Metodologia Pedagogica a Evaluarii.metode,tehnicsi Si Intrumente de Evaluare a Rezultatelor Si Prgreselor Scolare ale Elevilor din Invatamantul Primar

CAPITOLUL 1

EVALUAREA, COMPONENTĂ A PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV

Motto: ,,Măreață și frumoasă este imaginea omului ieșind ca din neant prin propriile sale eforturi. Risipind cu lumina minții sale toate tenebrele în care îl învăluie natura, ridicându-se mai presus de sine, avântându-se prin spirit către tărâmurile cerești, străbătând cu pași uriași, asemeni soarelui, vasta întindere a universului și, ceea ce este și mai măreț și mai anevoios, întorcându-se în sine pentru a cerceta omul și pentru a-i cunoaște natura, îndatoririle și țelul”.

Jean-Jacques Rousseau

Evaluarea reprezintă o funcție fundamentală și o componentă importantă a procesului de învățământ, alături de predare și de învățare, dat fiind faptul că nu există act educațional care să nu implice în mod direct sau indirect, sistematic sau nesistematic atât evaluarea cât și autoevaluarea didactică. De aceea, în contextul actual sunt tot mai numeroase preocupările specialiștilor și practicienilor din domeniul științelor educației de dezvoltare a teoriei și practicii evaluării didactice.

Estimarea și evaluarea rezultatelor școlare sunt acte de valorizare care intervin în cadrul tuturor activităților umane. Valorizarea este un semn că lucrurile și evenimentele nu ne sunt indiferente și că la un moment dat survine, cu mare necesitate, nevoia unei clasificări și a unei ierarhizări a acestora. Ființa umană trăiește sub semnul măsurii și a comparației cu alții și cu propriul sine. Așa cum este firesc, practica educațională presupune numeroase prilejuri de convertire a acestei nevoi funciare, desfășurând și punând totodată în aplicare, în mod explicit, momente de apreciere și de evaluare.

Sensul termenului de evaluare cuprinde diferite conotații în funcție de realitățile educaționale de care încearcă să dea seama: evaluarea sistemului de învățământ, evaluarea instituțiilor educaționale, evaluarea programelor școlare, evaluarea elevilor, evaluarea profesorilor etc. În același timp, fiecare teoretician poate să imprime acestui termen semnificații foarte diverse. De exemplu, Gerand Scallon (Gerald Scallon, 1988, Lʼevaluation formative des apprentissages, vol. I, p. 12) distinge trei mari planuri de inserție epistemică a conceptului de evaluare, și anume:

A concepe o procedură de evaluare;

A face în mod pragmatic o evaluare;

A exprima o evaluare (a o interpreta).

Urmărind anumite definiții și noțiuni derivate, constatăm o anumită bogăție și ierarhie a cadrului conceptual dezvoltat în jurul actului de evaluare. Iată cadrul problematic așa cum apare el la Gilbert de Landsheere, care reia o serie de sugestii ale înaintașului său, Henri Pieron: ,,Docimologia este știința care are ca obiect studiul sitematic al examenelor, îa particular al sistemelor de notare, și comportamentul examinatorilor și al examinaților”. Pe de altă parte, docimantica reprezintă tehnica examenelor, iar doxologia este studiul sistematic al rolului pe care îl joacă evaluarea în educația școlară. Evaluarea, în sens restrâns, merită un loc important în cadrul procesului de învățământ, din care face parte integrantă. Ea are întotdeauna un raport direct sau indirect cu progresul școlar al elevului, în extensie sau în calitate, al învățării propriu-zise.

Evaluarea, acțiunea propriu-zisă de măsurare, de apreciere și de adoptare a unor decizii ce vizează rezultatele învățării reprezintă o comonetă de bază a procesului de învățământ. Este un act de cea mai mare importanță pentru viitorul societății noastre. Stabilirea locului pe care fiecare membru al unei colectivități umane trebuie să-l ocupe în ierarhia acesteia, în funcție de pregătirea sa și de ceea ce știe să efectueze practic în folosul general, impune funcționarea corectă a unui sistem de evaluare cât mai eficient. Instituția școlară pune bazele acestui sistem, obișnuindu-i pe elevi cu modalitățile moderne, relativ exacte de apreciere a capacităților și eforturilor lor. Reforma învățământului presupune și cearea unui sistem nou de evaluare, pe bază de criterii unitare.

Sistemul de învățământ dispune de un Serviciu național de Evaluare și Examinare, la nivelul Ministerului Educației Naționale care elaborează diferite materialșe orientative, modele de subiecte și subiecte pentru examenele naționale de capacitate și de bacalaureat.

Reforma sistemului de evaluare pornește de la constatarea că verificarea tradițională prezintă destule imperfecțiuni, dintre care putem enumera câteva:

Accentul este pus pe cunoștințe teoretice, în defavoarea priceperilor și deprinderilor practice de aplicare a acestora în viața de zi cu zi;

Nerespectarea particularităților de vârstă ale elevilor;

Subiectivismul, ca rezultat al lipsei unor unități generale de măsură (de aceea se elaborează anumite bareme unice de corectare la examenele naționale, iar la clasele primare evaluarea și cuantificarea rezultatelor se face în funcție de anumiți descriptori de performanță);

Utilizarea notării ca instrument coercitiv, ceea ce determină aversiunea elevilor față de disciplina respectivă și față de învățarea în sine.

Pentru sistemul de învățământ, evaluarea devine un instrument care permite autoreglarea procesului instructiv-educativ. Retroacțiunea sau feed-back-ul este un principiu fundamental al oricărei acțiuni eficiente, care constă în asigurarea operativă a informației despre efectul acțiunii. Altfel spus, după fiecare demers didactic, la toate disciplinele de învățământ cadrele didactice se străduiesc să dobândească informații despre ce și cât au înțeles elevii, ce cunoștințe, priceperi, depinderi și capacități și-au însușit și, în funcție de acestea, stabilesc obiective noi sau vor insista asupra celor pe care nu le-au atins într-o măsură mulțumitoare. Evaluarea stimulează elevul pe de o parte, dar și profesorul, pe de altă parte.

