Metodologia Investigarii Omorurilor

METODOLOGIA INVESTIGĂRII OMORURILOR

ASPECTE PRACTICE DIN ACTIVITATEA ORGANELOR JUDICIARE CE ÎȘI DESFĂȘOARĂ ACTIVITATEA ÎN

S-V ROMÂNIEI

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul 1

Considerații introductive

Secțiunea 1. Viața ca valoare socială ocrotită de legea penală

Secțiunea 2. Aspecte istorice privind ocrotirea dreptului la viață

2.1 Ocrotirea persoanelor in Evul Mediu

2.2 Evoluția ocrotirii persoanelor pe teritoriul țării noastre

Secțiunea 3.Aspecte criminologice

3.1 Date statistice privind evoluția criminalității la infracțiunile contra vieții

3.2 Cauzele infracțiunii contra vieții

3.3 Profilul psihologic al ucigașului

Secțiunea 4. Aspecte de drept penal material

Secțiunea 5. Aspecte de drept procesual-penal

Capitolul 2

Direcții metodologice pe care trebuie să le urmărească cercetarea

Secțiunea 1.Stabilirea cauzei și naturii morții

1.1 Natura morții

1.2 Cauza nemijlocită a morții

Secțiunea 2. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

2.1 Identificarea locului în care a fost săvârșit omorul

2.2 Stabilirea momentului comiterii infracțiunii

Secțiunea 3. Metode și mijloace folosite pentru săvârșirea și acoperirea infracțiunii

Secțiunea 4. Identificarea și calitatea victimei

Secțiunea 5. Făptuitorii, calitatea acestora și contribuția lor la săvârșirea

infracțiunii

Secțiunea 6. Mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii

Secțiunea 7. Condiții și împrejurări care au generat, înlesnit sau favorizat

săvârșirea infracțiunii

Capitolul 3

Tactica cercetării la fața locului în cazul infracțiunii de omor

Secțiunea 1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului

Faza statică

Faza dinamică

Secțiunea 2. Particularități privind cercetarea la fața locului în funcție de mijloacele și procedeele de săvârșire a infracțiunii

2.1 Omorul prin traume mecanice folosind corpuri contondente

2.2 Omorul prin asfixie

2.3 Omorul prin folosirea armelor de foc sau a materialelor explozive

2.4 Omorul prin otrăvire

2.5 Alți factori care au produs moartea victimei

2.6 Cercetarea omorului în cazul cadavrelor depesate sau nedescoperite

Capitolul 4

Particularități ale activităților ce se desfășoară pentru administrarea probelor

4.1.Organizarea și planificarea cercetării penale

4.2.Constatările și expertizele medico-legale

4.3. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și problematica acestora

4.4. Identificarea și ascultarea martorilor

4.5. Efectuarea percheziției

4.6. Identificarea, prinderea și ascultarea făptuitorului

4.7. Stabilirea identității victimei

4.8. Prezentarea pentru recunoaștere

Concluzii

Aspecte practice

Bibliografie

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea 1. Viața ca valoare socială ocrotită de legea penală

Omul este singura ființă superioară din universul cunoscut; el creează valorile și le transmite generațiilor viitoare, iar spiritul său continuu, neîncetat, tinde către perfecționare. Totodată, omul prin trăirea în adevăr a tot ce este bun, frumos și drept, se impune în plan etic și dă dovadă de personalitate, dominând și impulsurile inferioare. Astfel că viața omului apare ca valoare primară și absolută, indispensabilă manifestării în sine și, ceea ce este mai important, condiție a continuității biologice a grupului social .

Viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața individual sau colectiv, prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop.

Valoarea acțiunilor umane, capacitatea sa creatoare, nu pot fi niciodată tăgăduite. Creațiile milenare ca piramidele, templele grecești, construcțiile romane precum și minunatele realizări ale epocii moderne sunt mărturii grăitoare despre puterea de creație a omului.

Dreptul la viață este un drept natural și fundamental al oamenilor, fără îndoială cel mai important drept pentru însăși existența lor precum și a societății.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului, constituie nu numai o nouă morală, o religie laică, ci reprezintă mai mult decât " o limbă comună a tuturor oamenilor", finalitatea întregii activități umane, un domeniu important în preocupările fiecărui stat și în ale comunității internționale.

Fiind strâns legată de interesele unui întreg grup social, viața omului își dobândește adevărata ei semnificație și valoare numai în cadrul relțiilor sociale; numai raportată la aceste relații, aceasta devine un drept la viață al omului. În mod incontestabil, înainte de a fi un drept fundamental al omului, viața este un atribut primordial, absolut, o componentă esențială, un imperativ fundamental al însăși existenței acestuia.

Apărarea vieții omului își are originea atât în condiția, esența biologică a acestuia, în instinctul său de conservare, cât și în esența sa de ființă socială.

Prin urmare, necesitatea apărării vieții umane este în egală măsură o preocupare fundamentală a fiecărui individ dar și a societății omenești organizate, în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății.

Pe plan internațional, din toate timpurile, legile au ocrotit persoana umană, sancționând pe cei care au atentat la viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și demnitatea omului. Problematica omului a stat dintotdeauna nu numai în atenția juriștilor, ci și a filosofilor, economiștilor, politicienilor, artiștilor etc.

Noțiunea de viață a ocupat un loc important în preocupările filosofilor din toate timpurile, aceștia încercând să definească esența vieții, valoarea ei individuală, socială și spirituală, sensurile și scopurile ei. Dacă viața sau mișcarea biologică, ca formă de mișcare a materiei, reprezintă un proces continuu, viața, ca formă de existență individuală are un sfârșit.

Studiul morții, al fenomenelor și proceselor legate de moarte aparține tanatologiei, potrivit căreia moartea înseamnă încetarea definitivă a vieții prin oprirea funcțiilor ei vitale.

Un document de o incontestabilă valoare juridică privind protecția persoanei umane îl reprezintă "Declarația universală a drepturilor omului", adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală O.N.U., care prevede că: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi(art.1); orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea persoanei sale(art.3); nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor(art.4); nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale(art.12); în exercitarea drepturilor și libertăților sale, niciun om nu este supus decât îngrădirilor stabilite prin lege, exlusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectarea drepturilor și libertăților celorlalți și pentru a fi satisfăcute justele cerințe ale moralei, oridnii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Îndeosebi în ultimii ani, drepturile omului au încetat să mai fie doar un subiect extrem de dezbătut, devenind și unul dintre factorii esențiali grație cărora s-au produs ample mutații în fizionomia politică și economică a unui număr mare dintre țările lumii.

Astfel, drepturile omului au devenit o sursă majoră de dinamizare a evoluției istorice, ca urmare a împletirii și potențării reciproce a câtorva tentințe.

Afirmarea crescândă a individului și conștientizarea faptului că recunoașterea și protecția drepturilor și libertăților omului este benefică nu numai afirmării personalității indivizilor ca atare, ci și societății și, într-un sens mai larg, umanității în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile adevăruri ale vremurilor noastre.

Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului cuprinde un vast catalog de 27 de drepturi, atât civile și politice, dar și economice, sociale și culturale, printre acestea enumerându-se și dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei. De asemenea, Convenția Americană privind Drepturile Omului – Pactul de la San José cuprinde un întreg articol intitulat "Dreptul la viață"(art.4). Potrivit acestuia orice persoană are dreptul la respectul vieții sale.

Acest drept trebuie protejat prin lege și, în general, începând din momentul concepțiunii. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viață. În țările care nu au abolit pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru pedepsirea crimelor cele mai grave, în baza unei hotărâri definitive pronunțată de către un tribunal competent, în aplicarea unei legi ce prevede această pedeapsă, care era în vigoare înainte de comiterea crimei. Pedeapsa cu moartea nu va fi aplicată unor crime care nu sunt sancționate cu această pedeapsă în prezent.

Pedeapsa cu moartea – se stipulează in art.4 alin.3 – nu va fi restabilită în statele care au abolit-o. De asemenea, aceasta nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe acestora. Asemenea pedeapsă nu poate fi aplicată nici persoanelor care, în momentul crimei comise, aveau mai putin de 18 ani sau peste 70 de ani; totodată, aceasta nu poate fi aplicată femeilor însărcinate. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul să solicite amnistierea, grațierea sau comutarea pedepsei. Acestea pot fi acordate în toate cazurile. Sentința pedepsei cu moartea nu poate fi executată atât timp cât cererea nu a fost rezolvată de către autoritatea competentă.

Articolul 5 din aceeași convenție, intitulat "Dreptul la integritatea persoanei" statornicește că "Orice persoană are dreptul la respectarea integrității sale fizice, psihice și morale. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Orice persoană privată de libertatea sa va fi tratată cu respectul datorat demnității inerente persoanei umane. Pedeapsa este personală și se referă numai la delincvent.

Cu excepția unor circumstanțe excepționale, persoanele arestate preventiv trebuie separate de cele condamnate și supuse unui regim corespunzător condiției lor de persoane necondamnate. Atunci când cel arestat preventiv este minor, acesta trebuie separat de adulți, și adus, cât mai repede posibil, în fața unui tribunal specializat unde va primi un tratament corespuzător statutului său. Pedepsele privative de libertate trebuie să aibă ca scop esențial îndreptarea și reclasarea socială a condamnaților".

Principiile exprimate mai sus demonstreză, încă o dată faptul că în ultimii ani, drepturile omului au încetat să mai fie doar un subiect extrem de dezbătut, devenind unul dintre factorii de maximă importanță, grație cărora s-au produs ample mutații în fizionomia politică și economică a unui număr mare de țări ce au pornit ireversibil spre drumul democrației. Drepturile omului au devenit o sursă majoră de dinamizare a evoluției istorice ca urmare a dezvoltării unor tendințe.

Secțiunea 2. Aspecte istorice privind ocrotirea dreptului la viață

Viața este bunul cel mai de preț al omului. În toate timpurile, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic sau într-un mod organizat – sub rigorile legii – prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop.

Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viață se realizează în modalități originale, uneori potrivit unor cutume dintre cele mai diverse și nu rareori bizare, dacă sunt examinate prin logica și moralitatea prezentului. Astfel, mult timp, normele de conduită rămân bazate pe obicei, care devine norma obligatorie prin care sunt apărate formele noii economii preponderente.

În matriarhatul gentilic, unde, datorită rolului ei în activitatea productivă femeia era ocrotită în mod deosebit, omorârea unei mame erte amnistierea, grațierea sau comutarea pedepsei. Acestea pot fi acordate în toate cazurile. Sentința pedepsei cu moartea nu poate fi executată atât timp cât cererea nu a fost rezolvată de către autoritatea competentă.

Articolul 5 din aceeași convenție, intitulat "Dreptul la integritatea persoanei" statornicește că "Orice persoană are dreptul la respectarea integrității sale fizice, psihice și morale. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Orice persoană privată de libertatea sa va fi tratată cu respectul datorat demnității inerente persoanei umane. Pedeapsa este personală și se referă numai la delincvent.

Cu excepția unor circumstanțe excepționale, persoanele arestate preventiv trebuie separate de cele condamnate și supuse unui regim corespunzător condiției lor de persoane necondamnate. Atunci când cel arestat preventiv este minor, acesta trebuie separat de adulți, și adus, cât mai repede posibil, în fața unui tribunal specializat unde va primi un tratament corespuzător statutului său. Pedepsele privative de libertate trebuie să aibă ca scop esențial îndreptarea și reclasarea socială a condamnaților".

Principiile exprimate mai sus demonstreză, încă o dată faptul că în ultimii ani, drepturile omului au încetat să mai fie doar un subiect extrem de dezbătut, devenind unul dintre factorii de maximă importanță, grație cărora s-au produs ample mutații în fizionomia politică și economică a unui număr mare de țări ce au pornit ireversibil spre drumul democrației. Drepturile omului au devenit o sursă majoră de dinamizare a evoluției istorice ca urmare a dezvoltării unor tendințe.

Secțiunea 2. Aspecte istorice privind ocrotirea dreptului la viață

Viața este bunul cel mai de preț al omului. În toate timpurile, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic sau într-un mod organizat – sub rigorile legii – prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop.

Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viață se realizează în modalități originale, uneori potrivit unor cutume dintre cele mai diverse și nu rareori bizare, dacă sunt examinate prin logica și moralitatea prezentului. Astfel, mult timp, normele de conduită rămân bazate pe obicei, care devine norma obligatorie prin care sunt apărate formele noii economii preponderente.

În matriarhatul gentilic, unde, datorită rolului ei în activitatea productivă femeia era ocrotită în mod deosebit, omorârea unei mame era crima cea mai gravă și impunea obligația de a o răzbuna. Patriarhatul a răsturnat această cutumă, înlocuind-o cu alta, în care puterea bărbatului era expresia unor interese economice. Astfel, în Asiria, omuciderea putea fi răscumpărată printr-o despăgubire materială, dar dacă părțile nu ajungeau la o înțelegere, se pedepsea cu moartea.

La vechii egipteni, omuciderea se sancționa cu pedeapsa capitală.

Executarea pedepsei capitale la vechii evrei, care se aplica în caz de omor voluntar, avea loc în public și consta în uciderea cu lovituri de pietre, fiind încredințată fie familiei celui care suferise ofensa, fie colectivității. În cazul din urmă, prima piatră trebuia să fie aruncată de către martorii acuzării, după care urmau la rând toți membrii colectivității, până ce cadavrul era acoperit complet cu pietre. În faza sa de nomadism poporul evreu avea drept lege supremă, "răzbunarea sângelui" – principiu care nu a putut să fie suprimat nici mai târziu. Moartea se cerea pedepsită cu moartea; familia celui ucis trebuia să-l ucidă pe ucigaș sau pe un membru al familie acestuia. Legea "răzbunării sângelui" s-a păstrat și mai târziu, în perioada vieții sedentare, fiind completată cu principiul juridic – comun multor popoare semite – al "talionului".

Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul regelui Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel, legea prevedea că: dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor.

În Grecia antică, omorul era pedepsit, fie că era premeditat sau involuntar.Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor era lăsată la discreția victimei si a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodata să fie si o încălcare a intereselor grupului social. În vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere (răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinților victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunității: iar, potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra colectivității.

Legea lui Sylla asupra ucigașilor plătiți și otrăvitorilor ( „lex Cornelia de sicariis et veneficiis”) a rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra uciderii unei rude nu a făcut decât să modifice sancțiunile. La început, a fost exclusă din noțiunea de omucidere uciderea sclavilor, considerată numai ca o faptă producătoare de daune dacă era comisă de o altă persoană decât proprietarul, ulterior (sub împăratul Claudiu), s-a recunoscut că un asemenea fapt putea fi urmărit și ca omucidere.

Sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenționată a unei persoane libere, chiar săvârșită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetățean fără o judecată anterioară era considerată omucidere, tot astfel, uciderea sa prin vrăjitorie sau magie; la fel, incendiul intenționat, ca și infracțiunile comise cu ocazia unui naufragiu.

La români, prima lege scrisă este Legea celor XII Table, care datează din sec. al V-lea î.e.n. și consacră în materie penală legea talionului, făcând distincție între „crimen publica” și „delicta privata”. Omorul era considerat crimă publică și avea denumirea specială de parricidium. El se judeca în cauzele speciale și se pedepsea , în general, cu moartea,însă nu era exclusă nici aplicarea altor pedepse .

2.1 Ocrotirea persoanelor în Evul Mediu

În Evul Mediu, baza relațiilor de producție o constituia proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producție și proprietatea asupra iobagului, acesta din urmă având o capacitate de drept limitată. Cea mai importantă lege din această perioadă, „Corpus iuris canonici”, pedepsea omorul cu moartea celui vinovat, punerea în executare a sentinței făcându-se prin mijloacele cele mai crude. Dacă făptuitorul făcea parte din clasa nobiliară, el putea beneficia de comutarea pedepsei capitale, în funcție de rang sancțiune fiind redusă până la plata unei amenzi.

În dreptul barbar există răzbunarea sângelui: pedeapsa obișnuită era „prețul sângelui” (suma plătită de ucigaș familiei celui ucis) care s-a majorat treptat. De asemenea, era pedepsită la fel omuciderea intenționată și cea culpoasă. Sub influența dreptului canonic se va depăși această confuzie, făcându-se deosebire între omorul intenționat și cel din culpă.

Omorul săvârsit cu intenție se pedepsea cu moartea. Spre finalul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea și omorul agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului.

2.2 Evoluția ocrotirii persoanelor pe teritoriul țării noastre

Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman au fost extinse și în Dacia; locuitorii erau judecați de guvernator sau de locțiitorul acestuia. El avea „ius gladii”, adică dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era fruntaș din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunțată decât de împărat.

Chiar după retragerea armatelor române, în perioada năvălirii populațiilor migratoare, continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul acestuia luându-l treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul secolelor.

Cele dintâi legiuri au fost Cartea românescă de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 la mânăstirea Trei Ierarhi din Iasi și Îndreptarea legii, tipărită în 1652 În aceste legi, omul era pedepsit cu asprime și discreditare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare , în raport cu categoria socială căreia îi aparținea vinovatul; tentativa era pedepsită mai blând;de asemenea erau prevăzute cauze care apărau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) precum și unele cauze care micșorează pedeapsa (mânia, beția, dragostea, obiceiul locului, ignoranța, somnambulismul, somnul).

Omorul era considerat infracțiunea cea mai gravă, fiind judecat, la început, de căpeteniile obștii, după aceea de către domn, făcându-se deosebire între omorul intenționat si cel fără voie.

În perioada modernă, pe teritoriul României au avut loc o serie de transformări ale legislației penale. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a dus la constituirea sistemului de drept burghez, creându-se cadrul juridic propice pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie. Prin introducerea acestor norme și instituții juridice, opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mia înaintată legislație. Până atunci, în țările române au fost elaborate o serie de legi, majoritatea acestora vizând adaptarea „Legiuirii Caragea” la noile realități economico-sociale și la corelarea acesteia cu legislațiile europene. Astfel, în domeniul dreptului penal și procesual penal, în Moldova a apărut în anul 1820 prima parte a „Condicii criminalicești” care reprezenta un cod de procedură penală, partea a doua reprezentând dreptul penal.

Legiunea Caragea a fost ultima legiuire feudală, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la 1 decembrie 1865.Potrivit acestei legi, cine va omorî „cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare”.

Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârșit cu voință (art. 225); omorul calificat (art. 234) „când se va fi săvârșit mai înainte sau deodată sau în urma altei crime“, precum și atunci când „va fi avut de scop ori a prepara, ori a înlesni, ori a executa un delict sau de a ajuta dosirea, ori a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict“, omorul cu premeditare (art. 232); omorul rudei în linie ascendentă, a soțului sau a soției (art. 280).

În Codul penal din 1937, primul Cod penal românesc, printre formele de omor reglementate se afla și: omorul simplu (art 463 ), omorul calificat( art. 464), omorul la stăruință ( art.468 ) și omorul prin consens ( art. 469 ). În legătură cu omorul calificat, Codul dispunea: „crima de omor se pedepsește cu muncă silnică pe viață, când e săvârșită în următoarele împrejurări: 1. cu premeditare (asasinat); 2. pentru a ascunde crima sau delictul comis mai înainte sau pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmărire sau arestare; 3. prin întrebuințarea de torturi; 4. asupra unui ascendent sau descendent legitim, adoptiv sau natural; 5. asupra fratelui sau surorei; 6. asupra soțului; 7. asupra mai multor persoane cu aceeași ocaziune“.

Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă, nu numai pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispozițiile lor arhaice și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, dar au și introdus un spirit novator, științific, în abordarea problemelor de drept penal.

În domeniul procesual penal, Codul de procedură penală a fost adoptat și a intrat în vigoare concomitent cu Codul penal. Codul de procedură penală a realizat un compromis între vechea procedură și judecata penală modernă, concretizat în judecata publică orală și contradictorie.

Descoperirea infracțiunilor revenea ofițerilor de poliție judiciară. Aceștia strângeau probele referitoare la fapta comisă și, atunci când considerau că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, înaintau dosarul procurorului, acesta ocupându-se de procedura urmăririi infractorului.

Dacă aceste cazuri deveneau mai complicate, procurorul înainta cauza unui judecător de instrucție. Acesta proceda la o anchetă numită instrucție și, după efectuarea urmăririi, sesiza instanța de judecată.

Infracțiunile de omor erau de competența tribunalelor sau a curților de juri, după cum erau calificate în crime sau delicte.

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracțiunile de omucidere sunt reglementate în cadrul titlului II, infracțiuni contra persoanei.

Omorul are trei modalități, faptele incriminate sub denumirea de „omucidere“ constituind, din punctul de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății.

Astfel, a fost consacrat omuciderii un întreg capitol (Cap. I Titlul II) omorul ocupând locul cel mai important, fiind incriminat în art. 174-176 astfel: în art. 174 — omorul simplu, în art. 175 — omorul calificat și în art. 176 — omorul deosebit de grav.

