Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată Aurel Codoban Gesturi, Vorbe și Minciuni Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată ©… [616304]

Aurel Codoban

GESTURI, VORBE ȘI MINCIUNI
Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată

Aurel Codoban

Gesturi, Vorbe și Minciuni
Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată

© Aurel Codoban

Editura EIKON
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacția: tel 0364 -117252; 0728 -084801; 0728 -084802
e-mail: [anonimizat]
Difuzare: tel/fax 0364 -117246; 0728 -084803
e-mail: [anonimizat]
web: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Național al Cercetării Științifice din România (CNCS)

ISBN 978 -606 -711 -205 -4

Editori: Valentin AJDER
Vasile George DÂNCU

Coperta: autorul

Gesturi, Vorbe și
Minciuni

Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată

E I K O N
Cluj-Napoca, 2014
Pro

eef. univ.

Notă: Această carte reprezintă reluarea notelor cursului de Semiotică gestuală juridică
de la Masteratul de Științe penale și Criminalistică, Facultatea de Drept din Cluj –
Napoca a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” din București. Reluarea cursului
în această carte s -a bazat pe notele studenților. Alți studenți maste ranzi, de la
Universitatea de Artă și Design din Cluj -Napoca – Anca Chitoran, Iuliu Paul Pop,
Raluca Stefan cel Mare și Alexandru Truta – au revăzut grafic imaginile. Tuturor
acestora, ca și tuturor studenților mei le mulțumesc pentru interesul și entuzias mul cu
care au colaborat cu mine.

5

Cuprins
Cuprins ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 5
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 8
I. Gesturi / Comun icarea corporală ………………………….. ………………. 10
1. Corp și comunicare corporală ………………………….. ……………………… 11
Limbaj non -verbal sau limbaj corporal? ………………………….. ………………………….. ………….. 11
Tipologia semnelor limbajului corporal ………………………….. ………………………….. …………… 14
Tipologia generală și cea specifică a semnelor limbajului corporal ………………………… 14
Natură și cultură în geneza și semnificațiile semn elor limbajului corporal ………………. 16
2. Interpretarea limbajului corporal ………………………….. ………………… 19
Diversitatea interpretărilor posibile ale semnelor limbajului corporal …………………….. 19
Regulile interpretării limbajului corporal ………………………….. ………………………….. ……. 20
Autonomia simbolică a unor semne din limba jul corporal și simbolismul unor părți ale
corpului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 22
Spațiul în limbajul corporal ………………………….. ………………………….. ………………………. 25
Timpul în limbajul corporal ………………………….. ………………………….. ………………………. 30
Între explicare și interpretare: înțelegerea limbajului corporal ………………………….. ….. 30
3. Tipologii interpretativ -explicative ale gesturilor ……………………….. 32
Grila spațial -simbolică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 32
Test: Tipul de personalitate în funcție de emisfera cerebrală dominantă ………………….. 43
Grila reacțiilor instinctive ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 45
Test: Persona litatea în funcție de posturile adoptate în timpul somnului ………………….. 53
Grila Sinergologiei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 54
Grila Mimicii și Microexpresiilor ………………………….. ………………………….. …………………….. 62
Teste ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 70
4. Alte forme ale limbajului corporal ………………………….. ………………………….. ………………. 71
Limbajul corporal paralingvistic: vocea ………………………….. ………………………….. ……… 71
Limbajul corporal în relație cu obiectele ………………………….. ………………………….. ……… 72
5. Indicatori gestuali caracteristici unor tipuri de limbaj corporal … 76
Descrierea generală a semnificației comportamentului ………………………….. ………………. 76

6
Indicatori ai dominanței ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 79
Indicatori ai supunerii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 82
Indicatorii comportamentului de calmare ………………………….. ………………………….. ………. 84
Indicatori comportamentului de gen ………………………….. ………………………….. ……………. 85
Indicatori care apar în conversații ………………………….. ………………………….. ………………….. 86
Apendice I: Extensii ale limbajului coporal ………………………….. ……… 91
Limbajul corporal și fizionomia ………………………….. ………………………….. ………………………. 91
Psihosomatismele ca limbaj corporal ………………………….. ………………………….. ……………… 91
Limbajul corporal și grafologia ………………………….. ………………………….. ………………………. 92
Apendice II: Folosirea propriului limbaj corporal ……………………….. 94
Exerciții și Teme ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 95
II. Vorbe / Comunicarea verbală ………………………….. …………………….. 97
1. Limbajul vorbirii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 98
Cuvintele și comunicarea verbală ………………………….. ………………………….. ……………….. 98
Ascultarea activă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 99
Blocaje ca re apar în calea unei bune ascultări ………………………….. ………………………….. … 99
Indicații de limbaj verbal și corporal – întrebarea, încurajarea, parafrazarea,
manifest area empatiei și rezumarea: ………………………….. ………………………….. ……………. 101
2. Nevoia de interpretare ………………………….. ………………………….. ………………………… 104
Reguli de interpretare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 104
Herm eneutica ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 107
3. „Metalimbajul” ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 108
„Metalimbajul” – limbajul vorbirii ………………………….. ………………………….. ……………. 108
„Metalimbajul” reclamelor imobiliare ………………………….. ………………………….. ……….. 110
Dicționar al „metalimbajului” cotidian ………………………….. ………………………….. ………. 111
Interpretare, suprainterpretare și secret ………………………….. ………………………….. ……… 114
Exerciții și Teme ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 116
III. Minciuni ………………………….. ………………………….. …………………….. 117
1. Ce este minciuna? ………………………….. ………………………….. ……….. 118
2. Indicatori ai minciunii ………………………….. ………………………….. …. 121
Indicatori ai minciunii în limbajul corporal ………………………….. ………………………….. .. 122

7
Indicatorii ai minciunii în limbajul verbal ………………………….. ………………………….. ……….. 125
Testarea mincinosului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 128
Detectorul de minciuni ce analizează emoțiile de la distanță ………………………….. ……. 128
Teste ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 129
Exerciții și Teme ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 129
Anexe teoretice ………………………….. ………………………….. …………………. 131
Anexa teoret ică I: Probleme de principiu ale semioticii limbajului
corporal / ale semioticii gestuale ………………………….. …………………….. 133
Principii ale semioticii limbajulu i corproral ………………………….. ………………………….. ……. 133
Funcții generale ale limbajului corporal ………………………….. ………………………….. ………… 134
Funcții specifice limbajului corporal ………………………….. ………………………….. ……………… 135
Anexa teoretică II: Schimbarea de paradigmă în comunicare …….. 138
Informație și relație ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 138
Alteritatea în contextul comunicării ca relație ………………………….. ………………………….. .. 141
Digital și analogic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 143
Anexa te oretică III: Notă asupra istoricului interesului pentru
limbajul corporal ………………………….. ………………………….. ……………… 143
Postfață ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 147
De la suflet la corp în comunicare: Corpul de limbaj și corpul ca limbaj ……………………… 147
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………. 155

8
Introducere

În majoritatea sutelor de cărți care tratează limbajul corporal circulă o enormă
eroare. Ea este bine intenționată, pentru că vrea să scoată astfel în evidență importanța
reală și deosebită a comunicării non -verbale. Dar e produsă de obiceiul de a credita
adevărul afirmațiilor altora fără a căuta sursele prime și de a nu examina logic
implicațiile a ceea ce acceptăm ca adevărat. Eroarea rezidă în repetarea la nesfârșit a
proporțiilor stabilite de Albert Mehrabian privind importanța limbajului para -verbal și
non-verbal în comunicare : 7% din sensul comunicării rezidă în cuvintele care su nt
rostite; 38% din sens este paralingvistic (modul în care cuvintele sunt spuse); 55% din
sens rezidă în expresia facială (limbaj non -verbal, corporal) . Lăsând la o parte faptul că
oricum formula nu se poate aplica decât un ei parți a mesajelor – celor car e realizează,
măcar indirect și aparent, o comunicare de tip față -în-față – intervine aici o flagrantă
eroare de logică. Dacă respectivul procentaj ar fi general adevărat, comunicarea umană
ar trebui să se bazeze mai ales pe expresii faciale și tonalități ale vocii și dacă nu să
renunțe la cuvinte , măcar să le păstreze pe o poziție cu totul secundar ă în comunicare.
Or, după cum putem cu ușurință constata nu este așa: cu toată imensa și de necontestat
importanță a comunicării non -verbale, cuvintele rămân foa rte importante pentru noi
datorită preciziei cu care pot transmite informații !
Mehrabian a încercat să corecteze erorile rezultate din excesiva și imprecisa
popularizare a formulei lui pe website : www.kaaj.com/psyc h (29 May 2009) . Cartea
lui din 1981, Silent messages: Implicit communic ation of emotions and attitudes,
clarifica se, de alfel, îndeajuns, lucrurile: statistica pe care o invocă se referă la
comunicarea emoțiilor și atitudinilor și încă mai specific, la falsa lor comunicare, adică
la înșelătorie și minciună! Formula lui Mehrabian – 7%-38%-55% – e dedusă din
situațiile de comunicare în care există incongruență între cuvânt și expresia facială și
ne spune că ascultătorul tinde să se încreadă mai mult în expresia facială și în tonalitățile
vocii, decât în cuvânt , ceea ce este și exact și adevărat.
Cartea de față pornește din acest punct . Ea încearcă , totodată, să repare și o altă
frecventă eroare, similară în intenție, de alfel , cu prima: interesul pentru limbajul
nonverbal, corporal sau gestual uită de integralitatea comunicării umane interpersonale.

9
Ea își propune să descopere mesajele înșelătoare, false, mincinoase din comunicare
interpersonală pornind de la întregul comunicării, de la relațiile dintre gesturi și vorbe
pentru a descoperi minciunile. Adică își propune să aplice limbajului corporal,
semiotica, iar metalimbajului verbal, hermenutica, și să le facă să conclucreze pentru o
mai bună și mai completă interpretarea și înțelegere a mesajelor și pentru depistarea
minciunilor.
Intenția de a servi mai multor scopuri – de a introduce în semiotica limbajului
corporal prin prezentarea unei aplicații adecvate, aceea a descopeirii minciunii – face ca
acestă carte să fie compusă din straturi succesive. În funcție de interese ea poate fi
parcursă în întregime și în succesiune sau fragmentar și pe sărite. Cineva care este
interesat doar de m ai buna înțelegere și utilizare a limbajului corporal poate citi numai
capitolele referitoare la acesta și poate face exercițiile indicate, dar , pentru a câștiga o
înțelegere teoretică, ar fi bine sa citeasca și Anexa. Cine se intereseaza mai ale s de
desco perirea minciunii se va concentra suplimentar pe capitolele Metalim baj și
Minciuna. Cei interesați de teorie însă vor face bine să citeasca Anexele teoretice , care ,
pe măsură ce sunt parcurse , oferă o perspectivă tot mai cuprinzătoare și mai
generalizantă asupra Semioticii limbajului corporal1.

1 Gesturi, Vorbe și Minciuni se referă în succesiune la Comunicare corporală, Comunicare verbală și la
utilizarea celor două, pentru a descoperi Minciunile . Subtitlul, Mic tratat de semiotică gestuală extinsă
și aplicată , pune în evidență scurtimea, dar și exhaustivitatea analitică a unei semiotici care face din gest
metonimia comunicării corporale pe care o extinde printr -un adaos de hermeneutică și o aplic ă desoperirii
înșelăciunii în comunicare. E doar un mic tratat , pentru că mai amplă nu poate fi decât „învățătura prin
învecinare” adică exersarea efectivă sub îndrumarea unui expert.

10

I. Gesturi / Comunicarea corporală

11
1. Corp și comunicare corporală

Limbaj non -verbal sau limbaj corporal ?

Ideea de limbaj corporal bene ficiază de prezumția că totul e semn sa u poate fi
semn în această lume (pansemie ), dar interpretarea acestor semne trebuie să fie atentă
la prezumția că semnele pot avea mai multe semnificații (polisemie ). Din această
perspectivă, corpul apare ca fiind locul și instrumentul numeroaselor sisteme de
semnificare : intonațiile expresive și semnificante ale vocii, semne gestuale, mimică,
atitudini corporale și comportamentale, semne cosmetice, vestimentare, ale condiției
sociale, ale regulilor instituționale, de politețe, ale etichetei și atitudinilor, de exprimare
a sentimentelor, legate de roluri și poziții sociale, semne ale artelor.
Suntem obișnuiți să luăm în considerare limbajul corporal mai ales ca limbaj
non-verbal, adică în calitatea de limbaj c are, deși nu este verbal, însoțește limbajul
verbal sporindu -i comunicabilitatea . În numeroase cazuri, însă, gesturile, mimica sau
pantomima se pot substitui total enunțării verbale: spre exemplu „da” și „nu” , care pot
fi înlocuite de mișcări ale capului . În alte cazuri gestualitate a involuntară – scoatere a
cheii în fața unei case străine , gest pe care îl invocă Freud – devine limbajul prin
excelență al inconștientului. Corpul poate produce chiar semne mai „naturale”, genuine:
reacțiile fiziologice la întrebările verbale ale anchetatorului pe care le detectează
poligraful (detectorul de minciuni) sau „discursul” bolii, prin care comunică cu medicul
altfel de cât inconștientul cu psihiatrul – Ambroise Paré vorbește despre diferitele tipuri
de sudori, după caracteristici și locuri, inițiind semiologia medicală. El produce și
utilizează chiar semnele unor mesaje chimice, fero monii, de unde o pos ibilă semiotică
a parfumurilor. De aceea preferăm să vorbim în paralel cu limbajul verbal, care este
modul de exprimare prin excelență al conștiintei, de un limbaj care emană esențialmente
de la corp, de un limbaj corporal.
Totuși, cor pul nu este un semn cu semnificație precisă , cum este cuvântul, sau
o aglomerație sintactică de semne , cum sunt mesajele verbale, ci este mai degrabă
traversat de ceea ce s -ar putea numi intenții semnificante. Ele nu sunt necesarmente

12
coerente sau ierarhiz ate, conștiente sau voluntare, iar receptorul nu le înțelege în
totalitate și conștient , pentru că ele nu sunt prinse într -o intenție de comunicare a unui
mesaj către un receptor. Limbajul corporal seamănă cu “comunicarea”2 animală: pisica
și câinele , ca ș i corpul, se expr imă mai degrabă decât comunică, adică schițează
comport amente care manifestă intenții sau emoții . De altfel, noi comunicăm cu

Fig. 1. Exemplu de limbaj corporal (al cozii) la pisică3
animalele folosind propriul nostru limbaj corporal. Celebrul c al Hans , al lui von Osten,
care calcula până și rădăcina pătrată și da rezultatul bătând din picior a fost îndelung

2 Trebuie să distingem între atitudini, prin care animalele înfățișează altor animale, din aceeași specie sau
din specii diferite, anticiparea unor comportamente, de obicei agresive, și gesturi făcute cu intenția de a
comunica un mesaj mai nuanțat. Potrivit lui Catherine Hobaiter, cimpanzei folosesc 66 de gesturi pentru
a comu nica 19 mesaje specifice. Aceasta este singura formă de comunicare intenționată înregistrată
până acum în lumea animalelor. Alte specii de maimuțe nu par să folosească intenționat semnale pentru
a comunica mesaje.
3 Există ilustrări similare și pentru câin i, dar mie îmi plac pisicile! De la stânga la dreapta și de sus în
jos: 1) mulțumită, prietenoasă; 2) nesigură; 3) batjocoritoare; 4) tremurând de plăcerea de a te vedea; 5)
prietenoasă, dar nesigură; 6) pașnică, fără teamă sau agresivitate; 7) agresivă pe ntru a se apăra; 8)
furioasă, iritată sau excitată; 9) zbârlită de furie; 10) potențial agresivă; 11) supusă; 12) interesată,
atentă.

13
observat de Pfungst , care a rezolvat miserul descoperind că oamenii care pun eau
întrebări calului î ofereau în același timp soluți a prin indicii de comunicare corporală .
Dar gesturile nu sunt, ca atitudinile, numai comportamente încă mai estompate :
ele nu numai că sunt neduse până la capăt, ci sunt mai degrabă destinate să semnifice
decât să efectueze – cum este cazul comportamentelo r -, sau să amenințe cu efectuarea
– cum este cazul postur ilor. Și nu numai atât: fiind doar semne ale unor intenții sau
atitudini mentale de regulă inhibate sau cenzurate, ele pot semnifica ceva ce rămâne cel
mai adesea ascuns și pentru cel care le face . Deși credem că pentru interpretare și
înțelegere trebuie avută în vedere comunicarea intrpersonală în integralitatea ei – și
această carte e o pledoar ie în această direcție! – credem nu mai puțin că există o parte
din această comunicare care provine de la corp și că termenul de limbaj corporal
exprimă mai bine adevăratele dimensiuni și relativa autonomie a acestei părți în rapor t
cu partea verbală , decât ar face -o numele de „limbaj non-verbal ”.4
Prin urmare, c a și comunicare , limbajul corporal se referă la expresii faciale,
mișcarea ochilor, aparența fizică, mișcări și gesturi corporale, mesaje tactile,
caracteristicile vocale, condiționate de utilizarea timpului, dinamica spațială și
implicațiile diferențelor de gen și de vârst ă, de etnie și de statut social care intervin în
toate aceste domenii . Această denumire implică interpretarea gesturilor, mimicii,
posturii, comportamentului etc., și descoperirea semnificațiilor și sensurilor care fac din
toate acestea semne un limbaj , fie că ele însoțesc și susțin limbajul verbal, fie că îl
contestă sau contrazic în semnificațiile enunțate, fie că sunt pur și simplu autonome .

4 Probabil că cea mai corectă denumire pentru ceea ce este comunicarea corporală ar fi cea de sisteme
semnificante corpora le. Dar pentru că acest termen este prea tehnic preferăm pe cel de circulație, acela
de limbaj, chiar dacă la o analiza atentă și minuțioasă se poate dovedi contestabil.

14

Tipologia semnelor limbajului corporal

Tipologia generală și cea specific ă a semnelor limbajului corporal

Analiza structurii comunicării corporale impune luarea în considerare a
codurilor, modelelor și scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se
folosesc seturi de semne, coduri care, prin combinare, dau o anumită structură. De fapt,
aceste semnale sunt stimuli senzoriali care impresionează simțurile omului: văz, auz,
pipăit, miros. Pe baza tipului semn elor și a canalelor de transmitere a lor s -au produs
multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale și ale comunicării nonverbale .
Din punctul de vedere al tipologiei generale a semnelor , în limbajul corporal
putem avem de a face cu :
– Indici (semne neintenționate , adesea non -conștiente ): poziția sprâncenelor în
mirare, încruntarea frunții în nemulțumire. Fața este zona privilegiată de exprimare a
indicilor emoționali , chiar dacă participă și corpul; dilatarea sau îngustarea pupilelor,
ochii și privirea au un rol preponderent ca indice al stării emoționale.
– Simboluri (semne cu semnificație socio -cultural ă, adesea normate sau chiar
ritualizate ): ochii la cer pentru a implora divinitatea ; brațele deschise pentru a primi pe
cineva ; îngenuncherea și poziția mâinilor în rugăciune etc.
– Semne corporale (în general gesturi făcute cu intenție comunicativă) : surâsul cu
intenție de salut ; unele gesturile cu palmele și degetele , bătutul cu palma pe spate pentru
a întrerupe îmbrățișarea etc.
Dar tipologia generală a semnelor nu ajunge pentru explorarea limbajului
corporal. Au apărut numeroase și diferite clasific ării aplicate specificului limbajului
corporal. Oferim aici două astfel de sistematizări, cu titlu de exemplu, vom invoca
altele, punctual, pe parcurs și vom căuta să acredităm una proprie, constuită din
perspectiva unei interpretări ghidată de principiile generale explicative ale genezei
semnelor acestui limbaj . Astfel, p rintre cele mai vechi clasificări, J. Ruesch și W. Kees

15
au propus, în 1956, o formulă simplă care permite gruparea comunicării corporale în
trei categorii :
a. limbajul semnelor corporale, nonverbale, incluzând gesturile;
b. limbajul acțiunilor incluzând mișcările corpului implicate în diferite
activități;
c. limbajul gesturilor sau acț iunilor în relație cu obiectele, care încorporează
dispunerea intenționată sau neintenționată a obiectelor în spațiu în vederea folosirii lor.
În studiul: „ The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins, usage
and coding” , devenit clasic, Paul Ekman și Wallace V. Friesen propun , în 1969 , un
sistem de categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale f ormat din:
a) Embleme: mișcări care substituie cuvintele și pot constitui un limbaj de sine
stătător : degetul mare orientat în sus. Ele sunt în țelese adecvat în contextele culturale
de referin ță, dar pot produce confuzie în contexte diferite ;
b) Ilustratori: mișcări mai puțin arbitrare decât emblemele, care însoțesc
comunicarea , o sus țin și o împlinesc:
– Bastoanele: mișcări verticale ale mâinii, accentuează anumite cuvinte pentru a
atrage atenția asupra element elor esențiale ale discursului;
– Pictografele: desen ează în aer forma obie ctelor despre care se vorbește;
– Kinetografele: descriu o acțiune sau o mișcare corporală pe care emițătorul
consideră insuf icient să o redea prin cuvinte;
– Ideografele: descriu o mișcare abstractă, a gândirii, raționamentului ;
– Deictice : indică obiecte, locuri, persoane (in dicarea persoanelor poate irita ! și
sunt limitate de regulile d e politețe);
– Spațiale: care reproduc cadența unei acțiuni;
– în fine, Ilustratori emblematici: embleme utilizate în prezența cuvintelor.
c) Gesturi de reglaj: dirijează, controlează și întrețin comunicarea : datul din
cap, contactul vizual, schimbarea pozi ției. Au funcție expresivă și fatică: relevă
atitudinea participanților față de interacțiune, dau receptorului asigurări privind
continuitatea contactului, iar emițătorului îi permit să -și ajusteze enunțarea în funcție
de reacțiile interlocutorului

16
d) Expresii faciale afective: exprimă stările sufletești prin care trece emițătorul;
sunt preponderent indici, numai secundar semnale : mimici, mi șcări ale membrelor,
posturi. Fiind pu țin controlabile con știent, sunt cei mai buni indicatori asupra stării
emoționale adevărate a interlocutorului.
e) Mișcări adaptatorii: mișcări ce răspund unor necesități umane , nu de
comunicare , și apar indiferent de prezența sau absența observatorilor : autoadaptorii sun t
mișcările orientate spre propr iul corp – frecarea sau atingerea fe ței; adaptorii obiectuali
– manevrarea sau introducerea în gură a creionului, ochelarilor, bijuteriilor ; și mișcarea
în general, ori schimbările de postură;
f) Posturi: comunică statutul social relativ, atitudine, emoții, grad de curtoazie,
căldură sufletească ; includere -excludere din spațiul comunicării ; orientare corporală:
față în față – predispoziția pentru comuni care; alături – neutralitate; congruență –
incongruență: participarea conduce la o postură similară cu a interlocutorului;
divergențe sau diferendele fac persoana să nu privească spre interlocutor, să nu
interacționeze, etc.
Clasificarea comporta mentelor nonverbale propusă de Paul Ekman și Wallace
V. Friesen ia ca unitate de înregistrare mișcările corporale observabile de către o altă
persoană fără utilizarea unor echipamente speciale. Sistemul reflectă interesul autorilor
pentru determinarea emoț iilor pe baza decodificării comportamentelor nonverbale iar
denumirea claselor de comportamente este mai mult denotativă decât conotativă,. Pe de
altă parte grupa „e) Mișcări adaptatorii” este, după cum se va vedea, diferit și interesant
interpretată în si nergologia lui Philippe Turchet.

Natură și cultură în geneza și semnificațiile semnelor limbajul ui corporal

Comunicare nonverbală este, desigur, filogenetic și ontogenetic primordială față
de cea verbală . Gesturile , care sunt pur umane, sunt, de fapt, intermedieri care permit
trecerea de la natură la cultură, adică de la corp și comportament , la semne și
semnificații cu valabil itate colectivă . Interacțiunea corporală – copil -mamă – apare ca
forma primă de comunicare și baza pe care se el aborează alte forme de comunicare.

17
Abilitatea de a combina gesturile și vocalizările a fost esențial ă pentru evoluția
limbajului uman. De la început există o primordialitate a gesturilor față de limbajul
verbal, pentru că relația e prealabilă conținutului comunicării. Pe această relație
primordial corporală, societatea vine să -și construiască sensurile și semnificațiile.
Actualmente, o parte din aceste semne gestuale nu au alt rol decât acela de a susține
vorbirea și trebuie, în general, raportate la discur sul verbal pe care îl susțin sau îl
contrazic, indicând în acest caz ceea ce autorul lor gândește, dar nu spune. Ne putem
însă imagina faptul că, la începuturile hominizării, limbajul uman prim a fost cel al
gesturilor care, degajându -se de comportament, p osturi și mimică, deveneau tot mai
mult semne și că, la originea limbajului verbal, cuvintele erau cele care, într -un limbaj
foarte concret, lipsit de abstracțiuni, descriau pur și simplu gesturile, înlocuindu -le
acolo unde acestea nu puteau fi folosite. Resturile unei atare situații se regăsesc astăzi
în formule de limbaj foarte sugestive și concrete, care descriu gesturile și le conferă
pentru noi un sens. Spre exemplu: „Ține -ți gura!” pare că descrie pur și simplu gestul
pe care îl face cel care regretă că vorbele „i -au zburat din gură”.
E greu de știut cum au evoluat semnificațiile unor gesturi care au ajuns să aibă
un sens cultural contrar sensului lor originar, natural. Spre exemplu, Darwin a
interpretat gestul de aprobare cu capul ca un semn de supun ere față de cineva dominant.
La rândul lui, Freud considera gestul de afirmare ca fiind un gest ce provenea de la
căutarea sânului mamei de către sugar, și invers, refuzul acestuia, ca fiind un gest de
negare. Supradeterminarea culturală a gesturilor, întâ lnită la indieni, bulgari sau turci,
răstoarnă sensurile gestuale: pentru ei gestul nostru de negare cu ca pul însemnând « da
» și invers.

18

Fig. 2. 1. Nu contează! Nu acorda nicio atenție! (folosit mai ales în Europa
centrală); 2. Nu contează! (se mișcă in dicele pe nas ca și când l -ai înșuruba, după care
se șterge nasul spunînd ”ffft”, în Africa Orientală); 3. Ia -o ușor, calmează -te (folosit
aproape peste tot în America si Europa, mai ales în Spania, Napoli, SUA); 4. Mîine
(pentru a indica ”poimîine” se rep etă gestul; în Italia, Argentina); 5. Așteaptă! Am o
idee! (Italia, Austria, la evrei); 6. Foarte important (Spania, Portugalia, Maroc); 7.
Crede -mă! N -am niciun amestec! N -am nicio legătură cu asta (se scutură haina; se
folosește cînd se dau vești proast e, la Arabi); 8. Ce mizerie! Ce dezgustător!
(prefăcîndu -ne că suntem scandalizați; Germania, Austria); 9. Oh, nu ar fi trebuit să o
spun! (prefăcându -ne că ne -a scăpat ceva; Franța, Germania, Austria).

Dar culturile nu produc numai epurarea semnificații lor inițiale ale gesturilor și
impunerea semnificațiilor contrare; ele pot produce și diferențe majore între
semnificațiile acelorași gesturi. Semnificația gesturilor este dependentă de contextele
culturale: gestul "inel cu degetele" este ok în SUA, 0 sau " nimic" în Franța, semn pentru
bani în Japonia, semn pentru gaura, respectiv homosexual, în unele țări mediteraneene.
Policele în Anglia, Australia, Noua Zeelandă este folosit de autostopiști, etalat
înseamnă ok, iar ridicat brusc e obscen: în Grecia este f olosit doar ca gest obscen. "V"

19
este semnul victoriei în Anglia, Australia, Noua Zeelandă numai dacă e făcut cu palma
spre înafara; spre înăuntru devine insultă. Societatea supune interacțiunea corporală
unei codificări riguroase, unei ritualizări care tin de să semiologizeze corpul, făcându -l
un semnificant într -un sistem de comunicare și schimb ca în publicitatea sau
videoclipurile muzicale.

2. Interpretarea limbajului corporal
Diversitatea interpretărilor posibile ale semnelor limbajului corporal
Interpretarea limbajului corporal este dificilă din cauza multitudinii de sisteme
semnificante care traversează corpul și din cauza gradelor diferite de intenționalitate
conștientă :
1. Unele gesturi sunt destinate intenționat comunicării: exist ă un limbaj corporal cu
clare intenții comunicative, în care gesturile sunt făcute să fie sem ne, cum este, prin
excelență: limbajul surdo -muților. În cazul gesturilor cu mâinile și în cazul semnelor cu
capul, intenționalitatea e , în general, evidentă. Exis tă astfel un limbaj corporal explicit:
gesturi clare, expresive, care intenționat au calitatea de simboluri sau semne . Spre
exemplu: simbolismul gestual al salutului oriental, sau semnul gestual pe care îl face
cineva care rotește palma pentru a grăbi vorb itorul . Cu cât partea corpului care
realizează gestul respectiv este mai voluntar și diferențiat mobilă, cu atât gesturile au
un mai net caracter de limbaj corporal. Așa cum fața este, prin mimică, în primul rând
expresivă – putem constitui emblematic dif erite expresii numai din gură, ochi și
sprâncene. Prin urmare , în intenție comunicativă , conștientă cele mai evidente și
importante sunt gesturile făcute cu palmele și degetele .
2. Există apoi expresii ce semnifică direct reacția subiectului într -o situa ție dată –
surpriza, bucuria, supărarea -, gesturi care, mai puțin clare, pot fi interpretate ca limbaj
corporal chiar în lipsa intenției comunicative conștiente. În cazul expresiilor faciale,
mesajele sunt evidente, chiar și animalele exprim ă atitudini prin intermediul acestora.
Însă oamenii controlează uneori aceste expresii, căci ei au descoperit că pot zâmbi celor
pe care îi detestă: „mincinoșii machiavelici” (M. Argyle) pot produce toate semnele de
sinceritate în l imbajul corporal și totuși să mintă.

20
3. În fine, interpretabile sunt comportamentele, chiar și lipsa oricărei activități
corporale, "tăcerea" limbajului c orporal, atitudinea de statuie. Spre exemplu: Clinton,
disculpându -se, vorbește egal, cu fața rece, crispată, cu voce egală, fără intonaț ii, cu
mâinile strânse – experții diagnostichează tocmai această “tăcere” în limbajul corporal
ca fiind „mincinoasă” . Tăcerea e asociată mereu cu o postură, atitudine și adesea cu
anumite gesturi , de aceea poate fi interpretată.

Regulile interpretării lim bajului corporal
Confruntați cu polisemia limbajului corporal cauzată de multitudinea de sisteme
semnificante participante și de gradația intenționalității conștiente care le plasează într –
un evantai larg între comunicare și semnificare, trebuie să recurge m în interpretare nu
numai la semiotică ci și la hermeneutică. Regulile hermeneutice generale trebuie să fie
prealabile formulării regulilor specifice interpretării limbajului corporal: înțelegerea lui
se bazează pe mișcarea de la parte la întreg, el trebu ie raportat la context , iar gesturile
trebuie privite ca răspunzând la o întrebare. Principiul general al interpretării lor este
acela că mișcările corporale nu pot fi înțelese decât în funcție de context și de secvența
comunicațională din care fac parte: nu există "chei (absolute) ale gesturilor". Ceea ce
putem inroduce – și vom introduce în capitolele care urmează – cu adevărat specific în
semiotica limbajului corporal sunt anumite principii generale explicative care să ne
ghideze interpretarea pornind de la principiile genezei semnelor acestui limbaj. Altfel,
în cazul gesturilor, mimicii, posturilor, comportamentului funcționează principiul
relației inverse între semioză și interpretare: cu cât semnificarea este mai slabă, cu atât
interpretarea este mai intensă, mai nelimitată.
Din concretizara regulilor general hermeneutice la semiotica limbajul ui corporal
rezultă aceste specificații ale interpretării:
 Gesturile trebuie interpretate grupat, urmând succesiunea lor în timp, nu izolate
unul câte unul , cu semnificația lor. Un gest unic – o strângere de mână, mângâierea sau
ștergerea buzelor cu degetele etc. – ar corespunde astfel unui cuvânt. O serie de astfel
de gesturi –fie intenționate, fie inconștiente, fie în amestec – legate împreună formează
un grup de gesturi, o "propoziție". Darwin arată că exprimarea emoțiilor antrenează

21
numeroase semne, astfel că inferența de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este
subiacent trebuie să ia în considerare simptomul , combinația de semne , nu semnul
izola t. Buna dispoziție, râsul, zâmbetul se exprimă prin obrajii și buza superioară mult
ridicate, prin crețurile transversale fine de pe pielea punții nasului, prin dezvelirea
dinților anteriori ai maxilarului superior, prin formarea unei cute nazo -labiale foa rte
pronunțate, care unește arip a fiecărei nări cu colțul gurii , prin ochii vii și strălucitori și
prin retragerea colțurilor gurii și a buzei superioare. In schimb, mâhnirea se exprimă
prin schimbarea poziției sprâncenel or în corelație cu alte semne: fața devine palidă,
mușchii se relaxează, ochii coboară, capul atârnă pe pieptul contractat, buzele, obrajii
și maxilarul inferior se lasă toate în jos prin propria lor greutate. Toate trăsăturile feței
sunt alungite; se poate spune că unei persoane care aude vești proaste i se lungește fața.
Suplimentar, pentru a putea fi reținute și codificate mai mai ușor e bine să
identificăm și să analizăm gesturile peperchi contrastante – un anume gest și gestul cu
semnificație opusă.
 Gesturile trebuie interpretate în co ntext. "Interacțiunea" (M. Argyle) sau situația
comunicațională – diferă perspectiva din care considerăm limbajul corporal, ca acțiune
sau ca și comunicare; noi privilegiem de înd ată ce interpretăm, comunicarea – este
alcătuită din:
a) Context – situația g enerală în care are loc o întâlnire, o comunicare: masa,
cinematograful, teatrul, concertul; dacă suntem cu un prieten, un coleg, o iubită, cineva
cu care ne aflăm la începutul relațiilor sau suntem cunoștințe vechi. Gesturile trebuie
raportate la statutul și rolul social, la vârsta și sexul celor care le fac, chiar la difer ențele
de stiluri comunicative – introvertit sau extravertit -, ca la un context.
b) „Text” („discursul” limbajului corporal ) – gesturile, atitudinile, posturile din acel
context – care pot fi, la nevoie, înregistrate – dar care, în sine, rămân insuficiente pentru
surprinderea aspectelor subtile ale sen sului comunicării sau interacțiunii.
c) Subtextul – sensul ascuns pe care „textul” ( gesturile, atitudinile, posturile ) ni-l poate
propun e prin mijloace semiotice ( intonație, gesturi etc .). Aici formula procentelor lui
Mehrabian poate fi cu îndreptățire citată: intonația și gesturile fac , față d e limbajul
verbal, mai mult de jumătate din cantitatea de informație pe care o putem obține pentru

22
a înțelege o situație anume , pe dimensiunea ei relaționară , mai ales dacă este contrazisă
de forularea verbală .
 Gesturile trebuie interpretat e, la fel ca și mesajele verbale, din perspectiva
întrebării la care răspund sau a problemei pe care o rezolvă. Este esențial să ținem seama
de faptul că ele răspund adesea unor probleme/întrebări mai degrabă fiziologice decât
semnificante, pentru că au și funcții comportamental – adaptative, nu numai de
semnificare, ca ale cuvintelor. Poate că îi este fr ig și gestul de închidere/apărare
semnifică numai o încercare de reducere a pierderii de căldură a corpului ; poate că este
iritat de o mușc ătură de insectă sau de hainele pe care le poar tă și gesturile cu mâ na la
gât nu au altă semnificație etc.

Autonomia simbolică a unor semne din limbajul corporal și simbolismul unor părți
ale corpului
În majoritatea cazurilor de comunicare corporală gesturile au semnificații relative și
contextuale ceea ce le și face atât de ambigui. Gesturile, ca semne cu semn ificații
autonome ale limbaj ului corporal, sunt specifice omului. Ele au , alături de mimică și
parțial diferit de comportament și posturi, în cea mai mare măsură un caracter de limbaj
– în sensul în care vorbim despre un limbaj al surdo -muților – pentru că anumite gesturi
și anumite mimici își au semnificațiile lor, susținute simbolic și oarecum indiferente la
context.
Există însă și un simbolism religios, alchimic și astrologic al corpului, adică o
determinare culturală a gesturilor. Spre exemplu, Frații Limbourg, într -o miniatură din
sec. XV, în Les très riches Heurres du Duc de Berry , din Chantilly, aflată astăzi la
muzeul Condé, înfățișează o sinteză a teoriei microcosmosului care oglindește
macrocosmosul: omul devine o hartă celestă – fiecărui semn zodiacal îi corespunde o
parte a corpului.

23

Fig. 3. Imagine din Les très riches Heurres du Duc de Berry , (1413 – 1416)
Frații Limbourg, muzeul Condé, Chantilly.