Evaluarea rezultatelor școlare este privită cu interes și de familia elevului, care în foarte multe dintre cazuri intervine în scopul ameliorării pregătirii acestuia în vederea obținerii unor rezultate foarte bune.

Societatea în care trăim urmărește procesul de evaluare în vederea obținerii siguranței încredințării viitorului către actuala generație de elevi sau pentru a se îngrijora atunci când presa, spre exemplu, oferă informații referitoare la nivelul scăzut la care se prezintă elevii la examenul de capacitate sau bacalaureat (Dumitru Logel, Elena Popescu și Elena Stroescu-Logel, 2001, Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii române în învățământul primar, p. 99). Într-o altă formulare, se poate afirma că evaluarea are funcție constatativă, selectivă și educativă.

La toate disciplinele din învățământul primar, în special la limba română evaluarea are un pronunțat caracter aplicativ. Cunoștințele se însușesc cu adevărat în mod temeinic în procesul aplicării lor.

Evaluarea trebuie privită în strânsă legătură cu obiectivele operaționale stabilite în funcție de programele școlare, realizând închiderea circuitului învățării. O asemenea viziune atrage atenția asupra faptului că pentru asigurarea succesului deplin al activității instructiv-educative încă din partea de proiectare didactică a lecțiilor este necesară conturarea unei concepții clare referitoare la sistemul de evaluare pentru fiecare dintre obiectivele formulate. La rândul lor, obiectivele operaționale vor fi măsurabile. Orice evaluare se face pornind de la obiectivele operaționale urmărite, permițînd compararea corectă a rezultatelor obținute cu cele așteptate de către profesor și părinți.

1.1.Evaluarea. Repere teoretice,

argumente și delimitări conceptuale

În esență, ,,evaluarea este procesul de măsurare a gradului de realizare a obiectivelor educaționale pe niveluri de generalitate diverse, în funcție de care se pot lua decizii importante cu privire la creșterea calității educației” (cf. Jean Vogler, 2000). Prin urmare, evaluarea reprezintă măsurarea prin procedee specifice, cu ajutorul unor instrumente de măsură pe de o parte, iar pe de altă parte reprezintă și interpretarea, dar și aprecierea rezultatelor obținute pe baza unor criterii unitare și obiective.

Evaluare – măsură;

Evaluare – congruență;

Evaluare – judecare.

Viața instituției noastre de învățământ stă mereu sub semnul valorii și al valorizării continue. Din clipa în care copilul intră în școală, cineva îl verifică, îl povățuiește sau îl mângâie pe creștet spunându-i lucruri pe care nu le știe și vrea să le învețe. Degetul copilului ridicat, creionul roșu și carnetul de note al acestuia sunt câteva semne ale acestor preocupări instructiv-educative. Nimic din tot ceea ce se petrece în acest spațiu educațional nu scapă nicidecum exercițiului axiologic, respectiv acelei preocupări de a conferi sau de a atribui anumite valori specifice actelor sau produselor didactice, în general. Semnificația unor activități de acest tip prin evaluarea lor reprezintă un moment foarte important al ,,lanțului” acesta instructiv-educativ. La tot pasul, cineva încearcă să emită pretenții, creează mereu noi orizonturi, spune că este bine sau nu ceea ce copilul știe sau ceea ce este în stare să afle (Constantin Cucoș, 2009, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, p. 419). Cum se cunoaște că activitatea instructiv-educativă este premeditată și urmărește atingerea unor scopuri educative și morale, este firesc să existe un cadru didactic care se interesează dacă ceea ce trebuia făcut a și fost făcut în prealabil așa cum se cuvine.

Prin evaluare, profesorul ține cont de o serie de repere cu privire la ceea ce se realizează efectiv prin procesul de predare sau ceea ce se vrea a se face mai departe. Este nevoie de anumite ,,semne” venite din partea celor din jurul nostru, este nevoie de unele întăriri sau judecăți de valoare venite din partea semenilor pentru a se putea corecta greșelile făcute în cadrul acestu proces sau pentru a putea face performanță.

Noul Curriculum Național presupune unele abordări noi și în domeniul evaluării. Toate tehnicile și practicile evaluative trebuie să fie mereu puse în slujba stimulării activităților desfășurate de către elevi, dar și și folosul perfecționării permanente a procesului de predare.

Evaluarea este considerată ca fiind ,,punctul final într-o succesiune de evenimente” (Ausubel, D. și Robinson F. 1981, p. 667), care traversează toate nivelurile educaționale, începând de la nivelul macrosistemic până la cel microsistemic. Acest proces este un mijloc de formare și de autoformare pentru partenerii educaționali.

Prin urmare, evaluarea reprezintă măsurarea și aprecierea cantitativă a efectelor pe care le are procesul de învățare școlară.

Evaluarea are numeroase valențe formative, ea poate fi considerată ,,un rău necesar al activității instructiv-educative” (Moise C. 1986, p. 82). În literatura de specialitate există o serie de inconsecvențe în utilizarea și aplicarea conceptelor. Termenii care apar în toate materialele de specialitate sunt: ,,assessment” (eng.), termen care se referă la rezultatele obținute, dar și termenul de ,,evaluation” (fr.) care se concentrează în special asupra procesului de evaluare propriu-zis. Cuvântul ,,assessment” provine din latinescul ,,assidere” care înseamnă ,,a sta lângă” (DEX), iar acest aspect subliniază faptul că poate fi o conlucrare întensă între cei doi actanți implicați în acest proces. (cf. A. Stoica, 2003, p. 23).

Există foarte mulți autori în literatura de specialitate din țara noastră, dar și din alte spații culturale care au făcut referire la domeniul evaluării, printre care putem menționa câțiva: G. De Landsheere, J. Heywood, A. De Peretti. Jean Vogler. V. Pavelcu, I. T Radu, A stoica, C. Cucoș etc.

