Metodologii Feministe
=== l ===
METODOLOGII FEMINISTE
Metodologiile feministe (sistem de principii, metode și practici de cercetare specifice) și-au construit identitate în confruntarea cu metodologiile tradiționale bazate pe epistemologiile pozitiviste care proclamau neutralitatrea științifică și privilegiau metodele cantitative.
Inițial, sociologia feministă, în căutare de metode proprii de cercetare a utilizat și teoretizat importanța metodelor calitative. În timp, accentul s-a deplasat către redefiniri metodologice care să atenueze invizibilitatea femeilor în cadrul temelor selectate, in eșantioane, în teoriile produse, dar care, în același timp, să contrabalanseze presupozițiile androcentrice conținute în designul cercetării sau în interpretarea rezultatelor. O caracteristică a metodologiilor feministe este renunțarea frecventă la marile teorii în favoarea explicațiilor locale, specifice, detaliate, localizate, contextualizate.
Metodologiile feministe (1) pun accent pe “cunoașterea angajată” alegând teme care ar putea produce cunoștere utilă pentru femei contribuind astfel la emanciparea lor și deci la schimbare socială; (2) acordă atenție specială rolului reflexivității în procesul de cercetare (ca metodologie reflexivă își propune să învețe din și despre procesul de cercetare); (3) folosesc programatic situațiile de viață cotidiană, (4) manifestă o predilecție pentru cercetarea calitativă dar nu exclud sau resping studiile cantitative și, în ultima vreme pledează des pentru “triangulare” pentru folosirea de metode de cercetare multiple; (5) sunt de cele mai multe ori practicate de socioloage femei dar atitudinea generală nu este de excludere a bărbaților sociologi din domeniu.
Dincolo de aceste puncte comune ce caracterizează metodologiile feministe exită o serie de aspecte controversate legate de: ambiguitatea operării cu conceptul de gen, validarea experiențelor femeilor (acceptarea separării experienței de cunoaștere), respingerea ierarhiei în procesul de cercetare, considerarea emancipării ca scop și criteriu de validare în cercetare, utilizarea de metode cantitative sau/și calitative. Aceste dileme metodologice sunt de actualitate nu doar în cadrul sociologiei feministă ci sunt intens dezbătute în sociologia contemporană., dovadă a racordării feminismului la disputele teoretice și epistemologice ale momentului.
INTERVIUL ACTIV
Tehnică de obținere a datelor preluată de cerecetatoarele feministe din ansamblul tradițional (“ortodox”) al metodologiei sociologice și transformată dintr-un simplu imventar de metode într-o poziție teoretică, o strategie utilizată de feministe în științele sociale pentru a aduna și a analiza datele din realitate.
În mod standard, literatura academică de factură sociologică apreciază că aceasta este metoda de adunare a datelor care este cea mai adecvată acolo unde cercetatorul este interesat de interpretările subiective ale indivizilor umani studiați. La nivelul minimal de definire “interviul activ” este o discuție și o interacțiune subiect-cercetator care se manifestă natural.
Abordarea metodolgică a “interviului activ” pleacă de la presupoziția etnometodologică conform căreia realitatea este construită ca o rețea de “cum” -uri și “ce” -uri ale experienței prin intermediul practicii interpretative. “Acest tip de interviu este astfel o formă de practică interpretativă care îi implică pe intervievat și pe intervieviator în măsura în care ei articulează structuri, resurse și orientări prin intermediul a ceea ce Garfinkel numește raționamentul practic. A. Oakley arată că un astfel de interviu devine un fel de dialog care include în egală măsură subiectivitatea intervievatului și cea a intervieviatorului-de unde numele des asociat lui, de interviu subiectiv.
“Interviul activ” sugerează orientarea spre și legătura dintre diferite aspecte ale experienței subiecților”: Subiecții sunt încurajați să dezvolte subiectele discutate în modalități care să fie importante pentru propriile lor experiențe.
Astfel, două elemente devin esențiale în realizarea unui astfel de interviu:
1. Întrebările “Ce” puse de cercetator: Acesta este interesat să asigure orientarea și resursele de cadraj pentru dezvoltarea subiectului intervievat și a resurselor lui;
2. Punctul de vedere din care sunt oferite informațiile se dezvoltă continuu în relație cu interacțiunea permanentă: “Cum” -urile acțiunii de intervievare. Acestea nu sunt nici arbitrare nici orientate unilateral. Subiectul intervievat devine o sursă narativă pentru cel care intervievează și pentru cel care răspunde, un reper pentru modul în care să se pună întrebări și să se răspundă la ele.
Modul în care este abordat subiectul analizat dictează și strategiile empirice față de observația empirică. Cel care intervievează trebuie să fie familiarizat cu circumstanțele factuale, culturale și interpretative spre care se pot orienta subiecții și cu vocabularul prin care ei își transmit expriența. Pentru un cercetator principala problemă este să fie capabil să-l angajeze pe subiect într-un dialog semnificativ referitor la existența lui cotidiană utilizând un vocabular și termeni care derivă tocmai din aceasta. Înregistrările conversaționale ale practicilor interpretative sunt analizate folosind tehnici sociologice derivate din analiza de discurs și din cea narativă. Scopul unei astfel de cercetări este să arate modul în care răspunsurile la un interviu sunt produse în interacțiunea dintre cel intervievat și cel care intervievează fără ca prin aceasta să se piardă din vedere semnificația producerii sau circumstanțele care condiționează procesul de realizare a semnificațiilor pur subiective ale celor intervievați. O astfel de analiză caută să înțeleagă nu numai producția “localizată” a unui discurs ci și să demonstreze modalitățile în care acest discurs este legat de experiențele și viețile celor care sunt studiați.
Într-un astfel de demers științific se pleacă de la presupoziția unui “activism” fundamental al celor intervievați: Subiecții (cei care sunt intervievați dar și cerecetătorul) sunt activi în sensul că se ține cont de “competențele” lor nu doar ca “respondenți” ci și ca organizatori ai semnificațiilor pe care le transmit prin discursul personal.
O preocupare permanentă a feminismului în științele sociale a fost analiza modului în care “genul” se construiește social, de aici centrarea analizei pe modalitățile de “invizibilizare” ale femeilor în calitatea lor de subiecți ai propriilor existențe și experiențe. Astfel, D.Smith a demonstrat că atribuirile de competențe narative unor subiecți umani (fie aceștia bărbați sau femei) sunt condiționate prin practici textuale și instituționale existente la un moment dat în societate. Pentru că experiențele femeiești cotidiene sunt abordate prin categoriile descriptive și prin cererile practicilor înrudite ale unei lumi organizate în termenii vieții, timpului liber și muncii bărbaților, D.Smith susține că experiențele femeilor trebuie reprezentate în termenii “locului” pe care îl au acestea în lumea reală și că această perspectivă trebuie să fie un punct de plecare în orice analiză feministă.
DISCURSUL
Concept central în teoriile contemporane, discursul beneficiază de un număr impresionat de definiții în funcție de paradigma teoretică și de știința socială în care funcționează (Schiffrin, 1994). Folosit curent în teoria critică, sociologie, lingvistică, filizofie, psihologie socială și în multe alte domenii, discursul este adesea lăsat nedefinit, ca și cum multiplele lui sensuri și valențe fac parte din cunoștințele comune.
În lingvistică s-au conturat două definiții majore: discursul este unitatea limbajului mai mare decât o propoziție (așa numita definiție formală) versus discursul definit ca limbaj al interacțiunii sociale (definiția funcțională). Ambele definiții s-au dovedit benefice în identificarea și explicarea funcționării sexismului în limbă dincolo de reprezentarea lui lingvistică la nivelul unor simple cuvinte sau expresii. Atenția este îndreptată în special asupra modului în care se negociază și se modifică sensurile cuvintelor și expresiilor în cursul interacțiunilor sociale. Critica feministă a limbajului și stilistica feministă au acordat studiului discursului un rol central, demonstrând modul în care micro-structurile limbajului au legătură cu macro-structurile genului social (Cameron, 1985; Cameron and Coates, 1989). Sally McConnell -Ginet (1989) afirmă că sensurile sunt construite social, ele reflectând concepțiile grupului dominant (în cazul de față, bărbații). Modul în care formele lingvistice sunt investite cu sens în cadrul discursului este un proces condiționat social. De exemplu în opoziția lingvistică cavaler / fată bătrână, care reflectă aceeași realitate, (persoanele în cauză sunt necăsătorite) conține o derogare semantică pentru femei, care are la bază credința sexistă că statutul de necăsătorită este indezirabil pentru femei.
DISCURS FEMININ VS. DISCURS MASCULIN
Începând cu deceniul al optulea, critica feminsită a atras atenția asupra diferitelor așteptări și conotații legate de discursul femeilor vs. discursul bărbaților. În mod tradițional și streotip discursul masculin a fost caracterizat printr-o serie de trăsături cum ar fi: organizare logică mai coerentă, argumentare clar condusă, concentrare mai mare asupra subiectului discutat, folosirea consisentă a unor strategii retorice (de ex. întrebările retorice), accentuarea punctelor principale. Acest tip de discurs a fost caracterzat printr-o capacitate mai mare de abordare a gândirii abstracte și de formulare a concluziilor concrete.
Discursul femeilor, înglobat de multe ori într-un nebulos discurs feminin, a fost asociat unui limbaj al emoților, al vieții private, favorizând aluzia, eufemismul mai degrabă decât concentrarea logică; evitarea oricărei teorii abstracte.
Discursul masculin este asociat de regulă vieții publice, pe când cel feminin domenului privat (familie, copii, probleme personale, probleme care țin de binele „sufletesc” al celorlalți).
ANALIZA DISCURSULUI
Analiza feministă de discurs se concentrează asupra proceselor complexe prin care sensurile sexiste sau androcentrice sunt reproduse sau contestate la nivelul limbii.
