Metodologia Investigarii Omorului Savarsit Prin Impuscare

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

SECȚIUNEA I

Dreptul la viață – drept natural și fundamental al omului

Din cele mai îndepărtate timpuri apărarea persoanei a constituit o trăsătură comună tuturor sistemelor de drept indiferent de orânduirea socială, deși modul în care era perceput pericolul social al faptelor îndreptate împotriva vieții și tratamentul aplicat făptuitorilor a cunoscut numeroase diferențieri, criteriul de bază fiind acela al apartenenței la o clasă socială sau alta.

Drepturile și libertățile omului au devenit element al ordinii de drept odată cu apariția primelor constituții. Putem vorbi astfel: în Marea Britanie de ,,Magna Carta Libertatum” (1215), ,,Petiția drepturilor” (1627), ,,Habeas corpus”(1679), în Franța de ,,Declarația drepturilor omului și cetățeanului” adoptată de Adunarea Constituantă în august 1789, precum și de ,,Declarația de Independență a statelor americane” (1774, 1776) în SUA. Acestea aveau la bază concepțiile reprezentanților dreptului natural, ce considerau libertățile omului ca fiind sacre și inviolabile, mai presus de lege și superioare oricărei convenții. Ulterior însă, chiar susținătorii dreptului natural au admis faptul că deși fiecare om este subiect de drept în virtutea naturii sale de persoană umană, nu toți oamenii însă sunt subiecte acelorași drepturi.

Astăzi orice stat bazat pe principii democratice trebuie să asigure și să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei.de altfel toate constituțiile europene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în present au fost influențate de ,,Declarația drepturilor omului și cetățeanului” datorită faptului că principiile formulate în cuprinsul acestui act de referință și_au dovedit viabilitatea și utilitatea spărgând barierele timpului:

Art.1: ,,Oamenii se nasc și rămân egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună.”

Art.2: “Scopul oricărei asociațiuni politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste derpturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la agresiune.”

Art.4: “Libertatea constă în liberatatea de a face ceea ce nu vatămă altuia, astfel exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigură altor membrii ai societății folosința acelorași drepturi. Aceste limite nu pot să fie determinate decât prin lege.”

Art.5: “Legea nu poate să oprească decât acțiunile vătămătoare societății. Orice nu este oprit de lege nu poate să fie împiedicat și nimeni nu poate să fie constrâns să facă ceea ce legea nu ordonă.”

Referitor la secolul nostru este de menționat faptul că la 10 decembrie 1948 Adunarea Generală a ONU a adoptat “Declarația Universală a Drepturilor Omului”, document ce este o expresie a ideilor și năzuințelor nobile ale omenirii, destinat să asigure protecția “drepturilor naturale și inalienabile de care bărbații și femeile se pot prevala în orice loc”. Acest act are caracterul unui angajament al statelor semnatare de a se orienta în sistemul lor constituțional și legal și reprezintă, în același timp, și sursa de inspirație pentru dreptul lor intern. Declarația proclamă egalitatea în fața legii a oamenilor, dreptul la o egală protecție a legii, fundamentează drepturi și libertăți de care oamenii se pot prevala fără deosebire de rasă, culoare, limbă, religie, convingeri politice sau poziție socială.

Declarația Universală a Drepturilor Omului are caracterul unui angajament al statelor semnatare de a se orienta în sistemul lor constituțional și legal și reprezintă, în același timp, și o bogată sursă de inspirație pentru dreptul lor intern.

SECȚIUNEA II

Aspecte de Drept Constituțional

Dreptul la viață este un drept cetățenesc de la care începe “inventarul” drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale din acest domeniu. Astfel, Declarația Universală a Drepturiolor Omului stabilește în art. 3 că “orice om are dreptul la viață, libertate și individualitatea persoanei”, iar Pactul referitor la drepturile civile și politice stabilește în art.6 că “dreptul la viață este inerent persoanei umane și trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.

Constituțiile lumii reglementează nuanțat dreptul la viață, pentru că acesta are mai multe accepțiuni.

Într-o primă accpețiune, mai restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sens fizic, iar într-o accepțiune mai largă, viața persoanei este privită ca un complex de fenomene, fapte și cerințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică. În această accepțiune mai largă, dreptul la viață este asigurat prin întregul sistem constituțional.