Evaluarea prezentată prin legătura cu alte verigi ale procesului educativ este subliniată și de către Miron Ionescu care opinează: ,,evaluarea reprezintă una dintre funcțiile fundamentale ale procesului didactic, împreună cu predarea și învățarea” (cf. Miron Ionescu, 2003, p. 291), dar și de către alți autori, printre care îi putem aminti pe D. Ausubel și F. Robinson care sunt de părere că acest proces este ,,punctul final într-o succesiune de evenimente importante ce însumează următorii pași: stabilirea scopurilor didactice, proiectarea și îndeplinirea propriu-zisă a programului, măsurarea rezultatelor și evaluarea acestora” (cf. D. Ausubel și F. Robinson, 1981, p. 667). Prin urmare, exisă interdependențe între aceste concepte: predare, învățare, evaluare, obiective, conținuturi, metode, forme și moduri de organizare.

Definirea evaluării în raport cu obiectivele pedagogice apare în contextul lui N. Grounlund care spunea că aceasta ,,este un proces sistematic de determinare a nivelului la care obiectivele pedagogice sunt aduse la îndeplinire de către elevi în urma procesului de învățare”, din acest context se poate sublinia faptul că evaluarea capătă un anumit sens în raport cu obiectivele stabilite.

1.2. Caracteristicile și importanța evaluării în cadrul procesului de învățământ

Unul dintre autorii cei mai consacrați în domeniul evaluării, I. T. Radu, integrează acest proces împreună cu cele amintite în subcapitolul precedent și compatibilizează câteva definiții importante însumându-le sub forma unor caracteristici sau note definitorii, printre care putem aminti:

În primul rând, evaluarea este o acțiune de cunoaștere specifică a unor fenomene sub raportul însușirii acestora, a stării și a funcționalității unui sistem, a rezultatelor unei activități instructiv-educative;

În al doilea rând, procesul de evaluare are ca scop fundamental intenția de a influența sistemul de învățământ într-un sens pozitiv, dar și activitatea supusă evaluării, apoi de a regla, de a ameliora starea de fapt și funcționalitatea lor;

Este un proces de colectare a datelor necesare fundamentării deciziilor care urmează să fie adoptate ulterior;

Are în componența sa gestiunea informației, dar și interpretarea datelor obținute

Existența unor demersuri instructiv-educative și atitudini metodologice pragmatice;

Și nu în ultimul rând, acest proces produce un efect de anticipare realizând o funcție predictivă cu privire la evoluția sistemului evaluat și a tuturor rezultatelor acestuia.

Dacă s-ar sintetiza aceste note definitorii, se poate afirma că ,,evaluarea se referă la acea activitate educațională prin care sunt colectate, prelucrate și interpretate informațiile didactice cu privire la starea și funcționarea unui anumit sistem, a rezultatelor pe care acesta le obține, activitate care conduce la aprecierea acestora pe baza unor criterii și prin care este influențată evoluția sistemului respectiv” (cf. I. T. Radu, 2000, p. 14-18).

Caracteristicile procesului de evaluare sunt descrise de către Jean Vogler (J. Vogler, 2000, p. 17) prin enumerarea sinonimelor verbului ,,a evalua”. Autorul amintit face unele trimiteri la unele verbe cum ar fi: ,,a aprecia, a considera, a considera, a examina, a cântări, a judeca, a nota, a observa, a valida, a valoriza, a expertiza”, verbe care surprind câte o caracteristică a procesului de evaluare.

În consecință, se poate spune că încercarea de a defini acest proces au fost însumate după cum urmează:

Existența unui conținut, a unui perimetru de fenomene care sunt supuse evaluării (de exemplu. Sistemul de educație, programele școlare, procesul instructiv-educativ, profesorul, elevul);

Scopurile evaluării (obiective, ipoteze);

Existența unei metodologii a evaluării;

Forme diferite de evaluare;

Precizarea reperelor, a criteriilor, a normelor de interpretare a rezultatelor obținute în urma procesului de evaluare;

Judecata propriu-zisă:

Decizia finală.

Scopul principal al evaluării este acela că determină măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, dar și eficiența metodelor de predare-învățare utilizate. În ultimul timp, orientarea în evaluare este de a extinde acest proces de la rezultate la activitatea de formare privită per ansamblu, de la dezvoltarea cognitivă la comportament și la personalitate, în general.

1.3. Funcțiile evaluării în procesul educațional

Pentru a se putea construi o practică evaluativă eficientă și coerentă trebuie să fie însușite în primul rând toate elementele teoretice ale evaluării, după care profesorii ar trebui să se formeze în vederea proiectării instrumentelor de evaluare, pentru aplicarea lor, pentru analiza rezultatelor și pentru alegerea deciziilor celor mai potrivite în funcție de rezultatele procesului propriu-zis (Constantin Cucoș, 2002).

Potrivit lucrărilor de specialitate din domeniul științelor educației,în practica școlară, evaluarea reprezintă ,,forma de verificare a randamentului școlar având foarte clar delimitate câteva funcții importante”. Prin urmare, funcțiile evaluării (Vasile Molan, 2010, p. 184) sunt:

Funcția de informare (a familiei, a colectivității etc.) în legătură cu rezultatele elevilor;

Funcția motivațională sau stimulativă a elevilor sau de întărire a rezultatelor. Această funcție activează și stimulează autocunoașterea, autoaprecierea, valențele metacognitive raportate la obiectivele procesului didactic stabilite inițial sau în funcție de obiectivele de evaluare comunicate anterior folosind feed-back-ul structurat din partea cadrului didactic evaluator (informal-oral sau formal sub forma rapoartelor sau comentariilor);

Funcția de control, de constatare și verificare a achizițiilor școlare, de apreciere a acestor rezultate în raport cu obiectivele stabilite sau cu alte rezultate constatate anterior. Cu acest prilej se descoperă și cauzele care au influențat rezultatele evaluării;