Conversația, fiind o activitate foarte structurată, este forma de discurs cel mai des analizată în cercetările consacrate limbii și genului. Interacțiiunile conversaționale furnizează o mulțime de elemente de analiză care permit diferențierea între strategile de comunicare folosite de femei și de bărbați: întrereuperi, schimbarea sau dezvoltarea subiectului discutat, cine vorbește mai mult, etc.. Extrem de discutată a fost cartea foarte populară a lui Deborah Tannen, 1995, You just don’t understand (Tu chiar nu înțelegi) care identifica diferențele dintre stilurile de comunicare folosite de femei și bărbați. Pentru femei, Tannen a identificat elemente care puteau fi subsumate unui stil “comunitar” în timp ce pentru bărbați, ele convergeau către un stil “competitiv” . Consecințele lingvistice ale unui astfel de model comunitar ar fi că femeile întrerup mai puțin, pun mai multe întrbări, folosesc mai puține imperative, utilizează mai multe răspunsuri minimale (da, hmm!). Cartea lui Tannen a fost supusă dealtfel la numeroase critici, D.Cameron (1995) mai ales atrage atenția pericolului cantonării femeilor într-un stil conversațional feminin, implică păstrarea status quo-ului și normei masculine.
În ceea ce privește clasica problemă a “cine vorbește mai mult”, studiile făcute arată făra echivoc, că în grupuri conversaționale mixte bărbații sunt cei care vorbesc mai mult, și tot ei sunt cei care întrerup mai des.
GENDERLECT
O formă de discurs, comparabilă structural cu “dialectul” în interiorul unui sistem lingvistic mai mare, care este identificat cu unul dintre genuri (feminin sau masculin). Construit în special pornind de la sisteme lingvistice de tipul celui al limbii engleze, care nu marchează genul gramatical englez, lingviști feminiști și non-feminiști deopotrivă, au încercat să demonstreze că femeile și bărbații vorbesc în mod diferit, utilizând ceea ce s-a numit limbaj feminin, respectiv limbaj masculin.
BIOGRAFIA INTERPRETATIVĂ
Metodă de analiză a documentelor sociale (autobiografii, biografii, scrisori, jurnale) care descriu puncte centrale din viața unui individ. Ca metodă și tehnică “standardizată” de adunare a datelor a fost utilizată în analizele centrate pe problematica relației “gen” -societate și rafinată de cercetătoarele feministe îndeosebi în domeniile social și psiho-social.
Este o metodă interesată în principal de înțelegerea “experiențelor de viață” ale unei persoane concrete. În funcție de “Cine” redactează un text se poate distinge între:
Autobiografie, istorie de viață, istorie orală – texte care sunt redactate la persoana I singular;
Biografie – care este scrisă la persoana a III-a.
Ambele forme – atât autobiografiile cât și biografiile – sunt expresii convenționalizate, narative, ale experiențelor de viață.
Pentru ca un text social să poată fi considerat o “biografie interpretativă” el trebuie să conțină urmatoarele elemente:
Să descrie existența și acțiunile unor “Alți” indivizi care să fie “semnificativi”
Să accentueze influența și importanța genului și a clasei în cazul construcției sociale a existenței unui individ;
Să evidențieze momentele semnificative din viața individului;
Să expliciteze experiențele decisive din cursul existenței umane analizate.
Orice “biografie interpretativăa” consideră că adevăratul subiect al sociologiei este constituit din experiențele trăite ale indivizilor care interacționează social. Din această perspectivă imperativul unui demers sociologic este înțelegerea și explicitarea experiențelor semnificative ale biografiilor sociale care există și sunt asociate unor indivizi umani concreți.
Pentru abordarea feministă trei tipuri de “biografii interpretative” sunt semnificative și au fost utilizate de feminismul din științele sociale:
Biografia istorică ficțională – caz în care biografia este considerată pur și simplu o o “ficțiune”, o formă literară și sociologică care creează imagini particulare ale subiecților în momente istorice particulare;
Autobiografia ca gen, stil, formă sau gen particular (“poziția topologică”), caz în care un text trebuie să satisfacă unele criterii fixe ale formei (1. subiectul este văzut ca un individ care aparține unei specii culturale; 2. textul are stabilită o motivație organică; 3.este scos în evidență rolul familiei în transmiterea unei ’’moșteniri” culturale manifeste ca socializare primară; 4. este accentuată experiența personală care să acopere o perioadă mare de timp: de la copilărie la maturitate; 5. materialul istorei de viață este organizat și conceptualizat).
Autobiografia ca structură transcedentală care trece prin fluctuațiile istoriei personale. Aceasta este situația în care textul este guvernat de o serie de reguli constitutive care implică obligația scriitorului de a crea un text coerent referitor la un individ specific. Exemplul cel mai celebru din literatura feministă îl constituie povestea lui “Agnes” (Garfinkel) unde la început cititorul (care este și “observator”) este lăsat să creadă că oamenii sunt ceea ce pretind ei că ar fi. Treptat însă cititorul/ observatorul descoperă că “Agnes” nu este ceea ce spune că ar fi și, mai mult, că nici nu și-a prezentat complet și dintr-o singură dată experiența personală. La fel ca și observatorul, care este implicat în această construcție textuală, Garfinkel pare să fi vazut în “Agnes” femeia pe care a vrut să o vadă, și abia mai târziu a “descompus” istoria sa personală. Scriind o istorie de viață care s-a conformat criteriilor abordării dinamice, constitutive, Garfinkel a produs un documentar care a redat povestea pe care a dorit “Agnes” să o spună- deci, a construit narațiunea odată cu subiectul sau.
Caracteristica abordării “biografice” este permanentul intervenționism în plan social, scopul acestei perspective fiind “vizibilizarea” persoanelor invizibile, adică a-i face observabili pe cei care nu au altfel posibilitatea de a-și spune proprile istorii/povești sau pe cei care altfel nu li se permite să vorbească. Exact acest lucru îl încearcă “scriitura feminină” (“l`écriture feminine”): o formă radicală de scriitură feminină care depașește structurile dominației, un tip de scriitură care reproduce lupta pentru “voce” proprie a celor care sunt subordonați în relațiile de putere. Această scriitură are o logică care sprijină discursul sociologic instituționalizat despre subiecții umani ca indivizi care pot spune “povești adevarate” despre viața lor.
În esență aceasta este schimbarea produsă de feminism în cadrul unei științe sociale extrem de “tradiționaliste” asa cum sunt sociologia sau/și psihologia: Scriitura feministă, de obicei de factură post-modernă, care se plasează pe o poziție deconstructivistă, nu încearcă producerea unei narațiuni biografice tradiționale, ci acceptă sociologia ca o “scriitură fictivă” și consideră că munca biografică este o căutare, cel puțin parțială a unei identități sociale.
Analiza de conținut
Tehnicile de analiză a conținutului comunicării (prescurtate ca analiza de conținut – Content analysis) au apărut în strânsă legătură cu propaganda, pentru a determina caracterul (ascuns) nociv, negativ al unor mesaje. Ca exemplu edificator avem demonstrarea conținutului pro-nazist a articolelor revistei „The Galilean” (S.U.A.) și interzicerea apariției ei prin decizie juridică, acest fapt având loc în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Aceasta demonstrează pe de o parte eficiența metodei de a releva conținutul ascuns al comunicării și pe de altă parte, prestigiul și credibilitatea de care se bucura (inclusiv în fața justiției americane) încă de acum o jumătate de secol.
Analiza de conținut s-a constituit și ca reacție la analiza literară deoarece: „Pentru criticul literar, textul constituie punctul de sprijin în relevarea propriei personalități, în timp ce pentru analist textul reprezintă fundamentul concluziilor referitoare la personalitatea autorului și contextul social concret (s. n.).”
Idealul în cazul acestui tip de analiză este obiectivitatea astfel încât toți cei ce realizează analiza aceluiași text să ajungă la aceleași concluzii, să evalueze în același fel. Se pot analiza documente scrise (texte propriu-zise), nescrise (obiecte, imagini, simboluri), cifrice (cu o preponderență a graficelor, tabelelor), necifrice, etc. Eu propun și distincția între documentele materiale („fixate” pe un anumit suport: hârtie, bandă video, audio, etc.) și cele imateriale (orale: conversațiile, folclorul).
Analiza de conținut poate fi abordată cantitativ și/sau calitativ. În această lucrare am folosit o abordare preponderent calitativă, susținută cu date cantitative.
Cea mai complexă (și completă, cred eu) definiție a acestei tehnici este dată de Chelcea S. conform căruia analiza de conținut „reprezintă o serie de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale și nonverbale, în scopul identificării și descrierii obiective și sistematice a conținutului manifest și/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul și societatea sau comunicarea însăși, ca proces de interacțiune socială.”
Analiza de conținut are următoarele caracteristici (de care trebuie să se țină seama în aplicarea ei):
Obiectivitatea: presupune realizarea analizei pe baza unor reguli explicit formulate care să permită unor cercetători diferiți ce lucrează cu același conținut să obțină aceleași rezultate. Această caracteristică presupune și preocuparea pentru o abordare fără prejudecăți și idei preconcepute ale cercetătorului. Este caracteristica cea mai dificil de respectat, de atins;
Sistemicitatea: semnifică includerea/excluderea unor elemente de selecție;
Generalitatea: indică relevanța teoretică și practică a concluziilor care rezultă;
Cantitativitatea: este o caracteristică „disputată” ce se referă la calcularea unor frecvențe, la rezultate exprimate în termeni de „mai mult”/„mai puțin” sau la opoziția, deja celebră, între cantitativ și calitativ.
După D. P. Cartwright analiza de conținut este utilă pentru studierea: caracteristicilor conținutului, formei conținutului, personalității unui subiect după expresia sa simbolică, trăsăturilor caracteristice ale publicului.
În analiză se folosesc mai multe tipuri de comparații între:
mesaje/documente din aceeași sursă în evoluție temporală (analiză longitudinală, funcțional) sau în diferite situați (analiză transversală, structurală);
mesaje din două sau mai multe surse, studiind diferențele și asemănările (cum este cazul și cu lucrarea de față).
Din punct de vedere al variabilei timp analiza de conținut se poate realiza:
pe un eșantion de conținuturi comparat de-a lungul unei perioade de timp; această comparare poate fi realizată prin raportare la un standard sau individual;
cercetând două unități de analiză situate diferit în timp (ceea ce își propune și această lucrare); urmărind tendința, păstrând același sistem de cercetare.
Într-o tipologie a analizei de conținut (cf. Dobrescu, E.) prezenta lucrare poate fi încadrată astfel: este exploratorie (urmărește depistarea caracteristicilor generale ale unui text), dirijată (are precizate scopul, obiectivele, planul de lucru), calitativ-cantitativă, este directă (adună informații conținute în mesaj, în funcție de obiectivele și scopul cercetării), instrumentală (este destinată să producă un efect asupra receptorului mesajului, să modifice comportamentul acestuia în raport cu o anumită ideologie) și obiectuală (are drept obiect de studiu textul propriu-zis și destinatarul acestuia).