Secțiunea 3. Aspecte criminologice

3.1. Date statistice privind evoluția criminalității la infracțiunile contra vieții

Societatea românească plătește un tribut greu infracționalității care aduce atingere vieții, deoarece, continuu, sunt curmate viețile a numeroase persoane.

O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluția criminalității a infracțiunilor contra vieții cu perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieții în societatea actuală. Se știe că violența este un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi ori nu mai reușește să-și facă respectate normele.

Analiza statistică de mai jos se bazează pe datele furnizate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție precum și de Inspectoratul General al Poliției Române.

Aceste date relevă următoarele:

Activitatea pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor cu violență s-a concentrat pe identificarea autorilor faptelor grave de mare violență, soluționarea dosarelor rămase cu autori neidentificați, precum și pe monitorizarea cazurilor deosebit de grave privind fapte de mare violență, comise cu mod de operare și cu impact mediatic.

Criminalitatea gravă comisă cu violență nu prezintă în România o pondere semnificativă aceasta reprezentând doar 0,2% din totalul infracțiunilor sesizate la nivelul Poliției Române. Totuși, infracțiunile grave comise cu violență (în această categorie sunt incluse omorul, tentativa la omor, pruncuciderea, lovirile cauzatoare de moarte, tâlhăria și violul urmate de moartea victimei) sunt pe un trend crescător (+11%).

De asemenea, s-a constatat că 53,4% din totalul infracțiunilor grave comise cu violență au fost comise în mediul rural iar din totalul infracțiunilor de omor, doar o mică parte (13,5%) au fost produse în mediul stradal.

Creșterea infracționalității este favorizată de factori de ordin socio-economic (șomajul, lipsa unor soluții de reintegrare socială, degradarea mediului educațional, etc.) precum și de ordin legislativ.

Evoluția infracțiunilor sesizate, prezintă un trend ușor ascendent, ce se menține în parametrii identificați în ultimii ani. Astfel, dacă în perioada 2005 – 2009 infracțiunile sesizate înregistrau creșteri importante de peste 7,7% anual, în ultimii ani fenomenul infracțional sesizat prezintă o diminuare semnificativă.

Infracțiunile sesizate produse cu violență, care au un impact deosebit asupra cetățenilor, sunt în scădere (-1,3%). Dintre acestea, remarcăm pozitiv evoluțiile înregistrate de infracțiunile de omor (-14,5%) și de infracțiunile de vătămare corporală gravă (-7,6%).

Caracteristica generală a evoluției infracțiunilor grave comise cu violență (în această categorie sunt incluse faptele: omor, tentativă de omor, pruncucidere, loviri cauzatoare de moarte, tâlhărie urmată de moartea victimei și viol) este aceea că, numărul acestora a înregistrat o scădere cu 4,4%.

Criminalitatea gravă comisă cu violență reprezintă doar 1,34% din infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății, 0,89% din cele contra persoanei, 0,35% din cele judiciare și 0,20% din totalul infracțiunilor sesizate.

Din totalul infracțiunilor grave comise cu violență 57,6% au fost comise în mediul rural.

Situația infracțiunilor de omor pe zone geografice, evidențiază faptul că 34,8% au fost săvârșite în 10 județe din zona Moldovei, 25,7% în 15 județe din zona Olteniei, Munteniei și Dobrogei, 29,2% în 16 județe din zona Transilvaniei și Banat și 10,3% în București (34).

Procentul de identificare al autorilor în dosarele penale de omor a fost de 95,87%.

Structura infracțiunilor contra persoanei în funcție de numărul inculpaților trimiși în judecată

INCULPAȚI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ PENTRU INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI, ÎN PERIOADA 2000-2012

INCULPAȚI MINORI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ PENTRU INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI, ÎN PERIOADA 2000-2012

10,4% pentru omor = 1.014 inculpați

INCULPAȚI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ PENTRU OMOR,

DIN CARE FAPTĂ CONSUMATĂ, ÎN PERIOADA 2000-2012

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

INCULPAȚI MINORI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ PENTRU OMOR,

DIN CARE FAPTĂ CONSUMATĂ, ÎN PERIOADA 2000-2012

INCULPAȚI TRIMIȘI ÎN JUDECATĂ PENTRU OMOR – ANUL 2012 – TOTAL/FAPTĂ CONSUMATĂ

~ județe ~

În județul Gorj, în anul 2012 au fost sesizate 3.988 infracțiuni contra persoanei, cu 885 mai puține decât în anul precedent ,fiind înregistrat un număr de 4.873 infracțiuni, ceea ce reprezintă o scădere cu 18%.

IPJ Gorj s-a situat, la indicatorul „infracțiuni contra persoanei

sesizate” la nivel național pe locul 2,cu o valoare de 1.060 infracțiuni.

Din datele existente s-a constatat că în anul 2012 infracțiunea de omor a scăzut cu 2

fapte iar tentativa de omor a crescut cu 3 fapte.

Este relevant faptul că, pe parcursul anului analizat, nu au fost săvârșite omoruri la comandă sau pentru reglarea de conturi.

3.2 Cauzele infracțiunilor contra vieții

Este de observat că, în majoritatea cazurilor, aceste infracțiuni sunt comise de indivizi care și-au peirdut simțul uman, dominați de mentalități profund retrograde, de concepții suburbane, psihologice și etice proiectează răsturnat valorile sociale, acestea manifestând o desăvârșită insensibilitate sufletească cu trăsături esențialmente dizarmonice, adică cu tendințe impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar schizoide, ori cu sugestibilitate exagerbată s.a.

Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieții utilizează conceptul de „ personalitate criminală” ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament.

Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entitățile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi binele cât și Supereul. La nivelul Sinelui, comportamentul violent este un rezultat al declanșării necontrolate (iraționale) a impulsurilor organice antisociale care, în anumite condiții înlătură cenzura impusă de Eu si Supereu. La acest nivel, orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârșască infracțiuni grave, cu violență.

Manifestarea spontană și nespecifică a instinctelor abisale distructive nu exculde vinovăția penală sub forma intenției directe sau indirecte.

Structura negativă a Supereului sugerează existența unei personalități profund antisociale care, în timp, a asimilat norme și valori total opuse celor general acceptate de societate. În această categorie se plasează infractorii care săvârșesc infracțiuni de omor calificat și omor deosebit de grav. Principala lor caracteristcă, alături de agresivitate este indiferența afectivă, lipsa de sensibilitate față de suferința umană.

Supereul fanatic se formează în contextul unor situații de frustrare cu baza diversă (rasială, etnică, politică sau religioasă).

Reprezentanții fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului EU care se contopește într-un EU colectiv, adesea nebulos și absurd ce utilizează deviza „distruge pentru a salva”.

Persoanele care suferă de un complex de vinovăție cu baza reală sau imaginară (exemplu: complexul Oedip), se implică, uneori, în săvârsirea unor infracțiuni cu violență pe care le „ semnează” pentru a fi descoperiți cu ușurință și a primi o pedeapsă pe care ei înșiși nu sunt în stare să și-o aplice. Pe această linie etiologică se află argumentarea teoretică a criminologului John Dollard, care consideră că agresiunea este un comportament deviant ce reperezintă o reacție la o situație frustrantă. Reacția poate fi atât spoantană cât și decalată în timp, deci premeditată.

Criminologul belgian Etienne de Greff accentuează rolul socialului în formare pesonalității antisociale cu caracter agresiv, în opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă, la săvârsirea actului infracțional.

În evoluția acestui process se disting trei etape. În prima etapă, individul suferă o degradare progresivă a personalității, ca urmare a unor frustrări repetate.Din mometul în care se convinge de injustiția mediului său social, el nu mai găsește nicio rațiune pentru a respecta cadrul legal al acestui mediu.În a doua etapă a procesului criminogen, individul acceptă comiterea crimei, își caută justificări, precum și un mediu mai tolerant,iar încea de- a treia etapă, se produce „ trecerea la act”.

Trăsătura psihică fundamentală care permite săvârsirea infracțiunii violente ar fi indiferență afectivă.

De altfel, acest punct a fost preluat de criminologul francez Jean Pinatel care a formulat teoria personalității criminale. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întălnite la infractori – egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea și indiferența afectivă- nu conduc la constituirea personalității criminale decât prin reunirea lor într-o constelație care reprezintă nucleul acestui tip de personalitate, în consecință, între personalitatea infractorilor ar exista o diferență cantitativă și nu una calitativă.

3.3 . Profilul psihologic al ucigașului

Profilul psihologic al infractorului poate fi o metodă de identificare al autorului infracțiunii, identificare bazată pe analiza pertinentă a modului de comitere a faptei, aspectele variate ale personalității criminale determinând individul să acționeze într-un anumit mod înainte, în timpul cât și după comiterea infracțiunii. Aceste aspecte pot fi ulterior combinate cu detaliile obiective, probele materiale ridicate de la fața locului și apoi comparate cu tipurile de personalitate și dezechilibrele psihice cunoscute, pentru ca în final să rezulte o descriere cât mai exactă și practică a autorului.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucișeze, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultimă instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.

Factorii psihologici nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, specificității, ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Ucigașul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește.

Pornind de la verbul a ucide, care înseamnă a lua viața altuia, ucigașul este cel care în majoritatea covârșitoare a cazurilor omoară “fără să stea pe gânduri”, brusc, impulsiv. Acest ucigaș comun este de sex masculin în proporție de 88% din cazuri, cu o medie de vârstă de 33 de ani și provine dintr-un mediu social ce poate fi considerat mai degrabă modest.

El ucide cel mai adesea în cursul unei dispute – sau la încheierea ei, din gelozie, din răzbunare, iar alcoolul din sânge la cote ridicate este un însoțitor fidel. În actele de violență și agresivitate își defulează suferințele copilăriei și adolescenței, eșecurile școlare și profesionale, lipsa de preocupare, șomajul, eșecurile pe plan sentimental .

De multe ori intenția de a omorî pe cineva nu există de la început, dar dintr-o dispută mai aprinsă între membrii unei comunități, se poate ajunge în cele mai nefericite cazuri până la crimă. Este bine știut că infracțiunea de omor este maximum în ce privește termenul de “infracțiune ”. Determinat de certuri, bătăi, scandaluri, acest tip de infracțiune reprezintă apogeul violenței.Ucigașii au un indice al inteligenței scăzut, instabilitate psihică, tendințe impulsive, pot avea la bază carențe educative și înclinații spre violență, adică un sadism latent. Înainte de comiterea faptei poate apărea o stare maniacală care va determina grăbirea deznodământului.

După motivul asasinatului (obținerea unor avantaje materiale, ură, răzbunare, fanatism etc ) și gradul de violență cu care infractorul săvârșește asasinatul, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situații conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacție momentană după actul săvârșit. Situația conflictuală în care se află asasinul este dublată de un temperament impulsiv, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violență de ordin fizic. Mobilul infracțional se dezvoltă înaintea debutului faptei, devansând fazele acționale și devenind o circumstanță subiectivă a infracțiunii. Formarea mobilului și acceptarea acestuia de către infractor reprezintă o parte componentă a afectivității individuale care este preponderent și stabil negativă, constituind un caz tipic de neacceptare a exigențelor sociale, explicând din ce motiv a fost săvârșită fapta penală. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora și de aceea este lipsit de compasiune față de ceilalți. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câștigă ca urmare a modului de viață dusă în condiții de vicisitudini fizice și psihice.

La asasinii ocazionali trecerea la act, în cea mai mare parte a cazurilor, se realizează spontan, brusc. De foarte multe ori, după consumarea actului și ei sunt surprinși de puerilitatea mobilului.

S-a constatat de asemenea că 25% din totalul omorurilor se consună în sânul familiei. Criminalitatea crescută din sânul familiei se datorează investiției afective, sentimentale mari pe care o fac foarte mulți și tot la foarte mulți apare dezamăgirea. Afectivitatea este o trăire diferențiată, ca stare față de situații, evenimente, persoane, conținuturi de comunicări la care se participă etc. . Afectivitatea se manifestă nu numai față de evenimente prezente, ci și față de cele evocate din trecut, dar și asociate de trăiri ce se vor putea produce în viitor.

Asasinul în serie a apărut, deloc întâmplător, în S.U.A. . Apariția și dezvoltarea unei asemenea tipologii criminale a fost posibilă datorită suprafeței S.U.A., a dezvoltării sale economice, care îl ajută pe asasin să se deplaseze foarte repede la mii de kilometri depărtare, interpunând între sine și victimă, pe de o parte și între sine și anchetatori, pe de altă parte, o distanță imensă. Aceasta este cauza majoră a dificultăților de identificare, ceea ce duce la dimensiuni impresionante a numărului de acte criminale comise. Din acest punct de vedere România și țările de dimensiuni apropiate sunt mai puțin propice apariției și dezvoltării unor asemenea personalități criminale. Numai că, în țările dezvoltate ale Europei, unde nu sunt necesare vizele de tranzit pentru a trece dintr-o țară în alta, iar oamenii se pot deplasa nestingheriți, au început să apară astfel de asasini în serie.

Asasinii în serie simt nevoia să domine și să controleze victima. De aceea sunt foarte agresivi, sadici și imprevizibili. În același timp ei sunt raționali, calculați și își premeditează asasinatele. Unii își ascund victmele, alții se ascund ei înșiși de autorități. Dorința de a-și controla și domina victimele, poate mai mult decât asasinatul în sine, este atât de puternică încât nu mai poate fi

controlată. De obicei, stoparea acestor acte se realizează atunci când asasinul este arestat.

Ca organizare psihică, asasinii în serie sunt o combinație interesantă între subiecții tulburați de idei obsesive și cei măcinați de idei delirante. Ideile obsesive (obsesiile), adică idei, amintiri și întrebări parazite, supărătoare care domină și asediază ideația individului. Acesta le percepe caracterul lor patologic, supărător, dar nu le poate alunga din conștiință, în ciuda eforturilor pe care le face și a caracterului lor absurd, iar ideea delirantă (delirul) reprezintă convingerea falsă, patologică a individului despre realități inexistente sau autentice, dar incorect interpretate. Motivația asasinului în serie este adânc înrădăcinată în psihicul său. Conștient sau nu, el realizează un portret psihologic al viitoarelor victime, iar în activitatea infracțională urmăresc să găsească acele profile psihologice ori fizice proiectate.

Asasinii plătiți sunt foarte inteligenți, unii dintre ei având la bază profesii respectabile (cadre militare, polițiști etc.). Sunt ucigași calculați care își analizează foarte atent fiecare acțiune de acest gen. Ei sunt cei care își pregătesc lovitura, întind capcane, își creează alibiuri, aparțin elitei criminalilor. Realizează ceea ce se numește “omucidere utilitară”, având ca principală caracteristică sângele rece, mânați fiind în acțiunile lor de interese materiale.

Asasinii plătiți au apărut ca o consecință a prohibiției din S.U.A., în anii treizeci. Atunci ei erau cei care “plăteau” polițele între diverși oponenți. În zilele noastre, asasinii plătiți fac exact aceleași lucruri, numai că au la dispoziție un arsenal mult mai bogat. Odată cu apariția Uniunii Europene și dispariția granițelor, are loc o creștere alarmantă a acestor gen de infracțiuni. Dificultatea în identificarea asasinilor plătiți apare deoarece ei încearcă să-și camufleze acțiunile sub aparența unor accidente.

Psihanaliza în activitatea judiciară

Indiferent de fațeta pe care am întoarce situația, tensiunea extraordinara ce există în subiect este certă, ceea ce îl poate conduce pe acesta la comiterea unor greșeli și astfel poate fi mai ușor deconspirat, sau din contră la săvârșirea altor infracțiuni astfel încât să-și merite pedeapsa. De aceea "comportamentul infracțional are un caracter duplicitar", manifestat în exterior printr-o atitudine pozitivă față de cinste, de corectitudine, uneori chiar față de muncă. În felul acesta oamenii îl bănuiesc mai puțin sau chiar deloc, iar ei pot acționa nestingheriți. "Obsesia dimensiunii antisociale a infracțiunii impune infractorului să abordeze o atitudine defensivă, care se exprimă într-o permanentă poziție << en garde >> și într-o atenție concentrată asupra plănuirii și executării unei acțiuni fără fisuri".În practică apare ideea de a executa furturi sau chiar "crima perfectă", pentru asemenea activități infractorul ajungând la studierea exact ca și la școală toate posibilitățile ce pot interveni, materialele ce sunt necesare pentru spargere sau situațiile ce trebuie create astfel încât totul să devină "întâmplător".

Asasinul, cel mai odios și cel mai nociv infractor, manifestă irascibilitate, impulsivitate și agresivitate crescută. Este egocentric,dominator, având o capacitate de raționalizare scăzută, instabil și superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situații conflictuale, reacționând violent. Comiterea infracțiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situații conflictuale de la care el nu știe sau nu poate să se sustragă.

Trăind în conflict cu societatea și acționând mereu împotriva ei, prin succesele obținute în activitatea infracțională devin încrezuți, orgolioși, supraapreciindu-se și ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă autoapărare legitimă față de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital și în același timp și o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.

Secțiunea 4. Aspecte de drept penal material

Infracțiunile contra persoanei, în general, prezintă un ridicat grad de pericol social, determinat pe de-o parte de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul proiecției penale și de gravele urmari pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracțiuni se savârșesc prin mijloace și procedee violente.

Normala formare, desfașurare și dezvoltare a relațiilor sociale legate de ocrotirea persoanei și a vieții acesteia nu ar fi posibilă fără combaterea eficace – folosind mijloacele dreptului penal – a tot ceea ce este primejdios și vătămător pentru existența umană.

Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al omului fiind viața.

Actualul Cod penal al României, modificat, reglementează infracțiunile de omor sub denumirea generică de „omucidere” alături de omorul propriu-zis, fiind incriminate și infracțiunile de pruncucidere, uciderea din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al omului fiind viața.

Infracțiunile contra vieții incriminate sub denumirea generică de „omucidere”, constituie din punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracțiunilor contra vieții, integrității corporale sau sănătății”.

Omorul, așa cum este definit în articolul 174 Cod penal, constă în uciderea unei persoane, un mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracțiunii , fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii. În definirea omorului, legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb(uciderea) de a comprima în el descrierea acțiunii(manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat( moartea victimei), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat.

Infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății persoanei prezentă anumite aspecte comune, astfel:

În afară de obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omor au același obiect juridic special.

Aceste infracțiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat pe de o parte de importanța vaorilor sociale care constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le poate avea pentru societate, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se săvârșesc, de regulă, prin utilizarea unor procedee sau mijloace violente.

Întrucât infracțiunile de omucidere au ca obiect viața omului, le conferă acestora profil specific în cadrul fenomenului infracțional general; astfel de infracțiuni atrag asupra lor atenția întregului grup social, sensibilizează totdeauna conștiința colectivă, opinia publică; infracțiunile de omucidere prezintă, în variantele lor incriminate, cel mai înalt grad de pericol social.

Obiectul material comun al faptelor de omucidere este corpul unei persoane în viață. Infracțiunile contra vieții persoanei au ca obiect material corpul victimei privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcții și procese organice, care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică.

Este indiferent dacă acel corp aparține unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă persoana este sau nu în plenitudinea facultăților fizice sau psihice. Trebuie să fie vorba de corpul unei persoane în viață în momentul săvârsirii faptei, deoarece altfel n-ar putea fi încălcate relațiile sociale care constituie obiectul juridic al acestor infracțiuni.

Subiectul activ al unor astfel de fapte poate fi, în principiu, orice persoană, cu excepția cazurilor când acesta este circumstanțiat.

La unele infracțiuni contra vieții persoanei legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, de exemplu, la pruncucidere – subiectul trebuie să aibă calitate de mamă a noului născut;

la omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit.g – subiectul activ trebuie să aibă calitatea de judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar; la unele infracțiuni contra vieții calitatea subiectului activ atrage încadrarea faptei într-o variantă agravantă a infracțiunii. Infracțiunile contra persoanei se pot comite de regulă și în participație (pluraliatate de subiecți activi), însă există și cazuri în care nu este posibilă participația.

Subiectul pasiv al infracțiunii de omor poate fi orice om în viață, exceptând situațiile în care legea cere un subiect pasiv determinat.

Victima, este persoana fizică a cărei viață, integritate fizică, sănătate, libertate sau demnitate a fost lezată prin săvîrsirea faptelor incriminate. Uneori și victima are rol în producerea rezultatului nfracțional, însă studierea rolului victimei în declanșarea faptei ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine victimologiei.

Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană. Totusi, în cazul unor infracțiuni contra vieții, legea cere să existe o anumită calitate, de exemplu, calitatea de magistrat, poilțist, jandarm sau militar în cazul omorului deosebit de grav reglementat de art. 176 lit.f; totodată, calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii.

În privința laturii obiective, elementul material al oricărei infracțiuni de omor se concretizează într-o activitate de „ucidere” care tinde ori are ca rezultat moartea unei persoane. Omorurile sunt acțiuni comisive, elementul lor material constând într-o acțiune realizată, in primul rând prin acte pozitive dar care se pot realiza și prin anumite atitudini negative.