Funcția de diagnoză, de constatare a cauzelor care au condus la o slabă pregătire a elevilor. Această funcție identifică nivelul performanței, a punctelor tari și a punctelor slabe pe domenii de realizare a obiectivelor educative propuse și folosește ca instrumente: teste psihologice, teste de inteligență, de cunaoștere sau de randament;

Funcția de clasificare și selecție prin care se ierarhizează elevii evaluați, se selectează cei care au obținut rezultate superioare pe de o parte, iar pe de altă parte se depistează copiii care au nevoie de ajutor suplimentar. Cu alte cuvinte, această funcție clasifică elevii în ordinea descrescătoare a nivelului de performanță atins, într-o situație de examen sau de concurs. Ideală ar fi utilizarea testelor standardizate de tip normativ;

Funcția predictivă sau de prognoză, de anticipare a rezultatelor obținute. Această funcție estimează domeniile sau zonele cu performanțe viitoare maxime în rândul elevilor și folosește teste de aptitudini, teste de capacități sau de abilități specifice;

Funcția de reglare / autoreglare, de ameliorare și de optimizare a rezultatelor care determină corecțiile, schimbările necesare care ar putea să intervină. Ele pot fi: în organizarea procesului didactic de predare și învățare, în stilul de predare al cadrului didactic sau în relație cu elevii etc.;

Funția de certificare confirmă capacitățile elevilor la sfârșitul unui an școlar sau a unui ciclu de școlaritate, recunoscând statutul dobândit de către candidat în uram susținerii unui examen sau a unei evaluări cu caracter normativ. În acest caz, se eliberează certificate, diplome, acte doveditoare pentru obținerea unor credite,

Funcția de consiliere orientează decizia evaluaților și părinților acestora în funcție de nivelul performanțelor obținute, astfel încât orientarea școlară și profesională a elevilor să fie optimă, într-un fel de echilibru stimulativ între dorințe și posibilități. Ea se realizează prin diferite discuții personale, vizite cu scop de familiarizare a unor instituții educative.

Alții dintre autorii de specialitate au sugerat următoarele funcții ale evaluării (I. T. Radu, 1981):

De a constata dacă o activitate educațională s-a derulat în condiții optime sau dacă cunoștințele științifice au fost încorporate sau dacă priceperile și deprinderile au fost achiziționate;

De informare a societății în forme și moduri diferite, privind stadiul și evoluția pregătirii școlarilor;

De diagnosticare a cauzelor care au condus la o slabă pregătire și la o eficiență foarte scăzută a acțiunilor educaționale;

De prognosticare a nevoilor și disponibilităților viitoare ale educaților sau ale instituțiilor școlare;

De decizie cu privire la poziția sau integrarea unui elev într-o ierarhie sau într-o formă / nivel al pregătirii sale;

Pedagogică, referindu-ne la elev în principal (stimulativă, de întărire a rezultatelor, formarea de abilități, priceperi și deprinderi, de conștientizare a posibilităților educative, de orientare școlară și profesională), dar și din perspectiva cadrului didactic 9pentru a ști ce a făcut, cât a făcut și ce are de făcut în continuare la clasă).

Evaluarea școlară reprezintă un ansamblu de activități care nu sunt independente de anumite intenții, ci transcent datele imediate și contingente, raportându-se la anumite scopuri intenționale și la obiective.

Raportându-ne la derularea unei anumite secvențe de învățare sau prin relaționare la un ansamblu structurat de activități de formare, se pot distinge trei funcții ale evaluării (cf. Constantin Moise, 1986, p. 123), și anume:

Verificarea sau identificarea achizițiilor școlare;

Perfecționarea și regularizarea căilor de formare a școlarilor, identificarea celor mai potrivite și pertinente căi de instrucție și educație;

Sancționarea sau recunoașterea socială a tuturor schimbărilor operate asupra elevilor aflați în formare.

Dacă se face referire la nivelul unei clase de copii, este indicat să se țină cont de trei funcții ale evaluării, ca repere principale pentru reglarea acțiunilor educaționale, și anume:

Orientarea deciziilor de natură pedagogică în vederea asigurării unui progres armonios și continuu al elevului, prin stabilirea celor mai bune căi de încorporare a cunoștințelor și deprinderilor dobândite;

Informarea școlarilor mici și a părinților cu privire la stadiul formării și progreselor actuale sau posibile;

Stabilirea unei ierarhii implicite sau explicite, prin atribuire, în funcție de rezultate, a unui loc sau a unui rang valoric.

Principalele concepte pe care le folosește teoria și metodologia evaluării sunt: măsurarea, aprecierea și decizia.

1.Măsurarea este procesul de stabilire a tuturor realizărilor în activitatea de predare și învățare care constă în aplicarea unor tehnici și probe specifice pentru a cunoaște care sunt efectele acțiunii educaționale și de a obține date în perspectiva uui scop bine determinat, iar scopul actului de evaluare – măsurare este de a oferi informații precise cu privire la realitatea activității instructiv-educative. Exactitatea măsurării este determinată de calitatea instrumentelor de măsurare și de modul de aplicare al probelor de evaluare. Prin urmare, măsurarea presupune o determinare obiectivă, prin diferite procedee riguroase și nu implică emiterea unor judecăți de valoare. Ea asigură consemnarea anumitor caracteristici observabile estimate în termeni cantitativi, și anume: scor, cifre, statistici etc.

2.Aprecierea reprezintă emiterea unei judecăți de valoare, semnificarea unui rezultat observabil sau măsurabil într-un cadru de referință axiologic. Acest proces de evaluare – apreciere presupune prelucrarea datelor obținute, compararea loc cu obiectivele urmărite, estimarea gradului de realizare a obiectivelor educaționale și aprecierea rezultatelor obținute în urma acestui proces.

