî desuma ofertelor totale ale fiecărui
producător. Dacă avem în vedere factorii primari, pot apărea unele diferențe.
De pildă, pentru factorul muncă curba ofertei este in fluențată categoric de
efectul de substituție (cererea de venit) și de efectul de venit (cererea de timp
liber) (a se vedea curba atipică a ofertei de muncă).
Pe piață se întâlnește cererea și oferta. Această confruntare stabilește
prețul factorului de pr oducție pe care fiecare producător trebuie să -l accepte. În
funcție de acest preț cerererile vor fi ajustate în mod individual. Și atunci, după
cum s -a arătat anterior, echilibrul producătorului este atins atunci când prețul
pieței (dat de intersecția curb elor cererii și a ofertei) este egal cu valoarea
productivității marginale a factorului de producție respectiv. Într -adevăr, după
cum am văzut cazul factorului muncă poate fi diferit, dar este un caz particular.
Trebuie remarcat că teoria pieței cu concure nță pură și perfectă nu consideră că
prețul muncii, salariul, este dat de productivitatea marginală a muncii;
productivitatea marginală a muncii determină cantitatea de forță de muncă
pentru un nivel de salarizare practicat în mod normal pe piață).

 Microecon omie 

180

 Microecon omie 

181
Capitolul 8. FORMAREA PREȚULUI ȘI ECHILIBRUL
ÎN CONDIȚIILE CONCURENȚEI IMPERFECTE

Autori:
Sîrghi Nicoleta
Vădăsan Ioana
Oțil Maria

8.1. Formele de manifestare ale concuren ței
imperfecte

8.2. Monopolul – form ă extrem ă de manifestare a
concuren ței imperfecte

8.3. Concuren ța monopolistic ă

8.4. Monopsonul

8.5. Monopolul bilateral

8.6. Oligopolul. Teoria jocurilor

8.7. Piața factorilor de produc ție în condi țiile
concuren ței imperfecte

 Microecon omie 

182

 Microecon omie 

183 Dacă concurența perfectă este o situație ideală care se dorește,
economia de piață contemporană se caracterizează prin concurența imperfectă,
care conform lui Joan Robinson este o combinație „ reieșită din îmbinarea
caracterelor celor două situații de piață, concurență și monopol”.29

8.1. Formele de manisfestare ale concurenței imperfecte

Concurența imperfectă desemnează o situație de piață în care agenții
economici, ofertanți sau cumpărători sunt capabili prin acțiunile lo r să
influențeze prețul produselor.
În cazul concurenței imperfecte, una sau mai multe premise ale
concurenței perfecte sunt încălcate. Astfel, numărul de participanți la actele de
vânzare -cumpărare, (vânzători sau cumpărători) este variabil (mare, mic, unul),
se manifestă diferențierea reală sau imaginară a produsului, sunt condiții pentru
ca unii agenți economici să exercite un control efectiv asupra prețurilor, piața
nu este transparentă, sunt dificultăți la intrarea în piață, se manifestă rivalități
între vânzători, între cumpărători, între vânzători și cumpărători, etc.
Pentru P. Samuelson lumea reală în cea mai mare parte trebuie
clasificată drept “concurență imperfectă”, deoarece “ea nu este nici perfect
competitivă, nici perfect monopolistă.” Conc urența imperfectă caracterizează
acele domenii în care ofertanții sau cumpărătorii dețin, o anumită poziție care
le permite să influențeze mărimea variabilelor pieței.
Concurența imperfectă nu exclude rivalitatea de pe piață. Concurenții se
luptă pentru a -și mări cotele de piață. Rivalitatea se manifestă în diverse
moduri, începând cu acțiuni publicitare pentru a atrage cumpărătorii și a
modifica astfel cererea în sensul creșterii ei, până la îmbunătățirea calității
bunurilor oferite, mărindu -și segmentul d e piață.
Într-o economie modernă analiza structurii pieței sub aspectul
numărului și cotei de piață a principalilor ofertanți, pune în evidență diverse
forme de concurență imperfectă . Se consideră că, principalele forme de
concurență imperfectă sunt: concu rența monopolistică, oligopolul și
monopolul. La acestea se mai adaugă concurența monopsonică, oligopsonul ,
duopolul și monopolul bilateral.
Un criteriu important în delimitarea tipurilor de piață este cel al
numărului mai mare sau mai mic de ofertanți și cumpărători. (Tab. 8.1)

29 Samuelson P., Nordahaus W. – Economie , Editura Teora, București, 2000, p. 483;

 Microecon omie 

184 Tabelul 8.1. Tipuri de piețe

Oferta
Cerere Număr mare Număr mic Unicitatea
firmelor
Număr mare Concurența
perfectă Oligopol Monopol
Număr mic Oligopson Oligopol
bilateral Monopol și
oligopson
Unicitatea
firmelor Monopson Monopson
Oligopol Monopol
bilateral
Sursa: Frois G.A. – Economie politică , Ediția a II -a, revizuită și adăugită, Editura Economică,
1998 , p.218

Pe baza tabelului pot fi determinate mai multe tipuri de piață după cum
urmează:
a) când exist ă un număr mare de agenți economici , atât de partea
cererii cât și de partea ofertei suntem în prezența tipului de piață considerat de
economiștii clasici singurul perfect (concurența perfectă). În realitate acest tip
de piață nu se regăsește. Ceea ce se r egăsește în economie este concurența
imperfectă.
b) Tipul opus de piață, caracterizat prin existența unui singur ofertant
și o mulțime de cumpărători este monopolul. Astfel, într -o accepțiune
generală, monopolul este o situație pe piața imperfectă concretizat ă prin
aceea că o marfă este vândută de o singură firmă, respectiv prin controlul
exercitat de un ofertant al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor .
Monopolul înseamnă dominație de partea ofertei .
c) Un singur cumpărător și un număr mare de ofer tanți –
monopsonul . Acest tip de piață este mai puțin întâlnit dar există. Fiind un
singur cumpărător acesta poate exercita o influență hotărâtoare asupra prețului
produsului.
d) Un singur cumpărător și un singur ofertant – monopolul
bilateral . În acesată sit uație vânzătorul nu se poate comporta ca un monopol
absolut, pentru că nu există decât un singur cumpărător, iar acesta nu se poate
considera monopson pentru că nu existpă decât un singur vânzător. Se poate
întâmpla însă ca unul dintre participanți să fie mai puternic și să -l determine pe
celălalt să -i accepte consițiile sale. Piața va fi atunci de un monopol absolut sau
un monopson, avantajul trecând de la unul la altul în funcție de conjunctura
economică.

 Microecon omie 

185 e) Un număr redus de ofertanți în condițiile în care există un număr
mare de cumpărători – oligopolul. La rândul său, oligopolul reprezintă
situația de piață în care oferta unui bun aparține unui număr mic de firme a
căror activitate și politică sunt determinate de reacțiile așteptate ale uneia față
de alta . Firmele se află în interdependență reciprocă. Un caz particular al
oligopolului este duopolul. Duopolul este tipul de piață caracterizat prin
existența a doi ofertanți care produc același produs și o mulțime de
cumpărători. Problema care se pune este acee a a âmpărțirii pieței între cei doi
ofertanți. Soluția acesteia depinde de relațiile care se stabilesc între ei. De
regulă se declanșează o luptă cu scopul obținerii celei mai mari părți din piață.
În cazul în care există un număr restrîns atât de cumpără tori cât și de
ofertanți putem defini oligopolul bilateral.
f) Un număr redus de cumpărători și un număr mare de ofertanți –
oligopson. Oligopsonul reprezintă o formă a concurenței imperfecte în care un
număr mic de firme cumpără cea mai mare parte a unei anu mite mărfi, aceasta
fiind oferită de mai multi producători – ofertanți. Un caz particular al
oligopsonului este duopsonul caracterizat de doi cumpărători.

Piața cu concurență monopolistică este un tip de piață ce se
caracterizează prin diferențierea p rodusului și existența unui număr mare de
vânzători și cumpărători. Fiecare agent economic poate lua decizii independent
de efectele pe care ele le au asupra celorlați. Se pierde caracteristica de
omogenitate a produselor.
Diverselor situații de piață cu concurență imperfectă le este comună o
caracteristică esențială: prețul nu este determinat de jocul liber al cererii și
ofertei. Agenții economici au posibilitatea de a fixa sau influența substanțial
nivelul prețului și al cantităților.

Tipurile de pia ță, precum și principalele trăsături ale acestora sunt
sintetizate în tabelul 8.2:

 Microecon omie 

186 Tab. 8.2. Trăsăturile principalelor tipuri de piață în funcție de gradul de
concurență

Principalele trăsături ale concurenței imperfecte sunt:
– existența unui număr redus de agenți economici atât de partea cererii cât și
de partea ofertei care asigură o cantitate mare sau intreaga cantitate a
ofertei sau a cererii unui produs. Agenții economici diferă atât ca mărime
cât și ca putere economică.
– diferențierea pro duselor; produselele se diferențiază atât prin caracteristici
intrinseci (gust, culoare, mărime, consum – diferențiere obiectivă) sau
extrinseci (diferențiere subiectivă);
– existența barierelor de intrare a agenților de natură tehnologică,
economică, financ iară, legislativă.
– opacitatea pieței , riscul și incertitudinea afectează deciziile agenților
economici;
– rigiditatea factorilor economici ce contravine fluidității cererii și ofertei.

 Microecon omie 

187 8.2. Monopolul – formă extremă de manifestare a concurenței
imperfecte

Piața cu concurență de monopol se caracterizează prin situații
distorsionate între vânzători și cumpărători.Vânzătorii reușesc să -și impună
condițiile în raport cu ceilalți. Pentru a evita o seamă de riscuri spre care ar
putea fi împins de consumator, în treprinzătorul va încerca să domine piața
bunurilor create și vândute de el. De aceea, monopolurile caută să orienteze
cererea în funcție de ceea e ele pot să producă și le este mai avantajos, fapt ce
are efecte deosebite asupra mecanismului pieței. Astfel , prețul nu mai este
rezultatul singular al echilibrului dintre cererea și oferta de bunuri. El este, mai
ales, expresia gradului de dominație exercitat de către o firmă sau un grup de
firme pe piețele bunurilor de consum și pe cele ale factorilor de produ cție.

Pornind de la principalele trăsături ale concurenței pure și perfecte se
pot desprinde următoarele trăsături ale monopolului30:
 Unicitate și gigantism: existența unei firme sau a unui număr
redus de firme mari și foarte mari ce ocupă în exclusivitate sau o parte
importantă din producția și vânzarea unui produs, ceea ce duce la controlarea
sau influențarea pieței (prețului și cantității produselor) sau la impunerea unor
condiții de vânzare.
 Produse diferențiate: deși într -o ramură pot exista un număr
mare de firme, fiecare produce însă un anumit tip, dimensiune sau calitate de
produs pentru a o deosebi de celelalte firme.
 Bariere de intrare îndeosebi de natură tehnologică,
comercială, economică și financiară. Apariția unei firme noi ce să realizeze un
produs competitiv este puțin probabilă dacă în ramură există firme monopoliste
mari, ce realizează produsul respectiv cu costuri reduse, deoarece acestea
beneficiază de avantajul oferit de economiile de scară ca și de aplicarea
stocului de cunoștințe acum ulat prin propriile cercetări. Bariere constituie și
legislația privind proprietatea industrială.
 Informații incomplete cu privire la preț, la costul organizării
piețelor, ceea ce nu poate satisface cerințele curente și viitoare ale agenților
economici. Prețul nu constituie singura sursă de informație. Riscul și

30 Iancu A. – Tratat de economie , vol.3 ”Piață, concurență, monopol ”, Editura Expert, București, 1992,
p.52-53

 Microecon omie 

188 incertitudinea afectează deciziile firmelor atât în domeniul cererii cât și mai
ales în cel al dezvoltării sau al ofertei viitoare.
 Prezența fenomenului de inerție și de fricțiune în domeniul
factorilor de producție: caracterul specializat al capitalului fizic și al forței de
muncă duce la rigiditatea factorilor de producție. De exemplu, un laminor din
siderurgie nu poate fi transferat în industria ușoară sau în altă ramură, iar un
oțelar nu poate fi transferat direct pentru a face o muncă de țesător, doar în
urma reconversiei profesionale.
De regulă monopolul este tratat ca o situație de piață opusă concurenței
pure și perfecte.
Monopolul , în economie, definește situația unei piețe pe care nu exi stă
concurență de partea ofertei . Chiar dacă o firmă nu este unică în domeniu ea
are calitatea de monopol deoarece domină piață prin producția și oferta sa,
poziție care nu este influențată de o modificare de preț sau de cantitate din
partea celorlalte fir me.
Monopolul poate fi perfect (absolut) sau imperfect. Monopolul perfect
(absolut) este întâlnit de fiecare dată când o singură firmă are la dispoziție
întreaga ofertă și se găsește în fața unei pluralități de cumpărători . Bunul care
face obiceiul oferte i este diferit de altele și imposibil de a fi substituit de către
consumator. Monopolul imperfect apare în situația în care pe lângă
producătorul, respectiv ofertantul care domină ramura și piața, sunt și alte
firme de o forță economică redusă.
Existența și dezvoltarea monopolurilor poate fi analizată prin prisma
condițiilor care favorizează manifestarea dominației de monopol.
În primul rând există un monopol natural . Acesta rezultă din deținerea
în exclusivitate sau aproape în exclusivitate a unor fa ctori de producție naturali
cu calități deosebite: terenuri cu resurse minerale, hidroenergetice deosebite,
terenuri agricole de mare fertilitate sau aflate în zone naturale unice, terenuri de
construcții în perimetre ec hipate și foarte căutate, etc. Dețin ătorul unor astfel
de resurse cu o raritate deosebită are posibilitatea să fixeze prețul și cantitatea
pe care o livrează fiecărui cumpărător, să adopte un comportament
discriminatoriu în raport cu potențialii beneficiari. Tot în categoria unor astfel
de m onopoluri intră și acele domenii în care nici economic și nici tehnologic
nu este posibilă existența mai multor întreprinderi concurente: rețele de
distribuție a energiei termice, a gazelor, a apei, a căilor ferate etc. Multiplicarea
acestor rețete pentru a crea o piață concurențială nu ar fi justificată economic,
ar necesita dublarea sau triplarea investițiilor, iar între întreprinderi ar fi
posibilă realizarea de înțelegeri cu privire la preț și piață.

 Microecon omie 

189 În al doilea rând poate exista un monopol instituit juridic de către
autoritatea statală, (monopolul legal sau monopol instituțional) asupra unor
sectoare de interes strategic (apărarea națională) și de interes public care
trebuie să intre sub incidența controlului public: producția de armament,
materiale r adioactive, unele substanțe farmaceutice (morfina), producerea și
comercializarea tutunului și alcoolului, producția banilor și a timbrelor, etc.
Activitățile din domeniile respective sunt realizate de regulă de întreprinderi
publice, dar nu sunt excluse n ici cele particulare, și se află sub protecția
acordată de puterea publică prin legi juridice. Situația de monopol se
concretizează în aceea că există obstacole de reglementare sau legislative la
intrarea concurenților și alți agenți economici nu au dreptu l să producă bunuri
materiale și servicii similare sau să le importe și să le comercializeze. În al
treilea rând , ca expresie directă a concentrării producției și a capitalului există
monopolul economic , marea unitate economică sau grupul de unități
econo mice, care, prin pozițiile deținute, reușește să -și impună condițiile în ceea
ce privește cercetarea, inovarea, producția, comercializarea, prețurile în
ramurile pe care le domină, determinând într -o măsură considerabilă termenii
concurenței. Firma de mare dimensiune beneficiază de avantajele producției de
scară care, în raport cu mărimea pieței și condițiile tehnice realizează
randamente tehnice crescătoare și un nivel redus al costurilor, timp îndelungat.
O astfel de situație face dificilă pătrunderea pe piață a unei noi firme care
pentru început au costuri ridicate.
În al patrulea rând , există un monopol tehnologic generat de
proprietatea asupra unui brevet de invenție, pentru un produs nou sau o
tehnologie nouă, ceea ce conferă deținătorului putere de d ominație o anumită
perioadă de timp. Situația de monopol se instituie datorită producției și
comercializării exclusive a noului produs sau datorită posibilității de utiliza în
exclusivitate noua tehnologie.
Brevetul se acordă unui inventator scopul de a -i permite să utilizeze
temporar și exclusiv un un produs sau proces tehnologic. De exemplu, o firmă
farmaceutică poate deține monopolul asupra unui nou medicament un număr de
ani stabilit prin lege datorită protecției pe care i -o oferă brevetul. Statul acord ă
brevete cu scopul de a încuraja invențiile.
În categoria restricțiilor la intrare pe piață, dar care nu sunt legate de o
invenție, se includ licențele pentru prestarea unor servicii publice (telefonie,
televiziune prin cablu, radio etc.). în asemenea sit uații, firma primește dreptul
exclusiv de a presta un serviciu, obligându -se, între altele, să pună serviciul
respectiv la dispoziția tuturor consumatorilor.

 Microecon omie 

190 Dreptul de a exploata în mod exclusiv un produs sau un procedeu se
acordă creatorului pentru o per ioadă de 10 – 20 de ani, în funcție de natura
inovației. Monopolul legal creat prin acordarea brevetului, este, de abocei
temporar pentru că, o altă firmă poate pune la punct o inovație care detronează
o alta aflată în exploatare, sau inovația este copiată . Concurenții intră pe piață
și desfac copii ale produsului original.
În al cincilea rând poate fi monopol de “marcă” și nu de produs.
Marca comercială, care este unică și recunoscută de consumatori, este expresia
originalității modelelor și garanția cali tății produselor. În acest caz, pe piață se
manifestă un monopol psihologic, subiectiv, creat prin publicitatea făcută unei
mărci pentru a -și afirma personalitatea și superioritatea.
Termenul de monopol evocă idea de dominație, de stăpânire, dreptul de
a dispune de un sector de activitate sau de o piață. Funcția esențială a
monopolului o reprezintă dominația pieței , a ofertei unui bun economic, iar
mobilul căruia îi subordonează activitatea îl constituie obținerea profitului
ridicat de monopol. Totuși pozi ția de monopol nu conferă acestuia capacitatea
de a fixa în mod liber prețul și cantitatea. Monopolul este supus unei duble
constrângeri:
 Constrângerea cererii – în sensul că monopolul poate fixa prețul sau
cantitatea vândută și rar simultan pe ambele, deo arece o sporire a
cantității necesită o scădere a prețurilor;
 Cosntrângerea costului – deoarece creșerea cantităților antrenează
scăderea costului.
Monopolul poate fi:
 de durată – atunci când are la bază posesiunea și folosirea unor factori
naturali, cu ca racteristici deosebite de către unii agenți economici. Aceștia
pot impune condițiile de folosire, cantitatea și prețul și permit încasarea
unui supraprofit, în condițiile în care există cerere.
 temporar – când o firmă pune în vânzare un produs nou și deci dispune
provitoriu de o situație de monopol care este pusă în discuție în momentul
în care alte întreprinderi reușesc să producă același bun sau unul similar.
Puterea monopolului nu constă, așa cum pare în dominația pieței, ci și în
competența de a înțel ege și de a determina nivelul optim al prețului de
monopol, nivel care exprimă mărimea până la care se poate ridica prețul
unui produs fără a afecta grav cumpărătorii.

Condițiile proprii unei piețe monopoliste se referă la faptul că:
– o singură firmă dom ină oferta unui bun economic;
– bunul oferit nu este substituibil;

 Microecon omie 

191 – există bariere de natură economică sau extraeconomică la intrarea pe piață;
– prețul este fixat prin acțiunea firmei.
Pe piața monopolistă cererea pieței este funcție de preț, fiind rez ultatul
însumării cererii tuturor consumatorilor bunului respectiv: Q = f(p)
În plus, cererea pieței coincide cu cererea la firmă deoarece monopolul
este singurul ofertant al bunului pe piață.
Spre deosebire de concurența pură și perfectă, în cazul monopo lului,
curba cererii este deosebită. În situațiile de concurență, cererea percepută de
firmă se prezintă ca infinit elastică. Pentru o firmă monopolistă o decizie de
creștere sau de diminuare a volumului produselor aduse pe piață are efect direct
asupra pr ețurilor. De aceea, o creștere a volumului producției nu poate să se
manifeste decât printr -o diminuare corelată a prețurilor pieței iar cererea nu
mai este infinit elastică, ea este reprezentată printr -o curbă descrescătoare.

Oferta pieței este oferta i ndividuală a firmei monopoliste prin care
se urmărește obținerea profitului ridicat de monopol. În condiții de monopol,
oferta pieței nu este o curbă a ofertei, ci un punct pe curba cererii. Prin fixarea
prețului de vânzare al bunului, preț menit să asigur e profitul ridicat de
monopol, se determină simultan și cantitatea care poate fi vândută în funcție de
cererea solvabilă pentru acel nivel al prețului. Există și situații în care
monopolul poate fixa cantitatea oferită, de astă dată prin relație cu cererea
solvabilă determinându -se simultan prețul.
Rezultă că, de fiecare dată când pe piață este impus prețul de monopol
nu poate fi controlată cantitatea vândută, iar când se urmărește vânzarea unei
anumite cantități monopolul nu poate controla prețul. Aceasta înseamnă că
monopolul dispune în fond de o libertate relativă pentru a fixa prețul, iar
cumpărătorii, prin solvabilitatea cererii au posibilitatea de a reacționa la
modificarea prețului de monopol (fig.8.1).

Fig.8.1 . Cererea și oferta în situ ație de monopol QM P
Q C
PM

 Microecon omie 

192 Monopolul, în principiu, poate să stabilească orice preț la produsul pe
care îl pune în vânzare, dar acesta trebuie să fie recunoscut și de cumpărători.
În cazul în care prețul stabilit de monopol este atât de ridicat încât nu poate fi
acceptat de cumpărători, produsul va rămâne nevândut. Cumpărătorii având
latitudinea de a stabili ce cantitate pot cumpăra din produsul care li se oferă,
funcție de mărimea disponibilităților lor bănești, stabilesc totodată și cantitatea
de marfă, ce poate fi vândută de monopol și invers, monopolul poate să
hotărască vânzarea unei anumite cantități de produse pe piață, dar cumpărătorii
vor fi cei care vor dicta în acest caz prețul. Rezultă că de fiecare dată când piața
este constrânsă de monopol din punct de ve dere al prețului, acesta pierde
controlul cantității și invers, când constrânge piața prin penurie sau abundență,
nu mai dispune de controlul prețului.
Monopolul nu face excepție de la regula generală după care venitul total
este egal cu produsul dintre ca ntitatea de marfă vândută și prețul încasat.
Particularitatea constă în aceea că prețul este în funcție de vânzări, în limita
cererii solvabile. Înseamnă că veniturile totale depind direct și indirect de
volumul producției vândute prin intermediul prețuril or. Cum cantitatea de
produse care face obiectul tranzacției( Q) reprezintă nu numai oferta firmei, ci
și cererea pieței, veniturile totale pot fi considerate și în funcție de preț.