Cea mai frecventă aplicație a analizei de conținut urmărește descrierea atributelor mesajului fără referință la intenții sau efecte. Acesta este și scopul prezentei lucrări, referirile la efecte privind doar efectele indirecte, nepropuse explicit de către autori manualelor analizate, în cazul unui manual intenția explicită fiind doar de transmitere a unor cunoștințe.
Având stabilită problema de studiat și fiind alese documentele corespunzătoare, analiza de conținut se desfășoară în următorii pași mai importanți:
din experiența prealabilă de cercetare și/sau printr-o parcurgere atentă a materialului supus analizei, formulăm ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la rândul lor, în indicatori direct numărabili în text;
determinarea unităților de înregistrare, de context (lungimea minimă a textului care trebuie citit pentru a desemna dacă tema este prezentată favorabil, defavorabil sau neutru) și de numărare (unitățile favorabile, neutre sau care nu se referă la tema urmărită).
Categoriile utilizate pentru descriere sunt importante: „Feministele au arătat că, spre deosebire de bărbați, femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numărul de copii, culoarea părului. Asemenea identificări în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei și a comportamentelor sale. Aceeași persoană poate fi prezentată ca „bine făcută, blondă, mamă a trei copii” sau ca „profesoară de matematică în vârstă de 40 de ani”. Amândouă descrierile sunt adevărate, dar ele determină lecturi diferite.”
Conform metodologiei de cercetare propuse de feministe „Cei ce realizează analiză de conținut studiază un set de obiecte (i. e. artifacte culturale) sau evenimente, sistematic, numărându-le sau interpretând temele conținute în ele. /…/ Singura limită a ceea ce poate fi considerat un artifact cultural este imaginația cercetătorului. Studiile feministe de texte includ cărți pentru copii, basme, almanahuri /…/ scrieri feministe de ficțiune și non-ficțiune, lucrări realizate de copii, înregistrări clinice, citații, etc.”
Artifactele pot fi categorisite ca fiind: produse de femei, despre femei sau pentru femei; desigur ele pot fi produse de bărbați, despre bărbați sau pentru bărbați sau orice combinație a acestora. Uneori un artifact poate intra în mai multe de o categorie, de exemplu un text poate fi scris de o femeie, despre femei, pentru bărbați și femei. În cazul lucrării de față am analizat două texte, unul produs de o femeie și unul produs de un bărbat, despre femei și bărbați (familia cu toate elementele ei), pentru femei și bărbați (studenți). Analiza poate merge mai departe „Inclusiv interpretarea acestora (artifactelor culturale-n.n.) este un artifact cultural (ce poate fi analizat mai departe-n.n.) /…/ Artifactele culturale sunt produsul activității individuale, organizării sociale, tehnologiei și patter-nurilor culturale (și de aceea pot oferii informații complexe-n.n.).”
Nu în ultimul rând trebuie să avem în vedere (în concordanță cu S. Reinharz, p. 155) că rezultatele studiilor feministe sunt folosite pentru a testa sau genera ipoteze relevante în teoria feministă sau să impulsioneze (preseze pentru) schimbări sociale (s.n.).
FEMINISM
În sens larg, feminismul reprezintă pledoaria pentru drepturile femeilor. Termenul s-a răspândit la jumătatea secolului al XIX-lea în Europa, dar feminismul ca atitudine și abordare a precedat mult utilizarea canonică a termenului ca atare. Din punct de vedere istoric, feminismul a debutat ca parte a discursului european iluminist. A avut un impact important în lumea modernă, în discuțiile despre universalizarea cetățeniei și drepturilor. Începuturile feminismului modern sunt localizate în lucrarea lui Mary Wollstonecraft, A Vindication of the Rights of Woman (1792).
Semnificațiile minimale ale termenului sunt următoarele:
Femeile sunt sistematic aservite (oprimate);
Relațiile de gen nu sunt naturale și imuabile, ele nedreptățesc femeile și pentru acesta se impune o angajare politică pentru schimbarea lor.
Deși au fost deacord cu ideile de fond ale tradiției feministe europene, folosirea termenului a fost respinsă de către alte grupări, din motive diferite. De exemplu, multe feministe indiene îl resping ca „imperialist” (reflectă experiențele femeilor europene și americane, mai ales a celor albe din clasa de mijloc, precum și o tradiție iudeo-creștină, la care se raportează). Alexandra Kollontai, conducătoarea organizației de femei a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice îl respingea ca termen liberal și reformist, preferându-l pe cel de emancipare. În anii 70, tot sub motivația caracterului reformist al feminismului de tradiție anglo-saxonă (dorința de a accede la putere în sistemul patriarhal), feministele franceze au constituit mișcarea Pycho et Po, defilând sub lozinca „Jos feminismul!” (vezi Moi, 1987).
În România utilizarea termenului întâmpină numeroase dificultăți: este tratat ca având o conotație negativă (militantism strident și agresiv) sau ca nepotrivit pentru o experiență post-comunistă. Din acest motiv, multe femei și bărbați care activează pentru drepturile femeilor și pentru egalitatea de gen sau care au o atitudine coerentă cu mișcarea feministă, refuză să își asume deschis apartenența la feminism. Un alt motiv de respingere este lipsa conștiinței că există o istorie veritabilă a feminismului românesc.
Indiferent de rezerve și inamicalități terminologice, feminismul a avut și are o contribuție substanțială în schimbarea situației femeilor și a relațiilor de gen. În cadrul feminismului s-a creat teorie critică, au apărut domenii noi de cercetare, s-au produs mișcări politice cu impact major în viața politică, în cea socială, în media și în viața privată. Șansele femeilor au crescut enorm în accesul la orice domenii, în independență și autoafirmare.
Ideea cadru a feminismului ultimelor decenii ale secolului XX, „Ceea ce este personal, este politic” a condus la extinderea analizei politice în zona relațiilor private (tratate și ca relații de putere). Violența domestică, precum și obligațiile partentale legate de creșterea copiilor au fost tratate ca probleme politice. Forma de putere vizată de către analizele feministe este cea patriarhală. În cadrul acestei mari orientări, există o largă diversitate: feminism liberal, socialist, radical, postmodern, ecofeminism. Ele s-au influențat reciproc, luminând câte un aspect central al direcțiilor de emancipare și afirmare a femeilor.
Atacurile conservatoare contra feminismului îi pun acestuia din urmă în evidență contribuțiile majore la schimbările sociale.
Pe scurt, „Feminism înseamnă recunoașterea faptului că, indiferent de timp și spațiu, femeile și bărbații sunt inegali în privința puterii pe care o au, atât în societate, cât și în viața personală, precum și corolarul acestei recunoașteri: faptul că femeile și bărbații ar trebui să fie egali. Feminism înseamnă credința că ceea ce numim cunoaștere a fost scrisă despre, de către și pentru bărbați, precum și corolarul: toate școlile de cunoaștere trebuie să fie reexaminate și înțelese astfel încât să poată fi dezvăluită măsura în care ele ignoră sau distorsionează genul” (Barbara Arneil, 1999 : 3).
În spațiul românesc feminismul și-a făcut apariția încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltându-se coerent cu cel din alte țări europene, dar și cu realitățile culturale, sociale și politice locale. În periada comunistă, pe de-o parte din cauza egalitarismului oficial, pe de altă parte, din cauza intoleranței față de alte ideologii și politici, nu s-a putut dezvolta nici cercetarea, nici mișcarea feministă. Mai mult, perioada represiv-totalitară a afectat femeile într-o măsură mai mare decât bărbații (politica pronatalistă, controlul forțat al reproducerii, dubla zi de muncă și strategiile de supraviețuire, menținerea patriarhatului tradițional la nivelul familiei). Vocile publice feministe au fost rare (vezi de ex. Ecaterina Oproiu, critic de film), iar organizațiile de femei erau controlate și manipulate de către partidul comunist.
FEMINISMUL ACADEMIC
Conotațiile obișnuite ale feminismului academic sunt preponderent negative: elitism, alienare față de problemele reale, pământești ale femeilor, față de mișcarea femeilor, față de feministele angrenate în acțiuni practice pro-femei. Feministele din mediul universitar sunt privite ca producătoare de abstracții, ca persoane care tratează cu superioritate pe cei din afara cercului cunoscătorilor, ca inventatoare de probleme care nu există ca obsesii reale pentru femei.
În ciuda acestor reacții, uneori corecte, preluarea tematicii feministe la nivel universitar a însemnat accesul la teoretizare înaltă, la metodologii științifice, dobândirea unei substanțiale autorități epistemice a cercetării și teoriei feministe, posibilitatea de legitimare științifică a politicilor feministe.
Feminismul academic trebuie tratat și ca o reacție la sexismul din mediile universitare (marginalizare, poziții și salarii scăzute). Într-un astfel de mediu, de obicei femeile intră greu (indiferent de studiile lor) și acced greu la poziții universitare influente. P. Bourdieu (1988) remarca acest aspect: dezavantajul pe care îl au femeile într-un mediu dominant masculin, dar și faptul că ele sunt privilegiate în sensul capitalului cultural. Mediul academic este neprietenos și pentru tipul său de organizarea masculină: ierarhică, autoritară, excesiv competitivă. Feminismul academic reprezintă o provocare la adresa unor astfel de practici (cele mai importante tentative de acest tip le găsim în epistemologia feministă). Nu este dezirabil ca femeile să se integreze pur și simplu mediului universitar, este necesar ca ele trebie să-i provoace principiile, valorile și practicile, mai ales tendința ca acest mediu să devină trans-mundan, să se rupă de viața cotidiană și să ignore viața privată ca subiect de cercetare.
Intrarea femeilor cu conștiință feministă, cu abordare teoretică de acest tip. în universități a început masiv acum treizeci de ani (în America de Nord și Europa de Vest). În Estul și Centrul Europei procesul este mai lent, în primul rând pentru că până în 1989 nu a putut exista o ofertă pluralistă. În România el a început după 1992-1993 și s-a extins treptat mai ales în universități publice din marile centre universitare, în unele facultăți de științe sociale și politice sau în zona filologică: Școala Națională de Studii Politice și Administrative București, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Universitatea București, Universitatea de Vest, Timișoara.