Schema simbolismului astrologic este următoarea: creștetul capului – berbec;
gâtul: taur; umeri -brațe: gemeni; piept superior: rac; inferior leu; mijloc: fecioară;

24
burtă: balanță; zona organelor sexuale: scorpio n; coapse: săgetător; genunchi:
capricorn; pulpe: vărsător; tălpi: pești. Semnificația gesturilor se împărtășește din astfel
de simbolisme construite cultural, cel puțin în egală măsură, ca și din corelația cu
limbajul, cu discursul verbal.
Să reluăm sumar, după Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de
simboluri , Editura Artemis, Buc., 1994, vol. 1 -3:
a) Degetul arătător: judecată, hotărâre, echilibru, liniște, stăpânire de sine; cel mijlociu:
afirmarea personalității; cel mic: dorințe ascunse, puteri oculte, divinație (ezoteric);
inelarul: sexualitate, plăcere; iar policele: semnul masculinității.
b) Brațul – forță, putere, ajutor acordat, distribuire, mână a dreptății. Brațele ridicate în
liturghia creștină: chemarea harului, deschider ea sufletului către binefacerile
dumnezeiești. În situații de conflict: predare, supunere, chemare la clemență. Mâna:
activitate, dominare, putere.
c) Diferența dintre dreapta și stânga e un simbolism impus corpului și diferit în funcție
de culturi. În occ ident, dreapta este favorabilă, reprezentând : forță, îndemânare,
masculinitate, ordine, muncă, fidelitate, autoritate, ierarhie, stabilitate, tradiție,
autosatisfacție. Stânga este : nefastă (sinistră), feminină, nocturnă, satanică, dezordine,
incertitudine , nemulțumirea, mișcarea, revendicarea, căutarea progresului, inovația,
riscul. În China: opoziția nu este absolută, stânga e partea onorabilă, masculină,
reprezintă cerul (yang), dreapta este pământul (yin) și aparține femeilor. În general, se
oferă cu st ânga și se primește cu dreapta. În Japonia: stânga este partea înțelepciunii,
credinței, instinctului, în legătură cu soarele, elementul bărbătesc. Dreapta e în raport
cu luna, apa, elementul femeiesc.
d) Ochiul este aproape universal simbolul percepției i ntelectuale. Pri virea este simbolul
revelației.
e) Nasul, ca și ochiul, este simbolul clarviziunii, perspicacității, discernământului, dar
mai d egrabă intuitiv decât rațional.
f) Fața exprimă gândurile și sentimentele și oglindește persoana; misticii imploră de la
Dumnezeu să le arate fața: recompensa hărăzită vieții veșnice.
g) Piciorul: simbol al legăturilor, contactelor, înlesnește apropierea.

25
Simbolismul gestual est e, după cum se vede, legat mult de un simbolism al
corpului. Avem de a fa ce mai degrabă cu invocarea unor semne preexistente simbolic
și statice. Dar limbajul corporal este mai degr abă dinamic , este o activitate
semnificantă. La fel ca și pentru fizică o e voluție apare în semiotica limbajului corporal
atunci când se introduc cuantificările spațiale și temporale .
Spațiul în limbajul corporal
Edward T. Hall , în The Silent Language (1980) , numește proxemică ansamblul
observațiilor și teoriilor privind uzajul pe care îl face omul cu spațiul ca și concept
cultural. Animalele se împart în teritoriale sau non -teritoriale după cum apără sau nu un
teritoriu. Propriu speciilor agresive, omul e un animal teritorial; atitudinea teritorială
este un răspuns biologic înnăscut la agresivitatea altuia. Termenul de „proxemică” a
fost pentru prima oara folosit de Edward Hall în studiul cu titlul: „ Proxemics – the study
of man’s spatial relations and boundar ies”, unde subliniază că problema spațiului
există și în lumea animală, arătând că primele cercetări privind comportamentul
animalelor în mediul natural și în captivitate au fost realizate de etologul elevețian H.
Hediger (1950). Acesta a identificat cinci tipuri de distante și anume:
 „distanța d e fugă” – distanța care îi permite unui animal să scape prin
fugă dacă simte apropierea altui animal;
 „distanța critică” sau „distanța de atac” – de la care fuga pentru a scăpa
de atacatori nu mai este posibilă;
 „distanța personală” sau „distanța interpersonală” dintre două exemplare
din aceeași specie. Ea rezultă din confruntarea tendințelor de „a fi împreună” și de „a fi
singur”;
 „distanța de apropiere” pe care animalele o păstrează într -un teritoriu;
 „distanța socială” pe care un individ o menține față de ceilalți membri ai
grupului.
Pe baza studiului distanțelor la animale, Edward Hall face măsurători ale
pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanțe în comunicarea interumană :
 „distanța intimă” (40 , 50 cm : sunt date două limite ale distanțelor pentru ca
acestea nu sunt fixe, absolute, ci relative la cultura și mediul contextului comunicării! )

26
în care poți simți prezența celuilalt, mirosul, respirația. Este un spațiu de protecție
pentru individ, acce sibil numai persoanelor apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului,
propriilor copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea acestora în zona distanței
intime exprimă o apropiere psihologică. În cazul acestei distanțe se operează olfacția,
contactul cutanat, sensibilitatea termică și elementul vizual;
 „distanța personală” (50 , 75 cm) în care indivizii îsi pot atinge mâinile,
definește limita contactului fizic direct cu ceilalți. La acest nivel nu putem detecta
căldura, respirația celuilalt și, în gene ral avem dificultăți în a menține contactul la
nivelul ochilor. Dacă acest spațiu este încălcat, ne simțim inconfortabil, lucru sesizabil
prin mișcări excesive la nivelul corpului, iar reacția față de invadarea spațiului personal
este în funcție de tipul d e relație pe care o avem cu interlocutorul.
 „distanța socială” (1,5, 3 m) este distanța în care pierdem detaliile privind
interlocutorul. Este distanța la care se desfășoară cele mai multe interacțiuni individuale
obișnuite, tranzacțiile, afacerile cu cara cter formal. Dispunerea mobilierului ține seama
de respectarea acestei distanțe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru
a menține un nivel optim al comunicării, vocea este mai ridicată, iar inflexiunile vocii
au rolul de a reduce distanț a socială.
 „distanța publică” (3, 6 m) este distanța la care individul este protejat și poate

Fig. 4. Intervalele spațiale interpersonale în comunicare

27

deveni defensiv dacă este atacat. La acest nivel suntem destul de aproape pentru a
urmări acțiunile interlocutorului, deși pierdem detalii ale comportamentului acestuia:
expresiile feței, direcția privirii etc. În acest caz, văzul și auzul au cea mai mare
importanță, senzațiile tactile fiind practic eliminate.
Termenul de " spațiu personal " este însă inventat de D. Katz în 1937, popularizat
de R. Sommer, în 1969, apoi preluat de Hall: e o prelungire teritorială a corpului, ca un
fel de bulă, de inel sau de cochilie. I se substituie (E. Goffman, Roger Lécuyer) termenul
de "distanță interpersonală " – care este variabilă în funcție de situația interacțiunii; Hall
și apoi unul din discipoli, J.A. Scott constată diferențe în funcție de culturi, iar Michael
Argyle descrie diferite culturi și locuri în funcție de utilizarea culturală a spațiului.

Dinami ca spațiulu i personal în limbajul corporal
Michael Argyle și Janet Dean au formulat în 1965 pentru unele tipuri de
interacțiuni în comunicarea nonverbală „ teoria echilibrului ”: dacă o persoană ridică
nivelul de apropiere, manifestat prin micșorarea distanț ei, prin sporirea frecvenței
contactului vizual, prin zâmbet și prin alte semnale verbale și nonverbale și nivelul de
apropiere se stabilește de către ambii interlocutori, cealaltă persoană tinde cu aceeași
forță să restabilească echilibrul, mărind distanț a și evitând privirea celuilalt. În schimb
după „ modelul stimulării ” lui M.L.Patterson , 1976 , dacă o persoană îți schimbă nivelul
de implicare, cealaltă persoană este stimulată fie în sens pozitiv, adică reciproc, fie în
sens negativ, adică compensator. Da că nu apare nicio schimbare a nivelului de
implicare, înseamnă că schimbarea realizată de prima persoană a fost nesemnificativă
în respectiva relație.

28
Elementul dinamic al comportamentului de comunicare este ajustarea
intimității situării spațiale la intimitatea relației. O suită de semnale semnifică
partenerului tipul de relație pe care vrei s -o stabilești cu el: te apropii mai mult de cineva
care are ochii închiși decât dacă are ochii deschiși; cu cât un partener e mai aproape de
tine, îl privești mai puțin. În cazul
proximității , importanța contactului
vizual scade, pe când cel olfactiv și
tactil cresc.
Legea proxemicii ,
formulată sintetic de Edward T.
Hall, ne spune că : „dintre toate
lucrurile egale într -un anumit fel,
cele care sunt mai aproape de
individ sunt mai importante decât
cele îndepărtate”. Proximitatea
afectivă scurtează distanța dintre
parteneri; la fel conformitatea de
opinii; inițiativa atingerii sau
apropi erii aparține superiorului;
bărbații stau mai depărtați , între ei,
decât femeile , între ele ; copiii stau
mai apropiați , între ei, decît adulții ,
apoi distanța crește cu vârsta și începe să scadă din nou după 40 de ani. O distanță mai
mică permite intrarea în funcție a mai multor canale de transmitere/receptare a
mesajelor: în afara canalului vizual, intervin auzul, simțul tactil, sensibilitatea termică
și olfactivă. Sentimentele reciproce constituie factorul decisiv în stabilirea distanței: ex.
cum așează p rofesorul , elevii, sau cum se așează studenții într-o sală de curs ; relațiile
ierarhice (după o expresie verbală: “cineva îți este sau nu apropiat”!) . Menținem o
distanță mai mică dacă suntem lăudați decât atunci când suntem criticați. Micșorarea
distanței față de cei cu care comunicăm este un semn de solidaritate. Consecințe: Scăderea constrânsă a distanței are
ca efect semnificarea distanței prin alte
mijloace. (E xemplu: în mijloacele de transport
în comun, aglomerate, sau în lift: nu vorbim,
evităm privirea celorlalți, ne îndreptăm excesiv
atenția asupra a altceva – peisaj, carte, ziar,
numerele ce indică etajul; arborăm o expresie
neutră, goală emoțional.) Scăder ea constrânsă a
distanței, intruziunea în spațiul intim ne reduce
autonomia conștiinței: stilul interogatoriilor
polițiste în unele filme americane; unele tehnici
sentimental -erotic -apetitive folosesc această
consecință etc. La demonstrații, o parte din
furie e produsul aglutinării și restrângerii
spațiului personal; poliția dispersează
mulțimile pentru a le potoli.

29
De asemenea factorii contextuali
generează tendințe de mărire sau de micșorare a
distanței față de interlocutor. Intimitatea
contextului crește distanța dintre parteneri (teoria
echilibrului); z gomotul scade distanța; la fel,
amuzamentul; munca o crește. Cu cât spațiul fizic
în care ne aflăm este mai larg cu atât tindem să
micșorăm distanța interpersonală. Spațiul în care
se conversează va fi mai mare într -un apartament
decât pe stradă și va fi m ai mic într -o încăpere
spațioasă decât într -una îngustă. În plus, subiectul
în jurul căruia se desfășoară interacțiunea poate
genera variații ale spațiului de interacțiune. Astfel,
când vorbim despre probleme personale sau
împărtășim secrete, menținem o di stanță mai
redusă decât atunci când vorbim despre probleme
cu caracter general sau când avem discuții formale.
Distanțele sunt , deci, relative. Ele depind de tipul de comunitate umană
teritorială la care aparține subiectul – sat sau oraș; oraș mic sau oraș mare – și de tipul
de cultură. Exemplu: foarte vizibilă diferența între Occident și Orient: japonezii îi
consideră pe occidenta li trufași, occidentalii îi consideră pe japonezi băgăreți. E.T.Hall ,
(1963) : „Ceea ce pentru un american înseamnă apropiere, pentru un arab poate însemna
distanțare”. Este ceea ce s -a numit, datorită filmării acestui comportament pe holurile
ONU, „valsul ONU”: pentru a putea vorbi, partenerul arab (sau japonez, după alte
surse) se apropie de cel american, care se îndepărtează cu un pas. Partenerul arab, care
simte că nu poate comunica peste „prăpastia” astfel creată se apropie din nou; la rândul
lui ameri canul s e îndepărtează din nou ș.a.m.d.
Spațiile care ne aparțin reprezintă o extindere a spațiului corporal. Există gesturi
tipice de marcare a spațiului (teritoriului) sau proprietății: prin p unerea mâinii sau a
piciorului. Autoturismele, avioanele, bărcile pe care le conducem ne extind totodată
spațiul personal până la respectivele dimensiuni; sporește astfel și imaginea de sine. Indicație: Păstrați distanța
cuvenită pentru a nu -i agresa
pe ceilalți. Feriți -vă să le
încălcați teritoriul sau să le
ocupați spațiul (scaunul , masa
etc.) personal. Distanța poate
scădea pe măsura cunoașterii
și acceptării. La încălcarea
teritoriului maimuțele
procedează ca noi: aduc
ofrande – fructe, flori, cum
facem și noi când, mergând în
vizită, încălcăm teritoriul
gazdei.

30
Timpul în limbajul corporal
Timpul în limbajul corporal este mai puțin studiat, pentru că necesită aparatură
de înregistrare și măsurare , procedurile sunt mai laborioase și interpretabil prin simetrie
cu spațiul: a -i face pe oameni să aștepte, ca și a -i ține departe spațial , servește la
menținerea pozițiilor ierarhiei. În ritualul așteptării disprețul pentru spațiul cuiva devi ne
dispreț pentru timpul cuiva : „distribuția timpului de așteptare coincide cu distribuția
puterii”5. Experiment filmat: Când cineva bate la ușă într -o instituție sau firmă, t impul
între bătaie în ușă și intrare și timpul între bătaie și răspuns sunt corelate cu poziția de
putere în ierarhia instituției .
Dar cea mai mare complicație în ceea ce privește limbajul corporal vine de la
faptul că este un mod de comunicare rapid: răspunsul la semnalele co rporale vine în
1/25 de secundă! E și motivul pen tru care scapă, în cea mai mare măsură conștiinței:
comunicarea corporală este ca și circulația pe autostradă: de mare viteză – mult mai
mare decât aceea a transmiterii mesajului verbal – și continuă în ambele sensuri – nu
discontinuă, când dinspre emițăto r spre receptor, când invers, cum se întâmplă în
schimbul politicos de mesaje verbale în care fiecare partener îș ascultă pe celălalt și
vorbește abia după aceea !

Între explicare și interpretare : înțelegerea limbajului corporal
Ceva poate fi înțeles fie prin mecanismul cauzelor și condițiilor care îl produc,
fie pri n semnificația pe care o are și care ne previne asupra sensurilor în care îl putem
lua. În primul caz este vorba despre efectele unei acțiuni, în cel de al doilea desp re
mesajul / mesajele unui semn sau unor semne. Problema care se pune aici este de a
decide ce este și ce nu este semn în condițiile în care, în prezența unei conștiințe, care
interpretează și înțelege, totul este semn și devine limbaj. Cu atât mai mult î n cazul
acțiunilor umane, pentru care definitoriu este mai degrabă scopul decât cauza și în c are,
de fapt, scopul este cauza. Or este efectiv semn ceea ce are insuficientă substanță sau

5 Nancy M. Henley, Body politics. Power, Sex, and Nonverbal Communication, Prentice -Hall.Inc 1977,
London, p. 45 -46

31
energie p entru a efectua ceva altfel decât în semnificație: puținătate a substanțială sau
energetică face , din fragmentul material sau energetic , semnificant și din entitatea
respectivă semn!
Diferența dintre gesturi și acțiune este diferența dintre o mișcare corporală care,
în principiu , indică ceva – poate chiar indica o ac țiune sau intenția unei acțiuni, ca atunci
când cineva schițează gestul de a deschide un pachet, în ideea de a fi aprobat de cel în
fața căruia se petrece scena, în acest caz , echivalentul mimic pentru: pot să deschid…?
Sau ca în situația unei confruntări, atunci când oponenții se amenință doar și nu duc
gestul până la capăt, transformându -l într -o acțiune de lovire – și o mișcare corporală
care chiar efectuează ceva – acțiunea efectivă de a deschide pachetul.
Explicare sau interpretare? Probabil că interpreta re pentru că avem de a face cu
semnificarea unei intenții , adică mai , precis , cu o acțiune fără finalizare și chiar fără
intenția de finalizare . Aici probabil că se naște gestul și , mai ales, apare posibilitatea
gestul ui ca semn !
Așa se face că p este tot în limbajul corporal exist ă un amestec simbolic – motivat
și că el poate fi înțeles din două perspective: cea a interpretării și cea a explicației.
Privilegiem perspectiva interpretării pentru că , deși mai imprecisă, este mai stabilă și
mai sigură decât explicațiile științifice cauzale care se schimbă mai frecvent. Ea se
bazează pe grila interpretativă primă pe care o propune și care sertizează eficient
simbolicul și natural în interpretarea gesturilor. Vom adăuga însă și alte grile de
interpretare care suplimentează prin explicațiile neuroștiințelor posibilele semnificații
și sensuri . Este vorba despre grila reacțiilor limbice, propusă de expertul FBI, Joe
Navaro și de dr. Marwin Karlins, de grila sinergologiei, propusă de Philippe Turchet și
mai a les de grila expresiilor faciale ale emoțiilor fundamentale inițiată de Darwin și
elaborată de Paul Ekman.6

6 Pe care l -a făcut celebru serialul Lie to me , pentru care a fost consultant științific și unde apare ca erou
principal, sub numele dr. Cal Lightman

32
3. Tipologii interpretativ -explicative ale gesturilor
Grila spațial -simbolică
Prima și cea mai simplă interpret are a gesturilor e ste, așa cum s -a văzut mai sus,
cea în funcție de simbolismul diferitelor părți ale corpului care le produc. Deși pare cea
mai îndemână și mai clară, insufic iența acestei interpret ări rezultă din fixismul și
simplismul ei. Nu toate gesturile au aceiași geneză și aceeasi n atură: unele gesturi sunt
universale, altele sunt specific culturale . Iar cele universale – ca, spre exemplu, ridicatul
umerilor ca necunoaștere, nedumerire, supunere -, sunt mai degrabă fundamentate
biologic și nu au un înțeles simbolic în sine , iar cele simbolice, fundamentate cultural,
au un înțeles simbolic, dar el este adesea strict local, cea ce face ca interpretarea de
acest fel să fie foarte parțială. De aceea am prezentat mai sus, alături de perspectiva
cultural -simbolică și pe cea a spațiului antropologic al comunicării interpersonale,
fundamentat biologic , mai riguroasă și mai testabilă . Topologia spațiului personal în
limbajul corporal trebuie înțeleasă ca fiind alcătuită nu atât din simple distanțe, cât din
zone sau intervale (care se vad mai b ine în schema din figura 3). Totodată, trebuie să
adăugăm încă un interval față de cele patru ale lui E. Hall, care se dovedesc astfel a fi
cinci:
• sub 15 cm (la interval de o palmă): zona contactului fizic; spațiul tandreței, al
atingerilor și mângâieril or, în care se acceptă îndrăgostiții, sau cel al relațiilor copii –
părinți;
• între 15 și 45 cm (la interval de un cot, când stăm cu mâinile în șolduri ): spațiul
intim; spațiul în care se acceptă rudele apropiate, prietenii;
• între 45 și 12 0 cm (la interva l de un pumn dat cu mâna întinsă ): spațiul personal;
distanța pe care o păstrăm față de ceilalți la întâlniri prietenești și ceremonii oficiale;
• între 12 0 și 360 cm (dincolo de posibilitatea atingerii corporale fizice ): spațiul
social; distanța pe care o păstrăm față de necunoscuți;
• peste 360 cm: spațiul public; distanța de adresare față de un grup mare de
oameni.

33

Fig. 5. Intervalele interpersonale al comunicării revizuite

Dar pentru o mai bună reperare a gesturilor foarte importantă este o mogenizarea
coordonatelor biologice și culturale ale producerii limbajului corporal prin introducerea
simbolismului religios și cultural în spațiul „biologic” al distanțelor interpersonale.
Drept ghid pentru dimensiunile simbolice ale gesturilor putem folo si spațiul sacru at ît
de bine prezentat pri n cele 7 dimensiuni simbolic mitologic e, despre care vorbește
Mircea Eliade. Este vorba despre cele 3 niveluri: sus/cerul, adică spațiul simbolic al
divinităților celeste, al zeilor solari; zona mediană/pământul, respectiv spațiul sim bolic
al umanității; jos/lumea subpământeană, spațiul simbolic al divinităților subterane, al
demonilor. Dinamic, cele trei niveluri conduc la două direcții ale mișcării: în sus și în
jos. Pe lângă cele trei niveluri mai trebuie reținu te 4 direcții : față – spate și stânga –
dreapta . Conotațiile simbolice ale gesturilor se stabilesc în primul rând în funcție de
acest e niveluri și dimensiuni spațiale simbolice care au un caracter universal. Raportat
la corp, cele trei niveluri ale spațiului sacru determină următoarele semnificații ale
gesturilor: p este nivelul umerilor , corespunzător spațiul ui simbolic al divinităților
celeste, se vor plasa gesturile spirituale, între nivelul umerilor și cel al ombilicului ,
corespunzător spațiului s imbolic terestru, al umanității , se vor plasa gesturile afective,
sub nivelul ombilical, corespunzător spațiului simbolic divinităților subterane, al
demonilor, se vor plasa gesturile senzuale. Să mai reținem că în raport cu aceste niveluri
direcția gestu rilor poate fi în sus/ascendentă sau în joc/descendentă. Înainte/în față și

34
înapoi/în spate arată simbolic mișcarea de atracție spre ceva sau pe cea de a te feri/evita
ceva, iar stânga – dreapta rămân deocamdată, până la explicațiile mai largi de mai jos,
conotate doar prin tr-un vag rău și bine.

Fig. 6. Niveluri și dimensiuni spațiale simbolice

Din combinarea distanțelor interpersonale din schema lui Hall cu cele trei
niveluri și patru direcții simbolice ale spațiului sacru din hermeneutica lui Mircea E liade
rezultă o grilă spațială complexă și tridimensională în care putem încadra interpretativ
orice gest, postură sau atitudine. Plasarea gestului în intervalele distanțelor
interpersonale va stabili calitatea relației, peste nivelul umerilor se vor plasa gesturile
spirituale, între nivelul umerilor și cel al ombilicului se vor plasa gesturile afective, sub
nivelul ombilical se vor plasa gesturile senzuale. Direcția mișcării: în sus – în jos,
înainte/în față – înapoi/în spate, stânga – dreapta, intervin su plimentar pentru a
determina semnificația gesturilor, după cum se va vedea mai jos.

35

Fig. 7. Grila interpretativă spațial -simbolică ce rezultă din suprapunerea
intervalelor interpersonale al comunicării cu n iveluri le și dimensiuni le spațiale
simbolice

Grila i nterpretativă spațial -simbolică ne furnizează axele fundamentale ale unui
cod, dar id ealul interpretării limbajului corporal reclam ă folosirea concomitentă și
ierarhizat suprapusă a tuturor celor patru grile care sunt separate aici mai ales din moti ve
de expunere didactică . De altfel , cum se va vedea mai jos, și în cazul aplicării grilei
spațial -simbolice accentele pe folosirea anumitor coordonate pot fi destul de diferite. În
cazul acestei grile, accentul cade pe interpretarea limbajului corporal ca limbaj. În cazul
celorlalte trei grile interpretativ -explicative, care vor urmea , accentul cade pe explicarea
anumitor gesturi, posturi sau atitudini: ele explică, fiecare pe alt temei al genezei, de
unde ar putea proveni semnificația lor. Din cauza multi plelor sisteme semnificante care
compun limbajul corporal și a temeiurilor explicative diferite, exemplele de gesturi vor
fi incluse grupat, mai degrabă în aria unui principiu explicativ -interpretativ, decât în a
altuia, în funcție de forța explicativă a r espectivului principiu.

36
Să dăm curs interpretărilor pe care le poate produce acestă grilă spațială pe care
am construit -o pornind de la distanțele interpersonale evidențiate de E. T. Hall și de la
dimensiunile și nivelurile simbolice ale spațiului teoretiz ate de Mircea Eliade. Să luăm,
spre exemplu, situația îmbrățișării între doi oameni de sex diferit. C ând doi oameni de
sex diferit se îmbrățișează prietenește , corpurile lor se ating, adică se află în zona de
sub 15 cm, zona contactului fizic , doar în part ea superioară a zonei mediane – a zonei
dintre linia umerilor și linia ombilicului – respectiv în zona gesturilor afective , iar între
șoldu rile lor rămâne distanța de 15 cm. Prejudecata ne face să credem că o femeie își
ferește sânii de atingere; de fapt, în îmbrățișările doar afectuoase ea își ferește mai
degrabă bazinul. Imaginea celor doi care se îmbrațisează doar afectuos seamănă cu
aceea a unor rățuște pentru că cei doi își retrag fiecare bazinele astfel încât să rămână
între ele distanța de 15 cm. Iar partea care se atinge să fie situată în zona superioară a
bustului. Dacă între ce i doi există o legătură erotică, atunci și distanța dintre bazinele
lor va dispărea și corpurile se vor atinge în zona de sub nivelul ombilical, adică în zona
gesturilor sen zuale!

Fig. 8. Îmbrățișare erotică și îmbrățișar e afectuoasă prietenească

O altă interpretare , la fel de sugestivă pentru grila spațial -simbolică în întregime ,
poate fi aplicată stângerilor de mână . Strângerea de mână tip manșon, cu ambele palme
ținând palma celuilalt , înse amnă afecțiune , profunzime a sentimentelor . Dar este și o
strângere de mână care a fost răspândită , prin 1920, printre politicieni americani …
Trecerea de la mână la încheietură, braț, cot, antebraț, umăr indică un plus de afecț iune
în creștere gradată , pe măsura pătrunderii în spațiul intim – de la 45 de cm. la sub 15
cm. – al celuilalt. De asemenea, schimbarea nivelului este semnificativă: după cum se
vede în ilustrația de mai jos, dacă mâna prinde antebrațul sau brațul celuila lt rămâne

37
înscrisă în zona corporală a gesturilor afective; ajungând la umăr, ajunge și la zona
gesturilor spirituale. Atunci când cineva îți strânge mâna în chip de salut cu dreapta,
stânga plasată pe umărul tău arată că respectivul are o relație afectuos -spirituală cu tine ,
cum ar fi cazul cu bunicul tău, sau unchiul tău mai în vârstă și mai înțelept…

Fig. 9. Gradația afecțiunii în stângerile de mână

Nu întotdeauna este nevoie de toate coordonatele gestuale ale grilei spațial –
simbolice. Uneori s unt suficiente doar unele dintre ele. Astfel, distanțelor interpersonale
intervin destul de vagi în ceea ce privește fața, în schimb zonele spirituală, afectivă și
senzuală din grila spațială -simbolică funcționează foarte bine. Semnificația felului cum
privim pe cineva datorează mult zonei feței unde se înscrie privirea noastră: privirea
oficială, formală, se mișcă deasupra nivelului ochilor, în zona descrisă de un triunghi
imaginar, pe frunte (corespunde zonei corporale generale a gesturilor spirituale).
(Privirea la baza nasului este percepută ca o privire “prin” interlocutor, are un efect
puternic perturbator și e folosită în inducerea hipnozei.) Privirea informală, privirea de
anturaj – adică a celor cu care cel privit se află în relații prietenești -, descrie același
triunghi, dar sub nivelul ochilor și cu vârful în jos, în zona dintre ei și buze (similar
zonei corporale mediane, în care se înscriu gesturile afective).

Fig. 10. Cele trei zone – forma -oficială/spirituală, de anturaj/afectivă, intimă/senzuală

38

– în care se înscrie privirea feței după cele trei niveluri din grila spațial -simbolică
Privirea intimă, cu intenții senzuale sau chiar sexuale se înscrie între buze (even tual
ochi – care sunt un foarte puternic reper al feței) și piept, când cei doi stau mai aproape,
și între buze (eventual, ochi – ca atractor) și încheietura coapsei când stau mai depărtați
(zona de jos, cea în care se înscriu corporal gesturile senzuale).
Alteori sunt suficiente distanțele interpersonale atunci când interpretăm
semnificația gestului cuiva care atunci când ne strânge mâna salutându -ne, ne ține, în
același timp, cu brațul rigid la distanță. Sau, invers, când folosește salutul pentru a ne
apropia de el, pentru a ne atrage în spațiul intim. În primul caz este vorba despre cineva
care dorește să păstreze distanța față de noi, în al doilea de cineva care dorește să fim
mai apropiați. Aceiași interpretare poate fi dată și gestului celui care în sa lut îți dă doar
două degete sau doar o parte din mână sau, invers, celui care îți prinde întreaga mână:
rezervă față de relaționare, primul, și deschidere la relaționare, al doilea.

Fig. 11. Strângeri de mână semnificative pentru relațiile interpersonal e

Tot așa, sunt importante direcțile în raport cun cele trei niveluri interpretate ,
respectiv: în sus și în jos. Palmele deschise în sus: a da, a oferi, a arăta ceva important ,
dar și: a primi, a te supune; în jos: a apuca, a reține ceva neimportant , a ascunde, a
domina. Pozițiile palmei în strângerea de mână neparalelă semnifică: cel care își ține
palma deasupra încearcă să domin e; cel care își ține palma dedesubt se supune . Dacă
palmele rămân în plan median, paralele în strângerea de mână , semnificația lor e neutră ,
de fraternitate, de egalitate.
Celelalt două direcții, din cele patru enumerate mai sus, – înainte (în față) –
înapoi (în spate) – sunt importante pentru reacțiile posturale sau de atitudine, despre
care vom vorbi mai înco lo, sub alte grile interpretative, dar pot fi foarte bine
exemplificate prin gesturi ale capului. Astfel, capul ținut drept este poziția omului cu

39
o atitudine neutră față de cele auzite. Cu bărbia ușor ridicată – deci ușor înclinat spre
spate – denotă aten ție sau aroganță, creșterea sentimentului propriei valori. Lăsat

Fig. 12. Semnificațiile direcționării căușului palmelor se aplică direct la
strângerile de mână, care în funcție de po ziția palmelor este: dominantă, supusă,
egalitară.

destins pe spate: relaxare, predare, reducerea atenției. Invers, capul plecat spre
direcția înainte denotă supunere, dacă este întrerupt contactul vizual (“a -ți pleca
capul”), dar poate însemna îndârjire, dacă este menținut contactul vizual (“a lua pe
cineva în coarne”). Înclinat mai mult în jos, semnifică o atitudine negativ ă sau una de
evaluare critică. Toate aceste poziții ale capului spre înainte sau înapoi pot fi însoțite,
bineîneles, de alt e gesturi, care le precizează, suplimentar, semnificația . La fel în cazul
trunchiul ui: înclinare înainte înseamnă interes pentru ceea ce are în față sau acordul;
înclinare înapoi , dezinteres, dezacordul .

40

Fig. 1 3. Atitudini ale capului în funcție de deplasarea înainte/în față – înapoi/în
spate

La fel ca înainte (în față) – înapoi (în spate) , stânga – dreapta sunt direcții
puternic conotate simbolic în mitologii și religii . Actualmente, pare că dincolo de acest
simbolism intervine diferenți erea pe care neuro -științele au evidențiat -o între cele două
emisfere cerebrale: emisfera stângă este analitică și rațională, cea dreaptă este sintetică
și transrațională. Mai trebuie ținut seama de faptul că traiectoriile nervilor care duc la
respectivele emisfere sunt inversate în coloana vertebrală, astfel că emisfera stângă
comandă partea dreaptă a corpului și invers, emisfera dreaptă comandă parte stângă a
corpului. Astfel că , motivat neurologic, dar și susținut simbolic, î n Occident mâna
dreaptă repre zintă în comunicarea corporală conținutul , informațiile , mâna stângă,
relația dintre cei care comunică. Sprijinirea pe piciorul drept, indică o activitate mai
intensă a emisferei stângi , deci analiză critică, logică, obiectivitate. Sprijinirea pe
piciorul stâng, activitate mai intensă a emisferei drepte , deci receptivi tate la stabilirea
de relații. Schimbarea piciorului înseamnă schimbarea accentului pe procesele mentale
ale celeilalte emisfere .
Întrucât proiecția urechii stângi e pe emisfera dreaptă , iar a urechii drepte pe
emisfera stânga, atunci când ascultăm cu urechea stângă – eventual, cu capul ușor întors
sau aplecat spre umărul drept -, ascultăm emoțional și sintetic , cu dorința de a realiza
contacte , și dăm atenție mai ales aspectului relaționar al comunicării. Invers, atunci
când ascultăm cu urechea dre aptă – eventual, cu capul ușor întors sau aplecat spre
umărul stâng -, ascultăm rațional și anali tic, atenți la conținut și, eventual, critici, și dăm
atenție mai ales aspectului de informație al comunicării. Cu ochii, situația e încă mai
complexă: întrucât fascicolul de neuroni retinieni responsabili de vizualizarea câmpului

41
vizual stâng pentru fiecare ochi ajung în cortexul vizual drept – și invers – noi „citim”
emoțiile de pe jumătatea stângă a feței celui pe care îl privim.

Fig. 1 4. Funcțiile celor două emisfere cerebrale

De o interpretare care combină un pic nivelurile spațiale reinterpretate cu
direcțiile stânga – dreapta beneficiază și ori entarea privirii. Este vorba despre ceea ce
neuro -științele numesc „privirea neurologică”, respectiv p rivirea raportată la tipul de
procese mentale . De data aceasta zona superioară, cea spirituală în raport cu întregul
corp și cea oficială, formală în rapo rt cu fața privită, de deasupra liniei ochilor e legată
de imagini, zona mediană, cea afectivă în raport cu întregul corp și cea de anturaj în
raport cu fața privită, e legată de sunete, iar zona senzuală în raport cu întregul corp și
în raport cu fața pri vită, e legată de senzatii si cuvinte. Diferit este doar faptul că în
cazul privirii neurologice, ochii privesc spre emisfera implicată în proces, deci partea
dreaptă a feței revine parții drepte a creierului, celei legate de sinteze, iar partea stângă,
părții stângi, legată de analize. Privirea orientată în zona de sus, deasupra liniei ochilor,
spre dreapta, implică imag ini create, construite, imaginat e, iar spre stânga imagini

42
amintite, redarea a ceva existent . Privirea orientată în zona de mijloc a feței , între linia
ochilor și linia gurii , în zona urechilor, spre dreapta, implică auzirea sunete , de cuvinte
sau voci create, construite, imaginare ; spre stânga , cuvinte sau voci amintite, redarea a
ceva existent . Privirea orientată în jos , sub linia gurii, s pre dreapta, gândul la
sentimente, senzații create, construite, imagina te; spre stânga: a medita, sta pe gânduri,
impresii, senzații amintite, redarea a ceva existent .

Fig. 1 5. Privirea orientată spre emisfera stângă sau dreaptă

Ceea ce rămâne însă cel mai ușor de reperat și cel mai sintetic indicator pentru această
grilă spațial -simbolică sunt gesturile generale , relative la spațiul personal, adică
închiderea sau deschiderea lui în raport cu interlocutorii sau partenerii prezenți .
Închi derea sau deschiderea căușului palmei spre exterior sau spre interior, reprezintă o
poziționare a mâinii în raport cu în față (înainte) sau în spate (înapoi). Palma deschisă
în văzul celorlalți, ca la jurământul din sălile de judecată: onestitate și franch ețe; cu
semnificația: iată, n -am nimic de ascuns. Invers, căușul palmei spre înăuntru: reținere,
ascundere. Copilul care -și ascunde palmele – podul palmei, ori palma întreagă făcută
cupă și ascunsă la spate -, când vorbește , sau soțul, care, în fața soției , procedează la
fel, au ceva de ascuns. Totuși, căușul palmei expus înainte, la nivelul zonei corporale
mediane, a gesturilor afective, poate însemna blocare, apărare – aici apare o conotație
suplimentară legată de zona corporală , care este cea afectivă, a gestului.

43
Test: Tipul de personalitate în funcție de emisfera cerebrală dominantă
O persoană dominată de partea stânga a creierului este rațională are o gândire
analitică, îi place să lucreze cu cifre și numere, e ordonată și îi place să planifice
lucrur ile. O persoană dominată de partea dreapta a creierului este emoțională, se lasă
adesea călăuzită în viață de intuiție, e creativă, are talente artistice. Urmând regula
generală potrivit căreia emisfera stângă controlează partea dreaptă a corpului, emisfer a
dreaptă controlează partea stângă, putem deduce din gesturile pe care le face cineva și
din prioritatea unuia dintre organele de simț pereche – cei doi ochi în acest caz – anumite
aspecte ale personalității. Testul care urmează – și care e un simplu test speculativ – a
fost dezvoltat pornind de la aceste idei.
Prima sarcină: plasează mâinile în față, cu palmele lipite și împletește -ți degetele.
Observă care din cele două degete mari este deasupra. Dacă este dreptul notează D,
dacă stângul, S.
A doua sarcină: aranjează degetele arătătoare în fața ambilor ochi deschiși de parcă ar
fi un pistol cu care ochești și fixează un punct. Apoi închide mai întâi un ochi, deschide –
i pe ambii, apoi închide -l pe celălalt. Observă în care caz punctul -țintă se deplase ază.
Dacă punctul s -a deplasat când ochiul drept a fost închis, notează D, dacă e invers, S.
A treia sarcină: încrucișează brațele în fața pieptului și vezi care mână este deasupra:
dreapta, D, stânga, S.
A patra sarcină: imaginează -ți că ești la un concer t și aplauzi. Ce mâna este deasupra?
Dreapta, D, stânga, S.
Identifică formula astfel obținută printre variantele din lista următoare:
1. DDDD Caracter conservator atașat de stereotipuri, de opiniile social accep tate,
tip de comportament stabil, pozitiv.
2. DDDS Caracter conservator, dar nesigur, nehotărâre în comportament,
temperament slab.
3. DDSD Caracterul puternic, hotărât, activ, lipsit de empatie pentru persoanele cu
tipuri slabe de personalitate. Dar și capabil de cochetărie, cu simț al umorului și
cu simț artistic.
4. DDSS Se întâlnește rar. Contradicție între nehotărârea și fermitatea caracterului.
Capabil de cochetărie, cu simț al umorului și simț artistic. Capabil de o bună
relaționare, dar cu o perioadă de adaptare lentă.
5. DSDD Spirit de afacerist, aso ciat cu o gândire analitică, dar și cu blândețe. Se
întâlnește mai frec vent la femei. Asemenea persoane nu acceptă o confruntare
deschisă. La ele predomină toleranța, chibzuință. Adaptare lentă, precauție în
dezvoltarea relațiilor personale sau de servic iu, uneori distanțare.