Venitul total se modifică odată cu prețul și cantitatea, deci este funcție de preț
și de cantitate. În reprezentarea grafică, curba venitului total al monopolului
este la început ascendentă, atinge un punct de maxim, iar apoi este
descrescătoare. P
Q VT VM = p =cererea
Vmg
Fig.8.2. Venitul total, venitul marginal și venitul mediu

 Microecon omie 

193 Venitul marginal (Vmg) nu se confundă cu venitul mediu și este d iferit
de preț. Pentru monopol, venitul marginal este egal cu încasarea suplimentară
obținută de la ultima unitate de produs vândută, diminuată cu pierderea de
încasare rezultată din scăderea prețului, scădere care se repercutează asupra
întregii cantităț ii vândute. Urmărind corelația dintre venitul total și cel
marginal, este evident că venitul total este maxim pentru acel nivel de
producție pentru care venitul marginal este nul.
Venitul mediu al monopolului egalează diferitele niveluri ale prețului
de monopol, astfel încât curba venitului mediu este curba cererii pieței pentru
bunul respectiv.
Prețul de monopol este un preț fixat și este mai ridicat decât prețul
concurențial. Analiza determinării prețului de monopol se poate face pornind
de la condițiil e proprii pieței sau ținând cont de condițiile specifice firmei.
Pornind de la condițiile pieței , determinarea prețului de monopol are
loc fără a ține cont de cost , ceea ce înseamnă că prețul de echilibru va fi
dependent de elasticitatea cererii funcție d e preț. Astfel, în condițiile unei cereri
elastice prețul va fi scăzut, iar o cerere inelastică va determina un preț ridicat.
Determinarea prețului de monopol pornind de la firmă înseamnă luarea în
considerare a costului și a venitului firmei . În acest con text, realizarea
obiectivului de maximizare a profitului presupune verificarea relației potrivit
căreia venitul marginal egalează costul marginal: Vmg = Cmg . (Fig. 8.3)

Fig. 8.3. Echilibrul monopolului
VMG VMG=CMG A
Q2 CMG 1=VMG 1 CM 1 P
1 Preț,
costuri
Q1 CC CM CMG
Cantitate

 Microecon omie 

194 În figura 8.3 se prezintă curba d e cost mediu CM, care are forma sa
obișnuită în U. Curba costului marginal (CMG) trece prin minimul curbei
costului mediu. Curba venitului marginal (VMG) se situează în josul curbei
cererii de pantă negativă, CC. Egalizând VMG și CMG, volumul de producție
ales de monopol este Q 1. Ridicăm perpendiculara din punctul de intersecție
VMG = CMG până ce întâlnește dreapta cererii în punctul A și apoi o
transpunem pe axa ordonatelor și obținem prețul de vânzare unitar al
monopolistului, adică P 1. Profitul unitar es te dat de diferența dintre preț și
costul mediu, la nivelul producției Q 1, adică P 1 – CM 1. Profiturile totale vor fi
reprezentate prin suprafața (P 1 – CM 1)×Q 1.
Pentru ca monopolul să -și maximizeze profitul, terebuie să fie
îndeplinite două condiții:
 Profit ul va fi maxim când plusul de venit provenit din vânzarea unei
unități suplimentare este egal cu plusul de cost ocazionat de producerea acestei
unități suplimentare, adică pentru acel nivel al producției pentru care venitul
marginal egalează costul margina l.
 La nivelul de echilibru, venitul marginal trebuie să crească mai puțin
rapid decât costul marginal. Această condiție este satisfăcută automat dacă, de
exemplu, venitul marginal descrește în timp ce costul marginal crește odată cu
sporirea producțieipest e valoarea pentru care aceste mărimi marginale sunt
egale.
A dezvolta producția peste nivelul Q1 duce la diminuarea profitului
total, deoarece la acest nivel de producție, costul marginal este superior
venitului marginal. Dacă producția este inferioară lui Q1, producătorul are
interes să -și sporească activitatea deoarece venitul marginal este superior
costului marginal. Prețul de monopol este P și unicitatea producătorului îi
conferă un caracter durabil.
Echilibrul monopolului pe termen lung , în absența co ncurenței, este
de natură să evidențieze menținerea situației de dominație a monopolului și în
aceste condiții prețul este de natură să asigure obținerea supraprofitului de
monopol. Preîntâmpinarea apariției unor concurenți atrași de supraprofiturile
încasate, determină monopolul să apeleze la strategii alternative de gestiune,
altele decât cele care vizează maximizarea profitului, cum ar fi: maximizarea
cifrei de afaceri, realizarea gestiunii în stare de echilibru și stabilirea prețului
la nivelul costulu i marginal
În anumite cazuri monopolul nu urmărește maximizarea profitului, ci
este interesat de maximizarea cifrei de afaceri atunci când se are în vedere
câștigarea unor noi segmente de piață și eliminarea unor posibili concurenți.
Pentru a -și proteja situația, monopolul preferă pe termen scurt să aibă un profit

 Microecon omie 

195 mai mic sau să riște pierderi de o dimensiune redusă. Cifra de afaceri (venitul
total) este maximă pentru acel volum al producției vândute pentru care venitul
marginal este egal cu zero.
O altă strategie alternativă este cea a gestiunii în stare de echilibru . În
acest caz volumul de producție corespunzător realizării acestui obiectiv este cel
pentru care costul mediu este egal cu venitul mediu, ceea ce înseamnă că prin
venitul total se acoper ă costurile și profitul economic, supraprofitul este nul .
Această strategie este aleasă de monopolul care este interesat de un preț
suficient de ridicat pentru a se menține în activitate, dar în același timp un preț
suficient de scăzut care nu este atracti v în vederea intrării în ramură a unor noi
firme.
Strategia stabilirii prețurilor la nivelul costului marginal presupune
fixarea prețului la nivelul costului marginal corespunzător volumului de
producție oferit spre vânzare. Această strategie de gestiune a mintește de
maximizarea profitului în condițiile concurenței perfecte, când volumul
producției care asigura atingerea obiectivului era cel corespunzător egalității
dintre prețul pieței și costul marginal.

Monopolul trebuie astfel să verifice dacă, pentru un anumit volum de
producție, prețul sau venitul mediu acoperă costul variabil mediu pe termen
scurt și costul mediu total pe termen lung5. Dacă acest lucru nu se petrece,
monopolul trebuie să oprească producția pe termen scurt și să părăsească
ramura pe t ermen lung. În acest ultim caz industria respectivă va înceta să mai
existe. Tabelul de mai jos prezintă criteriile care -i permit unui monopol să -și
maximizeze profiturile prin alegerea volumului de producție.
Tabelul 8.3 prezintă criteriile care -i permit unui monopol să -și
maximizeze profiturile prin alegerea volumului de producție.

Tabelul 8.3 Criterii de maximizare a profitului unui monopol
CONDIȚIA MARGINALĂ CONDIȚIA MEDIE
TERMEN SCURT TERMEN LUNG
DECIZIA VMG >
CMG
Creșterea
producției VMG =
CMG
Producția
optimă VMG <
CMG
Reducerea
producției P > CVM
Producere P < CVM
Închidere P > CM TL
Rămâne
în ramură P < CM TL
Ieșire din
ramură
Sursa: Duță Alexandrina, Cismaș Laura, Sîrghi Nicoleta – Microeconomie. Teorie și aplicații ,
Editura Mirton, Timișoa ra, 2003, p. 205;

5Begg D., Fischer St., Dornbusch R. – Microéconomie , McGraw -Hill, Paris, 1989, p.199 -202;

 Microecon omie 

196 Discriminarea monopolistă constă în diferențierea prețurilor care nu
este determinată de diferențe de costuri. Ea se întâlnește relativ frecvent în
comportamentul unor firme care, urmărind obiectivul de maximizare a
profitului, pun în a plicare strategii proprii unui comportament discriminant.
Formele de practici discriminatorii se pot grupa în mai multe categorii
în funcție de posibilitățile de segmentare a piețelor. Vânzarea unui produs la
prețuri diferite este posibilă pe piețe diferi te care nu comunică sau comunică
puțin între ele. În acest sens, se disting:

a) Discriminarea pe grupe de cumpărători (discriminare socio –
economică). Pe piață se întâlnesc categorii de cumpărători cu comportamente
diferite și care au o cerere specifică s ub aspectul elasticității în raport cu prețul.
Este cazul firmelor care furnizează energia electrică la tarife diferite pentru
agenții economici și gospodării, al societăților de căi ferate ce au tarife
diferențiate pe grupe de mărfuri sau practicarea unor reduceri tarifare la unele
servicii (transport, spectacole, servicii hoteliere, etc.) pentru unele categorii de
personal: studenți, pensionari, ziariști, etc.

b) Discriminarea spațială privește metodele de distribuire și constă în
diferențierea prețuril or aceluiași bun în funcție de zonele de distribuție, fără ca
această discriminare să fie fondată pe diferențierea în costuri. O astfel de
modalitate de stabilire a prețului poate fi dirijată fie împotriva cumpărătorilor,
fie împotriva concurenților: o fra cționare a cumpărătorilor pe grupe socio –
economice sau o modulare a prețurilor în funcție de situația concurențială a
fiecărei zone geografice.

c) Discriminare de ordin temporal când piețele pot fi diferențiate printr –
o perioadă de timp: sezon și extrase zon în turism, în comerțul cu bunuri ce au o
cerere sezonieră, spectacol dimineața și spectacol seara, prețuri pentru prânz și
prețuri pentru cină la restaurant etc. O categorie sau alta se caracterizează
printr -o cerere elastică sau inelastică.

d) Discriminarea pe persoane are la bază ideea de individualizare a
fiecărui cumpărător și de a -l face să plătească prețul maxim pe care este dispus
să-l accepte. Discriminarea pe persoană este cu atât mai ușor de pus în aplicare
cu cât produsul este mai diferenț iat și fiecare vânzare se negociază separat.
Este cazul unei serii largi de servicii: reparații, servicii juridice, medicale,
bancare. Această formă limitată de discriminare este deosebit de avantajoasă în
cazul în care se manifestă “efectul Veblen” sau “e fectul de snobism”.

 Microecon omie 

197
Determinarea gradului de monopolizare a pie ței
Având în vedere faptul că monopolul pur se întâlnește rar în economie
marea majoritate a monopolurilor sunt imperfecte. Orice firmă care are un
anumit control asupra prețului pentru produc ția sa, are o putere de monopol.
Pentru a determina care firme monopoliste justifică reglementarea puterii
publice este necesară măsurarea și compararea gradului de monopol cu ajutorul
unor indicatori.
a) Coeficientul Lerner (L): măsoară gradul de îndepărtare a prețului de costul
marginal
L = (p – Cmg) / p; gradul de monopolizare este mai mare cu cât L este mai
mare.
b) Coeficientul Herfindall (H): măsoară gradul de concentrare a structurii de
piață. Se definește ca suma pătratelor cotelor de piață ale firmelor , cotele de
piață fiind considerate numere întregi.

n
iip H
12
,
Unde: n – numărul de firme din industrie;
pi – ponderea firmei i în producția sau vânzăriletotale pe o
piață cu n firme.
Gradul de monopolizare este mai mare cu cât H est e mai mare.
c) Coeficientul elasticității încrucișate – acesta ne crează o imagine asupra
gradului în care un bun poate fi substituit cu un alt bun. Cu cât coeficientul
elasticității încrucișate este mai mare, cu atât substituirea este mai facilă, iar
puterea de monopol este mai mică.

8.3.Concurența monopolistică

Piața monopolistică este o formă a piețelor imperfecte caracterizată în
principal, prin multitudinea de agenți economici și diferențierea bunurilor.
Multitudinea agenților economici de partea cereri i și ofertei este
caracteristica situației de concurență monopolistică prin care se apropie de
concurența perfectă. Subiecții economici nu au aceeași mărime și nici nu
există aceeași stare de fluiditate sau vâscozitate. Vânzători de dimensiune mare
sunt a lături de vânzători de dimensiune mică. Nu există interdependență directă
între deciziile lor: Fiecare firmă acționează independent, decizia sa nu are o
influență sensibilă asupra celorlalte, dar suportă consecințele deciziilor
celorlalți vânzători și a tu turor cumpărătorilor.

 Microecon omie 

198 Bunurile oferite pe piață nu sunt omogene, dar se adresează totuși
aceleiași nevoi de satisfăcut: automobil, pantofi, cămăși, pâine etc.
Diferențierea bunurilor poate fi: reală , legată de utilitatea bunurilor care se
poate manifesta prin nivelul calitativ dat și prin design, ambalare deosebită,
facilități la cumpărare, asigurare de service sau imaginară, când bunuri identice
se diferențiază prin reclamă concurențială ce are ca obiectiv convingerea
consumatorilor că bunurile oferite de o anumită firmă sunt superioare.
Diferențierea produselor are ca efect faptul că fiecare producător
dobândește un segment de piață, o clientelă statornică datorită unor condiții
specifice (calitate, tradiție) și la prețuri egale, cumpărătorii se adresează de
regulă vânzătorului cunoscut care se bucură astfel de o situație privilegiată. În
aceste condiții, curba cererii nu este infinit elastică în raport cu prețul. Datorită
faptului că volumul producției firmelor nu este neglijabil în raport cu oferta
totală, creșterea cantității oferite de o firmă influențează nivelul prețului de
echilibru. O ofertă a pieței mai mare nu va găsi cumpărători decât la prețuri
mai joase, cererea fiind o funcție descrescătoare de preț.
Pe termen scurt , realizarea unui echilibru instantaneu al producătorului
corespunzător egalității dintre costul marginal și venitul marginal, înseamnă de
fapt un preț de echilibru ce include supraprofit și tocmai de aceea, nici
echilibrul și nici prețul nu este durabil.
Orice producător care a reu șit să atragă cumpărătorii prin anumite
particularități ale mărfurilor sale dobândește un anumit monopol asupra acestor
mărfuri și îl poate folosi în scopul unei creșteri ulterioare de preț. Din acest
motiv pe piața monopolistică firma se comportă pe term en scurt ca un
monopol . Ea își realizează echilibrul la acel preț și la acea cantitate pentru
care costul marginal este egal cu venitul marginal., în acest fel se obține atât
profitul normal cât și profitul pur (supraprofit). Existența acestuia atrage în
ramură noi firme, mărirea ofertei industriei, cererea pieței este constantă iar
cererea pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi ofertanți. Intrarea
în ramură a noilor concurenți se va face până în momentul când profitul pur
dispare.
Pe termen lung, firma monopolistică își realizează echilibrul la acel
volum de producție pentru care prețul pieței sau venitul marginal va egala
costul total mediu pe termen lung. Pe termen lung, prețul de echilibru este un
preț intermediar, mai mare decât cel prop riu concurenței perfecte și mai mic
decât prețul de monopol.
Pe termen lung, existența supraprofitului atrage în ramură firme noi
ceea ce antrenează o diminuare a cifrei de afaceri a firmelor instalate anterior.
Pentru simplificare se admite că acesta dep lasare rezultă dintr -o translație

 Microecon omie 

199 paralelă a curbelor de venituri. Orice deplasare a curbei cererii firmei către
stânga, ar antrena pierderi deoarece curba de venit mediu ar fi pe toată direcția
sub curba costului mediu. Orice deplasare a acestei curbe sp re dreapta ar
semnifica apariția supraprofitului, ceea ce ar reprezenta o incitare pentru
intrarea de noi firme.

8.4 Monopsonul

Monopson este un termen economic care desemnează o struc tură a
pieței cu concurență imperfectă , în cadrul căreia există un singur cumpărător
pentru un anumit bun și mulți vânzători pentru acel bun. Concr et, o firmă sau
întreprindere unică cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi sau a
unui anumit bun, marfă care este furnizată de mai mulți producători sau
ofertanți.
Un monopson este forma extremă a unui oligopson , care din
perspectiva cererii, stabilește prețul pe piață, deoarece, fiind singur, acesta
poate impune condițiile care să -i defavorizeze pe producători sau vânzător i.
Pentru a putea fi categorisită ca monopson, respectiva societate
comercială trebuie să nu fie concurată de alți cumpărători autohtoni sau străini,
produsul trebuie să fie omogen și să nu poată fi substituit, cel puțin pentru o
perioadă de timp. Situațiile în care un număr mare de ofertanți se confruntă cu
un singur cumpărător este uzuală pentru producătorii de echipamente militare,
nave, avioane etc.
Monopsonul reprezintă tipul de piață imperfectă în cadrul căreia o
mulțime de ofertanți ai unui bun omogen se află în relație cu un unic
cumpărător. Într-o asemenea situație, cumpărătorul are putere de acțiune
asupra prețului sau cantității la care se efectuează tranzacția.
Poziția monopsonică poate fi deținută atât de firme productive cât și de
firme comerciale.Firma productivă se găsește în situație de monopson pe piața
factorilor de producție atunci când, în calitate de unic cumpărător fixează
cantitatea dintr -un factor de producție necesar pentru a produce anumite
bunuri. Prețul plătit este cel d eterminat de curba ofertei.
Firma comercială în situație de monopson se comportă ca un
comerciant perfect, cumpără pentru a revinde. Se exercită rolul tradițional al
comerciantului, de intermediar între producător și consumator. În acest caz
firma fixează atât prețul de cumpărare al bunului(de aprovizionare) cât și prețul
de revânzare. Logica operațiunilor de fixare a celor două categorii de prețuri
este dependentă de curba încasărilor provenite din vânzare.

 Microecon omie 

200
8.5. Monopolul bilateral

Monopolul bilateral reprezinta un tip de piață ce are câte un singur
agent economic care nu se comporta ca monopson sau monopol. O asemenea
formă de concurență imperfectă caracterizeaza adesea piaț a muncii unde un
sindicat al lucrătorilor se află în fat a unei asociatii patrona le, piaț a unui produs
unde o agenție de cumpărare se întâlneș te cu o agenț ie de vânzare sau
schimburi le între doua state ce dirijează comerț ul propriilor produse.
În situa ția de monopol bilateral, vânzatorul si cumparatorul sunt "formulatori"
de optiuni : optiunea simultană privind pre țul și cantitatea. Fiecare parte ar dori
să impună termenii de schimb care îi sunt favorabili. Riscul de a nu schimba
nimic în cazul prețurilor prea ridicate determină fiecare parte să procedeze la
negociere în interio rul "une i zon e deosebite de contact" cuprinsă între două
limite : o lim ită superioar ă, definită printr -un preț care ar e limina orice profit
pentru cumpărător, ș i o limita inferioar ă, reprezentată de un preț care ar
elimina orice profit pentru vânzator.
Analiza mai recentă a monopolului bilateral (Fellner -Bain) este o
combina ție reiesită din teoria monopsonului ș i a monopolului : vânzatorul unui
produs se află față în față cu un cumparator care devine imediat revânzator ul
produsului pe care îl cumpară . Reprezentăm mai întâi condițiile cererii pentru
cumpărător ș i condi țiile costului pentru vânzator. Curba D este curba cererii
pe piat ă pentru p rodusul pe care îl revinde cumpărătorul. Ea exprimă venitul
mediu VM (încasarea medie) pe care poate să -l obțină cumparatorul p rin
acțiunea de revânzare. Curba Vmg exprimă venitul marginal ce corespunde
curbei veniturilor medii D (fig. 8.4 ). Pentru vânza torul produsului, costul
mediu ș i costul marginal sunt reprezentate de curbele CMT si Cmg.
Cumpărătorul , aplicând teoria monopso nului, ar dori să achizi ționeze
cantitatea de produs pentru care venitul sau marginal este egal cu cheltuiala sa
marginală . În aceste c ondiții, cheltuiala sa marginală ar trebui să fie egală cu
costul marginal al vânzatoru lui pentru cantitatea respectivă . Deci, curba
costului marginal Cmg al vânzatorului este în acelasi timp curba c heltuielilor
marginale ale cumpără torului si CM este curba cheltuielilor sale medii.
Cumpărătorul ar fi interesat să achiziț ioneze cantitatea Q1 și să plătească preț ul
p1 pentru o unitate marginală de produs și un preț mai mic, p2, indicat pe curba
CMT pentru cantităț ile precedente, ceea ce înseamn ă că el plăteș te pentru
cantitatea Q1 pretul p1. El ar putea revinde cantitatea Q1 la preț ul ps indicat de

 Microecon omie 

201 punctul C de pe curba D, ce reprezint ă vânzarile sal e. În acest caz profitul
cumpără torul ui ar fi indicat de suprafaț a p2.p3.C.B., respectiv:
π = (p 3 – p2) . Q 1.

De partea sa, vânzatorul monopolist ar dori, daca ar avea posibilitatea,
sa vânda o cantitate pentru care costul sau marginal sa fie egal cu venitul
marginal. Venitul marginal al monopolului este, în aceste conditii, egal cu
venitul marginal al cumparatorului (monopson). Deci, D este simultan curba
venitului marginal ce cores punde vânzarilor pe care le face cumpărătorul ș i
curba venitului marginal al vânzatorului (monopol). Vânzatorul ar dori să
vândă cantitatea Q1 la pretul p1 pentru o unitate marginală și la un preț ma i
ridicat indicat de curba D, adica ps, pentru celelalte unit ăti de produs. În acest
mod el și -ar însusi profitul cumpără torului provenit din vânzarea produsului.
Vânz ătorul și cumpără torul sunt interesati în aceeasi cantitate QL care să facă
obiectul tran zacțiilor bilaterale de piață. Există neconcordanță între pre țurile
dorite de cele două părț i. Pre țul este nedeterminat între p2 si p3. Nivelul său se
fixează între aceste limite în funcție de forța contractuală a fiecărei pă rti, care
nu se pot dispensa una de alta. Dacă vânzatorul și cumpărătorul sunt de forț e
egale, preț ul poate reprezenta o medie a celor două prețuri și fiecare parte Fig. 8.4. Monopolul bilateral

 Microecon omie 

202 obține jumă tate din avantaje. În caz contrar , partea care dispune de o fortă
contractuală mai important ă, își asigură și ponderea cea mai importantă din
profitul global. Forța contr actuală este dependent ă de uni i factori exte riori,
neintegrați în curbele de costuri ș i venituri. În aceasta categorie se includ, în
primul rând, factori de ordin tehnic : posi bilitatea mai mare sau mai mică de
stocare pentru vânzator ș i, respectiv, posib ilitatea de așteptare pentru
cumpără tor. În al doilea rând, sunt variabile psihologice. Psihologia celor doi
combatanți este asociată raț ioname ntului privind determinarea preț ului de
echilibru. C are din cele doua părț i are un comportament puternic, care subiect
este slab? Care are capacitatea de a intimida, vânzatorul sau cumpără torul? În
al treilea rând, se iau în considerare variabilele financiare. Cel care dispune
de re zerve financiare ce îi pe rmit să se mențină timp mai îndelungat, va ieși
învingă tor.

8.6. Oligopolul. Teoria Jocurilor

Oligopolul reprezintă structura de piață cea mai răspândită în țările
dezvoltate din punct de vedere economic. Denumirea de oli gopol provine din
termenii greceș ti ,,oligos ” ( puțin) și ,,polein ” (vânzare) , având deci sensul de
câțiva vânzători pentru un anumit produs dat. Oligopolul apare în situația în
care câteva firme mari, care realizează un produs omogen sau diferențiat,
domină piața.
Oligopolul , reprezint ă formă a concurenței imperfecte în care un
număr limitat de producători dețin o parte importantă de piață, pe care se
manifestă dificultăți legate de intrarea în ramură și de controlul general al
prețurilor.
Oligopolul este deci o formă a concurenței i mperfecte caracterizat
prin existența unui număr mic de firme ce produc bunuri similare (de
exemplu industria oțelului) sau diferențiate (de exemplu industria
automobilelor) firme, datorită ponderilor pe care le dețin în ansamblul
ofertei, reușesc să infl uențeze formarea prețului în scopul maximizării
profitului. Oligopolurile constituie formele tipice de concentrare a
producției și a capitalurilor în firme mari. Spre deosebire de concurența
perfectă, unde consecințele modificării ofertei unuia sau altuia dintre
producători asupra pieței sunt insesizabile, în condițiile oligopolului,
acțiunile fiecărei firme au un impact semnificativ asupra pieței în general.
Dacă produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, var,
țiței, energie electrică) su ntem în situația de oligopol pur . Pornind de la analiza

 Microecon omie 

203 structuralistă care constă în a deduce comportamentele de piață din indicii de
concentrare, economiștii au prezentat o variantă diferită care constă într -o
primă etapă în definirea unei structuri d e piață „ideală” pornind de la o serie de
parametrii tehnici (funcția de producție, de cerere, etc.). Într -o a doua etapă
sunt analizate condițiile reunite pentru ca piața să tindă în mod efectiv spre
această configurație de referință. Când bunurile econ omice produse și oferite
sunt de același gen dar diferențiate intrinsec sub aspect funcțional
(autovehicule, tehnică electronică de calcul, servicii financiare, juridice și de
consultanță economică etc.) structura se numește oligopol eterogen .
Comparativ c u alte tipuri de piețe, piața oligopolistă se distinge printr -o
serie de trăsături specifice :
1. gradul înalt de concentrare economică a industriilor oligopoliste, dat de
numărul restrâns al firmelor ce domină piața unui bun. Astfel, oligopolul
semnifică o situație intermediară între concentrarea absolută (monopolul) și
gradul foarte scăzut al acesteia pe piața cu concurență pură. O asemenea
caracteristică a pieței oligopoliste își pune amprenta asupra tuturor
mecanismelor ei. Marile firme oligopoliste au c onsiderat din totdeauna
stabilitatea prețurilor ca principiu fundamental acestea nu folosesc politica
dumpingului, a reducerii unilaterale a prețului în confruntarea cu concurenții.
Ele recurg la alte căi și modalități pentru a câștiga poziții mai bune în zonele
de interes : înnoirea și diversificarea produselor, design -ul, acordurile privind
împărțirea piețelor, reclama etc.

2. interdependența dintre firme : întregul proces decizional al unei firme
privind: nivelul prețurilor, amplasarea teritorială a uni tăților de producție și
comercializare, cantitatea și structura producție, reclama etc. depinde de
procesul decizional al firmei rivale. Datorită gradului înalt de concentrare în
luarea deciziilor fiecare firmă trebuie să țină cont de modul cum celelalte f irme
concurente vor reacționa să anticipeze anumite decizii ale rivalilor și să
evalueze impactul acestora. Interdependența firmelor din ramură reprezintă
caracteristica ce deosebește fundamental această structură de piață de alte
forme de piață imperfectă . De aceea deciziile uneia dintre firme depind de ceea
ce decid firmele rivale. Ca urmare firmele oligopoliste își manifestă
disponibilitatea spre fuziuni, spre acorduri privind prețurile practicate, evoluția
acestora, cotele de piață. În fața acestor pers pective reacțiile celorlalte firme
sunt certe dar nedeterminate: pot provoca acțiuni de același fel (reduc prețul,
lansează un model nou își măresc efortul de publicitate) sau întreprind acțiuni
complementare: acordă avantaje cumpărătorilor pentru a contra cara acțiunile
concurentului și menținerea clientelei.

 Microecon omie 

204 3. oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare în sensul că nu au
dorința să se transforme în monopoluri, deși tendința există. Această stabilitate
are multiple explicații. Una dintre ele cons tă în aceea că oligopolurile prin
concentrarea producției reușesc să scadă substanțial costurile de producție pe
termen lung. Ele pot oferi producția pe care o controlează la costuri minime,
ceea ce le oferă avantajul obținerii de profituri mari.

4. intra rea pe piață este dificilă : în industriile oligopoliste noii competitori
pentru a putea intra și mai ales pentru a rezista o perioadă îndelungată de timp
trebuie să facă față unor serii de restricții financiare, economice, tehnice în
calea intrării de noi firme în ramurile și sectoarele dominate de firmele
oligopoliste. Firmele care vor să pătrundă în zona unui oligopol trebuie să facă
față și unor restricții privind amplasarea teritorială. De regulă noile firme se pot
amplasa la mari distanțe de piețele de aprovizionare, de cele de comercializare,
situație care le pune într -o situație competițională inferioară în raport cu cele
existente – consolidate. Statul însuși prin politica sa dezavantajează pe noii
veniți pe piața de oligopol. Politica fiscală, cont ractele de achiziții
guvernamentale etc avantajează firmele tradiționale.