Pornind de la considerentul că acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească poate prezenta multiple particularități care îi sporesc gradul d pericol social, legea prevede împrejurările ce constituie elemente circumstanțiale, creând astfel anumite modalități normative agravante ale omorului.

Omorul calificat include în conținutul său următoarele elemente circumstanțiale:

Omorul săvârșit cu premeditare – fapta este mult mai periculoasă, autorul urmărind permanent ducerea la bun sfârșit a ideii de a ucide. Elementele premeditării ar fi: aspectul psihologic(luarea rezoluției infracționale), cel cronologic și cel de pregătire.

Omorul săvârșit din interes material-este vorba de un anumit mobil , sub impulsul căruia făptuitorul săvârșește infracțiunea de omor

Omorul săvârșit asupra soțului sau a unei rude apropiate-acest omor mai poarta denumirile de „paricid”, „fratricid”, „uxoricid”, astfel că făptuitorul încalcă nu numai obligația generală de a respecta viața persoanei ci și obligația sa de a-și apăra membrii familiei.

Omorul săvârșit , profitând de neputința victimei de a se apăra-această agravantă operează și atunci când forța fizica a agresorului este vădit disproporționată față de cea a victimei.

Omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane – pentru reținerea acestei forme trebuie întrunite, cumulativ, două condiții:mijloacele ce fac obiectul agravantei trebuie să constituie un pericol pentru viața mai multor persoane și este necesar ca făptuitorul să cunoască pericolul potențial al mijloacelor folosite, el acceptând riscul să ucidă și alte persoane, în afara celei vizate.

Omorul săvârșit în legătura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei

Omorul săvârșit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse

Omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

Omorul săvârșit în public;

Omorul săvârșit asupra unui polițist,magistrat, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

O altă formă a omorului este cea a omorului deosebit de grav, care are anumite circumstanțe care îi redau caracterul deosebit de periculos al acestuia:

Omorul săvârșit prin cruzimi;

Omorul comis asupra a două sau mai multe persoane – este vorba despre o pluralitate de victime, singura condiție cerută pentru aplicarea acestei agravante este ca fapta să fi fost comisă în aceeași împrejurare, cu aceeași ocazie, fiind indiferent dacă a fost comisă printr-o singură activitate sau mai multe.

Omorul săvârșit de o persoană care a mai săvârșit un omor;

Omorul comis pentru a săvârși sau pentru a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii-dacă se dovedește scopul urmărit, agravanta este aplicabilă și în cazul în care omorul a rămas în faza tentativei;

Omorul comis asupra unei femei gravide-această agravantă se reține numai în măsura în care făptuitorul a cunoscut starea de graviditate a victimei ori aceasta a fost atât de evidentă încât ar fi putut să-și dea seama de existența sarcinii.

Latura subiectivă constă în atitudinea făptuitorului față de faptă precum și față de rezultatul acesteia.

Vinovăția constituie un element obligatoriu al laturii subiective a oricărei infracțiuni contra vieții persoanei. Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârsite fie cu intenție, fie cu praeterintenție ori din culpă. Cu excepția uciderii din culpă, infracțiunile contra vieții se săvârșesc cu intenție, care poate fi, în toate cazurile, directă sau indirectă.

În forma lor simplă, aceste infracțiuni nu sunt condiționate de vreun scop sau motiv special. În cazul omorului, un anumit scop sau motiv este însă prevăzut ca circumstanță agravantă, spre exemplu, săvârsirea omorului pentru a înlesni sau ascunde săvârsirea altei infracțiuni, din interes material.

Tentativa, în cazul infracțiunilor contra vieții, este posibilă, cu excepția uciderii din culpă, însă legea nu prevede sancționarea ei decât în cazul omorului simplu, calificat și deosebit de grav.

Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei. Infracțiunile contra vieții nu sunt susceptibile de săvârsirea în formă continuată, deoarece o persoană odată ucisă, nu poate fi ucisă a doua oară, prin repetarea, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a acțiunii de ucidere.

Secțiunea 5. Aspecte de drept procesual – penal

Indiferent de modalitățile normative de săvârșire a infracțiunii de omor, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, regulile de procedură fiind cele obișnuite. Potrivit legii, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de pe lângă instanța de judecată competentă să judece în primă instanță cauza. Rezultă că în cazul infracțiunii de omor, competența de cercetare revine procurorului de de pe lângă Tribunalul pe a cărui rază teritorială s-a comis infracțiunea.

În cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României, competența după teritoriu este determinată de locul unde a fost săvârșită infracțiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde domiciliază acesta și locul unde domiciliază victima. Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanțele competente în a căror rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se judecă de către instanțele civile sau militare în a căror rază teritorială își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. În situația în care făptuitorul nu are domiciliu și nici nu locuiește în România, competentă-după materie și calitatea persoanei-este instanța din municipiul București.

Omorul săvârșit pe o navă este de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazurile în care legea dispune altfel.

Tot în materie de competență trebuie reținut faptul că atunci când urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către parchetele de pe lângă Curțile de Apel sau Tribunale, procurorul, prin rechizitoriu, stabilește căreia dintre instanțele prevăzute îi revine competența de a judeca, ținând cont ca în raport cu împrejurările cauzei să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal.

Prima sarcină a procurorului sesizat despre săvârșirea unui omor este aceea de a-și verifica competența și dacă constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, să trimită imediat cauza procurorului competent.

Deși în conformitate cu prevederile legii procesual penale, în cazul infracțiunilor de omor, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, organelor de cercetare penală ale poliției le revine o multitudine de sarcini pe linia identificării și prinderii făptuitorilor, cercetării și administrării probelor.

Conlucrând cu procurorii, organele de cercetare penală ale poliției au datoria să cunoască în detaliu modalitățile de comitere a infracțiunilor de omor și în raport cu acestea și cu particularitățile fiecărei cauze în parte, să aleagă metodologia de investigare cea mai adecvată.

De regulă,colaborarea dintre organele de cercetare penală ale poliției și cele ale parchetelor durează până la finalizarea cercetărilor, numai în acest mod putându-se asigura identificarea tuturor făptuitorilor, stabilirea legăturilor infracționale, înlăturarea consecințelor produse etc.

Indiferent dacă este vorba de omor simplu sau omor calificat, legea procesual penală instituie obligativitatea efectuării unei constatări medico-legale, în vederea stabilirii cauzelor morții. De asemenea, dacă în cauză nu s-a întocmit un raport de constatare medico-legală, legea procesual penală statuează obligația stabilirii cauzei morții prin efectuarea expertizei medico-legale.

Pentru a putea desfășura o activitate organizată, la nivelul cerințelor, organul de urmărire penală trebuie să stabilească în fiecare etapă a cercetărilor, sarcinile pe care le are de îndeplinit și care determină conținutul planului pe care îl întocmește într-o cauză sau alta. Este necesar să fie cunoscute mai întâi sarcinile generale a le urmăririi penale, problemele principale care trebuie urmărite. Cea mai importantă sarcină este aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

CAPITOLUL II

DIRECȚII METODOLOGICE PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA

Cercetarea omorului se individualizează, fară de investigarea altor categorii de infractiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată în câteva directii principale, respectiv: stabilirea naturii si cauzei mortii, a circumstantelor de mod si de timp în care a fost săvârsită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vietii victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanti la comiterea omorului, precizarea scopului sau a mobilului infractiunii.

Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer solutionate într-un caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularitătile omorului, organul judiciar va trebui să-si orienteze cercetările potrivit formulei „celor fapte întrebări”, amintită: ce faptă s-a comis si care este natura ei?; unde s-a comis fapta?; când a fost săvârsită?; cine este aurorul?; cum si în ce mod a săvârsit-o?; cu ajutorul cui?; în ce scop?. La aceste întrebări, adăugând încă una extrem de important: cine este victima?

Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască un probatoriu care să reflecte realitatea si, astfel, să permită stabilirea adevărului.

Altfel spus, problemele ce se cer rezolvate prin investigarea omorului vor constitui, fiecare în parte, obiect al probatiunii.

Sectiunea 1. Stablirea cauzei si naturii mortii

Natura mortii

Indiferent de modalitătile de comitere, cercetarea trebuie să lamurească dacă în cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă-patologică sau fiziologică, sinucidere sau accident. În cazul în care se confirmă existenta mortii violente, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a actiunii de ucidere – spre exemplu moartea unei femei însărcinate ca urmare a unor manopere avortive, violul care s-a soldat cu moartea sau sinuciderea victimei, conform Codului penal al României, art. 197, alin.3.

Pentru stabilirea naturii mortii, atât a cauzelor, cât ti a mecanismului de producere, un rol extrem de important îi revine medicinii legale. Cu toate acestea, ti organele de urmărire penală trebuie să cunoască un minimum de date pentru a face diferentierea dintre o moarte violentă si una neviolentă, dintre leziunile produse prin actiunea diferitelor obiecte, să diferentieze leziunile prin împuscare, de exemplu, de cele produse cu obiecte tăioase, începătoare. Cu sigurancă că prin constatarea sau expertiza medico-legală, problemele în discutie vor fi rezolvate în baza argumentelor stiintifice. Însă, până la aflarea concluziilor specialiștilor, organul de urmarire penală, are obligatia de a interpreta o serie de urme, să explice mecanismul de formare al acestora, la acestea se mai adaugă si elaborarea versiunilor, iar în raport de acestea, să desfăsoare activităsi în scopul identificării si prinderii făptuitorului.

Astfel, în cazul mortii consecutive leziunilor produse prin obiecte contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului, etc ), în unghi obtuz (drug de fier în patru muchii, ciocan cu suprafata pătrată sau rotundă, si altele), cu suprafată sferică (bilă, piatră), sau cu suprafată cilindrică (baston, teavă ti altele) – urma obiectului se reflectă complet sau partial în leziune, depinzând de regularitatea ei si de unghiul de înclinare la care se adaugă greutatea obiectului si energia cinetică, precum si regiunea corpului, unde acsionează factorul mecanic. Rănile contuze au marginile neregulate, zdrentuite , adesea fiind întrerupte prin punti de piele intactă si nu trebuie confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede. Aceste gen de răni se caracterizează prin hemoragie redusă. În cazul leziunilor mortale consecutive traumatismelor prin obiecte ascutite – despicătoare, tăietoare, întepătoare – în general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea. Sinucigasul se înjunghie stând în picioare sau șezând si atunci sângele se scurge în siroaie paralele pe părsile paralele pe părtile anterioare ale corpului si picioare, producând mici bălti – pete de sânge prin scurgere. La infractiunea de omor, atât miscarea victimei, cât si actiunile săvârsite de aceasta pentru a se apăra, vor avea ca rezultat numeroase pete de sânge, de diferite forme si mărimi si împrăstiate în câmpul comiterii infractiunii.

Rănile produse prin obiecte întepătoare se caracterizează prin existenta unui orificiu de pătrundere si a unui canal. De cele mai multe ori acest orificiu reflectă lătimea minimă a instrumentului iar uneori, unele particularităti ale acestuia. Toate cele arătate se constituie în elemente ce pot dirija cercetările încă din faza initială.

Spre exemplu, în cazul sesizării despre producerea unui accident de circulatie, având urmări mortale, se pot descoperi pe corpul sau îmbrăcămintea victimei urme din cele mentionate mai sus, care coroborate cu lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere duce si la formularea versiunii privind disimularea omorului într-un accident.

1.2. Cauza nemijlocită a morții

Organele de urmarire penală, în dovedirea existenței infracțiunii de omor, trebuie să stabilească dacă între activitatea desfășurată de către făptuitor, mijloacele folosite de acesta și rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate. Altfel spus, dacă modalitățile concrete în care a acționat și acțiunile ori inacțiunile celui în cauză constituie cauza morții sau erau susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind vorba de o legătură de cauzalitate și nu de o cauzalitate exclusivă, acesta nu este condiționată de suficiența acțiunii de ucidere, de a produce prin ea însăși moartea victimei. De asemenea, nu prezintă relevanță, sub aspectul raportului de cauzalitate, dacă acțiunii de ucidere i s-au adăugat și alte cauze preexistente ,concomitente sau survenite , cum ar fi: boala victimei ori complicațiile survenite ca urmare a renunțării la tratamentul medical prescris sau neglijenței în aplicarea acestuia.

În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară. Astfel, faptul că victima – lovită cu pumnii și picioarele peste tot corpul până ce aceasta, căzând la pământ nu a mai putut să se ridice, fiind în stare de inconștiență – nu a fost internată întru-un serviciu de specialitate – ceea ce dacă s-ar fi întâmplat ar fi oferit „șanse de supraviețuire”, așa cum se arată în actele medico-legale – nu constituie cauza morții victimei și nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului și rezultatul survenit. În aceste condiții, inculpatul a comis infracțiunea de omor, iar nu loviri cauzatoare de moarte (Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 352/1981 în Repertoriu de practică judiciară în materie penală).

Inculpatul a aplicat victimei, în cap, mai multe lovituri cu un corn de căprior. Victima a fost imediat internată în spital, iar după 8 zile de spitalizare a fost externată, considerându-se că este vindecată. Peste o săptămână însă, ea a fost reinternată în spital în stare de comă, decedând a doua zi. Din actele medicale a rezultat că plaga frontală prezentată de victimă – vârful de corn se rupsese și rămăsese în cavitatea craniană – era de la început extrem de gravă, fiind, prin ea însăși, direct mortală, chiar în condițiile unui tratament prompt și corespunzător. În atare situație, nedecelarea de către organele medicale de specialitate a corpului străin din craniu și, ca urmare, a neaplicării unei terapeutici neadecvate nu constituie cauza morții victimei și nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului și rezultatul suurvenit, atâta vreme cât se constată că fără activitatea inculpatului, moartea victimei nu s-ar fi produs.

Neaplicarea, de către organele medicale, a unei terapeutici complete nu poate constitui cauza morții persoanei și nu poate fi interpretată ca o întrerupere a raportului de cauzalitate între fapta inculpatului și rezultatul produs (Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 1642/1974).

Secțiunea 2. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

2.1. Identificarea locului în care a fost săvârșit omorul

Identificarea locului unde a fost săvârșit omorul este o problemă importantă pentru soluționarea cazului, acesta fiind, de regulă, cel mai bogat în urme și date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta. De multe ori, pentru a îngreuna activitatea de cercetare a organelor de urmărire penală, făptuitorii transportă cadavrul victimei de la locul săvârșirii infracțiunii, pentu a face mai dificilă descoperirea acestuia, sau pentru a disimula omorul într-o altă parte – accident de circulație, sinucidere, moarte accidentală datorată atacului unor animale sălbatice, etc. Din acest punct de vedere, locul în care a fost săvârșită infracțiunea prezintă o deosebtă importanță prin posibilitatea descoperirii, fixării, tuturor categoriilor de urme și mijloacelor materiale de probă, care, prin interpretare și valorificare științifică, vor duce la identificarea făptuitorului. Astfel, în funcție de urmele și modul lor de amplasare în câmpul comiterii infracțiunii se poate prefigura desfășurarea acțiunii înainte de săvârșirea infracțiunii, în timpul și după comiterea agresiunii, reacția victimei, modul de operare folosit de făptuitor, mobilul și scopul urmărit, etc, toate acestea ducând la elaborarea celor mai plauzibile versiuni și desfășurarea celor mai eficiente măsuri de verificare a lor.

Pe timpul desfășurării cercetării, dar mai ales cu ocazia cercetării locului faptei, trebuie să se lămurească dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a desfășurat activitatea ilicită. La lămurirea acestui aspect contribuie, deopotrivă, natura leziunilor existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare, forma – în raport cu obiectele folosite -, lipsa unor urme ce trebuiau să existe în contextul dat, existnța unor urme care nu se justifică, etc.

2.2 Stabilirea momentului comiterii infracțiunii.

Stabilirea certă a momentului în care a fost săvârșită infracțiunea ajută organele de urmărire penală să stabilească activitățile și traseul înainte comiterii faptei desfășurate de victimă, persoanele care au văzut-o ultima dată, bunurile și valorile pe care le avea în momentul atacului, eventualele incidente avute, starea în care se afla, ș.a.

O problemă deosebit de importantă o constituie stabilirea momentului suprimarii vieții victimei. Rezultatele cercetărilor trebuie să ducă pe de o parte la stabilirea datei exacte la care moartea a survenit iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a activității infracționale desfășurată de autor. Astfel, o serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade (de timp) în care autorul a efectuat diverse acte de pregătire, acestea fiind de natură să permită încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditare.

De asemena, cunoscând timpul comiterii faptei se vor putea face verificări în ceea ce privește modul cum și-au petrecut timpul în perioada critică persoanele bănuite, dacă au fost văzute la locul faptei ori în hjjîmprejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii în acel loc – în raport cu alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi avut la descoperirea cadavrului, și altele.

Secțiunea 3. Metodele și mijloacele folosite pentru săvârșirea și acoperirea infracțiunii

Luând în considerare faptul că infracțiunile de omor sunt atât fapte comisive, cât și materiale, condiționate de producerea unui rezultat, acestea sunt susceptibile de o desfășurare în timp, organele de urmărire penală trebuie așadar să lămurească metodele și mijloacele care au dus la consumarea faptei, dar și actele preparatorii sau cele care întrunesc elementele constitutive ale tentativei.

Deci, pe parcursul cercetării trebuie să se lămurească dacă victima a fost urmărită, atrasă în cursă, atacată prin surprindere, etc, toate acestea sunt de natură a demonstra premeditrea.

Premeditarea există atunci când între rezoluțiunea infracțională și executarea infracțiunii se interpune un interval de timp în care făptuitorul a desfășurat, pe lângă actele premergătoare menționate și alte activități: culegerea de informații, confecționarea sau procurarea mijloacelor necesare scopului propus, inclusiv căutarea complicilor.

Trebuie reținut însă că pentru a se reține premeditarea – cu implicație asupra încadrării juridice (Codul penal, art.175,alin.1, lit.a) – este necesar să se probeze că acea hotărâre a fost exteriorizată, manifestată și obiectivizată în actele pregătitoare efectuate, singur elementul timp nefiind suficient. Premeditarea, implicând o concretizare, în acte de pregătire, a hotărârii infracționale luate, presupune nu numai trecerea unui timp mai îndelungat, dar și condiții necesare cântăririi tuturor posibilităților de săvârșire și a consecințelor legate de hotărârea luată (Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 2997/1974).

Stabilind problema metodelor și mijloacelor utilizate pentru comiterea infracțiunii, organele de cercetare penală trebuie să depună toate eforturile necesare, pentru identificarea instrumentelor folosite pentru atingerea scopului propus – armă de foc, topor, cuțit, substanță toxică, și altele -, să stabilească dacă în executarea rezoluțiunii infracționale s-au folosit mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane ori dacă autorul faptei a apelat la cruzimi pentru a pune capăt vieții victimei.

Agravanta folosirii unor mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane (Codul penal, art.175, alin.1, lit.e) nu presupune doar ca rezultatul să fie moartea altor persoane, ci fiind suficient ca viața acestor persoane să fie pusă în pericol de mijlocul utilizat de către făptuitor. Spre exemplu, folosirea gazelor axfisiante în locul obișnuit prin care merge persoana vizată, dar pe unde trec și alte persoane, otrăvirea apei unei fântâni pe care o folosesc și alte persoane decât cea împotriva căreia este îndreptată acțiunea de ucidere.

Împrejurarea privitoare la cruzimi (Cod penal, art.176, alin.1, lit.a) ia naștere în momentul în care la săvârșirea omorului s-a folosit ca procedeu supunerea la cruzimi, faptul că moartea victimei a fost pricinuită efectiv de cruzimile practicate sau dacă acestea au precedat actul uciderii, nu este relevant.

Cruzimile nu presupun doar provocarea de suferințe fizice victimei – suferințe care, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit, ci și ferocitatea cu care infractorul a săvârșit omorul și care trezește sentimente de groază, de repulsie, în conștiința membrilor colectivității. În această situație, devine irelevantă împrejurarea că victima și-a pierdut cunoștința, nepercepând cruzimea, elementul determinant pentru reținerea agravantei fiind pericolul social deosebit pe care-l prezintă inculpatul prin modul în care a săvârșit omorul (Trib. Suprem, secț. pen. Nr 9/1970).

De asemenea, în cadrul cercetării trebuie să se lămurească activitățile certe desfășurate de către făptuitor pentru a se sustrage de la urmărirea penală, arestarea ori executarea pedepsei, acțiunile întreprinse pentru derutarea cercetărilor, cum ar fi dezmembrarea, distrugerea sau desfigurarea cadavrului, precum și îngroparea acestuia ori disimularea omorului într-o formă de moarte violentă sau neviolentă.

Secțiunea 4. Identificarea și calitatea victimei

În cele mai multe cazuri, punctul de plecare în derularea celorlalte activități de urmărire penală ori cu caracter operativ îl constituie stabilirea identității victimei. Pentru a lămuri această problemă, organele de urmărire penală au posibilitatea de a aduna date în scopul prefigurării mobilului și scopului infracțiunii, pentru a fixa în mod cât mai corect cercul de bănuiți și, totodată să desfășoare activitățile impuse pentru urmărirea și prinderea făptuitorului.