Feministele și feminiștii mediului universitar pot influența creșterea șanselor altor femei la poziții și cercetare de vârf, activeză în centre independente de cercetare, produc și editează lucrări cu tematică de gen.
În România feminismul academic influențează cercetarea relațiilor de gen, cooperează cu organizații interne și internaționale pentru crearea unei cunoașteri adecvate asupra situației economice, politice, culturale și familiale a femeilor, sprijinind configurarea politicilor de gen. Actual influența sa este mai mare în mediile culturale și în organizații neguvernamentale decât în cele politice, cu alte cuvinte, până în anul 2000 feminismul academic românesc a avut o relevanță politică și socială scăzută, dar a pregătit terenul pentru producerea proiectelor de politici de gen în România.
FEMINISMUL LIBERAL
Liberalismul este orientarea politică specifică societăților capitaliste democratice. În centrul său se află drepturile omului, tratate mai ales în liberalismul clasic ca drepturi negative. Statul are ca primă datorie să asigure libertatea individului în exercitarea drepturilor sale, cele fundamentale fiind socotite viața, proprietatea, căutarea fericirii. „Individul” liberalismului este considerat rațional singular, neutru, caracterizat prin discernământ în stabilirea și urmărirea propriilor interese, este un individ autonom. Libertatea sa nu poate să fie îngrădită decât de libertatea altui individ. Drepturile sale sunt universale: nu contează nici o altă caracteristică în afara faptului de a fi om (sexul, rasa, etnia, starea materială, comunitatea, cultura ș.a). Mecanismele economice capabile să asigure exercitarea libertăților și drepturilor personale sunt cele specifice pieței libere, concurențiale. Competiția liberă este sursa bunăstării personale și sociale. Între sfera publică și cea privată trebuie menținută o distincție fermă, asfel încât statul să nu intervină direct asupra celei de-a doua decât în sensul asigurării libertății de acțiune.
Feminismul liberal pledează, la nivelul acțiunii și teoriei politice, pentru egalitatea în drepturi între femei și bărbați. Cele mai importante câștiguri ale primului val de feminism s-au așezat în cadrele mișcării liberale. Debuturile ideilor liberale le întâlnim în contextul teoriilor feministe de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (vezi Wollstonecraft, Condorcet, von Hippel). În economia influenței feminismului liberal, un rol crucial l-a jucat J. St. Mill, atât ca teoretician cât și ca politician (Despre libertate și mai ales Aservirea femeilor (1869). Supozițiile principale sunt următoarele: facultatea rațiunii este aceeași la ambele sexe, prin urmare, femeile, ca și bărbații, sunt capabile să-și urmărească propriile interese, să se autoguverneze, sunt ființe autonome. Nu există nici un motiv altul decât obstacolele artificiale, create de către societatea tradițională pentru ca femeile să acceadă la profesii și politică. Ele sunt constrânse să se circumscrie sferei private a familiei și să depindă de bărbați ca protectori. Pentru ca această condiție aservită să fie schimbată, este necesar ca femeile să beneficieze de autonomie, drept la proprietate, aceleași drepturi la divorț, să aibă drepturi egale la educație și muncă, la reprezentare politică și la vot. Mill păstrază însă ideea diviziunii sexuale a muncii. Activitățile casnice revin femeilor, dar ele trebuie să aibă posibilitatea alegerii libere între competiție profesională și rolul de soții și mame. H. Taylor consideră o crimă izgonirea unei jumătăți din competitori, odată ce concurența este lege generală a societății capitaliste. Opțiunea: sau competiție liberă pe piața muncii și în politică, sau căsătorie, reprezintă un progres față de conservatorismul universal care a precedat-o, acesta din urmă predestinând femeile doar pentru roluri casnice (vezi de exemplu J.J.Rousseau care consideră că, în ciuda egalității de la naștere, femeile trebuie să rămână în sfera privată în roluri de soții și mame pentru a păstra „legătura între bărbat și natură” în Emile sau despre educație). Dar menținerea ideii că femeilor le revine munca domestică și de creștere a copiilor face ca strategia liberală propusă de către Mill să fie valabilă doar pentru o elită. Ea este prin excelență o strategie excepționalistă. La întrebarea: cine se ocupă de menaj și de creșterea copiilor în familiile unde femeile aleg cariera, răspunsul liberal este: o altă femeie. „Sau carieră, sau familie” crează în realitate o nouă discriminare pentru femei. Comunismul va practica strategia: „Și carieră și familie”, „corectând” liberalismul prin dubla exploatare a femeilor prin lipsa parteneriatului domestic și a mențnerii patriarhatului tradițional combinat cu egalitarismul comunist.
Obiecțiile din urmă în privința limitelor abordării liberale au început să fie intens evidențiate în cadrul feminismului valului II. În principal, ele sunt următoarele:
Neutralitatea de gen a individului liberal nu este altceva decât masculinitatea universalizată (experiență bărbătească extinsă la ambele sexe). Individul liberal este dezlegat de obligații față de alții, este independent și autosuficient și, în mare măsură, destrupat. Sarcina, nașterea și hrănirea naturală a copiilor, desigur că nu sunt „neutre la gen” și nu pot fi încadrate fals în conceptul universal de „concediu de boală” fiindcă nu reprezintă o dizabilitate. Liberalismul vizează, atunci când pretinde neutralitate, doar munca productivă, nu și pe cea reproductivă (vezi Carole Pateman, 1989).
Drepturile și libertățile formale nu au decât un rol limitat în asigurarea libertății și afirmării femeilor. Omogenitatea de tratament între bărbați și femei, sub aspect juridic și politic, duce într-o măsură semnificativă la orbirea față de diferențele culturale și de roluri între cele două sexe, mai ales în privința diviziunii muncii. Egalitatea legală nu corectează cu nimic inegalitatea reală în privința muncii casnice, a diferenței de venituri și inegalității de acces la putere și resurse. Rămânând gospodine și mame în exercițiu, femeile nu pot să fie competitoare egale pe piața muncii, au un handicap real în competiție. Meritocrația invocată ca principiu liberal se aplică celor eliberați de actvitățile de hrănire și îngrijire. Sfera privată a familiei nu are aceleași înțelesuri pentru femei și bărbați, nici timpul liber (viața de acasă este tratată ca realxare și refacere după muncă în cazul bărbaților, ca al doilea loc de muncă, dar neplătit în cazul femeilor). În ultimă instanță, nici liberalismul nu elimină ideea că diviziunea sex-rolurilor este „naturală” și nu construită de o întreagă istorie patriarhală.
A opri statul de la intervenție în viața privată este un principiu liberal central. Criticile feministe susțin că pe această cale statul ignoră violența domestică și nu protejează individul ca atare, ci o colectivitate (familia) în care nu se mai aplică drepturile individuale, nici ideea generală de dreptate iar inegalitățile sunt ignorate. Criticând de pe poziții feminist-liberale liberalismul rawlsian, Susan Moller Okin (1989) socotește că principiile dreptății trebuie extinse atât în sfera privată a familiei prin asigurarea drepturilor individuale și la acest nivel (protecția față de abuzuri), cât și în sfera publică, prin asigurarea egalității de șanse.
Dacă experiența liberală relevă că uneori neintervenția statului conduce chiar la încălcarea libertăților individuale, experiența țărilor comuniste relevă faptul opus: intervenția statului în viața privată transformă patriarhatul clasic într-un patriarhat de stat. Familia a fost utilizată ca refugiu față de statul abuziv și omniprezent, viața privată între familie și prieteni a devenit sursă de autoexpresie și menținere a identității personale. Din acest motiv, în tranziția post-comunistă a fost adesea îmbrățișat liberalismul ca „soluție unică” la răul social al comunismului.
Actual, discuțiile asupra dreptului la viață privată vizează în mod deosebit dreptul femeilor la privatitate în interiorul familiei, accentul pe asigurarea dreptului persoanei de a-și controla o parte a vieții proprii.
Liberalismul are în interior virtuți prin care poate să slujească multor scopuri feministe. Cu argumente liberale s-a pledat și obținut dreptul la avort (dreptul de proprietate asupra facultăților reproductive, dreptul la liberă alegere), asistență pentru creșterea și îngrijirea copiilor (condiții egale în competiție), restrângerea sexismului în instituții și în media (egalitate de tratament, dreptul la o imagine demnă), legi anti-pornografie și anti-prostiutuție. Liberalismul însuși poate fi tratat ca un instrument de eliberare a femeilor de „capitalismul patriarhal” (vezi Zillah Eisenstein, 1981).
Influența femeilor în democrațiile liberale nu poate însă să fie izolată de semnificația prezenței și reprezentării intereselor lor ca grup aflat în poziția de a-și pune problemele pe agenda politică. Odată ce aceste probleme devin vizibile politic, pot conduce la acte normative și instituții menite să le rezolve. Astfel, distincția rigidă public-privat se estompează în mod semnificativ în privința drepturilor (vezi Ann Phillips, 1991).
Cu toate criticile care pot fi pe drept formulate, liberalismul rămâne teorie și politică aflate într-o bună alianță cu feminismul drepturilor, mai ales prin aceea că insistă pe depășirea obstacolelor în autoafirmare și mai puțin pe victimism. Sprijină, cu alte cuvinte, strategiile afirmative mai accentuat decât pe cele protective.
Liberalismul feminist pledează pentru reformarea sex-rolurilor, eliminarea sexismului în educație și din practicile instituționale, accentuează asupra integrității, reciprocității și parteneriatului de gen în viața publică și privată.
„În contrast cu această abordare, liberalii români actuali par să preia grosso-modo ideea mâinii invizibile, suficiența egalității în fața legilor. Cu alte cuvinte, strategia lor este opacă la nedreptatea de gen…În plus de aceasta, ca și alte familii politice românești, liberalii noștri par încă indiferenți la reforma socială” (M.Miroiu, 1998). Acest fapt poate să fie contracarat chiar din interiorul liberalismului, prin practicarea politicilor predicate: accesul egal la competiție, strategii de dezvoltare ale autonomiei și autoafirmării persoanei. O astfel de strategie liberală românească are premise să se contureze în anul 2001. Opacitatea la dimensiunea de gen a politicii conduce la o înrăutățire vizibilă a situației femeilor în raport cu bărbații, la un acces mult mai scăzut la profesii cu venituri ridicate, la poziții marginale de influență și decizie. Cu alte cuvinte, lipsa unui feminism liberal ca ofertă politică asumată, lezează promovarea principiului liberal al competiției egale (vezi PNUD 2000 și FSD 2000) și facilitează tendința pregnantă spre patriarhatul modern.