Oligopsonul reprezintă o formă a concurenței imperfecte în care un
număr mic de firme cumpără (cer) cea mai mare parte a unei anumite mărfi,
aceasta fiind oferită de mai mulți produ cători -ofertanți.
Numărul de solicitanți este suficient de mic iar puterea lor economică
este suficient de mare pentru ca acțiunea întreprinsă de fiecare firmă
cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact notabil asupra condițiilor
generale de cumpărare -vânzare de pe piața mărfii respective.
Elementele caracteristice pieței oligopoliste se întâlnesc în proporții
diferite în sectoarele și ramurile dominate de oligopoluri. Ca urmare, apar
diferite forme de comportamente ale agenților economici, în funcție d e
factorii de influența și caracteristicile pieței pe care activează, rezultând mai
multe forme de oligopoluri.
Indiferent dacă bunuri oferite sunt standardizate, omogene sau
diferențiate, firmele oligopoliste pot adopta unul din cele două comportamente
posibile pe o asemenea piață:
– comportament cooperant (cartel care maximizează
profitul total, cartel care împarte piața);
– comportament necooperant (oligopol asimetric, oligopol cu
cerere specifică și cu preț rigid).

 Microecon omie 

205 Comportamentul cooperant generează acord uri cu caracter de cartel
sau trust; posibilitatea formării oligopolului mixt; stabilirea unor înțelegeri
temporare sau parțiale. Comportamentul necooperant se definește prin aceea
ca fiecare firma încearcă să -și maximizeze profitul pe cont propriu, în spi ritul
realizării echilibrului specific de piață . Există și o a treia categorie de
comportament ce se manifestă atunci când firma oligopolistă decide sa ignore
capacitatea sa de a influența prețul, susținătorii acestei idei apreciind faptul ca,
orice preț m ai mare decât costul mediu elimina pe termen lung concurența.
Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. La baza clasificării
oligopolurilor stau două mari criterii:
a. În funcție de natura activității și caracteristicile producției se disting două
tipuri de oligopoluri:
– oligopoluri care domină piața , înglobând firme mari care produc
bunuri omogene sau aproape omogene. În domeniul lor de activitate aceste
oligopoluri pot influența prețul și cantitatea. Oligopoliștii pot fi reprezentați de
un număr lim itat de producători ale căror produse nu sunt diferențiate. Nici
unul dintre acești producători nu poate fi calificat drept monopolist dar
deoarece nu există decât un număr limitat de producători fiecare dintre ei este
susceptibil de a exercita o influență destul de mare asupra prețului de piață.
Această primă categorie de oligopoliști se întâlnesc destul de frecvent în
diferite ramuri ale industriei ale căror produse sunt destul de omogene și unde
unitățile sunt de dimensiuni mari.
– oligopoluri care domi nă piața bunurilor neomogene , cum ar fi cele
producătoare de automobile. Oligopoliștii pot fi reprezentați de un număr
limitat de producători ce oferă produse diferențiate dar care domină împreună
ramura respectivă.
b. După gradul de coordonare și a forței de concurență . se pot identifica
următoarele tipuri de oligopoluri: oligopoluri fără coordonare; oligopoluri cu
coordonare parțială; oligopoluri perfect coordonate.
În cadrul oligopolurilor fără coordonare intră firme care își dispută
piața fără nici un f el de înțelegere sau strategie economică sau comercială.
Apar în cazul acestui tip de oligopol următoarele forme de relații: relații bazate
pe confruntarea agresivă , prin războiul economic, în care principalele arme de
luptă sunt: prețul, cantitatea produs ă și publicitatea în vederea cuceririi pieței;
relații hiperconcurențial specifice acelor firme care produc bunuri ușor
diferențiate și care se concretizează într -o urmărire foarte atentă a
concurentului, relații concurențiale înlănțuite, specifice firmelo r din cadrul unei
ramuri, relații determinate de interdependențele ce apar între ele, în special
datorită specializărilor relativ restrânse din cadrul ramurii. În anumite

 Microecon omie 

206 circumstanțe câteva firme mari se angajează într -o înțelegere tacită reținându –
se de la competiție, împărțindu -și piața și stabilind un nivel ridicat de preț,
avantajos pentru fiecare. Firmele stăpâne pe propria producție și o vor ajusta
astfel încât să obțină un profit maxim. În plus fiecare dispune de o zonă de
piață garantată și inviol abilă, stabilită pe baza unor criterii diverse, precum cele
geografice. În acest fel acordul atât timp cât este respectat se dovedește
eficient pentru producătorii participanți. Ruptura generează măsuri represive
soldate cu pierderi mai mari sau mai mici , cu excluderea unora de pe piață,
menținerea altora sau chiar u o revizuire a vechiului acord.
În cadrul oligopolurilor cu coordonare parțială se stabilesc fie
raporturi de subordonare față de o firmă leader care se realizează atunci când o
firmă se deta șează prin dimensiunea și forța ei economică, prin ponderea
deținută în producția ramurii fie raporturi de coordonare voluntară realizate pe
baza unor interese comune. Această situație reprezintă o variantă a înțelegerii
tacite. Firma leader sau barometru se manifestă cu o abilitate sporită
înțelegerea momentului propice pentru a introduce schimbări în preț. În acest
fel ea își asumă responsabilitatea stabilirii prețului prin adăugarea la costul
mediu a unei sume reprezentând profitul. Celelalte firme manif estă încredere în
aprecierile firmei lider privind situația pieței vor adopta același preț de
vânzare. Această atitudine de acceptare și preluare a prețului unei firme
dominante apare justificată atunci când celelalte firme sunt de dimensiuni mai
mici. A încerca să vinzi la un preț inferior reprezintă o tentativă extrem de
riscantă, deoarece pe termen scurt, vânzările pot crește, însă pe termen lung se
poate declanșa un război al prețurilor care duce la eliminarea din afaceri a
firmei mai slabe. Firma afla tă în poziție dominantă poate fi sau nu cea mai
importantă din domeniul respectiv. Uneori nu cifra de afaceri prezintă
importanță ci costurile unitare de producție, dar nici acestea nu sunt suficiente
pentru a explica poziția firmei.
În cadrul oligopolu rilor complet coordonate , înțelegerea îmbracă forma
unui acord formal secret sau public. Aceste tipuri de oligopoluri fie ele oficiale
sau secrete sunt cunoscute sub denumirea de carteluri.
Cartelul desemnează un acord între mai mulți producători care își conservă
individualitatea lor prin care se înțeleg între ei în ceea ce privește nivelul
prețurilor și împărțirea piețelor de desfacere. Spre deosebire de cazurile în care
independența firmelor este mai redusă, o dată ce sunt constituite sub formă de
carte l, firmele trebuie să respecte deciziile unui organism comun de conducere.
Aceste decizii sunt însă adoptate cu asentimentul firmelor participante ținându –
se cont de interesele fiecăruia. Odată constituit cartelul, acesta acționează și se
manifestă asemănă tor monopolului. Oferta este mai redusă iar prețul rezultat

 Microecon omie 

207 este superior cazului când firmele s -ar afla în concurență perfectă. Firmele
acționează în sensul maximizării profiturilor însumate și nu al celor
individuale. După ce este obținut, acest profit va fi împărțit pe baza unor
criterii echitabile între participanți precum cota de producție sau costurile
realizării producției.
Trustul este o însumare a unor capitalului grupate sub aceiași conducere
prin faptul că unitățile participante își pierd indep endența atât productivă,
lucrând pe baza cotelor stabilite, cât și comercială. Propietarii lor devin
acționari cu dreptul de a încasa dividend, iar conducerea este exercitată de un
consiliu de administrație.
Concernul este o înțelegere oligopolistă ce cup rinde întreprinderi din diferite
ramuri grupate pe criteriul cooperării, fie pe verticală după cerințele fluxului
tehnologic, fie pe orizontală dintre ramuri complementare.
Forma cea mai complexă de înțelegere oligopolistă este conglomeratul
care concretiz ează tendința de diversificare a activității permițând realizarea
unui profit mai mare simultan pe mai multe piețe, compensarea conjuncturilor
de favorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile pentru altele, reducerea
riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându -se astfel
maximizarea profitului total.
Analiza se referă la produse și servicii omogene ce se produc de un
număr mai mare sau mai restrâns de firme, din care una are ponderea cea mai
mare în ramură și poate influența în mo d semnificativ prețul. Firma
dominantă (firma leader) fixează un preț care să -i asigure un profit maxim ,
iar toate celelalte firme se alinează la acest acest preț.
În figura 8.5., firma (1) are rol de firmă dominantă (leader) în cadrul
ramurii și grupul de firme (2) au rol de satelit. Curba cererii și curba venitului
marginal este aceeași pentru firma (1) și grupul de firme (2), iar nivelul
costului marginal de la firma (1) este mai scăzut decât nivelul costului
marginal de la grupul de firme (2). Firma (1) își stabilește un nivel al
producției mai ridicat la un preț mai scăzut, iar grupul de firme (2) realizează
un nivel al producției mai scăzut pentru un preț mai ridicat. Între cele două
apare un conflict de interese. în avantaj este firma (1) deoarece are costuri
mai reduse și obține profit maxim dacă vinde produsele sale mai ieftin.
Dacă grupul de firme (2) menține prețul ridicat riscă să -și piardă clientela,
fapt ce îl forțează să urmeze nivelul prețului firmei (1) ca preț director,
adică să vândă mai ieftin sub nivelul prețului la care ar fi obținut profitul
maxim.

 Microecon omie 

208
Q 0 q2 q1 p2
p1 A
Vmg Vmg P1Cmg
c Cmg1 Cmg2
Fig.8.5 . Prețul director

Există o mare asemănare între monopol și acest tip de oligopol. Ambele
operează cu prețul și cu cantitatea în zona unde se intersectează costul marginal
(Cmg) cu venitul marginal (Vmg). Ambele categorii de firme fixează un preț
mai mare decât costul marginal pentru a maximiza profitul.De asemenea există
posibilitatea unei substituiri destul de strânse între un tip de produs cu un alt tip
din același produs, firmele oligopoliste se confruntă cu o curbă a cererii mult
mai elastică.
În cazul analizat, dacă firma oligopolistă va urca prețul produsului, ea
va pierde mulți clienți, aceștia îndreptându -se spre celelalte firme concurente,
care păstr ează prețul neschimbat, iar dacă va cobori prețul produsului său, ea
va atrage mulți clienți de la firmele concurente, care fabrică produse strâns
substituite. Fiind vorba de produse diferențiate nu are loc o regrupare totală a
clientelei în funcție de pre ț, așa cum se întâmplă la oligopolurile cu produse
omogene (consumatorii preferă tipul de produse cu care s -a obișnuit).
Din fig. 8.6. se observă că firmele oligopoliste care produc bunuri
diferențiate trebuie să efectueze cheltuieli suplimentare pentru re clama
comercială ceea ce are ca efect creșterea costului marginal (de la Cm0 la Cm1)
și creșterea cererii (de la Do la D1) care atrage după sine deplasarea curbei
venitului marginal (de la Vm0 la Vm1). Evident, printr -o reclamă comercială
susținută, însoți tă de asigurarea unei calități superioare a produsului și a unei
forme adecvate de prezentare a acestuia se produce o creștere a cererii alături

 Microecon omie 

209 de o creștere a costurilor marginale, a veniturilor marginale precum și a
prețului.

Q 0 Q0 Q1 P1
p0 A
Vm1 Vm P,Cm,
Cm1 Cm0
Vm0 P0 p1
E0
D0 D1 E1

Fig.8.6. Produse diferențiate cu prețuri flexibile

Se poate demonstra teoretic și verifica în practică faptul că pe termen
lung veniturile suplimentare (obți nute din reclamă) ale unui oligopol oarecare
se disipează din cauza reacțiilor puternice ale fir melor oligopoliste concurente
care la rândul lor caută să atragă un număr sporit de consumatori prin reclamă
comercială susținută, printr -o calitate superioară a produselor și înnoirea
acestora.
Rigiditatea prețurilor este o formă des întâlnită în practică la firmele
oligopoliste. Aceasta se poate explica prin curba îndoită (frântă) a cererii .
Dacă una din firmele oligopoliste încearcă să ridice prețul produsului său,
atunci celelalte firme din ramură fie nu reacționează în nici un fel, fie aprobă
acest luc ru pentru că o să le sporească clientela iar dacă firma încearcă să
reducă prețul atunci apar reacții prompte din partea concurenților mergând
până la așa numitul "război al prețurilor". Pentru a evita reacțiile,
imprevizibile firmele oligopoliste caută să mențină la același nivel prețul
produsului, chiar, dacă costul marginal înregistrează o creștere, fap t
exemplificat și în figura nr. 8 .6.

 Microecon omie 

210

Cmg2 Cmg1 Cmg
D’ D A
P0
0 Vmg
K
L Vmg
N Q0 Q P, C mg
Fig.8.7. Curba îndoită a cererii
Din fig. 8.7. curba cererii la firma oligopolistă se împ arte în două
segmente. Primul, din partea stângă, segmentul AD se caracterizează printr -o
elasticitate relativ ridicată. Al doilea segment DD’ se caracterizează printr -o
elasticitate scăzută. În punctul de intersecție unde se formează prețul de
echilibru a pare o discontinuitate la nivelul venitului marginal care parcurge
traseul AKLN , simulând traiectoria curbei îndoite a cererii ADD’.

Teoria jocurilor
Teoria jocurilor studiază comportamentul uman în situații conflictuale,
fiecare din părțile implicat e (denumiți jucător, în termenii teoriei jocurilor)
urmărește, în condițiile unui set de reguli explicite sau implicite, adoptarea
unei decizii optime.
Teoria jocurilor se bazează pe semnificația ipotezei de raționalitate
atunci când satisfacția individulu i este în mod direct afectată de deciziile
celorlalți agenți și definește soluții pentru diferite situații conflictuale. Astfel,
ea reprezintă o metodă a cercetării situațiilor de interacțiune strategică, în care
agenții economici sunt conștienți de interd ependența ce există între ei iar
fiecare va adopta propriile decizii ținând cont de comportamentele celorlalți.
Apariția teoriei jocurilor este istoricește legată de anul 1944 când
matematicianul John von Neumann și economistul Oskar Morgenstern publică
celebra lucrarea: Theory of Games and Economic Behaviour. Apariția acestei
lucrări a constituit primul model matematic care includea omul ca ființă

 Microecon omie 

211 rațională. Deși teoria jocurilor este relativ recentă, teoria economică
menționează și alte studii care au exp licat într -o manieră izolată această
problematică.
Teoria jocurilor studiază modul de luare a deciziilor raționale de către
indivizi în situații interactive atunci când rezultatele acțiunii lor depind în mod
direct de acțiunile celorlalți. În acest tip d e situație, în care coordonarea
acțiunilor individuale este reglată în ultimă instanță de concurență, fiecare
agent economic (denumit jucător în termenii teoriei jocurilor) trebuie să
prevadă care vor fi acțiunile celorlalți agenți și apoi să –și optimizeze în funcție
de rezultatele obținute propriul comportament.
Teoria jocurilor analizează modul de adoptare a deciziilor în situații de
competiție, adică cele în care acționează mai mulți agenți raționali, fiecare
urmărind un anumit scop, independenți în ale gerea deciziilor proprii dar
dependenți prin rezultate. Această situație este formalizată în conceptul
matematic de joc.
În teoria jocurilor, un joc, descrie o situație în care interacționează
indivizi ale căror interese sunt adesea opuse. Astfel, prin jo c se înțelege o
situație în care acționează o mulțime de N={1,2,…n}elemente raționale
denumite jucători, care în mod succesiv și independent, într -o ordine și în
condiții specificate printr -un ansamblu de reguli, aleg câte o decizie dintr -o
mulțime dată de alternative strategice.
În teoria jocurilor, o situație poate fi considerată ca un joc dacă ea
comportă următoarele elemente :
– o listă de indivizi, denumiți jucători;
– un ansamblu de alegeri posibile, denumite strategii, pentru fiecare jucător;
– rezul tatele asociate fiecărei alegeri a jucătorilor denumite soluțiile jocului.
Cunoștințele jucătorilor despre adversari pot să fie complete (fiecare
jucător cunoaște rezultatele tuturor mutărilor precedente efectuate de fiecare
partener, precum și mulțimea va riantelor pe care le pot utiliza ceilalți) sau
incomplete . Din acest motiv, în general, se adoptă o atitudine prudentă care
constă în a analiza dacă printre alegerile posibile ale jucătorilor și rezultatele
corespondente există una a căror proprietăți sun t posibil de aplicat într -un
mod. Aceste proprietăți servesc deci la a caracteriza ceea ce numim conceptul
de soluție.
Rezultatul jocului (denumit câștig sau utilitate) nu are întotdeauna o
expresie cantitativă, el poate fi exprimat și valoric. Se pot u tiliza sisteme de
valori care să permită exprimarea rezultatului printr -un număr. Matricea de
câștiguri (matricea plăților) permite o reprezentare completă a jocului. Ea
realizează o descriere a jocului precizând numărul de jucători, strategiile pe

 Microecon omie 

212 care le au ei la dispoziție și câștigurile în funcție de combinațiile strategice.
Jocurile matriciale experimentale sunt puse în aplicare fără o comunicare cu
exteriorul. Există posibilitatea ca jucătorii să nu -i cunoască pe concurenții lor,
singura informați e pe care ei o primesc fiind una de ordin numeric. Există însă
posibilitatea ca jucătorii să cunoască identitatea concurentului. Din acest motiv
este necesară realizarea unei distincții importante, în construcția modelelor de
joc formalizate, cu privire la fluxurile de informații, a elementelor de reglare a
jocului sau a factorului exterior structurii formale.
Mutările jucătorilor pot să fie libere (alegerea conștientă a unei mutări
dintre toate mutările posibile într -o situație dată) sau întâmplătoare (alegerea
mutărilor cu un mecanism aleator).
Strategia reprezintă o descriere completă a comportamentului
jucătorului în fiecare circumstanță posibilă. Într -un joc cu doi parteneri cu
sumă nulă, câștigul unui jucător este egal cu pierderea celuilalt, suma
câștigurilor este egală cu zero, iar dacă se cunoaște strategia pură a fiecărui
jucător se poate prezice rezultatul jocului.
O strategie este un plan de decizii care definește mulțimea de decizii
pe care jucătorul trebuie să o ia. În sens larg prin strate gie se înțelege arta de a
folosi cu îndemânare toate mijloacele disponibile în vederea asigurării
succesului. În sens restrâns, din punct de vedere al teoriei jocurilor, prin
strategie se înțelege totalitatea regulilor care permit alegerea unei decizii din tr-
o mulțime de decizii pe care un jucător le are la dispoziție. Ele reprezintă un
procedeu care fixează pentru fiecare jucător modul în care poate face alegerea.
Într-un joc static, în care fiecare jucător nu ia decât o decizie, o strategie va
cuprinde o decizie unică.
În funcție de evoluția lor jocurile pot fi : jocuri statice; jocuri dinamice.
După numărul strategiilor pure , jocurile se împart în două categorii: jocuri
finite , care conțin pentru fiecare jucător un număr finit de strategii pure și
jocuri infinite , în care numărul de strategii pure este infinit. Un joc finit între
doi jucători în care un jucător are ,,m” strategii pure, iar adversarul său are ,,n”
strategii pure poartă denumirea de joc m X n .
Jocurile pot fi clasificate după natura mutăril or. Astfel mutările din
care se compune un joc se împart în două categorii: mutări libere și mutări
întâmplătoare. Mutarea liberă este dată de alegerea conștientă a unei mutări
din mulțimea mutărilor posibile într -o situație dată (de exemplu în jocul de șa h
toate mutările sunt libere). Mutarea întâmplătoare este dată de alegerea la
întâmplare a unei mutări dintre mulțimea mutărilor posibile într -o situație dată;
caracterul întâmplător al alegerii este asigurat de un sistem aleator (de exemplu
un zar, o mone dă etc).

 Microecon omie 

213 Jocurile pot fi clasificate și după cantitatea de informații de care
dispune fiecare jucător cu privire la mutările efectuate de ceilalți jucători. Un
joc în care, înainte de efectuarea oricărei mutări libere, fiecare partener
cunoaște rezultatele tuturor mutărilor precedente efectuate de ceilalți parteneri
se numește joc cu informație completă . Jocul cu informație parțială este acela
în care partenerii nu cunosc mutările precedente. Majoritatea jocurilor care au
importanță practică sunt în general jocuri cu informație parțială , deoarece
cunoașterea acțiunilor adversarilor este un element esențial al situațiilor
conflictuale.
După numărul de jucători care participă la joc, se identifică jocuri cu
un partener, cu doi parteneri etc. Un joc de „n” par teneri , nu reprezintă în
mod obligatoriu n persoane fizice ci numai faptul că regulile jocului sunt date
astfel încât jucătorii se grupează în n mulțimi disjuncte, astfel încât toți
jucătorii dintr -o anumită mulțime dețin interese identice. Astfel n mulțim i de
jucători cu interese identice constituie cei n parteneri care participă la joc. De
exemplu, în jocul de șah jucat de doi parteneri, putem să ne imaginăm două
echipe care joacă șah este vorba în fond, tot de doi parteneri care participă la
joc. Persoan ele care participă la joc pot forma în timpul jocului coaliții
trecătoare sau constante. Trecerea de la jocuri de doi sau trei jucători la situații
de joc cu mai mulți jucători, ridică o serie de dificultăți în rezolvarea
matematică a jocului deoarece cu c ât un joc este mai apropiat de situațiile reale,
cu atât el este mai greu de soluționat.
Desfășurarea unui joc de oligopol este posibilă prin formularea și
identificarea următoarelor elemente:
– regulile unui joc de oligopol;
– strategiile jocului de oligopo l;
– câștigurile unui joc de oligopol.
Regulile unui joc de oligopol sunt formulate pornind de la
caracteristicile mediului economic, social și politic ale pieței oligopoliste, de
legile ce acționează în practicile comerciale.
Una din aceste reguli se ref eră la numărul de jucători adică numărul de
firme ce acționează pe piață. Strategiile jocului de oligopol reprezintă acțiunile
posibile ale fiecărui jucător. Acesta își stabilește o listă completă a strategiilor
de joc. Astfel, strategii posibile într -un joc de oligopol pot fi: să crească
prețurile, să le coboare sau să le mențină la același nivel; să -și crească
producția sau să o reducă fie să o mențină la același nivel; să facă mai multă
publicitate, mai puțină sau să o mențină la același nivel; să -și îmb unătățească
calitatea, să o reducă sau să o lase nemodificată etc.

 Microecon omie 

214 Rezultatele unui joc de oligopol pot fi reprezentate de profiturile sau
pierderile economice ale fiecărei firme.
Variabilele strategice alese de firme sunt multiple. Ele se pot referi la
prețuri, cantități produse, calitatea bunurilor, condiționări, comercializări,
cheltuieli de publicitate tehnici de producție, inovație etc. Aceste variabile
decizionale pot fi clasificate acestor în funcție de frecvența sau viteza cu care
ele pot fi modificate. Prețurile și cantitățile sunt variabilele cel mai dese
utilizate. Strategia optimă a unei firme depinde de strategia care va fi adoptată
de către ceilalți, deoarece deciziile fiecăruia pot să întrețină reacții în lanț care
nu converg în mod ne cesar spre un echilibru stabil al pieței.
Pornind de la exemplu clasic al jocului denumit dilema prizonierului
(formulat de W. Tucker) se poate realiza o analiză situației de oligopolul în
termenii teoriei jocurilor. Astfel, pornind de la situația de duo pol (piața este
dominată doar de doi producători: A și B, denumiți jucători în termenii teoriei
jocurilor), în matricea de rezultate ( tab. 8.4.) sunt înscrise profiturile realizate
de firma A și de firma B în funcție de strategia adoptată: o producție mai mare
sau mai scăzută.

Producția
firmei A

Prod ucția
firmei B ridicată scăzută
ridicată (5,5) (0,10)
scăzută (10,0) (7,7)

Tab.8.4 – Matricea de rezultate

Din matricea de rezultate ( Tab. 8.4) se pot identifica patru si tuații
strategice posibile:
– agresiune reciprocă : ambele firme (A și B) optează pentru o producție
ridicată obținând un profit identic și egal cu 5.
– cartel sau „înțelegere”: ambele firme se înțeleg pentru a reduce, în
mod simultan producția lor, obținân d un profit identic și egal cu 7.
– atac reușit de firma „A” : firma A deține o funcție de producție mai
puternică decât firma B. Astfel, firma A realizează un profit maximum egal cu
10 prin preluarea unei cote de piață importante de la firma B. În acest caz
profiturile firmei B vor fi nule.

 Microecon omie 

215 8.7. Piața factorilor de producție în condițiile concurenței
imperfecte

În activitatea economică se creează bogăția sub forma diferitelor bunuri
și servicii. Prin vânzarea – cumpărarea acestora acestea se transformă în
venituri, procese la care participă în mod direct sau indirect toți agenții
economici. Punctul de pornire în formarea veniturilor îl constituie sumele
obținute din vânzarea bunurilor, create în principal de unitățile instituționale
denumite întreprinde ri, acest sume reprezentând venitul general al acestora și
sunt expresia aportului tuturor participanților la viața economică.
Suma pe care o încasează fiecare posesor al factorilor de producție
depinde de raportul dintre cerere și ofertă , manifestat pe piață pentru fiecare
factor de producție și de productivitatea marginală a factorului respectiv.
Repartiția veniturilor, aflată în strânsă relație cu obținerea lor, reprezintă
împărțirea valorii adăugate obținute din activitatea economică, între toți
mem brii societății. Ea se realizează prin două modalități:

a. repartiție funcțională sau primară – ce reflectă împărțirea valorii
adăugate într -un interval de timp, între deținătorii factorilor de
producție, ca răsplată a aporturilor aduse la activitatea creator e de
bunuri economice. Prin această împărțire se constituie veniturile
funcționale sau primare sub forma de: salariu, profit, dobândă și rentă.

b. repartiția secundară sau redistribuirea : reflectă continuarea
împărțirii veniturilor primare în ansamblul soc ietății, între membrii
acesteia, prin intermediul administrațiilor (în special a celor publice).
Ca urmare a distribuirii și redistribuirii, veniturile pot fi grupate în :
venituri din muncă, venituri din proprietate, venituri de transfer.