Stabilirea calității victimei este necesară și pentru încadrarea corectă a infracțiunii (Cod penal, art.175, alin.1, lit.c)

Cunoscând identitatea victimei, organul de urmărire penală trebuie să lămurească starea în care se găsea aceasta anterior agresiunii, pentru a se putea concluziona dacă se afla sau nu în starea de neputință de a se apăra și, în consecință dacă faptuitorul a profitat de acea stare. De aceea cauzele de ordin psihic sau fizic de natură a face o persoană să se găsească în imposibilitatea de a se apăra, pot să anuleze sau să diminueze energiile necesare în apărare. Se găsesc în situația de a nu se putea apăra persoanele grav bolnave, cele infirme sau vârstnice, persoanele aflate în stare de inconștiență, acelea a căror forță este vădit disproporționată cu cea a făptuitorului, persoanele aflate în stare de somn, etc (Tribunalul Suprem, dec.1033/1981).

Calitatea avută de victimă prezintă interes sub aspectul încadrării juridice, în sensul de a se stabili dacă aceasta se află în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice (Codul penal, art.175, alin.1, lit.f) și dacă omorul s-a săvârsit în legătură cu aceste calități.

Pentru a opera această agravantă, cercetarea trebuie să arate dacă omorul a fost determinat sau nu de nemulțumirea justă sau injustă a făptuitorului față de modul în care victima și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu sau publice față de el.

Dacă funcționarul, victimă a unei infracțiuni de omor, își depășește atribuțiile de serviciu, nemaiputând fi considerat că acționa în cadrul îndatoririle ce îi reveneau potrivit funcției sale, fapta inculpatului constituie infracțiune de omor( Tribunalul Suprem, dec. 2777/1974).

Nu este suficient ca omorul să se fi comis în timpul cât vicitma își exercita atribuțiile de serviciu, ci să fie în legătură cu modul în care victima își exercita aceste atribuții, de pildă, uciderea paznicului în momentul când inculpatul este surprins sustrăgând bunuri dintr-o unitate economică.

În cazul în care există o pluralitate de vicitime, pe lângă datele ce trebuie lămurite pentru fiecare victimă, trebuie să se stabilească și dacă moartea a două sau mai multor persoane s-a datorat aceleiași acțiuni a făptuitorului sau unor acțiuni distincte – tragerea cu o armă de foc asupra unui grup, declanșarea unei explozii, punerea de otravă în hrana destinată mai multor persoane și altele., această agravantă neputându-se reține în caz contrar.

O altă problemă importantă se pune în cazul dispariției unei persoane, atunci când există indicii cum că aceasta ar fi putut fi victima unui omor iar cadavrul nu a fost descoperit.

În acest caz, organul judiciar are sarcina de a proba cât mai temeinic vinovăția autorului faptei, să cerceteze cu deosebită atenție cazul, astfel evitându-se săvârsirea unei erori judiciare.

Este semnificativ în acest sens, cazul unei minore de 13 ani care a dispărut de la domiciliu. În legătură cu această dispariție s-a elaborat atât versiunea de violare a victimei cât și cea de ucidere a acesteia, urmată de ascunderea cadavrului, versiune determinată de găsirea, în zona ștrandului, din localitatea S., a unor obiecte de îmbrăcăminte și rechizite școlare aparținând fetiței.

În cercul de bănuiți a fost introdus și un minor în vârstă de 14 ani, cunoscut pentru comportamentul său violent, cu alte tentative de viol și de omor la activ.

Cu prilejul audierii, acesta a recunoscut săvârșirea faptei. Potrivit declarațiilor sale, lucrurile s-au petrecut în felul următor:

După ce a acostat fata, sub amenințarea cuțitului, a silit-o să întrețină raporturi sexuale cu el, în zona ștrandului. În continuare, a luat fata și au plecat cu un tren de marfă spre localitatea B., de unde au plecat , pe jos, spre casă, pe terasamentul căii ferate. Sub un pod, baiatul a silit din nou victima să întrețină raporturi sexuale cu el. Profitând de un moment de neatenție, fata a încercat să fugă, însă a fost prinsă, lovită de câteva ori cu o bâtă și aruncată apoi în râul care trecea pe sub pod.

Corpul victimei a dispărut sub apă, fără a mai fi descoperit, cu toate încercările făcute ulterior.

Recunoașterea inculpatului a fost coroborată cu mijloacele de probă existente în cază, printre acestea aflându-se lenjeria de corp, abandonată de fată în zona ștrandului, prezentând urme biologice(sânge, secreție vaginală), paltonul victimei lăsat sub pod și găsit după câteva zile de un ceferist, palton ce mai păstra pe lângă urmele biologice și resturi de scaieți specifici vegetației din zona ștrandului .

Practică judiciară

I.V., în vârstă de 31 de ani, din comuna Stoina,județul Gorj, a trebuit să se apere în fața magistraților gorjeni față de acuzația de omor deosebit de grav de care este acuzat. Acesta și-a jucat în picioare concubina până când a lăsat-o fără suflare.

Față de inculpat, procurorul a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale pentru comiterea infracțiunilor de omor deosebit de grav, reținându-se comiterea omorului prin cruzimi și de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji, pentru faptul că acesta, în seara zilei de 14 noiembrie 2012, a aplicat mai multe lovituri cu pumnii, picioarele și cu un obiect metalic, concubinei sale, o perioadă de cca. 30 de minute, iar după aproximativ o oră și jumătate-două ore s-a produs decesul acesteia.

Agresiunea s-a produs în prezența celor patru copii ai celor doi concubini, cu vârste cuprinse între o lună și șapte ani. După constatarea decesului victimei, inculpatul a părăsit locuința și copiii, punând astfel în pericol iminent viața, sănătatea și integritatea corporală a acestora.

Secțiunea 5. Făptuitorii, calitatea acestora și contribuția la săvârsirea infracțiunii

Autor al faptei – indiferent de modalitățile concrete de săvârșire ori de elementele de circumstanțiere ce duc la agravarea faptei – poate fi orice persoană, responsabilă penal, care săvârșește o acțiune sau inacțiune ce are drept urmare imediată suprimarea vieții unei persoane. Agravanta constând în omorul săvârsit asupra soțului sau unei rude apropiate, când autor nu poate fi decât o persoană care are o astfel de calitate constituie exceptia de la regula de mai sus.

La săvârsirea faptei pot contribui și alți subiecți activi – în calitate de instigatori, coautori, complici , cercetării, în special, revenindu-i sarcina de a stabili calitatea și gradul de participație al fiecăruia. În ceea ce privește participația penală, practica judiciară este constantă în a considera că există coautorat în situația în care mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt pentru a ucide – cuțit, topor, briceag, ciomag, etc. – chiar dacă lovitura unuia dintre participanți a fost mortală, acționând simultan, cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori .

Sunt coautori la omor atât acela care lovește mortal victima, cât și acela care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei (Trib. Suprem, dec. 71/1979 si dec. 1278/1976). Din contră, nu putem spune că există coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și în momente diferite, lovind mortal vicitma ( Trib. Suprem, dec. 2133/1968).

Pe lângă gradul de participație al fiecărui făptuitor, care se stabilește în funcție de împrejurările cauzei, organul de urmărire penală trebuie să acorde atenție și aspectelor referitoare la conduita acestuia înainte de săvârșirea infracțiunii și, în principal, antecedentelor lor penale în materie, cunoscându-se faptul că pentru reținerea agravantei de către o persoană care a mai săvârșit un omor – fapta care constituie "alt omor" trebuie să fi fost comisă înainte, să fie infracțiune consemnată și realizată printr-o acțiune separată.

Practică judiciară

Un tânăr în vârstă de 21 de ani, din orașul Țicleni, județul Gorj riscă să stea toată viața în închisoare, după ce a comis o dublă crimă. T. P. și-a ucis mama, într-un exces de gelozie pe care a prins-o în timp ce făcea sex cu un alt bărbat.

T. P., în vârstă de 21 de ani, din Țicleni își va petrece restul vieții după gratii, ispășind pedeapsa pentru dubla crimă săvârșită cu sânge rece. Tânărul, orbit de furie și-a ucis mama și pe amantul acesteia cu mai multe lovituri de topor, iar spre dimineață a spus unui vecin că și-a găsit casa plină de sânge, iar cadavrele celor doi zăcând într-o baltă de sânge.. Pereții plini de sânge, iar cele două cadavre pline de lovituri violente de topor, sunt parte din imaginea de coșmar pe care martorii asistenți au putut s-o vadă. Inițial, individul nu a recunoscut că și-a ucis mama cu sânge rece, însă pus în fața probelor administrate de polițiști, T. a cedat și a spus adevărul: „Pe fondul geloziei și-a ucis mama, dar și pe concubinul acesteia, ambii fiind găsiți plini de sânge cu multiple lovituri de topor în zona capului, și dezbrăcați în cameră”, a spus E. M., procurorul de caz. Individul a fost acuzat de omor deosebit de grav și riscă pedeapsa cu închisoarea pe viață. Medicul legist care a analizat cadavrele spune că cei doi au avut parte de o moarte destul de violentă: „Multiple lovituri de topor în zona capului, iar femeia mai prezintă și câteva lovituri la coapse. Moartea a fost una destul de violentă”.

Secțiunea 6. Mobilul și scopul săvârsirii infracțiunii

Pe parcursul cercetării este necesară lămurirea motivului sau mobilului care a determinat activitatea ilicită a făptuitorului. Infracțiunea de omor poate avea ca mobil teama, ura, gelozia, dorința de răzbunare, pasiuni puternice, dorința de îmbogățire, etc.

Doar cunoscând ce l-a determinat pe făptuitor să conceapă si să pună în aplicare rezoluția infracțională se poate înțelege toată complexitatea faptei, gradul ei de pericol social, precum și modul cum trebuie individualizată pedeapsa(Trib. Suprem, dec.2515/1971).

Cunoașterea mobilului și scopului în mod corect, prezintă o foarte mare importanță pentru încadrarea juridică a faptei. Atunci când omorul a fost săvârșit din interes material (Codul penal, art.175, alin.1, lit.b), este necesar să se clarifice în ce a constat aceasta – urmărirea realizării unui folos, avantaj, beneficiu material concretizat.

Constatarea că făptuitorul a urmărit un astfel de interes, indiferent dacă, după consumarea infracțiunii a realizat sau nu interesul material așteptat este suficientă pentru a se reține această agravantă.

Dacă omorul a fost săvârsit pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse (Codul penal, art.175, alin.1, lit.g), trebuie dovedit scopul urmărit de făptuitor, neprezentând relevanță juridică aspectul că făptuitorul sau persoana pe care dorea să o sustragă de la urmărire, arestare sau executare a reușit sau nu să își finalizeze scopul.

Atunci când omorul a fost comis pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni (Codul penal, art.175, alin.1, lit.h), se reține agravanta indiferent dacă făptuitorul a reușit sau nu să ascundă fapta penală comisă anterior sau să înlesnească comiterea alteia.

În același fel – cu diferențierile legate de finalitatea activității ilicite – se pune problema în cazul infracțiunii de omor comisă pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii ( Codul penal, art.176, alin.1, lit.d ), iar când victima se află în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obștești, stabilirea scopului poate duce la încadrarea faptei într-o infracțiune contra statului ( Codul penal, art.160 ).

În legătură cu scopul și mobilul infracțiunii este de reținut faptul că deși nu este un element constitutiv al infracțiunii de omor, mobilul indică gravitatea faptei și, ca atare are consecințe asupra individualizării pedepsei.

Comportamentul uman este determinat de modificările interne și de excitanții externi care influențează scoarța cerebrală.

Motivația acțiunii/inacțiunii infracționale constituie forța motrice interioară, elementul primar care asimilează și sedimentează influențele externe și va genera fapta , persistând până la reducerea tensiunii psihice apărute. În felul acesta, motivația acțiunii este declanșată de trebuințe, interese, convingeri care dezechilibrează biopsihosocial infractorul și încetează prin satisfacerea acestora.Trebuința infractorului având o natură diferită impune stări și imbolduri acționale tensionante, orientând comportamentul individual spre reducerea tensiunii prin satisfacerea acestora sau amplificarea tensiunii din cauza neîmplinirii lor. Personalitatea psihopatică este incapabilă se a lupta cu conflictul într-un mod reflexiv, prin raționalizare, printr-o serie de analize și sinteze logice care ar putea determina o reevaluare a obstacolului, înlăturându-se tendința la act agresiv, respectiv la comportament omucidar.

Mobilul acțiunii infracționale reprezintă impulsul intern al făptuitorului la săvârșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, acel sentiment ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii unei activități conștiente orientată într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acelei dorințe, tendințe, pasiuni. De aceea mobilul sau motivul este denumit și cauza internă a actului de conduită. Guvernând întreaga motivație acțională, mobilul constituie un factor declanșator al faptei în sensul determinării stării psihice necesare orientării spre satisfacerea cerințelor individuale, devenind astfel un obiect al cunoașterii individualității psihologice a infractorului.

Mecanismul declanșator pulsional genetic dă comportamentului psihopatului sexual un curs tragic, ireversibil, stigmatul criminal este definitivat prin aceea că actul omucidar este interiorizat ca trebuință, obligând subiectul ca, biociclic, să premediteze acțiuni defulatorii. Numai prin săvârșirea omorului făptuitorul se simte eliberat, trăind această eliberare printr-un perfect confort psihic și organic, nefiind anticipate consecințele din punct de vedere social și uman.

Nimeni nu acționează fără motivație. Potrivit psihiatrului criminalist James Brussel (citat de T. Butoi în lucrarea sa „Tratat universitar de psihologie judiciară”) „chiar și actele unui nebun au un oarecare tip de logică. O logică și chiar o rațiune ascunsă există în spatele a ceea ce el a făcut, oricât de sălbatic, bizar sau complet lipsit de motiv ar părea fi”.

Motivele sexuale ocupă un loc important în declanșarea acțiunilor criminale; făptuitorul, neputând să-și domine instinctele, trece la săvârșirea infracțiunii printr-o refulare oribilă. Aceste fapte se deosebesc radical de celelalte prin tabloul lezional situat, de regulă, în regiunea organelor genitale, mergând până la eviscerarea lor, și în zona feței, unde se produc mutilări ale fizionomiei. La această motivație sunt întâlnite, de regulă, omorurile prin cruzimi.50

Prin scopul infracțiunii se înțelege finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie elementul material al infracțiunii, obiectivul propus și reprezentat de făptuitor ca rezultata al acțiunii sau inacțiunii sale. Dacă mobilul faptei face să apară în conștiința făptuitorului necesitatea unei anumite activități de natură să ducă la satisfacerea impulsului intern, scopul presupune reprezentarea

clară a acelei activități.

Scopul este rezultatul unui proces psihic, al unei deliberări prin care făptuitorul anticipează satisfacerea unor interese și își fundamentează modul de acțiune concretă pentru a se finaliza rezultatul propus.

Numai cunoscând ceea ce l-a determinat pe făptuitor să conceapă și să pună în aplicare rezoluția infracțională se poate înțelege toată complexitatea faptei, gradul ei de pericol social, cauzele care au generat-o sau favorizat-o.

Practică judiciară

O adolescentă în vârstă de 16 ani, din Târgu-Jiu a plănuit uciderea propriului său tată, împreună cu iubitul ei de 18 ani. Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv pentru infracțiunea de omor calificat , a celor doi tineri din Târgu-Jiu, care au ucis cu sânge rece un om doar pentru că nu era de acord cu idila lor.

Idila dintre cei doi tineri nu era pe placul lui I. C., în vârstă de 40 de ani, tatăl copilei. Deseori aveau loc certuri între el și fiica sa în vârstă de 16 ani. Toate neînțelegerile erau legate de faptul că bărbatul nu dorea ca fiica sa să stea în prejma tânărului, pe motiv că acesta ar fi postat pe internet câteva fotografii cu A. în ipostaze indecente, potrivit unor surse judiciare.

Cei doi îndrăgostiți au ajuns la capătul răbdării, motiv pentru care s-au gândit să-l omoare pe individul ce stătea în calea fericirii lor. L-au așteptat, potrivit anchetatorilor, și când omul s-a întors seara acasă, aceștia l-au lovit cu o bară de fier în cap, până l-au lăsat într-o baltă de sânge. După ce și-a văzut tatăl mort, tânăra s-a culcat liniștită, iar dimineață și-a anunțat mătușa că tatăl ei zace mort în curtea casei. A. a încercat să ascundă adevărul de toți, mai ales de anchetatorii, care au efectuat cercetările atât în curtea locuinței cât și în împrejurimi, având în vedere că imobilul este situat la periferia orașului Târgu-Jiu.

Din ancheta desfășurată s-au stabilit următoarele: ,,O familie destrămată, ea o copilă care nu se înțelegea cu tatăl său. Acesta era împotriva relației dintre ea și tânărul de 18 ani, motiv pentru care au premeditat totul, fiind acuzați de infracțiunea de omor calificat”.

2. Un bărbat a vrut să-și sperie cumnatul, care îi datora o sumă de bani, dar a ajuns să-și omoare propria mamă. Și asta pentru că, femeia i-a ieșit în cale, în timp ce acesta era orbit de furie. Astfel s-a produs o crimă cutremurătoare, care a avut loc la miezul nopții în localitatea Moi, din comuna Bâlteni, faptă ce l-a trimis pe agresor după gratii o lungă perioadă de timp.

O femeie, de 67 de ani, din comuna gorjeană Bâlteni a avut parte de o moarte cruntă, după ce propriul ei fiu i-a aplicat mai multe lovituri de cuțit în zona abdominală și toracică. Mobilul crimei l-a constituit o datorie, pe care cumnatul criminalului o avea la el. Oribila crimă a avut loc la miezul nopții, când individul orbit de furie și-a pierdut controlul, înjunghiindu-și mortal propria mamă. Ginerele femeii a fost cel care a anunțat că și-a găsit soacra în agonie. Femeia a fost transportată la spital, unde medicii nu au mai putut face altceva, decât să constate decesul.

Agresorul a povestit că și-a pierdut controlul, din cauză că nu-și mai vedea banii, împrumutați cumnatului său, el fiind cel vizat nu mama sa.N.C. și-a pierdut controlul, nu s-a mai putut stăpâni și a înfipt cuțitul de mai multe ori în mama sa. Individul a fost acuzat de omor calificat, riscând să stea mult timp în spatele gratiilor.

Secțiunea7. Condițiile și împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii.

Prin pericolul social deosebit pe care îl prezintă, infracțiunile de omor, presupun din partea organelor de urmărire penală acțiuni îndreptate în direcția prevenirii săvârșirii unor asemenea manifestări antisociale. Cunoașterea cauzelor ce generează astfel de fapte, a mediilor propice unde se comit, a persoanelor aflate în stări conflictuale, precum si a celor predispuși la săvârșirea omorului sunt de natură să conducă la măsuri preventive eficiente, caracteristice organelor de poliție. În altă ordine de idei, descoperirea operativă a celor ce au comis asemenea fapte grave, administrarea tuturor probelor și tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovați, la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei, contribuie în mare măsură la restrângerea criminalității în materie și la protejarea eficientă a vieții unei persoane.

Practică judiciară

Anexa 1 – aspect practice cuprinse in Sentința nr.286 din data de 20 mai 2008, Sentința nr.141 din 19 iunie 2012, Sentința nr.61 din 07 martie 2013.

CAPITOLUL III

TACTICA CERCETĂRII ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE OMOR

Secțiunea 1. Aspecte generale privind cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului propriu-zisă se face potrivit regulilor generale ale cercetării faptei.

Practica a evidențiat că cerectarea la fața locului se execută întotdeauna în cazul infracțiunilor de omor, pe când în cazul infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății, aceasta are caracter de excepție.

Teoretic, activitatea de cercetare propriu-zisă a locului săvârșirii faptei are două faze, și anume: statică și dinamică.

În faza statică a cercetării, activitatea criminalistică are ca obiect constatarea stării de fapt, a urmelor și a altor mijloace materiale de probă, fără a se proceda la atingerea sau schimbarea poziției în care acestea au fost găsite.

Faza dinamică cuprinde activități privind examinarea minuțioasă și în mișcare a fiecărei urme sau mijloc material de probă, prin utilizarea tehnicilor adecvate.

Literatura de specialitate recomandă ca în cercetarea la fața locului să se folosească trei metode, și anume:

Metoda subiectivă – echipa de cercetare procedează la descoperirea urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă, urmărind aproape fidel presupusul traseu parcurs de autor de la intrarea și până la ieșirea din câmpul infracțiunii. Astfel se pot obține rapid date și indicii cu privire la infractor, ceea ce permite luarea de măsuri imediate pentru reținerea sa. Dezavantajul constă în faptul că nu permite o extindere și o examinare amănunțită a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă, întrucât se urmărește, în principal, traseul parcurs de autor.

Metoda obiectivă – presupune ca echipa de cercetare să descopere urmele și celelalte mijloace materiale de probă într-o anumită ordine, indiferent de presupusul traseu parcurs de autor.