FEMINISMUL MARXIST
Spre deosebire de socialism ale cărui concepte centrale sunt cele de dreptate și egalitate, marxismul accentuează asupra conceptul de revoluție proletară. Doar revoluția va pune capăt exploatării, indiferent de sfera ei de manifestare..
Dacă putem vorbi despre un feminism marxist, nu putem totuși vorbi despre un feminism marxian (al ideilor lui Marx). Karl Marx nu poate fi socotit un teoretician feminist odată ce nu a tratat și nu a studiat aservirea femeilor ca pe o problemă majoră. Pe Marx l-au interesat mecanismele de exploatre ca mecanisme de producere a plusvalorii (Capitalul), eliberarea proletariatului din formele de exploatare de tip capitalist (Manifestul Comunist), critica liberalismului (a teoriei despre natura umană universală, a drepturilor universale, Ideologia germană). Marx, ca și Lenin mai târziu, au descurajat o separare a mișcării femeilor, considerând, că revoluția proletară este soluție universală pentru ambele sexe. Există însă câteva atuuri prin care marxismul ca metodă de analiză a putut deveni aliat al feminismului: ideea că “natura umană” nu este decât produsul influențelor unui mediu social-istoric concret, omul este considerat “suma relațiilor sale sociale”, determinismul economic, caracterul istoric al fiecărei forme de organizare socială, teoria alienării (a muncii alienate). În diverse feluri, marxismul a fost preluat în feminism ca mod de analiză.
Spre deosebire de Marx, Friederich Engels s-a aplecat asupra genezei și evoluției relațiilor de gen în lucrarea: Originea familiei, proprietății private și statului (1888). În acestă lucrare, Engels ia în considerare existența a două sfere: pe cea a producției (în cadrul căreia se produc mijloacele materiale de existență) și reproducerii (în cadrul căreia sunt produși cei care devin producători), ambele cu importanță egală în reproducerea societăți omenești. Cele două sfere se caracterizează prin exploatare și oprimare în societatea împărțită în clase. Familia nu este “naturală”, ci produs al evoluției sociale și este influențată în evoluția ei de către relațiile economice de producție. Preluând ideile antropologului Morgan, Engels analizează matriarhatul, apariția monogamiei, aservirea femeilor odată cu apariția proprietății private (cauzele economice ale supremației bărbătești), analizează exploatarea femeilor în fabrici, hărțuirea sexuală de către patroni, nașterile lângă mașini. Tratează familia burgheză ca “prostituție în favoarea unui singur bărbat” și relevă dispariția acestui fenomen în familia proletară unde ambii soți sunt salariați. Umilirea femeilor va dura atâta timp cât ele vor fi silite să se vândă. Pentru abolirea oprimării femeilor este necesar ca munca menajeră să devină muncă industrială, iar creșterea copiilor trebuie să devine o problemă publică. Ambele sfere, și cea productivă și cea reproductivă, sunt influențate de ideologii care mențin relațiile de exploatare.
Feminismul marxist occidental își asumă faptu “căsătoriei nefericite” a celor două doctrine, dar relevă potențialul emancipator al marxismului. Scopurile feminismului marxist sunt, în principal, următoarele: să descrie bazele materiale ale aservirii femeilor și inegalitatea economică drept sursă a conștiinței inferiorității lor (Nancy Hartsock, 1979), realația între statutul femeilor din diferite etape istorice și modurile de producție, să utilizeze analogiile posibile între femei ca grup și înțelesurile marxiste ale claselor exploatate. Sheila Rowbotham, de exemplu (1973), relevă faptul că separația sferelor muncă și recreere este valabilă doar pentru bărbați. Pentru ei casa este un refugiu față de lume și o expresie a timpului liber. Pentru femei, casa este loc de producție. Munca femeilor contribuie deopotrivă la reproducerea capitalismului și patriarhatului.
Marxismul este criticat chiar în interiorul orientării feministe care se socotește marxistă, prin incapacitatea de a se adresa altor forme de opresiune în afara celor de clasă, cum ar fie cele de sex și rasă, precum și pentru faptul că, pe fond, nu reprezintă și o soluție anti-patriarhală. Rămân pertinente analiza surselor alienării, dicursul asupra exploatării și materialismul, mai ales pentru țările aflate în zine sărace ale globului (vezi MacKinnon, 1989) Marxismul a fost supus criticilor în analizele feministe ale anilor 60- 80 în contextul stângii franceze și psihanalizei, în special pentru excesul de determinism economic în explicarea opresiunii. Dacă este încă utilizat ca metodă critică, el este complet abandonat ca soluție. În nici un context feminist influențat de marxism nu se mai invocă revoluția proletară ca soluție pentru sfârșitul aservirii femeilor.
Cele mai semnificative critici vin din experiențele femeilor din țările comuniste. Departe de a fi fost o soluție la alienare, comunismul a reprezentat o alienare generalizată. Familia partenerială nu a existat. Femeile au fost supuse dublei zile de muncă. Proiectul ideologic al “omului nou” lipsit de caracteristici de gen a însemnat o educație omogenă care neagă diversitatea, atacă valorile feminine și masculine și alocă partidului stat puterea patriarhală discreționară în ambele sfere. Există însă și câștiguri în privința tratării femeilor, relațiilor de gen și creșterii copiilor. Comunismul a încurajat un egalitarism (statutul de “tovarăși de viață” pentru femei și bărbați), a implicat statul în creșterea copiilor generalizâd creșele și grădinițele, a egalizat salariile, a încurajat partciparea femeilor la organisme de decizie prin sistem de cote, procedând în general prin contraselecție (alegerea femeilor după criteriul fidelității față de partid și nu a calităților lor profesionale, procedură care a fost aplicată de altfel și în cazul bărbaților). Dar, în același timp cu preluarea grijii și educației a preluat și monopolul cultural și ideologic, îndoctrinând într-o direcție unică. Lipsa de performanță economică a produs o societate a penuriei care a condus la supraviețuire cu mijloace paupere, lăsată mai ales în grija femeilor. În unele țări controlul statului a căpătat aspecte aberante de felul politicilor pronataliste din România, femeile pierzându-și libertatea de decizie în privința sexualității și reproducerii (vezi Kligman 2000, M. Miroiu, 1995, Băban, 1996, Drakulič, 1991).
FEMINISMUL RADICAL
Feminismul radical s-a configurat în America de Nord din nemulțumire față de stânga radicală a anilor 60 și de marginalizarea spre care tind să fie împinse problemele femeilor indiferent de ideologia profesată de către diferite orientări politice.
Feminismul radical este produsul celui de-al doilea val și, în acelaș timp, exponentul cel mai îndrăzneț, mai proeminent și mai mediatizat al acestuia. Până la apariția feminismului radical, celelalte orientări căutau mai ales strategii de egalitate și de conciliere cu bărbații, erau și staregii de captatio benevolentiae. Formula radicală are însă o altă agendă în care separatismul teoretic și politic față de bărbați devine adesea o necesitate. Această agendă își leagă conținutul de câteva lucrări importante cum ar fi: The Dialectic of Sex, a Shulamithei Firestone, Sexual Politics, a lui Kate Millett, The Creation of Partirchy, a Gerdei Lerner și Gyn\Ecology, a lui Mary Daly.
Ideile principale conținute în agenda radicală sunt următoarele:
Femeile sunt aservite ca femei (pentru că sunt femei) iar opresorii lor sunt bărbații. Puterea bărbătească trebuie înțeleasă și analizată ca ireductibilă în raport cu celelalte forme (de clasă, de rasă).
Întreaga ordine de gen în care oamenii gândesc, utilizeză limbajul, trăiesc, construiesc instituții, se clasifică în termenii distincției feminin-masculin, este social construită și nu are nici o bază naturală (din faptul că femeile sunt dotate să poarte viață, nu putem deduce câtuși de puțin inferioritatea lor intelectuală și lipsa lor de autonomie). Această ordine se regăsește în religie, politică, economie, cultură.
Oprimarea de tip patriarhal este primă în raport cu celelalte și formele de dominație și hegemonie, iar acestea se vor perpetua atâta vreme cât cea patriarhală nu este abolită.
Această putere se exercită și în relațiile private, prin urmare și acest tip de relații au conotații politice “ceea ce este personal, e politic” .
În afara acestor obiective strategice, legate de recunoașterea, explicarea și deconstrucția patriarhatului, de găsirea unui limbaj plecat din experiențele particulare și din imaginarul femeilor, feminismul radical a avut și are și o agendă practică: construirea unor centre de criză și a unor refugii pentru femei bătute, mișcări pentru asigurarea libertății de circulație pentru femei, desfășurate sub lozinca „reclaiming the night” („dați-ne noaptea înapoi” – în virtutea lipsei de siguranță prin frecvența atacurilor și violurilor), mișcarea „our bodies, our selves” („trupurile noastre ne aparțin”) pentru sănătatea femeilor, dezvoltarea grupurilor de „trezire a conștiinței” . Adrienne Rich a întreprins o critică serioasă a heterosexualității forțate în lucrarea Of Woman Born și a încurajat, alături de alte radicale, apariția mișcării feministelor lesbiene. O anumită perioadă, modelul căutat de radicale a fost cel androgin autentic, dar acest model avea o încărcătură putenic andromorfică și o imagine ginomorfică mai slabă, astfel încât opțiunea răspândită a fost aceea a accentului pe virtuți femeiești autentice descoperind în interior femeia autentică, „sălbatică”, ne atinsă de legile patriarhale (vezi Mary Daly, Pure Lust).
Fiind deosebit de creativ și mergând fără rețineri în zonele critice ale relațiilor patriarhale, feminismul radical a avut o influență foarte semnificativă asupra tuturor celorlalte orientări: cel marxist, psihanalitic, foucauldian. Pentru că a militat și a încercat să construiască o cultură femeiască distinctă, oferind femeilor o cale spre autenticitate (a căutat surse de ieșire din „ventrilogismul” patriarhal, cum spune Luce Irigaray, 1974) și pentru că a fost și este un proiect politic gino-centric, feminismul radical este acuzat de esențialism. Dar aceasta nu a făcut ca actualul feminism cultural să nu își tragă rădăcinile de bază din rezultatele obținute în contextul demersurilor teoretice și practice radicale.