Art.22 din Constituția României reglementează și garantează trei drepturi fundamentale cetățenești care, deși se află într-o indisolubilă legătură, nu sunt totuși confundabile din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și dreptul la integritate psihică. Punctual 1 al acestui articol se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață, această soluție fiind mai eficientă juridic vorbind. Acest lucru implică faptul că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar, iar în ceea ce privește pedeapsa cu moartea, art.22 aliniatul 3 o interzice ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Prin aceste dispoziții, Constituția realizează o corelare cu Protocolul facultative la Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, protocol ratificat și de statul român fără rezerve.

Dreptul la integritate fizică este definit clar în Constituție, deoarece acesta se află în strânsă legătură cu dreptul la viață. Astfel, fiind garantat de actul fundamental, dreptul la integritate fizică este asigurat de autoritățile publice. În temeiul acestui deziderat, orice atingere adusă integrității fizice a persoanei atrage după sine o sancțiune legală.

Respectul vieții, inegrității fizice și psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor și tratamentelor inhumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art.22 din Constituția României. Drepturile prevăzute în acest articol sunt ocrotite de actul fundamental față de toate subiectele de drept, adică, atât față de autoritățile publice, cât și față de ceilalți cetățeni. Formularea dispozițiilor acestui articol nu lasă nici un dubiu în ceea ce privește obligația generală a tuturor subiecților de drept de a respecta viața, integritatea fizică și psihică a persoanei.

În concluzie, se poate afirma că reglementările referitoare la dreptul la viață, integritate fizică și psihică – și cele corelative acestora – constituie rezulattul unei evoluții îndelungate îi o aliniere a normelor interne la cele internaționale. Deschiderea României spre Europa și spre comunitatea internațională apare astfel garantată din punct de vedere constituțional, soluțiile moderne adoptate regăsindu-se și în constituțiile altor țări cu îndelungată tradiție democratică.

SECȚIUNEA III

Aspecte de drept penal

Infracțiunile contra persoanei prezintă un ridicat grad generic de pericol social determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente. Normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale legate de ocrotirea persoanei și a vieții acesteia nu ar fi posibilă fără combaterea eficace – folosind mijloacele dreptului penal – a tot ce este primejdios și vătămător pentru existența umană.

Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale attribute, cel mai de preț bun al omului fiind viața.

Noul Cod penal al României, în vigoare de la 29.06.2005, incriminează fapta de omor în art.178 (omorul simplu) și în art.179 (omorul calificat).

În cazul infracțiunii de omor în accepțiunea art.178, legiuitorul se folosește de exprimare eliptică; termenul de ucidere comprimă în el atât descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă, rezultatul imediat fiind moartea acesteia), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat. Acest mod de exprimare al legiuitorului se răsfrânge în egală măsură și asupra celeilalte forme de omor, ceea ce permite să se atribuie infracțiunii prevăzute la art.178 denumirea de omor simplu.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor îl constituie ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei, privită sub totalitatea atributelor sale – viață, integritate corporală.

Obiectul juridic special al infracțiunii de omor îl reprezintă relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul acelei valori sociale, care este viața omului.

Obiectul material al infracțiunii de omor este corpul în viață al persoanei privit ca o totalitate de funcții și procese organice ce mențin individual în viață. Ceea ce este obiectul material nu trebuie confundat cu subiectul pasiv al infracțiunii care este persoana în viață căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viața.

Nu interesează dacă era sănătoasă ori într-o stare avansată de boală și nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă. Nu are relevanță nici dacă este vorba despre o persoană tânără sau în vârstă ori dacă aceasta se afla în deplinătatea facultăților sale fizice și psihice sau nu. Nu are importanță nici dacă victima și-ar fi dorit moartea s-au ar fi dorit să-și suprime singură viața, consimțământul dat în acest sens autorului fiind fără valoare. Stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă nu interesează nici de această datăorganele de urmărire penală sub aspectul existenței infracțiunii.

Toate aceste împrejurări enunțate anterior, deși nu au relevanță din punct de vedere al existenței infracțiunii, ar putea fi avute în vedere la individualizarea sancțiunii penale.

Subiectul activ al infracțiunii de omor poate fi orice persoană, deoarece existenta infracțiunii nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului.deci, infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană care îndeplinește condițiile generale psihofizice ale răspunderii penale.