Această metodă are avantajul că permite o examinare amănunțită a câmpului infracțional, că permite conservarea tuturor categoriilor de urme. Dezavantajul constă în nevoia de timp îndelungat, ce poate duce la distrugerea, alterarea sau dispariția de urme.

Metoda combinată – constă în folosirea concomitentă a celor două metode în funcție de particularitățile pe care le prezintă fapta și locul în care s-a comis.

1.1 Faza statică

Acest moment al cercetării la fața locului debutează cu verificarea măsurilor luate de cei ajunși primii la fața locului, activitate ce se circumscrie în cadrul primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri.

În esență, faza statică va cuprinde:

Examinarea generală a locului faptei pentru ca membrii echipei de cercetare să-și formeze o imagine de ansamblu a câmpului infracțional;

Stabilirea punctului din care se începe cercetarea în funcție de particularitățile locului faptei, de regulă, de la victimă către margini;

Stabilirea și marcarea drumului de acces în locul infracțiunii; din punct de vedere tactic se recomandă ca înainte de a se pătrunde în câmpul infracțional, să se execute fotografia și filmarea de orientare și schița; stabilirea drumului de acces se face după studierea topografiei terenului, alegându-se acel traseu pe care nu sunt urme sau alte mijloace materiale de probă.

Este bine cunoscut faptul că primii în câmpul infracțiunii intră șeful echipei de cercetare împreună cu criminalistul și medicul legist evitându-se asfel posibilitatea distrugerii unor urme sau modificarea poziției obiectelor, crearea de dificultăți în exploatarea urmelor de miros de către câinele de urmărire;

Delimitarea corectă și examinarea generală a locului faptei. Fixarea locului de cercetare este un element "cheie" al întregii activități, având menirea de a situa în centrul atenției spațiul unde s-au derulat episoadele infracțiunii și împrejurările acesteia. În delimitarea corectă a locului faptei, un rol deosebit îl are obținerea de informații de la martorii oculari sau de la cei care au sesizat săvârșirea infracțiunii.

Oricare ar fi situația la locul săvârșirii faptei, limitele stabilite se recomandă să fie mai largi,

creându-se astfel certitudinea că nu au fost omise urme și locuri unde ar fi putut exista urme.

Nu trebuie exclusă posibilitatea ca, în raport cu urmele descoperite și interpretarea mecanismului de formare a acestora ori cu descoperirea așa-numitelor "împrejurări negative", precum și prefigurarea mobilului și scopului infracțiunii, cercetarea să fie extinsă și asupra apartamentelor și imobilelor vecine.

Examinarea propriu-zisă a locului faptei debutează cu orientarea din punct de vedere topografic și criminalistic. Fixarea locului unde s-a săvârșit infracțiunea se realizează prin fotografii de orientare și fotografii schiță. În cazul în care cercetarea se efectuează într-un loc întins, fotografia de orientare trebuie să cuprindă puncte de reper. Uneori, un asemenea spațiu nu poate fi cuprins într-o singură fotografie, situație în care se recurge la metoda fotografiei panoramice. Dacă infracțiunea s-a comis într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum și intrările, ieșirile în și din locuință.

La rândul ei, fotografia schiță trebuie să redea imaginea cadavrului și a obiectelor din jurul acestuia, indiferent de procedeul prin care se realizează.Martorii asistenți vor participa la cercetarea la fața locului în toate cazurile, exceptând situațiile când aceasta nu este posibil de realizat.

Acești martori trebuie să îndeplinescă condiția de a avea capacitatea necesară înțelegerii depline a activităților pe care le va desfășura organul de urmărire penală. Este interzisă selecționarea lor din rândul martorilor oculari, al rudelor victimei sau suspectului, ori al unor persoane care ar putea avea anumite interese în cauza respectivă. Este necesară instruirea lor cu privire la drepturile și obligațiile pe care le au.

Fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul și celelalte obiecte din câmpul infracțiunii se realizează prin fotografiere conform procedeelor specifice fotografiei judiciare, prin filmare sau prin înregistrare video pe bandă magnetică și consemnare în procesul verbal de cercetare la fața locului;

Interpretarea urmelor – în faza statică a cercetării – pe masură ce urmele sunt descoperite procedându-se la interpretarea modului de formare a lor în vederea stabilirii eventualelor corelații cu alte urme care trebuie să existe și deci, să fie căutate.

Fixarea poziției victimei, a obiectelor sau aspectelor cele mai semnificative ale locului faptei, coroborată cu date obținute operativ de echipa de investigații și cercetare, servește la formarea unor prime ipoteze referitoare la natura faptei, a momentului și circumstanțelor în care s-ar fi putut comite fapta și eventual, a mobilului care a determinat infracțiunea.

1.2 Faza dinamică

Faza dinamică este cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului, întrucât la ea participă toți membrii echipei potrivit sarcinilor ce le revin fiecăruia dintre aceștia și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice aflate la dispoziția lor.

În această etapă se procedează la examinarea amănunțită a victimei, a terenului de sub victimă și din împrejurimi, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea, schimbarea poziției lor numai după ce au fost fotografiate sau filmate, în detaliu, pentru individualizare.

Atenție deosebită se recomandă, în cadrul activităților din faza dinamică a cercetării, căutării, fixării, relevării, ridicării și conservării tuturor categoriilor de urme.

Modul de ridicare, conservare, ambalare și transportare la laboratoarele de specialitate este strict supus regurilor tehnice criminalistice de protejare corespunzătoare (etichetare, sigilare, consemnare în procesul-verbal).

În faza dinamică a cercetării se acordă o atenție deosebită fixării suportului și distanțelor dintre urmă și victimă.

Activitățile specifice cercetării la fața locului, în faza dinamică, se concretizează în următoarele:

Clarificarea împrejurărilor negative – Împrejurările negative sunt acelea ce se caraterizează prin neconcordanța dintre starea în care se află victima, leziunile prezentate de aceasta și situația de fapt;

Examinarea cadavrului – În literatura de specialitate s-a apreciat că “principalul purtător de urme, vorbind despre omor, este cadavrul". Prin examinarea cadavrului se urmărește a se stabili cât mai multe date referitoare la: cauza și natura morții, precum și prezența leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei dintre victimă și agresor, posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către victimă însăși, corespondența între locul în care a fost găsită victima și locul real al comiterii infracțiunii, data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate. De pe îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului pot fi relevate, fixate și ridicate urme biologice, chimice, înscrisuri, bunuri sau valori aparținând victimei, precum și microurme, fie de natură umană, fie de natură animală sau vegetală, ori macrourme ale obiectelor. Vor fi examinate mâinile și unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire textile sau nasturi smulși în timpul luptei cu agresorul. În depozitul subunghial, se pot descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente din fire de păr, provenind de la autorul infracțiunii. Se vor fotografia și filma urmele de pe corpul victimei, obiectele corp delict rămase la nivelul leziunilor create, amplasarea leziunilor și plăgilor.

Examinarea spațiului din apropierea cadavrului – După cercetarea cadavrului și vestimentației acestuia, criminalistul relevă, fixează, ridică și examinează urmele și alte mijloace de probă existente în apropierea cadavrului, în funcție de locul unde s-a produs omorul. Urmele descoperite, substanțele și suporturile folosite pentru relevarea și ridicarea lor, precum și metoda de ambalare și sigilare se consemnează în procesul verbal de cercetare la fața locului.

Alte activități ce se îndeplinesc la fața locului.

Cerecetarea la fața locului se încheie după ce au fost executate toate activitățile necesare fixării locului faptei, atât prin fotografiere (urmând ca în termen de 10 zile să se remită planșa fotografică organului de cercetare penală care investighează cazul, în funcție de complexitatea cercetării), cât și prin procesul verbal încheiat, și după ce au fost efectuate examinările necesare asupra cadavrului și spațiului din apropierea sa, urmele și celelalte mijloace de probă ridicate fiind ambalate în colete și sigilate conform procedurilor de lucru.

Secțiunea 2. Particularități privind cercetarea la fața locului în funcție de mijloacele și procedeele de săvârșire a infracțiunii de omor

Regulile tactice de cercetare la fața locului se aplică în cazul concret prin raportare nemijlocită la specificul faptei penale săvârșite.

Practica activității criminalistice permite desprinderea unor particularități de natură tactică privind cercetarea la fața locului în cazul anumitor infracțiuni contra vieții.

Infracțiunile de omor se pot savârși prin utilizarea factorilor de ordin mecanic, fizic, chimic, biologic sau psihic.

Folosirea lor de către infractor are o frecvență diferită, în primul plan situându-se factorii mecanici, urmați de cei psihici și chimici.

2.1 Omorul prin traume mecanice folosind corpuri contondente

Cu ajutorul corpurilor contondente se pot produce escoriații, echimoze, plăgi, entorse, luxații ori fracturi sau alte traumatisme grave care pot produce moartea victimei.

Leziunile provocate de obiectele contondente se prezintă sub forma unor plăgi zdrobite sau contuze.

Acestea se produc prin lovire cu un corp dur cu suprafață plană sau neregulată. Se caracterizează prin profunzime mică, margini și fund anfractuos, sângerare de obicei mică și tendința spre suprainfectare. Este adesea încojurată de echimoze, excoriații entorse, luxații ori fracturi .

În cazul morții consecutive leziunilor produse de obiecte contondente, forma obiectului se reflectă complet sau parțial în leziune, depinzând de regularitatea și de unghiul de înclinare, la care se adaugă greutatea obiectului și energia cinetică, precum și regiunea corpului unde acționează factorul mecanic

Descoperirea pe corpul victimei a unor leziuni produse prin folosirea obiectelor contondente, impune căutarea instrumentelor creatoare de urme.

Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziție, formă si mărime în procesul verbal de cercetare.

De asemenea, se vor fotografia și filma urmele de pe corpul victimei, obiectele corp delict rămase la nivelul leziunilor create, amplasarea leziunilor și plăgilor, criminalistul executând fotografierea celor menționate, atât în ceea ce privește amplasamentul lor pe corpul victimei, cât și la scară.

Interpretarea corectă a leziunilor în ansamblu și individual pot conduce la identificarea obiectului vulnerabil și totodată la stabilirea faptei: omor sau sinucidere.

2.2 Omorul prin asfixie

Este cunoscut și sub denumirea de “omor acut de tip ventricular” – este modalitate frecventă de omucidere, dar și de sinucidere, problema fiind stabilirea modului în care s-a realizat asfixia.

Spânzurarea este forma de asfixie mecanică ce se produce prin strângerea gâtului victimei într-un laț, care comprimă artera tiroidă și căile respiratorii superioare (traheea), oprind alimentarea cu sânge oxigenat a creierului.

Există două categorii de lațuri: cu nod fix, care sunt înnodate, având un perimetru fix; cu nod culant, care se strâng progresiv. După poziția acestui nod se distinge o spânzurare tipică, atunci când nodul este plasat în zona cefei, și o spânzurare atipică, când nodul se află anterior sau lateral. Poate fi o spânzurare completă – când tot corpul atârnă fără a avea un punct de sprijin dedesubt, și o spânzurare incompletă atunci când corpul se sprijină fie pe călcâie, fie pe genunchi, fie având chiar o poziție orizontală.

La examenul extern se găsesc elemente esențiale, caracteristice, și anume șanțul de spânzurare, sub forma unei zone denivelate, pergamentația păstrând asemănător unui mulaj forma, dimensiunile și structura lațului. Șanțul de spânzurare este o leziune traumatică, fiind plasat în treimea superioară a gâtului (în spânzurările complete), deasupra cartilajului tiroid sau în treimea mijlocie sau inferioară (în spânzurările incomplete).

Direcția șanțului de spânzurare este oblică, ascendentă spre nod, cu excepția spânzurărilor incomplete, când corpul are o poziție orizontală. Șanțul de spânzurare este, în general, o circulară completă, cu întrerupere la nivelul nodului; excepție face cazul de spânzurare cu nod culant sau având mai multe circulare. Adâncimea șanțului de spânzurare este mai mare în partea opusă nodului; de asemenea variază și în raport cu grosimea lațului și forța de compresiune (presiunea exercitată este direct proporțională cu forța aplicată pe zona șanțului și invers proporțională cu suprafața acesteia).

Detaliul sanstului de spinzurare si al

fringhiei utilizate

Sursa: Jay Dix, Color Atlas of Forensic

Pathology

La nivelul gâtului se constată, în afara șanțului de spânzurare, la examenul intern, sufuziuni sanguine în musculatura gâtului sau în alte organe (glanda tiroidă). În cazul spânzurării se mai pot întâlni și alte leziuni traumatice externe, produse prin lovirea corpului de obiectele din jur, în perioada convulsivă. Pot să apară și lividități cadaverice de culoare violaceu intens, în spânzurările complete, pe suprafața jumătății inferioare a corpului. În general, cadavrul este cianotic, cu globii oculari ieșiți din orbite, cu gura deschisă și limba proeminentă.

Un element important în cadrul expertizei este stabilirea caracterului vital al șanțului de spânzurare, având în vedere posibilitatea disimulării unei crime prin spânzurarea cadavrului post mortem. De aceea se impune cercetarea infiltratului sanguin din țesuturile moi, aflate la nivelul gâtului. În cazul sinuciderilor prin spânzurare, se va consemna și se va fotografia șanțul de strangulare din dreptul nodului, care poate demonstra o simulare de sinucidere.

Explicația constă în faptul că, în caz de sinucidere prin spânzurare, datorită greutății corpului, nodul de la sfoară sau funie, fiind întins, nu face, de regulă, contact direct cu gâtul victimei, având tendința de a se îndepărta. Practica a scos în evidență faptul că în majoritatea omorurilor disimulate în sinucideri, nodurile de la sfoară sunt duble și puternic imprimate în țesuturile moi ale gâtului victimei.

Diferențierea omuciderii de sinucidere se realizează și pe baza interpretării modului de dispunere a petelor cadaverice, a datelor obținute în urma examenului anatomopatologic, precum și a urmelor descoperite în câmpul infracțional.

La cercetarea morții prin spânzurare, fotografierea se execută din față, din spate și din părțile laterale, iar imaginea trebuie să redea atât cadavrul suspendat, cât și aspectul acestuia după ce a fost coborât în vederea examinării, cu păstrarea intactă a lațului și nodurilor.

Coborârea cadavrului trebuie să se facă prin secționarea frânghiei în zona mediană (între cele două noduri) și obligatoriu păstrarea intactă a nodului de la gâtul victimei și a celui cu care a fost legat lațul de obiectul suport.

De asemenea, trebuie manifestată o deosebită atenție în fotografierea metrică pentru ilustrarea distanțelor între cadavru și sol, obiectul folosit pentru sprijin (scaun, masă, dulap), atunci când este cazul, și obiectele din apropiere, de care s-ar fi putut lovi în faza convulsivă.

Strangularea este o formă de asfixie mecanică, care se realizează prin compresia gâtului cu un laț, ce se strânge progresiv, acționat de o forță din afară, sau cu mâinile (sugrumare).

Din punct de vedere anatomo-patologic, în cazul strangulării cu lațul, la examenul extern vom constata, ca la spânzurare, un șanț, care se deosebește de șanțul de spânzurare prin faptul că este situat sub cartilajul tiroid, are o direcție orizontală, formează o circulară completă și are o adâncime uniformă. Uneori pot exista și cazuri de strangulări în circulare incomplete, realizându-se șanțuri incomplete.

În strangulare, la examenul extern se observă, în afara șanțului caracteristic, alte leziuni traumatice, care reflectă lupta dată între victimă și agresor (echimoze, excoriații, plăgi).

Disimularea starangularii in

sinuciderea prin spinzurare

Sagetile indica plagi

suplimentare santului de

spinzurare

În cazul sugrumării, problema medico-legală se ridică atunci când compresia se face prin intermediul unor obiecte moi, care nu lasă urme la exterior, în acest caz impunându-se o examinare foarte atentă a organelor gâtului.

În cazul strangulării se va avea în vedere recoltarea de urme biologice (celule epiteliale) din zona șanțului, cu ajutorul unui tampon steril îmbibat cu ser fiziologic sau apă distilată sterilă, și a urmelor papilare, dacă este posibil.

De asemenea, se vor efectua și celelalte operațiuni specifice recoltării de probe (depozit subunghial, eventuale pete de sânge), având în vedere că în majoritatea cazurilor are loc o luptă între victimă și agresor.

Compresiunea toraco-abdominală se realizează atuci când pe torace sau abdomen cad greutăți de peste 40-60 Kg (la adultul normal dezvoltat), având ca efect împiedicarea mișcărilor respiratorii. Se vor observa leziuni traumatice la nivelul toracelui și abdomenului.

Sufocarea reprezintă astuparea orificiilor respiratorii și se poate realiza cu mâna, cu obiecte moi (perne, plapumă, fular), cu pungi de plastic, prin presarea feței de o suprafață dură sau de pământ, în nisip, ș.a.

Examenul anatomo-patologic evidențiază leziunile de asfixie: lividități accentuate, stază generalizată. Se vor constata leziuni traumatice, astfel, în cazul sufocării cu mâna apar excoriații și echimoze la acest nivel.

Astuparea orificiilor poate fi realizată și cu materii moi (perne, fulare), în aceste cazuri leziunile pe piele fiind absente sau minime, dar trebuie cercetată mucoasa buzelor, unde se vor descoperi echimoze realizate prin compresiunea buzelor de arcadele dentare.

De asemenea, în aceste cazuri, se pot găsi fulgi sau fire textile în fosele nazale sau în cavitatea bucală. Sufocarea cu pungi de plastic la copii, ca și lipirea pe față la nou-născut de hârtie umezită nu lasă urme la exterior.

Înecarea (submersia) este o moarte violentă a cărei natură este foarte diversă: omor, sinucidere, accident, catastrofă naturală, etc. și se produce prin intermediul aspirării unei mase lichide sau semilichide pe gură și nas cauzând imposibilitatea victimei de a respira.

Înecarea este principalul tip de asfixie mecanică prin ocluzia căilor respiratorii.

Din punct de vedere tanato-generator, la producerea morții prin înecare concură doi factori: asfixia și trecerea apei din pulmoni în vasele sanguine.

Din punct de vedere anatomo-patologic, se constată aspecte specifice contactului cu apa, cum ar fi: piele de gâscă (datorate contracției mușchilor firului de păr), precum și modificări de macerare la palme și plante, astfel, în primele 3-6 ore pielea va fi albă, apoi după 3-5 zile apare așa-zisa mână de spălătoreasă. Detașarea pielii în lambouri are loc după 10-15 zile de la moarte, iar după 30 de zile, pielea mâinii poate fi detașată în întregime, realizându-se ceea ce s-a numit “mănușa morții”.

“Mănușa morții” sau “mâna de spălătoreasă”, fenomen ce apare ca urmare a procesului de putrefacție, după Col. Stănică Jac, "Metodă de prelevare a impresiunilor digitale de la cadavre aflate în stare avansată de putrefacție", în Criminalistica nr. 4/2000.

Detașarea fanerelor (păr, unghii) se realizează după 10 zile de la moarte. Pe corp mai pot apărea leziuni produse de elemente ale faunei acvatice (pești, raci); ele se caracterizează prin lipsă de infiltrație și prin leziuni produse post mortem.

De asemenea, se pot constata leziuni produse prin izbirea cadavrului de pietre, stânci, picioare de poduri sau de vase. Nici acestea nu au caracter vital.

Caracter vital pot avea numai leziunile care s-au produs în momentul căderii în apă și izbirii de suprafețe dure, afară de cazul când în apă a fost aruncat un cadavru.

Modalitatea de fotografiere a cadavrelor înecaților, așa cum au fost găsite la fața locului, înainte de scoaterea din apă – practica judiciară 2004.

2.3 Omorul prin folosirea armelor de foc sau a materialelor explozive

Armele de foc, iar uneori și explozive, se folosesc pentru săvârșirea omorului ca urmare a eficacității lor deosebite, modalitate în continuă creștere pe teritoriul țării noastre, dar totuși cele mai frecvente sunt situațiile de sinucideri sau accidente.

Pentru producerea traumatismelor specifice pot fi folosite atât armele tipice cât și cele atipice, explozivi cunoscuți sau improvizați.

Cercetarea omorului săvârșit prin împușcare presupune determinarea atât a urmelor principale ale tragerii (orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire), cât și urmele secundare (rupturi provocate de gaze, arsuri, tatuaje, etc).

Accent deosebit se pune pe stabilirea distanței și direcției de tragere, descoperirea armei și muniției trase (proiectile și tuburi) pentru examinări balistice complexe.

2.4 Omorul prin otrăvire

Prin “toxic” se înțelege orice substanță care, introdusă în organism provoacă alterări funcționale sau leziuni determinând o stare patologică numită intoxicație.

Substanțele toxice pot fi clasificate, din punct de vedere al compoziției chimice în organice și anorganice, iar după origine în sintetice și naturale.

Doza letală a toxicului depinde, în principal, de structura și propietățile fizice ale acestuia, concentrația, calea de pătrundere în organism, rezistența organismului, vârsta victimei, starea ei de sănătate și tratamentele administrate anterior. Prin urmare, cercetarea morții prin otrăvire are drept obiect stabilirea faptului dacă s-a datorat sau nu intoxicării acute, a tipului de substanță toxică și a cantității care a pătruns în organism.