Veniturile speci fice factorilor de producție sunt:
 salariul – suma ce revine proprietarului forței de muncă pentru
remunerarea muncii depuse într -o unitate economică, cu caracter comercial.
 profitul – revine posesorului de capital tehnic utilizat cu un anumit risc
în cadrul întreprinderii. Ca mărime el este egal cu diferența dintre încasările
efective (sumele de încasat) și totalul cheltuielilor aferente.
dobânda – venitul ce revine celui care deține un capital bănesc pe care -l
împrumută altcuiva.

 Microecon omie 

216  renta – suma ce re vine proprietarului funciar pentru terenul atras în
circuitul economic.

 Microecon omie 

217 Capitolul 9 . PIEȚELE ȘI EFICIENȚA ECONOMI CĂ.
INTRODUCERE ÎN ECONOMIA BUNĂSTĂ RII

Autori:
Cismaș Laura
Bărbulescu Adina
Miculescu Andra

9.1. Efi cien ța concuren ței perfecte

9.2. Eficien ță și echitate pe pie țele concuren țiale

9.3. Eșecurile mecanismului pie ței și distribu ția
arbitrar ă a veniturilor

9.4. Teoria bun ăstării

9.5. Bunurile publice și externalit ățile

 Microecon omie 

218

 Microecon omie 

219 9.1. Eficiența concurenței perfecte

În conceperea și aplicarea unei politici economice, statul se confruntă,
în general, cu două obiective contradictorii: pe de o parte, el urmărește
implementarea politicii sale economice cu pierderi minime pen tru societate, iar
pe de altă parte, statul urmărește să intervină în economie în scopul realizării
unei distribuții mai echitabile a resurselor economice.Aplicarea unei politici
economice se poate solda și cu pierderi, care sunt datorate resurselor folosi te în
implementarea procesului și distorsiunilor economice pe care respectiva
politică le poate cauza. Minimizarea unor astfel de pierderi constituie aspectul
legat de eficiența modului în care este concepută politica economică. Atunci
când statul se impli că în economie cu scopul distribuirii mai echitabile a
resurselor, intervine o diminuare a preocupării acestuia pentru nivelul agregat
al activității economice. În acest caz este vorba despre echitatea politicii
economice.
Având în vedere natura distinctă pe care o au cele două obiective
majore ale statului -eficiența și echitatea – este inevitabil ca aceste două
obiective să nu intre în conflict. Adesea se întâmplă ca o politică economică
eficientă să aibă un înalt grad de inechitate. De asemenea, pot să exi ste și
situații cînd, din dorința de a menține sau a spori echitatea, se implementează
politici ce asigură realizarea obiectivului de echitate, dar care determină
distorsiuni importante la nivelul economiei.
În acest context, conceperea politicii economice optimale poate fi
imaginată ca un proces de realizare a unui compromis între obiectivul de
eficiență și cel de echitate .
Filosofii au dezbătut de –a lungul timpului proporția în care trebuie
asigurată egalitatea cetățenilor. Se asigură dreptul la vot, jud ecată dreaptă,
libertatea cuvântului și a religiei etc. Din anii 1960 s–a adoptat o concepție
potrivit căreia oamenii trebuie să aibă șanse economice egale: acces la aceleași
școli, cursuri de pregătire, locuri de muncă, dispărând în acest fel discriminări le
rasiale, religioase, sexuale etc. Inegalitatea șanselor s –a dovedit totuși a fi
foarte adânc înrădăcinată, nici în țările democratice nu s –a putut realiza o astfel
de egalitate. Contractul social între partenerii la viața economică este un
compromis înt re două categorii de valori: valorile materiale, a căror producere
și distribuție este legat de piață și valorile sociale, a căror mișcare este
reglementată prin lege și care fac obiectul drepturilor. Deosebirea dintre cele
două principii decurge din exist ența mai multor tipuri de legături între ele:

 Microecon omie 

220 legături motivate de interese și legături impuse de lege și de drept, motivate de
preocuparea pentru dreptate.
Dacă economia nu este decât un aspect al vieții sociale, atunci
funcționarea spontană a pieței est e în contradicție cu principiul dreptății?
Regula ideii de dreptate este următoarea: retribuție = contribuție , adică
retribuția fiecăruia este egală cu contribuția sa la producție. Egalitatea
rezultatelor economice este un ideal foarte greu de atins: astăz i pare evident, că
o anumită diferențiere între rezultatele economice este necesară pentru
funcționarea economiei în mod eficient. Insistând asupra asigurării unor
venituri egale, funcționarea economiei va avea mult de suferit. Arthur M. Okun
în lucrarea s a “Egalitate și eficiență”5 realizează o analiză critică a regulii
retribuție = contribuție. Adoptând unele măsuri pentru redistribuirea veniturilor
de la bogați la săraci, statul poate influența în mod negativ eficiența economică,
precum și dimensiunea ve nitului național disponibil pentru redistribuire. Dacă
egalitatea este un lucru bun pentru societate, atunci merită să plătim pentru a o
realiza. Problema este următoarea: cât suntem dispuși să sacrificăm din
eficiență pentru a realiza o mai mare echitate. Care este deci costul pentru a
realiza o anumită egalitate. Okun a ridicat această problemă în așa –numitul test
al “găleții găurite”, după cum spunea – dacă suntem adepții unei inegalități cât
mai mici, vom accepta să se ia din găleata persoanelor foarte bogate un dolar și
să se dea celor foarte săraci. Să presupunem însă că și “găleata” redistribuirii
este și ea găurită: deci doar o anumită proporție ajunge de la cei bogați la cei
săraci. Astfel, redistribuirea – în numele echității – s–a realizat pe sea ma
reducerii eficienței economice. Problema pusă de Okun poate fi redată
folosind curba veniturilor posibile. Graficul prezintă veniturile de care dispun
diferitele categorii ale populației ca urmare a aplicării de către stat a
programelor de redistribuir e. Populația este împărțită în două părți egale,
venitul real al persoanelor cu venituri reduse va fi reprezentat pe ordonată, iar
pe abscisă este reprezentată venitul real al persoanelor cu venituri mari. În
situația dinainte de redistribuire (punctul A) impozitele și transferurile sunt
egale cu zero: oamenii trăiesc din veniturile obținute. Într –o economie
concurențială acest punct este punctul de eficiență, iar politica de ne –
redistribuire duce la maximizarea venitului național. În acest punct, care
corespunde sistemului “laissez –faire” grupul cu venituri mari obține venituri
mult mai ridicate, decât grupul cu venituri mici. Oamenii vor lupta pentru
introducerea programelor fiscale și de transfer pentru a ajunge într –o situație de
egalitate, dorind să aju ngă în punctul unde veniturile sunt egale (E). Dacă

5 Okun A. M. – Egalitate și eficiență: marele compromis, Washington D.C., 1975

 Microecon omie 

221 aceste măsuri vor putea fi întreprinse fără să se diminueze producția națională,
economia se va “deplasa” de –a lungul liniei continue din A în E. Dreapta AE
are înclinația de 45°: găleata nu are fisuri: f iecare dolar luat de la persoanele cu
venituri mai ajunge în întregime la cei cu venituri mici. De –a lungul liniei AE
venitul național este constant, deci programele de redistribuire nu au nici un
efect asupra mărimii acestuia. Dacă o țară își redistribuie venitul național
introducând impozite mari pe veniturile celor bogați, eforturile de economisire
și de muncă ale acestora se vor diminua, ceea ce duce la micșorarea venitului
național. Dacă societatea asigură un venit minim persoanelor sărace, efectele
sărăciei se reduc, persoanele sărace vor fi tentați să muncească mai puțin.
Redistribuirea în condiții de ineficiență este prezentată de curba ABZ (Fig.
9.1.).

Experiența țărilor socialiste a demonstrat că încercările de a uniformiza
veniturile prin exproprierea celor bogați pot avea efecte negative asupra
tuturor. Interzicând proprietatea privată asupra întreprinderilor, statele
socialiste au redus inegalitățile ge nerate de veniturile obținute din marile
proprietăți. Dar motivația redusă de a munci, de a economisi și acumula
capital, inova a făcut ca acest “experiment” să dea greș, conducând la sărăcirea
tuturor. Nu eficiența este rațiunea de a fi a unei societăți. Filosofii și populația
întreabă: eficiență pentru ce? Pentru cine? O societate poate renunța la
echilibrul pe care îl asigură libera concurență pentru a realiza o distribuție mai
echitabilă sau mai corectă a venitului și avuției. Societatea poate decide să
sacrifice eficiența în favoarea echității.

Fig.9.1. Redistribuirea veniturilor poate avea efecte
negative asupra eficienței economice

 Microecon omie 

222 Conflictul dintre eficiență și echitate reprezintă una dintre cele mai
grave probleme pe care societatea trebuie să le rezolve.
Cât de mari sunt pierderile în ansamblu? Okun consideră că ele sunt
mici, în specia l atunci când fondurile pentru programele redistributive provin
de la un sistem de impozite pe venit cu bază largă. Alții susțin că cotele înalte
ale impozitelor marginale influențează negativ eficiența economică. Ce se
poate face acolo, unde sistemul fisc al este foarte slab dezvoltat, evaziunea
fiscală este un sport de scară națională, unde cel care plătește impozitele este
considerat “fraier”, și legea are erori fundamentale? Unde se pune problema
moralității impozitelor, și unde impozitele indirecte au o pondere mai ridicată
decât cele directe, arătând faptul că venitul nu este suficient de mare pentru a
asigura o bază de impozitare necesară pentru finanțarea cheltuielilor statului…
Sistemul de prețuri alocă resursele eficient. Dar eficiența nu este acela și
lucru cu echitatea, cum am văzut, și nici echitatea nu este același lucru cu
egalitatea. Este posibil să avem o alocare eficientă a resurselor într –o societate
în care există câțiva cetățeni foarte bogați iar restul sunt foarte săraci, sau unde
majorita tea oamenilor au venituri apropiate de medie. Aceste forme de
eficiență reflectă ceea ce am menționat mai sus: nu este posibil să îmbogățești
pe unii fără să –i sărăcești pe alții.

9.2. Eficiență și echitate pe piețele concurențiale

Conceptul de echitat e se referă la o întrebare privind alocarea: pentru
cine se produce și astfel aparține mai degrabă economiei normative decât celei
pozitive. Aceasta deoarece modul în care ar trebui împărțit venitul național și
bogația între diferiții membri ai societății este bazat în mod necesar pe judecăți
de valoare. Problemele distribuției reprezintă subiecte importante pentru
dezbaterea publică în societățile moderne. De exemplu, este oare corect ca un
pilot de avioane să câștige mai mult decât un muncitor dintr -o fab rică de
ciocolată? La această întrebare nu există un răspuns obiectiv. Totuși, mulți ar fi
probabil de acord că o parte din câștigurile mai mari ale unui pilot de avioane
se datorează educației și instruirii sale prelungite, față de cea a muncitorului
din fabrica de ciocolată. Însa cât din câștiguri pot fi justificate astfel este o
chestiune de opinie sau de judecată de valoare. Desigur, echitatea în ceea ce
privește distribuția veniturilor și a bogăției este o chestiune morală și socială,
asupra căreia oam enii au opinii clare. Există opinii contradictorii în ceea ce
privește "corectitudinea “ și modalitatea prin care se ajunge la obținerea ei în

 Microecon omie 

223 societate. Se poate discuta doar subiectiv despre existența unei distribuții
oportune din punct de vedere social a veniturilor și a bogăției.
Criteriile Pareto presupun că bunăstarea sau utilitatea constituie
concepte subiective , încât nu se pot face comparații între indivizi din acest
punct de vedere. Unii cred că din cauza nevoilor și dorințelor diferite ale
indivi zilor, aceștia își dezvoltă gusturi diferite și au capacități diferite de
apreciere. În aceste condiții, o politică ce caută să obțină echitatea într -o
societate prin redistribuire nu poate fi justificată făcând apel la criteriile Pareto.
Aceasta întrucât nu există nici o măsură obiectivă prin care factorul de decizie
să fie capabil să compare nevoile și dorințele membrilor unei societăți. Prin
urmare, bunăstarea sau utilitățile obținute de indivizi din bunuri și servicii nu
pot fi agregate pentru a se ajun ge la o cantitate a bunăstării sociale totale.
În practică, virtual, nici o măsură politică nu este neutră în efectele pe
care le are asupra distribuției bunăstării între indivizi. Multe politici îi
avantajează pe unii, în defavoarea altora. De exemplu, o taxă antipoluare pe
vehicule ar aduce beneficii rezidenților din vecinătatea unei străzi aglomerate,
dar i -ar dezavantaja pe posesorii de vehicule. Aceasta înseamnă că dacă
economiștii ar ignora considerațiile de echitate atunci când oferă consultanță
guve rnului asupra unei politici economice, s -ar putea crea impresia că ei
consideră atingerea optimului economic drept un criteriu al bunăstării sociale
mai important decât echitatea. Prin urmare, e din ce în ce mai uzual ca
economiștii să ofere consultanță pr ivind chestiunile de politică, ținând cont atât
de optim, cât și de echitate.
Spre deosebire de abordarea ordinalistă a utilității, abordarea
cardinalistă afirmă că utilitatea este măsurabilă, astfel că se pot face comparații
interpersonale în privința ut ilității. Această abordare, care afirmă că utilitatea
obținută prin consumul unui bun poate fi măsurată, este aplicată și măsurii
utilității obținute din realizarea unui venit bănesc.
Majoritatea oamenilor din societate pot accepta ideea că ipoteza
diminuă rii utilității marginale poate fi aplicată și venitului, la fel ca și în cazul
bunurilor și serviciilor. În acest caz, ipoteza implică faptul că utilitatea
marginală a venitului pentru un individ obișnuit, reprezentată în figura 9.2, are
o pantă negativă. Această ipoteză a utilității marginale descrescătoare poate fi
folosită pentru a justifica redistribuirea veniturilor dinspre grupurile cu venituri
ridicate înspre cele cu venituri scăzute.

 Microecon omie 

224

Fig. 9.2. Maximizarea bunăstării s ociale p rin redistribuirea veniturilor

Se va presupune că o societate este alcătuită din doi indivizi, A și B,
care au aceeași curbă a utilității marginale și primesc veniturile Y A, respectiv
YB. Se va considera că surplusul de venit al individului A față de individul B
este reprezentat în figura 9.2. YBYA. Fiecare unitate monetară câștigată în plus
de A, peste venitul Y B, produce o utilitate marginală din ce în ce mai scăzută.
Bunăstarea socială va fi maximizată atunci când utilitățile marginale ale
veniturilor celor doi indivizi vor fi egale. Această poziție va fi atinsă atunci
când ambii indivizi primesc venituri egale Y*. La acest nivel al venitului,
fiecare individ are o utilitate marginală a venitului egală cu 0J. Se poate uza de
această analiză pent ru a justifica redistribuirea veniturilor prin intermediul unui
sistem de impozitare progresiv, fără a lua însă în considerare posibilele efecte
nestimulative.Fiecare societate are dreptul de a respinge o redistribuire dată a
veniturior și, prin intermediu l procesului politic, să o înlocuiască cu cea dorită.
Multe societăți, de exemplu, caută să modifice condițiile ce ar crea inegalitatea.
Se poate spune că în mecanismul de piață există o tendință spre producția de
bunuri pentru care e ușor să încasezi bani i de la cumpărători. În felul acesta,
nevoile și dorințele celor bogați vor fi satisfăcute prioritar, ei având un mai
mare acces la piețele de desfacere, în timp ce nevoile săracilor vor rămâne cel
mai probabil nesatisfăcute. O comunitate ar putea aprecia acest aspect drept Utilitatea
marginală
a venitului

I

J
Utilitatea marginală
H a venitului

0 YB Y* YA Venit

 Microecon omie 

225 inechitabil și va dori să modifice redistribuirea venitului pe baze mai echitabile.
În acest caz, inegalitatea de venituri și a bogăției determină inegalitatea
accesului la piețele de bunuri și servicii și, de aici, inegalitatea bunăstăr ii
economice între diferitele grupuri sociale. În multe țări, politica bunăstării
sociale a reflectat de -a lungul timpului schimbarea punctului de vedere și a
atitudinii societății față de echitate. Există un număr de criterii de echitate care
pot fi aplic ate problemei redistribuirii venitului și implicațiilor acesteia asupra
bunăstării. În continuare va fi prezentată o analiză a acestor criterii.
Standardul egalitarist. Acest standard reiese din credința că toți
oamenii au aceeași valoare în societate. Pri n urmare, o societate egalitaristă
este o societate care manifestă aceeași preocupare față de toți membrii săi.
Conform acestui standard, distribuția venitului și a bogăției este cu atât mai
echitabilă cu cât este mai aproape de “idealul” egalității absolu te. Standardul
egalitarist prevede că toți cetățenii unei țări, indiferent de venit sau avere, să
aibă acces liber la serviciile puse la dispoziția lor de către stat și finanțate din
taxe, cum ar fi educația și sănătatea.
Standardul egalitarist poate fi cr iticat deoarece el presupune că toți
indivizii dintr -o societate au aceeași capacitate de a beneficia de efectele
redistribuirii venitului. Utilitatea este totuși un concept subiectiv, iar membrii
societății nu obțin aceeași satisfacție dintr -un anumit niv el al venitului. Mai
mult, este foarte dificil de măsurat utilitățile individuale și să se adune aceste
utilități pentru a putea preciza dacă bunăstarea unei societăți este mai mare într –
o situație sau alta.
Cu o utilitate marginală descrescătoare a venitu lui, redistribuirea
venitului dinspre individul A, cu un venit mare, către individul B, cu un venit
mic, va conduce la maximizarea bunăstării sociale.
Selectivitatea. Această abordare a devenit din ce în ce mai cunoscută în
multe dintre democrațiile modern e în ultimii ani. Selectivitatea presupune că
beneficiile sociale să fie orientate către anumite grupuri sociale cum ar fi
persoanele cu venituri mici sau cele cu handicap. Unii susțin că standardele
egalitariste pot avea un efect descurajant prin nivelul ridicat al taxelor, ceea ce
ar duce la o scădere a venitului național total destinat redistribuirii. Un
exemplu de politică selectivă constă în direcționarea unor fonduri către
programele de reorientare profesională destinate celor rămași fără locuri de
muncă, programe cunoscute sub denumirea “bunăstare prin muncă” (welfare –
to-work).
Standardul “intergenerații”. În ultimul timp se acceptă tot mai mult
ideea că modul în care o generație decide ce și cum să se producă afectează,
într-un fel sau altul, bunăsta rea generațiilor viitoare. Atunci când, de exemplu,

 Microecon omie 

226 generația de astăzi exploatează în mod irațional resursele naturale și aduce
daune ireparabile mediului înconjurător, aceasta va afecta generațiile viitoare.
De asemenea, deșeurile nucleare depozitate nec orespunzător vor avea efecte
nedorite asupra bunăstării generațiilor nenăscute încă. Pe de altă parte,
generațiile viitoare vor avea de câștigat dacă vor primi ca “moștenire” realizări
în domeniul științei și tehnicii ori stocuri de capital. Aplicarea unui standard
intergenerații înseamnă luarea în considerare a modificărilor ce vor surveni în
timp în ceea ce privește distribuția venitului și a bogăției.
Însă, aplicarea politicilor bazate pe criteriul echității înseamnă ca unii
indivizi să câștige mai mult, iar alții, dimpotrivă, să piardă din câștigul lor. Cu
toate acestea, se observă că a interpreta bogăția unei societăți doar după
criteriul optimului înseamnă a evita toate chestiunile legate de echitate –
criteriile de optim nu pot fi aplicate în acele si tuații în care de pe urma unei
schimbări de politică unii oameni au de câștigat, iar alții pierd. Aproape
întotdeauna măsurile politice presupun judecăți de valoare și, prin urmare, și
comparații între bunăstarea indivizilor. De aceea, este imposibil să le judecăm
doar pe baza criteriilor de optim, deoarece acestea nu țin seama nici de
judecățile de valoare, nici de comparațiile interpersonale.
Ilustrarea acestui conflict dintre optim și echitate, este prezentată în
figura 9.2, care reprezintă dreptunghiul schimburilor. Toate punctele de pe
curba contractelor sunt optime în sens paretian, dar nu toate pot fi considerate
echitabile. În punctul J, de exemplu, individul A dispune de cantități mari de
îmbrăcăminte și hrană, în timp ce individul B nu are aproape nimic. Este
imposibil ca B să aibă mai mult fără ca A să aibă mai puțin. Deci J este un
punct optim dar total inechitabil. Acum se va considera punctul K – acesta este
unul neoptim (nefiind situat pe curba contractelor), dar situându -se în centrul
graficul ui, el reprezintă o distribuție egală a celor două tipuri de bunuri între cei
doi indivizi.
O modalitate de rezolvare a conflictului dintre optim și echitate este să
alegem, dintre toate punctele paretiene considerate optime, pe acela care este și
cel mai echitabil și să încercăm să -l atingem prin politici de redistribuire.
Pentru a ilustra acest fapt teoretic ne vom referi la figura 9.3, în care pe axa
verticală este reprezentată utilitatea lui A și pe axa orizontală utilitatea lui B.
Curba UU este denumi tă limita utilităților totale a comunității – fiecare
punct de pe această curbă este optim în sens paretian (ceea ce înseamnă că
toate cele trei condiții sunt satisfăcute în orice punct). Limita utilității totale
arată toate acele combinații de utilitate c e pot fi obținute atunci când alocarea
resurselor este optimă – trebuie remarcat că această curbă nu poate fi o dreaptă,
deoarece utilitatea nu poate fi măsurată decât ordinal. Cum putem decide care

 Microecon omie 

227 punct este cel mai echitabil pentru a maximiza bunăstare a socială? O
posibilitate este aceea de a ne întoarce la funcția bunăstării sociale a lui
Bergson -Samuelson, în care bunăstarea socială depinde de utilitatea indivizilor
A și B.
O asemenea funcție poate fi reprezentată grafic de o serie de curbe de
indifer ență a comunității (IC 1, IC 2 și IC 3), ca în 9.3. Punctul de pe limita
utilității totale care maximizează bunăstarea socială, adică situează comunitatea
pe cea mai înaltă curbă de indiferență socială, este punctul Z, denumit și punct
de satisfacție.
Fig. 9 .3. Maximizarea bunăstării sociale. UU este “limita utilităților totale”.
Punctul Z este “punctul de satisfacție” în care bunăstarea socială este maximă.

Dificultatea constă în atingerea punctului Z. Să presupunem că o
comunitate se află inițial în punctu l Y. Impunerea unor taxe pentru modificarea
distribuției veniturilor cu scopul de a atinge punctul Z poate duce la o scădere a
dorinței de a munci și, implicit, la scăderea eficienței. De aceea e posibil să se
atingă doar un punct X situat înăuntrul limite i utilității totale. Cu alte cuvinte,
sacrificarea optimului și a echității, una în detrimentul celeilalte, face ca
punctul Z să nu poată fi atins niciodată.

 Microecon omie 

228 9.3. Eșecurile mecanismului pieței și distribuția arbitrară a
veniturilor

Cauzele situațiilor de eșec al piețelor
Piețele libere conduc la o alocare eficientă a resurselor , în condițiile
îndeplinirii ipotezelor concurenței perfecte . Piețele libere generează însă
alocări ale resurselor care contravin criteriilor eficienței, în condițiile absențe i
cel puțin uneia dintre ipotezelor concurenței perfecte . Într -un asemenea
context, se justifică intervențiile guvernamentale al căror obiectiv este
suplinirea pierderilor de eficiență.
Situațiile în care piețele libere nu conduc la o alocare eficientă a
resurselor, făcând imperative intervențiile guvernamentale , se numesc situații
de eșec al piețe lor31.
Termenul de eșec al piețe lor implică, deci, faptul că piața este
intermediarul atingerii anumitor scopuri , care, dacă nu sunt atinse, reprezintă o
deficienț ă a unei anumite laturi a sistemului economic.
Activitatea economică se desfășoară prin acțiunile agenților economici
pe diverse piețe , unde aceștia se află în ipostaze diferite: de vânzători sau
cumpărători, furnizori sau beneficiari. Dacă s -ar încerca o simplificare a
reprezentării activității economice, aceasta ar conține cele două categorii
esențiale de agenți economici: producători și consumatori, între care fluxurile
reale și cele monetare exprimă legăturile dintre aceștia, piața factorilor de
producț ie și piața bunurilor și serviciilor.
Discrepanța dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte și
costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte, reprezintă trăsătura comună
a tuturor situațiilor de eșec al piețelor32.
Situațiile de eșec al piețe lor sunt determinate de factori care țin de
drepturile de proprietate asupra bunurilor , precum și de costurile
tranzacționale .
Piața este o instituție în cadrul căreia, concomitent cu schimbul
bunurilor, se schimbă și drepturile de control al utilizăr ii acestora în decursul
unor perioade determinate sau nedeterminate de timp.
Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate
exista în afara schimbului drepturilor de proprietate . Astfel:

31***(Academia de Studii Economice, Catedra de Economie politică) – Economia politică, Editura
Economică, București,1995, p. 298
32 Ibidem, p. 300

 Microecon omie 

229 a) În cazul în care piața asigură o alocare eficie ntă a resurselor , posibilitățile
de schimb avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt
valorificate maxim.
b) Implicit, când piața generează alocări ineficiente ale resurselor , anumite
posibilități de schimb avantajos rămân nevalorificate.
Printre cauzele care explică eșecul piețe lor libere în alocarea eficientă
a resurselor și valorificarea maximă a posibilităților de schimb avantajos, se
numără:
1. dificultatea individualizării drepturilor de proprietate;
2. existența unor costuri tranzacț ionale semnificative;
3. eșecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de schimb.
1. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate se datorează fie
unei excluziuni imperfecte sau unui grad redus de transferabilitate .
Excluziunea imperfectă apare, în primul rând , atunci când dreptul de
proprietate asupra unui bun nu este deținut de către un singur agent economic,
ci de către un grup, de regulă foarte mare, de agenți.
În acest caz, un agent care ar dori să dețină controlul exclusiv asupra
bunului ar trebui să obțină acordul fiecăruia dintre membrii grupului respectiv,
fapt dificil datorită dimensiunilor semnificative ale grupului.
Excluziunea imperfectă se referă, în al doilea rând , la capacitatea
redusă de a exclude orice agent economic din sfera potențialilor utilizatori ai
unul bun.
În timp ce primul aspect al excluziunii imperfecte apare în legătură cu
legalizarea drepturilor individuale de proprietate, al doilea aspect privește
posibilitatea aplicării drepturilor obținute pe cale legală.
Costurile acțiunilor de prevenire, identificare și pedepsire a utilizării
ilegale a unui bun sunt denumite costuri de excluziune . În general, cu cât
dificultatea unei excluziuni perfecte este mai semnificativă , cu atât costurile de
excluziune sunt mai ridi cate.
Gradul redus de transferabilitate este caracteristic situațiilor în care
drepturile legale de vânzare a bunurilor sunt limitate. În asemenea situații,
proprietarii nu au posibilitatea să încheie cele mai avantajoase contracte în
legătură cu transfera rea controlului asupra utilizării bunurilor respective.
Limitarea dreptului de vânzare a pământului , ca și controlul prețurilor
reprezintă exemple de restricții ce se materializează într -un grad redus de
transferabilitate a drepturilor de proprietate asupr a bunurilor respective .