Participația penală în cazul omorului este posibilă în toate formele ei: coautorat, complicitate, instigare.

Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a acțiunii subiectului activ, ceea ce înseamnă că această calitate nu o poate avea decât o persoană în viață – este exclusă existența infracțiunii de omor când subiectul pasiv era un cadavru. Putem vorbi de o pluralitate de subiecți pasivi atunci când omorul se exercită asupra mai multor personae. Nu există cerințe speciale privind timpul și locul săvârșirii infracțiunii.

Elementul material al infracțiunii de omor îl constituie acțiunea de ucidere a unei persone fizice, adică o activitate materială ce are ca rezultat moartea unui om. Această activitate – acțiune sau inacțiune – trebuie să aibă o anume forță distructivă, să fie aptă să producă moartea persoanei în condițiile date. Această consecință diferă și în funcție de starea victimei, deoarece o singură lovitură, chiar fără mare intensitate, poate cauza uneori moartea unei personae vârstnice, bolnave sau dacă se exercită asupra unui nou-născut. Există de exemplu omor și atunci când făptuitorul, știind că victima suferă de cord și că o emoție puternică poate avea ca finalitate moartea acesteia, provoacă o astfel de emoție în dorința de a o ucide.

Urmarea imediată este cea de-a doua componentă obligatorie a laturii obiective a infracțiunii de omor. Actul de violență devine relevant în momentul în care se produce rezultatul constând în moartea victimei.În lipsa lui,actul de violență poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracțiuni de violență,dar nu ca element cu ca element constitutiv al infracțiunii de omor.În cazul infracțiunii de omor se cere deci producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activității de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.

Legătura de cauzalitate între activitatea desfășurată de subiectul activ și mijloacele folosite de către acesta trebuie să determine moartea sau să fie susceptibilă de a produce acest rezultat.

Latura subiectivă specifică omorului are ca formă de vinovăție ,,intenția” care poate fi directă-când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și a urmărit producerea acestuia-sau indirectă-când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și fără a-l urmării a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia. Intenția unei persone de a ucide un om rezultă din natura obiectelor care au fost folosite ori destinate să servească la săvârșirea infracțiunii, din natura și localizarea în părțile vitale ale organismului victimei a urmelor, din împrejurările în care fapta s-a produs, mobilul ce l-a determinat pe făptuitor și scopul pe care l-a urmărit acesta.

Uneori intenția de a ucide nu rezultă din acțiunea făptuitorului, ci din intervenția altor cauze complexe pe care făptuitorul le-a prevăzut și a contat pe ele, urmărind sau acceptând prin intermediul acestora producerea morții victimei.

În concepția doctrinei penale și jurisprudenței române, atât eroarea asupra presoanei (error in personam), cât și devierea acțiunii (aborratie ictus), nu au nici o influență asupra vinovăției făptuitorului, fapta fiind săvârșită și în aceste cazuri cu intenție. De menționat este faptul că nici consimțământul subiectului pasiv de a fi omorât nu înlătură răspunderea.

Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil sau într-un anumit scop.Cu toate acestea instanța de judecată va fi preocupată să stabilească,în fiecare caz, atât mobilul cât și scopul ăn care a fost săvârșită fapta deoarece acestea influențează gravitatea faptei și prin urmare pot contribui la realizarea unei juste individualizării judiciare a pedepsei.

Formele de săvârșire a infracțiunii de omor sunt: actele de complicitate (includ și actele preparatorii), tentativa și consumarea faptei penale.

Infracțiunea de omor poate veni în concurs cu altă faptă similară sau cu altă faptă penală.

Așa cum prevede legea noastră penală omorul poate fi săvârșit sub două modalități: simplu și calificat. Spre deosebire de omorul simplu, omorul calificat (prevăzut de art.179 C.pen.), presupune existența unor împrejurări grave în care acesta se săvârșește. Pericolul social al omorului calificat implică atât existența unei incriminări separate, cât și o sancțiune mai mare prevăzută de lege. Astfel, art.179 C.pen. prevede următoarele împrejurări în care omorul este considerat calificat:

cu premeditare;

asupra soțului sau unei rude apropiate;

asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani;

profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra;

asupra unei femei gravide;

omor săvârșit prin cruzimi;

asupra a două sau mai multe personae;

pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;

în timpul sau în legătură cu îndatoririle de serviciu ale victimei;

în timpul sau în legătură cu îndatoririle publice ale victimei.