Emergența „esențialismului” aprodus o divizare a feminismului radical: pe de-o parte, feminismul radical libertarian, pe de altă parte, feminismul radical cultural. Prima diviziune (cea libertariană), a urmat drumul inițial al radicalismului: strategia androgină, virtuți de tipul îndrăznelii, aroganței, inclusiv a egoismului înțeles ca autointeres. Feminismul radical cultural respinge strategia androgină în favoarea „femeității”, a femeiescului, nu a combinației între trăsături masculine și feminine. Femeile nu trebuie să preia și imite valori bărbătești, ci să descopere în ele însele femeia autentică (vezi Daly). Cele două orientări radicale se separă și în alte privințe. În problema sexualității feminismul libertarian consideră necesară transgresarea tabuurilor legate de clasificarea bărbaților și femeilor în buni și răi, în funcție de statutul marital sau de orientarea sexuală. Feministele cultural-radicale consideră heterosexualitatea ca o formă de organizare a societății care produce și perpetuează strategiile de dominare a femeilor de către bărbați, fiindcă aceste relații sunt marcate de ordinea patriarhală. Există dezacord și în privința problemei reproducerii.
Libertarienele admit posibilitatea substituirii modurilor naturale de reproducere cu cele artificiale, rolul eliberator al posibilităților artificiale (în termeni de timp și energie), recomandă tehnologiile de control a reproducerii, contracepția, sterilizarea și avortul. Eliberarea femeilor depinde de descotorosirea de reproducerea biologică în favoarea formelor artificiale (vezi Firestone). Radicalele culturaliste consideră că este în interesul femeilor să mențină avantajele reale și simbolice ale procreării și nașterii. Sursa esențială a forței femeiești se află chiar în putința de a da viață. Nu sarcina și nașterea duc la inferiorizarea femeilor, ci producția ideologică despre inferiorizare prin „biologie”, producție care a fost generată de bărbați din cauza invidiei pe capacitatea generativă a femeilor și pe faptul că depind de ele pentru a se naște și a avea urmași. Întregul arsenal tehnologic în privința reproducerii exprimă voința bărbătească de a lua sub control puterea femeilor de a da viață și de a le aliena de procesul nașterii așa cum sunt alienați ei înșiși. Ei vor să devină „tați tehnologici” (Daly, 1978).
FEMINISMUL SOCIALIST
Spre deosebire de marxism care consideră ca soluție unică pentru instaurarea unei societăți drepte, revoluția proletară și dispariția claselor sociale odată cu dispariția proprietății private, doctrina socialistă se concentrează asupra tipurilor de reforme care pot conduce la scăderea și dispariția inegalității economice și sociale, la o societate mai echitabilă.
Feminismul socialist își are originea în socialismul utopic a lui Saint Simon, Charles Fourier și Robert Owen. Toți trei se referă la mijloacele prin care se poate instaura o societate dreaptă, respectiv la trecerea spre o societate în care repatiția după muncă se poate transforma în repartiție după nevoi. Calea de trecere spre o astfel de societate nu este revoluția, ci exemplaritatea unor experimente sociale asupra unor comunități care reușesc să trăiască potrivit acestor principii (falanstere). Societatea se poate schimba prin efort și bunăvoința de a micșora nedreptatea. În contextul falansterelor s-au creat și primele creșe și grădinițe ca soluții instituționale la creșterea copiilor mici în condițiile în care mamele lucrează. Critica marxistă a socialismului utopic a vizat faptul că nu se renunță la privilegii de clasă prin bunăvoință. Feminiștii au criticat la rândul lor ideea că bărbații ar renunța la monopolul puterii și privilegiilor de sex doar fiindcă sunt considerate nedrepte față de femei.
Socialiștii, deși au întreprins o critică accentuată a organizării de tip capitalist, nu au insistat asupra ideii că acesta ar trebui sau ar urma să dispară.
În ce privește socialismul feminist al secolului XX, el a avut în principal următoarea agendă practică: crearea șanselor egale în educație și pe piața muncii, plată egală pentru muncă egală, liberalizarea avorturilor și a legislației în privința divorțului, acces la poziții de putere, sprijinul statului pentru creșterea copiilor, îmbunătățirea condiției mamelor, concedii de maternitate și de îngrijirea a copiilor, întervenția instituțiilor abilitate pentru siguranța de circulație a femeilor, reducerea șomajului. Agenda teoretică s-a referit preponderent la critica individualismului liberal, argumente pentru ideea că subiectul (femeia, în acest caz) este un construct social-istoric cu sensuri variabile, biologia ne având un rol în destinul social, care depinde de cutotul alte variabile. Tendințele feministelor socialiste nu au fost niciodată separatiste. Ele au militat alături de bărbați împotriva diferitelor forme de inechitate. Agenda teoretică și politică a fost construită pe baza cercetării istorice și empirice, prin intermediul mișcării sindicale și a contribuțiilor teoretice ale feminismului academic. Succesul cel mai important al feminismului socialist a fost marcat îndeosebi în țări cu guvernări social-democrate (țările nordice ating în această privință, cea mai ridicată cotă de realizare a agendei feministe).
Fiind centrat pe problema egalității, feminismul socialist a răspuns mai puțin nevoilor grupurilor diferite (rasiale, etnice, de orientare sexuală) și a fost mai puțin spectaculos în sensul creației teoretice. Există totuși creații notabile, cum ar fi tendințele de sinteză între teoriile socialiste și psihanaliză (Juliet Mitchell, 1974), precum și analize ale alienării în forme cum ar fi cele sexuale, materne și intelectuale, influențate în bună măsură de valorile culturale în societate (Alison Jaggar, 1983).
FEMINISMUL VALULUI I
Începuturile feminismului modern sunt greu de precizat. Unele abordări îl circumscriu în contextul „feminismului timpuriu”, cel al Renașterii, supranumit perioada Querelle des femmes (1400-1600), etapă aflată sub influența lucrării Cristinei de Pisan, Cartea cetății doamnelor (1405)
Feminismul valului I a fost caracterizat ca „feminism al egalității” și a vizat oținerea unui statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbații. Misiunea sa se consideră încheiată în cazurile în care egalitatea în drepturi între femei și bărbație devine un fapt consacrat în constituție, legislație și educație.
Începuturile feminismului modern se regăsesc în două lucrări influente în lumea britanică, dar ideile lor au avut o circulație mai largă. În 1694 Mary Astell publică A Serious Proposal to Ladies, o lucrare cu idei avangardiste, foarte emancipatoare pentru acea vreme. Dar lucrarea socotită de referință și prin coerența ei cu discuțiile iluminst-raționaliste despre drepturi și cetățenie aparține lui Mary Wollstonecraft: A Vindication of the Rights of Women (1792), ea reprezentând o adevărată polemică teoretică îndreptată împotriva ideilor autorilor de teorii politice și filosofice care, pe de-o parte spărgeau prejudecățile creând un spațiu al univesalizării cetățeniei, pe de altă parte își mențineau intact conservatorismul în privința femeilor (vezi Locke, Rousseau, Paine). Ideile centrale ale lui Wollstonecraft sunt următoarele: femeile trebuie să devină cetățeni raționali, cu responsabilități familiare și civice, prin urmare educația trebuie să devină o veritabilă co-educație, aceeași pentru ambe sexe; educație trebuie axată pe libertate, demnitate personală, independență economică; femeile trebuie să poată îmbrățișa profesii de orice tip și să poată fi reprezentate politic. Mary Wollstonecraft nu cere în mod explicit drept la vot.
La mijlocul secolului XIX ideile se reiau pe o treaptă mai coerentă politic și se leagă de numele lui John Stuart Mill (Subjection of Women, 1869) și ale Harriettei Taylor, prietena și apoi soția acestuia (Enfranchisment of Woman, publicată anonim).Urmând în bună măsură ideile lui Taylor, Mill consideră că femeile sunt tratate ca sclave și slugi, sunt sexul oprimat și că subordonarea unui sex de către altul este un lucru condamnabil. Ceea ce numim „natura femeii” este o creație artificială. Femeile trebuie să aibă drepturi egale cu ale bărbaților. Mill a fost primul parlamentar britanic care a propus votul pentru femei, în 1867, dar propunerea sa nu a fost acceptată.
Termenul feminism se pare că a fost folosit pentru prima oară în 1895, în Marea Britanie.
Tot în secolul al XIX-lea începe să se dezvolte coerent mișcarea feministă din Statele Unite. Actul fondator al acesteia este socotit Convenția de la Seneca Falls, din 1848. La aceatsă convenție ai participat aproape 300 de persoane dintre care 40 de bărbați. Declarația sentimentelor, citită public cu această ocazie și construită după modelul Declarației de Independență, cere abolirea tuturor formelor de discriminare bazate pe sex, o legislație care să de acces egal la proprietate, divorț și la vot. Principalele autoare ale acestei declarații au fost Elizabeth Cady Stanton șu Lucretia Mott. Dreptul la vot a fost acordat treptat, în diferite state americane, începând cu 1869 (Wyoming). Dar procesul de universalizare a votului a fost lung. Marea limită a acestei mișcări a fost lipsa ei de solidaritate cu mișcarea pentru drepturile persoanelor de culoare.
În Marea Britanie militantismul mișcării sufragetelor s-a extins după 1905. Primul război mondial a demonstrat că femeile pot să preia producția economică în locul bărbaților și acest fapt a fost folosit ca argument pentru drepturi politice. Dreptul de vot deplin (pentru toate femeile majore) s-a obținut în 1928.
Feminismul valului I a răspuns problemelor predilecte ale unor categorii de femei:, cele albe, de cultură europeană, aparținând clasei de mijloc. El s-a adresat mai puțin problemelor rasiale și a celor specifice femeilor muncitoare. Achizițiile majore ale acestei etape au fost: accesul femeilor la educația superioară, reforma învățământului gimnazial și liceal, deschiderea accesului femeilor la unele profesii de la care erau excluse (mai ales cea de medic), recunoașterea dreptului de proprietate pentru femeile măritate, îmbunătățiri ale legislației asupra divorțului și custodiei asupra copiilor și, treptat, obținerea dreptului la vot.