44
6. DSDS Un tip de caracter slab, lip sit de apărare. Predispus la influențare din
exterior. Se întâlnește rar, predominant la femei.
7. DSSD Interes pentru impresii noi și abilitate de a evita conflictele. O oare care
instabilitate și înce tinire emoțională, simplitate și în drăzneală în comunicare.
Dar și abilitatea de a adopta un alt tip compor tamental, diferit de al său.
8. DSSS Tip de caracter analitic, independent și instabil. Rar întâlnit.
9. SDDD Tip frecvent întâlnit, cu un grad înalt de adaptare la diverse condiții.
Emotivitate asociată cu insuficientă insistență în soluționarea problemelor
strategice de bază (instruire, alegerea profesiei etc.). Sensibilitate sporită la
influențele din exterior. Interac – ționează ușor cu celelalte tipur i de caracter. La
bărbați emotivitatea este diminuată.
10. SDDS Caracter blând, naiv, neperseverent. Cere celor din jur atitudine grijulie
față de sine – tipul „micii regine".
11. SDSD Cel mai puternic tip de caracter: poate fi convins cu dificultate.
Individual itate puternică, capacități înalte de depășirea dificultăților. Asemenea
persoane detestă infantilismul. Perseverent, dar uneori se poate fixa pe scopuri
secundare.
12. SDSS Caracter puternic, dar neperseverent. Nu se lasă convins. Particularitatea
de bază – agresivitate internă, camuflată prin blândețe și emotivitate aparentă.
13. SSDD Prietenie și simplitate, o oarecare împrăștiere în ceea ce privește
interesele.
14. SSDS Particularitățile de bază: sinceritate, blândețe, naivitate. Tip rar întâlnit
(1% la femei, l a bărbați piactic nu se întâlnește).
15. SSSD Emotivitate îmbinată cu hotărâre. Deseori, decizii rapide negândite. În
comunicarea cu asemenea persoane este nevoie de reținere suplimentară.
16. SSSS Anti- conservatism, abilitate de a privi lucrurile dintr -un alt unghi de
vedere, dar și emotivitate sporită, individualitate pronunțată, egoism,
încăpățânare.

45
Grila reacțiilor instinctive7
După cum s -a văzut, grilă spațial -simbolică poate fi extinsă la întreaga gamă de
gesturi, posturi și atitudini. Singu ra motivare pentru semnificațiile gesturilor este cea
furnizată de intervalele spațiale ale relațiilor interumane și de simbolismele
antropologic -culturale relativ universale. Următoarele grile furnizează, așa cum
preveneam mai sus , motivații diferite și, uneori, suplimentare . Una din cele mai simple
grile interpretative pentru limbajul corporal ne -o furnizează reacțiile instincte. Aceste
reacții își au originea în s istemul limbic , formațiun e a creierului mamiferelor , foarte
veche, ținând arhi – și paleo – cortex . Este o parte a creierului care reacționează spontan
și în timp real, în calitate de centru al emoțiilor și comportamentelor de supraviețuire.
Reacțiile de răspuns la amenințare sau stres înscrise fundamental în sistemul
cerebral limbic sunt: încre menirea, fuga și lupta. Abilitatea de a încremeni în fața
pericolului are sens întrucât mișcarea ar putea atrage atenția unor prădători mult mai
puternici și mai iuți. Mâinile se opresc din mișcare, dacă apare semnalul unui pericol,
respirația devine super ficială, apare diminuarea expunerii feței sau a expunerii în
general, ridicarea umerilor și coborârea capului.
A doua reacție limbică este fuga. În lumea modernă civilizată reacția de fugă
devine mai puțin radicală: întoarcerea corpului de la su rsa stresantă, îndreptarea
picioarelor spre ieșire, plasarea mâinilor în dreptul feței, frecarea sau închiderea ochilor
(fugă senzorială), distanțarea, interpunerea unor obiecte. Retragerea în fața sursei de
stres. Pe scurt: plecăm, ne distanțăm, ne îndepă rtăm de oamenii neplăcuți sau
insuportabili.
Cel mai puțin frecventă este a treia variantă, lupta. În cazul luptei efective emoția
se transformă în furie și cortexul este scos din funcțiune. În lumea modernă civilizată ,
agresivitatea este însă strict controlată , iar semnele ei au devenit foarte mascate și
restrânse, c eea ce, de altfel, este valabil pentru toate cele trei reacții – luptă, fugi, prefă –
te mort – dictate de pericol. Atunci când am definit limbajul corporal am atras atenția
asupra ca lității lui de a fi format în primă instanță de gesturi, posturi și atitudini care

7 Vezi pentru acest capitol mai ales: Joe Navaro, dr. Marwin Karlins, Secre tele comunicării nonverbale.
Ghidul unui fost agent FBI pentru „citirea” rapidă a oamenilor, Meteor Press, Buc., 2008

46
provin din sau reprezintă ac țiuni sau comportamente inhibate , doar inițiate sau schițate ,
niciodată duse până la capăt. Așa cum am arătat, un principiu de interpretare a ges turilor
ca semne provine tocmai din calitatea lor de a fi comport amente neduse până la capăt,
pentru că inhibiția civilizatorie le secătuiește de substanța sau energia lor
comportamentantală instinctuală sau primitivă .
Celălalt aspect important în ceea ce privește aceste reacții instinctuale limbice
este calitatea lor de a fi spontan e, imediate . Datorită faptului că aceste reacții și gesturile
pe care le produc nu sunt controlate de către neocortex, ele sunt mult mai adevărate,
mai sincere ! Să mai reținem doar că de sus în jos, de la mimica feței, prin gesturile
mîinilor spre mișcările picioarelor conrolul conștiinței scade tot mai mult , astfel că
mișcarile picioarelor sunt mai sincere decît gesturile măinilor sau expresiile feței .
Gesturile care provin din reacțiile
instinctive de fugă sau de apărare sunt cele mai
ușor de identificat. Se po ate observa astfel că
brațul este folosit sistematic în gesturile de
apărare. Omul își protejează cu mâinile părțile
moi, vulnerabile ale corpului . Gestul este similar
cu încercarea de ascundere după ceva, pentru
apărare. Încrucișarea obișnuită a brațelor exprimă o atitudine defensivă sau negativă .
Această postură capătă semnificații diferențiate odată cu intervenția altor gesturi:
încrucișarea brațelor cu palmele strânse pumn indică o atitudinea defensivă ostilă , ce
precede atacul verbal sau fizic. Încrucișarea mâinilor cu prin derea brațelor în așteptarea
la dentist, pe aeroport etc., reflectă o atitudine negativă dominantă. Încrucișarea
mâinilor pe piept cu degetele groase ridicate în sus este versiunea defensivă a
superiorității . Dacă numai unul din brațe este așezat peste pie pt, ținând celălalt braț
așezat pe lângă corp atunci avem o bariera parțială, vizibilă mai ales la întruniri, la
persoane total necunoscute celorlalți din grup sau care n -au încredere în forțele proprii. Pentru a -i desface această
apărare gestuală trebuie să -i
oferim ceva, care să -l oblige
să-și desfacă brațele și să
renunțe l a poziția defensivă!

47

Fig. 1 6. Posturi cu mâinile în gest de apărare

O altă v ersiune este aceea a mâinii care apucă
cealaltă mână, gest folosit de cei care vorbesc în fața
unei mulțimi, pentru a retrăi siguranța emoțională a
situațiilor când părinții noștri ne țineau de mână. Dacă
gesturile de apărare sunt prea evidente pentru a pu tea
fi folosite, cel care v rea să-și ascundă lipsa de siguranță
sau nervozitatea, atenuează sau modifică gestul clar de
apărare transformându -l în gest de prinderea poșetei,
buchetului de flori, paharului , aranjarea manșetei sau
jocul cu brățăra sau cureau a ceasului . Un gest mult
modificat, din categoria celor de apărare, este c el cu
palme le prinse între picioare – fie că sunt în postura de
apărare, fie că nu – în poziția așezat și înseamnă frustrare.
Invers gesturilor de apărare , care folosesc br ațele pentru a proteja partea din față
a corpului , gesturile de expunerea a părții frontale și, îndeosebi, a burții, sunt semn e de
intimitate (se spune despre prietenii foarte apropiați că „se bat pe burta”!) , de abandon,
supunere, de predare. Î ntâlnit la animale le din aceiași specie – între câini, spre exemplu
-, el duce la încetarea luptei sau agresiunii. Dar gesturile de acest tip au mai multe
semnificații de cât gesturile de apărare. Mâinile ținute la spate pot foarte bine însemna
și reținere, așteptare , intenția sau dorința de a nu te implica în situație sau în relație .
Mâinile ținute la spate, însoțite de capul înălțat și bărbia împinsă
E de reținut faptul că 70%
din oameni încrucișează
brațul stâng peste cel drept,
ceea ce însemnă că
apărarea ține de relație mai
degrabă decît de conținut,
dacă ținem seama de
diferența , mai sus
semnalată , între dreapta și
stânga.

48

Fig. 1 7. Posturi de autoexpunere

înainte este un gest de încredere și superioritate . Iar ridicarea ambelor mâini cu coatele
la nivelul capului și cu palmele sprijinind ceafa este gestul de unui om excesiv de
încrezător în sine, care se consi deră superior altora.
Pentru a prezenta gesturile de apărare și cele de autoexpunere am folosit o regulă
generală care e bine sa fie reamintită: la fel ca pentru orice tip de semne, gesturi le se
rețin și se identifică mai ușor dacă sunt învățate în perechi opuse, contrastante. O a doua
observație provine de la suprapunera grilelor interpretative: putem înțelege mai ușor
gradarea gesturilor de expunere dacă vom corela mișcara brațelor ținute la spate cu cele
trei niveluri – senzual, afectiv și spiritual – de la gr ila spațial -simb olică – afectiv: brațele
ținute la spate , jos, pot explima neimplicare , dar ținute la spate, deasupra nivelului
umerilor, neimplicarea devine, în registrul spiritual, superioritate. (Mi se pare interesant
că nici anatomo -fiziologic, nici simbolic, nu putem ține mâinile la spate în regiunea
mediană corespunzătoare frontal gesturilor afective: adică nu putem rămâne
neimplicați, dacă suntem cu adevărat afectuoși!) În fine, cea de a treia observație
privește faptul că gesturile se pot deplasa de la mișcările marile segmente ale corpului,
la cele mici. În cazul acesta ele se deplasează de la brațe la mâini: m ișcările vizibile ale
palmel or sporesc credibilita tea, în timp ce ascunderea lor crează o impresie negativă.
Cineva care își ascunde mâinile în buzunar nu es te interesat să re laționeze cu vorbitorul ;
iar dacă, ținând mâinile în buzunar, etalează degetul gros, se consideră superior celor
cu care vorbește .
Sistemul limbic acționează cel mai direct asupra picioarelor și tălpilor: dacă într –
o situație cu potențial primejdios fuge unul, toți ceilalți din jur o rup la fugă fără să se

49
mai gândească ! Invers, picioarele pot și încremeni în prezența pericolului. Pentru că
sunt controlate în mai mare măsură de sistemul limbic, picioarele exprimă mult mai
desch is, mai necontrolat, starea de spirit a cuiva. Vârful piciorului în sus exprimă bună
dispoziție; călc âiul în sus indică o poziție de start pentru cineva care vrea să treacă la
acțiune. Expunerea tălpile – femeile chiar scot călcâi ul din pantof și se joacă cu
încălțămintea – înseamnă că persoana se simte bine , confortabil – dacă se joacă cu
pantoful, se simte chiar foarte bine! – în contextul respectiv . Metaforic putem vorbi
despre p icioare „ve sele”, care „țopăie” de bucurie așteptând , încrezătoare sau
nerăbdătoare . Dar s chimbarea frec ventă a poziției picioarelor poate însemna și
nesiguranță , nerăbdare sau excesivă mobilitate psihică.
Invers, ele pot fi și mijloacele de expresie a le unei atitudini de apărare: picioarele
ca bariera de protecție – un picio r peste celălalt : dreptul peste stângul sau invers –
desemnează o atitudine defensi v-negativă – rezervată , nervoas ă -, totuși mai puțin
accentuată decât în cazul brațelor încrucișate . Desigur, gestul poate avea și alte cauze:
poate proveni de la statul înd elung pe scaune incomode, sau de la senzația de frig, dar
împreună cu încrucișarea brațelor, semnifică retragerea persoanei din conversație.
Picioarele încrucișate în postura în picioare arată aceeași atitudine defensivă între
oameni care nu se cunosc într e ei. Detensionarea se exprimă prin desfacerea brațelor și
picioarelor, până la rezemarea pe un picior și expunerea vârfului sau tălpii celuilalt .
Picio arele încrucișate în poziția așezat; în prezența unui interlocutor așezat alături:
includere sau exclude re în funcție de felul în care piciorul e folosit ca barieră de
protecție. Dacă, față de cel așezat, piciorul opus este încrucișat peste cel alăturat,
înseamnă includere; invers, înseamnă excludere. Direcția piciorului – îndreptarea
vârfului pantofului sau orientarea genunchiului – indică direcția persoanei interesante,
persoana cu care vrem să comunicăm, care ne pare mai simpatică sau de maxim interes.

50
Fig. 1 8 Mișcări ale picioarelor de apărare sau de indicare a interesului în funcție de cele
trei reacții instinctive

Piciorul peste genunchi – în care glezna ridicată crează o barieră la nivelul
genunchiului – numită uneori de interpreții limbajului corporal și „poziția cifrei 4 ”,
indică o atitudine de competiție sau dispută.

Fig. 19. Posturii de dispută și superioritate

Dacă gamba este și prins ă cu una sau amândouă mâinile, este semnul unei
atitudini rigide, a unei individualități puternice, încăpățânate. Încrucișarea picioarelor
la nivelul gleznelor , cu laba piciorului în spatel e gleznei – piciorul -cârlig la nivelul
gleznei -, cu diferențe între femei și bărbați (e un gest mai ales feminin) , înseamnă
reținere, precauție , nervozitate, timiditate sau chiar frică .
După cum se vede, reacțiile instinctive – luptă, fugi, prefă -te mort -, conduc mai
mult la ansambluri de gesturi decât la gesturi unice și specifice. Pentru reacțiile de
apărare ne este mai ușor s ă identificăm gestul -cheie, al mâinilor sau picioarelor
încrucișate , pentru că ele sunt gesturi pregnante și foarte vizibile. Dar pentru
identificarea celorlalte reacții instinctive, cele de luptă sau neutralitate, unde avem mai
puține gesturi pregnante, trebuie să luăm în considerare posturi le, ansambluri mai largi
și mai diversificate de gesturi.
Astfel de posturi pot implica semnificațiile explorate în contextul grilei spațial –
simbolice. Astfel, semnificațiile spațiale ale distanțelor interpersonale intervin în cazul
“poziției cowboy”, unde picioare le depărtate nu numai că asigură un echilibru mai
stabil , dar și reprez intă o revendicare teritorială mai mare, ceea ce denotă o atitudine

51

Fig. 1 9 Ocuparea sau retragerea din spațiul interpersonal

mai agresivă, dominantă. Spațiul intim poate fi ocupat prin înfoirea coatelor, mâinile
pe șolduri și cu degetul gros în față sau î n spate . În acest caz ocuparea spațiului este mai
puțin agresivă: dacă degetul gros este în față avem de a f ace cu o atitudine de
autoetalare; dacă degetul e în spate e d eja o atitudine un pic mai accentuată, de
revendicare. Dacă m âinile în șo lduri sau mișcări le largi cu mâinile înseamnă – ca în
cazul pisicii sa al cocoșului! – mărirea corpului , împăunare, brațele strânse pe lângă
corp reprezintă, invers, restângerea spațială: reducerea volumului corporal („a te face
mic”), supunere și cumințenie.
Restrângerea corporală cu semnificații similare funcționează nu numai
orizontal, ci și pe verticală: ridicarea ambilor umeri și retragere a capului între ei ,
“băgarea capului între umeri” ,8 e o mișcare de apărare tip „broască țestoasă”: căutarea
protecți ei, îndoială, nesigurață onestă. Gestul parțial și restrâns – ridicarea unui singur
umăr – înseamnă indiferență sau îndoială neonestă . Ceea ce este semnificativ și
contează însă în relațiile interpersonale nu este atât î nălțimea fizică a corpurilo r, spațiul
ocupat material, cât un fel de înălțime construită gestual și atitudinal, spațiul semnificat :
uneori înâlțimea fizică e înlocuită de balans ul pe tălpi pentru a părea mai înalt! Astfel,
capul drept, umerii drepți, brațele și picioarele relaxate d enotă încredere și siguranță de

8 Antropologul David Givens susține că moștenim ridicarea din umeri de la șopârle, animale care atunci
când își recunosc subordonarea își retrag capul și aduc partea inferioară a membrelor în față cu scopul de
a părea mai mici. La fel ca un câine certat de stăpân, care încearcă să se facă cât mai mic băgând capul
în pământ, oamenii practică acest gest pentru a spune „nu știu” sau „cine știe? !”, arătându -se vulnerabili.
Opusul gestului de “băgarea capului între umeri” este mărirea umerilor prin postură (umerii trași spre
spate) sau cu uniforme sau costume.

52
sine, pe când semnele gestua le ale atitudinilor de supunere se formează după regula „a
te face mic” , adică prin micșorare a semnificată a înălțimii sau a volumului corporal.
Adică, s coaterea p ălăriei sau curbarea spatelui rep rezintă o micșorare a staturii. În cazul
supunerii, contactul vi zual este de asemenea întrerupt și apare “privirea plecată”.
Ansamblul de semne: u merii coc oșați, aplecați, capul în piept denotă lipsă de încredere
în sine.
În fine aceleași reacții instincti ve – luptă, fugi, prefă -te mort -, dar sublimate , ne
dictează limitarea sau evitarea conta ctului cu ceea ce este neplăcut.

Fig. 20 Orientarea trunchiului: interes și evitare

Evitare a se referă la partea frontală a corpului care se mișcă înapoi sau lateral :
pur și simplu ne ferim de ceea ce nu ne place . Invers, ceea ce atrage implică expunere
frontală : ne uităm la ceeace e interesant și ne place . Prin urmare, o rientarea trunchiului
corpului ne indică direcția interesului. D ar și aici intervine regula gradării inverse a
controlului limbic instinctual, de la cap la picioare. Astfel, d acă trunchiul este orientat
într-o direcție iar picioarele în alta, interesul se află în direcția indicată de picioare , mai
puțin controlate de par tea conștientă a minții noastre, deci mai sincere .

53

Test: Personalitatea în funcție de posturile adoptate în timpul somnului
În timpul somnului luăm inconștient anumite poziții. În principal există șase
astfel de poziții pe care majoritatea oamenilor le adoptă în timpul somnului. Una
dintre ele rămâne constantă la 95% dintre ei, restul de 5% adoptând și o altă poziție
în timpul nopții. La fel ca și posturile adoptate când suntem treji, acestea au anumite
semnificații în ceea ce privește personalitatea noastră, fiind dictate în profunzime de
aceleași reacții instinctive limbice.
1. Poziția F oetus – e cea mai comună poziție: 41% dintre oameni dorm în această
manieră. Femeile dorm , de două ori mai frecvent decât bărbații , în această poziție.
Cei care dorm în această poziție par duri în exterior, dar sunt sensibili în interior, chiar
sfioși, dar se încălzesc repede.
2. Poziția Buștean – 15% dintre oameni dorm pe o parte cu mâinile întinse în
josul corpului. Aceștia sunt per soanele sociabile, relaxate, prietenoase, încrezătoare,
adesea ușor de înșelat.
3. Poziția cu ambele brațe întinse în față – 13% dintre oameni. Aceștia sunt
deschiși la minte, adesea cinici, suspicioși și încăpățânați odată ce au luat o decizie.
4. Poziți a Soldatului – 8% dintre oameni dorm culcați pe spate, cu mâinile întinse
în josul corpului și apropiate de corp. Ei sunt rezervați, liniștiți, nu se plictisesc repede
și se consideră pe sine și pe ceilalți demni de considerație.
5. Poziția “Cădere liberă ” – 7% dintre oameni dorm pe burtă, cu mâinile
dedesubt, sau în jurul pernei, cu capul întors într -o parte. Ei sunt prietenoși, energici,
le place să fie cu alți oameni, adesea au multă încredere în sine și puțin respect pentru
alții, și nu le place să fie criticați.
6. Poziția Peștelui -stea – 5% dintre oameni dorm pe spate cu brațele sus, pe lângă
cap sau pernă. Aceștia sunt buni ascultători, sar în ajutor și nu se simt bine dacă sunt
în centrul atenției.

54
Grila Sinergologie i9
Grila sinergologiei introd usă de Philippe Turchet are în vedere semnificația
gesturilor în care mâna atinge propriul corp, între care cele mai frecvente și mai
specific e, semnificația atingerilor feței de către degete. Cei doi termeni ca re intervin
mereu în aceste gesturi sunt piel ea și degetele mâinii ; de fapt, în amble cazuri e vorba
despre diferite zone ale pielii .
În funcție de structura anatomo -fiziologică, prin piele – ca analizator – receptăm
semnale referitoare la diferențele de presiune, de temperatură și stimulii algici
(durerea). Noile descoperiri ale neuroștiințelor arată că pielea noastră este mai
„intelige ntă” decât se credea, adică transmite creierului cu mult mai m ultă informație
decât ne așteptam . Experiențele tac tile sunt deja procesate de neuronii din piele înainte
de a ajunge la creier . Într-adevăr, pielea are aceiași origine embrionară ca și organele
de simț și sistemul nervos: toate provin din ectoderm, cea de a treia foiță embrionară.
Dar este totodată cel mai întins și, de asemenea, cel mai bogat în receptori dintre
organele noastre senzoriale : eul poate fi considerat ca o proiecție mentală a pielii
suprafeței corpului (Freud ).
Contactul cutanat dintre mamă și copilul nou -născut se realizează încă din
primele momente de viață ale acestuia. Mamele încep prin atingerea cu mâna a
extremităților copilului, în primul rând a degetelor de la mâini și apoi de la picioare.
Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are frecvența cea mai mare este la vârsta
de unu -doi ani. Odată cu trecerea din stadiul de nou născut la cel de copil mic, apoi de
preșcolar, școlar, adolescent și tânăr se instituie tabuu ri în legătură cu atingerea
corpului. Se constată că femeile agreează mai mult decât bărbații contactul cutanat și
că zonele cutanate cel mai frecvent atinse sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și
ale feței.
Relațiile interpersonale depind și de in formațiile cutanate. Importanța
contactului fizic dintre persoane este relevată și de situațiile de izolare î n cazul unor
boli contagioase. În același timp, contactul cutanat are o semnificație erotică, iar

9 Vezi pentru acest capitol mai ales: Philippe Turchet, Sinergologia De la Limbajul tru pului la arta de a
citi gîndurile celuilalt, Polirom, Iași, 2005

55
termenul ca atare este utilizat ca un eufemism pe ntru a desemna relațiile intime. S -a
observat că inițierea contactelor cutanate este asimetrică, bărbații atingând mai frecvent
femeile decât invers; inițierea atingerilor cutanate depinde, în afara apartenenței la gen,
de vârstă, de tipul relațiilor dintr e persoane, de contextul situațional și nu în ultimul
rând de statutul social. Femeile, cu deosebire cele de vârsta a treia, se angajează mai
frecvent decât bărbații în atingerea corporală a persoanelor de același sex. În spațiul
public, pot fi urmărit e astfel de exemple la tele vizor, în cazul vizitelor șefilor de state:
întâmpinarea prietene acă a acestora se realizează , uneori, prin atingerea cu palma pe
spate de către președintele gazdă. Atingerile corporale , îndeosebi cele publice, sunt
strict reglement ate social și cultural. De exemplu, în cultura islamică este interzisă
atingerea corpului femeilor de către persoane străine, după cum este interzisă și privirea
chipului acestora .
Degetele sunt încă mai diferențiat și puternic semnificative decât pielea î n
general, atât în sensul intențiilor de comunicare, cât și al celor expresive , grație
mobillității lor și a simbolismului propriu . Și aici, peste semnificațiile oarecum naturale
ale părților corpului și gesturilor în care sunt implicate, se suprapun simbo lismele
culturale. Și, după cum se va vedea, până să ajungem la semnificațiile oarecum naturale
legate de regiunea pielii, semnificațiile simbolice domină, de departe! Astfel:
Degetul mare (gros), policele, simbolizează forța de dominare, energia, voința:
Etalarea degetului gros (police) reprezintă o manifestare a superiorității, a priorității
persoanei respective ; adesea e un semn gestual de agresivitate și orgoliu (cei îmbrăcați
elegant îl fac mai frecvent) . În funcție de gruparea gesturilor în secvențe, poate fi semn
pozitiv al șefului în prezența subalternilor, al bărbatului curtenitor în prezența unei
posibile partenere. Dacă mâinile cu policele etalat sunt ținute în buzunarul din spate, se
încearcă mascarea senzației de superioritate. Într-un gest de ridicare vrea să spună că
este sau va fi OK., uneori și ca reacție la o situație frustrant ă. Îndepărtat de restul
degetelor palmei însemnă relaxare. Ascuns denotă activitate momentan inhib ată din
motive neexterio rizate; în c azul copiilor poate însemna slabă energie, iar la adulți:
ratarea unei decizii dificile.

56
Degetul arătător – care implică gestul de a arăta, gestul "gestul deictic"10 -, reprezintă
voința, inițiativa, și simbolizează o „săgeată”. În ameninț ări, simbolizează arma,
bastonul, cuțitul. Pendulat, se substituie negației cu capul. Ridicat, nemișcat, atrage
atenția ; dacă îl mișcăm și îl curbăm devine semnalul unei direcții: ordin, chemare fermă.
Degetul arătător ușor îndoit: ținta nu este de cucerit, doar se năzuiește la ea. Palmă în
jos cu deget arătător – gest autoritar: fă asta, altfel… , gest patriarhal, de dominare,
folosit în țările latine . Cu palma în sus forța gestului este atenuată politicos și elegant .
Buricele arătătorului și degetului gros se at ing la explicații – autoritar (orientat spre
scopuri), dar nu agresiv ca degetul arătător îndreptat înainte cu palma în jos, sau ridicat
amenințător ca o maciucă , de aceea sminariile de comunicare non -verbală ale firmelor
îl și recomandă! Frecarea degetului arătător cu policele înseamnă că cel care face gestul
se referă la bani , ceea ce denotă implicațiile simbolice ale celor două degete .

Fig. 21 Degete în diferit poziții gestuale

Degetul mijlociu este cel mai lung: simbolizează mândria, sentimentul de sine. Folosit
pentru a apuca grijuliu obiecte fragile – ceea ce poate face și arătătorul și policele; dar
dacă apucăm cu degetul mijlociu și policele obiectul prezintă o importanță sentimentală
mai mare pentru noi . E degetul afec țunii: dacă ind icăm cu el înseamnă că avem față de
imaginea respectivă o afinitate deosebită; dacă ne subliniem cu acest deget declarați ile
pentru a contrazice, putem stârni reacții sentimentale conflictuale. Răsfirarea degetelor
arătător și mijlociu, de o parte, în rapo rt cu ine larul și cel mic, de altă parte indică o
stare de conflict interior între ceea ce ține de viața noastră interioară și relațiile sociale .

10 Ornitologii au observat cum corbii își foloseau ciocurile pentru a indica locul unui obiect, precum
copii care arată cu mâna. În cazul oamenilor gesturile deictice sunt folosite de copii în ainte ca aceștia să
învețe să vorbească, în general în intervalul de vârstă cuprins între 9 și 12 luni.

57
Inelarul este degetul s emnifica țiilor spirituale. El semnifică indiferența sau pasivitatea,
fiind situat între degetul mijlociu (afinitatea , afecțiunea ) mai lung și degetul mic
(relațiile cu ceilalți).
Degetul mic simbolizează relațiile cu ceilalți, relațiile externe, pentru că este ușor
îndepărtat de restul palmei și pentru că este oarecum exterior. Semnifică cal itatea
relației – retras în podul palmei: întreruperea relației; îndepărtat uneori până la a atinge
partenerul: deschidere spre relație. Inele pe acest deget: dorința de relație și de acceptare
în grupuri închise.
Pielea degetelor și pielea de pe față sau corp interacționează gestual într -un fel
foarte particular. Dacă s entimentul se arată în postura întregului corp iar emoțiile în
mișcările anumitor părți ale corpului, pulsiunile se manifestă prin anumite
micromișc ări, respectiv prin microgesturi. Activitățile de subtituire sunt mișcări mai
mult sau mai puțin frenetice care înlocuiesc acțiunile sau comportmentele care nu-și pot
ating e scopul. Ele eliberează energiile care nu pot să se consume conform scopului
iniția l intenționat și scad astfel frustarea și agresiunea. Prin ele c reierul își rezolvă
oarecum problema acțiunii pe care, tot el, își interzice să o efectueze. El cere corpului
să facă ceva , mult mai puțin decât respectiva acțiune , numai pentru a stimula
terminațiile nervoase și a elibera endorfinele care îl liniștesc.
Micromișcările sunt gesturi în care intereacționează degetele și corpul (adesea,
fața). Cele care atrag în primul rând atenția sunt gesturile cu mâna adusă la față.
Micromișcări le pot fi:
1. Microf ixări : atunci când mâna se fixează pe o anumită parte a corpului . Cel
mai pregnant exemplu este situația când mâna dusă la tâmplă caută idei,
argumente, contraargumente. Microfixările indică în general concentrare .
2. Microatingerile indică o stare de bine, întoarcere spre sine narcisistă, dar care
îl implică și pe celălalt : cel mai pregnant exemplu este automângâierea, mai ales
piept ănarea părului, cu mâna . Gesturi ale mâinii cu părul – jocul cu o șuviță,
aranjarea părului, trecerea mâinii prin păr – sunt ge sturi de „împăunare ”,
autoetalare erotică , mai ales dacă, în plus, privirea susține gestul, căutând ceva
în jur și oprindu -se scurt pe chipul persoanei de sex opus, uneori cu zâmbet. 2.

58
Microatingerile apar frecvent în situațiile de autoetalare erotică sau de
tentativă de seducere…
3. Micromâncărimimile sunt un răspuns senzorial la o vasodilatare într -o zonă pe
care am fi vrut să o activăm. Ele s unt mai generale și mai semnificative decât
primele două. Micromâncărimimile sunt cele mai clare micromișcări pentru că
ele permit oamenilor să fie activi când de fapt nu pot fi și manifestă discordanța
dintre ceea ce se spune și ceea ce nu se spune. Natura ideii stabilește zona de
producere a micromâncărimii. Micro -mâncărimile la nivelul feței se referă la
ceea ce capt ează simțurile cu sensul de disimulare; de refuz de a vedea, auzi,
înțelg e sau accepta . În ceea ce privește gesturile cu mâna dusă la față, imaginea
asiatică, probabil chinezească, a celor trei maimuțe – devenită imagine a unei
case de filme (dar și simbol mafiot: eu nu văd, tu nu auzi, el nu vorbește!) –
ilustrează foarte bine sensul lor negativ: refuzul de a vedea, auzi sau spune
lucruri care ne displac sau sunt neadevărate.
Interpretarea lor trebuie să țină seama de distincția semnificativă, făcută în
context ul grilei spațial -simbolice , între partea stâng ă și partea dreaptă a corpului. Astfel,
cum partea stâng ă a feței e contolată de emisfera dreaptă , responsabilă de afectivitate,
micromâncărimi le în această zonă se referă reținerea față de decizii care pot răni afectiv .
Pe când micromâncărimile pe partea dreapt a feței, care e controlată de emisfera stângă,
a raționalului, indică existența unor probleme logice la care nu se găsesc soluții.
Pe lângă distincția între partea stângă și partea dreaptă, interpretarea mai trebuie
să țină seama de poziția centrală sau periferică și de direcția spre interior sau spre
exterior a mișcării. Astfel, cu cât micromâncărimile sunt mai centrale , individul es te
mai implicat; invers, d acă sunt laterale, la periferia obrajilor sau tâmplelor, denotă o
slabă implicare. Tot astfel, mișcarea spre interiorul feței denotă enervare și închidere;
pe când spre exterior, stimulare și deschidere.
Prin urmare, g esturile duc erii mâinii la față indică prezența unor gânduri
negative. Ele s unt mult mai clare la copii; la adulți, gesturile se rafinează dar sunt un
pic mai complese decât micromâncărimile simple . Gesturi le cu mâna la față pot viza
îndoiala, incertitudinea, teama sa u exagerarea, minciuna , inducerea în eroare .
Precizarea semnificației lor reclamă analiza contextuală.

59
La nivelul ochilor, gestul micromâncărimii poate apărea ca o mișcare de frecare
a acestei zone însoțită de privirea în altă parte. “Curățire a” ochiului apare atunci când
literalmente: “nu vezi bine” (nu agreezi, nu accepți) ceea ce percepi sau ceea ce
gândești . Dacă cineva se freacă la nas, se simte stânjenit. Curățirea nasului ar putea sa
însemne dorința de a pricepe, cât și ascuțirea simțulu i mirosului. (În corelație cu ceea
ce se spune uneori: “n -a avut nas pentru”, sau “a da o nară” în loc de “a arunca o
privire”).

Fig. 22 Degete la față – gesturi cu semnificație negativă

Daca își prinde nasul cu două degete, ceva nu -i miroase bine. Frecarea, astuparea,
scobirea, tragerea urechii semnifică intenția ascultătorului de a nu mai auzi răul sau
dorința inversă, de a auzi mai bine, când nu -i vine să creadă ce aude . Frecarea rădăcinii
nasului: ascultarea cu atenție încordată a produs ob oseală, gest de autorelaxare.
Împingerea înainte a întregii urechi: semnul fie unei atenții mai mari când nu -i vine să
creadă ceea ce se spune ; retragerea, că a ascultat destul și ar vrea să vorbească. O dovadă
de ușoară autopedepsire ar fi faptul de a se trage singur de ureche (reminiscență din
copilărie).
Frecarea cefei apare mai ales la cei cu atitudini critice, negative, mai accentuate;
frecarea frunții semnalează atitudini critice mai deschise, o personalitate mai
adaptabil ă.

60
Fig. 23 Alte gesturi cu semnificație negativă

Lovirea capului cu palma, în situația când cineva a uitat să facă ceea ce i s -a
cerut. Lovirea frunții cu palma – nu este intimidat că am remarcat eroarea; lovirea cefei
– i-am cauzat o "durere de cea fă". Scărpinarea gâtului de mai multe ori: inconfort
sufletesc, jenă. Atingerea gâtului cu mâna – ca atunci când, mascat prin manevrarea
mărgelelor, sau direct prin atingerea scobiturii gâtului o femeie procedează astfel –
indică un sentiment de vulnerabil itate. Trasul de guler sau aranjarea cravatei e un gest
masculin: încercarea de a se elibera dintr -o situație stânjenitoare. Apucarea gâtului cu
o mână sau ambele: senzația unui pericol, critică sau atac. Scuturarea capului e ușor de
înțeles : îndepărtarea trăirilor neplăcute.
Acoperirea gurii cu mâna, cu degetul mare apăsând obrazul – oprirea unei
minciuni (literalmente: “a -ți ține gura”). Valabil și când o face cel care vorbește, și când
o face cel care ascultă – în acest caz el arată astfel că simte că i se spun neadevăruri.
(Oratorul care vede un astfel de gest ar trebui să se oprească și să ceară auditoriului
comentarii la cele spuse de el). Gest similar în semnificație, dar restrâns sau deghizat:
mișcări ușoare de frecare a dedesubtului nasului. Degetul mare în gură , foarte rar la
adulți : gest intim, erotic; dar și nesiguranță. Gest de liniștire di n copilărie, când copilul
suge și activitatea semnifică dragoste și mângâiere.
Pe măsură ce mâna are un rol mai accentuat în gest, semnificația negativă se
diminuează. Mâna pusă pe obraz, închisă, cu degetul arătător îndreptat în sus, exprimă
apreciere pozitivă. D ar dacă degetul mare sprijină bărbia, ascultătorul are totuși păreri
critice sau negative. Mângâierea bărbiei – ascultătorul ia o decizie. (Dar, spre ex. de la
acest gest se poate evolua spre sprijinirea capului de degetul mare – o scădere a
interesului.)

Fig. 24 Gesturi în care mâna are o importanț ă accentuată

61

Atingerea mâinilor între ele devine deja pozitivă. Astfel, f recarea palmelor
înseamnă, în general așteptare sau anticipare pozitivă , chiar dacă alte gesturi îi pot
schimba semnificația . "Mâini în triunghi" (coif) în sus: încredere în forțele proprii,
atitudine de siguranță, gestul "superiorului" ierarhic sau, în general, gest masculin.
Însoțit de cap înclinat pe spate: suficiență, aroganță. Coiful însoțit de mișcarea degetelor
(mișcări rotative cu policele în coif ): gest pozitiv, dar dominato r, al șefului față de
subordon ați. Coif în sus (palmele se pot lipi) – am răspunsul bun. Unirea vârfului
degetel or: puternică încredere în sine; invers, frângerea mâinilor: stres, îngrijorare.
"Mâini în triunghi" (coif) în jos: subordonare, ascultare, gest feminin. Oricare din cele
două gesturi anticipate de: brațe împletite, picioare încrucișate, privire spre altundeva
decât spre interlocutor indică o decizie negativă certă. Sau, anticipate de gesturi pozitive
– palme deschise, aplecarea trupului înainte, capul ridicat – indică o decizie pozitivă
certă.
În fine, atingerile mâinilor pot viza corpul. Atingerea propriului corp: dorință de
protecție sau mângâiere, încredințarea că ești aici, autoliniștire mai cenzurată decât în
gesturile care pot implica fața .