În sfera infracțiunilor de omucidere se înscriu atât pruncuciderea (art.180 C.pen.), cât și uciderea din culpă (art.181 C.pen.).

Pruncuciderea este fapta mamei care, aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, își ucide copilul nou-născut. Subiectul activ al acestei infracțiuni este întotdeauna unic și este calificat – mama copilului nou-născut.

În ce privește uciderea din culpă, aceasta poate fi simplă sau cu previziune. În primul caz – prin neglijență – moarte victimei se produce ca urmare a acțiunii subiectului active, în condițiile în care acesta nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia să-l prevadă. În cea de-a doua situație – culpa cu ușurință – subiectul active prevede rezultatul, dar speră fără temei că acesta nu se va produce.

Modalitățile agravante ale uciderii din culpă există atunci când:

uciderea din culpă este rezultatul nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități;

uciderea din culpă este săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație de alcool ce depășește limita legală sau care se află în stare de ebrietate produsă de alcool sau se află sub influența stupefiantelor ori a altor substanțe toxice;

uciderea din culpă este săvârșită de o persoană aflată în exercițiul profesiei sau în exercițiul meseriei și care se află în stare de ebrietate produsă de alcool sau sub influența stupefiantelor ori a produselor toxice;

când datorită faptei săvârșite s-a produs moartea a două sau mai multor persoane.

SECȚIUNEA IV

Aspecte procesual penale referitoare la urmărirea și judecarea infracțiunilor de omor

Prin varietatea modalităților normative și faptice prin care se poate comite această infracțiune, omorul oferă un câmp larg de cercetări pe tărâm criminologic. În studierea acestei infracțiuni apre evident rolul factorilor criminogeni în determinarea conduitei sociale. Acești factori pot fi: interni (condiția biologică, temperamentul, caracterul, ereditatea, inteligența, cultura, educația, etc.), externi (condițiile obiective de viață, gradul de civilizație, etc.). Cunoașterea cauzelor infracțiuniide omor presupune cercetări multilaterale, mai întâi cu privire la făptuitor și apoi cu privire la victimă, la mediul ambiant unde s-a săvârșit fapta și influența acesteia asupra comportamentului autorului.

De aceea pentru stabilirea cauzelor infracțiunilor îndreptate împotriva vieții este necesară conlucrarea mai multor specialiști din domeniul medical, biologic, psihiatric și psihologic în vederea efectuării unui studiu clinic complet, bazat pe observația îndelungată a individului. De asemenea, se vor stabili toate împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii.

Cât privește activitatea de urmărire penală legiuitorul a prevăzut repartizarea legală a cauzelor penale în competența diferitelor organe de urmărire care prin actele efectuate să-i asigure acesteia o mai bună desfășurare. Ca urmare, sub aspect procesual, acțiunea penală pentru toate infracțiunile de omor se pune în mișcare din oficiu și în conformitate cu art.209 C.p.p. (modificat prin Legea nr. 281/2003) urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Acesta are totodată și rolul de cercetare penală. Procurorul competent cu toate aceste activități este cel de la Parchetul de pe lângă Tribunalul pe a cărui rază teritorială s-a săvârșit infracțiunea. Așa cum rezultă din ultimul alineat al art.209 C.p.p. atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este efectuată chiar de acesta, confirmarea se face de către procurorul ierarhic superior.

În timpul desfășurării urmăririi, procurorul poate lua măsuri asiguratorii sau de ocrotire ori poate efectua anumite acte procesuale și procedurale . De asemenea, urmărirea se poate suspenda dacă se constată printr-o expertiză medicală că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal, procurorul pronunțându-se asupra suspendării prin ordonanță.

Pe timpul desfășurării urmăririi penale sau pe parcursul judecății pot apărea unele cazuri din cele prevăzute de art.10 C.p.p. care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, fapt ce impune dispunerea clasării, a scoaterii de sub urmărire penală sau a încetării urmăririi penale.