3.Decizia este operația de evaluare care asigură prelungirea aprecierii într-o notă școlară sau într-un calificativ. Această operațiune presupune o deosebită responsabilitate socială care angajează următoarele criterii didactice, și anume:

Valorificarea integrală a caracteristicilor speciale fiecărei vârste școlare, interpretabile la nivel general sau particular;

Ameliorarea permanentă a calității procesului de învățământ și a activității instructiv-educative;

Tranformarea diagnozei în prognoză cu funcție de anticipare pozitivă a evoluției elevului, instituției de învățământ, profesorului etc.

Evaluarea este procesul care poate avea ca repertoriu toată gama de componente și de acțiuni umane care mereu își face simțită prezența. În aria sistemului de învățământ suntem interesați de acest proces deoarece întreaga viață a școlii stă sub semnul aprecierii și al cunoașterii (A. Stoica, 2003, p. 23).

1.4. Obiectivele și scopul evaluării în procesul didactic

Scopul evaluării nu este de a parveni la anumite date, ci de a perfecționa pe cât posibil procesul instructiv-educativ. Nu este vorba de a stabili o judecată cu privire la randamentul școlar, ci de a stabili anumite acțiuni precise pentru a adapta necontenit strategiile educaționale la particularitățile situației didactice, la particularitățile de vârstă ale elevilor, ale condițiilor econimice și instituționale etc. Plecând de la evaluare ar trebui să se determine de fiecare dată în ce măsură putem transforma situația instructiv-educativă într-o relație convenabilă, potrivită obiectivelor în extensie ale școlii.

Sistemul tradițional de evaluare urmărește îndeosebi persoana, pe care o apreciază, o compară cu alții și o situează într-o scară ierarhică anume, pe când sistemul modern de evaluare are un caracter formativ și se integrează în procesul de predare și învățare (Marin Manolescu, 2004, p. 28).

Scopul evaluării, în consecință, este de a constata în mod obiectiv care sunt efectele acțiunii instructiv-educative, dar și de a aprecia rezultatele obținute din perspectiva obiectivelor educaționale stabilite, toate acestea ănsumate reprezentând criteriile unei activități didactice reușite. Prin urmare, în pregătirea demersului instructiv-educativ apare mereu întrebarea: ,,Cum este mai bine să se facă evaluarea? Care este metoda cea mai reușită în acest sens?”

Eficiența sistemului de învățământ se referă la capacitatea sistemului de a produce, în mod satisfăcător, rezultatele preconizate, adică de a parveni la rezultatele concrete în comportamentele și atitudinile școlarilor absolvenți prin eforturi determinate la nivel macro și micro structural (Constantin Cucoș, 2009, p. 432).

Randamentul școlar este dat de nivelul de pregătire teoretică și acțională a elevilor, reflectând o anumită concordanță a acestor concretizări în raport cu conținutul corcumscris de programele școlare.

Evaluarea școlară este procesul prin care se delimitează, se obțin și se furmizează informații utile, permițând luarea unor decizii ulterioare. Însuși actul evaluării în sine presupune trei componente relativ distincte: măsurarea, aprecierea rezultatelor școlare și decizia finală.

Dar evaluarea trebuie să vizeze și alte componente ale actului paideutic, prin raportarea acestora unele la altele. Astfel, este interesant de valorizat adecvația obiectivelor școlare la valorile și cerințele sociale, concordanța dintre desfășurările curriculare cu paradigmele științei și culturii, raportul dintre conținutul învățământului și obiectivele instruirii, relația dintre conținuturile stipulate și toate posibilitățile, dar și disponibilitățile elevilor, aprecierea activităților educative raportate la obiective, a metodologiei în raport cu conținutul și obiectivele educaționale etc., dar și evaluarea evaluării înseși.

Dacă se abordează problematica evaluării la scară micro și macro sistemică, atunci se poate sesiza care sunt nivelurile de concepere și desfășurare a acțiuii apreciative (cf. Adrian Stoica, 2000, p. 331). Dintre acestea putem aminti câteva:

Evaluarea activității de învățare a școlarului mic în termeni de achiziție. Acesta Este sensul curent dar și cel mai des folosit al evaluării;

Evaluarea modului de utilizare a structurilor de achiziție pentru a dobândi competențe și calificări posibile;

Evaluarea modului de folosire a competențelor în structuri de producție, de consum sau de achiziții ulterioare;

Evaluarea achizițiilor în raport cu normele și valorile spațiului comunitar;

Evaluarea modului de funcționare a structurilor de achiziție în relație cu nevoile, aspirațiile și resursele celor care învață;

Evaluarea obiectivelor pedagogice și coerenței lor într-un sistem de instruire;

Evaluarea acțiunii de instruire și a coerenței sale în raport cu obiectivele, resursele și cadrele d ereferință;

Evaluarea gradului de adecvare a structurilor de achiziție la cerințele structurilor de utilizare;

Evaluarea capacității structurilor de utilizare de a lua în calcul achizițiile școlarilor mici din momentul în care aceștia au dobândit competențele și calificările necesare;

Evaluarea adecvării structurilor de instruire și a celor de utilizare a competențelor la normele și valorile sociale.

Etapele procesului de evaluare sunt următoarele:

Definirea obiectivelor procesului educațional;

Crearea situațiilor de învățare astfel încât acestea să permită elevilor achiziționarea comportamentelor dezirabile preconizate în obiectivele educaționale urmărite;

Selectarea metodelor și instrumentelor de evaluare cele mai potrivite în acest sens;

Desfășurarea propriu-zisă a evaluării, a măsurării cunoștințelor dobândite ale elevilor;

Evaluarea și interpretarea datelor obținute în urma acestui proces;

Concluzii și aprecieri făcute pe baza rezultatelor (diagnostice și prognostice);

Măsuri ameliorative de recuperare sau dezvoltare.