Cercetarea la locul faptei trebuie sa urmărească urmele biologice (rana) și conținutul unor recipienți în care, probabil a fost depozitat toxicul. Substanțele toxice produc reacții și leziuni specifice naturii lor, ca și dozele care au fost introduse în organism, decesul intervenind la intervale de timp foarte diferite.

2.5 Alți factori care au produs moartea victimei

Pentru săvârșirea omorului, pe lângă mijloacele menționate se pot folosi efectele unor agenți fizici, cum ar fi: frigul, căldura, electricitatea, radiațiile ionizante, etc.

Prin scăderea temperaturii corpului sub limita normală, frigul cauzează moartea. Frigul poate provoca moartea pe fondul unei stări de ebrietate, unei boli grave, în prezența unei leziuni hemoragice, a intoxicațiilor medicamentoase, anemie, vârsta fragedă, insuficiența îmbrăcămintei, etc.

Caldura are efecte asupra întregului organism (insolația și șoc termic) sau local (pe o suprafața limitată). În ultimul caz se deosebesc arsurile în funcție de profunzime, în cele patru grade cunoscute.În cazul combustiei, identificarea cadavrului se poate face prin examinarea sistemului osos, a dinților și a altor părți din corp, dacă acestea nu au fost distruse.

Electricitatea poate provoca moartea atât sub formă de curent continuu (peste 50 v) cât și alternativ (peste 200 V), importanță având și intensitatea, arcul electric, starea de umiditate a pielii, gradul de izolare electrică a corpului, sănatatea, vârsta, etc.

Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor pot uneori lipsi, în general însă, pe piele, la locul de intrare sau ieșire a curentului, găsim următoarele leziuni: marca electrică, arsura electrică, metalizarea pielii, edemul electogen, epidermologia, necrozele.

2.6 Cercetarea omorului în cazul cadavrelor depesate sau nedescoperite

Cercetarea omorului în care cadavrele au fost depesate sau nu au fost descoperite, deși există indicii despre dispariția lor, vom urmări aceleași regului generale, raportându-se însa la particularitățile acestor cazuri. În ipoteza descoperirii unor cadavre depesate ori a unor fragmente, se ridică mai întâi problema identificării victimei.

Prin expertiza medico-legală se va stabili dacă fragmentele de cadavru aparțin aceluiași corp, care este sexul, vârsta, înălțimea, greutatea, cauza medicală a morții, data când a survenit.

Pentru identificare se vor folosi toate mijloacele tehnico-criminalistice și antropologice, asfel: identificarea pe baza desenului papilar, reconstituirea fizionomiei după craniu și identificarea prin supraproiecție, examinarea semnelor particulare (cicatrice, negi, tatuaje, malformații), examinarea ambalajelor, etc.

În cazul persoanelor dispărute, investigațiile și cercetările trebuie să stabilească toate datele referitoare la personalitate, preocupări, relații la serviciu, de familie, intime, alt fel de relații, alte indicii cu privire la dispariție sau moartea dispărutului. Dacă se formează convingerea că persoana dispărută a fost victima unui omor, se va proceda la strângerea de probe care să conducă la identificarea autorului.

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚI ALE DESFĂȘURĂRII UNOR ACTIVITĂȚI ÎN VEDEREA ADMINISTRĂRII PROBELOR

4.1.Organizarea și planificarea cercetării penale

Planificarea cercetărilor și, implicit organizarea lor este destinată realizării unei munci de calitate, corelarea tuturor măsurilor și acțiunilor ce se întreprind pentru verificarea operativă a tuturor aspectelor nou apărute. Această planificare direcționează activitățile ce urmează a fi întreprinse, conferă perspectivă investigațiilor, reprezentând rezultatul unui proces complex de analiză ce însoțește întreaga urmărire penală.

În cadrul planificării un rol deosebit îl joacă elaborarea versiunilor și, în raport cu acestea, stabilirea activităților specifice de verificare. Astfel, versiunea de anchetă este rezultatul unui proces complex de analiză în cadrul căruia se emit presupuneri, se dau diferite explicații referitoare la natura faptei, conținutul acesteia, asupra modului de comitere, cu privire la participanți, forma de vinovăție, săvârșire infracțiunii.

Rezultatele obținute cu prilejul cercetării la fața locului, interpretarea urmelor descoperite, datele furnizate de martorii oculari permit elaborarea unor versiuni verosimile de natură să direcționeze activitatea organelor de urmărire.

Versiunile posibile se vor referi, în principal, la natura faptei comise, subiectul activ al infracțiunii, obiectul infracțiunii, latura subiectivă, latura obiectivă.În cazul morților violente, versiunile elaborate trebuie să se țină cont de faptul că moartea victimei ar putea fi consecința mai multor cauze: omor, accident.

Ceea ce trebuie avut în vedere este deci de a stabili dacă există sau nu o infracțiunii, eventuala încadrare juridică, astfel încât probele și mijloacele de probă care se administrează să fie alese în raport cu această orientare.

Versiunile privitoare la autorul omorului ajută la formarea „cercului de bănuiți”, ținându-se cont de datele cu privire la urmele lăsate de infractor, de obiectele descoperite în câmpul infracțiunii, de modul de săvârșire și ascundere a omorului, de semnalmentele făptuitorului.

Astfel, spre exemplu, urmele de mâini pot prezenta diferite anomali, deformări, pe baza lor fiind posibile asemănări de gen sau urmele de picior pot furniza date privitoare la statura făptuitorului, conformația generală a tălpii piciorului, anumite defecte, felul încălțămintei purtate.

În aceeași ordine de idei, modul de comitere și ascundere a urmelor infracțiunii poate furniza informații în legătura cu profesia făptuitorului, anumite trăsături de ordin psihocomportamental.

Cu ocazia investigării omorului, din analiza tuturor datelor oferite de cercetarea locului faptei și din verificările ulterioare, trebuie elaborate toate versiunile posibile, care vor fi verificate concomitent, ordinea activităților de verificare fiind stabilită în raport cu particularitățile cauzei, pentru ca în final să se confirme una singură, „versiunea de lucru”.

4.2.Constatările și expertizele medico-legale

Examinarea cadavrului cu ocazia cercetării la fața locului nu permite obținerea unor date amănunțite pe baza cărora să se poată trage concluzii certe privind natura morții, mecanismul producerii leziunilor, data exactă a instalării morții.

Toate datele de natură medico-legală legate de împrejurările comiterii omorului urmează să fie lămurite de medicul legist și demonstrate științific în cadrul constatării sau expertizei medico-legale.

Pentru ca rezultatele constatării medico-legale să contribuie la aflarea adevărului în cauză, organele de urmărire penală au datoria să pună la dispoziția medicului legist toate materialele și datele de care are nevoie. Astfel, conlucrarea permanentă dintre medicul legist și cei care efectuează investigarea criminalistică a omorului dă posibilitatea acestora din urmă să cunoască rezultatele obținute și să rezolve cu operativitate diversele probleme ce apar în urma examinării cadavrului.

Spre deosebire da constatarea medico-legală, expertiza medico-legală, pe lângă faptul că nu este supusă imperativului situației, poate fi dispusă și în faza de judecată.

În materia infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, legea procesual penală instituie obligativitatea dispunerii expertizei medico-legale pentru a stabili cauza morții, dacă în cauză nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Constatarea sau expertiza medico-legală în cazul infracțiunii de omor constă: în examinarea externă a cadavrului și autopsia lui; examinări la locul unde s-a găsit cadavrul pentru constatarea indicilor asupra cauzelor morții; examene complementare de laborator (bacteriologice, toxicologice, serologice).

Rezultatul expertizei sau constatării medico-legale se fixează într-un raport, a cărui structură este asemănătoare cu a certificatului medico-legal; partea finală conține concluziile care, de fapt, constituie răspunsurile la obiectivele stabilite.

Acestea rezolvă următoarele aspecte: natura morții –violentă sau neviolentă; cauza medico-legală a morții; leziunile de violență și legătura lor de cauzalitate cu moartea (răspunsurile medicului legist au în vedere felul leziunilor, vechimea, succesiunea lor, caracteristicile obiectului vulnerant); mecanismul de producere a leziunilor care nu neglijează raportul agresor-victimă (poziția victimei și a agresorului poate fi sugerată de topografia, dispoziția, caracteristicile, și natura leziunilor coroborate cu particularitățile locului faptei și a agentului vulnerant, când acesta este cunoscut); data producerii morții care poate fi apreciată după examenul extern al cadavrului, informații ce vor fi completate cu examenele complementare de laborator.

4.3. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și problematica acestora

Lămurirea problemelor multiple și diverse pe care le ridică investigarea criminalistică a omorului impune valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite și ridicate de la fața locului, prin intermediul constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice.

La fața locului pot fi descoperite o multitudine de urme, cum ar fi: urme ale omului, urme vegetale, urme ale obiectelor (îmbrăcăminte, încălțăminte, instrumente), urme ale animalelor.

Referindu-ne la constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică, trebuie evidențiat că aceasta se ocupă, într-un sens mai larg, cu examinarea urmelor digitale, palmare, plantare, pentru identificarea degetului, palmei sau tălpii acre le-a creat.

Dacă expertului i se pune la dispoziție numai urma, aceasta poate stabili: mâna da la care provine, tipul de desen papilar, dacă conține suficiente elemente de individualizare.

În situația în care expertului i se prezintă atât urma, cât și modelul de comparație, acesta este solicitat să stabilească dacă urma ridicată cu ocazia cercetării la fața locului și amprenta prelevată ca model de comparație au fost sau nu create de aceeași persoană.

Începând cu anul 1996, Institutul de Criminalistică din IGP a intrat în posesia sistemului se calcul, AFIS 2000 care examinează electronic urmele digitale, înlocuind astfel examinările manuale.

Urmele de picioare ridicate de la fața locului fac obiectul constării tehnico-științifică sau expertizei dactiloscopice sau traseologice. Nu se ridică nici o problemă atunci când se prezintă și persoana bănuită de comiterea omorului, sarcina expertului fiind aceea de a stabili dacă urma în litigiu și modelele pentru comparație au fost create sau nu de aceeași persoană.

În ipoteza în care expertului i se prezintă numai urma, întrebările formulate trebuie să vizeze lămurirea următoarelor probleme: natura urmei prezente spre examinare; dacă urma plantară prezintă suficiente elemente de identificare; piciorul de la care provine; mecanismul de formare; direcția de mers; sexul, greutatea aproximativă, și vârsta persoanei care a creat urma plantară; eventualele particularități anatomo-patologice ale persoanei respective.

Constatarea tehnico-științifică traseologică se ocupă cu studierea urmelor ca impresiuni ale structurii exterioare ale obiectelor, ca resturi detașate din obiecte sau ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării obiectului creator.

Expertiza sau constatarea tehnico-științifică biocriminalistică este una dintre cele mai importante expertize efectuate în cazul omuciderilor. Aceasta are ca obiect identificarea autorului infracțiunii, prim cercetarea tuturor elementelor de ordin biologic descoperit la fața locului.

4.4. Identificarea și ascultarea martorilor

Identificarea persoanelor ce pot da relații cu privire la împrejurările în care s-a săvârșit omorul constituie o altă sarcină urgentă pe care trebuie să o rezolve cel care efectuează investigarea criminalistică. Depozițiile acestor persoane determină de multe ori orientarea activităților organelor de urmărire penală.

Martorii oculari trebuie ascultați, pe cât posibil, chiar cu ocazia cercetării la fața locului. Ascultarea informală făcută cu această ocazie urmează să fie reluată apoi la sediul organului de urmărire penală, cu respectarea tuturor cerințelor de ordin procesual și regulilor instituite de tactica criminalistică.

În general, ascultarea unui martor ocular trebuie să lămurească în detaliu: locul și timpul când s-a comis infracțiunea; împrejurările în care a luat cunoștință despre săvârșirea omorului; locul în care se afla și aspectele pe care le-a perceput; acțiunile sau inacțiunile făptuitorului înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii; instrumentele de care s-a folosit agresorul pentru a suprima viața victimei; semnalmentele făptuitorului și caracteristicile individuale ale îmbrăcămintei purtate de acesta; direcția în care s-a deplasat făptuitorul după comiterea faptei; posibilitatea de a recunoaște pe făptuitor, în cazul în care l-ar revedea.69

Persoanele care au descoperit cadavrul pot furniza relații privitoare la împrejurările în care au descoperit victima, poziția inițială. Modificările survenite în câmpul infracțiunii, identitatea victimei.

Alte categorii de persoane din rândul cărora pot fi identificați martori sunt: cele apropiate victimei, vecinii acesteia, colegii, persoanele care fac parte din rândul celor incluși în „cercul de bănuiți” și care cunosc despre activitatea acestor în perioada critică.

Astfel, rudele victimei vor fi întrebate cu privire la activitățile desfășurate de aceasta în perioada dinaintea comiterii agresiunii; motivul prezenței în locul unde a fost găsită; stările conflictuale pe care le-a avut cu persoanele din anturajul său; amenințările pe care pe care le-a primit și de la cine; bunurile și valorile pe care le-a avut la plecarea din locuință; vizitele pe care le-a primit victima în ultima perioadă.

Totodată aceste persoane trebuie chestionate în legătură cu activitățile desfășurate de ei în perioada critică, împrejurările în care au aflat despre faptă, acțiunile întreprinse după descoperirea cadavrului, persoanele cu care au discutat despre acesta.

Cu martorii identificați din rândul vecinilor victimei mai pot fi lămurite aspecte legate de comportamentul acesteia în familie; natura relațiilor acestora cu persoana decedată; reacția membrilor de familie la aflarea veștii descoperirii cadavrului; comportarea suspectă a vreunuia din membrii familiei; persoanele ce i-ar fi putut dori moartea.

De un real folos pot fi declarațiile martorilor identificați din rândul cunoștințelor sau prietenilor celor incluși în „cercul de bănuiți”.

De la aceste persoane se pot obține informații cu privire la activitățile desfășurate de persoana suspectă înainte și după săvârșirea infracțiunii; ținuta vestimentară: obiectele sau instrumentele pe cer le avea asupra sa; motivarea eventualelor leziuni ori pete de sânge pe îmbrăcăminte. Datele oferite de aceste persoane sunt de natură să înlăture „alibiurile” invocate de persoana suspectă.

Reconstituind traseul parcurs de victimă până la locul unde i-a fost suprimată viața pot fi identificați martori care să confirme acțiunile ei; persoanele cu care a venit în contact; eventualele diferend și altercații avute; locul unde a fost văzută ultima dată și starea în care se afla; direcția în care s-a deplasat, persoanele care o însoțeau sau care au urmat-o la scurt timp.

De asemenea, martori pot fi identificați și pe traseul parcurs de infractor pentru a se îndepărta de locul faptei. Informațiile oferite de aceștia cu privire la semnalmentele făptuitorului; caracteristicile individuale de identificare ale îmbrăcămintei, starea acestora (rupte, mototolite, cu pete de sânge); existența pe corp a unor leziuni sunt deosebit de valoroase și permit desfășurarea operativă a unor activități de urmărire și prindere a făptuitorului.

4.5. Efectuarea percheziției

Percheziția este una dintre activitățile de urmărire penală de maximă urgență, având drept scop descoperirea obiectelor sau instrumentelor ce au servit la comiterea omorului, a celor care poartă urmele infracțiunii , a bunurilor sau valorilor luate de la victimă, precum și a făptuitorilor. O atenție deosebită trebuie manifestată pentru descoperirea obiectelor de îmbrăcăminte sau de ale persoanei percheziționate și care au corespondent în urmele descoperite la fața locului.

Cu ocazia percheziției se vor căuta caiete, jurnale, cărți articole sau fotografii de cuplu, se identifică pasaje subliniate (casete video-audio); resturi de leucoplast, sârme, sfori; se scotocesc sacoșele, gențile de voiaj; se identifică obiecte de proveniență critică (ceas de damă, ruj, perucă, agende, bijuterii); se identifică articole de îmbrăcăminte uzuală (blugi, trening, geci, mănuși, tricouri); se recoltează microurmele existente(fire de păr, vopsea, fibre vegetale, pete de sânge, spermă, fecale); se ridică bilete de tren, facturi de hotel, note telefonice, fotografii, casete care conțin imagini pornografice, dischete, se intră în memorie calculatoarelor.

Așa cum s-a precizat, descoperirea, cu ocazia percheziției, la persona bănuită a bunurilor, înscrisurilor sau valorilor de care a fost deposedată victima poate conduce atât la identificarea făptuitorului, cât și la dovedirea mobilului și scopului omoruluiPercheziția trebuie extinsă și în exterior, fiind necesară examinarea atentă a obiectelor existente la suprafața terenului, a construcțiilor ce ar putea servi drept ascunzători sau pentru recunoașterea locurilor unde au fost îngropate anumite obiecte, valori. Anumite denivelări, vegetație strivită și ofilită, diferențe de afânare a pământului pot constitui indicii asupra locurilor unde se află ascunzătorile.

Percheziția se va efectua respectând cu strictețe a regulilor de tactică criminalistică, începând cu modul de pătrundere în locuință, efectuarea percheziției corporale, căutarea, descoperirea și conservarea, în condițiile legale a obiectelor, înscrisurilor sau valorilor găsite.

Fixarea rezultatelor percheziției, care se face prin intermediul procesului-verbal, constituie o etapă importantă cu implicații în aflarea adevărului.

4.6. Identificarea, prinderea și ascultarea făptuitorului

Identificarea persoanei despre care există date că a săvârșit infracțiune de omor se realizează prin mai multe metode, astfel: identificarea după metoda portretului vorbit; identificarea după urmele create de corpul uman (urme ale mâinilor, nasului, buzelor ,dinților etc.); identificarea după urmele de natură biologică (sânge, spermă, fire de păr, salivă); identificarea grafoscopică; identificarea după voce și vorbire; identificarea după urmele de miros.

O primă modalitate de identificare este cea care se realizează în baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari, realizându-se astfel portretul vorbit al infractorului prin folosirea unor metodelor tehnice: schița de portret, fotorobotul, metoda identi-kit, mimicompozitorul și realizarea portretului pe calculator.

Constatarea tehnico-știinșifică sau expertiza de portret oferă posibilitatea identificării persoanei după fotografie ori prim-planul filmului judiciar, apelând la compararea prin confruntare, stabilirea continuității liniare, măsurarea valorilor unghiulare sau proiecția punctelor comune.

La identificarea agresorului unui omor va contribui și examinarea îmbrăcămintei și corpului persoanelor suspecte, îndeosebi în primele zile după caz, putându-se găsi urme de zgârieturi, fire de păr, pete de spermă sau de sânge, fibre textile străine, microparticule de praf, vegetale sau alte substanțe specifice locului faptei ori care au fost pe îmbrăcămintea sau corpul victimei.

Obligatoriu se va recolta și depozitul subunghial și se va examina cu cea mai mare atenție încălțămintea suspectului.

Numai după ce organul judiciar are creată convingerea intimă că persoana identificată este vinovată, acesteia i se va atribui calitatea de învinuit, ascultarea făcându-se cu respectarea garanțiilor procesuale.

Practica organelor judiciare scoate în evidență necesitatea pregătirii în vederea ascultării învinuitului, activitate ce constă în studierea dosarului cauzei, cunoașterea învinuitului, stabilirea locului și datei unde se va efectua ascultarea, și pentru că omorul de natură sexuală este o infracțiune complexă, trebuie întocmit planul de ascultare.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului se realizează în trei etape: ascultarea cu privire la datele de identificare, relatarea liberă și ascultarea prin adresarea de întrebări.

După cum s-a menționat, în prima etapă se va verifica identitatea infractorului, apoi i se va aduce la cunoștință fapta care face obiectul cauzei, învinuirea care i se aduce, dreptul de a avea un avocat.

Pe tot parcursul desfășurării interogatorului judiciar trebuie avută în vedere opozabilitatea intereselor celor două părți, cu alte cuvinte anchetatorul este motivat de aflarea adevărului cu privire la făptuitor și faptă, pe când infractorul este motivat de diminuarea responsabilității sale, de miza apărării libertății sale.

Urmează ascultarea liberă. Această etapă este foarte importantă, pentru că învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în ordinea lor firească, fără a i se pune întrebări, anchetatorul având posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe și să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire la care apar contraziceri. Relatarea liberă devine astfel un prilej pentru anchetator de a cunoaște poziția învinuitului, toate observațiile făcute în această etapă constituind un temei pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare.

Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului.

În funcția de particularitățile fiecărei situații întâlnite în activitatea de ascultare (de exemplu,atitudinea nesinceră a învinuitului) pot fi folosite mai multe procedee tactice. Astfel, pentru a obține de la învinuit amănunte referitoare la diferite circumstanțe ale faptei săvârșite și pentru a clarifica anumite contradicții rezultate din relatarea liberă, se va folosi strategia de interogare bazată pe întrebările detaliu.