Procurorul va dispune trimiterea în judecată printr-un act procedural numit ,,rechizitoriu”. Sesizarea instanței de judecată se face de procurorul care a dat sau , după caz, a confirmat rechizitoriul.

Conform art.27 pct.1 lit.a C.p.p. modificat prin Legea nr. 281/2003, judecarea faptelor privitoare la infracțiunile de omor se face în primă instanță la tribunale.

CAPITOLUL II

PRINCIPALELE PROBLEME CARE TREBUIE CLARIFICATE ÎN CAZUL CERCETĂRII OMORULUI

Investigarea omorului sau a morții violente se deosebește de cercetarea și investigarea altor categorii de infracțiuni, datorită complexitații și implicațiilor pe care le are comiterea unei asemenea fapte, dar și datorită problemelor ce trebuie clarificate cu aceasta ocazie, și anume: stabilirea cauzei și naturii morții, locul și timpul savârsirii omorului, circumstanțele de mod in care a fost savarșită fapta, identitatea și calitatea victimei, descoperirea metodelor, mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea omorului, precizarea scopului sau mobilului infracțiunii. Aceasta enumerare are un caracter general, problemele ce se cer a fi soluționate într-un caz concret fiind mult mai numeroase, ele constituind obiectul probațiunii. Indeferent de particularitățile omorului, organul juridic va trebui să-și orienteze cercetarile potrivit formulei “celor 7 întrebari” , după cum urmează: CE fapta s-a comis și care e natura ei?; UNDE s-a comis fapta?; CÂND a fost savârșită ?; CINE este autorul?; CUM și in ce mod a săvârșit-o?; CU AJUTORUL CUI?; ÎN CE SCOP?. L a aceste întrebări se mai adauga încă una foarte importantă: CINE ESTE VICTIMA?.

Cunoscând răspunsul la aceste întrebări se poate afirma cu certitudine că informațiile obtinute de catre organele de poilție coincid cu realitatea, iar probele adunate în acest sens constituie un suport legal pentru trimiterea în judecată a autorului.

SECȚIUNEA I

Natura morții și cauza nemijlocită a acesteia

1. Natura morții

Infracțiunea de omor atât in forma sa tipică, dar și in formele agravate prezintă numeroase și variate modalități faptice de comitere, determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșită.Indiferent de modalitățile în care s-a produs suprimarea vieții unei persoane primul pas în investigarea criminalistică il constituie stabilirea faptului dacă este vorba despre o moarte neviolentă (datorată unor cauze intinseci organismului) sau de o moarte violentă, cauzată de acțiunea factorilor vulneranți din mediul extern asupra organismului unei persoane, în această categorie fiind incluse sinuciderile, accidentele și omuciderile.Totodată trebuie mentionat faptul că din categoria morților neviolente face parte și moartea naturală, care survine la vârste înaintate și se datorează uzurii corpului uman.

La limita dintre moartea violentă și cea neviolentă se situează moartea suspectă care apare de regulă accidental, atunci cand prin condițiile în care s-a produs ridică suspiciuni cu privire la mecanismul de producere, fie membrilor de familie, fie anturajului celui decedat. O astfel de moarte prezintă o serie de trăsături caracteristice:

caracterul imprevizibil datorită faptului că moartea intervine fie in stare de sănătate aparentă, fie la persoanele bolnave, dar care în perioada anterioară decesului nu au prezentat semene ale unei agravări a stării lor sau nu au acuzat simptome ce ar fi putut conduce spre un asemenea rezultat fatal;

durata foarte scurtă între apariția simptomelor și deces;

cauza precisă a morții nu poate fi stabilită decat prin dispunerea unei constatări medico-legale, ce va comfirma caracterul neviolent al decesului.

O altă formă a morții întâlnită destul de frecvent în practica medico-legală este moartea prin inhibiție, care survine imediat după un traumatism- chiar minor – pe o zona a corpului considerată reflectogenă. In aceste cazuri investigarea criminalistică are o relevanța deosebită pentru stabilirea cauzelor morții, întrucât autopsia nu relevă nici o modificare care să explice moartea, chiar după efectuarea examenelor complementare de laborator.

Cu alte cuvinte stabilirea cauzei morții este o problema la a cărei rezolvare își dau concursul deopotrivă organul de urmarire penală și medicul legist.