62
Grila Mimicii și Microexpresii lor11
Procesele sufletești – și mai ales emoțiile – sunt exprimat e prin mimică. Încă
Aristotel considera că omul are cea mai bogată mimică dintre toate ființele . Charles
Darwin în The Expression of Emotion in Man and Animals , (prima ediție: 1872), a
constatat similitudinea de mimică pentru emoț iile fundamentale – bucurie, tristețe, furie
– între oameni și maimuțe ca și între indivizi din rase diferite.12 Ipoteza lui este că
exprimarea emoțiilor este înnăscută, altfel „expresiile sau gesturile convenționale,
dobândite de individ în perioada timpurie a vieții, s -ar fi deosebit probabil la diferitele
rase, întocmai ca și limbile pe care le vorbesc”. Din a cincea săptămână, copilul
zâmbește ca răspuns la mimica mamei. Irenäus Eibl -Eibesfeldt a stabilit prin observație
că mimica este aceeași și la copiii nevăzători, dar fără finețe, e ca o grimasă produsă de
mișcările de bază13.
În 1938, psihologul american Otto Klineberg a contestat teza universalității
expresie i faciale a emoțiilor, avansând ipoteza determinării culturale a lor. Zâmbetul ar
exprima emoții diferite la populațiile din Orient, comparativ cu cele din Occident.
Pentru un european, zâmbetul înseamnă bună dispoziție, plăcere sau ironie. Zâmbetul
unui j aponez poate să semnifice și acordul cu pedeapsa administrată și asocierea la
indignarea celui care administrează pedeapsa. Otto Klineberg consideră ca expresiile
emoțiilor au o specificitate culturală distinctă.
În 1965, când Paul Ekman a început să studieze expresiile faciale, majoritatea
antropologilor erau convinși de faptul că gesturile și emoțiile au fundamente culturale,
că sunt învățate în procesul socializării. Paul Ekman a pornit de la ipoteza că expresii le
faciale sunt programate ca o parte naturală a emoțiilor. Pentru că toți oamenii aparțin

11 Vezi pentru acest capitol mai ales: Ekman Paul, Emoții date pe față. Cum să citim sentimentele pe
chipul uman, Editura Trei, Buc., 2009
12 Înfățișarea feței noastră pare mai determinată biologic decât credeam. Cercetătorii americani de la
Pennsylvania State University au analizat 20 de gene ale căror variații sunt asociate cu forma feței și
anumite trăsături: forma buzelor, configurația oaselor din juru l ochilor, forma craniului și a porțiunii
mijlocii a feței. Pe de altă parte, capacitatea de a vedea fețe umane și de a diferenția persoane este o
specialitate a creierului uman!
13 Horst Rückle, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehn ică, Buc., 199 9 p. 23 -24 și 150.

63
aceleiași specii și toți au același număr de mușchi faciali, este de așteptat ca oriunde în
lume, emoțiile să se exprime în același mo d, să fie recunoscute ca atare.
O cercetare recentă însă, realizată de Institutul de Neuroștiință și Psihologie al
Universității din Glasgow , pare să contrazică opinia generală, potrivit căreia omul are
șase emoții de bază – fericire, surpriză, teamă, dezgust, furie și tristețe. Subiec ții care
interpretau expresii le faciale generate pe calculator nu au putut deosebi expresia de furie
de cea de dezgust, nici pe cea de furie de cea de surpriză. Prin urmare, emoțiile de bază
sunt doar patru – fericire, tristețe, frică/surprindere, furie/de zgust. Doar acestea se pot
citi corect pe chipurile oamenilor și au fost esențiale pentru supraviețuirea speciei
noastre. Celelalte interpretări au apărut ulterior, delimitarea între aceste emoții având
deci un caracter cultural , nu biologic.
Probabil că a ceastă interpretare e mai aproape de adevăr. La urma urmei, ca și
gesturile, mimica e o acțiune nedusă la capăt și modificată ulterior prin rafinare
cuturală. Oamenii făceau ochii mari când se speriau pentru a obține mai multă
informație vizuală, despre un pericol care se apropie. La fel, în cazul unui dezgust, ei
strâmbau din nas, acest gest fiind făcut inițial pentru a limita inspirarea a ceva care face
rău. Poate că m imica provine și ea, macar parțial, de la același fundament biologic ca
și reacțiile ins tinctual e – luptă, fugi, prefă -te mort , respectiv de acceptare sau respingere
-, situate la nivelul organelor de simț. Acum însă, aceste acțiuni cu o finalitate
temper ată și , stilizate , au devenit forme de exprimare în interacțiunile interperson ale.
Mimica, mișcările feței sunt, de regulă, mai controlate decât gesturile sau
inflexiunile vocii. Umflarea nărilor, vechea reacție la mirosuri plăcute, ajunge să
exprime trăiri excitante, sau enervare și furie. „A strâmba din nas”: neplăcere,
aversiune, perplexitate. Gura deschisă: netensionat – mirarea, neînțelegerea a ceea ce
se petrece “gură cască”; tensionat: pregătită pentru luarea unei poziții, gata să
vorbească; închisă, cu buzele strânse: ascetism, problemă dificilă, “gură legată” sau
“tăcere de gheață”. În general, o gură întredeschisă exprimă o anume disponibilitate.
Persoana de lângă noi este destinsă, gata să discute sau să se lase sărutată. Poziție
senzuală: buzele relaxate, ușor întredeschise (eventual, mai accentuat, degetele se
apropie de gură). Dimpotrivă, o gură ferm închisă evocă refuzul, obstinația, opoziția,

64
indisponibilitatea și reprimarea dorințelor ; cu buzele lipite nu se comunică . O gură
asimetrică arată disconfort și nervozitate. Gura se deschide sub efectul surprizei,

Fig. 2 5 Microexpresii (1) după Paul Ekman

buzele se întind sub acțiunea bucuriei, buza superioară se ridică în semn de dezgust, în
timp ce buza inferioară atârnă atunci când suntem nemulțumiți sau ne bosumflăm.
Atunci când un individ își mușcă buzele, o poate face pentru a se împiedica să râdă, să
plângă sau să vorbească, dar și dacă este furios sau dacă reflectează intens.
Furia14 se manifestă adesea prin strângerea buzelor, în timp ce tristețea ni s e
dezvăluie prin buzele căzute.

Fig. 2 6 Micro expresii ( 2) după Paul Ekman

Dacă interlocutorul își strânge și -și țuguiază buzele, vom ști că acesta este ofuscat, iar
dacă rămâne cu gura deschisă, înseamnă că i -am trezit admirația sau i -am provocat
stupoare. Atunci când buzele sunt împinse înainte sim ultan, poate fi vorba de o invitație
la sărut sau de o strâmbătura de refuz, de îndoială, de suspiciune. Individul care își

14 Cercetătorii de la Universitatea California din Santa Barbara și Universitatea Griffith din Australia
susțin că furia a evoluat pentru a determina un comportament eficient de negociere în timpul unor
conflicte de interese. Ca "emoție d e negociere", expresia de furie nu semnalează doar declanșarea unui
conflict ci este destinat să -i intimideze pe cei din jur, făcându -l pe individul furios să pară mai puternic
prin exagerarea unor trăsături asociate cu abilitatea de luptă și să primească un tratament preferențial.

65
umezește constant buzele, trădează o atitudine disimulatoare: ori minte ori , cel puțin ,
nu spune adevărul. Culoarea buzelor și tonic itatea acestora sunt și ele relevatoare:
buzele roz închis sau roșii dovedesc în general o stare de bine și o senzualitate
pronunțată, în timp ce buzele palide, aproape albe, adesea subțiate , sunt semnul unei
proaste stări de sănătate fizică sau psihică sa u al frustrării. Limba e scoasă pentru a
însoți gesturi care cer mare concentrare: atingerea dinților cu limba e semn de
autoliniștire. Arătarea ei este, în funcție de context, semn de intimitate sau agresiune.
Ochii sunt punctul central al mimicii feței . Privirea are o importantă funcție
fatică și reglează comunicarea (de aici dificultatea de a comunica cu cineva care are
ochelari negri). Tot ea marchează durata convorbirii; exprimă diferențele de status
social; indică emoțiile pozitive sau negative; și susține credibilitatea prin menținerea
contactului vizual. Erving Goffman a atras atenția asupra faptului că prin mișcarea
ochilor semnalăm recunoașterea prezenței celuilalt, chiar fără a urmări să intrăm în
relație cu acesta. Privirea semnalizează dacă in terlocutorii își acordă reciproc atenție,
sau unilateral, sau nu -și acordă deloc atenție (privesc în altă parte decât la cel cu care
vorbesc sau se uită la el și nu îl văd, trecând peste el cu privirea). Privirea directă
deschide canalul de comunicare sau îl menține deschis. Durata cât privirea noastră o
întâlnește pe a celuilalt este semnificativă – dacă o privim 2/3, 60 -70% din timp, este
semnul fie al simpatiei, fie al agresivității. După observațiile lui Argyle, două persoane
se privesc cam 30 -60% din t impul petrecut împreună; depășirea timpului indică
sentimente puternice.
În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitate și
furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire în general, de interes pentru
persoana cel uilalt. Simpatia înseamnă alocarea unui timp mai lung de contact vizual.
În unele culturi, a privi ochii celuilalt este considerat o lipsă de respect mai ales
față de persoane cu poziții sociale superioare. Cercetările realizate în Nigeria, Porto
Rico, Th ailanda sau Japonia au arătat că tinerii, copiii nu sunt încurajați să realizeze
contacte directe la nivelul ochilor cu profesorii lor sau în interacțiunile cu alți adulți. În
Japonia, a privi interlocutorul în ochi este un semn al lipsei de respect. Se re comandă a
privi „mărul lui Adam”. În schimb arabii utilizează numeroase contacte la nivelul
ochilor în relațiile interpersonale, cu o durată care ar putea fi stânjenitoare pentru

66
indivizii din alte culturi. Negrii privesc interlocutorii când li se adreseaz ă, albii când
ascultă ce spun aceștia, iar în țările arabe, femeilor le este interzis să privească în ochi
pe bărbați.
Și direcționarea privirii depinde de tipul de relație care se stabilește între
partenerii de discuție, fiind mai mare dacă partenerii su nt atrași unul de celălalt sau se
află în relații de cooperare decât dacă sunt în conflict. Orientarea privirii este strict
legată de motivația nevoii de afiliere și, alături de mișcările corporale, determină un
anumit echilibru la nivelul proximității înt re două persoane. Astfel, cu cât indivizii sunt
plasați mai aproape unii de ceilalți, cu atât contactul vizual este mai redus, privirile au
o durată mai mică. Efectul apropierii fizice este și mai puternic dacă persoanele sunt de
sex opus. Pentru a exista un echilibru al apropierii intime, cele două persoane aflate în
contact procedează la o situație de compromis. Dacă intimitatea crește individul va
genera reducerea ei până la niveluri normale fie prin redirecționarea privirii, fie prin
mărirea distanței f izice față de interlocutor.
Fuga ochilor, evitarea privirii înseamnă punerea la distanță, evitarea
comunicării. Ea este adesea cea a unei persoan e care are ceva de ascuns sau a cuiva care
minte. Unele persoane au mari dificultăți în a -și privi interlocutorul în ochi, iar privirile
acestora sunt întotdeauna scurte, uneori cu coada ochiului sau pe sub sprâncene.
Timidul evită multă vreme contactul vizual. Evităm privirea din frica unui refuz sau
frica de a ne confrunta cu afirmațiile celuilalt. Relatările dureroase sunt făcute fără a -l
privi pe interlocutor: de aceea terapeuții se așează uneori în afara câmpului vizual. Ochii
înlăcrimați: spălare simbolică de ceva rău.
Tipuri de pr iviri: privirea cu axele ochilor paralele, nefocalizată pe obiect: suflet
împăcat, adâncit în propriile gânduri; directă, cu ochii deschiși: disponibilitate de
comunicare directă și deschisă; de sus în jos: aroganță, trufie, orgoliu, dispreț (dacă e
urmare a diferenței de înălțime poate fi evitată prin mărirea distanței dintre parteneri);
de jos în sus: ambivalentă – supunere sau adversitate; spre cer, tendința de a poza în
“sfânt”, în om care se sacrifică, sau o nevoie de evadare a visătorului, utopistului,
indiferență față de tema discutată.
Mișcarea ochilor în sus însoțește eforul de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor
poate exprima vinovăție, ascunderea adevăratelor sentimente, o stare de disconfort

67
psihic. Când vorbitorul privește în sus, gândește cu voce tare, când își privește apoi
partenerul îl include în dialog, îi dă voie să vorbească. A privi într -o parte înseamnă a –
i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune; privirea laterală (observare fără a
fi observat), care mătură câmpul vizual: de la curiozitate până la tristețe. Privirea piezișă
transmite neîncredere, suspiciune, ostilitate. A -l privi în ochi exprimă sinceritate, dar și
o amenințare; privirea fixă: concentrare, tensiune nervoasă, apreciere critică a
interlocutorului.
Privirea fi xă, dură, care se sudează parcă de a ta și o susține, privirea care te
străpunge, exprimă agresivitatea, ostilitatea. Privirea fixă poate fi și a celui care minte
și care încearcă în acest fel, să te facă să -i înghiți minciuna cu aerul care spune: „Vezi
bine că spun adevărul, doar te privesc în ochi”. Privirea somnolentă, fixă, atonă,
îndreptată spre tine sau în altă parte, cu ochii deschiși și pleoapele imobile exprimă
lehamite, oboseală; plictiseală; deprimare; antipatie.
Privirea mobilă, instabilă, cea c are hoinărește la dreapta și la stânga, care se
oprește ici colo, revine la tine, pleacă iar, greu de interceptat, aparține individului
inconstant, instabil pentru care există mereu ceva interesant de văzut sau de auzit în altă
parte. Este deseori observat ă la oamenii care doresc să pună distanță între ei și
interlocutorul sau interlocutorii lor.
Privirea coborîtă este un semn de tensiune, stânjeneală, crispare, rușine; poate fi
și o tentativă de a masca adevărul. Semnificația privirii cu coada ochiului dep inde de
poziția sprâncenelor și de mișcările gurii: însoțită de o ridicare a sprâncenelor și de un
surâs, înseamnă fie că aceea persoană încearcă să te seducă, fie că i -ai trezit curiozitatea,
fie că o amuzi; dacă însă deasupra acestei priviri, sprâncenele coboară sau se încruntă,
dacă gura se subțiază într -un rictus rău, cu colțurile coborâte, semnifică răutate,
nervozitate, animozitate. Privirea laterală poate fi și ea ambivalentă: curtenitoare
(zâmbet, sprâncene ușor ridicate), sau ostilă.
Privirea scurtă (tipică pentru cei ce vin din direcții contrare pe un culoar și se
privesc doar pentru a evita ciocnirea): de regulă, tendință de acaparare sau agresiune –
contactul rapid al ochilor produce impresie, îl fixează sau amenință pe adversar (“a pune
ochii pe cineva”). Formele: de la privirea rigidă până la “a te uita prin cineva”. Totuși,

68
privirea dominatoare este privirea lungă: când privim astfel arătăm siguranță, iar
semnificaț ia cuvintelor este amplificată.

Fig. 27 „Ochi de dormitor” și „ ochi de șarpe”

Eckard Hess a observat că pupila se dilată și la emoție, nu numai la lumină.
Pupila dilatată exprimă disponibilitatea emoțională și afectivă a individului față de tot
ce îl înconjoară. Plăcerea, dorința pot determina creșterea în dimensiun e a pupilei până
la de patru ori dimensiunea sa normală. Starea negativă produce o contractare a
pupilelor – ochi de șarpe -, cea pozitivă, excitată, conduce la mărirea pupilelor – ochi
„de dormitor”. Semnificația acestor indici de limbaj corporal își are punctul de pornire
în reacții corporale bine cunoscute: contractarea pupilelor este necesară unei vederi
spațiale bune, necesară situațiilor conflictuale, care pot conduce la agresiune și violențe.
Invers, relaxarea într -o situație confortabilă , conduce la dezinteres pentru o bună vedere
spațială.
La fel de clar înemeiate în reacții corpului sunt și indicii și semnificațiile pe care
le furnizează g radul de deschidere al ochilor :
– holbați – “te înghite din priviri”;
– larg deschiși – productivitate spiritua lă, dar și nevinovăție ( privire folosită
pentru a minți);
– deschiși – interes normal, optimism;
– întredeschiși – participare redusă la ceea ce se întâmplă în jur, “nu merită nici
măcar o privire”; situația nu e percepută ca reală;
– acoperiți parțial – șiretenie, egoism , ascunse ;

69
– strâns închiși – autoprotecție, refuz de a vedea. Închiderea ochilor arată că
cineva vrea să ne scoată în afara câmpului vizual, din plictiseală, indiferență sau
superioritate;
– închiderea unui ochi – înțelegere secretă “te cu nosc bine, nu mai trebuie să te
privesc cu ambii ochi”;
– închidere relaxată a ochilor – abandon, “trec cu vederea, fă ce vrei”;
– închiderea repetată și scurtă a pleoapelor: dorința de a întrerupe un contact
vizual.
Grație combinației privirii cu mai multor semne faciale, r ecunoaștem cu toții o
față fericită , care zâmbește . Zîmbetul este mimica cea mai des uti lizată și e adesea un
răspuns reflex la salut. Zâmbetul sincer este larg, rotund, simetric, prinde contur încet
și se stinge încet. Zâmbetul arti ficial – studiat de Duchenne (1806 -1875) – se mărginește ,
de regulă , la gură nu ajunge până la ochi. Zâmbetul n esincer este strâmb, asimetric, prea
lung sau se curmă prea brusc ; cel n ervos este prea scurt și se întrerupe brusc.
Paul Ekman a catalogat mai m ulte tipuri de zâmbete pe care le putem recunoaște
cu ușurință:
1. Zâmbetul voit, fabricat, chinuit cu colțurile gurii drepte, buze drepte și lip ite;
apare și dispare repede: p oate exprima jena.
2. Zâmbetul dulceag obținut prin întinderea și subțierea buze lor: î nsoțește
universalul „da”.
3. Zâmbetul „pe sub mustață” cu buzele tensionate și lipite: e xprimă voință și
reținere în același timp.
4. Zâmbetul depreciativ cu colțur ile gurii sunt retrase în jos e ste afișat de
persoane le blazate, ironice: p oate expri ma dezacordul și acordul în același timp.
5. Zâmbetul relaxat, lipsit de tensiune: e xprimă bucuria, dragostea, prețuirea
celuilalt.

70

Fig. 2 8 Microexpresii ( 3) după Paul Ekman

6. Zâmbetul strâmb cu un colț al gurii tras în jos iar celălalt , în sus: e xprimă o
amabilitate forțată, un conflict intern. (Este zâmbetul subalternului nevoit să asculte o
glumă nepotrivită a șefului. ) Zâmbet strâmb – cele 2 jumătăți ale creierului au mesaje
diferite. O gură asimetrică arată disconfort și nervozitate; partea stîngă mai pronunțat
decât în dreapta – la mincinoși. Câmpul vizual stâng – emoția, câmpul vizual drept,
informația.
7. Zâmbetul care exprimă frica – buzele sunt trase lateral, iar gura este puțin
întredes chisă; colțurile gurii sunt trase spre urechi.
8. Zâmbetul condescendent, resemnat – răsfrângerea înainte a buzei inferioare;
adesea este însoțit de înclinarea capului spre dreapta și/sau ridicarea și tremuratul
umerilor.

Teste
Pe https://www.paulekman.com/tools/re3/family/

work

https://www.paulekman.com/tools/re3/crime/ vă puteți testa abilitatea de a percepe
emoțiile celorlalți.

71
4. Alte forme ale limbajului corporal
Limbajul corporal paralingvistic : vocea
Limbajul corporal paralingvistic se referă la acele semne corporale care privesc
diferitele aspecte ale vocii în comunicarea verbală. Interjecțiile se află la granița dintre
cuvinte, semnele lingvistice, și intonații ale vocii, semne paralingvistice de limbaj
corporal sau non verbal. Hm, sau hmm, ori hmmm, sunt printre cel e mai frecvente
interjecții – există în majoritatea limbilor pământului : „huh?” (engleză), „ă?” (română),
„a?” (chineză), „e?” (spaniolă), „he?” (olandeză) etc.. Primul h emis este un simplu
substitut pentru respirație, pe când m, emis cu gura închisă, sim bolizează faptul că nu
suntem siguri de ceea ce urmează să spunem. Pauza indică faptul că suntem temporar
fără replică, dar încă atenți la discuție. Varietatea de tonuri are legătură cu multitudinea
de trăiri pe care le exprimăm prin această banală interje cție. Rostit cu o intonație
ascendentă, hmm poate semnifica:" Nu înțeleg, mai spune o dată?" . Emis prelung cu un
"m" amplu: "Mă gândesc serios la ce mi -ai zis ".
Nu numai tonul, dar și v olumul vocii este asociat trăirilor sufletești și emoțiilor:
tare vorbesc cei entuziaști sau furioși ; încet, cei lipsiți de încredere sau siguranță. Vocea
joasă creează impresia de autoritate și control, cea înaltă , de emoție sau de lipsă de
importanță a purtătorului ei . Scăderea volumului vocii poate fi folosită pentru a capta
atenția cuiva sau a amenința. Pentru a crea o impresie de încredere accentuați cuvintele
pozitive.
Charles Darwin aprecia că „râsul pare să constituie, în primul rând expresia
bucuriei sau a fericirii”. „În timpul râsului, gura este mai mult sau ma i puțin larg
deschisă, cu colțurile mult trase înapoi, precum și puțin în sus, iar buza superioară este
puțin ridicată”. Râsul: cu “a” (ha, ha, ha!) – deschis, eliberator, pornit din inimă; cu “e”
(he, he, he!) – batjocură sau exagerarea prieteniei; cu “i” (hi, hi, hi!) – este sau vrea să
pară tânăr, naiv; cu “o” (ho, ho, ho!) – în raport cu intensitatea, supărare , protest, ură;
cu “u” (hu, hu, hu!) – respingere, ținere la distanță.

72
Limbajul corporal în relație cu obiectele
Există situații în ca re obiectele intervin pentru a întregi semnificația gesturilor
(spre ex. felul cum ținem o sticlă cu vin – ca o ghi oagă, neglijent sau expunând -o),
bătaia în masă, ritmică: nerăbdare , semn al nerăbdării (nu plictiselii) sau felul în care
ne purtăm hainele sau alte obiecte (geanta mare implică imaginea de sine a
proprietarului ).
La fel ca d egete le, alte obiecte în gură este o încercare inconștientă de a
redobândi siguranța copilului care suge la pieptul mamei și arată nevoi a interioară de
liniștire. Decizia, care este o activitate stresantă, cunoaște numeroase forme de astfel de
gesturi de autoliniștire : scoaterea ochelarilor și introducerea unui braț de ramă în gură,
introducerea pipei sau altor obiecte (creioane, etc.) . Dar n u se iau decizii cu gura plină
(de mâncare sau băutură), nici câtă vreme diferite obiecte sunt introduse în gură, ci
numai după scoaterea acestora .
Stingerea țigării înainte de a fi consumată; consumul grăbit al băuturii sau
mâncării înseamnă dorința de a pleca mai repede, de a părăsi contextul. Fumătorul care
trimite fumul în sus este încrezător, sigur pe el, până la superioritate; în plan

Fig. 29 Gesturi în relație cu obiecte

orizontal: autoritate, atitudine fermă (spre o persoa nă de același sex : înfruntare; spre o
persoană de sex opus : interes, dorință de contact); dacă trimite fumul în jos: respect,
supunere, evitare – fire suspicioasă, persoană închisă, pesimistă. Țigara ținută doar cu
vârful celor două degete: prețiozitate, p robabil gest studiat. Degetul care se ferește să

73
atingă ceașca de cafea, ceai – persoană care se crede importantă (importanța se vădește
prin grija de a se feri de atingeri impure) .
Culegerea de scame, mai mult sau mai puțin imaginare: dezaprobare ascunsă sau
plictiseală față de opiniile sau ati tudinile cuiva (c aută un centru diferit de excitație
pentru a -l diminua pe cel principal ); dacă privește în jos sau departe – are o opinie
personală pe care nu vrea să o împărtășească . La fel, jocul cu obiec te, ascuns, în
buzunar, sau vizibil, poate însemna atenție , concentrare, dacă cel care se joacă e cel
care ascultă; d acă e cel care vorbește, înseamnă că încearcă să ascundă ceva, cel puțin
plictis sau nervozitate.

Statul pe scaun oferă numeroase indicii despre atitudinile sau gândurile ocupantului :
Pozițiile în cazul așezării pe scaun permit o varietate interesantă de unghiuri de
relaționare, mai ales dacă este vorba despre scaune -fotolii, mai dificil de deplasat și
caremsunt aranjate în anumite unghiuri spațiale în prealabil: în timp ce unul din
parteneri este orientat direct spre celălalt, acesta poate fi așezat în unghiuri foarte
diferite, scuzat fiind de lipsa de mobilitate a scaunului (absentă la statul în picioare).
Scaun ul întors cu spătarul în față oferă o barieră de protecție, de apărare (Fig. ) .

Fig. 30 Poziții pe scaun

Așezat comod, sprijinindu -se pe coate când vrea să spună ceva: siguranță de sine, se
așteaptă ca ceilalți să -i acorde atenție. Piciorul peste brațul scaunului: li psă de interes,
eventual ușoară desconsiderare. Ocuparea parțială a scaunului: nesiguranță, timiditate.
Piciorul înclinat sub scaun, mâna pe genunchi și privirea înainte arată persoana
gata de acțiune. Formele mai accentuate sunt cu ambele picioare aduse sub scaun și

74
ambele mâini pe genunchi cu corpul aplecat înainte , ca la cineva gata să se ridice sau
mâinile sprijinite de marginea sau brațele scaunului, gata să se ridice : gata de plecare,
gata de a înc epe ceva . În fine, poziția cârlig a piciorului în jurul picioarelor scaunului
este specifică femeilor timide sau fricoase, care s -au retras în interiorul lor sau
nemulțumire reprimată.
Scaunul poate rămâne doar un accesoriu în posturile semnificative prin ele
însele: lăsat pe spate, cu picioarele desfăcute, cu vîrfurile degetelor unite într-un ”coif
în sus”: aroganță; b rațele și picioarele încrucișate și privirea spre lateral, evitînd
contactul vizual direct: nesinceritate, gânduri ascunse. Totuși scaunul p are mai
semnificativ în împrejurarea când , invitat la cineva, te tolănești într -un fotoliu iar el
rămâne în picioare: afundarea în fotoliu poate fi un semn de cedare și supunere pentru
că dominarea este dată de înălțime și poziția în picioare.

Tot așa, aș ezarea la masă structurează, prin fixitate relațiile:

La o masă dreptunghiulară, în raport cu A: B1, poziția de colț, conversație prietenească;
B2, poziția cooperativă; B3, poziția competitiv -defensivă; B4, poziția independentă.
Situația de vânzări la o masă dreptunghiulară, în raport cu cumpărătorul A: cel
care vinde e pe poziția B2 sau B1, expertul pe poziția C

75

Importanța în ierarhie în funcție de așezarea la o masă:

A deține poziția influentă, dacă nu stă cu spatele la ușă (în acest din urmă caz B deține
poziția importantă); B a doua poziție; D a treia, C, a patra, ultimul e E
La masa rotundă a regelui Arthur e pe o poziție competitiv -defensivă. Poziția
implicării în dialog la o masă rotundă presupune distribuirea într -un triunghi ABC, unde
A și B s unt de aceeași parte a mesei.

Cel care, la masă își ține m âinile și brațele sub masă nu e pregătit să facă față
situației; cel care, la masă își ține m âinile și brațele pe masă are capacitatea și dorința
de a stabili un contact (de la închiderea unei bar iere până la deschiderea contactului fie
pe relații – stânga – fie pe conținut, afaceri – dreapta).

76

5. Indicatori gestu ali caracteristici unor tipuri de limbaj
corporal
Descrierea generală a semnific ației comportamentului
Chiar și comportamentul în întregul lui poate fi supus unei investigații
semiot ice. Comportamentul este suma activităților organismului , suma gesticulației și
posturilor în succesiunea lor orientată spre un scop . Din punct de vedere semiot ic, el
poate fi c aracterizat cel puțin ca bogat sau sărac în forme, și de căutare sau de evitare a
contactului. Conotații suplimentare poate oferi analiza unor aspecte ale sale:
În funcție de ritmul sau stilul mișcării (amploarea mișcărilor – largi,
cuprinzătoare sau colțu roase, mici, ascunse -, rotunjimea, direcția mișcării etc. ) -, aflăm
dacă executantul lor este o persoană veselă sau tristă, nervoasă sau plictisită.
Gesturile ra pide, dar de o precizie mediocră denotă în general o stare de
hiperexcitabilitate – care constituie o caracteristică naturală a temperamentului coleric.
La alt e tipuri temperamentale, această stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni
emoționale, fie al unei puternice iritații.
Gesturile len te, dar sigure și precise denotă meticu lozitate, grijă pentru
amănunte, tendința de a neglija dimensiunea temporală a activită ții în favoarea calității.
Această categori e de însușiri poate fi întâlnită mai frecvent la temperamentul flegmatic.
Mult exagerate, luând forma pedanteriei, respectiv c aracterul unei manii, ele pot apărea
însă și la alte tipuri temperamentale, de pildă la melancolic.
Gesturile prompte, sigure și precise denotă calm, stăpânire de sine, încredere în
sine, prezență de spirit etc. Gesturile variate ca viteză , dar siste matic lipsite de precizie
denotă totdeauna neîndemânare, înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsă de
interes pentru activitatea respectivă, nivel scă zut de mobilizare energetică, lipsă de
exercițiu, lipsă de simț practic (nivel scă zut al inteligenței practice).
Gesturile rare, "moi", de mică amplitudine ( cu mișcări strânse pe lângă corp)
pot să denote: atitudine defensivă, teamă; nivel scăzut al mobiliză rii energetice, ca

77
urmare a oboselii, a unei stări depresive sau a unei stă ri maladive, stare de i ndiferență,
plictiseală , apatie; apartenența individului la tipul temperamental melancolic; tendința
la izolare etc.
Gesticulația bogată, impetuoasă, largă (uneori, de o amplitudine periculoasă
pentru cei din jur) este caracteristică tipului constituționa l picnic, iar dintre tipurile
temperamentale, colericului și, în măsura mai mică, sanguinicului. Ea poate să denote:
stare emoțional -afectivă de tip stenic sau hiperastenic (bună dispoziție, veselie,
volubilitate, jovialitate, mergând până la euforie); niv el ridicat de mobilizare
energetică; elan, înflăcărare pentru o idee sau o cauză, vădind totodată tendința de a -i
antrena, de a -i câștiga și pe cei din jur la cauza respectivă etc.
Gesturile repezi, violente efectuate îndeosebi pe direcția "înainte", în s pecial
când însoțesc vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritație, dorința de afirmare
proprie, de dominare; exercitarea conștientă a autorității etc. Strângerile de mână mai
deosebite care, metaforic vorbind, pot fi de tipul: "pește mort", adi că flască, moale, fără
viață indic ă un individ fără caracter, moale, dubios; sau brutală, ca o menghină indic ă
un individ agresiv.
În general, se poate spune că mersul reprezintă unul dintre semnalele importante
ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid den otă o mobilitate mare pe plan neuropsihic,
tot așa după cum mobilitatea redusă neuropsihică , se exprimă, printre altele , și printr –
un mers lent. Desigur, prin calificativele "rapid" și "lent" utilizate aici se înțeleg
caracteristicile naturale ale mersului și nu nivelurile de viteză ce pot fi imprimate
mersului în mod voluntar (corelația se păstrează însă până la un punct și, în acest ultim
caz, chiar dacă este determinată voluntar, viteza sporită a mersului corespunde unui
tempo psihic mărit și invers).
Totodată, mersul exprimă fondul energetic de care dispune individul. Dimineața,
când omul este odihnit după somnul de noapte, mersul este mai vioi și mai elastic decât
în cea de a doua jumătate a zilei. Aceste diferențe sunt resimțite și subiecti v atunci când
oboseala acumulată în timpul zilei este mai accentuată. De asemenea, diminuarea
resurselor energetice ale organismului, ca urmare a unor stări maladive, se traduce și
prin modificarea amplă a caracteristicilor mersului.

78
În sfârșit, mersul co nstituie și un semn al coloraturii afective a trăirilor
individului. Buna dispoziție, optimismul, încrederea în sine au drept corespondent
mersul rapid, vioi, ferm, cu pași largi, în vreme ce tristețea, stările depresive determină
un mers lent, cu pași mic i. Chiar în vorbirea curentă se întrebuințează expresia "mers
abătut". La rândul lor, emoțiile determină perturbări ale mersului. Astfel, la unii indivizi
simpla senzație că sunt urmăriți cu privirea de către cineva este suficientă pentru a le
perturba aut omatismul mersului și a -i face, de pildă, să se împiedice. Stările emoționale
deosebit de puternice, șocurile, pot avea ca efect incapacitatea, momentană sau de
durată mai lungă, de a merge.
Mersul lent și greoi (la definirea lui ca atare ținâ ndu-se seama și de sexul și
vârsta individului) indică o redusă mobilitate motorie – și adesea chiar mintală (în
special când este însoțit de vorbire și gesturi lente, aspecte care apar mai frecvent la
constituțiile mai masive). Dacă acest gen de mers este observat la un individ aparținând
constituției astenice, el poate constitui fie expresia, fie efectul unei stări maladive. Iar
la persoanele de vârstă înaintată el constituie o caracteristică nat urală, semnificând
scăderea masiv ă a resurselor de energie p siho-fizică. Dintre tipurile temperamentale,
acest tip de mers se întâlnește mai frecvent la flegmatic -, întrunind , în plus ,
caracteristica unor reduse modificări de viteză și ritm, chiar atunci când astfel de
modificări ar fi obiectiv necesare. Este vorb a de categoria de oameni care se spune că
"nu-și ies din fire , orice s -ar întâmpla!".
Mers ul lent, nehotărât, timid indică, după cum se poate deduce chiar din
termenii utilizați pentru definirea sa, în special lipsă de încredere în sine datorită unei
emot ivități excesive. În legătura cu aceasta, este util ca prin confruntarea cu alte date,
să se precizeze dacă starea de emotivitate reprezintă o caracteristicã structurală a
individului sau ea este legată de o anumită conjunctură (de exemplu, conștiința unei
stări de inferioritate – datorită nepregătirii, comiterii unei greșeli în activitate etc. – în
raport cu cerințele situației date). Acest tip de mers indică, în mod sistematic și fără nici
un dubiu, amplasarea individului pe poziții defensive – din motive ce ar urma să fie
clarificate prin alte mijloace, dacă situația o cere. Dintre tipurile temperamentale, cel
melancolic întrunește în mod frecvent caracteristicile acestui tip de mers.

79
Mersul rapid, energic, suplu și ferm se întâlnește la adul tul tânăr, sănătos,
dispunând de însemnate resurse energetice și care manifestă o deplină încredere în
posibilitățile sale (cel puțin în legătura cu atingerea scopului concret pe care îl urmărește
în momentul respectiv). El indică, de asemenea, echilibrul emoțional, promptitudinea
în decizii și perseverență. Acest tip de mers este caracteristic tipului sanguinic. Dacă
însă proprietățile menționate apar exagerate, este probabil ca individul în cauză să
aparțină structurii colerice.
Respirația este ș i ea un indicator comportamental general foarte important.
Inspirația, anemică sau profundă, denotă gradul de angajare într -o activitate. Respirație
monotonă/expirație zgomotoasă este semnul unui individ fără tonus, trist, timid.

Indicatori ai dominanței

Cea mai adecvată descriere a limbajului corporal propune gruparea gesturilor,
mimicii, po sturilor și mișcărilor în ansambl uri care au o semnificație umană mai
generală , dar mai specifică decât caracteristicile foarte generale descrise mai sus . Astfel ,
spre exemplu, cele mai evidente mesaje specifice sau concrete pe care le trasmite
limbajul corporal sunt cele referitoare la confortul sau disconfortul partenerului de
comunicare. Ele apar sub forma ansambl ului de gesturi care semnifică deschidere a –
mâini cu palmele la vedere, contact vizual direct, gesturi orientate în afară, postură
relaxată – sau închiderea – bariere de protecție ridicate de membrele superioare și
inferioare, contact vizual scăzut, evitant, postură micșorată, umeri încordați. Dar mai
există o categoriei de indicatori care pot c aracteriza tipare ale comunicării corpor ale.
Cînd ne întâlnim prima dată cu o persoană o evaluăm rapid în termenii deschiderii sau
dominanței, prieteniei sau atracției se xuale. Adică încercăm să descoperim în
comumincarea ei corporală indicii ale unei atitudini dominante sau supuse, eventualul
interes pe care îl are – sau nu îl are – pentru noi, dacă este sau nu comunicativă etc.. În
acest caz procedăm cu limbajul corporal tot așa cum procedăm cu cel verbal , căutând
conotațiile suplimentare ale gesturilor și grupând mai multe gesturi sub o aceeași
semnificație.

80
Semnalele dominanței sau sumisiunii trebuie căutate în orientarea, privirea,
postura (înălțimea aparentă) corpului . Postura oamenilor dominanți este cu picioarele
întinse și tălpile îndepărtate, postura călărețului (cowboy) , cea care indică ocuparea
unui spațiu mai extins decât cel obișnuit15, în vreme ce subordonații iau poziția de drepți
cu tălpile apropiate . Indivizii dominanți stau în capul mesei. Așezate, persoanele
dominante stau cu picioarele întinse. Dacă au picioarele așezate sub genunchi, atunci
genunchii sunt depărtați. Dominanța e indicată și de poziția cifrei 4 (poziție greu de
adoptat de către femei; poziție legată de flexibilitatea și rezi stența fizică a tinerilor).
Persoanele cu statut social mai înalt crează în jurul lor o graniță invizibilă de
care oamenii din jur se apropie ezitant. Pozițiile mai importante în ierarhie recurg mai
puțin la limbaj corporal . Relaxarea este un indicator al dominanței: tonus muscular
scăzut, absența tensiunii, aranjare asimetrică a brațelor și picioarelor, număr mai mic
de mi șcări și cu mai multă lentoare. (Indivizii dominanți arată că nu se așteaptă la și nu
îi preocupă posibilitatea unui eventual atac). Persoana cu rolul dominant întinde mîna
și indică locul de așezare al celuilalt. Una din manifestările puterii în onfruntări constă
în a-i ține pe oameni în picioare (sau la ușă).
Spațiul intim poate fi ocupat prin înfoirea coatelor – cu degetul gros în față sau
în spate; degetele mâinilor îndepărtate când se sprijină pe suprafața plată a mesei;
brațele întinse pe spătarul altor scaune.

Fig. 31 Atitudine dominantă în diferite contexte

15 Revenind la grila spațial -simbolică putem observa ca dacă verticala este asociată simbolic cu
transcenderea, cu depășirea acestei lumi și a valorilor ei, cu asceza, renunțarea și spiritualitatea, orizontala
este asociată cu această lume și cu valorile ei, respectiv cu extinderea spațială, dominarea și afectivitatea.
Probabil de aceea fețele late ale oamenilor sunt asociate cu agresivitatea și dominanța. Rezultatele unui
studiul de la Universitatea din California sugerează că bărbații care au fețe mai late sunt implicați mai
puțin în relații de cooperare și mai multe în competitive și dominare.