 Microecon omie 

230 Atât excluziunea imperfectă , cât și gradul redus de transferabilitate a
utilizării bunurilor conduc la o valorificare incompletă a posibilităților de
schimburi avantajoase și, pe această bază, la situații de eșec al piețe lor.
2. Costurile tranzacționale semnificative reprezintă o altă cauză a
eșecului piețelor. Schimbul necesită informație. În scopul realizării
tranzacțiilor, agenții economici efectuează cheltuieli pentru căutarea
partenerilor, pentru observarea calității bunului ce face obiectul schimbului,
pentru negocierea condițiilor tranzacției etc. Costurile informaționale și
tranzacționale reprezintă piedici semnificative în derularea schimburilor și,
deci, în atingerea unei alocări eficiente a resurselor prin intermediul piețe lor
libere .
3. Eșecul negocierii unor acorduri avantajoase de schimb : atunci când
agenții economici eșuează în negocierea unor condiții mutual avantajoase,
schimbul nu are loc. Eșecul negocierilor se poate datora existenței mai multor
posibilități în ceea ce privește condițiile schimbului mutual avantajos. Dacă
agenții ar fi confruntați cu o singură alternativă privind condițiile schimbului,
atunci negocierea ar fi fără obiect. În cazul alternativelor multiple însă,
negocierile pot fi dificile, iar riscul e șecului, ridicat.
În condițiile concurenței perfecte , fiecare producător și fiecare
consumator nu poate influența, prin decizii și acțiuni individuale, nivelul
prețului . Acesta reflectă echilibrul pieței concurențiale . Pentru fiecare
producător și pentru f iecare consumator, prețul este exogen , negocierile privind
nivelul acestuia fiind fără obiect. Prețul devine însă obiect al negocierii în
situațiile de concurență imperfectă .
Ca și celelalte două cauze ale situațiilor de eșec al piețelor, insuccesul
negoci erilor afectează derularea schimburilor mutual avantajoase generând
pierderi de eficiență.
Fiecare dintre cele trei cauze acționează însă diferit în situații diferite
de eșec al piețe lor.
Situațiile de eșec al piețe lor au ca rezolvare parțială implicarea
statului , ca mijloc de reglare și control .
Orice economie presupune existența unui organism menit să
coordoneze și, în același timp, să regleze activitatea economico – socială. De
obicei, acest organism este statul care acționează prin intermediul guvernul ui.
În sens larg, statul reprezintă o chintesență a puterii politice, o
personificare a acesteia.
Joseph Stiglitz definește statul ca fiind o organizație a cărei
caracteristică principală o reprezintă puterea de constrângere . B. Théret

 Microecon omie 

231 consideră statul drept o formă suprastructurală a intereselor economice și a
coeziunii sociale, o entitate organizațională specială, cuprinsă în arhitectura de
ansamblu a unui mod de reglare a sistemului economic și social.
Structura și activitatea statală se caracterizează p rintr-o serie de
elemente, cum ar fi: organizațiile, regulile și agenții .
Organizațiile reprezintă acele structuri: aparat administrativ, justiție,
armată, poliție, partide politice etc. care au un caracter public, sunt înzestrate
cu putere și autoritate, fapt care le deosebește de cele private. Deosebirile
dintre cele două tipuri de organizații , publice și private, constau în: scopurile
urmărite, mijloacele și mecanismele utilizate, precum și în principiile de
organizare și funcționare a acestora.
Regulile includ toate elementele care se referă la drepturi și la obligații,
ca și tacticile și strategiile ce sunt permise a fi utilizate în procesul politic.
Regulile de bază sunt cuprinse în constituție, în legi, ca și în norme scrise și
nescrise. Aceste reguli reglementează organizarea și distribuirea puterii în stat
– între cea legislativă, executivă și judecătorească, modul de arbitrare a acestora
-, precum și între puterea centrală și locală, procedurile de votare, regulile și
strategiile legislative, gradel e permisibile de luare și executare a deciziilor, ca
și de influență în cadrul mecanismului de funcționare a organizațiilor publice.
Agenții reprezintă personalul existent în toate organizațiile publice care
acționează în direcția inițiativelor politice – de creștere sau de menținere a
puterii, de votare a legilor, de realizare a intereselor personale și ale grupurilor.
Noțiunea de stat poate fi definită din două perspective: organizațională
și funcțională .
Din perspectiva organizațională , statul reprezint ă un set de instituții de
reglementare și guvernare, care au menirea de a produce reguli, de a controla
și de a îndruma sau regla .
Statul modern și democrat se caracterizează prin următoarele trăsături
fundamentale :
 reprezintă un set de instituții identif icabile și recunoscute ca făcând parte
din sfera publică;
 reprezintă suveranitatea sau puterea supremă;
 colectează venituri bănești de la populație, prin impozite, în scopul de a
finanța activitățile publice.
Din perspectiva funcțională , există două moduri de abordare și de
definire a statului :
 abordarea ex -ante, care defin ește statul drept un set de instituții care
urmăresc să realizeze anumite scopuri sau obiective;

 Microecon omie 

232  abordarea ex -post, care defin ește statul drept un set de instituții sau
modele de comporta ment care produc efectele, care urmăresc: fie
libertatea individului, fie stabilizarea economică și socială, fie echilibrul
dintre performanța economică și echitatea socială.
După funcțiile și rolul lor în economie , statele pot fi clasificate în
următoarel e patru tipuri fundamentale :
1. protector – implicat în crearea și apărarea cadrului legal și a instituțiilor de
piață;
2. productiv – implicat în activități economice, pentru a contracara
neajunsurile mecanismelor de piață;
3. negociator (corporatist) – angajat în medierea și/sau coordonarea
compromisurilor în domeniul politicii economice;
4. birocratic (exploatator) – implicat direct în conducerea economiei,
caracterizat printr -o mare birocrație.
În viața economică reală , nu se întâlnesc tipuri pure, ideale , de stat .
Fiecare tip real de stat în parte moștenește și împrumută elemente de la
celelalte tipuri. La toate tipurile reale de stat există anumite suprapuneri de
elemente ale celor patru tipuri de stat .

Rolul și funcțiile statului
Literatura economică definește rolul economic al statului astfel:
alocarea eficientă a resurselor; asigurarea distribuirii corecte a resurselor ;
stabilizarea macroeconomiei .
Statul îndeplinește și rolul de a corecta imperfecțiunile
macroeconomice ale economiei de piață .
D. Begg, S. Fis cher, R. Dornbusch consideră că intervenția statului în
economie este normală , deoarece piața prezintă șase mari imperfecțiuni :
o monopolul și puterea pieței;
o bunurile publice și bunurile de merit;
o externalitățile;
o insuficiența informațiilor;
o ciclul de afac eri;
o redistribuirea veniturilor .
Rolul economic al statului se realizează atât la nivel microeconomic ,
cât și la nivel macroeconomic . Cele patru roluri economice ale statului se pot
rezuma astfel: alocare; distribuire ; reglare; stabilizare .

 Microecon omie 

233 Dacă primele tr ei se exercită la nivel microeconomic , rolul de
stabilizare are un conținut macroeconomic . Indiferent de nivelul la care se
realizează, rolurile interacționează între ele .
Intervenția publică în economie a condus la creșterea semnificativă a
rolului statul ui în viața economică .
Efectele care pot fi observate în acest sens sunt:
– creșterea părții din venitul național care este destinată transferurilor și
sporirea veniturilor de care dispun persoanele care se află în dificultate ;
– atenția care se acordă reglem entării, respectiv controlului legalității
activității economice .
Principalele instrumente pe care statul le folosește cu scopul de a
influența activitatea economică a sectorului privat pot fi împărțite în trei mari
categorii :
 impozitele , care reduc venitu rile contribuabililor și, în consecință,
cheltuielile private, furnizând mai multe resurse sectorului public.
În funcție de obiectul impozitării , impozitele se pot clasifica în două
mari categorii: impozite directe și impozite indirecte .
Impozitele directe se referă la acele impozite în cadrul cărora
contribuabilul este o persoană fizică sau juridică (de exemplu: impozitul pe
venit, impozitul global).
Impozitele indirecte sunt cele ce se percep pe o tranzacție și sunt
plătite în virtutea efectuării unei tra nzacții (de exemplu: taxele de consum,
taxele de vânzare, taxa pe valoarea adăugată).
 cheltuielile bugetare , care au drept scop stimularea firmelor sau a
lucrătorilor de a produce anumite bunuri sau servicii, permițând transferurile de
la buget ce asigură venituri pentru o parte a populației(este vorba despre așa
numitele cheltuieli exhaustive, precum și plățile de transfer).
 reglementările sau măsurile de control , care conferă sau nu dreptul de a
desfășura anumite activități economice.
Reglementările const ituie instrumente eficiente pentru redresarea
eșecurilor piețelor. Cele mai multe practici de afaceri sunt controlate prin reguli
și reglementări.
În afara reglementării prețurilor și a normelor de desfășurare a
activității economice, statul caută să prote jeze sănătatea și securitatea
cetățenilor prin reglementări sociale .
Totodată, statul adoptă reglementări cu privire la activitatea
comercială, protecția muncii, protecția împotriva poluării, protecția

 Microecon omie 

234 consumatorului, standarde de siguranță pentru folosire a de substanțe chimice și
radioactive.
Sintetic, s -au formulat următoarele opinii cu privire la funcțiile statului
în economie :
 statul trebuie să asigure doar bunurile și serviciile pe care pi ața nu le pot
furniza ;
 nu trebuie să existe limite în definirea obiectivelor statului, pentru că el
reprezintă întruchiparea voinței cetățenilor, fiind expresia procesului
politic;
 trebuie să se realizeze delimitarea între rolul normativ al statului – tipurile
de funcții economice pe care statul trebuie să și le asume și rolul pozitiv al
statului – descrierea comportamentului statului.
Economiștii americani P. A. Samuelson și W. D. Nordhaus consideră că
statul îndeplinește următoarele trei funcții generale : stimulează eficacitatea;
promovează justiția și echitatea; promovează creșterea și stabilitatea
macroeconomică.
În general, economiștii au preluat clasificarea realizată de R. A.
Musgrave și P. B. Musgrave în ceea ce privesc funcțiile generale ale statului ,
ca fiind: alocarea eficientă a resurselor; distribuția corec tă a veniturilor;
stabilizarea macroeconomică.
În vederea atingerii acestor scopuri, statul utilizează, prin instituțiile
abilitate, un set de instrumente directe sau indirecte , de natură financiar –
monetară sau motivaționale: administrative, moral -educativ e, stimulative.
În opinia lui Musgrave (1959) , există trei moduri de intervenție a
statului în economie , conform paradigmelor fundamentale de echitate și de
eficacitate :
intervenția productivă , care se substituie producției private;
intervenția incitativ ă, care urmărește îmbunătățirea funcționării piețe lor
prin stimularea comportamentelor, corectarea slăbiciunilor piețe lor,
coordonarea activităților ;
intervenția redistributivă , care corectează dezechilibrele și veghează
realocarea resurselor .
De aici rez ultă cele trei funcții dominante ale statului , una de natură
macroeconomică și două de natură microeconomică și anume:
1. funcția pur macroeconomică de stabilizare a piețe lor, regrupând toate
intervențiile publice organizate de activitatea economică;
2. funcția microeconomică de alocare a resurselor , relevând paradigma
eficacității economice;

 Microecon omie 

235 3. funcția de redistribuire , caracterizată de paradigma echității și care
angajează operații de transfer și subvenții , în scopul corect ării
inegalitățil or considerate injuste.
Este vorba atât de o orientare microeconomică: determinarea și
selecționarea criteriilor de echitate , cât și de o orientare macroeconomică:
alegerea politicii fiscale .

Distribuția arbitrară a veniturilor
După cum am văzut anterior, printre cele trei func ții dominante ale
statului se numără și funcția de redistribuire , caracterizată de paradigma
echității și care angajează operații de transfer și subvenții , în scopul corect ării
inegalitățil or considerate injuste.
Redistribuirea veniturilor se referă la implicarea statului pe piață prin
procesul de ajustare a veniturilor și avuției acumulate din tranzacții
economice .
Deși analiza economică nu oferă indicii în ceea ce privește
corectitudinea acestei repartiții, principiile de echitate socială și justă
regleme ntare a avuției stau la baza politicilor fiscale și a cheltuielilor publice .
Redistribuirea veniturilor se efectuează prin sistemul impozitelor și
taxelor . În acest fel, sectorul public încasează fonduri ce pot fi folosite pentru
acordarea de bonuri sau bi lete de masă celor cu venituri mici sau pentru
oferirea de locuințe de stat, mai ieftine.
Teoria distribuției analizează modul în care veniturile și avuția unei
societăți se repartizează între membrii ei, în funcție de gradul de stratificare al
societății, pe de o parte și de influența statului asupra acestui proces, pe de altă
parte.
Procesul de distribuție este influențat de numeroși factori, endogeni și
exogeni, cum ar fi: munca, calitatea și cantitatea ei, creativitatea, inventivitatea,
inteligența, tal entul, inspirația, intuiția, șansa, hazardul, bunăstarea familială,
moștenirea etc.
Distribuția veniturilor este, de fapt, un proces secvențial, în care
distribuirilor le succed redistribuiri .
Distribuția este acel proces care împarte veniturile factorilor de
producție – salariu, rentă, profit – între participanții direcți în obținerea lor.
Redistribuirea este acel proces prin care o parte a veniturilor primare
se reîmpart, în vederea formării veniturilor celor ocupați în sfera neproductivă,
a unităților p restatoare de servicii, ca și pentru completarea veniturilor statului.
Pe această cale, se formează venituri derivate . Plata serviciilor și politica de

 Microecon omie 

236 preț reprezintă instrumente în realizarea procesului de redistribuire. Astfel,
deținătorii de venitur i primare folosesc o parte a acestora pentru plata
serviciilor de care beneficiază, contribuind la formarea veniturilor prestatorilor
de servicii.
În măsura în care politica de preț este dusă de către stat, acesta poate
include în prețul unor bunuri considera te de lux și o serie întreagă de impozite
indirecte sau taxe, pentru ca, pe baza unor venituri astfel dobândite, să
procedeze la redistribuiri și să susțină diverse politici cu caracter social.
Așa cum arătam anterior, în viziunea lui D. Begg, S. Fischer și R.
Dornbusch , piața prezintă șase mari imperfecțiuni : monopolul și puterea
pieței; bunurile publice și bunurile de merit; externalitățile; insuficiența
informațiilor; ciclul de afaceri; redistribuirea veniturilor .

9.4. Teoria bunăstării

Aflată mereu în centrul preocupărilor, obiectivelor și intențiilor omului,
bunăstarea constituie miraj și speranță, reper absolut în existența sa. Progresul
societății imprimă o anumită tendință în orientarea acțiunilor umane, în
stabilirea scopurilor de atins, a strateg iilor, metodelor și căilor de acțiune. Deși
reprezintă în același timp expresia subiectivă dar și obiectivă, individuală și
colectivă a modului de organizare socio -economică, bunăstarea rămâne
criteriul esențial de apreciere a eficienței funcționalității u nei societăți,
aprecierea conotației umane a dezvoltării economice.
Preocuparea pentru bunăstare există de când lumea, doar că în vremuri
diferite ea a căpătat o atenție și o conotație impregnată de spiritul timpului
respectiv. Orice demers al activității umane presupune o finalitate concretizată
în satisfacerea nevoilor și atingerea unui prag de mulțumire materială și
spirituală, în consecință cu dezideratele individului și cu construcția sa
interioară.
Utilizarea termenului de bunăstare se plasează în fie care dintre zonele
economică, socială și politică, dar și la confluența lor.“Fericirea urmărită de
activitatea economică constă dintr -un cor, și nu dintr -un solo de nevoi
satisfăcute în mod armonios.” (F. Tarde – “Psychologie economique”). Este
adevărat pâ nă la un punct, căci mai departe intervine principiul egalității
utilitariste, iar Pareto ne recomandă să nu ne însumăm bunăstările individuale,
căci astfel nu ne rezultă cu siguranță niciodată bunăstarea socială.
În lucrarea sa tratând problematica politi cii sociale, T. H. Marshall
considera că scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea , cu rezerva că

 Microecon omie 

237 se impune o distincție netă între politica socială și încercările de a i se asocia
atributele bunăstării.
Conceptul de bunăstare se fundamentează p e conceptul de standard de
viață normală, decent, la nivelul unei colectivități. De aici decurg două
precizări:
1. Conceptul de standard de viață al unei colectivități se referă la o
stare a aspirațiilor respectivei colectivități, modelate în mod special de
disponibilitățile interne, dar și de cele externe, de sistemul de valori al acesteia.
El este mai degrabă un concept care se referă la o stare difuză, cu posibilităti
mari de variație. Asupra standardului de viață considerat normal sau dezirabil
de către o colectivitate acționează doi factori, în sensuri opuse:
a) pe de o parte, noile bunuri și servicii inventate, care, deși nu sunt
disponibile la nivel de masă, generează aspirații (dorința de a intra în
posesia lor);
b) pe de altă parte, raritatea resurselor care acționează în sens invers, în
direcția modelării acestor aspirații, apropiindu -le de posibilitățile existente
(constrângerile bugetare).

2. Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate:
toți membrii colectivității trebuie să dispună d e un volum minim de bunuri și
servicii considerat a fi decent, normal, minimal.
Societățile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei
bunăstări colective. Cu alte cuvinte, bunăstarea colectivă a devenit o valoare
centrală, dezirabilă, car e orientează întreaga activitate a colectivităților
actuale.
În secolul al XX -lea s -au confruntat două modele radical distincte,
privind producerea bunăstării colective:
a) statutul capitalist al bunăstării, dezvoltat în Occident pe baza unei
economii de piaț ă (ca o reacție sau ca o dezvoltare inevitabilă a societății
capitaliste din secolul al XIX -lea);
b) statutul socialist al bunăstării, apărut ca o replică a economiei de tip
socialist la provocările “societății abundenței”.
În secolul trecut, bunăstarea occid entală s -a construit aproape exclusiv
pe mecanismele economiei de piață. Nu întâmplător este faptul că economia
apare definită ca o modalitate unică de alocare a resurselor rare ale unei
colectivități, urmărind atât sfera producției, cât și a distribuției. Ambele modele
ale statutului bunăstării constituie o reacție la limitele economiei de piață,
scopul fiind o bunăstare colectivă.

 Microecon omie 

238 Prin urmare, politica socială are ca produs modern statul bunăstării
sociale, aceste două concepte urmărind activități specifi ce referitoare la
condițiile de viață ale populației atât pe termen scurt, cât și cu deschideri de
perspectivă.
Se pot desprinde trei teorii importante pe care se bazează abordările
teoretice ale economiei de piață ca producător optim al bunăstării colecti ve:
teoria naturii umane, teoria comportamentului decizional și teoria privind rolul
negativ al statului. Aceste teorii au o mare importanță în constituirea edificiului
politicilor sociale.
1. Teoria naturii umane se rezumă la următorul aspect: omul este o fi ință
caracterizată prin trăsăturile sale fundamentale economice, interesată de
realizarea scopului individual. El răspunde la motivația câștigului sau a
pierderii pe tot parcursul vieții și activității sale creatoare.
2. Teoria comportamentului decizional se bazează pe:
– alegerea individuală, care presupune: identificarea corectă a nevoilor
individului și familiei sale, precum și co nstruirea unei scale a nevoilor;
dimensionarea ofertei care conduce la aprecierea corectă a cantității și
calității produselor î n conformitate cu nevoile de consum; alegerea optimă,
adică corelarea nevoii cu constrângerea bugetară -individuală sau aprecierea
costului de oportunitate în procesul consumului,
– responsabilitatea individului față de propria sa bunăstare și față de
dimen siunile condiției sale de viață; se concentrează aici, într -o viziune
unitară, nuanța economică și cea de ordin filosofic privind motivatia
interesului.
3. Teoria rolului negativ al statului asupra comportamentului de consum
individual. Această concepție evid ențiază faptul că intervenția statului
distruge personalitatea individuală și capacitatea proprie de decizie; el
creează o dependență a individului de colectivitate și demotivează inițiativa
și efortul individual. Se creează ceea ce se numește o cultură a dependenței
și, prin generalizare, o cultură a inhibiției sau a tăcerii .
Producerea bunăstării concentrează, în egală măsură, politici,
instrumente, pârghii, mecanisme și orizonturi de timp. Dar mai mult decât atât,
producerea bunăstării se fundamentează pe o ideologie care pornește de la
sistemele economice diferite și opuse.
În producerea bunăstării, economia de piață acționează prin
următoarele mecanisme:
a) alocarea optimă a resurselor și orientarea producției către cerere;
b) stabilirea unui câștig individu al suficient de ridicat ca motivație pentru
performanță, productivitate și creșterea calității muncii;

 Microecon omie 

239 c) distribuirea veniturilor și redistribuirea lor ulterioară;
d) orientarea și mobilizarea forței de muncă în căutarea unui loc de muncă cât
mai performant.
În prezent, în societățile industriale avansate, guvernele sunt angajate
într-o competiție pe cât de strânsă, pe atât de intensă. Această competiție are
loc pentru atingerea stadiului de bunăstare și privește următoarele direcții:
1. satisfacerea cererii publi ce, aflată în creștere și diversificare, care vizează o
bunăstare înalt calitativă;
2. satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelurilor de fiscalitate;
3. menținerea ritmului înalt de creștere economică;
4. creșterea șanselor electorale prin formularea un or obiective de politică
socială promițătoare.
Esența bunăstării este asigurată prin caracterul de “prevedere” al
serviciilor publice, iar suprafața de întindere a bunăstării depinde direct de
finanțarea serviciilor publice.
Se poate vorbi de două mecanism e distincte de producere a bunăstării:
unul primar, prin intermediul economiei de piață și altul secundar, prin
mecanismele politicii sociale.
Figura 9 .4 ilustrează modul în care veniturile constituie la nivel de
individ, grup, societate, se direcți onează către satisfacerea nevoilor, constituind
prima treaptă de realizare a bunăstării.

Fig. 9.4. Primul nivel de creare a bunăstării prin canalul v eniturilor primare
și secundare

 Microecon omie 

240 La nivel național, caracterizarea politicii sociale a bunăstării utilizea ză
următorii indicatori:
– produsul intern brut, prin care se evaluează activitatea economică a unei
țări, aproximând nivelul ei de dezvoltare economică și resursele economice
de care dispune la un moment dat. De aceea, cei mai mulți indicatori, în
special c ei referitori la cheltuielile sociale, se raportează la PIB;
– bugetul național, prin care se exprimă resursele din care statul alocă sume
în mod direct pentru destinații reprezentând cheltuieli sociale. Pentru a
asigura comparabilitatea internațională, ades ea la bugetul național se
adaugă o sursă complementară: bugetul(bugetele) de asigurări sociale de
stat;
– cheltuielile publice, care exprimă volumul total al cheltuielilor efectuate de
stat pe diferite destinații. Raportarea la PIB reprezintă amploarea poziț iei
statului la nivelul societății, gradul de dezvoltare al funcțiilor statului,
puterea sa economică și socială în raport cu sectorul privat;
– cheltuielile publice sociale care sunt destinate diferitelor cheltuileli
sociale: educație, sănătate, pensii, alo cații pentru copii, ajutor de șomaj,
asistență socială.
Raportarea acestui tip de cheltuieli la PIB explică nivelul și gradul de
transfer, prin diferite forme ale resurselor statului către populație.
Redistribuirea bunăstării se realizează prin acțiunile sociale
corective care iau, în principal, două forme:
– politica socială propriu -zisă sau mecanismele statale (la nivel național sau
local) cu caracter social;
– activități voluntare(non -guvernamentale) care pot fi și ele organizate la
nivel național (uneori c hiar internațional) sau local.
Ambele tipuri de activități au un element comun: nu sunt activități de
tip economic (orientate spre profit), ci organizate în jurul unor obiective
sociale, utilizând pentru atingerea lor nu resurse primare, ci secun dare,
provenite din redistribuirea resurselor primare.
Cele două sisteme, deși distincte ca structură și modalitate de
reglementare, prezintă multe interferențe. Unele obiective ale politicii sociale
guvernamentale pot fi atinse și cu sprijinul organizațiilor non -guvernamentale
(ONG), prin colaborare sau preluarea respectivelor atribuții și sprijinirea lor
materială. La nivel local, autoritățile pot organiza activitatea colectivității
pentru soluționarea problemelor, realizând un mixt statal/voluntar.
Funcția bunăst ării sociale este o expresie a factorilor ce determină
bunăstarea socială (BS) și poate include cantitatea totală de bunuri și servicii
produsă (Q) și o masură a modului în care aceste bunuri și servicii sunt

 Microecon omie 

241 distribuite (D). O astfel de funcție ar putea i nclude și factori precum sănătatea,
comunicații (H), cantitatea de timp liber (L), gradul de poluare a mediului (P),
stabilitatea politică (S) și chiar cantitatea de precipitații (R). Astfel, dacă Z
denotă alți factori relevanți, se poate scrie:

BS=f(Q, D , H, L, P, S, R, Z)

În paralel, se poate presupune că bunăstarea societății ca ansamblu
depinde de bunăstarea sau utilitățile indivizilor ce alcătuiesc societatea – în
care caz se poate scrie:

BS=f(U1, U2… Un),

unde U1, U2… Un sunt utilitațile a N indiv izi ce compun societatea.
Totuși, scrierea funcției bunăstării sociale în oricare dintre aceste forme
nu permite să se determine dacă o oarecare schimbare din economie care aduce
avantaje unor oameni și dezavantaje altora va spori sa u va diminua bunăstarea
socială
În al doilea rând, se vor admite anumite criterii de echitate în judecarea
bunăs tarii. În al treilea rând, se va examina conflictul care poate apărea între
optim și echitate și, în cele din urmă, se va urmări utilizarea testelor de
compensare și analiza cost -beneficiu pentru a reduce acest conflict.