2. Cauza nemijlocită a morții

Pentru dovedirea infracțiunii de omor, organele de urmarire penală trebuie să stabilească dacă între acțiunea ori inacțiunea făptuitorului, mijloacele utilizate de acesta și rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate.

Acestă legatură este obiectiva și nu trebuie confundată cu vinovația, cercetandu-se inaintea acesteia. De asemenea, nu interesează durata scursă de la executarea acțiunii sau inacțiunii și până la instalarea morții, dacă se face dovada ca autorul a acționat în vederea suprimării vieții victimei, și nu are relevanță nici existenta altor circumstanțe preexistente, cum ar fi: boala de care suferea victima înaintea agresiunii, complicațiile survenite fie in urma loviturilor aplicate, fie datorate renunțării la tratamentul medical prescris ori neglijenței in aplicarea unui tratament medicamentos adecvat de către personalul de specialitate.

O situație interesantă intervine in cazul participației penale, când putem vorbi de o cauză complexa a morții.Astfel este necesar să existe direct sau indirect, contribuția la producerea decesului victimei, într-o măsură mai mică sau mai mare în conținutul legăturii de cauzalitate.Actele de participație nu pot fi localizate în timp decât anterior sau concomitent acțiunii principale de ucidere, și niciodată aceste acte nu se situeaza la o dată ulterioară suprimării vieții victimei.

SECȚIUNEA II

Locul și timpul săvârșirii omorului

Aceste două circumstanțe prezintă o importanță deosebită sub aspectul lămuririi tuturor împrejurărilor care au precedat, însoțit și succedat activitatea infractională. Identificarea locului are relevanța în soluționarea cazului deoarece este cel mai bogat în urme și date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta. Cu atât mai mult se impune descoperirea locului crimei, cu cât în practică s-au întalnit cazuri in care autorii, pentru a induce in eroare organele de urmărire penală, transportă corpul victimei din locul în care a fost comis omorul într-un alt loc din diferite motive ( pentru a masca omorul într-un accident casnic, rutier, sinucidere, sau pentru a împiedica descoperirea acestuia și deschiderea unei anchete criminalistice) , sau impraștie fragmente din cadavru in diferite locuri.Desigur că pe lângă locul propriu-zis al faptei nu trebuie să excludem nici celelalte locuri sau zone în care au fost descoperite urme, mijloace materiale de proba etc.

Una din regulile metodologice de bază în investigarea infracțiunii constă în aceea că în perioada probațiunii juridice trebuie să se urmeze traseul victimă-faptuitor și nu invers, aceasta fiind subordonată direct principiului prezumției de nevinovatie. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii prezintă importantă deoarece pot furniza informații privind urmatoarele:

ambianța din campul infractiunii, amplasarea acestuia, căile de acces și de părăsire, care corelate cu urmele și instrumentele găsite constituie punctul de plecare in elaborarea versiunilor;

traseul parcurs de victimă până la locul agresiunii, activitațile desfașurate de aceasta anterior declanșării atacului, persoanele care au văzut-o ultima dată, eventualele altercații pe care le-a avut și cu cine, bunurile și valorile avute asupra sa, starea în care se afla la momentul anterior omorului;

formarea cercului de bănuiți și stabilirea persoanelor care ar fi avut interes să suprime viața victimei (obținerea de avantaje materiale, înlăturarea de la succesiune, răzbunare, înlăturarea unui martor etc);

importanța stabilirii locului și timpului când s-a desfășurat activitatea infractională constituie de asemenea un punct de plecare în identificarea martorilor, verificarea de către organele de urmarire penala a afirmațiilor acestora,a bunei sau relei credințe a lor.

tot astfel raportând dispozițiile martorilor la caracteristicile topografice ale locului faptei și la condițiile meteorologice și de vizibilitate din momentul comiterii omorului pot aprecia dacă în împrejurările respective aveau posibilitatea perceperii vizuale sau auditive.

cunoașterea locului și timpului săvârșirii infracțiunii are relevanța și sub aspectul încadrării juridice a faptei;

identificarea, urmărirea și prinderea autorului omorului are de asemenea la bază stabilirea certă a locului și timpului când s-a consumat infracțiunea (ex: interpretând corect urmele descoperite se poate determina direcția de deplasare a făptuitorului și mijloacele folosite în acest scop).