81
Mâinile pe șold (o singură mână pe șold poate indica o direcție de atac.): poziție între
cea cu mâinile întinse pe lângă corp și cea cu mâinile înălțate pentru atac, măresc
corporalitatea și teritoriul ocupat de persoană. Variante: cu toate degetele în față –
sfidare; degetu l mare în față, celelalte în spate – poziție feminină; palma în afară, fața
exterioară pe șold – nenaturală, afectată; pumnul pe șold – amenințătoare.
Orientarea corporală: subordonatul, vorbind cu șeful, își orientează corpul spre
el, indicând direcția centrării; șeful poate întoarce corpul într -o parte arătând că are și
alte opțiuni deschise. Poziția față în față depinde de intimitata dintre cei doi – preludiul
unui atac sau o relație respectuoasă!
Fața e un important furnizor de indici: fie c ă sunt atribute faciale, fie că sunt
acțiuni faciale. Sprâncenele coborâte (furia în general sau iritarea continuă), gura
îngustă și hotărâtă, absența zâmbetului sunt indicii de dominanță. Variante de zâmbet:
zâmbetul sigilat, cu buzele lipite și colțurile gurii distanțate; zâmbetul reținut – a zâmbi
fără a zâmbi.
Persoanele dominante tind să vorbească primele într -un grup reunit pentru prima
dată, ultimul care vorbește va primi sarcinile. Persoană cea mai dominantă are tendința
de a vorbi cel mai mult: face asta continuînd să vorbească peste cel ălalt, ridicînd tonul
și folosind semnale non -verbale de descurajare pentru adversar. Au mai puține ezitări
și discontinuități de limbaj și nu ei sunt cei care își armonizează stilul de a vorbi cu al
celorlalți.
Cînd oamenii se privesc în față, la statut
egal persoana care își menține mai mult privirea
este dominantă, mai vorbăreață, mai influentă în
grupul nou constituit. Privirea peste marginea
ochelarilor – fixare combativă. Privirea „ochi în
ochi” este un gest legat de raporturile de
amenințare, domina nță și supunere atât la om, cât
și în lumea animală (deși, uneori, semnifică
solicitarea ajutorului). Atunci când indivizii
privesc mai mult interlocutorul când vorbesc și tind să nu aibă acest comportament când
ascultă, ei sunt percepuți ca fiind dominanț i, indiferent de apartenența la gen. Mai Relaxarea, „gestul lent și
privirea lenta” (Nietzsche) este
trăsătura esențiala a
dominanței. John Wayne:
„folosiți un ton jos, lent și nu
spuneți prea multe” . Dacă nu
ești înalt ca statură pă strează
distanța !

82
concret, indivizii sunt considerați ca fiind mai puternici cu cât raportul vorbit -privit e
mai crescut și sunt considerați mai submisivi cu cât raportul ascultat -privit e mai
crescut. Dominanța vizuală caracterizeaz ă situația în care cel care vorbește îl privește
mai mult pe cel ălalt, decît îl privește în timp ce îl ascultă (la subordonați e invers).
Explicația ar fi că cel care ascultă judecă, iar persoană dominantă este indiferență la
judecată celui care îl ascultă. „Skandenberg -ul vizual” definește situația în care
subordonatul susține, un pic mai mult decît ar fi normal, privirea șefului. La fel în cazul
atingerilor: a tingerile persoanelor dominante sunt unilaterale, atingerile care implică
reciprocitate carateriz ează persoane le cu statut egal.
Sunetele joase, timbrul vocal jos, sunt asociate cu dominantă iar amenințarea,
sunetele înalte cu sumisiv itatea. Timbrul descendent este asociat cu declarațiile,
siguranță și dominantă, unul ascendent este caracteristic întrebăril or, nesiguranței și
sumisiunii.

Indicatori ai supunerii
Darwin a descris relația dintre dominanță și supunere urmând principiul
antitezei. El numește indignare , dominanța , și constat ă că opusul ei este ridicarea
umerilor cu coatele ap ropiate de corp, mâinile trase în sus și degetele î n extensie (vezi
la Grila reacțiilor instinctive, gestul “băgarea capului între umeri” și nota care îl
însoțește) . Adesea e însoțită de î ntoarcerea capului și ridarea sprâncenelor. (Atenție la
diferenț ele etnice: la francezi este un gest dispretuitor, la italieni un gest de
dezvino vățire, la evreii est -europeni era gestul lipsei de putere!)
La baza exprimării dominanț ei stau puterea și amenințarea, î n exprimarea
supunerii, sla biciunea și atitudinea defensivă . Indivizii supuși vor să arate că nu sunt o
amenințare, că grija lor este autoprotecția, nu atacul. Arată asta prin inactivi tate, care
este încremenire, ca reacție la frica. Astfel persoana se face postural mai mică: lăsarea
umerilor, așezarea pe vine sau jos , sau culori terne, umeri joși de haine, evitarea
palariilor. Vulner abilitatea și poziționarea mâinilor și picioarelor o feră cele mai clare
semne de supunere. Persoanele supuse adoptă poziții închise. Î n picioare, drepte, parale,
postura foarfecelui, pe u n picior, cu celalalt flexat. Aș ezat, cu picioarele retrase
dedesubt sau ascunse, genunchii apropiaț i sau picioarele încrucișate. Pe lângă

83
ascunderea mai mul t sau mai puțin simbolică a organelor sexuale, cresterea zonei de
autocontact corporal e liniș titoare.

Fig. 32 Poziții supuse în diferite contexte

Gesturi de autolinișt ire: ne atingem, ne ținem, ne mângâ iem – semne
substitutive pentru acț iunile altora. Atingerea fizica este cel mai primitiv și cel mai
eficient mod de a liniș ti pe cineva. Aria dedicata pielii î n cor texul prefrontal e mai mare
decât a tuturor celorlalte simț uri la un loc. Atingerea e baza contactulu i dintre mama și
copil: linistește copilul și îl face să se simtă în siguranță. În situații stresante oamenii
tind să se atingă așa cum îi atingea mama: își mângie parul (pe ceafa), se iau î n brațe,
se țin de mână. Pozițiile sumisive ale mâ inilor duc contactul la m axim, turnul, ca gest
dominant î l reduce la minim.
Darwin leagă „da” -ul de coborârea sumisivă a capului: de altfel, chiar dacă
afirmația nu este un gest universal, plec area capului ca semn de supunere este!
Exemple: aplecarea scurtă a capului când treci pe lângă doi cunoscuți care poartă o
conversație, datul din cap în conversație – dacă e grăbit, fie că îl susține din toată inima,
fie că vrea să îi vină rândul la vorbir e; dacă e lent, e făcut de cei care preiau rolul
ascultătorului (distincția dintre cele două situații o face direcția privirii: dacă privește
vorbitorul, îl încurajează, dacă privește în altă parte, vrea sa ia cuvântul); plecarea
capului într -o parte (cum fac copii mici, pe umărul părinților) ca semn de neajutorare
inocentă, supunere sau semn erotic.
Supunerea intervine ca soluție în cazul speciei umane, care nu e solitară (caz în
care fuga este o soluție), ci se bazează pe cooperare. Ferirea p rivirii e o formă simbolică
de fugă pentru că scot individul dominant din câmpul vizual și semnalează lipsa
intenției de atac. Formele izolării vizuale: plecarea privirii; mișcarea pendulatorie a
privirii între limitele câmpului vizual pentru a vedea ce se întâmplă și a căuta căi de

84
fugă; ochii măriți inocent ca pentru a înțelege ce se petrece în realitate, a atrage atenția
celuilalt și a părea dezarmant. În toate aceste situații de supunere mișcările ochilor sunt
simetrice. (Apropo de obiecte: purtarea och elarilor pe frunte, ca o ridicare a vizierei,
crează impresia de ochi mari.) . Sprâncenele ridicate și ochii relaxați dau tot o impresie
de supunere, arată faptul că cel care face gestul este atent și impresionat. (Imediat
diferit, sprâncenele ridicate și o chii măriți sau sprâncenele relaxate și ochii măriți sunt
semnul furiei). Unite și ridicate, sprâncenele exprimă îngrijorare.
Zâmbetul este oarecum contextual: când contextul nu este prietenos, zâmbește
mai mult persoana subordonată, când e prie tenos, persoana dominantă; oricum, dacă
persoana subordonată trebuie să zâmbească pentru a calma persoana dominantă, cea din
urmă zâmbește când are chef! Zâmbetele persoanelor dominante sunt „gură și ochi”
(Duchenne), a celor subordonate implică numai mușc hii gurii. Femeile zâmbesc mai
mult decât bărbații, chiar și după ce se instalează în poziții dominante, de putere. Chiar
și fals, zâmbetul își exercită funcția de supunere și cere îngăduiță. Zâmbetul autentic
trebuie căutat î n zona ridurilor „laba gâștii” .
Înroșirea – împreună cu perturbarea discursului verbal, zâmbete cu jumătate de
gură, coborârea privirii – ca semn al jenei funcționează ca autoliniștire care arată altora
disconfortul și regretul nostru. Ea nu este atât sumisivă, cât atrage îngăduință. Scoaterea
limbii – asociată cu efortul și concentrarea – arată celorlalți că persoana nu este
disponibilă pentru comunicare.
Comportamentul de periere este rar întrucât a devenit unul verbal – pentru a -i
impresiona pe cei mai puternici decât noi , ne autodevalorizăm, spunând lucruri negative
despre noi, și îl promovăm pe celălalt, spunând lucruri pozitive despre celălalt.
Persoanele dominante pot folosi capcana măgulirii, autodevalorizându -se și așteptând
să fie contrazise de persoana subordonată. În acest fel mută lauda de sine în gura
celuilalt și îi crează acestuia o bună impresie pentru viitor. (Cele trei strategii: acordul,
favorurile, flatarea).

Indicatorii comportamentului de calmare
„Sarcina” sistemului limbic este să ne asigure supraviețuirea, să ne țină departe
de pericol sau disconfort și să ne asigure liniștea oricând este posibil. Când starea de

85
confort este asigurată, apar indicii nonverbali de mulțumire și încredere în sine. Când
apare disconfortul, indicii sunt de stres s au încredere scăzută: încrețirea frunții,
îndepărtarea corpului, întinderea sau încrucișarea brațelor. După orice reacție la
amenințare sau stres rezolvate, apare un comportament de calmare, solicitat de creier
pentru a reveni la condițiile normale: copii introduc degetul în gură, adulții, diferite
obiecte; își ating gura sau gâtul, își aranjează cravata, ha inele. Acest comportament de
liniștire, compensator este mai frecvent decît se crede. Mișcările de substituire sunt
mișcări mai mult sau mai puțin repetate care nu au alt scop decât eliberarea surplusului
de energie sau tensiune pentru a reduce frustrarea și agresiunea.
Comportamente de calmare: mângâiem cu limba buzele sau interiorul gurii,
expirăm ușor umflându -ne obrajii, mestecăm accelerat guma, fumăm mai mult.
Atingerea diferitelor părți ale corpului ne ajută să ne păstrăm calmul. Bărbații pr eferă
să-și atingă fața, femeile își ating gâtul, hainele, bijuteriile, mâinile și părul . Zona
gâtului este predilectă pentru gesturi de calmare foarte diferite. Bărbații fac gesturi mai
viguroase și diverse, femeile se joaca cu mărgelele sau își ating sco bitura gâtului (cele
însărcinate schițează gestul spre gât, apoi îl îndreaptă spre pântece). În funcție de
îngrijorare sau tensionare, brațul femei se ridică de pe antebraț spre colier și apoi îți
trece degetele peste scobitura gâtului. Bărbații fluieră, v orbesc singuri sau vorbesc prea
mult. Căscatul excesiv, „curățirea” /”mângâierea” / stergerea palmelor de picior sunt
tot gesturi de calmare . Bărbații își îndepărtează gulerul de gât. Unele gesturi de apărare
pot trece în gesturi de calmare: îmbrățișarea d e relaxare sau frecarea brațelor ca la o
reacție la frig.

Indicatori comportamentului de gen
S-a constatat că bărbații le -au privit în ochi pe actrițele pe care le considerau
atrăgătoare, în medie, timp de aproximativ 8 secunde, interval redus l a numai 4 secunde,
atunci când au făcut schimb de priviri cu cele mai puțin tentante pentru ei. Femeile, în
schimb, îi tratează imparțial din acest punct de vedere pe bărbați, măsurându -i egal din
priviri atât pe cei care le tentează cât și pe cei care le displac. Cercetătorii cred că
bărbații folosesc contactul vizual pentru a caută partenere potrivite și fertile, în timp ce

86
femeile sunt mai precaute instinctual și încearcă să nu atragă atenția din cauza temerii
pentru o sarcina nedorită și o activitate pa rentală unilaterală.

Fig. 33 Atitudinea celor doi ilustrează foarte adecvat ceea ce numim posturi
corporale diferite în comunicare de gen!

Bărbații nu utilizează atât fața, cât corpul pentru oglindire – probabil se
semnalează oglindirea acțiunii, nu a sentimentelor, cum este cazul femeilor care
utilizează fața . Mâinile la ceafă este o poziție utilizată de bărbați , pe care femeile nu o
practică și nu o agreează (nici șefii, dacă o fac subordonații ). Feme ile se autoetalează,
trecându -și degetele prin păr. Împăunarea, cu o mînă sau cu ambele pe șold , e diferită
la bărbați și la femei.
Accentuarea diferențelor de gen face o persoană sexi. Fazele: trecerea mâinilor
prin păr, buze umede întredeschise, autoatingeri, încheietură moale, expunerea
pelvisului. Râsul este erotic atunci când o femeie râde lăsându -și capul pe spate și
arătându -și gâtul. Femeile gesticulează cu țigara pentru etalare socială – deschidere
corporală, etalarea încheieturii – bărbați i preferă închidere corporală și atitudine
secretivă. Plasarea genții în apropierea bărbatului: acceptare. Ochelarii și machiajul fac
femeile mai încrezătoare . Rujul roșu – senzualitate; pal – carieră .

Indicatori care apar în conversații
Cele 2 nivelur i ale conversației: dialogul verbal în care, prin cuvinte, se schimbă
idei și opinii și dialogul neverbal, unde, prin limbaj corporal se semnalează momentul
intervenției următoare, intenția de a continua sau nu conversația etc. Există o gradare a
susțineri i lingvistice: schimbări de postură pentru paragrafe; de cap sau brațe, pentru

87
schimbarea registrului expresiei; de față, ochi, mâini la cuvinte sau fraze. (Prezența
limbajului verbal are însă ca efect reducerea utilității comunicative a gesturilor, mimici i
și comportamentelor ritualizate. ) Dacă cineva este foarte interasat de tine și de ceea ce –
i spui ascultă nu numai ceea ce -i spui, ci și ritmul conversației tale. Un bun ascultător
privește atent, dă ușor din cap în semn de aprobare și zâmbește, mai ales în micil e pauze.
Când vrea să vorbească, la sfârșitul unei propoziții , întoarce ușor capul de la cel care
vorbește, face gesturi inermediare și trage aer în piept.
Mâna ca suport pentru cap – indică starea de plictiseală, cu atât mai mare cu cât
mai mult este folosit brațul și mâna (capu l pe masă – plictiseală maximă); întoarcerea
feței într -o parte: pierderea interesului sau acordului . În timpul unei conversații dacă o
persoană ascultă tăcând sau replicând mecanic în timp ce își întoarce capul și privirea
încolo și încoace, caută pe cineva sau încearcă să scape de discuție.
Intensitatea privirii este mai mare când subiectul ascultă, decât atunci când el
însuși vorbește, iar în ceea ce privește direcția privirii, indivizii privesc în sus la sfârșitul
unor f raze din cadrul discursului sau la finalul discursului și privesc înainte la începutul
unor fraze lungi. În timpul discursurilor mai puțin personale, când conținutul
discursului se bazează pe elemente cognitive, argumente logice, intensitatea privirii este
mai ridicată decât în cadrul discuțiilor personale. Există diferențe individuale în ceea ce
privește intensitatea privirii, femeile fiind angajate în contacte la nivelul ochilor mai
mult decât bărbații.
Cine dorește să rămână doar ascultător produce semnale de fond: sunete – ei,
da, mda -, repetă cuvintele vorbitorului, zâmbește scurt și aprobă din cap (doar dacă e
lent, dacă e rapid indică dorința de a lua cuvântul!). Cine dorește să preia cuvântul se
apleacă în față, ridică un deget, deschid e ușor gura – respectiv se pregătește pentru
vorbit. Cine nu, face acțiuni contrare intenției de a vorbi: încrucișarea brațelor,
strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu un deget. Sau pune întrebări: fie
întrebări informative independente, fie î ntrebări disjunctive („nu -i așa?”, „nu credeți?”) .
Întrebările îl invită pe celălalt să își asume rolul vorbitorului sau să continue să
vorbească. Femeile folosesc acest procedeu de ascultare activă când întâlnesc un bărbat
pentru prima oară, produc multe semnale de fond și pun multe întrebări, ceea ce le face

88
să pară ascultătoare atente. Bărbatul naiv vede în acest procedeu de ascultare activă
interesul pentru el al femeii și vorbește spunând vrute și nevrute.
Preluarea cuvântului – semnale de avertisment: ridicarea mâinii, mărirea ușoară
a ochilor; prin versiuni ușor exagerate ale mișcărilor pregătitoare: deschiderea gurii și
aspirația cu zgomot a aerului; sau prin semnale de fond negative: uitându -vă în altă
parte sau dând nerăbdător din cap. Ultimul nive l este întreruperea vorbitorului, care
apare nu în cazul încurajării („bravo, sunt de acord”), nici în cazul inversului ei, a
ripostei („prostii, nu sunt de acord”), ci atunci când apare o concurență în preluarea
cuvântului.
Tehnicile de întrerupere:
– creșt erea volumului – cine strigă mai tare are cele mai mari șanse de a obține
cuvântul;
– impresia de hotărâre: indiferența față de faptul că cealaltă persoană vorbește îți dă
șanse mai mari de a obține cuvântul (invers, la fel cu cei care continuă să vorbească
după ce cei mai mulți dintre cei care au vrut să întrerupă se opresc). În discursurile
care se suprapun există întreruperi accidentale – ascultătorul intervine întrucât crede
că vorbitorul urmează să se oprească – când cel care întrerupe se oprește cam la o
secundă după suprapunere sau întreruperi efective, care trebuie să depășească două,
trei secunde. Cei care ezită, se opresc înainte de a atinge acest punct.
Cei cu statut înalt întrerup pe cei cu statut inferior, bărbații întrerup femeile, da r
în lumea mediteraneană și printre evrei întreruperile sunt considerate implicări de
solidaritate și entuziasm.
Cum se cedează cuvântul
Schimbarea orientării privirii: din altă parte, spre ascultători, spre exemplu;
persona pe care își fixează p rivirea devine următorul vorbitor. Pe lângă sfârșitul
propoziției trebuie să apară și alte semnale: coborârea tonului, gesturile făcute cu mâna,
o expresie particulară.
Cum se păstrează cuvântul
Într-o conversație ascultătorul privește mai inten s decât vorbitorul care își adună
gândurile și care dacă ar privi în ochi pe ascultător ar crea impresia că cedează cuvântul.
Ca să se știe că dorește să continue, vorbitorul amplifică intensitatea ultimei silabe

89
accentuate până la următoarea pauză, anunță un anumit număr de puncte și le enumără
(uneori, folosind degetele), folosește conectori verbali (și, de asemenea, mai mult, în
plus). Refuză să cedeze cuvântul la întreruperi, neprivind la ascultători sau privindu -i
doar scurt și pătrunzător. Rămâne încr emenit în poziția în care a fost întrerupt, așteptând
să reprimească cuvântul și renunță la poziția încremenită numai după ce l -a pierdut
definitiv.
Vorbitorul îl poate menține pe ascultător în această poziție obligându -l să emită
semnalele de fundal sonor prin întrebări: „înțelegi?”, „nu crezi că -i așa?”, „știi ce vreau
să spun?” (care poate fi, mai degrabă, încercarea de a obține un acord și a impune
ascultătorului punctul său de vedere). Îl poate recompensa pe ascultător pentru acest
fundal s onor cu un zâmbet sau o privire afectuoasă și îl situează astfel pe poziția de
ascultător perpetuu. („A ține de nasture” avea în secolul al XIX -lea un sens de gest
real!)
Indicii posturale de angajare în conversație
Privirea este mai controlabilă , orientarea pieptului este un indicator mai bun al
angajarii unei persoane în conversație. Însă cel mai bun indicator este poziția picioarelor
și a tălpilor (asociate cu reacția primară de fugă, a cărei pregătire poate da naște re la
multe forme ale postur ii):
– postura dreaptă cu picioarele paralele: neangajare nici în rămasul pe loc, nici în
plecare.
– postura dreaptă cu picioarele depărtate (călărețul): mărește spațiul ocupat de corp
(ca și coatele, suplimentar însă e o expunere tipic masculină) indicînd dominanță și
faptul că persoana nu vrea să plece.
– postura dreaptă cu picioarele încrucișate (foarfecele), fie că ambele picioare sunt
drepte, fie că e o încrucișare asimetrică (atunci poate conta piciorul de sprijin):
poziție tipică de imobilitate dar și d e sumisiune.
– postura dreaptă cu greutatea pe un picior (contrafortul): apropiată de actul mersului,
arată că persoana dorește să plece; direcția labei piciorului care nu e de sprijin indică
direcția de mers sau de interes. Poziția perpendiculară cu cealalt ă persoană
sugerează faptul că puteți fi întrerupt; invers, poziția față în față cu refuzul

90
reorientării la apariția unui intrus – excludere.
Pot exista poziții închise, față în față, ale
discuției confidențiale sau diferite deschideri:
triunghi, pătrat s au cerc.
În fine, pentru a identifica și diferenția între
indicatorii de persuasiune, manipulare sau
seducție în conversații vom spune aici – urmând
ideile Analizei Tranzacționale – doar că , în
general, în limbaj corporal în primul caz sunt folosite gesturi, posturi și comportamente
de adult, în al doilea, gesturi de părinte normativ, iar în al treilea, gesturi de copil. Apropierea de grupuri care
discută : prinde privirea cuiva
din grup și dacă acesta
zîmbește sau își menține
contactul vizual , te poți alătura
grupului.

91
Apendice I: Extensii ale limbajului coporal

Limbajul corporal și fizionomia
Corpul în general și mai ales fața seamănă cu hainele noastre vechi, păstrând
urmele gesturilor, expresiilor noastre vechi și repetate. Repetarea co ntinuă a unor trăiri
determină apariția unor amprente mimice, care devin tot mai accentuate odată cu
înaintarea în vârstă: când îmbătrânește, la fel ca și o haină veche ce capătă cute rigide,
corpul, și mai ales fața, păstrează în gesturi rigide și amprent e ale mimicii urmele
rolurilor sociale pe care le -a jucat. Astfel, spre exemplu, cineva care zâmbește adesea
capătă spre bătrânețe o față mai prietenoasă.
Pe frunte se pot observa:
Cutele verticale: ale voinței, concentrării – cuta luptătorului.
Cutele ori zontale: frică, sperietură, mirare, înțelegere bruscă.
Cutele încrețite: întâlnirea celor două: mâhnire, năpăstuire, neputință, amestec spiritual –
sufletesc – cutele verticale (voința) nu găsesc soluția căutată de cele orizontale.
Cutele ce rezultă din ridi carea sprâncenei drepte – sentiment critic (relativ la conținut);
a celei stângi – neîncredere (relativ la relație).

Psihosomatismele ca limbaj corporal
Psihosomatismele reprezintă felul în care boala se înscrie simbolic în corp.
Simptomele nev rotice pot fi citite din perspectiva conflictelor simbolice. Ex.: tulburări
de mers, de înghițit, frica de a merge cu trenul, bulimia etc.:
– tulburări stomacale – comportamente ambițioase, egoiste; conflict între dorință
și teamă, dependență și independen ță;
– tulburări de respirație – stările sufletești se suprapun peste respirația conștientă:
neputința în raport cu persoanele de referință, imposibilitatea identificării cu acestea;
– refuzul de a mânca – la fete în perioada pubertății: conflict cu mama s au refuzul
de a avea corpul unei persoane mature;
– bulimia și supraponderabilitate – neîncredere, rigiditate, frustrări;

92
– tulburări ale epidermei – cei care se scarpină vor “să -și iasă din piele”; mână
umedă: tulburări de contact, timiditate; urticaria: comportament agresiv sau amabilitate
exagerată;
– dureri de cap – personalitate rigidă, perfecționistă, ambițioasă;
– atac de cord – dorința de a se ocupa cineva de inima mea;
– tulburări de vedere – când nu vrem să vedem ceva.

Limbajul corporal și grafologia
Scrisul este – ca seismograma pentru cutremur sau cardiograma pentru mișcările
inimii – o înregistrare a stilului de gesticulare (un fel de gestogramă). Analizând scrisul
cuiva ne dăm seama de stilul general și relativ constant al ges turilor sale. Mai întîi
spațiul în care se plasează gesturile prin care scriem literele are o zonă mediană – literele
cum sunt: a, c, e, i, m, n, o, s, z se înscriu numai în zona mediană -, o zonă de deasupra
unde se înscriu depasantele superioare – barel e de la literele: b, d, f, h, k, l, t – și o zonă
inferioară, unde se înscriu depasantele inferioare – cum sunt barele de la literele g, j, p.
Conform distribuirii spațiale a gesturilor în cazul înregistrării lor prin scriere
depasantele superiore ne indic ă stilul și dimensiunea gesturilor în zona spirituală; zo na
mediană a corpului literelor este reprezentativă pentru zona afectivității; iar zona
depasantelor inferioare este reprezentativă pentru gesturile inferioare, senzuale. Daca
literele m și n sunt în chise sus, atunci avem de -a face cu gesturi similare celor făcute cu
căușul palmei ascuns sau închis, deci cu oameni care potrivit gesticulației sunt secretoși
sau discreți sau cu persoane care au ceva de ascuns. Bara la litera t este reprezentativă
pentru gestul de decizie pe care îl fac oamenii hotărâți, cu voință puternică. Suplimentar,
conform simbolismului spațial, mișcarea scrisului de la stânga spre dreapta este
mișcarea dinspre eu spre celălalt și dinspre trecut spre viitor, față de care marginea di n
dreapta a foii reprezintă o limită. Oscilațiile liniei pe care o descrie propoziția și felul
în care ea se termină este semnificativ pentru starea sufletească pe parcursul unei acțiuni
și pentru atitudinea față de obstacole etc.

93

94
Apendice II: Folosire a propriului limbaj corporal

Interesul actual pentru limbajul corporal implică abia în ultima vreme interesul
pentru propriul limbaj corporal. Totuși limbajul corporal este foarte important tocmai
pentru că la acest nivel comunicarea e ca o autostradă cu două sensuri pe care circulația
mesjelor este continuă, nu discontinuă ca în cazul mesajelor verbale.
Cunoașterea limbajului corporal face
posibilă atât interpretarea limbajului celorlalți, cât
și buna utilizare a propriului limbaj corporal în
comunicare. Imaginea personală depinde de felul
cum vă percep ceilalți. Înfățișarea este foarte
importantă: de ea se leagă prima impresie și
aspectele generale: sex, grupă de vîrstă, grup de
apatenență socio -profesional, cultural și etnic.
Importanța primelor impresii este dată de faptul că se produce o cunoaștere fulgerătoare
bazată pe limbajul corporal. Și niciodată nu mai ai o a doua ocazie să produci o primă
impresie! Impresia depinde în cea mai mare măsură de comunicarea non -verbală, care
poate fi controlată. Problema care se pune este aceea a concordanței dintre starea de
spirit și comportament: discrepanțele pot fi observate la nivelul limbajului corporal. O
înțelegere inconștientă între doi parteneri intervine adesea atunci când în limbajul
corporal cei doi au stabilit un contact de bună calitate .
Îmbrăcămintea are prop riul ei limbaj și propriile coduri care atașează unor
elemente specifice anumite semnificații. De aceea nu contează intenția subiectivă cu
care înbraci o haină, ci felul cum este ea percepută ca semnificație. De altfel toate
obiectele care vă înconjoară tr ansmit semnificații: tipul de celular, sunetele de apel
alese, agenda, stiloul, obiectele pe care le aveți pe masă…
Pentru a controla p rima impresie pe care o produci:
1. Dă jos prima haină în antreu; stai în picioare, mână în mână sau cu palmele în
coif;
2. Nu rămâne în ușă, vino cu viteză constantă; Experții susțin că mai toți
oamenii au învățat deja să își
controleze fețele, motiv pentru
care acum ar trebui să ne
concentrăm asupra unei alte
părți a corpului.

95
3. Strîngere de mână scurtă;
4. Nu sta scufundat pe o sofa. Dacă scaunul e prea jos, întoarce -l cu 45 de grade în
raport cu persoana ;
5. Gesturi simple, clar intenționate, fără multă mișcare;
6. Respectă distanțele interpersonale;
7. Adună lucrurile calm, strânge mâna, întoarce -te și pleacă.

Tehnica oglinzii: imită limbajul corporal al
persoanei din fața ta; persoana respectivă va simți
bunăvoință și afecțiune față de tine (ne plac
oamenii care sunt ca noi). Oglindire automată: ca
mai sus când doi îndrăgostiți se apleacă unul spre
celălalt. Dacă partenerul dă dovadă de afecțiune o
poți amplifica comportându -te similar. Atenție:
oglindirea bună trebuie să reproducă mesajul corporal general cu gesturile tale , nu să
imite strict mișcările corporale ale partenerului.

Imaginea de organizație
– Birou de recepție cald și prietenos, semnifică orientare spre oameni și e adecvat
prestărilor de servicii, pe cînd un loc de conta ct mai auster semnalează centrarea
interesului pe produs.
– Dacă locul destinat relațiilor cu publicul e mai confortabil și mai elegant, iar cel
destinat angajaților e mai pu țin îngrijit înseamnă că organizația e mai interesată de
imaginea ei publică decît de angajați.

Exerciții și Teme
Exerciții:
1. Limbajul trupului: prin joc de rol se dau exemple de exprimare corporală (interes,
deschidere, relaxare, distanță, orientare, gesturi, atitudine pozitivă si negativă) și de
simetria și complementaritatea mișcărilor. Testarea simpatiei: la petreceri
apropie -te, neagresiv, de
celălalt și vezi cum
reacționează la intruziunea în
spațiul intim.

96
2. Pe perechi, studenții își povestesc o întâmplare. Ceilalți urmăresc și analizează
limbajul corporal al celor doi.
3. Se alcătuiește împreună cu studenții o listă c u cuvinte -sentiment; se joacă „mimă”
cu aceste cuvinte

Experimente
1. Încercați cu sprâncenele înălțate (= nevoie de informații, mirare) să transmiteți
sentimente calde.
2. Cu maxilarul lăsat să atârne (= surpriză, consternare, groază) încercați să face ți un
calcul mai complicat în minte.

Teme:
1. Alcătuiți -vă un cod format din perechi de gesturi contrastante ca semnificație.
2. Descoperiți semnificații ale unor gestu ri din propriul limbaj corporal
3. Descoperiți semnificații ale unor gesturi din limba jul corporal al altora
4. Încercați să eliminați sau înlocuiți gesturile cu semnificații neconvenabi le. Exersați
postura de statuie în limbaj corporal.
5. Încercați să introduceți în limbajul corporal gesturi cu semnificații dezirabile sau
convenabile.

97
II. Vorbe / Comunicarea verbală

98
1. Limbajul vorbirii

Cuvintele și comunicarea verbală

În comparație cu comunicarea corporală, care folosește gesturile și posturile,
comunicarea verbală, care folosește cuvintele, pare mult mai clară și mai directă. Și așa
și este! Conform celebrelor axiome ale lui Paul Watzlawick16 comunicării verbale îi
revine mai degrabă transmiterea informației decât construirea și susținerea relației și, în
consecință ea posedă o sintaxă logică foarte complexă și foarte comodă . De aceea
utilizarea procentajul lui Mahrebian – care acordă 55% din adevărul semnificației,
gesturilor și posturilor corpului, 38% forței, tonului și inflexiunilor vocii și numai 7%
cuvintelor – pentru a caracteriza întreaga comunicare umană nu numai situațiile în car e
cineva încearcă să ne înșele este o eroare evidentă dacă se pune problema transmiterii
unei informații.
O eroare mai puțin evidentă este aceea de a considera că limbajul verbal oferă o
înțelegere totală și imediată a conținutului comunicării. Din cauza faptului că suntem
ființe diferite și că hărțile mentale ale lumii de care ne servim fiecare dintre noi, deși
similare, sunt și ele diferite, rezultă o pierdere de informație pe care o statistică generală
în circulație o situează la 2/3:

Fig. Pierderea de informație în procesul comunicării

16 Vezi Anexa teoretică II: Schimbarea de paradigmă în comunicare

99
Cu alte cuvinte, de la Emițător – unde este de distins între ceea ce vrea să spună, știe să
spună, teoretică îi este permis să spună, până la ce spune efectiv -, după formularea în
cuvinte, ajunge la Receptor 1/3 din c onținutul intenționat inițial al comunicării – trecând
prin ceea ce Receptorul aude, ascultă, înțelege, și apoi admite, reține și trăiește. Având
în vedere că statistica proceselor de comunicare constată o eficiență generală de doar
1/3, trebuie să admite m că, deși incomparabil mai clară pentru noi decât comunicarea
corporală, totuși, chiar dacă, probabil, la o scară mai mică, și în comunicarea verbală
neînțelegerea este universală, iar înțelegerea este excepția.
Ascultarea activă
A asculta nu înseamnă pur și simplu a auzi; ascultarea presupune efort și
autodisciplină. Ascultarea atentă ne procură întreaga informație asupra a ceea ce se
întâmplă și, dacă nu ne ajută îndeajuns la rezolvarea problemelor cel puțin, ne scutește
de neplăcerile neatenției. Ea are darul de a ne îmbunătăți relațiile cu ceilalți, pentru că
ne ajută să -i înțelegem efectiv pe ceilalți și, pentru că a asculta atent este un semn de
respect și înțelegere, ne ajută să câștigăm simpatia celor din jur sau să le dezamorsăm
supărarea. Majorita tea oamenilor își doresc în primul rând să fie ascultați, ca o dovadă
de respect și înțelegere. Simpla ascultare atentă scade nivelul emoțional al discursului
interlocutorului și este reciproc avantajoasă pentru că de regulă cel care este astfel
ascultat s e simte respectat și respectă pe cel care îl respectă.
Există trei tipuri de ascultare. Ascultarea flotantă e prezentă atunci când, într -o
mulțime de conversații simultane și diferite, la care participăm sau nu în chip direct,
putem auzi numele persoanei c are ne interesează sau alte cuvinte specifice. Al doilea
tip, ascultarea participativă are loc atunci când participăm la conversație fiind în
același timp cu gândul în altă parte. Ascultarea activă , al treilea tip și cel mai interesant
pentru noi aici, apa re atunci când suntem în întregime concentrați asupra a ceea ce se
discută. Ascultarea activă nu are cel mai potrivit nume pentru că sugerează activitate
exterioară; or ea înseamnă în primul rând evitarea unor obstacole interne.

Blocaje care apar în calea unei bune ascultări

100
Ascultătorii interpretează ceea ce aud că se spune și felul cum se spune în lumina
a ceea ce știu ei despre limbaj, despre context , despre personalitatea celui care vorbește ,
și din perspectiva problemelor și intențiilor lor și vorbito rilor și nu acordă atenție
mesajului efectiv . Apar astfel numeroase blocaje în calea unei bune ascultări:
1). Neatenția sau visarea: Ascultătorul este atent la o parte de mesaj, după care începe
să se gândească la întâmplări personale de care îi aduc amint e cele auzite.
2). Divagarea de la subiect : implică schimbarea subiectului de către ascultător, atunci
când nu se simte confortabil sau nu -i place tema care se discută.
3). Pregătirea replicii: Atenția ascultătorului este centrată pe replica pe care el t rebuie
să o dea, așa că nu prea are timp să asculte așa cum ar trebui ceea ce spune interlocutorul
său. Unele persoane își construiesc în minte adevărate scenarii, gândindu -se care e cea
mai potrivită replică pentru ceea ce presupune el că va spune celălal t.
4). Filtrarea: nu asculți tot ce spune interlocutorul, ci doar anumite lucruri. De exemplu,
poți fi atent doar la starea afectivă a celuilalt, ignorând ceea ce el spune de fapt.
5). Blamarea sau judecarea: Folosirea etichetelor negative este un lucru pe riculos,
pentru că duce la diminuarea atenției atunci când vine vorba de a asculta. Dacă
ascultătorul îl consideră pe vorbitor „prost”, va avea tendința să eticheteze ceea ce spune
el drept o „idioțenie”, și nu -i va acorda atenția cuvenită. O regulă foarte importantă a
ascultării eficiente este aceea că judecățile trebuie făcute doar după ce vorbitorul a
terminat de expus întregul mesaj.
6). Compararea egocentrică face comunicarea dificilă pentru că cel care ascultă e
preocupat să arate că este mai presus d e celălalt, sau că a suferit mai mult în viață, etc.
În timp ce celălalt vorbește, ascultătorul se poate gândi la lucruri de genul: „aș fi putut
să rezolv problema asta mai bine ca el” sau „eu am trecut prin chestii cu mult mai grele”,
etc.
7). Identificar ea: Acest tip de blocaj se produce atunci când ascultătorul preia ceea ce
i se spune prin propria experiență. Tot ce aude îi aduce aminte de ceva ce i s -a întâmplat,
a simțit sau a pățit el.
8). Sfătuirea: Blocajul apare atunci când ascultătorul este gat a oricând să ofere sfaturi,
după numai câteva propoziții ale celuilalt. Atunci când oferă celuilalt soluția sa,
încearcă să -l convingă că este unica soluție viabilă, și trebuie neapărat încercată.