9.5. Bunurile publice și externalitățile

Bunurile publice
Satisfacerea nevoilor presupune utilizarea bunurilor ; în sens larg , ele
reprezintă tot ceea ce – material sau nu – poate răspunde unei nevoi.
Un bun reprezintă orice element al realității materiale sau spirituale apt
să satisfacă o nevoie.
Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii . Pentru analiza
economică prezintă importanță diferitele modalități de clasificare a bunurilor .
După natu ra proprietății asupra bunurilor , pot fi:
 bunuri publice – de care poate beneficia, în principiu, oricine
dorește, în mod gratuit sau plătind un preț convenit și
 bunuri private – la care accesul este limitat și condiționat.
Astfel, în cazul anumitor bunuri de natura resurselor economice :
oceanul, pășunile comune etc., acestea nu se pot afla și nu se află în

 Microecon omie 

242 proprietatea unui singur agent economic, ceea ce conduce la utilizarea în
comun a serviciilor corespunzătoare acestora.
Faptul că utilizarea bunuril or publice de către un agent economic nu
implică indisponibilitatea acestora pentru consumul altor agenți economici
reprezintă trăsătura esențială a bunuril or publice33.
Bunurile publice se deosebesc de bunurile private prin indivizibilitatea
ofertei și indiviz ibilitatea utilizării acestora .
Indivizibilitatea ofertei de bunuri generează non-rivalitatea – un
consumator de bun public nu intră în relații de rivalitate și competiție cu ceilalți
consumatori, cantitatea disponibilă din respectivul bun public nefiind m icșorată
prin ceea ce consumă și plătește un consumator -, în timp ce indivizibilitatea
cererii generează non-excluziunea – nici o persoană nu poate fi exclusă din
sfera consumatorilor potențiali ai unui bun public.
Este cunoscut faptul că o economie perfe ct concurențială nu poate
asigura o alocare eficientă a resurselor în ceea ce privește producția de
bunuri publice care produc efecte externe pozitive sau negative . Ele aparțin,
în general, colectivităților publice care produc bunurile publice și care
corectează distorsiunile pe care le generează externalitățile .
Bunul public pur este acela care furnizează beneficii non -exclusive și
non-rivale , iar efectul de aglomerare este absent.
Un bun public este non -exclusiv , deoarece poate fi utilizat (consumat)
în mod simultan de mai multe persoane. Dacă un bun public este asigurat
pentru un consumator, atunci el devine disponibil pentru orice alt consumator.
Excluderea de la utilizarea unui bun public este imposibilă, chiar dacă aportul
utilizatorilor la producerea bunului respectiv este nul.
Non-rivalitatea reprezintă o altă caracteristică a bunurilor publice , care
se referă la faptul că, în condițiile în care pentru orice consumator adițional
costul social marginal este egal cu zero, oferta totală a unui bun publi c nu se
diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului membrilor
colectivității.
Cele două caracteristici sunt simultan îndeplinite doar în cazul
bunurilor publice pure (cum ar fi, de exemplu, apărarea națională, iluminatul
public stradal etc.), deoarece, în realitate, bunurile sunt cvasi -publice ,
îndeplinind doar una dintre cele două caracteristici (de exemplu, o instituție de
învățământ sau un post de televiziune).

33***(Academia de Studii Economice, Catedra de Economie politică) – Economia politică, Editura
Economică, București,1995, p. 298;

 Microecon omie 

243 Pentru alocarea resurselor productive după criteriul de eficiență, trebuie
să se determine cantitatea optimă de bunuri publice care se dorește a fi
produsă .
Astfel, se poate considera situația în care o societate este formată doar
din doi indivizi A și B, pentru care curbele cererii sunt notate cu D A și,
respectiv, D B.
Determinarea cantității optime de bunuri publice se poate analiza
pornind, mai întâi, de la situația următoare:
1. Se consideră că un bun privat este vândut pe piață în regim de
concurență perfectă. Consumatorii cumpără cantități diferite din acest bun pe
care le plătesc la același preț unitar. Din acest motiv, dreapta cererii totale se
obține prin însumarea pe orizontală a dreptelor cererilor individuale.

Fig. 9.5 Piața bunurilor private

Din Fig. 9. 5, se observă că dreapta cererii totale D intersectează
dreapta ofertei în punctul de echilibru E , căruia îi corespunde cantitatea de
echilibru redată de segmentul OQ.
Pentru acest volum optim al producției , beneficiul marginal pe care
fiecare consumator îl obține prin consumarea unei unități marginale este egal
cu costul mar ginal . Beneficiul marginal poate fi măsurat cu ajutorul prețului pe
care fiecare consumator este dispus să -l plătească pentru a obține o unitate
suplimentară. El este reprezentat de segmentul AC pentru individul A și BD
pentru individul B.

 Microecon omie 

244 Atunci când costul marginal este egal cu QE, deoarece: AC = BD =
QE, beneficiul marginal obținut de către fiecare individ consumator este egal
cu costul marginal .

2. În cazul unui bun public , dreapta cererii totale este obținută prin
însumarea pe verticală a dreptelor ce rerilor individuale . Se poate observa că
producția optimă a bunului public este dată de segmentul OR, iar prețul este
OT (Fig. 9. 6.).

Fig. 9. 6. Piața bunurilor publice

Din Fig. 9.6., se observă că producția optimă , din punct de vedere al
societății, es te cea care corespunde egalității dintre beneficiul marginal social
și costul marginal social , iar beneficiul marginal social este suma beneficiilor
marginale a tuturor consumatorilor care împart utilizarea cantității disponibile
din bunul public . El este obținut prin însumarea pe verticală a segmentelor de
cerere individuală .
Atunci când producția este egală cu segmentul OR, beneficiul marginal
suplimentar va fi egal cu:
ON + OM = OT.
În concluzie, pentru un bun privat , beneficiul marginal al fiecărui
cons umator este egal cu costul marginal , iar pentru un bun public , el este
egal cu suma tuturor beneficiilor marginale individuale , care sunt de
asemenea egale cu acest cost marginal .

 Microecon omie 

245 Externalitățile
Externalitățile reprezintă o formă de eșec al piețe lor car e constă în
nereflectarea la nivelul prețului pieței a unor costuri sau beneficii asociate
producției sau consumului.
Ele reprezintă câștiguri sau pierderi, avantaje sau dezavantaje rezultate
din activitatea agenților economici producători sau consumatori , dar care sunt
resimțite de alți agenți economici și pentru care nu este prevăzută nicio
compensație.
De exemplu, în cazul poluării exercitate de către o uzină chimică ,
cheltuielile cu atenuarea efectelor poluării sunt exterioare uzinei, ele fiind
impuse a cesteia, dar fără a fi incluse în costul marginal privat al firmei.
În Fig. 9.7., se observă că dreapta de cost marginal social (CMS) se
situează deasupra celei de cost marginal privat (CMP), deoarece producătorul
privat nu ține cont în calculul economic d e costul marginal extern (CME) .

Fig. 9.7 . Externalitățile

Într-o situație perfect concurențială , curba cererii la firmă este o
dreaptă paralelă cu axa cantităților, prețul pieței fiind egal cu segmentul OP
(Fig. 9.7).
La acest preț , volumul de producție este dat de segmentul OQ 1, care
reprezintă o producție optimă de tip Pareto pentru că acest segment
intersectează dreapta cererii în punctul A.

 Microecon omie 

246 În punctul B este produsă cantitatea OQ 2. Ea reprezintă un exces de
producție în raport cu situația de optim , prețul OP plătit de cumpărătorul de
produse chimice fiind inferior costului suportat de societate, egal cu CB.

Pentru a limita efectele externalităților , guvernele pot impune norme
de corectare . Pe lângă aceste norme, există și posibilitatea recurgerii la
taxarea sau subvenționarea lor , pentru a apropia nivelul costurilor private de
cele sociale.
În cazul externalităților negative , pentru care efectele sunt generate de
activități ale căror costuri private sunt mai reduse decât costurile sociale,
efectele n egative exprimate prin costuri sunt suportate de un grup, de o
colectivitate sau de întreaga societate. De exemplu , un bun rezultat dintr -o
activitate poluantă sau generatoare de alte efecte negative este mai scump prin
costurile pe care societatea trebuie să le suporte.
În cazul externalităților pozitive , efectele fiind generate de activitățile
de producție sau de consum care aduc avantaje unei terțe părți, beneficiul
social este mai mare , cuprinzând, pe lângă beneficiul privat, și beneficiul
extern. Efect ele pozitive se concretizează, cel mai adesea, în niveluri de
producție sub pragul alocării eficiente a resurselor.

Existența externalităților implică în mod sistematic o intervenție a
autorităților publice . În anumite situații, în cadrul unei economii po t fi
realizate importante alocări optime de resurse în prezența unor externalități
pozitive sau negative , deoarece pot fi bine definite drepturile de proprietate .
Conform teoremei lui Coase , o economie concurențială poate să -și
aloce resursele într -un mod eficient, externalitățile neprovocând o creștere a
alocării defectuoase a resurselor, cu condiția să nu existe costuri de tranzacție,
respectiv drepturile de proprietate să fie bine precizate .
Teorema, formulată de Ronald Coase , arată că, în această situaț ie,
producătorul și consumatorul de externalități ar avea un stimulent pe piață
pentru a negocia un beneficiu comercial mutual, adică pentru a internaliza
externalitatea .
Teorema lui Coase demonstrează că un optim Pareto este posibil în
prezența externalit ăților și în absența intervenției statale . Dacă este posibilă o
înțelegere sau negociere între producătorul de externalități și cel care resimte
efectul acest ora, atunci este necesar ca drepturile de proprietate să fie bine
definite . Rezultatul unui astfel de proces de negociere ar fi același, indiferent
dacă cel care deține dreptul de proprietate asupra resurselor este producătorul
sau consumatorul.

 Microecon omie 

247 Coase arată că responsabilitățile legale ar trebui să fie reglementate
prin piață , acolo unde acest lucru es te posibil, deoarece taxele pe factorii
poluanți nu ajută părțile vătămate, în măsura în care acestea nu primesc
veniturile colectate prin taxele de poluare.

 Microecon omie 

248

 Microecon omie 

249
Capitolul 10. FORMAREA ȘI REPARTI ȚIA
VENITURILOR

Autori:
Cismaș Laura
Sîrghi Nicoleta
Imbrescu I on
Părean Mihai

10.1. Salariul
10.1.1. Natura și principalele forme ale salariului
10.1.2. M ărimea și dinamica salariului
10.1.3. Formele de salarizare

10.2. Profitul
10.2.1. Con ținutu l, func țiile și formele profitului
10.2.2. M ărimea profitului. Masa și rata profitului
10.2.3. Factorii de care depinde profitul. Justificarea
profitului și repartizarea lui

10.3. Dobânda
10.3.1. Conceptul de dobând ă. Masa și rata dobânzii
10.3.2. Factor ii de influen ță asupra ratei dobânzii

10.4. Renta
10.4.1. Natura și formele rentei
10.4.2 . Pre țul p ământului

 Microecon omie 

250

 Microecon omie 

251 10.1 Salariul

10.1.1. Natura și principalele forme de salarizare
În teoria și practica economică, salariul ocupă un loc important. În sens
economic, distribuția reprezintă procesul prin care rezultatele unei activități se
repartizează după anumite reguli între agenți economici. David Ricardo a
formulat o serie de teze importante pentru o teorie a distribuției. El spunea: "
Produsul pământului tot ceea ce se obține de pe suprafața sa prin aplicarea
unită a muncii, mașinilor și capitalului, se împarte între trei clase ale societății
și anume : proprietarul de pământ, posesorul fondului sau al capitalului necesar
pentru cultivarea sa și muncitorii prin a căror muncă este cultivat ….. pe diferite
trepte de dezvoltare a societății proporția ce revine fiecărei din aceste clase din
produsul total al pământului sub numele de rentă, profit și salariu diferă în mod
esențial … . A determina legile care reglementează această distribuție constitue
principala problemă a economiei politice’’34.
Pornind de la teoria factorilor de producție și a valorii J.B.Say a
elaborat o teorie a repartiției conform căreia celor trei factori – muncă,
capitalul, pământul le corespunde trei feluri de venituri: salariul, profitul și
renta. Potrivit teoriei lui Say, munca crează aceea parte a valorii care este
reprezentată de salariu. Profitul apare sub forma venitului întreprinzătorului și
a dobân zii. Venitul întreprinzătorului este o recompensă pentru activitatea
acestuia, pentru inițiativă, competență, talent, vise, etc. Iar dobânda este creată
nemijlocit de către capital. Renta este rezultatul serviciilor pământului și este o
recompensă pentru p roprietarul de pământ.
În cadrul preocupărilor pentru analiza macroeconomică au fost
formulate teoriile repartiției funcționale a venitului național potrivit cărora
venitul este considerat o plată, o compensare a factorilor proprietate (capitalul
și pămân tul) și muncă, pentru serviciile furnizate de ei. Și întrucât există
diferite tipuri de serviciile, în conformitate cu funcțiile pe care le îndeplinesc
factorii de producție, repartiția venitului național este o "repartiție funcțională"
care îmbracă forma "compensării salariaților" , "venitul din chirii sau
proprietate funciară al indivizilor", "profiturile corporațiilor" , "dobânzi nete",
"venitul proprietarilor". Din lipsa de omogenitate a serviciilor aduse de factorii
de producție rezultă inegalitatea v eniturilor cuvenite fiecăruia.
Activității economice realizate în sistemul capitalist îi corespunde
regimul salarial pentru că acest sistem realizează pe scară largă o separa ție

34 Ricardo D. – Opere alese, vol. I , .Editura Academiei, București 1959, p.79;

 Microecon omie 

252 juridică și economică între muncă și capital. Salariul este forma de venit ce a
mai des întălnită întrucât îi revine, de departe, cea mai mare pondere în totalul
veniturilor primare și constituie venitul exclusiv sau cea mai mare parte a
veniturilor pentru mai mult de 80 % din popula ție activă a țărilor dezvoltate;
ponderea popul ației salariate este ridicată și în celelalte țări. De aceea,
mărimea, dinamica și schimabările care ar putea interveni cu privire la salariu
generează probleme sociale de amploare și dobândesc foarte repede sau chiar
de la început semnifica ții politice ma jore.

În teoria și practica economică, salariul ocupă un loc important pentru
că reprezintă "compensarea salariaților", adică asigură renumerarea mâinii de
lucru. Termenul de "salariu " este de origine latină. "Salarium" era suma de
bani ce se plătea fie cărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Termenul s -a
păstrat în timp ce a căpătat sensul de venit al unei persoane care muncește
pentru altă persoană de care este dependentă, fie juridic, fie economic.
Esența și dinamica salariului este strâns legată d e economia de schimb.
Formarea sa are loc în cadrul unor relații complexe atât în producția cât și în
repartiție. Existența salariului este determinată de necesitatea existenței forței
de muncă salariate., adică a mâinii de lucru ca obiect al vânzării și a
cumpărării. Este forma cea mai des întâ lnită de venit în societatea
contemporană. În această optică salariul reprezintă prețul muncii. De altfel, K.
Marx circumscrie salariul în sfera relațiilor de schimb și îl definește drept
forma transferată, respectiv prețul forței de muncă. Pentru P.A.Samuelson
"omul este mai mult decât o marfă". Nu este mai puțin adevărat că oamenii
închiriază serviciile lor pe baza unui preț -salariu, care dintre toate prețurile este
cel mai important. Având această natură, salariul se formează, urmând în linii
generale, aceleași reguli ca prețul oricărei alte mărfi.
Substanța salariului constitue obiectul unui număr mare de concepții.
Pentru A.Smith, salariul este o răsplată naturală a muncii. Nu face nici -o
deosebire calitativă înt re răsplata muncii micului producător și salariul
muncitorului. Există numai deosebire cantitativă: producătorul independent
obține drept răsplată a muncii sale întregul produs creat de el, pe când
muncitorul salariat, obține numai o parte din produsul mun cii sale.
Adam Smith definește salariul drept venit scos din muncă. Izvorul
acestuia îl constitue valoarea adăugată de muncitor materiilor prime prin
muncă depusă de el. "Valoarea pe care lucrătorii o adaugă materialelor se
descompune în acest caz, în două părți, din care una plătește salariul

 Microecon omie 

253 muncitorilor"35. Mărimea salariului este dată de minimul mijloacelor de
subzistență necesare muncitorului și familiei sale.
În felul acesta, salariul este determinat de legi proprii. Pentru că într -o
economie de piaț ă forța de muncă nu este decât o marfă, ca oricare alta care se
vinde și se cumpără pe piață, se pare că prețul acestuia trebuie să fie determinat
de aceleași legi care guvernează prețul oricărei alte mărfi, respectiv legea
cererii și ofertei "care este ex primată într -o formulare pitorească dată de
Cobden astfel "Salariile urcă ori de câte ori doi patroni aleargă după un
lucrător; scad ori de câte ori lucrătoriii aleargă după un patron’’. Aici este
vorba de o simplă constatare de fapte și nu de o explicație care trebuie să pună
în evidență: de ce salariile sunt mai ridicate într -o țară în raport cu alta; de ce
salariile sunt diferite de la o etapă la alta?; de ce salariile sunt diferite de la o
ocupație la alta?
În concepția lui D.Ricardo, salariul era cons iderat a fi prețul de piață al
muncii ce se plătește în mod real și care, în condițiile în care raportul dintre
cerere și ofertă se modifică înregistrează devieri de la "prețul natural" al
muncii. La rândul său, prețul natural al muncii este acel preț care este necesar
pentru a da posibilitate muncitorilor atât să se întrețină cât și să -și perpetueze
rasa fără nici o creștere sau scădere.

Definiția cea mai g enerală a salariului este aceea de preț al forței de
muncă . El se apreciază ca un instrument de măs ură și de calcul pentru venitul
ce îl încasează cel care execută nemijlocit munca împreună cu ceilalți factori de
producție.
Salariul reprezintă suma de bani plătită pentru a obține serviciul
factorului muncă . Salariul este un cost pentru utilizator ul forței de muncă.
Salariul este un venit pentru posesorul forței de muncă, o remunerație a
factorului muncă.
Esența salariului decurge din relațiile prilejuite de angajarea, utilizarea
și plata muncii ca factor de producție. În țările dezvoltate salariul reprezintă cea
mai mare parte a veniturilor naționale, chiar dacă ponderea lui este diferită de
la o țară la altă de la o perioadă la alta.

35Smith A. – Avuția națiunilor , vol.I, Editura Academiei, București, 1962, p. 79;

 Microecon omie 

254 10.1.2. Mărimea și dinamica salariului
Mărimea salariului este o problemă ce preocupă teoria și practica, pe
salariați și întreprinzători, întreaga societate. Salariul, în calitate de remunerare
a muncii, se determină pe piața muncii. Aceasta este eterogenă. Există categorii
variate de muncă care formează obiectul cererii și ofertei. Cum are loc
determinarea salari ului pentru o categorie dată de lucrători?
În mod obiectiv mărimea salariului are două limite între care teoretic,
poate oscila între o limită minimă reprezentată de cheltuielile care asigură
satisfacerea condițiilor absolut necesare pentru reproducția fo rței de muncă și o
limită maximă, ipotetic reprezentată de întregul venit creat. Între aceste limite,
nivelul concret al salariului este dependent de mai mulți factori între care
prețurile, cererea și oferta de mână de lucru, raportul între diferite intere se, etc.
Pentru o categorie specifică de lucrători de aceeași calificare, abilitate și efort
în muncă, concurența are ca efect egalizarea salariilor orare. Nici un
întreprinzător nu remunerează mai mult un lucrător decât altul la muncă
identică, nici un l ucrător nu este în măsură să reclame un preț superior pentru
serviciile sale.
Oferta de forță de muncă are patru dimensiuni: mărimea populației,
proporția populației utilizate lucrativ, numărul mediu de ore lucrate pe
săptămână și efortul lucrătorilor. Pe măsură ce salariile reale cresc, oferta de
forță de muncă suferă două efecte opuse:
a).efectul de substituție , care determină pe fiecare lucrător să lucreze mai
mult timp pentru că fiecare oră de muncă este mai bine plătită;
b) efectul de venit exercită o influență în sens contrar, pentru că sporirea
salariilor permite în viitor lucrătorilor nu numai să -și procure mai multe
mărfuri și servicii, dar să se folosească într -un anumit mod de timpul liber. În
același timp există pentru o parte d in lucrători un anumit salariu critic sub care
remunerațiile au șansa de a face să -și schimbe sensul, curba ofertei.
Efectul de substituție imprimă salariului o tendință de stagnare sau
limitare. De aici concluzia că mărimea concretă a salariului trebuie astfel
determinată încât să nu genereze suficiență, ci cointeresare. Oferta de muncă a
oamenilor foarte dotați este cu totul inelastică și salariile acestora includ o parte
importantă de "rentă". Dacă renunțăm la ipoteza uniformității lucrătorilor și
munci torilor, atunci piața forței de muncă este caracterizată întotdeauna prin
diferențe substanțiale de salarii. Cauza cea mai importantă a inegalităților de
salarii constă probabil în diferența de calitate ce caracterizează diverse
categorii de lucrători. Înt r-o economie de piață, în care unitățile economice au
deplină autonomie nivelul de salarizare al personalului se stabilește de către
conducere care este obligată să respecte limita minimă de salarizare prevăzută

 Microecon omie 

255 de legislația în vigoare. În aceste condiții , mărimea salariului este supusă
permanent unor procese contradictorii de diferențiere și de apropiere -egalizare.
Diferențierile au la bază în primul rând calitățile extrem de diferite, ale
ofertantului de mână de lucru, la care se adaugă caracterisiticle și condițiile în
care se desfășoară munca, precum și productivitatea muncii.
Diferențele determinate de caracterul și însemnătatea muncii au rol de a
pune de acord munca depusă cu mărimea salariului. De aceea la o muncă egală
depusă în aceleași condiții este firesc să se obțină un salariu egal. Această
egalizare nu este contestată nici de salariați nici de întreprinzători. Diferențieri
care au drept sursă calitățile personale ale lucrătorilor nu se pot egaliza.
Eventuala tendință de egalizare a salariilor în această bandă de diferență
întâlnește opoziția ofertanților și utilizatorilor de forță de muncă. Existența
unor diferențe în mărimea salariului încasat de lucrători în funcție de
deosebirile reale între munci, dintre condițiile și productivitatea munci i,
precum și dintre calitățile forței de muncă, este, deci obiectivă; ea are și un
caracter stimulativ pentru participarea la muncă a angajaților cât și și pentru
cei care utilizează forță de muncă cu eficiența cea mai mare.
În majoritatea țărilor dezvo ltate, nu se poate vorbi de concurență
perfectă pe piața muncii. De partea ofertei, lucrătorii sunt organizați în
sindicate muncitorești care se ocupă de interesele lor, iar de partea cererii,
întreprinzătorii sunt și ei organizați în sindicate personale. Ca urmare a
monopolizării de ambele părți, atât a cererii cât și a ofertei, nivelul salariului nu
poate fi determinat cu ajutorul funcțiilor cererii și ofertei.
Salariul este o mărime dinamică . Considerată pe termen lung această
dinamică este ondulatorie cu tendință generală de creștere. Însă o creștere
rapidă a salariului poate slăbi poziția concurențială pe piețele străine, mărește
cheltuielile naționale și poate fi o cauză a inflației. Întrucât poate afecta starea
economiei și situația întreprinderilor, statul se poate hotâră a interveni pentru a
bloca creșterea salariilor.
Una din problemele cele mai importante este aceea referitoare la
criteriul adoptat pentru creșterea salariilor. În principiu, creșterea salariului se
leagă de sporirea costului forțe i de muncă, raportul ce se formează între nivelul
salariilor și nivelul prețurilor, creșterea productivității muncii, capacitatea
întreprinderilor de a suporta creșterea corespunzătoare a costurilor, precum și
modificarea raportului dintre cererea și ofert a de mână de lucru.
În special, pe termen lung, sporirea cheltuielilor legate de instruire și
calificare, transporturi, hrană, locuință, etc., ca și lărgirea sferei trebuințelor în
condițiile existenței unor mijloace corespunzătoare și accesibile de satisf ăcut
ale acestora, se traduce în creșterea salariilor, chiar dacă nu de aceeași