1.5. Relația predare-învățare-evaluare în procesul educativ

Predarea, învățarea și evaluarea sunt acțiunile de bază ale procesului de învățământ. În acest context, este vorba despre cooperarea dintre elevi și cadrele didactice în vederea instruirii și autoinstruirii. Noțiunea sau conceptul prin care se exprimă activitatea aceasta desfășurată de profesor la clasă împreună cu școlarul mic în cadrul procesului de învățâmânt este de predare, iar noțiunea prin care se denumește ceea ce face elevul este de învățare, iar noțiunea prin care profesorul măsoară și apreciază cunoștințele învățate de elev se numește evaluare.

Procesul de învățământ este mai eficient numai atunci când între predare, învățare și evaluare există o interdependență, când cele trei activități fundamentale ale acestui proces formează o unitate organică, sau altfel spus, atunci când activitatea comună a acestor actanți asigură dezvoltarea treptată a școlarilor mici realizând obiectivele educaționale propuse inițial.

Procesul de învățământ este în esență un proces de comunicare. Dialogul permanent care se produse în calsă între profesor și elevi (comunicare verbală), alterori în mod tacit (comunicare nonverbală) fac ca predarea, învățarea și evaluarea să funcționeze în mod unitar ca o comunicare de tip instructiv-educativ continuu.

De regulă, activitatea de învățare se realizează în clasă și se completează acasă prin studiu individual, apoi se evaluează și se continuă în clasă. Învățarea presupune o achiziție nouă, care se manifestă ca o schimbare majoră în sfera comportamentală a elevului, ca rezultat al exersării și care are rolul de a asigura adaptarea organismului la mediu.

O abordare sistemică asupra acestui proces educațional complex de predare-învățare-evaluare așa cum este cea propusă de către UNESCO în Lʼeducateur et lʼapproche systemique (1981) pentru diversificarea practicilor de complementaritate, va facilita o centrare mai mult către obiective bine strucurate și bine determinate.

Evaluarea se referă la acea activitate prin care sunt colectate, prelucrate și interpretate informațiile referitoare la starea și funcționarea unui sistem, a rezultatelor pe care le obține, activitate ce conduce la aprecierea acestora pe baza unor criterii și prin care este influențată evoluția sistemului.

CAPITOLUL 2

METODOLOGIA PEDAGOGICĂ A EVALUĂRII.

METODE, TEHNICȘI ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE A REZULTATELOR ȘI PROGRESELOR ȘCOLARE ALE ELEVILOR

DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Motto: ,,Ciclul existenței noastre este un șir de examene date în fața naturii, a societății și a propriei noastre conștiințe”.

Vasile Pavelcu

Metodele și tehnicile de evaluare îngăduie o anumită clasificare, dacă ar fi să pornim de la două repere principale, și anume: cantitatea de informație sau experiența încorporată de către elevi și axa temporală la care se raportează verificarea. În funcție de primul criteriu, specialiștii în științele educației au stabilit două tipuri de evaluare, și anume:

Evaluarea parțială, atunci când se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvențiale , prin ascultarea curentă, prin extemporale sau prin diferite probe practice etc.

Evaluarea globală, atunci când cantitatea de cunoștințe, priceperi și deprinderi este ceva mai mare datorită cumulării acestora (examene și concursuri școlare);

Metoda de evaluare este calea prin intermediul căreia profesorul oferă școlarilor mici posibilitatea de a demonstra nivelul de stăpânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități testate prin utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit.

Proba de evaluare este orice instrument de evaluare proiectat, administrat și corectat de către cadrul didactic.

Clasificarea metodelor de evaluare:

Metode de verificare;

Metode de măsurare;

Metode de apreciere.

2.1. Niveluri, forme și tipuri de evaluare

Nivelurile evaluării sunt raportate la domeniul obiectivelor educaționale, știind faptul că obiectivele sunt stabilite ca repere ale acestui proces. În acest sens, se deosebesc evaluarea sistemului de învățământ, evaluarea politicii educaționale, evaluarea diverselor trepte de învățământ, evaluarea procesului instructiv-educativ, dar și a partenerilor educaționali (C. Cucoș, 2003, p. 197). Daniel Stufflebeam (1980, p. 276) stabilește patru tipuri de evaluare corespunzătoare a patru tipuri de decizii care intervin permanent în procesul educativ, și anume: evaluarea contextului educațional, evaluarea intrărilor, evaluarea procesului de învățământ și a rezultatelor acestuia. Pe de altă parte, C. Strungă (1999, p. 200) propune delimitarea următoarelor niveluri sau tipuri de evaluare, în funcție de gradul de generalitate, și anume.

Evaluarea globală a educației în raport cu celelalte activități umane sau din perspectiva procesului social. G. Văideanu (1988, p. 59) spunea în acest sens că ,,educația este cea mai importantă și mai rentabilă investiție” pe care o poate realiza o societate.

Evaluarea politicii educaționale și a instituțiilor de învățământ și aici se face referire la validarea socială a măsurii și aprecierii activității instructiv-educative. Evaluări sistematice asupra instituțiilor educaționale se fac permanent de către Ministerul Educației și Cercetării sau de către alte organizații internaționale abilitate în acest sens care doresc să compare calitatea diverselor sisteme de educație din lume (LʼAssaciation Internationale pour LʼEvaluation du Rendement Scolaire).

Evaluarea procesului de învățământ, asta însemnând educația instituționalizată privită în desfășurarea ei. Sorin Cristea consideră procesul de învățământ ca fiind principalul subsistem al sistemului de învățământ. Constantin Moise în ,,Teoria evaluării” (1996) subliniază faptul că evaluarea se face la nivel macrosistemic, dar și la nivel microsistemic (adică la nivelul procesului didactic propriu-zis). Principalele elemente care se supun evaluării din cadrul procesului didactic sunt:

Intenționalitatea sa (finalitățile): achiziționarea abilităților de comunicare în diferite situații reale, de dezvoltare a personalității (cf. Constantin Cucoș, 2003, p. 197), să demonstreze gândire creativă, să înțeleagă sensul apartenenței la diverse tipuri de comunități, să contribuie la construirea unei vieți de calitate, să înțeleagă și să folosească tehnologiile informaționale în mod adecvat, să valorifice propria experiență și să se dezvolte capacitatea de investigare, să-și construiască un set de valori personale și civice orientându-și comportamentul în funcție de acestea.