101
9). Contrazicerea: În orice discuție, protagoniștii sunt p uși în situația să dezbată și să
argumenteze anumite subiecte. Probleme apar atunci când ascultătorul este prea grăbit
să aducă contra -argumente, atenția fiind centrată pe găsirea punctelor slabe în ceea ce
spune vorbitorul. O variantă mai agresivă a acest ui tip de blocaj este atacarea celuilalt,
prin folosirea de remarci ironice și aluzii neplăcute cu scopul de a desființa punctul lui
de vedere.
10). Dorința de a avea mereu dreptate: în acest caz ascultătorul recurge la orice mijloace
pentru a demonstra c ă are dreptate. El nu este aproape deloc receptiv la ceea ce aude și
nu admite că ar putea greși.
11). Ghicirea scopurilor ascunse: Uneori cel care ascultă nu este foarte atent pentru că
este preocupat să ghicească „scopurile ascunse” pe care le -ar putea avea celălalt. De
exemplu, ascultătorul se poate gândi la lucruri de genul: „Maria a zis că vrea să meargă
la film, dar eu știu că de fapt nu are chef, și îi este teamă că o să mă supăr.”
12). Concilierea exagerată: apare atunci când, din dorința de a fi p lăcut de toată lumea,
ascultătorul este de acord cu orice și oricine.
Adică ascultătorul activ știe că nevoia de atenție este una foarte reala: cel care
vorbește e mai degrabă și în chip omenesc interesat de propria persoană decât de
ascultător și îi place să-și poată auzi vocea și să fie ascultat. El se angajează pozitiv în
jocul eu -celălalt (adică ce fac eu – și ce percepe interlocutorul): dacă eu tac el constată
că poate vorbi fără să fie întrerupt; dacă eu îi respect tăcerile de dialog simte că se poat e
exprima liber; dacă privirea mea se îndreaptă spre el, neagresiv, dacă îl aprob și îl
stimulez să continue ideea el constată că i se acordă atenție și are cel puțin sentimentul
că este înțeles). Ascultătorul activ încurajează interlocutorul să vorbească,
necenzurându -i sentimentele și atitudinile; el nu minimalizează și nu anticipă
sentimentele vorbitorului, nu îl învață pe celălalt ce să simtă sau să facă, nu îl aprobă
sau dezaprobă, ci doar îl încurajează să -și exprime deplin și liber reacțiile emoționa le
pentru a menține dialogul deschis.
Indicații de limbaj verbal și corporal – întrebarea, încurajarea, parafrazarea,
manifestarea empatiei și rezumarea:

102
Ascultătorul activ are capacitatea de a reformula cu acuratețe în propriul limbaj
ceea ce se spune pre cum și pe aceea de a urmări și înțelege semnele neverbale, limbajul
corporal (contact vizual potrivit, postura adecvată, gestică deschisă, încuviințările).
Întrebarea este o invitație adresată celuilalt de a vorbi. Întrebările arată faptul că
interlocutorul este interesat de ceea ce se spune. Întrebările bune ajută oamenii să se
auto-exploreze, să își analizeze faptele și sentimentele mai în profunzime. Există două
mari tipuri de întrebări: deschise și închise. Întrebările închise sunt cele la care
răspunsul este de tipul "da" sau "nu"; de multe ori, aceste tipuri de întrebări tind să se
centreze mai mult asupra faptelor în sine și mai puțin asupra sentimentelor sau
dorințelor celui ascultat. Ele dau discuției aerul unui interogatoriu. Întrebările deschise,
în schimb, oferă posibilitatea exprimării libere. Există totuși cazuri în care întrebările
închise sunt binevenite: pot ajut la începerea discuției și ajută la prec izarea unui anumit
punct în discuți.
Încurajarea minimală și parafrazarea ajută la adâncirea conversației, dându -i celuilalt
sentimentul că este ascultat. Ambele abilități se bazează pe focalizarea pe cuvintele –
cheie. Încurajările minimale verbale sunt cu vintele scurte care îl ajută pe vorbitor să
vorbească mai departe. O încurajare minimală poate fi în unele cazuri și tăcerea, atunci
când celui ascultat i se oferă timpul necesar pentru a da un răspuns.
Parafrazarea este un mod special de a acorda atenție vorbitorului, implicând
capacitatea de a recomunica persoanei în cauză ceea ce ea a spus anterior. Este vorba
de oferirea unui feed -back asupra aceea ce s -a înțeles din ceea ce a spus el. Uneori e
bine să ceri confirmarea parafrazării, pentru a fi sigur că ceea ce s -a spus a fost înțeles
corect. Parafrazarea nu trebuie confundată cu interpretarea, care implică perceperea
situației din punctul de vedere al ascultătorului; uneori interpretarea poate fi corectă
înainte ca totul să fie spus, dar este preferabil să nu se facă decât atunci când s -au
clarificat foarte bine lucrurile.
Empatia se poate defini ca fiind calitatea de a asculta și înțelege corect clientul, de a
vedea lucrurile din punctul lui de vedere. Se consideră că cea mai importantă abilitate
pentru dezvoltarea înțelegerii empatice o constituie reflectarea sentimentelor. Emoția
este o parte importantă a relației, chiar dacă nu este mereu conștientizată. Sentimentele
se pot exprima atât verbal cât și nonverbal, și trebuie observate și valorizate; de m ulte

103
ori este mai important cum se spune ceva, decât ceea ce spune. În reflectarea
sentimentelor se urmează în general următorii pași: denumirea sentimentelor (prin
cuvintele folosite în discuție sau prin metafore); folosirea unei fraze de genul: se pare
că simți…. sau înțeleg că te simți…urmată de numele emoției respective; parafrazare,
pentru a clarifica eventualele neclarități; verificare, atunci când nu ești sigur.
Rezumarea este similară cu parafrazarea și reflectarea sentimentelor, dar cere o
centrare mai amplă asupra a ceea ce s -a spus pentru o perioadă mai lungă de timp, de
câteva minute, descoperirea cuvintelor -cheie și a relațiilor dintre ele și reformularea lor.
Deprinderea de sumarizare poate fi folosită pentru: începerea unei ședințe; clarif icarea
a ceea ce se întâmplă; trecerea de la un subiect la altul în timpul unei ședințe; pentru a
face legătura între toate cele discutate pe parcursul ședinței sau pentru a face legătura
între cele discutate pe parcursul a mai multe ședințe.
Contactul viz ual: Privește persoana care îți vorbește, respectiv persoana căreia îi
vorbești (cu excepția persoanelor care se simt mai confortabil daca nu sunt privite
pentru că subiectul în discuție îi frământa foarte tare sau este jenant). Persoana are
sentimentul ca este ascultata, că îi dam atenție și poate fi astfel condusă să vorbească
despre ceea ce îl intersează cel mai mult pe interlocutor. Avem cu toții experiența
conversației cu cineva care nu ne susține privirea; nu putem spune daca ne asculta sau
nu. Când n e uitam in ochii altei persoane, o facem să știe ca îi acordam întreaga noastră
atenție. Aceasta metodă de susținere îi spune: ”Sunt aici. Sunt atent la tine. Îmi pasa de
tine”
Posturi și gesturi: Poziția trebuie să fie de ușoară înclinare in fata si desc hisa (brațele
sa nu fie încrucișate). Trebuie să apară o simetrie – cei doi sa aibă niște poziții în oglindă,
ascultătorul sa preia poziția ascultatului – și o complementaritate a mișcărilor. Pentru a
spori empatia este ideal ca aceasta oglindire sa se fac ă inconștient, de la sine. Dacă imiți
cât mai exact posibil expresiile persoanei căreia vrei să -i ghicești gândurile vei ajunge
să gândești ca ea. Evită semnele de nervozitate, poziția împietrită sau mișcarea
excesivă.
Distanta interpersonală: în cultura n oastră distanta normala este de un braț. E bine să –
ți găsești propria modalitate de relaționare spațială cu cel pe care -l asculți stând la birou,
sau chiar pe podea alături de el.

104
Ascultătorul activ comunică emițătorului ce înseamnă pentru el mesajul primi t, ceea ce
îi creează acestuia cel puțin impresia că e urmărit cu atenție și permite emițătorului să –
și controleze receptarea. El își păstrează mintea deschisă, fără prejudecăți sau concluzii
pripite, amânându -și argumentele și contraargumentele, dar ascul tând critic, cântărind
argumentele și dovezile. Iar dacă descoperă o neadecvare între limbajul verbal și
limbajul corporal al vorbitorului și ascultătorul activ are ocazia să -și verifice
interpretarea, e bine să o facă pentru a elimina posibilele neînțeleg eri.

2. Nevoia de interpretare

Dar ascultarea activă nu este suficientă pentru a înțelege bine ceea ce ni se
comunică. Comunicarea însăși face necesară suplimentarea înțelegerii prin interpretare,
pentru că, atunci când comunicăm, există:
a) ceva ce transm item explicit, conform intenției noastre comunicaționale,
b) ceva ce comunicăm fără să fie în intenția noastră,
c) ceva ce ocultăm, ascundem despre noi sau situație prin comunicare, intenționat sau
nu, ceea ce vrem să -i facem pe alții să gândească despre n oi și situație, fără să
corespundă realității ( Talleyrand: „Limbajul este dat oamenilor pentru a -și ascunde
gândurile”) . Or, nu numai în cazul comunicării implicite sau în dezinformare avem
nevoie de interpretare ci, având în vedere universalitatea neînțel egerii, chiar și în cazul
comunicării explicite, pentru a înțelege mai bine sensul a ceea ce ni se transmite!

Reguli de interpretare
a) Context, subtext, pretext : în raport cu situația comunicațională sensul depinde de
condițiile în care a fost enunțat mesajul. Transmiterea unui mesaj este doar un fragment
dintr -o relație; chiar și comunicarea efectivă este doar o parte a relației. De aceea trebuie
analizat care este contextul referențial al mesajului, care este pretextul și care este
subtextul lui. Contextul poate fi existențial, al referințelor, situației, acțiunii sau stării
psihice (intenții, dorințe, credințe) ori poate fi verbal, a ceea ce s -a spus înainte ș i după

105
respectivul cuvânt sau respectiva propoziție sau frază. De regulă în situația
comunicațională subtextul este motivul, ceva indezirabil din punct de vedere personal
sau social, în diferite grade: interese, pasiuni sau măcar ceea ce poate trece drept ceva
prea egoist sau prea individual. Pretextul, care dă curs motivului mascându -l, este ceva
dezirabil pentru că e asociat unor valori sociale.
b) În ceea ce privește situația comunicațională în relație cu mesajul: la ce întrebare, la
ce problemă răspunde mesajul . În comunicarea cotidiană, interpersonală sau publică,
adesea această problemă sau întrebare este subtextuală și e nevoie de interpretare și
analiză pentru a o putea descoperi. Hermeneutica interpretează orice fel de text, gest
sau act uman, ca și cum acesta ar răspunde la o întrebare care îi conferă sensuri proprii.
Astfel, a căuta sensul unei scrieri înseamnă a găsi mai întâi întrebarea potrivită la care
aceasta răspunde. Orice text valabil, semnificativ, răspunde la o astfel de întrebare. Într –
o perspectivă istorică plurală (nu liniară), orice mare civilizație este un răspuns bun în
raport cu o provocare (în raport cu o întrebare).
Scopul hermeneutic este descoperirea întrebării la care răspunde textul, ceea ce implică
contextul (locul și momentu l), pretextul (ocurența, ocazionalitatea răspunsului) și
subtextul (deci ceea ce textul, purtând cu sine, nu are în intenționalitatea comunicării).
Textul se află într -un context datorită unui pretext și acoperă mereu un subtext pe care –
l poartă cu sine. Regula secundară ce decurge de aici este cea a nevoii cunoștințelor
prealabile contextuale (gramaticale, istorice, estetice, psihologice) pe care trebuie să le
avem pentru a putea interpreta.
c) În ceea ce privește mesajul (textul): înțelegerea merge de la părți la întreg și de la
întreg la părți într-o mișcare circulară care constituie așa -numitul cerc hermeneutic.
Regula esențială rămâne cea filologică, a înțelegerii părților prin întreg și a întregului
prin părți: este regula cercului hermeneutic. Așadar , trebuie să înțelegem întregul

106
pornind de la părți și să înțelegem părțile
raportându -ne la întreg. În acest proces, unitățile
textului se înțeleg pornind de la conexiunea lor cu
celelalte, de la dispoziți a lor în text și de la
caracterul lor de argument în raport cu scopul
propus. Părțile textului trebuie stabilite în raport cu
funcția lor textuală. Scopul mai sus menționat este
tocmai întrebarea la care textul răspunde; astfel,
trebuie descoperit mai întâ i modul cum textul
răspunde la această întrebare. Dacă, în schimb,
invocăm textul ca întreg, apar aspectele textuale
necesare pentru o bună înțelegere globală a
textului și pentru situarea lui în contextul
psihologic, istoric și cultural din care emană.
d) Dar regula hermeneutică principală pentru noi este aceea de a te pune în locul
celuilalt . Pentru că lumile noastre de semnificație sunt inevitabil despărțite chiar și când
ajungem să comunicăm, putem să -l înțeleg pe celălalt numai folosindu -ne de conținut ul
propriei noastre lumi, a propriei noastre vieți pentru a putea răspunde cât mai adecvat
la întrebarea: ce aș gândi eu în locul celuilalt în această situație? Ce aș fi făcut sau ce aș
face eu în locul celuilalt în această situație? Desigur, pentru că noi suntem limitați la
propria noastră viață riscăm să nu -l înțeleg bine pe celălalt, ceea ce ne obligă să -i
recunoaștem principial și până la proba contrarie, inocența. Cultivarea perspectivei
celuilalt, încercarea de a te pune în locul celuilalt înseamnă a privi lumea așa cum crezi
că celălalt o privește. Totuși uneori se poate întâmpla ca în anecdota care ne povestește
că doi oameni se aflau pe cele două maluri ale unui rîu. Unul strigă spre celălalt: "Cum
să trec pe celălalt mal ?" La care cel întrebat îi răspunde: "Dar ești deja pe celălalt mal
!"
Schleiermacher propune mai
întâi o privire de ansamblu
asupra textului, urmată de
tatonarea corelațiilor dintre
părți și de evidențierea
dificultăților, a punctelor
nodale ale textului. Trebuie
stabilite pasajele importante
ale compoziției, raporturile
dintre ele și relațiile lor cu
întregul textului.

107
Hermeneutica
Triada conceptelor hermeneuticii: explicitare, interpretare, comprehensiune
(înțelegere) funcționează în mod tradițional prin prezumția că orice hermeneut ajunge
să înțeleagă doar după ce în prealab il a explicitat și interpretat semnele. Hermeneutica
a fost definită astfel teoria interpretării comprehensive, a interpretării care conduce la
înțelegere. Comprehensiunea este modul de a ființa al interpretului, fenomenul general
uman cel mai important, p entru că nu este un simplu proces de gândire, ci implică
sentimentul, voința etc., pe scurt întreaga viață umană. Nici între conceptele de
interpretare și explicitare nu există o clară delimitare. În muzică, de pildă, a explicita
notele muzicale din partit ură înseamnă în același timp a interpreta o piesă muzicală.
Conținuturile conceptelor hermeneuticii: explicitare, interpretare, comprehensiune și
raporturile care se stabilesc între ele sunt variabile în cursul istoriei occidentului și nu
pot fi înțelese î n afara ei.
Hermeneutica vizează un proces de interpretare asemănător celui al traducerii.
Ea e caracterizată de orientarea spre sens, de punerea lui în evidența, de traducerea lui
dintr -un plan în altul, de transmiterea lui altcuiva decât i -a fost menit e xplicit.
Comunicarea, apare astfel nu doar ca un simplu act de transmitere al unui mesaj, al unei
informații, ci mai degrabă ca și comuniune, ca și accedere spre celălalt, spre alteritate.
Marele merit al hermeneuticii este de a face din ceva străin ceva f amiliar: adică
nu îl dizolvă în critică, nu îl reproduce doar, ci îl explicitează în propriul orizont, dându –
i o valoare nouă. Deși suntem dependenți de celălalt în construirea conștiinței de sine,
ignorăm mereu punctul de vedere al celuilalt. Sarcina herm eneuticii este de a ne apropia
de perspectiva celuilalt în descoperirea adevărului. În acest proces de mișcare finită
continuă a gândirii în acordarea valabilității altuia în raport cu noi constă forța rațiunii
interpretative (Gadamer). A te apropia de cel ălalt nu înseamnă a -l dizolva în critică sau
a-l reproduce mimetic, ci mai curând a -l explicita într -o nouă lumină, a -ți găsi propriul
adevăr prin medierea alterității. Hermeneutica traduce planul eului în planul Altuia și
invers. Reflecția hermeneuticii o perează astfel o autocritică a conștiinței care transpune
toate abstracțiile ei, chiar și cunoștințele științifice în experiența umană referitoare la
lume ca întreg. A înțelege înseamnă a putea povesti ideile, așa cum face mitul cu
simbolurile, motivându -le.

108
Pentru hermeneutică, înțelegerea, comprehensiunea, ține esențialmente de
limbaj. Totuși liimba are secundar și calitatea unui mediu expresiv: prin urmare ea nu
își este suficientă sieși și există întotdeauna în corelație cu altceva și pentru altceva.
Punctul de plecare al hermeneuticii îl reprezintă o suprapunere tacită limbă -gândire,
pentru hermeneutică, limba nu e prezentă niciodată singură; există mereu un dublu ce
se suprapune mai mult sau mai puțin exact peste limba: gândirea.

3. „Metalimbajul”
„Met alimbajul” – limbajul vorbirii
În acest sens putem vorbi, desigur metaforic, dar deloc inadecvat, despre
limbajul vorbirii sau limbajul cuvintelor, pentru că vorbele sau cuvintele ne spun, peste
ceea ce comunică ele nemijlocit, și ceea ce este gândit sau simțit fără să fie spus.
Interferența dintre limbaj și gândire produce în expresiile formulate în cuvinte un fel de
rezonanță a conotațiilor, un fel de mesaj peste mesaj, un metamesaj sau un metalimbaj.
"Metalimbajul" este un termen nu întru totul adecvat care ne propune interpretarea
cuvintelor și expresiilor pentru a ghici intențiile și ideile vorbitorului, sau cum trecem
dincolo de limbaj pentru a descoperi ce gândesc oamenii)
Ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul
nostru real. Figurile poetice sau de stil, tropii, sunt
cel mai bun exemplu pentru faptul că există ceva
în plus, un înțeles care subzistă în spatele
cuvintelor. Astfel, metaforele sau metonimiile
limbajului poetic implică faptul că semnificația
literală a cuvîntului sau a propoziție i este diferită
de cea pe care ne -o propune poezia . Omul este mai
poet decât s -ar crede ăn viața lui cotidiană. Cel mai
clar apare „metalimbajul” atunci când suntem
ironici sau sarcastici: pentru a înțelege că avem de
a face cu două sensuri ale aceluiași m esaj în primul
caz ne este suficient mesajul verbal, în al doilea avem nevoie și de cel corporal. În orice Dacă o doamnă spune "nu",
aceasta înseamnă „poate ”,
dacă spune "poate", înseamnă
"da", iar dacă spune "da" nu
este o doamnă; invers, dacă un
diplomat spune "da", aceasta
înseamnă poate, dacă spune
"poate", înseamnă nu, și dacă
spune "nu", atunci nu este un
diplomat.

109
comunicare rămâne mereu ceea ce cuvintele noastre spun despre noi fără intenția
noastră (mai ales semiotic) și ceea ce chiar încearcă s ă ascundă. La aceste adevăruri
putem ajunge numai dacă interpretăm și înțelegem contextul interior al discursului sau
textului, precum și contextul exterior, cu pre -textul și sub -textul.
"Nu te -am sunat pentru că am notat greșit numărul tău de telefon", d acă e
adevărat, nu trebuie interpretat ca „metalimbaj” ci ca "act ratat": greșești inconștient
pentru a nu fi obligat să faci sau să suporți ceea ce nu -ți place. „Metalimbajul” este
altceva decât pur și simplu minciună trântita în față cu nerușinare (dezin formare) și nici
măcar mai subtilul act ratat. El ține de modularea expresiei verbale în condițiile în care
regulile situației comunicaționale ne impun socialmente adevărul, iar noi nu îl putem
formula clar. Atunci spunem adevărul modelându -l, augmentându -i sau diminuându -i
aspectele, cosmetizându -l. Putem proceda ulterior la fel ca diplomatul care nu va
retracta, nu va nega ceea ce a spus anterior, ci va spune că "nu a fost bine înțeles".
Numai în acest context are sens „metalimbajul”: în limitele exprimăr ii și interpretării
relativ oneste și adecvate. De aceea, cel interpretat din perspectiva „metalimbajului”
poate para în astfel de situații, când i se reproșează ceva: "doar n -ai crezut că eu…", care
mută pe umerii celuilalt, cel care interpretează, cul pabilitatea de a fi gândit de rău
despre cineva. Altfel aveam de -a face cu o minciună pe care o putem controla prin
referențialitate – corespondența cu realitatea – sau coerență – compatibilitatea cu
celelalte aspecte (cea mai des folosibilă regulă). „Meta limbajul” este față de minciună
sau act ratat mult mai subtilă, de aceea necesită interpretare.
Interpretarea metacomunicării (înainte chiar de orice interpretare este nevoie să
ne amintim de regulile ascultării active):
a) Conștientul și inconștientul nostru își au propriile voci care intervin în discurs.
b) Putem asculta într -un minut de trei ori mai multe cuvinte decât putem pronunța.
c) E bine, cel puțin pentru început, cât facem încă exerciții, să ne verificăm interpretarea
spunându -i interlocutorul ui ce am înțeles noi.
Ceea ce ne spune cineva depinde de scopul urmărit de vorbitor, de situația dată, de
relația cu noi. Când îl ascultăm trebuie să avem în vedere vârsta, statutul social,
educația, mediul cultural, starea emoțională (există o pluralitate a subiectului care
vorbește).

110
Ce trebuie să urmărim: Pentru că oricine comunică se raportează la un anumit nivel de
realitate, faptul respectiv este ascuns sau etalat verbal în diferite moduri , susținut sau
contrazis, scăzut sau exagerat. Ceea ce putem cu ușurință descifra chiar și în expresii
de dimensiuni reduse, un cuvânt, o propoziție, o frază, sunt prin urmare negațiile sau
afirmațiile implicite , diminuările și augmentările a ceea ce este în discuție.

„Metalimbajul” reclamelor imobiliare17
„Cumpărați: ocazie unică ” = Avem probleme cu vânzarea.
„Interesant” = Urât
„Folosire optimă a spațiului ” = Foarte mic
„Stil casă de țară ” = înghesuită, neîncăpătoare
„Reședință cu multiple posibilități de dezvoltare ” = Cartier ieftin și murdar, sub nivelul
standard
„Bine poziționat ” = Situat undeva
„Situat într -o zonă bună, liniștită ” = Departe de magazine și școli
„Proprietate unică, pe care toți o doresc ” = Proprietate cu aspect obișnuit
„Transport la ușă ” = Mijloacele de transport opresc la doi metri de ușa de intrare
„Dă spre o grădină care nu necesită multă întreținere ” = Nu are grădină
„Multe trăsături originale ” = Are toaleta în curte, la fel și spălătoria
„Ideală pentru oamenii pricepuți care știu să facă reparații mărunte ” = Repararea ei va
costa o avere
La fel stau lucrurile cu limbajul diplomatic (din comunicatele de presă), cu cel
politic sau cu cel profesional medical sau religios: spun foarte rar lucrurilor pe nume
codificând excesiv situația (c ăutați exemple !)

17 după: Allan Pease și Alan Garner, Limbajul vorbirii, Polimark, Buc., 1994

111
Dicționar al „metalimbajului” cotidian
(cuvinte care semantic spun altceva decât aparenta intenție comunicativă a
vorbitorului):
"Desigur" – supraaccentuează; putem bănui că vorbitorul exagerează pentru că nu este
sigur de credibilitatea sa.
"Un fel de" – nesiguranța vorbitorului în identificarea obiectului.
"De fapt" – ne spune că realitatea e alta decât ni se spusese
"Oarecum" scuză pentru o afirmație irelevantă.
”Ăsta”, ”asta” după un nume sau substantiv indică o depreciere.
"Păi…", „ăăă…” și alte interjecții similare sau repetarea întrebării (unei părți din ea):
„trage de timp”, pentru a răspunde; reculegere, ordonarea gândurilor
"Credeți -mă", "vorbesc serios" – vorbitorul simte că va fi greu de crezut. (Folclorul
spune: "Atunci c înd zice zău și zău / Atunci minte și mai rău.")
"Sincer", "pe șleau" – arată că vorbitorul urmează să fie mult mai puțin sincer sau onest
decât pretinde.
"Doar", "numai" minimalizează semnificația a ceea ce urmează să fie spus, atenuează
vina unei persoan e. (Nu au curajul să spună ceea ce ar vrea să spună sau încearcă să
minimalizeze răspunderea – de interpreta în funcție de context).
”Niciodată” în loc de un ”nu” simplu supraacentuează și probabil neagă ceva ce
respectivul și -ar fi dorit.
"Încerc", "voi î ncerca", "să vedem ce se poate face" expresii favorite pentru cei care
vreau să se spele pe mâini.
"Da, dar" – încercare de evitare a intimidării prin simularea unui acord.
"Trebuie să", "ar trebui" – indică de fapt numai părerea și dorința vorbitorului.
"Sigur că…" are trei sensuri: sarcastic (întrebarea este prostească); plin de sine (știu tot
ce se poate spune despre asta); politicos (știu că sunteți destul de inteligent, dar trebuie
să mă refer la..).
A propós: permite schimbarea subiectului adesea fă ră legătură cu ceea ce s -a discutat .
"Cum să zic", "un fel de" "știți dumneavoastră" – expresii generalizante și comuniante,
care nu spun nimic ci te obligă pe tine să gândești și să spui implicându -te. Ele refuză

112
să spună ceea ce este de spus și te lasă p e tine să spui ceea ce este stânjenitor pentru cel
care face afirmația.
"Nu credeți că", "nu vi se pare că", cer de la ascultător răspunsul: "da" (și -i permit
vorbitorului să -l manipuleze). La fel cu "n -am vorbit prea mult, nu ?", "n -am întrecut
măsura, nu ?" cer răspunsuri asigurătoare: nu și indică indiferența vorbitorului față de
un da)
"Fiindcă veni vorba", "dacă tot sunt aici", "ca să nu uit", "dacă mă gândesc bine" au
drept scop să atenueze importanța a ceea ce vorbitorul vrea să spună, dar ceea ce
urmează este de fapt problema cea mai importantă.
"Așa cum poate știți", "fără îndoială" – ascultătorul este la fel de isteț ca vorbitorul,
stabilesc un fel de egalitate.
"Aș vrea să pot spera" – apare ca o opinie; de fapt spune: în împrejurări normale aș vrea
să…
"N-o să credeți, dar", "n -ar trebui să vă spun toate acestea, dar" – dorința de a furniza
informații a unui bârfitor sau a unei guri sparte. ("o știți pe aia cu", "asta -mi aduce
aminte de", "știți ce a spus ?" cer răspunsul da)
"Nu suflați o vor bă despre ceea ce v -am spus", "nu vreau să stârnesc zvonuri" – negația
este adesea inutilă, pentru că intenția e contrară.
"Să nu mă înțelegeți greșit" = n -o să vă placă ceea ce auziți, dar nu -mi pasă.
"Nu-i vorba de bani, ci de principiu" – este vorba de bani.
"Trebuie să ne faceți odată o vizită" = așteptați până vă vom chema.
"Sper să vă placă mămăliga" = indiferent de opțiune veți fi servit cu mămăligă.
"Acum arăți cu adevărat suplă" = ai fost o grasă.
"Doar n -ai crezut că eu…" = mută pe umerii celuil alt culpabilitatea de a fi gândit de rău
despre cineva.
"Metaforic vorbind" = adică inadecvat
"Ca să vorbesc ca politicienii" = delimitare socio -profesională de imaginea celuilalt
vorbitor (adesea peiorativă)
La întrebarea: "ce vă datorez pentru…", se răspunde: "nu e vorba de asta…", ceea ce
înseamnă: nu cer, dar nici nu refuz
"Nu depinde numai de mine…" = pot influența situația în direcția dorită dar…

113
"Reveniți peste câteva zile…" = prima dată: nu am timp de asta; a doua oară: nu mă
interesează asta
"Mă mai gândesc" = amânarea sau refuzul angajării
"Măcar am încercat" = nu mă prea așteptam să reușesc
"Nu te deranja pentru mine" = nu sunt obișnuit să fiu bine tratat, nu am pretenții la un
tratament deosebit
"Nu vrei să bei o cafea ?" = întrebarea negativă care poate sugera un răspuns negativ
"Te mai servesc cu ceva ?" – sugerează răspuns negativ, atrage atenția asupra încheierii
întâlnirii
"Daca nu ajung în 10 minute, înseamnă că nu mai vin" = puține șanse că va veni.
"A murit atât de tânăr" = sun t mai bătrân și am supraviețuit sau sunt mai bătrân și mă
simt vulnerabil .
"După umila mea părere", "dacă vreți să aflați părerea mea" – expresii care introduc
păreri personale autoapreciate.
„Cu o condiție” sau „Cu anumite condiții ?” când punem condiții o facem adesea pentru
a putea să nu fim de acord mai apoi .
"Dacă vrei să vii, vii acum" = ni se forțează mâna .
"Faci cum crezi", "nu vreau să te oblig": o spune cineva ușor frustrat de libertatea de
decizie a celuilalt de fapt eu asta aș vrea să faci .
„Oare ? chiar crezi ?” întrebări menite să ne inducă îndoiala .

În principal, în afara cuvintelor și expresiilor care sunt menite a trece peste da
sau nu sau să ne solicite da sau nu, mai există expresiile centrate pe ego. Prezența
pronumelor sau adjectivelo r posesive indică implicarea emoțională. (mașină/ mașina
mea). Egolatrii infatuați vorbesc despre ei la persoana a treia. "Noi", de regulă, nu este
un simplu plural ci un eu amplificat (Benveniste): discursul pronunțat este făcut să fie
comun fără certitud inea că subiecții integrați sunt de acord. Noi am hotărât – spune șeful
de catedră în numele colegilor…
Și dincolo de aceste forme și formule, oarecum mecanice în simplitatea lor,
rămîne marea dificultate și marea artă de a descoperi ce gândește celălal t atunci când
nu o spune explicit. Pentru că această ipoteză hermeneutică a „metalimbajului” ne

114
spune că în discursul celuilalt putem urmări niște
linii de nivel ale conotațiilor și semnificațiilor
plurale care, sub platitudinea expresiilor, ne indică
relieful planurilor, intențiilor și dorințelor
vorbitorului. Dacă reușim în această sarcină
dificilă devine adevă rat ce ne spune povestea
romanțioasă: inimile nu -și pot ascunde taina!

Interpretare, suprainterpretare și secret
Interpretarea este decodificare. Dar întrucât orice decodificare este o
recodificare – și orice cunoașterea este construcție -, nu se poate i eși din cercul
comunicării. Acest cerc al comunicării poate deveni vicios dacă interpretarea devine
suprainterpretare adică, cum spune Umberto Eco, semioză hermet ică, hermetism .
Exista în hermetism o dialectică a ocultării și revelației, a lui a ști , a spu ne și a
ascunde , care funcționează după anumite legi ale păstrării și revelării secretului. Un text
hermetic nu numai că nu spune totul, ci și ascunde intenționat, acoperă adevărurile.
Herme tismul poate revela și arăta, dar și ascunde sau obscuriza lucruri le, și îl puten
înțelege mai bine ca tndință dacă îl comparăm cu creștinismul . Tradiția creștină
reprezintă o corelare a interpretării cu viața comunității, pe când tradiția hermetică este
transmiterea unei învățături de tip inițiatic, esoteric, ocult. Tradiția creștină
funcționează după un acord între semnificații și sensuri, pe de o parte, și viață, pe de
altă parte, după formula care cere să dai Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu
ce este a lui Dumnezeu. Dogmele stabilesc limite ale interpr etării, cenzurând „delirul
de interpretare” eretic, adică periculos pentru viața pământeană a comunităților. După
cădere, Dumnezeu a menit omului o viață terestră plină de normalitate, în cuprinsul
căreia să poată obține mântuirea. Interpretarea hermetică însă nu cunoaște limite: orice
poate însemna orice, indiferent dacă se opune sau nu vieții terestre normale.
Creștinismului e accesibil tuturor. Hermeneutica biblică , creștină acceptă o
realitate a misterelor, a ceea ce , pentru mintea noastră, e greu de pătruns în interpretare.
Hermetismul ține de o realitate a secretului, adică ocultare, ascundere în comunicare. Trebuie numai să reușim să
descoperim liniile care unesc
conotațiile și supra –
semnificațiile într -un mesaj
secund, neintenționat și
neexplicit.

115
Nu știm nu pentru că mintea noastră nu poate
pătrunde realitatea , ci numai pentru că nu ni s -a
comunicat, pentru că ni s -a ascuns, pen tru că este
un secret. Marea eroare a interpretării este aceea
de a încerca să descopere un secret care nu există
de fapt. O astfel de interpretare excesivă devine
suprainterpretare. Suprainterpretarea este prin
urmare o interpretare care mizează pe secret și
conduce la suspiciune și gelozie. Cum poți să te
ferești de suprainterpretare devine sinonim cu
răspunsul la întrebar ea cum ști că ceva nu este semn ? Nu este semn dacă nu stă în locul
a ceva, ci se află în propriul său loc ! Adică are valoare de întrebuințare, nu de schimb;
nu este purtător de informație , ci este un efect al unor cauze care sunt de ordin
substanțial sau energetic. „Forța unui secret rezidă în
faptul de a fi mereu anunțat, dar
niciodată enunțat. Dacă ar fi
enunțat, și -ar pierde fascinația.
Puterea celui ce enunță un
secret adevărat este de a poseda
un secret vid.”
Umberto Eco

116
Exerciții și Teme
Exercițiu pentru a testa randamentul comunicării : Cîțiva studenți ies din clasă;
celorlalți li se citește o poveste; unul din studenții de afară intră și i se spune povestea,
el urmând să povestească următorului, ș.a.m.d. (fiecare e unic și înțelege același lucru
în mod diferit; repetarea unui conținut duce la distorsionarea semnificației lui).
Exercițiu de ascultare activă:
Într-un grup de pers oane , se stă cu spatele și se dialoghează. Descrieți apoi senzația
comunicării perturbate.
Cel care ascultă, reflectă postura și gestica celuilalt. Cei “ascultați” spun cum s -au
simțit (oglindirea posturii celuilalt se face în mod inconștient într -o discu ție și exprimă
gradul în care cel care asculta este antrenat în povestea celuilalt și se pune în pielea sa).
Temă: Analizați -vă autocritic modul de ascultare (Analizează -ți propriul tip de contact
vizual în timpul ascultării și felul in care îl afectează p e interlocutor și încearcă să
dezvolți și alte stiluri.)
Temă: Dați exemple de context, pretext, subtext.
Teme pentru „metalimbaj”:
1. Căutați alte expresii și alte domenii de aplicare.
2. Analizați declarații de politicieni sau interviuri.
3. Analizați metalimbajul profesional juridic (Avocați, procurori, judecători)
4. Analizați -vă propriul metalimbaj

Exercițiu aplicativ pentru desoperirea „metalimbajului” propriu : Cum a decurs
examenul ? (Rudele sunt de față și nu trebuie să -și facă o impresie proastă deși
examenul n -a mers prea bine și nu se cuvine să mințim !) Cum vi se pare locuința ce
am închiriat -o ? (Cei de față nu vreau sau nu pot să spună ceea ce cred cu ad evărat dar
nici nu pot spune neadevăruri)

–

117
III. Minciun i

118
1. Ce este minciuna?

Poți minți un om tot timpul,
poți minți mai mulți oameni un timp mai îndelungat ,
dar nu poți minți toți oamenii tot timpul.

Opoziția adevăr – minciună nu ține atât de planul cun oașterii, cât de cel al
comunicării și al intenției. Comunicarea „minte” prin însăși structura ei. Limbajul are
o altă ordine decât cea a lucrurilor , el generalizează excluzând aspectele individuale și
transformă orice pro ces sau situație într -o istorie. De aceea n-a putut – și, poate, n -a
intenționat – niciodata să rostească adevarul, ci a spus pove ști și a generalizat. Cel mai
adesea vorbim cu scopul de a spune desp re noi povești care să arate că merităm să fim
iubiți , că altcineva e responsabil sau vinovat, și pentru a formula afirmații generale
despre situații și lucruri individuale. Nevoia oamenilor de a spune și asculta povești
seducătoare și de a face și auzi afirmații generale liniștitoare e foarte mare.
Pentru că semnul e “ceva care stă în locul a altceva” fără a fi acel ceva, el este
de la început o „minciună” socialmente acceptată ca adevăr. Minciuna efectivă apare
ca o dedublare a semnificării: nu numai că s emnul / vorbirea înlocuiește deja ceva, dar
înlocuiește ceva ce e de la început ascuns semnificării cu intenție , un gînd disimulat.
Prin urmare:
1. facem semne în limbaj corporal sau verbal pentru a semnifica ceva;
2. facem semne în limbaj corporal sau ve rbal pentru a ascunde ceva;
3. atât în primul caz, cât și în al doilea, apar semne în limbaj corpora l sau verbal
care semnifică neintenționat și suplimentar , care lasă să se vadă ceea ce nu e arătat
intenționat sau e chiar ascuns.
Oamenii mint frecvent pe ntru a menține și îmbunătăți relațiile cu ceilalți.
Adevărul este , adesea , greu de explicat complicat și inconfortabil pentru relațiile
umane. Minciuna e mai simplu de spus și, mai ales, îi ajută pe oameni să se înțeleagă
mai bine și, mai ales, să cooperez e.
Copiii dobândesc capacitatea de a bănui ce gândesc alții și ce motive au să se
comporte într -un anumit mod cândva între 6 și 7 ani , dar se pare că deja bebelușii pot

119
plânge prefăcut pentru a obține mai multă atenție! Ei își dau seama că nu pot să aibă
încredere totală în alții și că nici pot fi ei înșiși obligați să spună adevărul. Oamenii
foarte populari care țin la popularitatea lor , politicienii îndeosebi, trebuie să fie
mincinoși foarte pricepuți – e o trăsătură esențială a rolului pe care trebuie să îl joace.
Noi nu avem niciodată suficientă
informație despre indivizii pe care îi întâlnim. Și
niciodată nu putem obține înt reaga informație
despre ei prin metode raționale solide: în relațiile
cu ceilalți oameni noi intuim, ghicim și credităm
în funcție de impresiile pe care le facem atunci
când comunicăm cu ei. Minciuna, denaturarea
adevărului și inducerea în eroare sunt foarte greu de definit și implică multe aspecte
subiective. Uneori, “adevăratele” sau “realele” atitudini, credințe și emoții ale
individului pot fi stabilite doar indirect: fie că noi le intuim ori le ghicim, fie că el
mărturisește sau recunoaște ulterioar o intenție inițial ascunsă. Expertul în detectarea
minciunilor, Paul Ekman, afirmă că nu există un indicator universal al minciunii!
Totuși structura felului cum comunicarea construiește reali tatea ne oferă un
ghidaj important în descoperirea minciunii. Există t rei niveluri ale comunicării :
– Comunicarea verbală, prin intermediul cuvintelor, semne care nu necesită chel tuieli
substanțial -energetice și al cărui c ontrolul este preponderent conștient și voluntar.
– Comunicarea corporală, prin in termediul gesturilor și postur ilor, care implică
anumite cheltuieli energetice, pentru că reprezintă comportamente și acțiuni
invocate și neefectuate, inhibate. Controlul este în general – și mai degrabă –
inconș tient și involuntar – până când nu intervine o supraveghere conștientă și
voluntară.
– Cel mai aproape de adevar este faptuirea, c omunicarea efectivă prin acți uni și
comportamente care realiz ează ceva și implică un consum energetic. Controlul este
prepondere nt conștient și voluntar în măsura în care se are în vedere un scop. Pentru
că este costisitoare energetic, ea ne poate cel mai mult ajuta să distingem între
adev ăr și minciună. Femeile înțeleg mai bine decât
bărbații limbajul corporal, dar
bărbații descoperă mai repede
încercarea de inducere în
eroare.