 Microecon omie 

256 dimensiune și cu oarecare întărziere. Rămânerea în urmă a salariului față de
celelalte variabile ale activității economice este de natură să declanșeze și să
amplifice acțiuni revendicative.
Creșterea productivității muncii este un factor care influențează asupra
rezultatelor activității. Angajații se consideră îndreptățiți să primească un spor
de salariu la orice creștere de productivitate a muncii. Concurența obligă
întreprinz ătorii să utilizeze părți sporite din venitul obținut pentru realizarea
progresului calitativ al factorilor de producție folosiți. De acea, împărțierea
rezultatelor creșterii productivității muncii este obiect de dispută.
Raportul dintre cererea și oferta de mână de lucru, este un factor
important ce acționează asupra mărimii salariului atât pe termen scurt cât și pe
termen lung. În analiza incidenței raportului cererea -oferta de mână de lucru
trebuie avut în vedere că cele două elemente sunt compuse din s egmente care
le fac puțin concurențiale, pentru că mâna de lucru din respectivele grupuri nu
este reciproc substituibilă. Această situație, împreună cu cele de mai sus, fac ca
analogia, între mâna de lucru și alt bun care se vinde și se cumpără pe piață să
nu fie absolutizată. Aici avem de a face cu o piață imperfectă, care are nu
numai o determinare economică, ci și demografică sau de altă natură.
În aproape toate țările, evoluția raportului dintre cererea și oferta de
muncă, în ultimul deceniu, se caracte rizează prin rămânerea în urmă a cererii,
prin creșterea ratei șomajului, iar salariul a manifestat o încetinire a creșterii
sau chiar regres manifestat indirect prin sporirea prețurilor. Față de această
situație, problema cea mai acută de a realiza o astf el de evoluție care să
determine o scădere a șomajului, deci o creștere a cererii de mână de lucru. În
literatura de specialitate se propune trecerea la un sistem al salariilor
dependente de beneficiu. În acest caz, la salariul de bază se adaugă o parte ca re
revine lucrătorilor din beneficiu. Această parte este variabilă. Întreprinderea cu
un astfel de sistem de salarizare, poate face angajări până când produsul
marginal mediu pe lucrător este superior salariului de bază. Pe măsură ce
produsul marginal se a propie de salariul de bază, scade și partea de beneficiu
care se adaugă la salariu, dar întreprinderea poate continua să facă angajări
până când produslu marginal este egal cu salariu de bază. Rezultă că, sporirea
numărului de lucrători se realizează pe se ama diminuării salariului până la
nivelul salariului de bază. Această formă de utilizare este încurajată spre
aplicare în o serie de țări dezvoltate.
Utilizarea criteriilor adoptate pentru creșterea salariilor are totuși
dezavantaje în raport cu situația din economie. În special, în condițiile de
"supraîncălzire" pe piața muncii criteriile de mai înainte, își pierd importanța.
Experiența arată că în asemenea condiții întreprinderile plătesc adesea salarii

 Microecon omie 

257 care diferă sensibil de cele stabilite oficial prin negocierile colective. Atunci se
vorbește de "salariile negre" care exprimă o "supraîncălzire" a pieții muncii.
Cererea globală de muncă atunci excedă oferta globală. De regulă atunci se
așteaptă ca statul să intervină și să "salveze" interesele publice î n fața
conflictelor sau acordurilor care se pot manifesta între partenerii sociali.
Salariile angajaților constitue o parte importantă din cheltuielile totale a
celor mai multe din firme și sunt, în general rare împrejurările în care se fac
reduceri direc te ale acestor cheltuieli; acestea se efectuează de obicei numai pe
seama unor îmbunătățiri tehnologice. Având în vedere această împrejurare,
firma își elaborează o politică de salarizare în cadrul politicii sale generale.
Conceptul clasic al politicii de salarizare a fost acela care să asigure
atragerea, păstrarea și stimularea salariaților competenți pentru a îndeplini
sarcinile încredințate. Cea mai răspândită politică de salarizare este cea de a
asigura în cadrul firmei niveluri de salarizare comparabil e cu cele din firmele
concurente sau cu cele din ramură sau cele care sunt în concurență pe piața
muncii în zona respectivă. O politică bazată pe acest principiu se poate formula
astfel : firma "X" plătește personalului său salarii care se situează la nive lul
mediu al celor plătite de celelalte firme din aceași ramură și zonă geografică. O
asemenea politică adoptă de regulă, acele firme care nu au un rol de vârf în
orientarea nivelurilor de salarizare.
O altă modalitate de a stabilii politica în domeniul s alarizării, se
bazează pe utilizarea unor formule prin care nivelul salariilor să fie determinat
în corelație cu modificările costului vieții și ale productivității muncii. Această
politică implică estimarea ritmului de creștere a productivității muncii
realizabil și adoptarea unei relații între salariul tarifar și indicii prețurilor
aferente costului vieții. O altă formulă de poltică salarială se bazează pe un
principiu ce are în vedere recompensarea corectă a lucrătorului corespunzător
muncii pe care o de pune. Aceasta nu este legată de anumite standarde specifice
și prezintă posibilități largi de interpretare.
Fiecare dintre cele trei polticii sau variantele lor prezintă avantaje sau
dezavantaje. De aceea s -a format convingerea că nu există în prezent o p olitică
de salarizare satisfăcătoare din toate punctele de vedere. Factorul de bază
pentru alegerea oricărei politicii priviind salariile, constă în primul rând în
posibilitatea firmei de a le plăti. Analiza posibilităților pe care le are firma în ce
prive ște fondul de salarii în cadrul negocierilor colective constitue un aspect
defavorabil. Nici o firmă nu va fi de acord să -și prezinte slăbiciunea financiară
pentru a demonstra o eventuală restrângere a posibilităților de a plăti salarii
mărite sau chiar la nivelul anterior în concordanță cu principiile de politică
economică pe care le -a formulat.

 Microecon omie 

258 Pe lângă politica asupra nivelului general al salarizării mai este
necesară formularea unor principii legate de elaborarea unei structurii de
salarizare care să p ermită diferențieri de salarii pe posturi suficient de tentante
pentru a -i stimula pe salariați să -și ridice nivelul pregătirii în vederea
promovării și pentru a menține o stare, favorabilă de spirit în cadrul
colectivelor, care să permită utilizarea efici entă a factorilor de producție.
O metodă sistematică și ordonată de stabilire a unei relații concludente
de diferențiere a posturilor este reprezentată de evaluarea posturilor. Evaluarea
posturilor are în vedere: capacitatea și efortul pe care -l solicită, răspunderile
care îi revin și condițiile de lucru. Pe această bază are loc apoi evaluarea
salariilor aferente diverselor posturi. În acest scop se folosesc mai multe
metode : stabilirea ordinei relative a posturilor; clasificarea sau metoda
calificaților; m etoda de comparare pe baza punctajului; compararea factorilor;
metode specializate de evaluarea posturilor. Prin utilizarea acestor metode se
determină valorile bănești pentru toate posturile și care se grupează într -un
anumit număr comparabil de categorii de salarizare. Categoriile (grupele) de
salarizare pot fi diferențiate pe baza unor procente fixe sau crescătoareale
intervalelor de salarizare.
Mărimea salariului diferă pe țări, ramuri de activitate, zone
economice și întreprinderi. Ea este supusă p ermanent unor procese obiective
contradictorii de diferențiere și de apropiere egalizare .
Din punctul de vedere al posesorului forței de muncă diferențele au la
bază mai întâi calitățile extrem de diferite ale muncii. Diferențele determinate
de caracterul și de însemnătatea muncii au rolul de a pune de acord munca
depusă cu mărimea salariului. De aceea , la o muncă egală depusă în aceleași
condiții este firesc să se obțină un salariul egal. Această egalizare nu este
contestată nici de salariați, nici de ben eficiarii forței de muncă. Diferențele
izvorâte din calitățile diferite, de la un individ la altul, ale forței de muncă nu se
pot însă egaliza.
Tendința de apropiere -egalizare între salarii este determinată de
educația permanentă a forței de muncă, de apro pierea condițiilor de muncă,
de evoluția salariilor. Desigur, o astfel de tendință este greu de acceptat mai
întâi de către angajați, pentru că implică o redistribuire a veniturilor între ei,
precum și de către angajatori, deoarece generează o automulțumi re a celor
care execută munca.

 Microecon omie 

259 10.1.3. Formele de salarizare
În contextul realită ților moderne, salariul a devenit o no țiune complexă.
Aceasta este în bună măsură confirmată de analiza salariului din diferite puncte
de vedere.
Dacă avem în vedere origi nea acestui venit, distingem salariul direct
sau de randament, ce reprezintă venitul primar provenit din participarea celui
ce-l primește la activitatea economică (produc ție). Acesta relevă contribu ția
productivă a salariatului. De cele mai multe ori este individual dar poate fi și
colectiv, adică plătit unui grup de lucrători dintr -un atelier sau o întreprindere.

Salariul direct poate fi:
a) salariul pe unitate de timp (oră, zi, săptămână, lună). Este u șor de aplicat,
ține seama de efortul lucrătorului dar nu are capacitatea de a stimula
randamentul și nici de a fundamenta precis raportul dintre muncă depusă și
salariul primit;
b) salariul în acord sau cu bucata , care măsoare remunera ția pornind de la
productivitatea muncii salariatului exprimată în un ități fizice. Apreciat de
manageri, acesta este criticat de salaria ți și sindicate pentru că generează mari
diferențe între salaria ți, surmenează muncitorii suprasolicitându -i, incită pe
manageri să diminueze remunera ția pe bucată atunci când, prin munca d epusă,
lucrătorul depă șește ceea ce, anterior, reprezenta un salariu normal;
c) salariul mixt sau cu prime progresive prin care se încearcă să se concilieze
avantajele pe unitatea de timp și a celui în acord.
Salariul social sau salariul indirect este independent de activitatea
lucrătorului, dar care exprimă considera ția care i se acordă ca om, pentru
situația sa familială. Acesta cuprinde aloca ții pentru copii și pentru familiile cu
mulți copii, alocații unice atribuite în anumite situa ții, asigurarea pentru
sănătate, concedii plătite, pensii. În prezent, salariul social este în expansiune.
Dacă deplasăm analiza s pre activitatea economică și-i avem în vedere
pe cei ce o realizează, vom constata că:
• pentru cine plăte ște există salariul -cost. Așa cum remarcăm mai înainte,
costul muncii are multiple componente – salariul de randament, cheltuielile cu
pregătirea per sonalului, gratuită ți și prețuri reduse acordate individual sau
colectiv de către firmă pentru salaria ții săi;
• pentru cine prime ște există salariu -venit -salariul direct și social, ceea ce se
reține pentru fondul de pensii și ajutorul de șomaj, impozitele directe pe venit
plătite de salaria ți.

 Microecon omie 

260 De regulă, salariul cost și salariul venit sunt diferite. De asemenea, se face
distincție între salariul n ominal și salariul real.

Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care o primește salariatul
pentru munca prestată. Salariul nominal (SN) este suma încasată de salariat .

Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri și servicii ca re pot fi
achiziționate cu salariul nominal. Salariul real exprimă puterea de cumpărare
a salariului nominal. El este direct proporțional cu nivelul salariului nominal și
invers proporțional cu nivelul prețurilor :

SR = (SN/IP) * 100

Salariul nominal est e diferit de salariul -venit, iar salariul real este diferit
de salariul -venit, cât și de cel nominal. Relevarea acestor diferen țieri are rolul
de a ne atrage aten ția că deși salariul apare ca un pre ț pe piața muncii, se
îndepărtează de condi ția sa de pre ț și dobănde ște un con ținut mult mai
complex ca venit. Numeroase alte elemente demonstrează că salariul -venit nu
corespunde salariului pre ț și are o bază mult mai largă de formare, dintre care
unele componente nu au nici o legătură cu pia ța muncii, și altele au o legătură
indirectă (de gradul doi sau trei).
Mecanismele de stabilire a salariilor î și pierd din caracterul
concurențial specific pie ței, sunt evident afectate de considera ții
administrative, de interven ția statului, de aspecte sociale și umane, de creșterea
rolului sindicatelor patronale și ale salaria ților etc. Toate acestea conturează
ideea că, în prezent, este în curs de elaborare o nouă teorie a salariului, în
special a salariului -venit. În acest sens, mai întăi sunt puse în eviden ță
insuficien țele analizelor tradi ționale:
a) menținerea unei rate înalte a șomajului nu mai poate fi explicată cu
instrumentele ștințifice de până acum;
b) salariul nu rezultă din procentul clasic sau neoclasic al formării
prețurilor;
c) contractul de muncă, interpre tat ca până acum, este considerat
˝incomplet˝ pentru că nu se încheie în condi ții de transparen ță, cu accesul
tuturor agen ților la informa țiile disponibile pe pia ță;
d) formarea salariilor este strâns legată de aplicarea unor legi
instituționale (conven ții colective, salariul minim și altele, iar pentru că acestea

 Microecon omie 

261 prevăd fie protejarea salariilor, fie protec ția locurilor de muncă în condi țiile
unor raporturi care se bazează pe subordonarea salaria ților, se apreciază că
asemenea reguli nu sunt tranzac ționat e pe deplin liber;
e) aportul presta ției în muncă adus în schimbul salariului este
considerat incorect, și acesta accentuează importan ța rigidită ților salariului,
condițiilor de angajare și desfacere a contractului de muncă.
În economiile moderne, rolul salariatului -venit devine și mai complex
sub inciden ța numeroaselor schimbări care -l afectează într -o manieră foarte
diferită. Astfel, este considerat: preț al muncii, cu toate insuficien țele care îi
sunt atribuite sub acest aspect; sursă de venit dire ct și indirect pentru
majoritatea covăr șitoare a popula ției; instrument incitativ individual și/sau
colectiv; instrument de pozi ționare a indivizilor în ierarhia socială.
Salariile acordate trebuie să se regăsească în efectele obținute.
Realizarea unor pe rformanțe satisfăcătoare depinde în mare măsură de forma
de salarizare aplicată. În esență se cunosc trei forme de salarizare: după timpul
lucrat sau în regie; salarizare în acord; salarizare mixtă. Fiecare formă de
salarizare se practică într -o diversita te de variante, fiecare firmă își alege pe
aceea care să asigure legătură mai bună între participarea la muncă și salariu.

1. Salarizarea după timpul lucrat este forma de salarizare răspândită în
cadrul firmelor relativ mici, în ramuri caracterizate pri n proces continue și în
majoritatea activităților auxiliare. Mărimea totală a salariului este determinată
de timpul lucrat și de salariul pe unitate de timp. Această formă de salarizare se
aplică fără sau cu măsurarea producției realizate. În cadrul aceste i forme,
fiecărui salariat i se stabilește ce are de făcut și răspunderile ce -i revin ținând
seama de calificarea pe care o are și de locul pe care îl ocupă în unitatea
respectivă. Firma renunță la lucrători care nu depun munca minim scontată în
timpul pen tru care este remunerat. Singurul impuls pentru, menținerea
producției la nivelul acceptabil este dat de maistru. Aceasta supraveghează în
permanență desfășurarea tuturor operațiunilor de muncă. Adeseori, în cadrul
firmelor care folosesc aceste forme de sa larizare, se utilizează și planuri de
acordare a unor calificative și comparare a meritelor pentru a -i încuraja pe
lucrători să producă la un nivel de performanță ridicat.

2. Salarizarea în acord este o formă de salarizare prin care se leagă direct
volumu l câștigului de cel al producției. Această formă permite lucrătorilor să -și
sporească câștigurile pe baza realizării depășirii normelor de producție. Forma
de salarizare în acord este preferabilă celei în regie pentru că: evidențiază mai

 Microecon omie 

262 bine legătura dint re salariul și munca depusă; tinde să sporească productivitatea
salariului; diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunțarea la
supravegheri. Această formă de salarizare conține în sine și posibilitatea de
deteriorare a calității producției pentru că lucrătorul este interesat în executarea
unui număr cât mai mare de operații, faze, piese, etc. De asemenea este dificil
de stabilit tarife de plată corecte pentru multitudinea de faze, operații, piese,
etc. , care să țină seama și de îmbunătățirile care s e aduc tehnicilor și
tehnologiilor de producție.
Cerințe principale pentru aplicarea în bune condiții a salarizării în acord
ce constitue elaborarea unor norme și normative corecte și consecvente, bazate
pe tehnologiile prescrise. Normele de muncă rămân în vigoare atât timp cât nu
se fac nici un fel de schimbări de calitate. În acest mod se garantează
lucrătorului concordanța salariului cu eforturile depuse în muncă. Există în
general următoarele forme de salarizare în acord:
a) Acordul simplu direct : pentru f iecare procent de depășire a producție
peste nivelul normat se acordă un procent de creștere a câștigului.
b) Acordul progresiv : se aplică pentru a oferi o stimulare mai puternică în
vederea realizării normelor sau depășirii lor. Câștigurile sunt cu atât mai mari
cu cât depășirile de normă sunt mai mari.
c) Acordul global: formă de salarizare care prevede ca și muncitorii
auxiliari și cadrele de supraveghere să beneficieze de sporuri de căștiguri
realizate de muncitorii direct productivi plătiți în acord.

Calcul ul câștigurilor în acord se realizează prin două metode care
influențează asupra eficienței sistemului de salarizare și volumului de lucrări
administrative necesare:
1. Acordul colectiv se aplică atunci când se lucrează la linii de ansamblu
sau când operațiil e efectuate sunt mai complexe și este mai greu să se măsoare
riguros contribuția fiecărui muncitor la ansamblul lucrătorilor.
2. Acordul individual asigură calculul câștigurilor individuale în funcție de
performanțele fiecărui lucrător la locul său de muncă.
3. Salarizarea mixtă : constă într -o remunerare fixă pe unitatea de timp de
regulă, pe o zi de muncă, și care se acordă în funcție de îndeplinirea unor
condiții tehnice, tehnologice, de organizare, etc. Fiecare condiție are un tarif în
funcție de importanț a pe care o prezintă pentru volumul și calitatea producției.
Salariul pe o zi poate fi ridicat și poate fi obținut numai de salariații cu
aptitudini deosebite care îndeplinesc integral toate condițiile. Salariul variază,
de regulă, în jos, de la nivelul ma xim, pentru masa de salariați în funcție de
gradul de realizare a condițiilor.

 Microecon omie 

263 Aplicarea diferitelor forme de salarizare este, de multe ori contestată fie
de întreprinzători. Pornind de la criticile formulate au fost conturate câteva
direcții de perfecțion are care se regăsesc tot mai mult și în reglementările
adoptate în diferite țări: corectarea, participarea și remunerarea suplimentară.

Corectarea privește toate formele de salarizare și îmbracă următoarele
aspecte:
a) asigurarea salariaților pentru menți nerea salariului peste un nivel considerat
minim vital sau decent;
b). adaptarea rapidă a salariatului, la dinamica prețurilor și inflației prin
indexarea salariului;
c).acordarea de sporuri sau prime pentru condiții dificile de muncă,
responsabilități, e conomii de materiale, energie, calitate deosebită, etc.;
d).atenuarea disparităților de plată;

Participarea primește admiterea salariaților la repartizarea beneficiilor
obținute de firmă și reprezintă orice procedură în baza căreia un întreprinzător
prele vă din beneficiul (profitul) firmei sume care vor fi plătite imediat sau la o
dată viitoare, peste salariul de bază, salariaților permanenți care îndeplinesc
anumite condiții. Se obișnuiește ca volumul beneficiului repartizat între
salariați să nu depășeas că 15% din salariile de bază cuvenite participanților, dat
fiind că doar până la un astfel de nivel, de regulă potrivit legislației statelor, se
poate beneficia de condiții favorabile în ceea ce privește impozitele.

Remunerarea suplimentară constă în asig urarea unui surplus de salarii
peste: remunerarea pentru munca depusă,. Se realizează într -o multitudine de
forme, dintre care cele mai importante sunt: contribuții privind asigurările
sociale pentru pensii și incapacitate de muncă, ajutor în cazul acciden telor de
muncă sau al îmbolnăvirilor profesionale; confortul salariaților și protecția
muncii (posibilități de spitalizare, asistență medicală, asigurării colective pe
viață, asigurări colective împotriva accidentelor, ajutor de deces, creșe și
spitale pen tru copii, etc., premii, plata concediilor de odihnă și a unor sărbători
legale, recrearea, alte remunerări suplimentare pentru salariați. Diverse
remunerări suplimentare și contribuții implică legea eficienței reduse: pe
măsură ce fiecare tip de remunerar e suplimentră a firmelor este mai larg
utilizată și acceptată ca fiind "o metodă curentă de lucru", gradul de apreciere
pe care îl dau salariații se diminuează.

 Microecon omie 

264 10.2. Profitul

Termenul de profit decurge din cuvântul latin “ proficere ” care
desemn ează a produce, a face ceva în avans față de ceilalți, care asigură astfel
progresul. Deci, profitul exprimă venitul provenit dintr -o activitate economică
care progresează.

10.2.1. Conținutul, funcțiile și formele profitului
Profitul este atât rezultat al progresului cât și suport al acestuia. Profitul
este câștigul realizat în formă bănească de către cei ce inițiază și organizează o
activitate economică care progresează. Ca formă de venit a întreprinderii,
profitul apare ca diferență între venitul obținut de firmă și costul de producție
al acesteia, cu alte cuvinte este excedentul prețului de vânzare asupra prețului
de cost, a veniturilor asupra cheltuielilor.
Profitul este o formă de venit având următoarele caracteristici :
– este un venit aleatoriu, fiind imposibil de a ști în avans care va fi
mărimea sa și nici dacă va fi sau nu;
– este un venit autonom neputând fi confundat cu nici una din
celelalte forme de venit (salariu, dobândă, rentă).
În structura profitului se disting mai multe elemente componente.
După modul de determinare și realizare se disting mai multe forme ale
profitului:
a) profitul contabil;
b) profitul economic;
c) profitul normal;
d) supraprofitul sau profitul pur.
a) Profitul contabil este excedentul de venit net peste costul contabil .
Se calculează și se impozitează în fiecare țară după reglementări specifice. Este
numit și profit legitim sau legal, deci obținut în contextul respectării
prevederilor legale. Poate fi profit brut înainte de plata impozitelor pe profit și
profit net după prelevarea impo zitelor.
b) Profitul economic reprezintă diferența dintre venitul total al firmei
și costurile de oportunitate ale tuturor intrărilor sau factorilor utilizați de
aceasta într -o perioadă de timp . Atât profitul contabil, cât și cel economic pot
fi privite ca profit normal sau supraprofit.
c) Profiturile normale constau dintr -un minim de profit pe care o firmă
trebuie să -l obțină în scopul ca acesta să rămână în funcțiune . În acest caz
venitul total încasat este egal cu costurile totale de oportunitate, ceea c e

 Microecon omie 

265 înseamnă că pe baza încasărilor se poate asigura continuarea activităților la
aceiași parametrii funcționali.
d) Supraprofiturile se definesc ca venituri nete ce depășesc costurile
totale de oportunitate . Este profitul ce depășește minimul necesar pentru ca o
întreprindere să rămână în ramură.

10.2.2. Mărimea profitului. Masa și rata profitului
Mărimea profitului poate fi stabilită în sumă absolută (masa profitului)
sau ca și mărime relativă (rata profitului).
Masa profitului (Pr) este volumul, mărimea a bsolută a acestuia. Ea se
calculează ca diferență între venitul total (VT) și costul total de producție
(CT) , respectiv:

Pr = VT – CT

Masa profitului depinde de nivelul costului de producție, de mărimea
venitului și de volumul de activitate.
Rata profi tului sau mărimea relativă a profitului exprimă raportul
procentual dintre masa profitului și un parametru (indicator) corespunzător de
referință . Acești parametrii pot fi: cifra de afaceri, activele totale, activele
proprii sau costurile (costul contabil și de oportunitate) . Ținând seama de
acești parametrii se calculează următoarele genuri de rate ale profitului:
1) Rata comercială a profitului , care se determină prin raportul
procentual al profitului la venitul total, respectiv la încasările totale sau cifra
de afaceri .

prpr
CA'100 , pr – masa profitului
CA – cifra de afaceri
pr’ – rata comercială a profitului

2) Rata economică a profitului se determină prin raportul procentual
al profitului la activele totale ale întreprinderii, a tât la activele proprii, cât și
la activele împrumutate .

100 'ATprpr , pr – masa profitului
AT – activele totale ale întreprinderii

 Microecon omie 

266 3) Rata financiară a profitului , care se obține prin raportarea
profitului la activele proprii, mai puțin la cele împrumutate, raport ce se
înmulțește cu o sută .

prpr
AP'100 , pr – masa profitului
AP – activele proprii ale întreprinderii

4) Rata rentabilității , care se determină ca raport procentual al fiecărei
forme de profit (profit comer cial sau economic) la forma corespunzătoare de
cost. De pildă, raportarea profitului contabil la costurile contabile sau
raportarea profitului de oportunitate la costurile de oportunitate.

pr' pr contabi l
cost conta bil100

10.2.3. Factorii de care depinde profitul . Justificarea profitului și
repartizarea lui
Mărimea profitului depinde de o serie de factori , printre care:
– Nivelul costului mărfii la producerea căreia participă capitalul. Profitul
în raport cu costul este invers proporțional.
– Nivelul prețului mă rfii. Prețul se află în raport direct cu profitul.
– Volumul serviciilor sau produselor realizate cu care se află în raport
direct proporțional.
– Structura serviciilor și a produselor , cu care se găsește în raport direct
sau invers proporțional.
– Viteza de rotație a capitalului . Raportul este direct proporțional.
– Modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între
posesorii factorilor de producție. Cu cât salariul și renta sunt mai mari, cu atât
este mai mic profitul și invers.