Agenții implicați în activitatea instructiv-educativă, adică profesorul și elevul (cei doi actanți implicați în procesul educativ).

Curriculumul care este conceput ca fiind totalitatea situațiilor de învățare puse la dispoziție de către instituțiile de învățământ în scopul realizării unei experiențe personale a elevului, ca rezultat al acțiunii educaționale în contextul precizat anterior (cu alte cuvinte, oferta educațională a școlii), care implică: obiectivele educaționale (cadru, de referință și cele operaționale), conținuturile (planul de învățământ, programele școlare etc.), metodologia, mijloacele didactice, formele de organizare și de evaluare.

Evaluarea profesorului: dacă își îndeplinește rolurile principale față de meseria pe care o are, dacă are anumite calități generale fizice (sănătate, integritate), dacă are o cultură pedagogică solidă, empatie, dacă are cunoștințe de specialitate și calități moral-afective, dacă reușește să transmită calitățile pedagogice în actul educativ. (dacă știe să aleagă bine obiectivele, metodele și procedeele de predare, formele de organizare și dacă respectă proiectul didactic în unitatea de timp), dar și dacă folosește autoevaluarea printr-un feed-back continuu în timpul activității sau dacă utilizează o evaluare sumativă retrospectivă.

Evaluarea școlarilor.

După modul de integrare a verificării și evaluării în cadrul procesului de învățământ putem distinge următoarele forme de evaluare (după B. Bloom):

1. Evaluarea inițială (predictivă) este evaluarea care se face la începutul unei etape de instruire, cum ar fi la începutul unui ciclu de învățământ, la începutul unui an școlar, semestru, la începutul studierii unei unități de învățare, la introducerea unei noi discipline de studiu, sau la începerea unei lecții (prin teste docimologice, concursuri etc.). Aceasta are scopul de a dezvălui nivelul de la care se pornește activitatea de învățare și este impusă de faptul că la începutul unei activități există o oarecare terogenitate în rândul școlarilor mici în ceea ce privește cunoștințele, priceperile, abilitățile și posibilitățile de învățare. Acest tip de evaluare reprezintă o condiție hotărâtoare în vederea reușitei activității, de a putea ști dacă elevii sunt pregătiți să înțeleagă conținutul ce urmează să fie predat de către profesor. În acest sens, D. Ausubel precizează, printre altele, că ,,dacă ar fi să reducem toată psihopedagogia la un singur principiu, am putea spune că ceea ce influeanțează cel mai mult învățarea este ceea ce știe elevul la plecarea lui din școală. Prin urmare, cadrele didactice trebuie să ia aminte și să se asigure de ceea ce știe elevul și să-l instruiască în consecință”.

2. Evaluarea sumativă, cumulativă sau de bilanț se realizează la intervale mai mari de timp, de obicei după o perioadă intensă de instruire, având caracter de bilanț și finalizându-se cu notare. Acest tip de evaluare se realizează la finalul unei etape de instruire, la finalul studierii unei teme, al unei unități de învățare și, perioadic, la sfârșitul semestrelor, al anului școlar, al unui ciclu de școlaritate prin conceperea unor subiecte largi și cuprinzătoare care să acopere întreaga arie tematică abordată (de exemplu Evaluarea Națională de la sfârșitul clasei a II-a, a IV-a, a VI-a etc.)

3. Evaluarea formativă, de progres sau continuă evidențiază progresul unui școlar sau descoperă lacunele și obstacolele în procesul de învățare. Acest tip de evaluare are rolul de a demonstra caracterul interactiv dintre predare-învățare și evaluare, dar și furnizarea feed-back-ului în vederea creșterii performanței școlare (A. Stoica, 2003). Ea nu are ca scop principal sancționarea elevului prin notă, ci trebuie să formeze elevul, să îl motiveze în vederea dezvoltării. Evaluarea formativă se face în timpul secvenței de instruire, prin tehnici curente de ascultare și se face pe tot parcursul unui demers instructiv-educativ, este frecventă sub aspect temporal și are ca finalitate remedierea lacunelor sau a erorilor săvârșite de către elevi. Prin urmare, acest tip de evaluare presupune verificarea permanentă a rezultatelor, pe tot parcursul procesului educațional, operându-se de obicei pe secvențe mici. Trecerea la secvența următoare se face numai după ce se cunoaște modalitatea de desfășurare și eficiență pedagogică a secvenței evaluate, rezultatele obținute de școlari, prin adoptarea de măsuri ameliorative cu privire la procesul de învățare, dar la performanțele unor elevi.

2.2.Strategii de evaluare

Strategiile de evaluare reprezintă modalitățile sau tipurile specifice de integrare a operațiilor de evaluare (măsurare, apreciere și decizie finală) în activitatea instructiv-educativă, integrare care se poate realiza la diferite intervale scurte de timp, mediu sau lung în vederea îndeplinirii unor funcții educaționale specifice (Constantin Cucoș, 2000).

Conceptul cel mai apreciat de către specialiștii în domeniu ca fiind cel mai eficient se dovedește a fi conceptul de evaluare formativă, care este orientat spre procesul de evaluare a elevilor și spre observarea evoluției competențelor acestora. Având în vedere această orientare a procesului de evaluare se aduc modificări celor trei forme de evaluare: inițială, formativă și sumativă aflate astfel în interdependență.

Evaluarea inițială urmărește să stabilească nivelul de la care se pleacă în procesul de formare pe o anumită etapă, an de studiu, ciclu de învățământ, ciclu curricular etc. De asemenea, rezultatele evaluărilor inițiale nu se trec în catalog și sunt considerate puncte de plecare în demersul educațional și al nivelului de cunoaștere a evaluărilor în activitățile ulterioare. Dacă profesorul și elevul știu de unde pleacă și unde trebuie să ajungă, sunt bine motivați pentru efortul pe care trebuie să-l depună.