120
Dintr -o primă perspectivă este logic faptul că, p e măsură ce crește consumul
energetic , omul minte mai greu, respectiv mai costisitor energetic. Adică dacă
realmente faci ceea ce spui – sau o spui făcând! – cheltuiala energetică și implicarea
personală este prea mare ca să fie, în principiu, falsă. Din cea de a doua perspectivă, p e
măsură ce scade controlul conștient și mișcările devin involuntare, omul control ează
mai puțin exterioriza rea stărilor sale. În general, dar mai ales în acest caz se vede cît d e
important este să interpretăm limbajul corporal în relație cu limbajul verbal. Ele sunt
conexate în comunicare dar descoperirea și supraevaluarea limbsajului corporal a dus
adesea la o interpretare separată a lui (așa cum s -a întâmplat și în relația dintre scriere
și vorbire , când, în modernit ate, a fost supraevaluată scrierea) . Chiar dacă, pentru a
detecta minciunile , indicatorii comportamentali
inconștienți sunt mai de încredere , ceea ce trebuie
să căutăm este asocierea problematică la nivelul
ambilor indicatori, atât comportamentali , cât și
verbali. Oricum, s unt de urmărit grupări de indicii,
unul sau două sunt insuficiente. Paul Ekman
recomandă cu insistență „microexpresiile”, care
durează o fracțiune dintr -o secundă , sun mai greu
de observat și aproape întotdeauna arată emoțiile pe care persoana mincinoasă încearcă
să le ascundă .
Există apoi câteva condiționări prealabile. Astfel, pragul încrederii nu trebuie să
fie nici prea, sus nici prea jos. Apercepția personală despre frecvența minciunii în
societate influențează capacitatea noastră de a detecta minciuni: persoanele încrezătoare
detectează greu mincinoșii, în schimb au succes cu cei sinceri. Chiar dacă 90% din
minciuni sunt îns oțite de indicatori, detectăm cu puțin peste media întâmplătoare (56%).
Ciudat este că, cu cât persoanele se cunosc mai bine, capacitatea de a detecta minciunile
nu crește, ci scade! Probabil că în acest caz oamenii nu vor să recunoască în sinea lor
că cea laltă persoană minte. Uneori ne place sau acceptăm să fim mințiți. Cazul
persoanele suspicioase – polițiștii, spre exemplu – pare să fie invers. Dar dacă mizăm
pe intuiția fără dovezi concrete avem șanse mari să ne înșelăm. E și cazul căutării greșite Paul Ekman : vocea nu se
potrivește cu ce spune,
cuvintele nu se potrivesc c u
privirea pe care o are sau
mimica feței nu se potrivește
cu ce spune .

121
a indiciilor, ori cazul poligrafului care măsoară frecvența respirației, ritmul cardiac, și
transpirația palmelor, toate semne ale emoției, dar nu neapărat și a minciunii.
Apoi ar fi bine să avem termeni de comparație: să putem raporta schimbarea
comportamenta lă sau verbală la cadrul de referință normal. Persoanele neobișnuite sau
care se comportă ciudat sunt considerate eronat nesincere (eroarea lui Othello). E bine
de știut și dacă minciuna este cu miză mare s au cu miză mică și dacă a fost sau nu
repetată. Min ciunile cu miză mică sau cele repetate sunt mult mai greu detectabile.
Indicii de anxietate sunt relevanți pentru
mincinoși. Minciuna e însoțită adesea de emoții
negative – frică, rușine, vinovăție, jenă, frustrare.
Dar uneori poate fi însoțită d e plăcerea de a păcăli.
Această plăcere se manifestă ca o veselie
artificială – privire directă, zâmbete, voce veselă,
semnale ale apropierii. Principiul de testare al
minciunii e similar cu cel al poligrafului:
compararea comportamentului normal cu agitaț ia
produsă de unele întrebări. Când mințim trebuie să
ținem minte adevărul, pentru a -l evita; trebuie să
producem o minciună credibilă și să o formulăm
convingător; și mai trebuie să supraveghem
comportamentul ascultătorului pentru a avea feed –
back și a ne adapta comportamentul în consecință.
Mincinoșii adoptă diferite strategii, adică sisteme comportamentale de
ansamblu: o atitudine apropiată (prieten oasă, amabilă), sau, invers, o atitudine distantă,
pot avea o atitudine calmă sau pot recurge la diferite tactici de susținere a imaginii de
sine. Comportamentul general ambiguu poate fi și el o strategie.

2. Indicatori ai minciunii
Punctul de plecare al
interpretării noastre trebuie să
aibă în vedere faptul că orice
individ este constituit dintr -o
pluralitate de euri care se
angajează în roluri predefinite
social. Ceea ce avem noi de
interpreta t sunt micile detalii,
greșelile sau erorile din
communicarea corporală și
verbală, pe de o parte , și
rolurile fixate social , pe de altă
parte.

122
Indicatori ai minciunii în limbajul corporal
Mincinoșii își pot controla mișcările faciale, dar nu le pot suprima în totalitate
(spre exemplu, pot să își controleze zâmbetul mult mai ușor decât mișcarea
sprâncenelor). Indicatorii minciunii în comunicarea corporală sunt la fel de grupați ca
orice alți indictori. Am putea vorbi, mai degrabă, despre un comportament al
mincinosului. Dificultatea detectării unei inteții conștiente de înșelare face necesară
interpretarea atât a limbajului verbal cât și a comunicării corporale. Indicii sunt
despărțiți în contiuare numai din nevoi analitice întrucât trebuie, de obicei, corelați cu
indicatorii verbali . Dacă suspectăm o tentativă de înșelare în ceea ce privește latura
relaționară a comunicării trebuie să acordăm mai multă atenție comunicări i corporale .

Ochii
Trebuie reperată nu numai evitarea privirii, ci și privirea prea fixă, prea intensă, prin
care mincinosul evită să fie descoperit : mincinosul evită sau reduce contactul visual
sau, invers, îl exagerează .
Clipitul rapid e legat de emoti vitate (de la 20 de clipiri pe minut la de 4 -5 ori mai mult),
dar mincinoșii pot avea o rată normală a clipirii. Dilatarea pupilelor este mai mare la
mincinoși .
Atunci când au de răspuns la întrebări dificile, oamenii nevinovați sunt tentați să se uite
în altă direcție pentru că au nevoie de concentrare până își pot formula un răspuns.
Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcție un timp prea scurt, pentru a părea
că stau îndeajuns de mult să se gândească.

Nasul
Acoperirea gurii, sau gestul deplasat spre nas cu acoperirea parțială a gurii sunt indicii
principale ale minciunii. Dar gestul poate căpăta un substitut în atingerea nasului
(sindromul Pinocchio), prezent la mărturia lui Clinton la Curtea Supremă. (Deși
Birdwhistell crede că la americani acest gest este unul de respingere, iar alți cercetăto ri
nici nu îl leagă de minciună. )

Zâmbetul

123
Zâmbetul e mai eficient în mascare pentru că afișează sentimente aparent contrare stării
mincinosului. (Dar cercetările arat ă că mincinoșii zâmbesc, totuși, mai rar!) Este și ușor
de produs, dar atunci s e vădește că este fals. Zâmbetul fals durează mai mult, este
compus și retras mai repede. Pentru că centrii nervoși sunt diferiți – voluntar și
involuntar – și mușchii sunt dife riți: doar cei din partea inferioară a feței în primul caz,
pe când în al doilea se ridică colțurile gurii și sprâncenele sunt trase în jos. O gură
asimetrică arată disconfort și nervozitate; la mincinoși , partea stîngă mai pronunțat
decât în dreapta. Zâmb etul fals este și asimetric, apare mai ales în jumătatea dreaptă a
feței. Mincinoșii tind să folosească adesea zâmbetul amestecat („nefericit”): colțurile
interne ale sprâncenelor ridicate, colțurile gurii trase în sus sau coborâte.
Totuși zâmbetul funcțio nează adesea, pentru că oamenii nu sunt atenți la autenticitatea
zâmbetului, sunt mulțumiți să -l vadă. Expresia pretinselor emoții – bucurie, surpriză,
respec t – se mărginesc la zona gurii.

Mascarea
Când cineva minte intenționat și mai ales când și miza e mare, ascunde nu numai
adevărul, dar și emoțiile negative – vinovăție, teamă. Întoarcerea feței sau acoperirea ei
cu palmele sunt în general evitate. În locul lor sunt folosite măștile figurii impasibile și
zâmbetului. De aici discrepanțele în limbaj corp oral: față încrezătoare, dar mâinile
tremură.

Microindicatorii
Dacă oamenii încearcă să -și mascheze emoțiile, fața primește două seturi diferite de
instrucțiuni – procesele involuntare propun reacția autentică, cele voluntare o
camuflează. Microindicatori i care apar în astfel de situații contradictorii durează cât un
cadru din înregistrarea video: 1/25 dintr -o secundă. Microexpresiile, ne spune Ekman
sunt între cele mai valoroase indicii ale minciunii (ca în micro -expresia de furie a
doamnei Thatcher la co nfeința cu insulele Falkland).

Membrele și C orpul

124
Gesturile animate – adaptorii în general: mângâierea părului, frecatul mâinilor,
scărpinatul în cap -, nervozitatea pot apărea în cazul minciunilor cu miză mare și a
mincinoșilor nexperimentați; cei care sunt conștienți de aceste manifestări tind să le
inhibe producând mișcări rigide stângace. Dacă mișcările ochilor și mâinilor sunt de
obicei controlate și inhibate de către mincinoșii atenți, părți ale corpului mai îndepărtate
de aceste zone, picioarele și tălpile în principal, pot oferi indicii importante. Picioarele
sunt târâte sau încrucișate frecvent.
Mâinile, brațele și picioarele sunt strînse în jurul corpului de parcă individul vrea să
ocupe cât mai puțin loc. De obicei nu stă drept, cu mâinile în afară și întinse, stă mai
degrabă ghemuit. Vrând să ap ară rela xat, își va ridica umerii ușor.
Mișcările brațelor și mâinilor sunt reduse, iar dacă există, sunt țepene, mecanice.
Mișcările mâinilor se îndreaptă preponderant spre față sau gât (zona gesturilor
negative) . Nu sunt de așteptat mișcări spre piept cu un gest deschis al mâinii.
Ritmul și durata gesturilor emoționale nu funcționează, gesturile nu se potrivesc
mesajului verbal, nu există un tempo comun între cuvinte și gesturi.
E retractil în fața acuzatorului și își întoarce fața sau corpul de la el. Interpune obiecte
ca obstacole între el și acuzator. Se ferește din cale acuzatorului, orientîndu -se spre
ieșire. Nu va aținti arătătorul spre persoana pe care încearcă să o convingă.

Diferențe de gen : femeile se prefac că sunt ocupate atunci când mint .

Atenție: reacțiile pot fi și poaterioare, c um sunt gesurile de destindere ale
contraba ndiștilor după tecerea prin vamă .

125
Indicatorii ai minciunii în limbajul verbal

Dacă nu spui ceea ce gândești, nu poți gândi ceea ce spui

La fel ca în comunicarea corporal ă și în situația comunicării verbale emoțiile și
gândurile neexteriorizate intervin ca un factor perturbator. Apar răspunsuri involuntare ,
acte ratate și formule care țin de ceea ce am numit „metalimbaj” . Datorită amestecului
mental de intenție și grijă conștiente modificări ale discursului pot apărea atât la nivelul
mesajului verbal cât și la nivelul comunicării corporale. Dacă suspectăm o tentativă de
înșelare în ceea ce privește conținutul de informații al comunicării trebuie să acordăm
mai mult ă atenție mesajelor verbale.

În ceea ce privește relațiile dintre limbajul verbal și cel paraverbal
 Tonul este un indicator foarte sensibil al stării de emoție, care, adesea, însoțește
minciuna: variațiile de tonalitate, bâlbâielile, tremuratul sau dresul vocii.
 Mincinoșii fac mai multe pauze între cuvinte și între propoziții , ezitări la început
sau în comunicare, pronunțări greșite
 Dacă minciunile nu au fost repetate, pentru a le rosti prima dată mincinosul face
o scurtă pauză și le debitează mai lent decât de obicei.
 În cazul minciunilor spontane există mai multe erori de vorbire și începuturi de
propoziție la care se renunță.

În ceea ce privește acuzațiile
 Nu se indignează de acuzațiile false , ci de cele adevărate .
 Dacă se schimbă subiectul devine ma i relaxat.
 E tranșant, dând impresia că e decis deja asupra chestiunii discutate în
încercarea de a limita provocările la adresa poziției sale.

În ceea ce privește povestea pe care o spune
 Dacă vorbitorul are încredere în ceea ce spune este mai interesat să fie înțeles și
mai puțin interesat de felul în care este perceput, de felul cum apare el celuilalt.

126
 Punctul de vedere obiectiv, al celei de a treia personae, lipsește din povestirea
mincinosului.
 Aspectele negative sunt , adesea , lăsate pe dinafară.
 Mincinoșii fac multe digresiuni de la subiect prin explicații complicate și lungi,
dar la întrebări răspund scurt.
 Paradoxal, tocmai pentru a fi crezut, povestea lui este atât de aberantă încât e
greu de crezut (pentru că în ipoteza că ar fi mințit, te-ai fi așteptat să caute o
versiune mai credibilă ).

În ceea ce privește conținutul mesajului
 Când oamenii care spun adevărul sunt acuzați pe nedrept că mint ei sunt dispuși
să dea și mai multe detalii pentru a -i convinge pe cei din jur de nevinovăție. În
schimb, când mincinoșii oferă informații nu le dezvoltă și nu descriu detalii,
rămân la generalităț i, la un ansamblu cu cât mai puține coordonate spațiale și
temporare.
 Mincinoșii sunt mai atenți la corectitudinea formală a expresiilor.
 Mincinoșii dau răspunsuri logice, dar ele nu urmăresc clarificarea, ci ecranarea
adevărului, producerea confuziei.
 Mincinoșii au tendința de a folosi mai mult propoziții negative.
 Oamenii neonești au tendința d e a lăsa frazele neterminate.
 Adaugă mereu noi informații pentru a te face să -i crezi povestea.
 Mincinoșii preferă generalizarea – întotdeauna, niciodată, toată lum ea – și evită
să vorbească despre ei – eu, al meu.
 Toate numerele pe care le invocă sunt de aceiași mărime sau multiplele lor .
Utilizează cuvintele tale pen tru a formula propozițiile lui.
 În loc să răspundă direct , oferă opinia sau credința sa asupra subie ctului.
 Formulările sunt confuz e și întrebătoare, ca și când ar căuta asigurări.
 Ceea ce spune p are să implice un răspuns, dar nu îl va formula niciodată direct.
 Persoanele care recurg la minciuni au tendința de a înlocui numele indivizilor
implicați cu p ronume.

127

În ceea ce privește atitudinea
 Mincinoșii se feresc să îș i asume paternitatea mesajului , sau previn faptul că nu
vor fi crezu ți: „nu o să vă vină să credeți ”; „știu că sună ciudat dar, te asigur
că…”.
 Mincinoșii se distanțează de evenimentul pe care îl descriu, folosind trecutul în
locul prezentului.
 Își arată neplăcerea față de acțiunea altcuiva care a făcut ceva similar cu acțiunea
de care este suspectat.
 Își subliniază verbal onestitate a cu sintagme ca: “De ce te -aș minți?”, “Ca să fiu
sincer /onest..” , “Nu vreau să crezi că…” .
 Propune o variantă mai bună a cererii tale atunci când nu poate sâ -ți dea un
răspuns la ceea ce i -ai cerut anterior.
 Folosește umorul sau sarcasmul pentru a împrăștia îngrijorarea ta.

În ceea ce privește întrebarea
 Va reacționa dispopor țional în raport cu întrebarea.
 Îți cere să repeți întrebaea sau răspunde la întrebare printr -o întrebare.
 Când dă răspunsuri la întrebările privind credințele și atitudinile, are nevoie de
mai mult timp de gândire .
 Mincinosul răspun de la întrebările puse de altcineva, dar nu la cele care și le
pune singur.

În ceea ce privește comunicarea de gen
 El utilizează un fapt evident pentru a susține o acțiune dubioasă. Ea spune
întâmplător ceva ce cere mai multă atenție.
 Din cauza tradiționalei dominați i masculine, femeile sunt nevoite să facă
afirmații subînțelese și, uneori , să exagereze. De aceea, afirmațiile lor sunt
adesea înșelătoare cel puțin pentru ascultătorii care sunt obișnuiți să fie direcți .
Atunci cînd mint, femeile devin încă mai evazive decît atunci cînd spun
adevărul. Bărbați i în schimb mint de-a dre ptul, falsificînd informațiile.

128

În cazul mesajelor scrise:
Cei care mint prin mesaje transmise prin telefon, email sau pe social media, editează
mesajele mai mult, dau r ăspunsuri mai scurte ca de obicei și lasă o pauză mai lungă în
timpul unei conversații purtate prin mesaje

Testarea mincinosului
Realitatea este foarte complexă și capacitatea omului de a o reproduce mintal și
verbal este limitată. Cu atât mai mult este limitată capacitatea de a ne imagina realitatea.
De aceea problema cu care se confruntă mincinoscul este de a creao realitate a căr ei
coerență este una stabilită de el. La o primă formulare dificultatea este de a
construirealitatea și de a o expune în același timp. După mai multe repetări această
dificultate este depășită prin exersare. De aceea una din soluțiile de testare a minciuni i
este să ceri celui care povestește să repete povestea, dar nu de la început, ci în sens
invers, de la sfârșit spre început , secvență de secvență . Dacă povestea este inventată ,
mincinosul va pastra foarte greu coerența și detaliile povestirii.

Detectorul de minciuni ce analizează emoțiile de la distanță
(Știre mass -media)

Cercetătorii de la universitățile Bradford și Aberystwyth din Marea Britanie au
dezvoltat un dispozitiv de identificare a emoțiilor care ar putea deveni un rival
al testului p oligraf. El va fi testat toamna aceasta (nm.: 2011; în prezent cel puțin
un astfel de detector e în funcțiune pe aeroportul Heathrow) la un punct de
trecere a frontierei situat într -un aeroport britanic.
Sistemul include o cameră de filmat care identifică schimbările de expresie
involuntare, precum dilatarea pupilelor, strâmbatul din nas sau clipitul. În același
timp, un senzor infraroșu de înaltă rezoluție înregistrează variațiile temperaturii
din jurul feței și dilatarea vaselor de sânge, care îi trădează pe mincinoși.
Testele efectuate pe 40 de voluntari au arătat că aparatul are o precizie de 70%,
mincinoșii pricepuți reușind să -l păcălească. Specialiștii își propun să -l
perfecționeze, astfel ca acuratețea lui să se apropie în viitorul apropiat de cea a
poligrafului, adică de 90%.
Principalul avantaj pe care noul sistem îl are în fața poligrafului este faptul că
poate fi folosit pe subiecți fără ca aceștia să -și dea seama că sunt testați.
Deși dispozitivul a fost creat pentru a ajuta personalul punctelor de trecere a
frontierei, tehnologia imaginilor create pe baza indicilor termici va fi utilizată și
în agențiile de securitate și de către organele de aplicare a legilor.

129
Exerciții și Teme

Exerciții:
1. Consemnați minciunile de care vă folosiți peste zi și apreciațile gravitatea și
motivul
2. Consemnați minciunile de care se folosesc alții peste zi și apreciațile
gravitatea și motivul
Teme:
1. Identificați indicii minciunii în limbajul corporal propriu
2. Identificați indicii minciunii în limbajul corporal al interlocutorului
3. Identificați indicii minciunii în limbajul verabal propriu
4. Identificați indicii minciunii în limbajul verabal al interlocutorului
Teste
http://www.paulekman.com/wp -content/uploads/training/demo/eMETT -Demo.php
Pe www.paulekman.com puteți citi și comparațiile între adevăratul Paul Ekman și
eroul din ‘Lie To Me’ , pe care l -a inspirit.

130

131
Anexe teoretice

132

133
Anexa teoretică I: Probleme de principiu ale semioticii limbajului
corporal / ale semioticii gestuale

Principii ale semioticii limbajului corproral
Tăcerea, lipsa aparentă de comunicare în interacțiunea dintre două persoane e
semnul alterității și de aceea ea solicită mai ales hermeneutica. Tăcerea a pare ca
dificultate a semiotici i. Discursul e jalonat de pauze între semne, tăcerea nefiind nici
semn, nici pauză între semne în înțelesul semiologic /semiotic . Dacă semnele reclamă
lectură, tăcerea reclamă cu sigura nță interpretare. D ar de fapt, nu exista tăcere reală în
comunicare, ci perioade în care limbajul corpor al ia locul fluxului verbal; cineva nu
trebuie sa vorbească tot timpul ca să comunice. Perioadele de “liniște” dintr -o discuție
nu sunt liniștite deloc, ci sunt perioade de comunicare cu ajutorul limbajului nonverbal.
Prima problemă care se pune este aceea de a ști dacă în comunicarea corporală
intervin unul sau mai multe sisteme semnificante? Intuitiv, pare foarte probabil să existe
mai multe sisteme sem nificante între cele două polare ale ritualurilor de politețe, cu un
repertoriu finit de semne și reguli independente de natura și numărul discursurilor, și
gesticulația expresivă a dansului , cu repertoriu nelimitat de gesturi și reguli. A doua
problemă su gerează tot o soluție polară: impunerea semnului în procesele de
semnificare corporale e atât consecința existenței prealabile a unui simbolism al
corpului, cât și al faptului corpul este cel care reprezintă fundamentul oricărei
comunicări, fundalul pe care se edifică și de la care își extrage semnificațiile însăși
comunicarea verbală?
În funcție de răspunsul la această problemă apare întrebarea metodologică dacă
analiza limbaj ului corporal trebuie să se subordoneze sau nu lingvisticii și categoriilor
și modelelor sale. Oricum semiotica gestuală seamănă mai mult cu o semiotică a
semnificării, decât cu o semiotică a comunicării. De aceea atât tipologia semnelor
limbajului corpora l cât și interpretarea lor se bazează mult pe funcțiile semnificante pe
care aceste semne le îndeplinesc în comunicarea umană.

134
Funcții generale ale limbajului corporal
Aplicarea modelului comunicării verbale a lui Jakobson – cele 6 instanțe și
funcții: em ițătorul (destinatorul) și funcția expresivă (emotivă); mesajul și funcția
poetică; receptorul (destinatarul) și funcția conativă; contextul și funcția referențială;
canalul și funcția fatică; codul și funcția metalingvistică – este numai didactică pentru
că semnificarea corporală nu poate fi redusă la o comunicare de mesaje (cel mai clar
caz de distincție între o semiotică a semnificării și una a comunicării!)
Funcția expresivă: limbajul corporal exprimă direct atitudinea subiectului față de ceea
ce spune, ascultă, vede sau simte: dă impresia unei emoții adevărate sau aparente.
Jakobson, în schema lui, se mărginește în limbajul verbal la interjecții și la ceea ce este
o gestualitate a vocii – modificarea intonației, înălțimii, timbrului, lungirea unor vocal e.
Funcția impresivă (conativă): reprezintă corpul semnificant și gestica sa care apar ca
un operator de intensificare al efectelor discursului. Retorul Quintilian leagă diferențele
vocii cu jocul gesturilor și corpului, printr -un sistem de conveniențe și bun-simț, cu
sensul discursului. Limbajul corporal al emițătorului (destinatorului) are adesea o
acțiune mai directă asupra receptorului (destinatarului) decât discursul verbal.
Funcția referențială: gestul indicării este substituibil pronumelui demonstra tiv
„acesta”, care în pura sa funcție ostensivă nu are altă funcție decât de a indica obiectul
singular. Tot astfel, gesturile pot suplini mesajul în cazul unei limbi străine pe care n -o
cunoaștem.
Funcția fatică este cea care deschide canalul acordând per misiunea comunicării – ca
privirea sau mimica, iar uneori gesturile sau chiar strigătele. În plus și ca specificitate,
funcția fatică în comunicarea de tip față în față este determinată de spațiul din jurul
persoanei. Schimbarea proximității, însoțită de c âteva alte semne, ne anunță când
conversația începe sau ia sfârșit.
După E. H. Hall, inventatorul proxemicii, ramură a semioticii care se ocupă cu
structurarea semnificantă a spațiului uman: modalitățile de contact în întâlnirile
interpersonal e se derulează după 4 intervale de zone diferite. Calitatea generală a
interacțiunilor este mai mult sau mai puțin uniformă în interiorul unei zone și se
schimbă la trecerea unei frontiere spațiale, prag diferit în funcție de cultură.

135
Funcția metalingvist ică e contestată de unii teoreticieni, pentru care nu există meta –
gesturi sau meta -atitudini. Totuși unele gesturi pot fi explicate prin alte gesturi – când
nu suntem înțeleși, spre exemplu, de vorbitorul unei limbi străine pe care n -o cunoaștem
– și în ge neral atitudinile servesc drept meta -cod pentru gesturi – un gest care este
agresiv sau obscen poate fi conotat prin atitudinea celui care -l face, drept ironic sau
comic. Funcția metalingvistică rămâne, totuși, ca o graniță între limbajul corporal și
limba jul verbal: corpul nu pune niciodată întrebări, doar conștiința le pune. Limbajul
verbal este singurul care ne permite să punem întrebări. Primatele învață limbajul surdo –
muților, dar ele nu pun întrebări. Funcția metalingvistică e legată efectiv de întreb are și
este proprie omului. Aici digitalul se diferențiază net de analogic.
Funcția poetică: există numeroase situații în care corpul, prin gest, devine obiect care
se autosemnifică, adică devine poem: arta machiajului, parfumurile și unguentele,
pictura corporală (îndeosebi tatuajul) sau dansul (cu gesturile, mișcările, atitudinile și
posturile sale).

Funcții specifice limbajului corporal
Pe lângă aceste funcții ce derivă din elementele situației comunicaționale diferiți
cercetători înclină să acorde limbajului corporal funcții mai specifice, cum ar fi cea
simbolică, în ritual, și de reglare și de susținere a limbajului, în conext lingvistic. Avem
însă de a face cu funcții reductibile la cele ce decurg din situația comunicațională,
redefinite prin contextualizare. Totuși mulți autori persistă în specificarea funcțiilor
limbajului corporal, mai d egrabă decât să le raporteze la cadrul mai general al
comunicării, cum face, spre exemplu, Michael Argyle care ia în considerare numai
următoarele patru funcții:
 exprimarea emoțiilor;
 transmiterea atitudinilor interpersonale: dominanță -supunere, plăcere –
neplăcere;
 prezentarea personalității;
 acompanierea vorbirii, ca feedback pentru a atrage atenția.

136
Specificul limbajului corporal (numit uneori prin opoziție imprecisă și „non –
verbal”) și al funcțiilor sale rezidă în aceea că el este legat de obicei de o si tuație
comunicațională directă: relații de tip față în față. El reprezintă în comunicare, relația,
analogicul, față de limbajul verbal care reprezintă conținutul, digitalul. Cel mai adesea
limbajul verbal transmite informații, limbajul corporal exprimă ati tudinea
interpersonală.
Gestualitatea este separată și în principiu egală cu limbajul. Folosirea gesturilor
nu este dependentă de folosirea limbajului, iar modalitatea gestuală este la fel de
importantă ca și cea verbală pentru reprezentarea semnificației. E unită cu vorbirea
numai pentru că sunt folosite simultan, pentru aceleași scopuri. Mai degrabă decât să
fie un sub -produs alăturat limbajului sau o formă mai primitivă de expresie, este folosit
în cooperare și servește de complement în mai multe feluri.
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall consideră că funcțiile
comunicării nonverbale, dincolo de rolul acesteia în producerea și procesarea
comunicării verbale sunt:
1. structurarea interacțiunii (înaintea începerii comunicării propriu -zise,
servește drept ghid implicit pentru desfășurarea acesteia, indicând firul acțiunii,
persoanele implicate, rolurile acestora, etc.);
2. identificarea sau proiectarea identității sinelui, funcție care se referă la
modul de codificare și decodificare a mesajelor;
3. formarea impresiei: modul în care sunt percepute persoanele după
comportamentul lor nonverbal, formarea primei impresii;
4. managementul relației de comunicare;
5. exprimarea și managementul emoțiilor;
6. managementul conversației;
7. managementul impresiei;
8. influența socială;
9. înșelarea.

Când nu este folosit limbajul verbal, gesturile își schimbă caracterul: iau forme
stabile, standardizate și devin mai sistematic legate unele de altele, în sensul că

137
păstrează trăsăturile care le fac contrastante cu alte gest uri din sistem, indiferent dacă
acele trăsături au sau nu au legătură formală cu referentul gesturilor. O atare
standardizare formală are loc atunci când referenții devin și ei standardizați. O formă
gestuală autonomă ajunge să fie stabilă în raport cu ref erenții, ceea ce deschide calea ca
referenții gesturilor să devină mai generali și în consecință mai abstracți. În pantomimă,
gesturile reprezintă întreaga situație ca o pictură, în timp ce în gesturile autonome o
singură unitate a semnificației este refer ențială.
Paul Ekman a identificat cinci funcții ale comunicării nonverbale și anume:
 repetarea – dublarea comunicării nonverbale;
 substituirea – înlocuirea mesajelor verbale, o față posomorâtă ne spune
că persoana în cauză nu se simte bine;
 completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce
conduce la o mai bună decodificare a lor;
 accentuarea/moderarea – punerea în evidență a mesajelor verbale,
amplificarea sau diminuarea celor spuse, când scandăm sloganuri,
ridicăm brațul și arătăm pumnu l;
contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele verbale. Spunem că ne
bucurăm atunci când ne întâlnim cu o persoană cunoscută, dar privim în altă parte atunci
când îi întindem mâna, ne văitam că nu avem din ce trăi, dar ne afișăm cu biju terii și
haine scumpe

138
Anexa teoretică II: Schimbarea de paradigmă în comunicare

Informație și relație
Chiar dacă analiza situației comunicaționale și a funcțiilor ei și, în general, a
funcțiilor comunicării, ne arată că există un echilibru între latura de informare și latura
de relaționare a comunicării, sub influența etapei istorice a modernității, noi am
privilegiat aspectul de informare al comunicării. Dar comunicarea debutează mai ales
ca relaționare și odată cu globalizarea pare să revină cu mai mare insistență la această
latură primă a ei. Cele 4 axiome ale comunicării ale lui Paul Watzlawick (Școala de la
Palo Alto) pun în evidență acest aspect preponderent de relaționare al comunicării:18
„Orice comunicare prezintă două aspecte: conținutul și relația, în așa fel încât
cel de -al doilea îl include pe primul și, ca urmare, este o metacomunicare.”
Ceea c e numim comunicare nu se limitează prin urmare la transmiterea unei informații;
ea implică întotdeauna o relație. A exista înseamnă a fi relaționat: nu există viață umană
fără relaționare. Condiția calității vieților noastre este aceea a relațiilor bune, s tabilite
încă din copilărie. Cadrul în care trebuie plasat mesajul pe care îl comunicăm pentru a
fi bine receptat este relația pe care o avem cu cel care comunicăm . Comunicarea
cuprinde nu numai ceea ce spunem (conținutul), ci și relația, care impune modul nostru
personal de a -l transmite și modul personal în care interlocutorul nostru îl interpretează.
Informația e de fapt doar o ultimă etapă a evoluției comunicării umane , deloc
indispensabilă.
Frazele pe care le formulăm conțin cuvinte sau sunt însoțite de semnale
“suprasegmentale” (postură, mimică, intonație etc. , pe scurt, limbaj corporal ) care
indică modul în care trebu ie înțeles sau interpretat mesajul în contextul relației: ca o
sugestie, un ordin, o glumă, o amenințare etc. Prin urmare în comunicare e nevoie să

18 Am reținut aici doar 4 din cele 7 axiome care i s -ar putea atribui. C elelate 3 sunt: pansemia , faptul că totul
fiind semn, comunicarea este inevitabilă, adică , după cum formuleaza Watzlawick, după Bateson: nu se poate
să nu comunici. În ceea ce privește axiomele potrivit cărora comunicarea implică proces e de ajustarea
comportamentului și că este ea este un proces ireversibil, ca și cele cauzale, ele pot fi considerate ca aspecte
definitorii ale comunicării

139
înțelegem conținutul mesajului și să int erpretăm modul cum e prezentat pentru a-i
înțelege intențiile și subînțelesurile. Este partea “ meta ” a mesajului: cadrul, modul de
întrebuințare; r elația care, în comunicare, influențează conținutul, se plasează la un
nivel superior, este metacomunicare.
Interpretarea comunicării din perspectiva cuplului conținut -relație lămurește
formula lui Gregory Bateson, continuată de altfel de școala de la Palo Alto: “ A
comunica înseamnă a intra în orchestră ”; adică “a face jocul unui anumit cod, a te
înscrie într -o relație compatibilă cu mijloacele de comunicare, canalele și rețelele
disponibile ” de obicei anterioare nouă. Refuzul codului este autism. Comunicarea
înseamnă să -ți faci auzită propria voce în concertul general, să introduci propria
interpretare în jocul general. Iar a avea dreptate înseamnă a fi în rezonanță cu armonia
unei rețele , a unui „concert” . Claude Shannon a propus imaginea rețelei telegrafice
pentru modelul comunicării. Modelul lui Bateson are î n vedere însă și cauzalitățile
sistemice, în buclă, și prioritatea relației față de conținut, ascunsă de metafora primului
model. El sugerează ca în momentul trimiterii unui mesaj “trebuie să începem prin a ne
întreba alături de cine și pe ce instrument să -l “interpretăm”.” Doctrinele câștigătoare –
cum sunt spre ex. creștinismul, psihanaliza , fenomenologia -, școlile artistice sau
curentele de gândire , sunt acelea care și -au rezolvat înainte de toate problemele
mijloacelor de comunicare, de rețea: fără orc hestră orice mesaj –orice „partitură” –
rămâne literă moartă.
Din perspectiva acestei axiome a comunicării, funcția de contact ( fatică ) merită
plasată pe primul loc între funcțiile jacobsoniene. Ea apare ori de câte ori subiectul vrea
să verifice tipul de relație, indiferent de conținutul mesajului: când în campaniile
electorale se vorbește pentru a ocupa spațiul rezervat într -o emisiune, când pălăvrăgim
cu vânzătorii, felicităm sau condoleăm , stăm de vorbă la banchete cu prietenii. Funcția
de contact (fatică) face doar dovada că suntem alături de celălalt, că ne manifestăm
prezența. Contactul e vizibil în semene indiciale corporale, inton ație, zâmbet, privire.
Accentul pe funcția de contact (fatică) poate fi considerată drept o comunicare
neautentică, decăzută , dar trebuie spus că omul nu trăiește numai din conținuturi
informative – nu numai cu pâine trăiește omul pe acest Pământ ! – și nic i măcar din
informații și adevăruri, ci , înainte de toate , din calitatea relațiilor: relația , căldura

140
comunitară primează. Dar c onținutul este mai ușor izolabil – analizabil, corectabil -,
decât relația, care ne scapă cu atât mai mult cu cât ea intervine i nvizibil chiar și în aceste
operații ale noastre.
În loc să interpretăm relațiile din perspectivă economică, de piață, prin cost,
recompensă și interdependență Steve Duck19 ne propune să le analizăm din perspectiva
comunicării. Mai mult chiar, el susține că mai degrabă decât trăirile efective,
comunicarea trăirilor construiește o relație: „…relațiile se bazează într -o mare măsură
pe propriul mod de reprezentare a lumii și pe modul în care comunicăm această
reprezentare celorlalți, utilizînd dialogul, convers ația și discuția ”, adică pe „înțelegere
plus evaluare similară”. Relația interpersonală se bazează pe „procesul profund de
înțelegere a modului de gândire a unei alte persoane cu privire la experiențele
personale” și pe împărtășirea semnificației , pe „proc ese continue de comprehensiune și
transformare reciprocă prin intermediul semnificațiilor și al discuției”.
Persoane cu un fond lingvistic, cultural și uman individual, adică diferit, pot
ajunge, „prin interacțiune, la crearea unei înțelegeri substanțial c omune asupra lumii
înconjurătoare, pe care o formulează în discuțiile pe care le poartă și pe care o aplică în
comportamentul lor relaționar zilnic.” Două personalități construiesc prin diferite
procese de negociere o entitate comună , dar nouă , care extind e conștiința existenței
celor două persoane, influențînd totodată comportamentul, gândurile și sentimentele
lor. Discuția este „principalul proces prin care oamenii își construiesc și își comunică
propriile imagini asupra lumii. Mai mult, prin intermediul discuției și al simbolurilor,
oamenii își prezintă unul altuia dovezi, atât directe cît și indirecte, despre propria
viziune asupra vieții, asupra celuilalt, asupra lumii și a tot ce cuprinde ea. De aici un
ascultător își poate formula deducții cu privire la convingerile vorbitorului.” Conform
lui Wood: „ discuția este cea prin intermediul căreia persoanele se definesc pe sine și
relațiile lor, și tot prin discuție sunt revizuite, de -a lungul întregii vieți a unei relații,
definițiile acceptate de comun acor d”.
Dezvoltarea relației nu este „…afectată de o anumită creștere în ceea ce privește
apropierea sau sentimentele, nici de obținerea de informații, ci de (re)interpretarea

19 Relațiile interpersonale A gândi, a simți, a interacționa, Polirom, Iași, 2000

141
organizată, de către o persoană a celuilalt și de consecințele sociale ale acestei
(re)interpretări ”. Pe măsură ce relațiile evoluează, partenerii evoluează spre un alt mod
de cunoaștere reciprocă: cunoașterea celuilalt în termenii să i proprii. Problema
relaționară rezidă în „a determina modul în care celălalt organizează valorile și
semnificațiile ”. Interpretarea modifică înțelegerea partenerilor cu privire la relația
dintre ei. Pe lîngă discuții și comportament, care nu pot fi decât eșantioane ale
sistemului de semnificații a unei persoane intervine și prezumția de similitudine.
Similit udinea semnificațiilor contează mai mult decât similitudinea credințelor și
atitudinilor.