În Țara Românească, Proclamația de la Islaz (1848), prevedea, la articolul 16, „Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă sexele” . În 1866, Cezar Bolliac susține în Parlamentul României universalizarea votului indiferent de clasă, avere sau sex, dar „Eliade Rădulescu, democratul de la 1848, combate cu toată energia concepția lui Bolliac, în care vede o exagarare primejdioasă, în orice caz o utopie, pe care o numește boliaclâc” (Botez, 1990: 125).
Lupta feministelor românce pentru drepturi civile și politice s-a intensificat după 1866 (vezi cronologia mișcării feministe românești). În 1895, Liga femeii române prezintă Parlamentului României o petiție pentru drepturi și pentru legiferarea recunoașterii paternității.
Constituția din 1923 nu include dreptul de vot pentru femei, dar menționează faptul că acest drept va face obiectul unei legi speciale. În 1929 femeile capătă drept de vot la nivelul comunei. Constituția lui Carol al II-lea dă drept de vot femeilor care au împlinit 30 de ani, dar, în condiții de dictatură acest drept nu a fost exercitat. În Constituția din 1946 se introduce votul universal pentru polulația ajunsă la vârsta majoratului, fără nici o discriminare.
FEMINISMUL VALULUI II
La mijlocul secolului XX, după o lungă perioadă de militatntism feminist, drepturile egale între bărbați și femei au devenit o realitate pentru cele mai multe femei din lume (ONU a impus acest lucru pentru țările membre). Părea că feminismul și-a atins scopul și și-a pierdut rațiunea de a exista. Numai că egalitatea dintre femei și bărbați s-a păstrat la nivelul legislației și a devenit prea puțin un fapt de viață.
Genericul sub care se desfășoară cel de-al doilea val este cel al diferenței și eliberării. Aceasta îl distinge de primul val, care s-a structurat sub semnul egalității în drepturi. Primul val a avut prin excelență un caracter individualist și reformist, dar consecințele sale în condiția juridico-politică a femeilor au fost realmente revoluționare, comparativ cu situația anterioară
Anumiți teoreticieni consideră că momentul începutului a ceea ce s-a numit feminismul valului II l-a constituit apariția și receptarea publică a cărții lui Betty Friedan The Feminine Mystique, în 1963. Din alte perspective de analiză, momentul apariției feminismului celui de-al doilea val, îndeosebi ca perspectivă teoretică, a fost marcat de apariția cărții Simonei De Beauvoir, Al doilea sex, în 1949. Ambele lucrări încearcă să fie răspunsuri la întrebarea „de ce, în ciuda egalității formale, femeile rămân cetățene de rangul al doilea”, sau, cu alte cuvinte, trebuie oare ca femeile să „devină bărbați” (după cum susține S. de Beauvoir) pentru ca ele să fie egale cu bărbații?
The Feminine Mystique (lucrare care scoate vălul confortabil de pe situația americancelor casnice, cu imagine de femei împlinite), a avut un impact suficient de mare ca să o determine pe Friedan să fundeze National Organisation for Women (NOW) în 1966. Această organizație a avut ca prioritate pe agendă problema egalității de șanse în educație, muncă, a nediscriminării, a participării depline și egale, a parteneriatului între bărbați și femei
Modul în care a evoluat feminismul valului II diferă în cele câteva mari culturi în care acesta a avut un impact semnificativ.
În Statele Unite s-a creat Women’s Liberation Movement (pe scurt, în expresie populară, Women’s Lib). Această mișcare s-a orientat în principal asupra drepturilor civile și a avut o legătură substanțială cu acțiunile contra războiului din Vietnam, cu mișcarea pentru drepturile persoanelor de culoare, cu mișcările studențești din anii 60, cu alte cuvinte cu ceea ce a fost cunoscut sub numele de „noua stângă” . Feminismul american al acestei etape debutează cu un proces important de trezire a conștiinței, se desfășoară sub lozinca „ceea ce este personal, este politic” și găsește un concept explicativ important, pe cel de patriarhat (vezi și Anne Kodt, Radical Feminism, 1973). De asemenea, se întărește ideea de solidaritate cu femeile de culoare („sisterhood is powerful”). Acestă solidaritate este în general pusă sub semnul îndoielii de către afro-americane. Discursul acestora din urmă s-a axat pe problema dublei poveri: a celei de sex și a celei de rasă.
În Franța feminismul valului al doilea debutează în contextul revoltelor din 1968 și odată cu constatarea că femeile angrenate în aceste revolte sunt segregate ca să presteze roluri feminine. Se formează Mouvement de Liberation des Femmes (Mișcarea de Eliberare a Femeilor), pe surt, MLF. Simone De Beauvoir se alătură acestei mișcări, radicalizându-se ea însăși și asumându-și în mod deschis statutul de feministă.
În Anglia, British Women’s Liberation Movement s-a asociat cu stânga radicală, concentrându-se pe o agendă care includea: plată egală pentru muncă egală, acces egal la orice tip de educație, acces liber la contracepție și avort, creșe accesibile 24 de ore, autonomie sexuală. Femeile s-au considerat o clasă oprimată. Această mișcare, ca și cele din SUA și Franța, s-a bucurat de participarea mare a femeilor din clasa de mijloc, mai puțin a femeilor muncitoare.
În toate cazurile, feminismul a avut și o puternică mișcare a lesbienelor (în ideea: feminismul este teoria, lesbianismul practica). Lesbianismul, asociat preponderent feminismului radical, a reprezentat doar o parte a acestei mișcări a valului al doilea al cărui rol a fost acela de a lupta împotriva sex-rolurilor, așa cum erau ele conturate și cum mai sunt și actual, în majoritatea cazurilor, precum și a ierarhizării importanței acestora (rolurile „feminine” sunt socotite secundare, mai puțin importante social).
Feminismul valului al II-lea a reprezentat și o importantă creație teoretică. Aceasta a fost posibilă odată cu introducerea și răspândirea, în universități, a studiilor despre femei, studiilor de gen și studiilor feministe (după 1970). Cercetarea și teoretizarea au ajuns la un înalt nivel de rafinament.
Autoarele și lucrările care au influențat major teoria politică și mișcarea feministă sunt, în principal, următoarele: Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex, Kate Millett, Sexual Politics, Robin Morgan, colecția Sisterhood is Powerful (USA), Germaine Greer, Female Eunuch, Juliet Mitchel, Woman’s Estate, Sheila Rowbotham, Woman’s Consciousness (Marea Britanie), Luce Irigaray, Speculum de l’autre femme, Hélène Cixous, „Râsul meduzei”, Julia Kristeva, Polyloque (Franța), Rosi Braidotti, The Nomadic Subject (Italia).
Teoriile feministe ale valului II urmează calea beauvoiriană după care subiectul este construit iar subiectul femeie este construit ca alteritate (femeile sunt „celălalt”, bărbații sunt „sinele”). Construcția femeii ca alteritate și realitate secundă este răspândită în întreaga cunoaștere semnificativă: în religie și mituri, în filosofie, politică, în cultura populară. Pentru ca să se poată regăsi în calitate de subiect, femeile trebuie să plece de la propriile experiențe ca centre ale cunoașterii. Feministele franceze insistă asupra limbajului, cu ajutorul psihanalizei lacaniene și a structurilor falogocentrice proprii limbajului pe care ni-l însușim în socializarea timpurie. Intrarea în ordinea simbolică se face prin limbaj și înseamnă intrarea în Legea tatălui. Deconstruind acest limbaj, feministele de cultură franceză încearcă să construiască o identitate femeiască autentică. Ideile lor au fost preluate, cu rezerve critice, în toate celelalte arii mai sus pomenite. Feministele americane se concentrează asupra arsenalului prin care se naște și menține patriarhatul ca instituții, practici și ideologie, inclusiv pe felul în care patriarhatul este internalizat de către femei (femeile sunt aparent complice ale acestor structuri, pentru că întreaga cultură le crează și întreține o astfel de dependență). Întreaga cultură este ideologic infuzată de către patriarhat (vezi Mary Daly, Pure Lust)
Deși există numeroase puncte comune, „feminismul diferențelor”, așa cum a fost numit valul al doilea, este al diferențelor în mai multe sensuri: cel programatic este cel prin care femeile trebuie să se vadă prin proprii ochi, prin experiențele și particularitățile lor, din perspectivă femeiască (să părăsească statutul de obiect în favoarea celui de subiect al cunoașterii). Dar celălalt sens al diferențelor vizeză feminismul însuși, multiplicitatea formelor sale de manifestare și teoretizare, în funcție de accentele particualre a fiecărei grupări. Feminismului liberal și celui marxist (regăsibile și în primul val), li se adaugă feminismul radical (poate cea mai originală orientare), ecofeminismul, feminismul postmodern. Cel din urmă deschide și poarta pentru orientările următoare: postfeminismul și feminismul valului III.
Al doilea val al feminismului a însemnat, oricât ar fi el de controversat, o serie de câștiguri semnificative pentru femei: în drepturi familiale, în posibilitatea de control a sexualității și reproducerii, în plată egală, acces la profesii socotite „masculine”, în politică și administrație. Nu este mai puțin important faptul că femeile au câștigat în contextul teoriilor feministe, avansând serios în calitate de subiecți creatori..
Contestările principale ale achizițiilor valului II sunt legate de faptul că a reflectat prea puțin experiențele femeilor de culoare, a celor sărace, ale orientalelor, est-europenelor. De aceea, următoarea etapă se pregătește să fie valul unui „noi” (feminismul valului III, vezi postfeminismul și feminismul valului III), mult mai lărgit, reflectând o multitudine de experiențe femeiești, fără să mai privilegieze perspectiva „femeilor albe din clasa de mijloc” și nici să mai fie accentuat euro-centrică.
În România cel de-al doilea val nu s-a putut dezvolta concomitent cu mișcarea apuseană. El trebuie recuperat în perioada postcomunistă, în mod specific, având în vedere tendințele spre instaurarea formelor moderne ale patriarhatului (tendința spre creșterea dependenței economice și de status a femeilor, asociată cu revigorarea culturală a patriarhatului tradițional).