1. Justi ficarea profitului – profitul economic în general se justifică ca o
remunerație a întreprinzătorului pentru preluarea asupra sa a riscului și
incertitudinii (riscul pieței, financiar, juridic și politic, riscul tehnologic).
După Charles Gide, profitul înca sat de întreprinzător se justifică din
următoarele motive:
 inovația , reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, cât și
prin ideile noi ale altor specialiști, pe care întreprinzătorul le obține,
le asimilează și le aplică în practică;

 Microecon omie 

267  managemen tul, respectiv efortul de conducere care îmbină
cunoștințe științifice cu talent, artă, pricepere;
 speculația comercială , aceasta se referă la capacitatea
întreprinzătorului de a organiza și desfășura o distribuție și o
vânzare de succes a bunurilor produs e;
 asigurarea contra riscurilor .
Referindu -ne la ansamblul motivelor observăm că în primul rând
primele trei motive pun în evidență că profitul este o plată a muncii, iar în al
doilea rând, că profitul este și o răsplată a riscului asumat de întreprinzător i.

2. Repartizarea profitului – este reglementată prin legi speciale sau
prin statutele diferitelor societăți și asociații de persoane și capitaluri.
Prima dintre reglementări se referă la prelevările din profit către factorii
publici îndeosebi sub forma impozitului pe profit. În cadrul unei întreprinderi
proprietate personală, profitul net revine proprietarului. În societățile pe
acțiuni, profitul net se repartizează după anumite reguli și principii. Acesta se
concretizează într -o anumită ordine de constr uire a fondurilor ca și în mărimea
diferitelor cote sau procente atribuite acestora.
În majoritatea cazurilor ordinea de construire a fondurilor pe seama
profitului este următoarea:
– constituirea rezervelor legale, inclusiv a fondurilor de dezvoltare;
– fixar ea cotei părți de profit folosită pentru remunerația managerilor
administratori;
– dimensionarea autofinanțării;
– fondul pentru primele excepționale atribuite unor salariați;
– eliminarea părții de profit net ce se constituie în dividende.

10.3. Dobânda

Capit alul utilizat în activitatea economică poate fi capitalul propriu al
întreprinzătorului sau capitalul împrumutat de la bănci, instituții financiare, etc.
Întreprinzătorul este astfel obligat să împartă rezultatele obținute cu
posesorul capitalului, care es te creditorul său, restituind acestuia la termenul
fixat suma împrumutată la care se adaugă un excedent numit dobândă.

10.3.1. Conceptul de dobândă. Masa și rata dobânzii
Existența acestei forme de venit este legată de existența capitalului de
împrumut. Încă din antichitate dobânda a funcționat sub forma cametei .

 Microecon omie 

268 În perioada modernă rolul creditului și al dobânzii a fost reconsiderat.
Astăzi, practic economia nu poate să funcționeze fără credit și dobândă.
Conceptul de dobândă poate fi asimilat cu suma totală plătită
creditorului de către debitor pentru dreptul de folosință temporară a mijloacelor
bănești împrumutate.
După Keynes dobânda este prețul renunțării la lichiditate cerut de cel ce
acordă creditul.
Sursa dobânzii o constituie o parte din rezul tatele financiare (profit),
care se obțin prin investirea capitalului; dobânda este suportată din veniturile
personale ale debitorului.
În ceea ce privește banca, în calitate de creditor ea încasează dobânda
pentru sumele date cu împrumut (dobândă activă), iar în calitate de debitor,
plătește dobânda pentru sumele cu care s -a împrumutat (dobândă pasivă).
Diferența pozitivă dintre dobânda activă și cea pasivă, după ce s -au scăzut
cheltuielile bancare, reprezintă profitul bancar.

Masa și rata dobânzii
Dobâ nda poate fi exprimată în mod absolut (masa dobânzii) dar și ca
mărime relativă (rata dobânzii).
Masa dobânzii constituie diferența dintre suma restituită de debitor și
cea împrumutată.
Rata dobânzii se calculează ca raport procentual între masa dobânzii
anuale sau lunare și capitalul împrumutat:

dD
C'100
d’ – rata dobânzii
D – masa dobânzii
C – capitalul împrumutat
Masa dobânzii (D) depinde de rata dobânzii și capitalul împrumutat; ea
mai depinde și de timpul pentru care se acordă împr umutul.

DdCn'
100 unde n este timpul
Dobânda calculată după această formulă, foarte rar folosită, se numește
dobândă simplă (Ds); ea constă în suma încasată pentru închirierea serviciului
adus de un capital în condițiile în care dobânda nu se capitalizează, nu se
adaugă la capital. În cazul dobânzii compuse are loc capitalizarea dobânzii,
ceea ce înseamnă că se calculează dobânda la dobândă. Dobânda compusă se
calculează astfel:

 Microecon omie 

269 Dc = S n – C
Sn = C(1 + d’)n
Dc – dobânda compusă
Sn – suma ce revine proprietarului după “n” ani de folosire a capitalului
și care este formată din capitalul avansat (C) + dobânda cuvenită.
De asemenea în literatură se folosește noțiunea de rata nominală a
dobânzii și noțiunea de rata reală a dobânzii .
Rata nomi nala a dobânzii reflectă raportul între cele două mărimi
exprimate în prețurile de piață curente, adică în puterea de cumpărare nominală
a banilor (d’n).
Rata reală a dobânzii (d’r) este rata nominală corectată cu rata inflației
(i’), deci d’r = d’n – i’. Vom avea o rată a dobânzii real pozitivă când rata
nominală este mai mare decât rata inflației. În caz contrar va exista o rată reală
negativă.

10.3.2. Factorii de influență asupra ratei dobânzii

Dobânda este o mărime dinamică. De asemenea, diferă pe țări și uneori
chiar pe zone economice din diferite țări. S -a observat și o anumită apropiere
între nivelurile ratei dobânzii din diferite țări și uneori o tendință de evoluție în
același sens, dar în ritmuri diferite.
Cei mai importanți factori direcți de influență asupra ratei dobânzii
sunt:
– Raportul dintre cererea și oferta de capital de împrumut
– Riscul pentru cel care acordă capitalul de împrumut
– Inflația
– Modul cum se încheie bugetul de stat , mai precis dacă acesta este
deficitar și modul cum se acoper ă deficitul
– Costul procesului de acordare a împrumutului
– Dezvoltarea schimburilor internaționale .
Asupra ratei dobânzii acționează și o serie de factori psihologici cum
sunt: anticipările agenților economici asupra evoluției viitoare a acesteia,
anticipăr ile lor în ceea ce privește politica autorităților monetare, abaterea ratei
dobânzii de la un nivel considerat de ei sigur, etc.

 Microecon omie 

270 10.4. Renta

Pe piața factorilor de producție, firmele caută să obțină forța de muncă,
capitalul și resursele naturale. Bun urile și serviciile produse de firme sunt
achiziționate de către gospodării cu ajutorul veniturilor (salarii, rente, profit)
care reprezintă plăți efectuate în schimbul factorilor de producție obținuți.

10.4.1. Natura și formele rentei
Renta , în limbajul comun, este un venit regulat pe care îl obține un
proprietar al unui bun imobiliar (teren, construcții și alte resurse naturale) sau
chiar a unui bun mobiliar (hârtiile de valoare) în virtutea dreptului său de
proprietate asupra bunului respectiv (prin ced area contra plată a drepturilor de
folosință a acestora.
Noțiunea de rentă era utilizată în Evul Mediu cu semnificația de dijmă
(sau zeciuială)36. Plecând de la aceste considerații renta reprezenta plata în bani
sau în natură, pe care țăranul iobag o datora proprietarului de pământ. Tot
atunci a apărut și expresia de rentă constituită (rentă viageră sau perpetuă) care
corespundea operațiunilor de creditare prin gajarea, amanetarea unui bun
pentru a se feri de interdicția de practicare a cămătăriei.
Ideea ce ntrală este că rentierul este persoana care beneficiază de
veniturile generate de deținerea în priprietate a unui bun funciar sau deținerea
unui capital financiar.
Renta presupune existența simultană a trei condiții și anume:
– Cantitatea bunului respectiv să fie limitată;
– Bunul să fie nesubstituibil, cel puțin pentru o anumită perioadă;
– Oferta factorului (bunului) să fie inelastică în raport cu prețul.
Renta ca formă a veniturilor fundamentale a apărut în feudalism, având
mai multe forme care au evoluat în timp. Astfel, la vremea respectivă puteau fi
identificate formele următoare:
• renta prin muncă (specifică pentru prima perioadă a feudalismului);
• renta în produse – o formă mai avansată;
• renta în bani – cea mai dezvoltată, caracteristică perioadei de destrămare a
feudalismului și apariției capitalismului.
În sens restrâns este des întâlnit termenul de rentă economică ceea ce
desemnează o plată pentru utilizarea uni resurse nesubstituibile sau greu de

36 Plată obligatorie, în natură, reprezentând a zecea pa rte din recolta pe care țăranii o dădeau boierilor,
recoltă obținută de pe bucata de pământ primită de la aceștia pentru a fi lucrată

 Microecon omie 

271 înlocuit, a cărei ofertă pe termen scurt raportată la preț este perfect inelastică.37
Renta economică apare ca un surplus de venit pe care îl primește un deținătorul
unui factor de producție (pământul, capitalul, munca) față de venitul necesar
pentru a -l menține în ocuparea prezentă. Mărimea acesteia este d ată de
diferența dintre veniturile încasate în urma valorificării unei resurse
nesubstituibile cu performanțe superioare față de cele medii și cheltuielile cu
remunerarea lor saă câștigul obținut în urma unor speculații a unor situații
speciale.
Obținerea unei rente economice este determinată de un complex de
factori, cum ar fi: existența unui monopol natural, a unor restricții vamale sau a
altor reglementări comerciale restrictive etc.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul
natural este cel dintâi izvor al resurselor materiale și cadrul existenței și al
activității umane. Direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare
existenței omului și progresului societății. Problemele folosirii raționale, ale
conservării și ec onomisirii resurselor naturale de toate felurile au devenit tot
mai stringente în ultimul timp.
Mediul natural face parte din existența oricărei economii. Încă din cele
mai vechi timpuri, omul a beneficiat de tot ce -i putea oferi natura, practic în
cantită ți nelimitate, deoarece densitatea populației era mică, iar elementele
oferite de natură erau în cantități mari. De aceea, la începuturi nu s -a pus
problema conservării mediului natural, a utilizării raționale a factorilor de
mediu.
Pentru a identifica și a înțelege natura rentei trebuie urmărit modul în
care a fost pusă în discuție (analiză) problematica rarității resurselor.
Problema rarității resurselor a fost ridicată de Malthus (1766 -1834),
care pornind de la ea a pus problema raportului dintre crește rea populației și
cea a resurselor de hrană ale pământului. Ricardo (1772 -1823) s -a preocupat de
eventuala oprire a creșterii economice, ca urmare a rarității resurselor naturale,
prin care înțelegea atât pământul (pământ agricol, mine, căderi de apă etc.) , cât
și resursele considerate în varietatea lor calitativă. Din această preocupare a
luat naștere teoria sa asupra rentei diferențiale, cu precizarea că, după el, se
începea cu exploatarea celor mai bune resurse și se continua cu a celor mai
slabe, care n ecesitau cheltuieli mai mari pe unitatea de produs. Drept urmare
exista ceea ce el a numit legea randamentelor descrescânde față de efortul de
muncă și de capital făcut, pe care o va pune la baza rentei diferențiale.

37 Dobrotă N. (coord.) – Dicționar de Economie, Editura Economică, București, 1999, p. 398;

 Microecon omie 

272 Această problemă a randamentelor a fost pusă în discuție prima dată de
economistul francez, reprezentant al curentului fiziocrat, Anne Robert Jacques
Turgot (1727 – 1781). Turgot a obsevat manifestarea unor randamente
crescătoare și apoi descrescătoare în agricultură. El spunea că dacă o sămânț ă
este aruncată pe un sol prin natură fecund, dar nepregătit, rezultatul este
nesatisfăcător. Însă, dacă se adaugă intervenția omului (aratul pământului)
rezultatele vor fi în creștere până la un anumit punct, când veniturile sunt cel
mai mari posibile com parativ cu investițiile până când fertilitatea solului a fost
epuizată. După acest punct creșterea investițiilor va genera o sporire a
rezultatelor (a producției), dar cu rate tot mai mici. Reiese că acesta a prevăzut
că în mod normal factorul muncă va cre ște în doze succesive egale, toți ceilalți
factori (suprafața cultivată și sămânța) rămânând neschimbați. Tot acest
mecanism a fost numit ulterior mecanismul rentei intensive .
În același timp (1767) scoțianul Sir James Steuart (1712 – 1780) a
prezentat o explicație a rentei extensive: o dată cu creșterea nevoilor omul este
obligat să cultive pământuri din ce în ce mai puțin fertile. Din moment ce
există terenuri cu fertilitate diferită, terenurile mai mănoase vor aduce rentă.
Dacă cererea de produse agric ole crește și vor fi atrase în circuittul agricol
terenuri și mai puțin roditoare se va obține rentă și de pe pământurile din a dua
categorie, iar cele din prima categorie vor aduce o rentă superioară.
Din cele prezentate rezultă că la origine (și așa s -a consacrat) renta este
un venit al factorului natural (pământul cultivat). Aceasta se explică prin
diferențele de fertilitate. Se deduce că pentru terenurile cele mai puțin
productive nu se primește rentă pentru că pe aceste suprafețe la același capital
investit se înregistrează o producție mai mică (veniturile realizate din vânzarea
producției asigură acoperirea cheltuielilor și încasarea unui profit normal, în
timp ce renta este un venit suplimentar obținut de pe terenurile mai fertile).
David Ricardo a aprofundat teoria rentei și a explicat existența rentei, în
principal, prin intermediul prețului și a raportului dintre cererea și oferta de
produse agricole. Pământul este limitat ca întindere, astfel că oferta lui este
inelastică, iar cererea este elast ică determinând un preț ridicat. Deci, o valoare
mai mare a rentei este determinată de un preț mare și nu invers.
Astfel apare diferența dintre rentă, profit și salarii. Dacă salariile și
profitul determină prețuri mari, renta este o cauză a prețului.
În economiile țărilor dezvoltate se mai întâlnesc mai multe forme ale
rentei:
– renta funciară
– renta minieră și în construcție;
– renta consumatorului;

 Microecon omie 

273 – renta vânzătorului;
– renta de abilitate sau de îndemânare;
– renta de raritate;
– renta conjuncturală.
Cea mai vech e formă de rentă este renta funciară ce reprezintă un venit
periodic, sub formă bănească sau în natură, primit de proprietarul terenului în
schimbul cedării dreptului de ocupare și de utilizare a acestuia, conform cu
termenii unui contract de arendare a te renului . Ea nu este legată de activitatea
economică a proprietarului. Ea reprezintă relațiile economice ca se stabilesc în
societate în legătură cu producerea, repartiția și utilizarea venitului net
suplimentar, care se formează în unele gospodării ca rez ultat al utilizării
diferitelor condiții naturale, și economice și înainte de toate, a pămîntului.
Renta funciară este un plus de venit peste profitul normal și care este
încasat de proprietarul funciar. În explicarea formării rentei funciare pornim de
la faptul că oferta de pământ este fixă, iar suprafețele de teren cu fertilitate
ridicată sunt limitate. Există și deosebiri de poziție față de centrele de desfacere
și aprovizionare. Pentru satisfacerea nevoii de produse agricole sunt necesare și
terenurile cu fertilități mai scăzute sau cu o poziție mai puțin avantajoasă. La
fel se întâmplă și dacă pe același teren se fac investiții succesive de capital și
sunt acceptate și investiții cu randamente mai mici, dar necesare. În aceste
condiții nivelul prețurilo r de vânzare pe piață a produselor agricole, va fi
determinat de costurile de pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută sau cel
cu poziția cea mai dezavantajoasă. Astfel, produsele de pe terenurile cu
fertilitatea ridicată sau cu poziții mai avantajoas e vor asigura un spor de venit.
Acest spor de venit îmbracă forma rentei diferențiale și va fi însușit de
proprietarii funciari. Este vorba despre renta diferențială de fertilitate și de
poziție. Există și alte forme ale rentei funciare: renta absolută și renta de
monopol.
Renta funciară absolută reprezintă suma încasată de proprietarul
funciar de la arendaș ca și chirie pentru terenul arendat, indiferent de fertilitatea
și poziția acestuia.
Renta de monopol constituie suma ce se încasează de proprietarii u nor
terenuri de pe care se obțin produse în cantități foarte reduse, cu calități
excepționale și care sunt foarte căutate de consumatori.
O formă specială a rentei funciare este arenda . Aceasta apare atunci
când proprietarul nu se ocupă de cultivarea pămân utului aflat în proprietatea
lui. În relațiile de arendare intervin două persoane: arendașul care este un
întreprinzător care -și asumă responsabilitatea activității pe pământul luat în

 Microecon omie 

274 arendă. De regulă arenda este mai mare decât renta, conținând dobânda, diferite
impozite, chirii, etc.
Renta minieră și în construcții este încasată de proprietarii care dețin
mine sau sonde cu conținut bogat și care pot fi exploatate cu cheltuieli mai
reduse. Astfel, ei realizează un supraprofit. Renta minieră are o bază nat urală
generată de raritatea unor astfel de mine. În construcții renta se formează pe
baza deosebirilor de poziție a diferitelor terenuri construibile.
Renta consumatorului reprezintă diferența de care beneficiază
consumatorul plătind bunurile cumpărate de el la un preț mai mic decât ar fi
dispus să plătească.
Renta vânzătorului se realizează de acesta atunci când reușește să
vândă la un preț mai ridicat decât estimase anterior.
Renta de abilitate sau de îndemânare se obține de către acei
întreprinzători sau lucrători, care având aptitudini și calități excepționale,
realizează prin spirit de prevedere și prin capacități manageriale, un profit mai
ridicat sau un venit mai mare decât ceilalți din aceiași categorie.
Renta de raritate este rezultatul limitării re surselor economice datorită
condițiilor naturale sau unor elemente de monopol create și menținute artificial.
Renta conjuncturală este realizată de întreprinzătorii care stochează
mărfurile o perioadă când prețurile sunt mai reduse și le vând când prețul a
urcat.

10.4.2. Prețul pământului
În economia de piață, pământul se vinde și se cumpără având un preț.
Prețul pământului ca pământ – capital este influențat de mai mulți factori cu
acțiune directă și indirectă.

Principalii factori de care depinde prețu l pământului :
– cererea și oferta de terenuri – dacă sunt diferența între cele două
categorii ale pieței apar modificări ale prețului ;
– cererea și oferta de produse agricole – mărirrea cererii și scumpirea
produselor determină o creștere a cererii de pământ, iar prețul se
modifică;
– mărimea și evoluția ratei – cu cât rata plătită proprietarului este mai
mare, cu atât prețul pământului este mai ridicat; de fapt cele două se
condiționează reciproc ;
– posibilitatea folosirii alternative a pământului – cu cât terenu rile
respective pot avea destinații mai multe, cu atât ele vor avea un preț
mai mare ;

 Microecon omie 

275 – rata dobânzii bancare – de regulă proprietarul va cere o rentă cel
puțin egală ca valoare cu venitul adus de capitalul respectiv depus la
bancă ;
Pnta
dRe
'100

P – prețul pământului
d’ – procentul dobânzii
– ameliorarea poziției terenurilor agricole ca urmare a realizării de
infrastructuri care determină posibilități mai bune de exploatare a
lor.
De-a lungul timpului se poate constata existența unei tendințe de
creștere a prețului pământului cu unele oscilații intermediare. Această dinamică
are mai multe explicații:
– oferta terenurilor este rigidă în timp ce cererea este în creștere,
mai ales pentru terenurile ce nu au destinație agricolă:
– capitalul investit în pămân t determină o sporire a prețurilor
aacestuia pentru recuperarea investiției;
– inflația și oscilațiile dobânzilor fac ca multe active să își piarda
mai mult din valoare.

 Microecon omie 

276

 Microecon omie 

277
Bibliografie

1. Angelescu Coralia, Jula D. – Timpul liber , Editura Economică,
București, 1997;
2. Bade R., Parkin M. – Foundations of Microeconomics , Editura Addison
Wesley, New -York, 2001;
3. Barre R. – Economie politique , Tome 1, Presses Universitaires, nr. 8,
Paris, 1970;
4. Băbăiță I., Alexandrina Du ță, Imbrescu I. – Microeconomie, Editura de
Vest, Timișoara, 2004;
5. Begg D., Fischer St., Dornbusch R. – Microéconomie, McGraw -Hill,
Paris, 1989
6. Blaug M., – Teoria Economică în retrospectivă, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1992;
7. Cédras J. – Analyse microéconomique , vol I “Consommation
production”, Editura Dalloz, Paris, 198 1;
8. Cismaș Laura –Economie politică , vol.I, Editura Mirton, Timișoara,
2000;
9. Cismaș Laura Mariana, Sîrghi Nicoleta , Negruț Lucia – Economie.
Concepte, relații, întrebări. Te ste de autoevaluare. Probleme
rezolvate, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2003;
10. Cismaș Laura Mariana – Consumul în teoria economică. O abordare
microeconomică și macroeconomică , Editura Mirton, Timișoara,
2004;
11. Cismaș Laura Mariana – Economie. El emente de micro și
macroeconomie, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004;
12. Cismaș Laura Mariana – Microeconomia bunăstării, Editura Mirton,
Timișoara, 2004;
13. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C -tin – Economie – manual universitar,
Editura Economică, București,1999;
14. Come T, Rouet G. – Micoeconomie. Initiation a l’analyse economique
des comportements , Editura Eyrolles, Paris, 1994 ;
15. Constantinescu N.N., Apostol Gh.P., Blaga I., Dobrotă N., Enache C.,
Mehedințu M., Văleanu I. Nicolae, Văduva I., Mureșan D . – Tratat de
economie contemporană, vol 1 , Editura politică, București, 1986;

 Microecon omie 

278 16. Didier M. – Economia: Regulile Jocului, Editura Humanitas,
București, 1998;
17. Dobrotă N. – Economie Politică, Editura Economică, Bucuresti, 1999;
18. Dobrotă N. (coordonator) – Dicționar de Economie , ediția a II – a,
Editura Economică, București,1999;
19. Duță Alexandrina, Cismaș Laura, Sîrghi Nicoleta – Microeconomie.
Teorie și aplicații, Editura Mirton, Timișoara, 2003;
20. Enache C., Mecu C. – Economie politică, Editura „Fundației România
de Mâine”, București, 2000;
21. Frois G. A. – Economia Politică, ediția a II – a, Editura Humanitas,
București, 1998;
22. Fudulu P. – Microeconomie, Editura Hiroyuki, Brașov, 1996;
23. Gherasim T. – Microeconomie , vol.1 și 2, Editura Economică,
București, 1994;
24. Guerrien B. – Economia neoclasică , Editura Humanitas, București,
1993;
25. Guerrien B., Parel Veronique, Microeconomie, Editura Dunod, Paris,
1998;
26. Iancu A. – Tratat de economie , vol. III, “ Piață, concurență,
monopol ”, Editura Expert, București, 1992;
27. Ignat I. și alții – Economie politică , Editura Economică, București,
1998;
28. Ignat I., Pohoață I., Clipa N., Luțac Ghe., Pascariu Gabriela –
Economie politică, Ediția a II -a, Editura Economică, București, 2002 ;
29. Jevons W. St., – Brief Account of a General M athematical Theory of
Political Economy, Journal of the Royal Statistical Society;
30. Malinvaud E. – Leçons des theories economiques , Editura Dunod,
Paris, 1999 ;
31. Manne, A. S., Richels R.G. – CO 2 Hedging Strategies – The Impact of
Uncertainty on Emissions , lucrare comunicată la OECD/IEA
Conference on the Economics of Climate Change, Paris, 14 -16 June,
1993;
32. Nechita V. C.(coordonator) – Economie Politică , vol.1, Editura Porto –
Franco, Galați, 1991;
33. Okun Ar. M. – Egalitate și eficiență: marele compromis , Washin gton
D.C., 1975;
34. Picard P. – Elements de microeconomie, vol. 1 , Editura Economica,
Paris, 1994;

 Microecon omie 

279 35. Pindyck R.S., Rubinfeld D. – Microeconomics, Pretince Hall
International, Inc., New York, 2001;
36. Popescu C -tin., Ciucur D. – Microeconomia concurențială , Editu ra
Economică, București, 1997;
37. Ricardo D. – Opere alese, vol. I., Editura Academiei, București 1959;
38. Robbins L.L., – An Essay on the Nature and Signifiance of Economic
Science, MacMillan &Co. , Second Edition, 1945;
39. Samuelson P., Nordahaus W. – Economie , Editura Teora, București,
2000;
40. Schrotter A., – Microeconomie –une appoche contemporaine , vol 1,
Harper Collins College Publischer, Paris, 1994;
41. Silași Gr., Sîrghi Nicoleta – Microeconomie Aprofundată, Editura
Mirton, Timișoara, 2003;
42. Sîrghi Nicoleta – Jocu rile în microeconomie, Editura Mirton ,
Timișoara, 2004;
43. Sîrghi Nicoleta , Duță Alexandrina – Economie politică , Editura
Mirton, Timișoara, 2005;
44. Smith A, – Avuția națiunilor , vol.I, Editura Academiei, București,
1962;
45. Stancu S., Andrei T. – Microeconomie, Editura All, București, 1997;
46. Stelian I., Lazăr C. – Curs de economie politică , Editura Economică,
București, 1999;
47. Tănăsescu Emilia – Istoria gândirii economice (Doctrine Economice
Contemporane), note de curs, Universitatea "Dunărea de Jos" din
Galați, 2 005;
48. Walker D. A. – Walrasian Economics, Cambridge University Press,
2006 ;
49. *** – Dicționar de științe economice, Editura ARC, Chișinău, 2006;
50. ***(Academia de Studii Economice, Catedra de Economie politică) –
Economia politică, Editura Economică, București, 1995;
51. ***(Academia de Studii Economice, Catedra de Economie și Politici
Economice) – Economie, ediția a VI – a, Editura Economică,
București, 2004;
52. ***(Facultatea de Economie și de Administrare a Afac erilor,
Colectivul de economie) – Microeconomie. Note de curs, Editura
Universității de Vest, Timișoara, 2010.

 Microecon omie 

280