Alteritate a în contextul comunicării ca relați e
Prezența Altuia, chestiunea pe care ea o ridică, derivă din aceea că relațiile pe
care le întrețin între ele ființele umane sînt constitutive și determinante pentru om și
implică întreaga condiție umană. Ele mediază raportul nostru cu lumea și chiar Eul
nostru, identitatea noastră, nu poate apăre a decât datorită relației cu Altul și prezenței
Altuia. A exista înseamnă a fi relaționat: nu există viață umană fără relaționare.
Comunicarea nu poate accepta nici identitate umană totală cu Altul , nici
diferența absolută față de el . Dacă identitatea este totală, comunicarea, în cel mai fericit
caz, devine, cel mult, transmitere de semnale, dacă nu este chiar inutilă și negată de
redundanța sa. Invers, dacă diferența este totală, comunicarea este imposibilă, dată fiind
absența unui cod comun. În primul caz comunicarea ar fi inutilă, în al doilea ar fi
imposibilă. Alteritatea inte rvine astfel ca o condiție de posibilitate a comunicării: ca să
pot comunica trebuie ca partenerul meu să fie, similar mie, un eu, dar altul decît mine!
Alteritatea aparține comunicării relaționare, pentru că ne atrage atenția că nu
sîntem nici identici, n ici diferiți. Relația între subiecții care comunică definește tocmai
acest tip de relaționare comunicațională. Comunicarea e în primul rând relație pentru
că orice comunicare umană este comunicarea cu cineva înainte de a fi comunicarea
despre ceva! Totodată, comunicarea este relație pentru că limbajul verbal ne permite să
comparăm harta lumii din mintea noastră cu harta lumii din mintea altcuiva numai dacă
purtăm cu acesta o negociere dialogată de semnificații și sensuri.

142
Faptul că sîntem indivizi se parați și angrenați în comunicare spune esențialul:
anume, că hărțile men tale ale lumii sînt diferite: în acest sens celălalt este tot un eu, dar
altul decât mine pentru că mintea lui funcționează după o altă hartă mentală a lumii.
Aceste hărți ale lumii c are se constituie în minte, grație sistemului de semne imotivat al
limbii și experiențelor noastre, sînt similare, dar nu identice fără rest. Alteritatea în
comunicare e un fel de incomunicabil al diferenței hărților mentale ale lumii din mintea
noastră . Alteritatea apare pentru că trăim într -o lume de semnificații, nu în „mediu
natural”, nu în jungla instinctelor, sau în pădurea algoritmilor programelor de
calculator. Dar totodată a lteritatea există pentru a ne reaminti mereu că singura
universalitate uman ă, cea a posibilității comunicării, e totuși minată de o universalitate
– dacă se poate spune așa, fără a fi prea paradoxali – mai mare: universalitatea
neînțelegerii.
Aparținînd efectelor comunicării, apariția alterității este și consecința gândirii
semnu lui ca relație imotivată între semnificant și semnificat. Alteritatea, calitatea de a
fi o ființă umană în general, dar singulară, deci diferită totuși de alte ființe umane,
deschide un alt registru al semnelor. Cel mai simplu indiciu că ne aflăm în prezen ța
altui semen al nostru este corpul uman. Celălalt este, inițial, numai corp, numai un
semnificant analogic sau indicial. De acest corp se agață alteritatea – așa cum percepțiile
noastre se agață de prezența senzațiilor pentru a construi realitatea obiect ului -, dar ca
„alt eu însumi” ea nu poate avea cu semnificantul corpului decât o relație de imotivare,
de arbitrarietate: din frumusețea sau urâțenia corpului nu putem deduce cu certitudine
frumusețea sau urâțenia sufletului! Alteritatea seamănă, în const ituirea ei, unui semn
arbitrar, „digital”: corpul este semnificatul analogic al unui „eu”, care trimite, imotivat,
la „altul decît mine”, dar și la altul decât corpul -semnificant. Dincolo de acest indiciu,
care, de altfel, poate fi fals dacă avem de a face cu un manechin, cu o copie în ceară,
sau chiar cu un cadavru, recurgem la ceva mai mult decât la asemănare, credităm ceva
mai mult decât analogia: credităm un semnificat neîntemeiat pe o relație cauzală sau de
asemănare. La fel ca semnele imotivate ale li mbii, alteritatea ține de o mistică nouă, a
diferenței, cu totul alta decât mistica unitivă sau a sintezei.

143
Digital și analogic
„Ființele umane folosesc două moduri de comunicare: digital și analogic.
Limbajul digital posedă o sintaxă logică foarte comp lexă și foarte comodă, dar e lipsită
de o semantică adecvată relației. în schimb, limbajul analogic posedă semantica, dar
nu și sintaxa adecvată unei definiri neechivoce a relațiilor.”
Prinși în limbajul nostru verbal noi credem că numai prin el comunicăm. Totuși ceilalți
observă în persoana noastră ceea ce nouă ne scapă: gesturile, limbajul corporal. În
general mesajele noastre sunt polifonice, transmise pe mai multe canale sau folosind
simultan mai multe coduri, fapt care le protejează împotriva zgomotulu i, a entropiei sau
a pierderii de informație pe traseu. Mesajele analogice ale limbajului corporal, mai puțin
codate decât cele din limbă, sunt de obicei redundante în raport cu mesajul verbal pe
care îl susțin: creează cadrul textului. Ele pot fi și diver gente ceea ce Watzlawick
numește (atunci când apar ca noduri în comunicare) “ paradoxuri pragmatice” :
contradicții între enunț și enunțare, ceea ce spune și ceea ce arată nemijlocit mesajul,
între un mesaj prezentat explicit și o componentă a acestuia care -l anulează.
Digitalul este limbajul conținutului, analogicul, al relațiilor. Digitalul este
atribuit emisferei stângi: reprezentări logice, raționament analitic, divizarea
problemelor în părțile componente. Analogicul este atribuit emisferei drepte:
percep erea globală a relațiilor, intuiție, perceperea întregului, recunoașterea lui pornind
de la parte. Din cele 6 funcții ale situației comunicaționale 3: expresivă, impresivă,
fatică, țin de domeniul limbajului analogic, adică de acela al relației, iar celela lte 3:
referențială, metalingvistică, poetică, țin de limbajul digital, adică de domeniul
conținutului.

Anexa teoretică III : Notă asupra i storicul ui interesului pentru
limbajul corporal

144
Interesul pentru expresivitatea corporală datează di n timpul oratorilor antici,
greci și romani. Precursori ideii actuale de comunicarea nonverbală sunt însă: Ch.
Darwin, D. Efron, E. Kretschmer, W.H. Sheldon; fondatori, între anii 1950 -1980: R.L.
Birdwhistell, J.R.Davitz, P.Ekman, L.K.Frank, E.T.Hall, R. R osenthall; iar cercetătorii
actuali: D. Archer, R. Akert, M. Argyle, J.K.Burgoon, D.B.Buller, M. Constanzo,
M.L.Knapp, J. Streeck etc.. Lucrarea lui Charles Darwin Expression of Emotions in
Man and Animals (1872), constituie primul reper în istoria propriu -zisă a cercetării
proceselor comunicării nonverbale.
Termenul „kinesics”, derivat de la cuvântul din limba greacă ce desemnează
mișcarea, este o invenție lingvistică datorată antropologului american Ray Birdwhistell,
care l -a utilizat pentru prima oară în „Introduction to Kinesics” (1952) și apoi în
„Kinesics and Context” (1970), cu înțelesul de „studiul mișcărilor corpului în relație cu
aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale”. În 1952, anticipat, desigur, de
Darwin ( The Expression of E motion in Man and Animals , 1872) și de lingvistul Edward
Sapir, Ray Birdwhistell analizează pentru prima dată limbajul corpului în termeni de
kines (mișcări rudimentare, unități de bază): kineme – ansambluri de kines , ca fonemele;
kinemorfeme – comparabile morfemelor lingvistice; complexe de kinemorfeme –
cuvintele limbajului corporal; și construcțiile de complexe kinemorfice – similare
propozițiilor. Termenul s -a încetățenit în vocabularul științei comunicării. În
„International Encyclopedia of Communicati ons” (1989), Adam Kendon definește
termenul „kinesics” ca „studiul funcției de comunicare a mișcărilor corpului în
interacțiunile face -to-face”.

Teoria lui Ray Birdwhistell se fondează pe asumpția potrivit căreia comunicarea
prin mișcările corpului este sistemică și învățată social. Fondatorul kinezicii înțelege
prin comunicare „procesele dinamice structurate referitoare la conexiunea sistemelor
vii, un sistem multicanal emergent din activitățile multisenzoriale influențabile ale
sistemelor vii”. Deoarece mișcările corpului pot fi studiate la diferite niveluri –
fiziologic, psihologic, culturologic, Ray Birdwhistell împarte kinezica în:
 pre-kinezic ă: studiul bazelor fiziologice ale mișcărilor corpului ,

145
 micro -kinezică: studiul sistematic al kinemelor reunite în clase
morfologice
 kinezica socială: studiul constructiilor morfologice în relație cu
interacțiunile sociale.
Domeniile de studiu propuse de el sunt: 1. prekinesica – determinările fiziologice ale
mișcărilor; 2. microkinesica – mișcările expresive ca și kineme; 3. kinesica socială –
semnificația și aspectul cultural.
Încă din anii `60 Paul Ekman s -a interesat și el de modalitatea în care oam enii
citesc mesajele non -verbale de pe fața semenilor lor, iar E.T.Hall a analizat distanțele
interpersonale în comunicare ca semne ale naturii relațiilor dintre indivizi. Mai târziu,
Michael Argyle profesor la Universitatea Oxford a studiat gesturile – cât de mult ne
apropiem de alte persoane și în ce condiții, dacă le atingem sau nu (Bodily
Communication , 1990). În The Psychology of Interpersonal Behaviour , din 1973,
susține că dacă schimbul de informații are loc prin limbajul verbal, relațiile
interperso nale se formează și se mențin în temeiul comunicării nonverbale. Pentru
Argyle și Ekman limbajul corporal este în mod hotărât un limbaj. Desmond Morris
(Manwatching , 1977 și Peoplewatching , 2002), analizează asemănările dintre animale
și oameni în ceea ce privește universalitatea expresiilor și gesturilor și face astfel din
limbajul corporal un limbaj a cărui parțială universalitate este fundamentată biologic.
Interesul publicului pentru limbajul corporal (expresivitatea kinesică) datează
din anii '70 și se leagă de numele lui Julius Fast. În 1970, jurnalistul și scriitorul
american Julius Fast publică o lucrare de sinteză a cercetărilor din domeniu, Body
Language care, devenită best -seller, favorizează cunoașterea de către publicul american
a problematicii comunicării nonverbale. Julius Fast aprecia că teoria lui Birdwhistell
privind mișcările corpului are meritul principal de a fi relevat că nici un semnal corporal
nu are semnificație separat de alte semnale și de context. Dar chiar dacă această
comunicare prin mișcările corpului are un caracter sistemic, adică este posibilă
descrierea ei independent de comportamentul particular al fiecărei persoane, totuși este
greu de admis în totalitate ideea de bază a kinezicii, potrivit căreia comunicarea
nonverbală are aceeași structură ca și comunicarea verbală. Iar cel care, popularizând

146
aceste cercetări, a făcut din ele un best -seller mai recent este Allan Pease ( Body
Language , 1997).
În scurt timp, în școlile elementare, colegiile și universitățile din SUA încep să
se predea cursuri de comunicare nonverbală. Albert Mehrabian ( Silent Messages , 1971)
pare să -și fi pus amprenta asupra acestei perioade. El a cercetat atunci eficiența
comunicării cotidiene, iar constatarea că limbajului verbal îi aparțin numai 7%, în
vrem e ce restul de 93% este distribuit după cum urmează: 38% depinde de modulațiile
vocii, tonul și accentul, iar 55% depinde de expresiile feței și mișcările corpului e citată
și azi la nesfârșit, fiind cea mai cunoscută formulă statistică din domeniul comuni cării.
Din păcate, în valul de excese ce însoțește orice modă, nu este indicată și specificația
cercetărilor lui, care se interesează de felul cum sunt exprimate emoțiile și atitudinile,
respectiv plăcerea și neplăcerea în situațiile în care există, mai al es la nivelul expresiilor
faciale, incongruențe între cuvinte și mimică, astfel că aceste proporții sunt evident
eronate dacă se consideră, cum fac mai toate citatele, că privesc comunicarea umană în
general.
Cercetarea comunicării nonverbale a trecut de l a studierea situațiilor
noninteractive la studierea interacțiunilor, de la studierea unei persoane la analiza
persoanelor care interacționează, de la studierea unui comportament izolat la urmărirea
concomitentă a mai multor comportamente, de la măsurarea f recvenței și duratei
comportamentelor nonverbale la analiza proceselor psihice subiacente acestor
comportamente, de la urmărirea proceselor de control ai factorilor de context pentru a
nu influența comunicarea nonverbală la studierea efectelor produse de a cțiunea acestor
factori, de la studierea doar a interacțiunii face-to-face la studierea rolului mesajelor
nonverbale în comunicarea mediată de noile tehnologii.

147
Postfață
De la suflet la corp în comunicare: Corpul de limbaj și corpul ca
limbaj20
De un secol încoace un intrus a devenit stăpânul civilizației occidentale. Corpul,
cel împotriva căruia – și adesea pe spesele căruia – cultura platoniciano -creștină s -a
constituit, nu numai că a primit drept de cetate dar a și devenit, din exclus, una din
puterile dominante. Știind cât de creștină este în valorile ei fundamentale această
civilizație occidentală puțini ar fi pariat pe finalul victorios al unui astfel de protagonist.
Altădată ascuns sub veșminte, pentru a fi sustras percepției concupiscente, slăbit prin
tot felul de ascetisme, pentru ca sufletul să -l poată domina, supus regulilor și
penitențelor, pentru a înscrie în el o realitate superioară, transcendentă, îl vedem acum
prezent zi și noapte pe altarul modern al civilizației noastre, pe ecran ul televizorului!
Corpul, și nu sufletul, pare să fie azi marele finalist al istoriei lumii noastre. El
a ajuns să fie omniprezent în practicile și în discursurile civilizației noastre iar
expunerea sa, mai mult sau mai puțin nudă, nu mai cunoaște limitele nici unei cenzuri
și nici unui simbolism de semn contrar. El este prezent pentru sine, nu în numele a
altceva, iar atenția susținută și prevenitoare care i se poartă are rațiunea exclusivă a unui
cult al corpului. Relaxarea, masajul, tehnicile bioenergeti ce, sunt toate, la fel ca fitness –
ul, aerobicul și body building -ul, terapii și tehnici care pornesc de la corp și lucrează
asupra corpului. Peste tot pare să fie vorba despre un cult al corpului care nu îl supune
la eforturi productive, similare unei disc ipline a muncii sau a sportului de performanță,
și care constă într -o combinație între dans și yoga menite a -i oferi numai plăcere și
destindere.
Grație spectacolului generalizat și efortului însumat al mediilor, corpul a fost
ridicat pe un piedestal și a fost transformat într -un monument al prezentului. Noul zeu
– sau idol? – își cultivă, împotriva vechilor norme religioase, morale și, uneori, chiar
juridice, propria spontaneitate în numele naturalului și autenticului: dezgolirea

20 Vezi: Aurel Codoban, Imperiul comunicării, Idea Design&Print, Cluj, 2011, de unde sunt preluate
fragmentar aceste idei și exemple din postfață.

148
erotizantă sau pur și simp lu „naturistă” nu mai cunoaște limitele legale, de altă dată, ale
decenței. El și -a subsumat arta în manifestări cum sunt happening și performance și,
mai aproape de noi, e efectiv modelat chirurgical, ca în cazul lui Orlan, sau devine o
interacțiune între corp și instrumente electronice ca la Stelarc. Discursul și conținutul
artei este nemijlocit corpul, nu sufletul: frumosul este numai unul corporal și dacă mai
celebrează ceva, atunci este vorba numai despre ultimul sacru al lumii noastre –
vitalitatea vi eții însăși! Ceea ce nu mai trebuie să ne mire de vreme ce chiar și
„nemurirea”, atâta la câtă ne -am învrednicit să ajungem odată cu clonarea, este
redistribuită corpului, în detrimentul sufletului!
Odată cu începutul secolului XX o nouă modalitate de a g ândi corpul își face
apariția și în plan teoretic. După cum se știe psihanaliza a răsturnat prima raportul
tradițional dintre suflet și corp folosind punctul de sprijin al teoriei sexualității. Apoi
etnologia și antropologia, au vorbit despre tehnicile cor porale și calitatea de produs
cultural a corpului uman, idei pe care sociologia le -a dezvoltat în sensul înscrierii
societății în corp. Iar fenomenologia franceză a pus în discuție, e adevărat, uneori cu o
ușoară tentă metafizic -tradițională, relația cu pr opriul corp și cu al celuilalt. Pe linia
gândirii occidentale moderne care face arheologia subiectului, a identității noastre
subiective (Nietzsche, Foucault), a fost dezvoltată ideea încorporării, a încarnării
subiectului, potrivit căreia regulile și cons trângerile, pedepsele și tehnicile puterii supun
subiectul controlului și dependenței față de un altul și îi construiesc propria identitate
prin cunoaștere de sine și conștiință. În fine, corpul a devenit un câmp de bătălie teoretic
pentru feminism, care a însumat toate aceste interese teoretice pentru corp și le -a
aprofundat în cheia identității corporal -sexuale și de gen și cu modalitățile
deconstructivismului.
Apariția ideii de alteritate implică reconsiderarea relației corp -conștiință: noi
percepem cupl ul corp -conștiință, pe celălalt, în primul rând ca și corp: altul e dat mereu
în percepție ca și corp, nu ca și conștiință. În acest fel, corpul are șansa de a intra în
domeniul comunicării ca mijloc al exprimării sufletului sau conștiinței. Ideea alterită ții
a fost, în egală măsură cu cea a imanenței, cea prin care corpul își face intrarea în
gândirea occidentală modernă. Atâta vreme cât sufletul este în dialog cu alteritatea

149
totală a divinității (ganz Andere), corpul este un simplu receptacul al sufletulu i. Odată
cu imanența modernă însă, corpul devine modul în care un suflet apare altui suflet.
Consecința unor asemenea idei este faptul că relația dintre eu și altul n -a mai
putut fi gândită numai ca o relație între două personalități, ci, de asemenea și
întotdeauna, ca o relație între două corpuri. Astfel că, dacă gestul cuiva de a mă mângâia
face din corpul meu persoană sau suflet, cum se întâmplă în iubire, privirea altuia îmi
poate reduce corpul la un obiect, pentru că nu contez pentru el ca persoană, cum se
întâmplă în violența fizică ori în procedurile medicale. Existența noastră corporală este
cea care oferă atât posibilitatea iubirii, a pasiunii, cât și pe cea a violenței, a aservirii
altuia. Dar pentru o filosofie tradițională, oficială și academiz antă (din păcate, cu toate
tentativele și excepțiile, chiar și pentru fenomenologie) corpul rămâne prizonierul unor
categorii metafizice.
Psihanaliza este însă diferită. Atunci când Freud susține că încarnarea noastră
este în același timp perversă și polim orfă – „copilul este un pervers polimorf” – el
susține, de fapt, că zonele erogene sunt diferite de localizarea lor anatomo -fiziologică,
respectiv, că nu sunt localizate genital, identificându -se totuși, dintr -o altă perspectivă,
cu un traiect fantasmatic, dar și riguros determinat. Corpul erogen este autonom față de
cel natural, anatomo -fiziologic și are, datorită motricității, un raport privilegiat cu
pantomima. La Freud, psiho -somatismul metem -somatozelor occidentale devine un
somato -psihism. De fapt, ce va chiar mai complicat decât atât: un somato -psihism și un
psiho -somatism în același timp, pentru că problema lui Freud este aceea a apropierii și
excluderii reciproce a corpului și limbajului (sufletului/conștiinței). El vrea să spună că
noi gândim și ne exprimăm gândurile cu corpul – care are o „anatomie” diferită de cea
naturală, și anume una simbolică, de limbaj – într-un mod de care nu suntem conștienți.
Corpul libidinal, cel care încarnează existența noastră individuală, nu este corpul
anatomo -fiziologic, după cum nu este nici corpul instinctual, ci, cum se vădește a fi în
cazul paraliziilor isterice, un corp de limbaj.

150
Freud analizează, la Salpêtrièr, paraliziile atipice ale istericilor.21 El constată că
istericii fac paralizii prin proiecție sau prin reprezentare, paralizii care ignoră anatomia
medicală a sistemului nervos. E ca și cum leziunea nu ar afecta traie ctoriile nervilor, ci
cuvintele care denumesc diferite părți ale corpului: paralizia se produce fără leziuni
nervoase, dar în conformitate cu termenii limbajului cotidian care denumesc diferite
părți ale corpului. Adică în paraliziile isterice corpul este omogen cu limbajul, respectiv
este simbolic, nu anatomic. „Gândirea” corpului funcționează după raționamente de
tipul celui al pacientei Elisabethei von R. : “Asta nu poate merge așa”, care nu o spune
direct, prin limbajul verbal, chiar o refulează ca idee , dar, în schimb, corpul ei nu mai
poate merge. Ea paralizează în conformitate cu cuvintele care denumesc respectivele
părți ale corpului și activitățile lor, nu după traiectele neuronilor, afectați în cazul
paraliziilor organice. Ne aflăm aici în fața cor pului care vorbește, care, prin mișcările
sale, depășește refularea conștientă și ține discursul inconștientului. În modernitatea
târzie, odată cu psihanaliza lui Freud corpul începe să vorbească!
Inconștientul, care este locul de întâlnire al corpului și limbajului, se exprimă,
după Freud, nu numai prin motilitate corporală ci și prin diverse alte psiho -somatisme:
dificultatea sau incapacitatea de a înghiți, dificultatea de a respira, reacții alergice etc.
Numai că această întâlnire între corp și limbaj ia forme diferite: în isterie expresiile
verbale iau în stăpânire corpul pulsional erogen; în tulburările psihosomatice istoria
pulsiunilor este introdusă în corpul fiziologic, iar în psihoze corpul și limbajul rămân
disjuncte. Dar această întâlnire dintre c orp și limbaj se exprimă totodată și prin vise și
prin diferite modificări la nivelul limbajului verbal: acte ratate, formule metaforice ori
metonimice și multe alte simptome verbale. Dat fiind faptul că , în esența ei , cura
psihanalitică este o cură vorbit ă, ea privilegiază discursul verbal și ceea ce poate relata
pacientul, lăsând oarecum în umbră gesturile, limbajul corporal. La Freud există o
opoziție între exprimarea corporală a conflictelor și traumelor psihice și exprimarea lor
verbală, în cursul cure i psihanalitice vorbite, talking cure , rezolvat în favoarea
limbajului verbal. O atare soluție, în care se resimte încă tradiția metafizicii occidentale,

21 vezi: „Quelques considérati ons pour une étude comparative des paralysies motrice organique et
hystérique”, în: Gesammelte Werke , I, Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 1972

151
nu numai că face mai puțin evidentă ideea freudiană a corpului de limbaj, dar și
ocultează cealaltă id ee, a corpului ca limbaj, legată de exprimarea inconștientului prin
motricitate, pantomimă și tulburări psihosomatice. Abia odată cu tematizarea
comunicării această a doua dimensiune a descoperirii freudiene a corpului de limbaj va
deveni evidentă.
Poveste a experimentului prin care în secolul al XIII -lea Friedrich al II -lea22
încerca să descopere limba primordială, vorbită în paradis, pentru care și -a propus să
crească copii cărora nimeni nu le -a adresat niciodată nici un cuvânt, și care pare să fi
dus la moa rtea subiecților este cât se poate de concludentă pentru felul în care
Occidentul situa corpul în afara comunicării. Pentru că din punctul de vedere al
experimentatorilor, experimentul a fost un eșec. Totuși, nu este de imaginat ca
respectivii copii să nu fi interacționat cu oamenii care îi îngrijeau, să nu se fi comportat
într-un anumit fel, să nu fi făcut gesturi, să nu fi scos strigăte, să nu fi apărut pe fețele
lor expresia bucuriei sau tristeții, a mirării sau dezgustului. Dar observatorii le -au
ignora t atît în posibila lor calitate, desigur îndoielnică, de limbă a paradisului, cât și în
aceea totuși evidentă, de formă de comunicare.
La mai bine de cinci secole după experimentul lui Friedrich al II -lea povestea
unui miracol, cu sens contrar acelui exper iment, ar fi fost o ocazie încă mai favorabilă
să facă acceptată prezența și importanța corpului în comunicarea umană. Este vorba
despre americanca Helen Keller, care oarbă și surdă – și, prin urmare, și mută – de la

22 după cum relatează istoricul Salimbene și nu „cel Mare”, după cum ne spune Andrei Pleșu în frumosul
său comen tariu, „Limba păsărilor”. Din păcate trebuie să recunosc că și eu am răspândit această eroare
pînă la lectura cărții lui Stefan Klein, Formula fericirii , Humanitas, Buc., 2006, ed. germană, 2002, Die
Glücksformel oder Wie die guten Gefüle entstehen , p. 150 . Între timp distinsul și exactul meu prieten
H.A. mi -a trimis următorul citat: Ernst Kantorowicz, L'Empereur Frédéric II, Gallimard, 1987 /1927/, p.
325: "On raconte de Frédéric II, qui possédait tant de langues, qu'il s'était efforcé de retrouver la lang ue
primitive de l'humanité. A cette fin, il aurait fait élever un certain nombre d'enfants par des nourrices
auxquelles il aurait expréssément défendu de leur parler. 'Il voulait notamment savoir quelle langue les
enfants parleraint. Parleraient -ils hébreu – l'hébreu n'était -il pas la langue la plus ancienne? – ou bien grec,
ou latin ou arabe ou parleraient -ils la langue des parents qui les avaient mis au monde?' L'expérience
échoua, car les enfants moururent…"

152
19 luni, învață totuși să comunice și s ă compună poezii în limba engleză.23 Dar
comunicarea nu a fost raportată în mod clar la corp nici măcar atunci când, în 1872,
capacitatea oamenilor de a comunica non -verbal a fost fundamentată științific de către
Charles Darwin prin constatarea similitudin ilor de mimică pentru expresiile
fundamentale emoționale – bucurie, tristețe, furie etc. – între oameni și anumite primate
superioare și identitatea acestor expresii la indivizi din rase umane diferite. Or,
universalitatea expresivității emoționale și carac terul înnăscut al acestui mod de
comunicare, datorită căreia copii orbi din naștere, care nu au posibilitatea de a observa
și imita expresiile altora, au aceeași mimică emoțională, dar mai puțin rafinată expresiv
ca a celorlalți oameni, ar fi trebuit să at ragă atenția asupra caracterului primordial al
comunicării non -verbale asupra celei verbale și să facă din corp un subiect al
comunicării.
Interesant este faptul că odată cu această miraculoasă întâmplare cu Helen
Keller intră în scenă un organ de simț mai puțin obișnuit. Ochiul și urechea, simțuri
esențialmente sociale, sunt și simțuri ale sufletului, iar textul este un produs conjugat al
ochiului și urechii. Or, odată cu ideea corpului ca limbaj, alături de ochi și ureche se
impune în comunicare un nou si mț, care, la propriu și la figurat, este mult mai aproape
de corp: pielea.
Însă, după cum spuneam, cu tot radicalismul ideilor freudiene, atașamentul
teoretic și practic al psihanalizei pentru limbajul verbal păstrează tema corpului de
limbaj într -o cheie metafizică ce separă corpul de comunicare pentru a -i conferi o
realitate sui generis, distinctă de realitatea socială. Aceasta deoarece, deși Freud
descoperă capacitatea semnificantă a corpului, el acordă principala importanță curei
vorbite și deci limbaj ului verbal, lăsând până la urmă expresivitatea corpului
(motricitatea, mimica și pantomima) la periferia comu nicării, sau chiar în afara ei.

23 Helen Keller nu s-a născut așa, ci a ajuns oarbă și surdă la 19 luni, ca o consecință a unei boli (probabil
scarlatină sau meningită). În acea perioadă singurul ei partener de comunicare a fost Martha Washington,
fiica de șase ani a bucătarului familiei, care a fost capabilă să creeze un limbaj ne verbal cu cea. Pînă la
virsta de șapte ani acest limbaj a ajuns sa aibă peste 60 de semne cu care comunica cu familia sa.

153
Ieșirea din metafizica substanțialistă a corpului devine posibilă numai odată cu
impunerea tematizării filosofice a comunicării, adică odată cu semiologia
structuralismului francez, care , și ea , este centrată însă pe limbajul verbal. De aceea
deplasarea efectivă de la relația corp și comunicare la relația comunicare și corp, ideea
corpului ca limbaj, a corpului -comuni care, s -a putut impune și s -a putut dezvolta numai
într-un mediu l dedicat terapiei relațiilor interpersonale și aspectelor pragmatice ale
comunicării. Iar acest mediu, deși centrat pe Colegiul Invizibil de la Palo Alto, este mai
larg decât acest nucleu int electual important în impunerea ideii corpului de limbaj, a
corpului – comunicare. În principal, Colegiul Invizibil de la Palo Alto a putut duce mai
departe formula freudiană a corpului de limbaj și a contribuit masiv la impunerea
corpului ca limbaj, a cor pului comunicare, grație faptului că a renunțat la utilizarea
freudiană, sau junghiană, a mitologiei ca sistem referențial în cură, în favoarea urmăririi
limbajului cotidian și a reacțiilor corporale.24 Cea mai clară consecință a acestei idei
este elaborare a, odată cu Watzlavick, distincției între analogic și digital – în
terminologia semiotică clasică, între motivarea și imotivarea semnelor – în comunicare
și atribuirea comunicării analogice corpului. Din acest moment corelația cu un ușor iz
metafizic: comu nicare și corp, devine identitatea corp – comunicare, care situează
corpul în țesătura semnificațiilor sociale chiar dacă îi dă prioritate în constituirea
comunicării.
Odată cu corporeismul actual, cu inversarea relației asimetrice suflet -corp, și
impunere a corpului, noua idee a corpului – comunicare, a corpului ca limbaj, și
deschiderea teoretică spre comunicarea corporală sau „non -verbală”, spre „limbajul
corporal”, se generalizează. Comunicarea corporală sau, mai general, non -verbală se
referă la expresi i faciale, mișcarea ochilor, aparența fizică, mișcări și gesturi corporale,
mesaje tactile, caracteristici vocale, comportamente în raport cu timpul și spațiul, și
implică diferențe de gen, de vârstă și de cultură, care intervin în toate aceste domenii,
la fel ca în comunicarea verbală. Limbajul corporal, numit uneori prin opoziție

24 Pe lîngă grupul inițial, care îi conține pe Milton Erickson și Gregory Bateson, continuați de Paul
Watzlawick și Richar Bandler și John Grinder, ar mai trebui adăugați secvențial, în spiritul comunității
de idei, și Erving Goffman, Erich Berne și, probabil, mulți alții.

154
imprecisă și „non -verbal”, este legat de obicei de o situație comunicațională directă
(relații de tip față în față). El reprezintă în comunicare, relația, analogicul, motivatul –
de la relație cauzală până la cea analogică -, față de limbajul verbal care reprezintă
conținutul, digitalul, semnele imotivate, arbitrare.

155
Bibliografie

Anderson , Peter A., Limbajul trupului, Buc., Teora, 2006 (The Complete Idiot's Guide
to Body Language, 2004, New York, Penguin)
Burley -Allen, Madelyn , Arta de a asculta ce spun cei din jurul tău și succesul în viață,
Teora, Buc., 2005
Birkenbihl, Vera, F. Semnalele corpului. Cum să înțelegem limbajul corporal, Gemma
Pres, Buc., 1999
Borg , James, Limbajul trupului, All Educational, Buc., 2010
Bremmer , Jan și Roodenburg , Herman (editori), O istorie culturală a gesturilor,
Polimark, Buc., 2000 (ed. I 1991)
Cabana , Guy, Atenție, gesturile vă trădează!, Humanitas, Buc., 2008
Chelcea , Septimiu (coordonator), Comunicarea nonverbală în spațiul public, Buc.,
Tritonic, 2004
Codoban, Aurel Imperiul comunicării, Corp, imagine și relaționare, Idea Design&Print,
Cluj, 2011
Cohen , David, Limbajul trupului în relațiile de cuplu, Polimark, Buc., 1997 (ed. I: 1992)
Collett , Peter, Cartea gesturilor Cum putem citi gândur ile oamenilor din acțiunile lor,
Editura Trei, Buc., 2005
Collett , Peter, Cartea gesturilor europene, Editura Trei, Buc., 2006
Rodney, Davies , Ce ne dezvăluie fața, Editura Polimark, Bucureșt i, 1997.
Dumas , Felicia , Gest și expresie în liturghia ortodoxă, Institutul European, Iași, 2000
Ekman , Paul, Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică,
Editura Trei, Buc., 2009
Ekman , Paul, Emoții date pe față. Cum să citim sentimentele pe chipul uman, Editura
Trei, Buc., 2009
Ekman , Paul, De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții sinceritatea, Editura Trei,
Buc., 2009
Goffman , Erving , Viața cotidiană ca spectacol, Buc., comunicare.ro, 2003
Leleu, Dr. Gérard , Tratat de mângâieri, Editura Trei, Buc., 2005
Hartley , Marty , Limbajul trupului la serviciu, Polirom, Iași, 2005

156
Ionescu , Nae, Grafologie Scrisul și omul, Buc., Humanitas, 1994
Lloyd -Elliott , Martin , Cartea gesturilor erotice, Editura Trei, Buc., 2006
Mehrabian, Albert , Silent messages: Implicit communication of emotions and attitudes.
Wadsworth, Belmont, CA, 1981
Messinger , Martin , Interpretarea gesturilor. Cum să descifrezi limbajul trupului, Litera,
Buc., 2010
Messinger , Joseph , Gesturile care vă vor sc himba viața. Câștigați încredere și stimă de
sine, Litera, Buc., 2012
Mlodinow , Leonard, Subliminal Cum ne determină inconștientul comportamentul,
Humanitas, Buc., 2013
Navaro , Joe, dr. Marwin Karlins, Secretele comunicării nonverbale. Ghidul unui fost
agent FBI pentru „citirea” rapidă a oamenilor, Meteor Press, Buc., 2008
Navaro , Joe, Sciarra Poynter , Toni, Mai clar decât cuvintele, Meteor Press, Buc., 2008
Pease , Allan și Garner , Alan, Limbajul vorbirii, Polimark, Buc., 1994
Pease , Allan , Întrebările sînt de fapt răspunsuri, Curtea Veche, Buc., 2001
Pease , Allan , Limbajul trupului, Ed. Polimark, Buc., 1993
Pease , Allan and Barbara , The Definitive Book of Body Language, New York, Bantam
Books, 2006
Picard , Dominique , Du code au désir Le corps dans la relation sociale, Dunod, Paris
1983
Quintilian, Arta oratorică , vol 1,2,3, B.P.T., Buc,. 1974
QUILLIAM Susan , Tainele limbajului trupului, Polimark, Buc., 2001 (1996, 1997)
Reiman , Tonya , Limbajul trupului, Curtea veche, Buc., 2010
Rückle , Horst , Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică, Buc., 1999
Sayler , Sharon , Limbajul corpului tău. Fii un model, influențează, inspiră încredere și
creează parteneriate durabile, Curtea Veche, Buc., 2012
Turchet, Philippe , Sinergologia De la Limbajul trupului la arta de a citi gîndurile
celuilalt, Polirom, Iași, 2005
Turchet, Philippe , Limbajul trupului și puterea de seducție, Polirom, Iași, 2006

Gesturi, Vorbe și Minciuni se referă în succesiune la C omunicare corporală,
Comunicare verbală și la utilizarea celor două, pentru a descoperi Minciunile. Subtitlul,
Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată, pune în evidență scurtimea, dar
și exhaustivitatea analitică a unei semiotici care face din gest metonimia comunicării
corporale pe care o extinde printr -un adaos de hermeneutică și o aplică desoperirii
înșelăciunii în comunicare. E doar un mic tratat , pentru că mai amplă nu poate fi decât
„învățătura prin învecinare” adică exersarea efectivă su b îndrumarea unui expert.
Aurel Codoban

ISBN 978 -606-711-205-4