Evaluarea formativă face parte integrantă din procesul de predare și învățare și contribuie direct la formarea elevilor. Ea creează o stare de spirit pentru elevi și pentru profesori provocând atitudini pozitive față de învățare pe care școala trebuie să le încurajeze.

Evaluarea sumativă este o formă de evaluare care încheie procesul de învățare și prin care cadrul didactic îi acordă o notă sau un calificativ elevului și îi stabilește nivelul la care a ajuns în învățare.

Evaluarea formală este preponderent externă și se realizează de către instituțiile specializate, urmează proceduri foarte clare, transparente, standardizate începând cu faza de proiectare și încheind cu diseminarea rezultatelor. De exemplu: examenele, concursurile, evaluările naționale, pe diferite eșantioane de elevi, și chiar verificările realizate în cadrul inspecțiilor la clasă.

Evaluarea informală este cea care se desfășoară de către cadrele didactice, se realizează zilnic în activitățile educative și îndeplinește o funcție formativă (evaluare pentru învățare și formare).

Evaluarea obiectivă este cea în care nu pot apărea erori în măsurare și notare.

Evaluarea subiectivă conține un procent mare de subiectivitate a evaluatorilor.

Evaluarea criterială se realizează pe baza unui criteriu de reușită. De exemplu la un concurs de sărituri în care toți atleții să aibă ștafeta la 2 m înălțime. Rezultatele sunt comparate cu standarde sau criterii prestabilite. De exemplu, aici intră toate evaluările curente și evaluările externe (capacitate, bacalaureat etc.).

Evaluarea normativă se realizează printr-o ierarhizare între rezultatele concurenților, adică vrem să știm care est primul, al doilea, al treilea etc. Rezultatele sunt comparate între ele în vederea realizării unei ierarhii. Se practică atunci când este necesară o ierarhie a performanțelor datorită numărului limitat de locuri (de exemplu în cazul examenului de titularizare în învățământ pentru ocuparea unor posturi). Norma descrie performanța uui elev în raport cu cea a grupului de referință.

După cum se poate observa, ,,evaluarea modernă renunță la conceptul de control al însușirii cunoștințelor și adoptă pe cel al evaluării rezultatelor învățării și ale proceselor pe care le implică” (Vasile Molan, 2003). Constantin Cucoș insistă asupra înțelegerii corecte a evaluării moderne ca parte integrantă a procesului propriu-zis, și anume: ,,În accepțiunea modernă, evaluarea nu trebuie să fie înțeleasă ca o etapă supraadăugată sau suprapusă procesului de învățare, ci reprezintă un act integrat în activitatea pedagogică”.

Conceperea actului evaluării în relație de interdependență cu procesul de învățare creează condiții ca atât rezultatele elevilor, cât și calitatea procesului de predare – învățare să fie apreciate în mod corect.

2.3.Metode și instrumente de evaluare

Metoda de evaluare este calea prin care cadrul didactic oferă elevilor posibilitatea de a demonstra în mod direct nivelul de stăpânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități testate prin folosirea unor instrumente potrivite obiectivului de referință propus inițial. (J. Monteil, 2000).

Proba de evaluare reprezintă orice instrument de evaluare proiectat, administrat și corectat ulterior de către profesor.

Instrumentul de evaluare este orice element constitutiv, concret al metodei de evaluare.

Matricea de evaluare este matricea în care se pot specifica obiectivele disciplinei predate, metodele de evaluare și rezultatele elevilor.

I.T.Radu precizează că ,,Teoria evaluării eficienței învățământului reprezintă un sistem de concepții și tehnici referitoare la măsurarea și aprecierea rezultatelor obținute în activitatea pedagogică, îndeosebi a rezultatelor școlare”.

Matricea de specificații este utilizată pentru construirea probei de evaluare și este cea în care sunt enumerate obiectivele operaționale pe niveluri de complexitate și conținuturile evaluate. Cele mai importante caracteristici ale matricei de specificații sunt:

Este o punte de legătură între obiective, conținuturi și evaluare;

Este un tabel cu două intrări care servește la proiectarea și organizarea itemilor dintr-un test docimologic în care sunt precizate conținuturile vizate și nivelurile taxonomice la care se plasează obiectivele de evaluare.

2.3.1. Metode tradiționale de evaluare

Evaluarea rezultatelor școlare urmărește desfășurarea procesului de predare-învățare oferindu-i profesorului un suport pentru luarea unor decizii raționale obținute pe căi științifice.

Metodele tradiționale de evaluare nu reprezintă ceva învechit, ele se referă la acele metode care se folosesc în mod curent de către toți profesorii și care sunt la îndemâna oricui. Dintre acestea, I. T. Radu consideră că cele mai des folosite sunt.

Probele orale;

Probele scrise;

Probele practice;

Testul docimologic.

Dintre probele orale se pot aminti:

Conversația examinatoare;

Verificarea orală;

Interviul;

Explicația cu suport vizual;

Povestirea / repovestirea;

Descrierea / reconstituirea;

Seminarul evaluativ;

Examenul oral.

Dintre probele scrise putem aminti (după I. Pièron, 1963):

Extemporalul;

Activitatea de muncă independentă;

Tema pentru acasă;

Examenul scris;

Chestionarul;

Testul.

Dintre probele practice se pot menționa:

Executarea unor experiențe;

Efectuarea unor lucrări de atelier, lotul școlar, ferme;

Întocmirea unor schițe;

Executarea unor lucrări muzicale;

Interpretarea unui rol;

Executarea unor lucrări artistice;

Probe pentru aptitudini sportive etc.

Alegerea metodelor de evaluare reprezintă un demers important pentru eficientizarea evaluării. Nu se poate spune că folosirea unei singure metode, dovedite a fi eficiente într-un anumit context este cea mai viabilă soluție.