FEMINISMUL VALULUI III ȘI POSTFEMINISMUL
La sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90, mai ales odată cu proliferarea abordărilor post-moderne, își face apariția feminismul valului al III-lea. Conștientizarea intrării într-o nouă etapă este determinată de faptul că vechile cadre conceptuale, bazate pe universalism, asemănare, dualisme (natură-cultură, public-privat) și-au pierdut relevanța în favoarea contextualizării și întrupării. Modul standard de analiză condusese la întărirea separațiilor caracteristice gândirii dihotomice, cel puțin din punct de vedere epstemic. Vechile cadre conceptuale devin nesatisfăcătoare. Elizabeth Grosz consideră că această etapă este un „feminism al autonomiei”, care se distanțează de feminismele clasice cantonate în problema dominației paradigmelor masculine (Grosz, 1988). Acest feminism pleacă mai degrabă de la relevanța pluralității de experiențe pe care o au femeile. Accentul nu mai cade asupra diferențelor între bărbați și femei, ci asupra diferențelor între femei situate în contexte sociale și politice particulare.
În 1995 apar două cărți: Listen Up: Voice from the Next Feminist Generation (ed. Rebeca Walker, New York, Anchor Books) și To Be Real: Telling the Truth and Changing the Face of Feminism (ed, Barbara Findlen, Seatle, Seal Press) și un număr întreg din revista de filosofie feministă, Hypathia (1997), dedicat posibilității unui nou val.
Abordarea nouă este mai accesibilă, mai populară și mai narativă. Ea se referă la o nouă generația, denumită „Generația X”, caracterizată mai degrabă prin multiplicitate și diferență, incluzând, pe lângă identitatea de gen și identitățile multiple: de rasă, de clasă, de capacități, de orientare sexuală). Accentul cade preponderent pe puterea femeilor, distanțându-se de „abordarea conservatoare” victimistă. Manifestările acestui val debutează într-o multitudine de forme, inclusiv în dezvoltarea formațiilor muzicale de tipul Spice Girls sau „Riot Girls” și a formelor noi de comunicare în cyber-spațiu. Internetul a devenit locația unei rețele globale în mișcarea feministă. Se naște o nouă „generație politică” în contextul căreia nu vârsta contează, nici vechile cadre statale, ci mai degrabă relevanța experiențelor asemănătoare, formate în cadre de istorie asemănătoare, apropiindu-se mai semnificativ de abordările multiculturaliste. Apropiindu-se mai mult de radicale, feminismul valului al treilea reprezintă o celebrare a diferențelor, alterității, a legăturii femeilor cu natura și sfera privată. Scopul unui asemenea demers nu este îndepărtarea femeilor de sfera publică, ci subminarea tradiției europene în chiar modul de gândire a ceea ce este politic sau public relevant (în fapt, reprezintă o generație care și-a asumat politic câștigurile ideilor autoarelor anilor 80, începând cu Gilligan, Chodorow, Cixous, Irigaray, Kristeva). Îndepărtându-se de tradiție, feministele valului III își încep demersurile de analiză chiar de la trup și întrupare. Nu se poate asuma o perspectivă „de niciunde”, fiindcă, orice persoană fiind și trup, există doar într-un context. Trupul este „situat” în timp și spațiu. Separarea „gen” -„sex” este abolită ca manieră de abordare. Ambele sunt tratate drept concepte care evoluează istoric. Nu există un „trup precultural” . „Corpul politic” include și corpul femeii. Maternitatea devine la rândul ei o categorie de analiză și un mod de construcție a identității.
Feminismul valului III este un termen socotit mai potrivit pentru starea actuală postmodernă. O astfel de asumare este o părăsire a criticilor întreprinse de postfeminism și o reformulare a agendei feministe într-o manieră mai potrivită cu starea actuală a lucrurilor în societatea apuseană. Există, prin urmare, o „Third Wave Agenda” (Leslie Heywood și Jenifer Drake). În cadrul acesteia se acceptă pluralismul, hibridul de orientări, faptul că oprimările diferă în funcție de context, faptul că feminismul clasic, a vizat mai degrabă femeile albe din clasa de mijloc, lăsând afară femeile de culoare, femeile sărace, orientalele, est-europenele ș.a. Feminismul este o pledoarie, o acțiune pentru femei care trebuie să se orienteze preponderent pe capacitare („empowerment”) decât pe victimism. El trebuie să rămână prin excelență un angajament politic nu doar un simplu stil de viață. Tot astfel de poziții pledează pentru o relație productivă între teorie și practică, însă fără conotații esențiaiste și cu accent mai pregnant pe micropolitici și politici locale. Nici o omogenizare a feminismului nu este dezirabilă sau productivă, nu dă seama de multiplicitatea experiențelor femeiești în contexte diferite (bell hooks, 2000).
Luând în considerare caracteristicile celui de-al trilea val, feminismul est-european se poate circumscrie acestui mod de abordare (integrarea prin diferențe și multiplicitate). Contextul feminismului românesc determină o abordare “hibridă”, la rândul său, respectiv, o combinație între agenda caracteristică valului al II-le, ratat ca integrare istorică din cauza comunismului, noile oferte localiste și integrarea în generația politică a unei rețele situate în cyber-spațiu. Feminismul “universalist”, cel al diferențelor și cel al identităților multiple au fiecare rost și relevanță într-un context care nu a epuizat “discursul victimist”, având însă deopotrivă o nevoie acută de politici ale “capacitării” . Un procent tot mai semnificativ de femei din România (mai ales cele tinere) experimentează de abia acum dependența economică și de status față de bărbați, respectiv bazele patriarhatului modern (vezi Barometrul de Gen, 2000), astfel încât postfeminismul nu are o bază de conturare altfel decât ca opțiune culturală. El devine însă riscant ca opțiune politică, deoarece obstrucționează demersurile pentru egalitatea de șanse dintre femei și bărbați.
POSTFEMINISMUL
Postfeminismul este un termen creat de către mass-media anilor 80 și generalizat ca etichetă pentru ceea ce media consideră o tendință a mișcării femeilor după feminismul valului al doilea. Exemplele tipice de modele postfeministe, popularizate de media sunt Madonna și Spice Girls. De postfeminism sunt legate nume de notorietate precum Naomi Wolf, Camille Paglia, Rene Denfeld.
Termenul este coerent cu ideea de post: modernism, structuralism, cu ideea generală că nu mai poate exista un centru ideatic comun, că „merge orice”, că nu există un canon sau o agendă comună. Post este un prefix care denotă succesiunea, nu neapărat adversitatea. El nu arată o identitate anume, ci amorfism, polimorfism sau flexibilitate identitară, adaptare a ideologiilor la nevoile individuale. Media a propagat acest termen ca pe unul eliberator față de constrângerile ideologiei feministe a anilor 60.
Cele care acceptă să se numească direct postfeministe se conscentrează pe următoarele probleme: identitățile personale sunt alese, nu pot să fie impuse; termenul postfeminism marchează de fapt succesul agendei feministe, deci schimbarea vizibilă a condiției femeilor; agenda nouă a feminismului se direcționează spre cultura populară și limbaj; stilul de viață postfeminist este produsul independenței economice și sexuale a femeilor.
În raport cu agenda valului al doilea, postfeminismul își ia distanță pe următoarele coordonate: femeile nu trebuie tratate ca victime, pornografia nu trebuie condamnată, hărțuirea sexuală nu trebuie sistematic încriminată, la fel și violul la întâlniri. Unele postfeministe asumate ca atare, cum este Rene Denfeld, atacă direct feminismul celui de-al doilea val. În cartea The New Victorians, 1995, ea susține că acest feminism are accente totalitare, insistă pe vulnerabilitatea femeilor și le întărește autopercepția slăbiciunii și pregătirii pentru statutul de victimă, că acele feministe se comportă ca niște cruciate ale purității, aruncând femeile în idealuri de tip victorian, spre statutul de martire. Un astfel de feminism, susține Denfeld, aruncă femeile în mâinile „prea-puternicilor patriarhi” și conduce la o tratare ostilă a heterosexualității. Ca și Naomi Wolf, Denfeld atacă feminismul academic pentru faptul că a dus teoria la un grad de rafinament și de complexitate care au transformat feminismul într-o cabală inaccesibilă celor mai multe femei, creând un fel de „latină vulgară” pentru un cerc de inițiați.
Cele mai multe femei cu astfel de poziții nu s-au autoetichetat ca postfeministe, ci au fost etichetate ca atare de către media. Ele nu se constituie într-un grup solidar cu o astfel de identitate asumată.
Feministele consideră astfel de propagandă, intens mediatizată, de altfel, ca pe o trădare a eforturilor lor în ultimii treizeci de ani, o reacție devastatoare, o pierdere a câștigurilor obținute atunci, o „aruncare într-o etapă prefeministă” (Tania Modleski, 1990). De altfel, ideea sfârșitului feminismului este creată de către mass-media. Aceasta susține că s-a dus vremea feminismului, că a trecut „moda” unui astfel de curent. Mesajul nu este însă acela că cerințele de echiate de gen s-au rezolvat, ci că femeilor nu le mai pasă de astfel de cerințe. Este o permanentă critică pseudo-intelectuală și o continuă ironie la adresa feminismului. Germaine Greer (1999) argumentează că postfeminismul este o creație a corporațiilor multi-naționale care tratează femeile ca pe propriul lor teritoriu, educându-le să devină păpuși Barbie care pot să aibă de toate: carieră, familie, copii, frumusețe, tinerețe, satisfacții sexuale, prin întreaga rețea de servicii și mărfuri care asigură o astfel de imagine (chirurgie plastică, pilule, creme, modă, hrană specială, lifting, fitness). Post-feminismul, susține Greer, este un lux vârât pe gât de către marile companii ale vestului dezvoltat, altor lumi în care femei foarte sărace lucrează pe mai nimic să producă pentru succesul vesticelor din clasa de sus și din clasa de mijloc. Principala motivație a îndoctrinării prin media în privința posfeminismului vine din dorința de descătușare a industriei de reclame și filme față de limitele impuse sub influența agendei feministe: tratarea femeilor ca obiecte sexuale, încurajarea disprețului și violenței față de femei.
Agenda feministă s-ar fi încheiat, dacă, mai întâi de toate, patriarhatul ar devenit o amintire istorică. Cu vorbele radicalelor: „Voi fi post-feministă într-o eră post-patriarhală” .
Un procent tot mai semnificativ de femei din România (mai ales cele tinere) experimentează de abia acum dependența economică și de status față de bărbați, respectiv bazele patriarhatului modern (vezi Barometrul de Gen, 2000), astfel încât postfeminismul nu are o bază de conturare altfel decât ca opțiune culturală. El devine însă riscant ca opțiune politică, deoarece obstrucționează demersurile pentru egalitatea de șanse dintre femei și bărbați.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodologii Feministe (ID: 105668)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.