Anchetatorul poate recurge și la strategia de interogare repetată ( care constă în reaudieri ale învinuitului cu privire la același împrejurări, la intervale de timp diferite, putând apărea contraziceri în declarațiile învinuitului nesincer); strategia de interogare sistematică ( învinuitului i se solicită să clarifice cum a conceput și pregătit infracțiunea); strategia de interogare încrucișată (constă în ascultarea învinuitului de către doi sau mai mulți anchetatori, inculpatul neavând posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase); strategia de interogare vizând folosirea complexului de vinovăție (acest procedeu constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene privitoare la faptă și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza); strategia interogării vizând spargerea alibiului (cunoscându-se activitatea bănuitului i se va cere să declare locul unde s-a aflat, ce a făcut în timpul și după săvârșire infracțiunii) sau la strategia vizând interogatoriul psihanalitic (acesta este un joc al inteligenței prilejuit de o simplă discuție asupra cazului și care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijlocele).

Deseori anchetatorii au de-a face cu infractori care au un comportament duplicitar, simularea desemnând efortul conștient al subiectului interogat pentru a masca trăiri, acțiuni, fapte și probe cu scopul de a aduce ancheta judiciară pe căi greșite , în vederea sustragerii de la pedeapsă. În timpul anchetei apare la infractor un dezechilibru psihic provocat de excesiva acumulare de energie determinată de conflictele interpsihice. Astfel conflictul dintre pulsiunile inconștientului și actul conștient se concretizează în manifestări ce scapă cenzurii conștientului. Aceste manifestări (simptomele unui comportament simulat) sa concretizează în lapsus-uri, fenomene de „uitare”, erori de lectură și de scris, răspunsuri mai lente la întrebările care conțin cuvinte critice, infractorul suportă mai greu privirea, roșește ușor, transpiră excesiv, are senzația de uscăciune a gurii, bătăile inimii i se accelerează. De altfel, aceste conduite simulate pot fi demascate prin folosirea oricărei strategii de ascultare despre care s-a vorbit anterior, dar și cu ajutorul tehnicii poligraf.

4.7. Stabilirea identității victimei

În situația descoperirii unor cadavre, una din primele probleme pe care le ridică investigarea criminalistică se referă la stabilirea identității acestora, de lămurirea acestei probleme depinzând, în mare măsură, elucidarea celorlalte împrejurări ale cauzei. Dacă la locul faptei cadavrul nu a fost identificat ori asupra lui nu au fost găsite acte din care să rezulte identitatea, cercetarea la fața locului prezintă anumite particularități. În activitatea practică, organele de urmărire penală se confruntă cu cele mai variate situații. De pildă, cadavrul poate fi descoperit la puțin timp după instalarea morții. Alteori, acesta este găsit în diferite stadii de putrefacție.

Dificultățile sporite se ivesc în cazul depesajului criminal, când sunt descoperite părți din cadavru ori resturi de oase, în ultimul caz punându-se problema stabilirii naturii acestor urme osteologice.

Una din modalitățile de identificare a victimei omorului este identificarea după semnalmente ( semnalmentele fiind definite ca „trăsăturile exterioare, generale și particulare ale persoanelor, în baza cărora acestea pot fi recunoscute și identificate”). Acestea se descriu după metoda portretului vorbit, ținând cont de modificările survenite după instalarea morții.

Semnalmentele ce urmează a fi descrise sunt: înălțimea, greutatea, corpolența culoare și particularitățile pielii, ale ochilor și părului, gura, bărbia, cicatricele și alte particularități ale feței, dinților, mâinilor, picioarelor. La semnele particulare se vor descrie forma, mărimea, culoarea și regiunea anatomică în care sunt situate. După descrierea semnalmentelor urmează descrierea îmbrăcămintei și încălțămintei cadavrului, indicându-se materialul din care sunt confecționate, culoarea, gradul de întreținere, mărcile stofelor, ale fabricilor producătoare, alte însemnări, etichete. Toate aceste date vor fi trecute, în ordinea cerută în „Fișa de identificare a persoanei dispărute și a cadavrului cu identitate necunoscută”.

În vederea identificării cadavrelor se va proceda la executarea fotografiei de semnalmente. Ea se execută din față și din profil – dreapta și stânga -, și va fi lipită în spațiile special rezervate de pe fișa cadavrului.

Regula generală în efectuarea acestui gen de fotografii constă în obligativitatea fotografierii tatuajelor, semnelor particulare și a tuturor leziunilor vizibile pe corpul cadavrului, precum și a îmbrăcămintei.

Alături de fotografierea cadavrului, pentru identificare se va proceda și la luarea impresiunilor digitale, pentru care se folosesc tușul tipografic și așa numita „lingură pentru dactiloscopierea cadavrelor”.

Identificarea victimei unei infracțiuni de omor poate fi făcută atât prin activități activității specifice de urmărire penală, cât și prin metodele tehnicii criminalistice.

Dintre activitățile de urmărire penală, cea mai frecvent întâlnită este prezentarea pentru recunoaștere. Prezentarea pentru recunoaștere se face înaintea efectuării constatării medico-legale și după ce s-a procedat la toaletarea și, după caz, la restaurarea acestuia.

Cadavrul se prezintă, în mod individual, rudelor, cunoștințelor, prietenilor sau vecinilor.

În situația în care cadavrul se află într-o stare avansată de putrefacție se procedează la prezentarea pentru recunoaștere a obiectelor aparținând acestuia sau la prezentarea după fotografii.

Identificarea cadavrelor se face și prin compararea impresiunilor digitale obținute de la cadavre cu impresiunile existente la cazierul judiciar sau, după caz, cu urmele papilare ridicate de la domiciliu.

Cu ocazia efectuări expertizei dactiloscopice, specialistului i se poate solicita să precizeze dacă impresiunile digitale obținute de la cadavru și impresiunile sau urma de model de comparație au elementele caracteristice care să permită aprecierea că provin de la una și aceeași persoană; dacă impresiunile cadavrului neidentificat și impresiunile papilare ale presupuselor rude ale sale prezintă dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia.

De multe ori singura posibilitate de identificare a cadavrului este antropologia judiciară, această metodă de identificare constând în studierea complexă a oaselor –schelet sau fragmente izolate – atât prin analiza scheletului, cât și prin autopsierea cadavrului care mai prezintă părți moi. Obiectivele metodei antropologice se concretizează în: determinarea originii umane, determinarea rasei, stabilirea sexului, vârstei, diagnosticarea leziunilor traumatice și post-traumatice, calcularea timpului scurs de la deces sau de la înhumare.

Totodată examinarea maxilarelor și dinților cadavrelor cu identitate necunoscută – prin realizarea fotografiei și a mulajului de dinți – poate duce la reconstituirea fizionomiei, cu indicarea sexului, vârstei – cu aproximație de 5-10 ani, în raport cu lipsurile dentare și gradul de uzură al marginilor tăioase ale dinților incisivi – , tipul antropologic ș.a.

Alte metode de identificare a cadavrelor sunt: reconstituirea fizionomiei după craniu, confruntarea fișelor de identificare, roentgenografia sau metoda comparărilor biologice și medico-patologice cu fișele și evidențele medicale.

4.8. Prezentarea pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere reprezintă, fără îndoială, o activitate de mare importanță nu numai pentru identificarea victimei, ci și pentru identificarea făptuitorului, a obiectelor sau instrumentelor folosite pentru suprimarea viții victimei, a obiectelor de care a fost deposedată aceasta , precum și a celor pierdute sau abandonate de făptuitor în câmpul infracțiunii.74

Prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor – fie din grup, fie după planșa fotografică – trebuie organizată în faza în faza de început a activităților destinate probării activității infracționale. Urgența organizării și desfășurării unei astfel de activități este dată de necesitatea identificării rapide a făptuitorului.

După identificarea autorului, sarcina organului de urmărire este de a administra toate probele și mijloacele de probă care să demonstreze participația celui recunoscut la săvârșirea omorului, contribuția concretă avută la pregătirea, și derularea activității infracționale, forma de vinovăție. În felul acesta o identificare făcută corect conduce la eliminarea celorlalte versiuni elaborate în cauză – atât cu privire la autorul omorului , cât și cu privire la alte aspecte ( de exemplu, mobilul și scopul infracțiunii, împrejurările comiterii) – permite luarea operativă a măsurilor ce vizează descoperirea locurilor unde au fost ascunse bunurile, valorile sau înscrisurile de care a fost deposedată victima.

În aceeași măsură, identificarea autorului omorului cu ajutorul prezentării pentru recunoaștere dă posibilitatea descoperirii pe corpul, îmbrăcămintea și încălțămintea autorului unor urme care să demonstreze participarea la comiterea infracțiunii, oferă argumentele necesare înlăturării „alibiurilor” invocate de cel în cauză și constituie punctul de plecare în identificarea martorilor și lămurirea problemelor specifice cauzei.

În organizarea, desfășurarea și fixarea rezultatelor acestei activități trebuie să se respecte regulile generale (cum ar fi: prezentarea pentru recunoaștere să fie făcută dint-un grup de minimum trei persoane; să existe certitudinea că persona chemată să facă recunoașterea a perceput semnalmentele exterioare ale persoanei implicate în cauză ori caracteristicile lucrurilor; activitatea de prezentare pentru recunoaștere a persoanelor trebuie să se desfășoare întotdeauna la sediul organului de urmărire), dar și regulilor speciale (prezentarea pentru recunoaștere după mers sau după voce trebuie să se facă numai în mod excepțional , cu prilejul desfășurării acestei activități se vor respecta întocmai prevederile legii procesuale privind asistența juridică etc), numai în felul acesta putându-se vorbi de o activitate deplină, iar procesul-verbal să poată constitui într-adevăr mijloc de probă.

CONCLUZII

Legea penală sancționează cu toată asprimea suprimarea vieții unei persoane. De-a lungul timpului, legile au ocrotit persoana umană, nefiind nimănui îngăduit să suprime viața cuiva, chiar dacă victima își dădea consimțământul. Codul penal îl sancționează mai aspru pe criminal, mergând până la pedeapsa detențiunii pe viață, când omorul se comite în împrejurări care îi imprimă un pericol deosebit.

Niciodată ne s-a putut renunța la ocrotirea ființei umane. Societatea democratică urmărește să creeze o stare de optimism, de încredere în viață, dar, din păcate, numărul omuciderilor este în continuă creștere.

În stagiul de practică desfășurat de Poliție al județului Gorj, m-am documentat cu privire la situația operativă pe linia infracțiunilor contra vieții, vizând activitățile de prevenire și de combatere a acestor fapte antisociale și dinamica fenomenului infracțional .

Am constatat că activitatea de prevenire a infracțiunilor contra vieții este orientată atât în ceea ce privește supravegherea locurilor și mediilor de interes operativ cât și în direcția identificării și obținerii de informații cu privire la activitatea persoanelor pretabile la săvârșirea acestui gen de infracțiuni.

Este necesar de precizat că județul Gorj prezintă unele particularități cu privire la locurile și mediile pretabile la săvârșirea unor infracțiuni cu violență precum și celor îndreptate contra vieții persoanei, astfel:

Târgurile anuale, bâlciurile și spectacolele folclorice, tradiționale sunt organizate în număr mare începând cu luna mai în orașul Novaci și continuând în luna iunie ( com. Padeș – comemorarea revoluției condusă de Tudor Vladimirescu; com. Peștișani – Sf. Petru ), iulie ( com. Polovragi – 10 zile, bâlci tradițional zonă pastorală ), luna septembrie ( 7 comune – Sf. Maria ), de asemenea în luna august se mai organizează în 5 localități din județ, sărbătoarea Zilei Minerului.

Cu ocazia acestor sărbători tradiționale se înregistrează o mare afluență de persoane, atât comercianți veniți din cât și populația autohtonă, multe dintre acestea cu comportament violent pe fondul consumului de alcool, avându-se în vedere atât cantitatea cât și sortimentul diferit al băuturilor ce se vând în aceste locuri.

Mănăstirile din județ ( Lainici, Tismana, Polovragi, Tg-Cărbunești ), care constituie adăpost pentru mulți autori de infracțiuni, chiar și urmăriți pentru astfel de infracțiuni, având în vedere că, prin modul de organizare a serviciului religios li se poate oferi cazare, masă, iar la plecare alimente și bani de drum.

În aceste locuri au fost identificați urmăriți care se sustrăgeau de la executarea unor pedepse pentru tentative de omor și loviri cauzatoare de moarte, aflați în tranzit prin județ.

În anul 2003, la mănăstirea Cămărășeasca situată în zona periferică a orașului Tg-Cărbunești a fost identificat C. D. de 25 de ani, originar din com. Podul-Turcului, județul Bacău, domiciliat în Stoenești, județul Vâlcea, autor al omorului comis în urmă cu două luni în aceeași zonă asupra victimei B. E., învățătoare, care se deplasa pe un drum din apropierea mănăstirii, ce traversa o zonă împădurită spre un alt cartier situat la .

Autorul a urmărit și ucis victima cu cuțitul, sustrăgându-i poșeta cu bani, acte și bijuterii.

Concluzia este că aceste locuri prezintă în continuare interes operativ, posibilitatea de afluență a elementelor infractoare existând în orice anotimp cunoscând modul în care sunt primiți și tratamentul ce li se oferă.

Localitățile miniere din județ ( municipiul Motru, orașul Rovinari, com. Mătăsari, Dragotești), care înregistrează o situație mai mare a șomajului datorită disponibilizărilor masive de personal. Gradul redus de ocupare al forței de muncă determină orientarea spre consumul de alcool și acte de violență, care au drept consecință savârșirea unor infracțiuni îndreptate contra vieții persoanei.

Carierele miniere din zonele sus-menționate, care sunt frecventate tot mai mult de persoane venite din alte localități, multe dintre ele din categoria boschetarilor, dromomanilor care au dezvoltat ocupații ocazionale noi. Astfel, cei ce se ocupă cu încărcatul manual al cărbunelui în mijloacele de transport particulare sunt cunoscuți ca „aurolaci”, iar cei ce fac săpături pentru a găsi fier vechi necesar comercializării, ca „magneți”.

Aceștia își amenajează în anotimpurile calde, adăposturi insalubre în apropierea carierelor unde consumă alcool, iar pe timp de seară frecventează barurile cu program de noapte, în ambele situații fiind implicați în comiterea acestui gen de infracțiuni.

Astfel, N. V., un tânăr de 21 ani, din orașul Siret, județul Suceava, bolnav psihic, aflat în mediul boschetarilor, a comis un omor asupra unei persoane din aceeași categorie. În anul fugit din spitalul de neuropsihiatrie Socola, județul , unde era internat, urmare acestei infracțiuni și a revenit în zona carierei Motru unde comite prima faptă și a săvârșit un alt omor asupra unei persoane care achiziționa fier vechi, sustrăgându-i suma de 400 lei, agresiunea având loc pe seama consumului de alcool.

Autorul faptei, fiind din categoria persoanelor fără adăpost, frecventa cantina din apropiere, dormind într-un depozit de lemne, iar în perioada premergătoare omorului venea la baraca improvizată a victimei, unde aducea fier vechi furat de pe circuitele de benzi.

Zonele specifice acțiunii „ZILIERUL” (orașele Novaci, Bumbești-Jiu, Tismana și cinci comune din zonă) cunoscute cu afluențe de persoane condamnate pentru infracțiuni de mare violență, veniți din țară pentru prestarea de munci ocazionale, în gospodăriile și la stânele crescătorilor de animale, având în vedere că în aceste localități activitatea pastorală este dezvoltată.

C.V. de 32 ani, venit din județul Neamț pentru a găsi de lucru în orașul Novaci, a renunțat în scurt timp la orice activitate, intrând în relații de concubinaj cu B. M. 70 ani care locuia singură și pe care, pe fondul consumului de alcool, a omorât-o folosind forța fizică (sugrumare).

Activitățile de prevenire au fost orientate pentru contracararea faptelor penale, atât în aceste zone, cât și în alte localități din județ, în funcție de natura și specificul infracțiunilor înregistrate. În baza planurilor aprobate s-au executat acțiuni și controale în zonele de interes operativ pe linia infracțiunilor contra vieții, alături de polițiștii din cadrul formațiunile de investigații criminale, acționând cei din formațiunile de ordine publică și detașamentul de intervenție rapidă.

ASPECTE PRACTICE

Notă de caz

Privind omorul comis asupra victimei Bacalin Adela Ramona, la data de 07.05.2003, în orașul Tg.Cărbunești, jud, Gorj

Scurt istoric.

În ziua de 09.05.2003, Bacalin Liviu, din orașul Tg-Cărbunești, a sesizat că soția sa, Bacalin Adela Ramona, de 21 ani, educatoare Ștefănești, în dimineața de 07.05.2003, a plecat la serviciu și nu s-a mai întors acasă.

În urma sesizaării s-au desfășurat actvități specifice cazurilor de dispariții suspecte, fiind refăcut traseul pe care victima îl parcurgea de la domiciliu la locul de muncă, urmând un traseu de ., inclusiv zăvoiul râului Gilort, cu zonă semi împădurită și culture agricole. Cu această ocazie a fost găsit cadavrul victimei, în punctul numit „Gura Văii“, la , pe malul stâng al râului Gilort, în amonte, de puntea ce-l traversează.

2. Date rezultate din cercetarea la fața locului.

Victima a fost găsită întro zonă cu multă vegetație, la Sud-Est de poteca mai sus arătată. Cadavrul era cu fața în sus, picioarele întinse, mâna stângă pe lângă corp, iar mâna dreaptă întinsă. Bluza victimei era ridicată în zona abdomenului, iar fusta până la nivelul coapselor.

Lângă mâna dreaptă a cadavrului, în zona antebrațului, s-au găsit doi feți de sex bărbătesc (victima gravidă în 4-5 luni).

Celelalte obiecte de lenjerie nu erau deranjate sau rupte și nu s-au evidențiat urme specifice violului.

Cadavrul intrase în putrefacție, iar la mâini avea două inele, o verighetă din aur și un ceas cu quartz. În urechea stângă avea un cercel din același material, iar lobul urechii drepte lipsea.

Nu au fost identificate și prelevate urme, având în vedere zona găsirii cadavrului, timpul scurs de la deces, starea avansată de putrefacție și prezența masivă a viermilor.

3. Concluzii medico-legale în urma autopsiei.

– lipsa scalpului pe o zonă aproximativ ovalară cu contur sinuos, în regiunea fronto-temporo-parietală bilateral, cu o incizură la nivelul conturului frontal stâng, de aproximativ , oblică, de sus în jos și dinspre lateral spre medial și lipsa pavilionului UD 2/3 superior;

– frontal paramedian drept escoriație de 2/0,5 cm;

– suborbitar stâng-două plăgi cu margini drepte, aproape orizontale, de fiecare, superficiale, interesând doar tegumentul și țesutul celular subcutanat;

– pe obrazul stâng-escoriații pergamentate, de 1,5/1,0 cm și 1/0,5 cm;

– pe fața anterioară și laterală stângă a gâtului-zonă excoriată de 5/4 cm, dedesubtul acesteia aflându-se o plagă cu margin drepte de 11-, având o porțiune orizontală de pe fața anterioară a gâtului, ce se continuă cu o porțiune ușor oblic ascendentă pe fața laterală stângă a gâtului, de circa în 1/3 suprafață, pe care se observă secționarea completă a traheei, în 1/3 suprafață;

– în regiunea sternală-1/3 medie, în dreptul coastei patru, plagă cu margini drepte și unghiul ascuțit inferior de , verticală, ce se penetrează cu cutia toracică transsternal secționând pericardul și atriul drept, de sub emergenta arterei pulmonare;

– sub mamela stângă, inferomedial-zonă escoriată pergamentată, de 6/3 cm, oblică, de sus în jos și dinspre medial spre lateral;

– pe fața anterolaterală dreaptă a toracelui, plagă superficială, cu margin drepte, de , aproape verticale ce interesează doar părțile moi, până la grilajul costal;

– la nivelul ambelor antebrațe-multiple escoriații, cu dimensiuni între 0,5/0,3 cm și 2/1,5 cm;

– pe mîna stângă, fața centrală-multiple escoriații, cu dimensiuni între 0,5/0,3 cm și 4/1,5 cm;

– pe mâna stângă, fața dorsală, multiple escoriații cu dimensiuni între 0,1/0,5 cm și 1/0,8 cm;

– la nivelul nivelul eminentei tenare, mâna dreaptă, plagă cu margini drepte dehiscente, de ;

– la nivelul articulației radiocartiene stângă antebraț, plagă cu margini drepte dehiscente, de ;

– pe fața externă a coapsei stângi multiple escoriații, cu dimensiuni între 0,5/0,3 cm și 1/0,8 cm;

– lipsa peretelul anterior al abdomenului pe o zonă aproximativ ovalară, cu axul mare vertical, cu contur neregulat, în porțiune inferioară și ușor neregulat în rest, prin care se constată lipsa organelor abdomino-pelviene, cu excepția ficatului, parțial devorat de animale și a produsului de concepție(doi gemeni de sex bărbătesc) găsit la fața locului lângă cadavru;

– cervical posterior lateral dreapta-zonă echimoză violacee, de 15/10 cm;

– interscapulovertebral stâng-echimoză violacee, de 5/4 cm;

– pe omoplatul drept-2 escoriații, de 1/0,8 cm și 0,8/0,5 cm;

– în lomba dreaptă escoriații de 0,8/0,5 cm;

– latero-toracic dreapta multiple escoriații cu dimensiuni între 0,5/0,3 cm și 3/1,5 cm;

– în flancul drept escoriație de 6/1,5 cm.

4. Date despre victimă.

Bacalin Adela Ramona, fostă Martinoiu, de 21 ani, s-a născut în orașul Bumbești-jiu, unde a urmat cursurile școlii generale, după care a absolvit în anul 2002 Liceul Pedagogic din Tg-Jiu, fiind repartizată Ștefănești, din orașul Tg.Cărbunești. Era căsătorită cu Bacalin Liviu, din orașul Tg.Cărbunești, unde locuia cu acesta. Victima făcea naveta pe o distanță de , având traseul aproape zilnic pe o potecă din zăvoiul Gilortului, excepție făcând situațiile în care folosea mijloace de transport ocazionale, pe drumul principal.

5. Pentru identificarea autorului s-au desfășurat următoarele activități:

Concomitent cu efectuarea cercetării la fața locului și a necropsiei s-au efectuat investigații în satul Ștefănești pentru stabilirea tuturor cetățenilor care au fost la munci agricole în dimineața de 07.05.2003, în jurul orei 07:30, pentru a descoperii eventuali martori care puteau furniza aspecte de interes operativ.

S-au desfășurat activități pentru stabilirea datei și orei când victima a fost văzută ultima dată, traseul urmat, fiind identificați martorii Lazăr Adriana, Drăgan Constantin, Neamțu Ion, Giurea Ion, Amzulescu Elena și Ionașcu Ion, care o localizează pe victimă în dimineața de 07.05.2003 între orele 07:15-07:40, ultimul dintre aceștia văzând-o la aproximativ de locul faptei, în momentul în care intra întro zonă împădurită.

Martorii care se întâlnesc cu victima pe traseu indică faptul că a fost văzut un tânăr necunoscut, care s-a deplasat în urma victimei, iar în unele zone înaintea acesteia.

S-au făcut investigații în cercul de relații al victimei, soțului și rudelor, fiind identificați toți prietenii dinaintea căsătoriei acesteia și cunoștințele care au manifestat interes sau au intrat în diferite relații cu victima.

Verificările s-au continuat cu privire la toți ciobanii din zonă, la persoanele care au desfășurat munci agricole, cele care erau cunoscute cu comportament violent, bolnavii psihic din localitate.

În urma acestor activități nu s-au obținut cate de interes operativ.

Întrucât traseul victimei era pe lângă Mănăstirea Cămărășeasca s-au efectuat investigații în această zonă stabilindu-se și verificându-se toate persoanele care efectua munci sezoniere în incinta mănăstirii, inclusiv din rândul boschetarilor, cerșetorilor care veneau ocazional în zonă.

Cu această ocazie s-a stabilit că în perioada critică, la circa o oră după comiterea faptei, a venit un tânăr, cunoscut ca cerșetor, care a plecat în jurul orei 14:00, despre care s-a reținut că este născut în anul 1975, în comuna Podul Turcului, județul Bacău, domiciliat în județul Vâlcea și numele ori prenumele este Tudorel. Una dintre călugărițe care a furnizat datele a precizat că i-a văzut buletinul de identitate.

S-a constatat că semnalmentele tânărului ce și-a făcut apariția la mănăstire sunt asemănătoare cu cel semnalat de martori că mergea pe traseul victimei.

Cu ajutorul martorei Lazăr Adriana, care a reținut cel mai bine semnalmentele acestui tânăr, s-a întocmit portretul robot. Datorită faptului că datele din investigații nu au condus la identificarea vreunei persoane cu acest nume, s-a constituit o echipă de polițiști, care s-a deplasat în comuna Podul Turcului, județul Bacău, unde din evidențele stării civile au fost scoși 735 de bărbați.

În același timp s-au continuat investgațiile în zona tuturor mănăstirilor din județul Gorj și limitrofe, , din comuna Crasna, județul Gorj stabilindu-se că aceiași persoană suspectă își făcuse apariția la aproximativ două săptămâni după faptă, cerșind bani și mâncare.

Călugărițele cu care suspectul a intrat în legătură la această mănăstire au reținut că are domiciliul în comuna Stoenești, județul Vâlcea.

Avându-se în vedere ultimele date, s-au selectat dintre cei 735 născuți în comuna Podul Turcului, pe criteriul anului de naștere și al domiciliului, 7 bărbați, dintre care datele cele mai multe aprțineau lui Constantin Dumitru, fiul lui Dumitru și Anița, născut la 12.03.1975, în comuna Podul Turcului, județul Bacău, cu domiciliul în comuna Stoenești, județul Vâlcea.

Continuându-se descinderile la mănăstirile din zonă, acesta a fost identificat Cu ocazia percheziției corporale a fost găsit asupra lui un cuțit. Întrucât erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de port fără drept al cuțitului, prev. de Lg 61/1991, suspectul a fost reținut și prezentat Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, care a emis mandat de arestare preventivă.

Cercetările privind infracțiunea de omor s-au continuat cu suspectul aflat în stare de arest preventiv.S-a efectuat recunoașterea în grup a numitului Constantin Dumitru, cu ajutorul martorilor de pe traseul victimei, împrejurare în care a fost recunoscut de trei dintre aceștia.

A mai fost identificat martorul Giurea Ion, care în dimineața comiterii faptei l-a văzut pe Constantin Dumitru deplasându-se pe acelaș traseu cu victima, înaintea acesteia.

La testarea poligraf s-a constatat comportamentul simulat al lui Constantin Dumitru.

După ce a fost verificată toată apărarea suspectului s-au înlăturat toate susținerile acestuia și în final a recunoscut fapta comisă, conducând organele de urmărire penală la locul săvârșirii faptei. Întrucât din declarațiile acestuia rezulta că a aruncat cuțitul și a abandonat geanta victimei în zona împădurită, s-a trecut la scotocirea locului indicat, fără a se găsi bunurile căutate.

În cadrul cercetărilor efectuate s-a procedat la reconstituirea traseului și a locului unde fiecare dintre martorii Ciurea Ion, Lazăr Adriana, Neamțu Ion, Drăgan Constantin, Ionașcu Ion și Amzulescu Elena s-a întâlnit cu victima și autorul faptei, fiecare dintre aceșția indicând poziția autorului în punctele de întâlnire din traseu.

Cu ocazia acestei activități Constantin Dumitru a furnizat date noi în cauză, respectiv locul unde a ascuns o plasă din care a luat cuțitul cu care a lovit ulterior victima cât și detalii privind locul unde a acostat, a lovit și apoi cel în care a transportat pe Bacalin Adela Ramona.

Dosarul cauzei a fost înaintat de pe lângă Tribunalul Gorj, cu propunere de declinare a competenței, ulterior autorul fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, faptă prev. și ped. de art. 174 – 176, alin.1, lit a și e din C.p.

PLANȘA FOTOGRAFICĂ

cuprinzând aspecte de la cercetarea la fața locului în cauza privind omorul comis asupra victimei Bacalin Adela Ramona

BIBLIOGRAFIE

Legi și practică judiciară

Constituția României

Codul de procedură penală al României

Codul Penal român

Lucrări și tratate

Vasile Bercheșan „Metodologia Investigării criminalistice a omorului”, Ed. Paralela 45, 1992

Vintilă Dongoroz „Explicații teoretice ale Codului Penal Român”, vol. III, Ed. Academiei române, București, 1971

Vintilă Dongoroz „Drept Penal. Partea specială”

V. Dongoroz și colab., Noul Cod penal și Codul anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1968

Octavian Pop Omorul, Editura Mirton, Timișoara 2003

Valerică Lazăr, Ilie Pascu, "Drept penal. Partea specială.Infracțiuni prevăzute în Codul penal român", Editura Lumina Lex, București, 2003

Rodica Mihaela Stănoiu, Omucidere, în vol. Explicații teoretice ale CP Român, Partea specială, vol. III Buc., Ed. Academiei, 1971

Ion Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei Române, 1986

A.Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. Național, 1996

A.Boroi, Infracțiuni teoretice și practice privind infracțiunile de omor și loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne Buc., 1991

V. Bercheșan, I. N. Dumitrașcu – Cercetarea omorului- în „Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova, 1994

C. Aionițoaie, Em. Stancu, – Prezentarea pentru recunoaștere – în „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova, 1992

O. Loghin, Tudor Toader – Drept penal român, partea specială, Casa de Editură și Presă „ȘANSA”,București, 1994

Emilian Stancu „Criminalistică” vol. II, Ed. Actami, Buc. 1997

Conf. Dr. Gheorghiță Mateuț „Procedura Penală. Partea Specială.” Vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997

V. Belis, „Medicina Legală”, Ed. Teora, Buc., 1992

V. Berchegan, I.N. Dumitrescu, „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. „Carpați” Craiova, 1994

Aurel Ciopraga, „Criminalistică”, „Tratat de tactică”, Editura „Gama", Iași,1996;

Aioanițoaiei Constantin, Bercheșan Vasile, Butoi Tudorel, Pletea Constantin, Sandu Ion Eugen, Stancu Emilian, Marcu Ilie, „Tratat de tactică și metodică criminalistică”, Editura „Carpați", București

Ion Neagu, „Tratat de procedură penală”, Editura PRO, 1997

S.A.Golunski, „Criminalistica”, Editura Științifică, București,1961

Emilian Sandu, Întocmirea schiței la fața locului în lucrarea colectivă, „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Serviciul editorial, presă și propagandă, 1976

Nicolae Purdă, "Protecția drepturilor omului. Mecanisme interne și internaționale", Editura Lumina Lex, București, 2001

Vladimir Hanga,"Marii legiuitori ai lumii", Ed Științifică și Enciclopedică, București, 1977

Prună, T. Psihologie Judiciar,Editura fundației “Chemarea”,Iasi, 1994

Nistroreanu Gh., Dobrinoiu V., Molnar I., Pascu I., Boroi A., Lazăr V.," Drept penal. Partea specială ", București, Editură „Continent XXI”, 1995

T.Bogdan, I.Sântea, „Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar ”. Serv. Editorial al Ministerului de Interne, București, 1998

Camil Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactica și Pedagogică, Buc., 1972

I.Mircea „Criminalistică” Editura Didactică și pedagogică, București, 1978

Ioana Th. Butoi, T. Butoi, „ Tratat universitar de psihologie judiciară” Editura Fundația Română de Mâine, București, 2001

Octavian Pop , "Unele considerații în legătură cu microurmele", în "Tratat practic de criminalistică", Ministerul de Interne, București

Gh. Nistoreanu,„Drept procesual penal”,Editura Europa Nova, 1996

G. Scripcaru și M. Terbancea, “Patologia medico-legală” , București, 1983

V.Uțică , B.Florescu – “Investigarea și cercetarea infracțiunilor de mare violență-omucideri-“, Ed. M.A.I. București , 2003

I.Moraru, “Medicină legală”, București 1967

Z.Ander, I. Bilegoni, I.Molnar, “Medicina legala” , Bucuresti, 1966

. N. Ionescu, „Fotografia judiciară la fața locului în” Tratat practic de criminalistic, vol. I

Gh. Nistoreanu, „Criminologie”, Editura Europa Nova,1996

I. Cloșcă, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995

I. Suceavă, „Omul și drepturile sale”, Tipografia M.I., 1991

George Antoniu, Constantin Bulai „Practica judiciară penală”, vol. III.

Ștefan Crișu, Elena Denisa Crișu, „Practica și literatura juridiciara, 1997-2000, Editura Argessis, 2000

V.Bercheșan, “Cercetarea la fața locului, principal mijloc de probă în procesul penal", Editura Little Star, 2006;

V Bercheșan, C.Pletea, E. I. Sandu, "Cercetarea la fața locului", în "Tratat de tactică criminalistică", Editura Carpați, Craiova, 1992;

T. Butoi – „Psihocriminalistica – prezent și perspectivă”, Editura Fondațiunea "Alecu Bagdat", 1998;

Kernbach Mihail-"Medicină judiciară", Ed. Medicală, București, 1958

Coman L., “Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor”, Serviciul Cultural, Presă și Editorial, Bucurerști, 1975;

Cristescu D.I., “Investigarea criminalistică a infracțiunilor contra securității naționale și de terorism”, 2004;

Dragomirescu V., "Problematică și metodologie medico-legală", Editura Medicală, București, 1980;

E. Tomorug, „Problemele psihiatriei judiciare în România” în „Probleme de psihiatrie”, Editura Medicală, București 1957

P.Bronyat et Jean Pinatel," Traite de droit et criminologie", Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963

Thomas Buergenthal, Renate Weber, " Dreptul internațional al drepturilor omului", Editura All, București, 1996

Michel Veron, „Droit penal special”, Ed. Armand Colin, 1999.

E.de Greff,"Introduction a la criminologie", Bruxelles, Editura Van den

J.Dollard, L.W.Dood, E.Miller, O.Mowrren and R.Sears," Frustration and agression", New Haven Plank, 1946

Studii, articole, Practică judiciară în publicații de specialitate

Revista "Drepturile Omului" nr.4/998, Ioan Muraru, "Reflectarea în Constituția României a principiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului"

Revista „Dreptul” nr . 8/1994, nr. 3/1992, nr. 5/1996, nr. 8/1995, nr. 7/1996, nr. 6/1996, nr. 2/2000.

„Revista de Drept penal” nr. 2/2006, nr. 5/2006, nr. 8/1994, nr.2/1995, nr. 3/1995, nr. 1/2006

„Criminalistică”, Revistă de informare documentare și opinii Nr. 5 din septembrie 2005 și Nr. 2 din martie 2005

Trib. Supr., dec.1362/1983, dec.360/1979, dec.467/1978 și dec. 32/1977

Revista P.C.C., nr.2/1989,Vitos Ludovic, "Descoperirea autorului, într-un caz în care autorul și victima erau minori"

Tribunalul Gorj, sentința Nr.191/2009, sentința Nr.286/2003, sentința Nr. 141/2012

BIBLIOGRAFIE

Legi și practică judiciară

Constituția României

Codul de procedură penală al României

Codul Penal român

Lucrări și tratate

Vasile Bercheșan „Metodologia Investigării criminalistice a omorului”, Ed. Paralela 45, 1992

Vintilă Dongoroz „Explicații teoretice ale Codului Penal Român”, vol. III, Ed. Academiei române, București, 1971

Vintilă Dongoroz „Drept Penal. Partea specială”

V. Dongoroz și colab., Noul Cod penal și Codul anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1968

Octavian Pop Omorul, Editura Mirton, Timișoara 2003

Valerică Lazăr, Ilie Pascu, "Drept penal. Partea specială.Infracțiuni prevăzute în Codul penal român", Editura Lumina Lex, București, 2003

Rodica Mihaela Stănoiu, Omucidere, în vol. Explicații teoretice ale CP Român, Partea specială, vol. III Buc., Ed. Academiei, 1971

Ion Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei Române, 1986

A.Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. Național, 1996

A.Boroi, Infracțiuni teoretice și practice privind infracțiunile de omor și loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne Buc., 1991

V. Bercheșan, I. N. Dumitrașcu – Cercetarea omorului- în „Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova, 1994

C. Aionițoaie, Em. Stancu, – Prezentarea pentru recunoaștere – în „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova, 1992

O. Loghin, Tudor Toader – Drept penal român, partea specială, Casa de Editură și Presă „ȘANSA”,București, 1994

Emilian Stancu „Criminalistică” vol. II, Ed. Actami, Buc. 1997

Conf. Dr. Gheorghiță Mateuț „Procedura Penală. Partea Specială.” Vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997

V. Belis, „Medicina Legală”, Ed. Teora, Buc., 1992

V. Berchegan, I.N. Dumitrescu, „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. „Carpați” Craiova, 1994

Aurel Ciopraga, „Criminalistică”, „Tratat de tactică”, Editura „Gama", Iași,1996;

Aioanițoaiei Constantin, Bercheșan Vasile, Butoi Tudorel, Pletea Constantin, Sandu Ion Eugen, Stancu Emilian, Marcu Ilie, „Tratat de tactică și metodică criminalistică”, Editura „Carpați", București

Ion Neagu, „Tratat de procedură penală”, Editura PRO, 1997

S.A.Golunski, „Criminalistica”, Editura Științifică, București,1961

Emilian Sandu, Întocmirea schiței la fața locului în lucrarea colectivă, „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Serviciul editorial, presă și propagandă, 1976

Nicolae Purdă, "Protecția drepturilor omului. Mecanisme interne și internaționale", Editura Lumina Lex, București, 2001

Vladimir Hanga,"Marii legiuitori ai lumii", Ed Științifică și Enciclopedică, București, 1977

Prună, T. Psihologie Judiciar,Editura fundației “Chemarea”,Iasi, 1994

Nistroreanu Gh., Dobrinoiu V., Molnar I., Pascu I., Boroi A., Lazăr V.," Drept penal. Partea specială ", București, Editură „Continent XXI”, 1995

T.Bogdan, I.Sântea, „Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar ”. Serv. Editorial al Ministerului de Interne, București, 1998

Camil Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactica și Pedagogică, Buc., 1972

I.Mircea „Criminalistică” Editura Didactică și pedagogică, București, 1978

Ioana Th. Butoi, T. Butoi, „ Tratat universitar de psihologie judiciară” Editura Fundația Română de Mâine, București, 2001

Octavian Pop , "Unele considerații în legătură cu microurmele", în "Tratat practic de criminalistică", Ministerul de Interne, București

Gh. Nistoreanu,„Drept procesual penal”,Editura Europa Nova, 1996

G. Scripcaru și M. Terbancea, “Patologia medico-legală” , București, 1983

V.Uțică , B.Florescu – “Investigarea și cercetarea infracțiunilor de mare violență-omucideri-“, Ed. M.A.I. București , 2003

I.Moraru, “Medicină legală”, București 1967

Z.Ander, I. Bilegoni, I.Molnar, “Medicina legala” , Bucuresti, 1966

. N. Ionescu, „Fotografia judiciară la fața locului în” Tratat practic de criminalistic, vol. I

Gh. Nistoreanu, „Criminologie”, Editura Europa Nova,1996

I. Cloșcă, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995

I. Suceavă, „Omul și drepturile sale”, Tipografia M.I., 1991

George Antoniu, Constantin Bulai „Practica judiciară penală”, vol. III.

Ștefan Crișu, Elena Denisa Crișu, „Practica și literatura juridiciara, 1997-2000, Editura Argessis, 2000

V.Bercheșan, “Cercetarea la fața locului, principal mijloc de probă în procesul penal", Editura Little Star, 2006;

V Bercheșan, C.Pletea, E. I. Sandu, "Cercetarea la fața locului", în "Tratat de tactică criminalistică", Editura Carpați, Craiova, 1992;

T. Butoi – „Psihocriminalistica – prezent și perspectivă”, Editura Fondațiunea "Alecu Bagdat", 1998;

Kernbach Mihail-"Medicină judiciară", Ed. Medicală, București, 1958

Coman L., “Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor”, Serviciul Cultural, Presă și Editorial, Bucurerști, 1975;

Cristescu D.I., “Investigarea criminalistică a infracțiunilor contra securității naționale și de terorism”, 2004;

Dragomirescu V., "Problematică și metodologie medico-legală", Editura Medicală, București, 1980;

E. Tomorug, „Problemele psihiatriei judiciare în România” în „Probleme de psihiatrie”, Editura Medicală, București 1957

P.Bronyat et Jean Pinatel," Traite de droit et criminologie", Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963

Thomas Buergenthal, Renate Weber, " Dreptul internațional al drepturilor omului", Editura All, București, 1996

Michel Veron, „Droit penal special”, Ed. Armand Colin, 1999.

E.de Greff,"Introduction a la criminologie", Bruxelles, Editura Van den

J.Dollard, L.W.Dood, E.Miller, O.Mowrren and R.Sears," Frustration and agression", New Haven Plank, 1946

Studii, articole, Practică judiciară în publicații de specialitate

Revista "Drepturile Omului" nr.4/998, Ioan Muraru, "Reflectarea în Constituția României a principiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului"

Revista „Dreptul” nr . 8/1994, nr. 3/1992, nr. 5/1996, nr. 8/1995, nr. 7/1996, nr. 6/1996, nr. 2/2000.

„Revista de Drept penal” nr. 2/2006, nr. 5/2006, nr. 8/1994, nr.2/1995, nr. 3/1995, nr. 1/2006

„Criminalistică”, Revistă de informare documentare și opinii Nr. 5 din septembrie 2005 și Nr. 2 din martie 2005

Trib. Supr., dec.1362/1983, dec.360/1979, dec.467/1978 și dec. 32/1977

Revista P.C.C., nr.2/1989,Vitos Ludovic, "Descoperirea autorului, într-un caz în care autorul și victima erau minori"

Tribunalul Gorj, sentința Nr.191/2009, sentința Nr.286/2003, sentința Nr. 141/2012