în funcție de locul și timpul săvârșirii infracțiunii se poate verifica dacă bunurile sau valorile despre care se pretinde că a fost deposedată victima se mai aflau în posesia acesteia în momentul comiterii faptei.

Pe de altă parte nu trebuie neglijate nici anumite aspecte cu privire la viciile pe care le avea victima, de exemplu, la locurile pe care le frecventa sau la persoanele cu trecut infracțional cu care venea in contact, după cum nu trebuie uitat nici profilul moral al victimei ori antecedentele acesteia.

În concluzie, pentru a se evita conducerea intenționată a organelor de poliție pe piste greșite sau simularea unei morți accidentale ori a unei sinucideri, acestea trebuie să clarifice dacă locul unde s-a descoperit cadavrul coincide sau nu cu locul unde s-a săvârșit omorul.

SECȚIUNEA III

Metodele și mijloacele folosite pentru săvârșirea omorului

Infracțiunile de omor, în toate modalitățile normative și faptice de comitere, sunt fapte comisive si materiale, deci condiționate de producerea unui rezultat și susceptibile de o desfășurare în timp , astfel că organele de urmărire penală trebuie să clarifice atât metodele și mijloacele care au dus la consumarea faptei cât și actele preparatorii ori cele ce întrunesc elementele constitutive ale tentativei . De asemenea , este necesar să se aibă în vedere și alte circumstanțe, precum natura relațiilor dintre victima și infractor, existența provocării , a legitimei apărări ori a depășirii acesteia, a stării de necesitate ș.a. Clarificarea modului concret de operare prezintă importanța din mai multe puncte de vedere:

Cunoscându-se acest aspect, organele de urmărire penală pot elabora versiunile posibile referitoare la mobilul și scopul faptei, se poate stabili “cercul de banuiți” , sau coroborând urmele descoperite la fața locului cu modul de operare folosit se poate determina profesia autorului ori apartenența la o anumită grupare infractională;

Clarificarea metodelor și mijloacelor folosite pentru săvârșirea omorului determină luarea operativă a măsurilor de identificare și ridicare a obiectelor sau instrumentelor care au servit la comiterea faptei, ce vor fi folosite ulterior ca probe in instanța;

Lămurirea modului de operare prezintă importanța și sub aspectul asigurării unei încadrări juridice corespunzatoare, fie în forma tip, fie în modalitățile agravante prevazute de lege.

În ceea ce privește stabilirea metodelor și mijloacelor utilizate pentru încadrarea juridică a faptei, și referindu-ne strict la infracțiunea de omor, deseori în activitatea practică se face confuzie între infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și infracțiunea de omor. Asemănarea este doar aparentă, deoarece în primul caz loviturile sunt comise cu preterintenție, in timp ce în al doilea caz omorul este o faptă intenționată. Pentru a le distinge trebuie să se țina seama de toate împrejurările de fapt (mijlocul folosit de infractor, partea corpului asupra căruia s-a exercitat actul de violență, intensitatea loviturii, starea fizică a victimei în momentul actului s.a ) și în funcție de acestea să se stabilească dacă a existat sau nu intenția de a ucide.

În practică s-au întâlnit și alte cazuri de acest gen, și de aceea cunoașterea metodelor și mijloacelor de suprimare a vieții unei persoane este absolut necesară pentru prevenirea unor eventuale erori judiciare în ceea ce privește încadrarea juridică.

SECȚIUNEA IV

Identificarea și calitatea victimei

Identificarea victimei este de asemenea o etapă deosebit de importantă în cercetarea omorului, deoarece odată stabilită identitatea se poate determina cercul de suspecți, se poate prefigura mobilul și scopul infracțiunii, se pot dispune cu operativitate anumite măsuri necesare urmăririi și prinderii autorului, și totodata, în functie de calitatea subiectului pasiv al infracțiunii este posibilă o corectă încadrare juridică. Sub aspectul strict al încadrării juridice a faptei, calitatea victimei este necesară din urmatoarele considerente:

Pentru reținera omorului calificat în ipoteza săvârșirii asupra soțului sau a unei rude apropiate, calitate care trebuie să existe în momentul

comiterii infracțiunii. Nu au calitatea de “rude apropiate” cumnații și cumnatele, cei legați printr-o temeinica afecțiune, după cum nu are aceasta calitate nici soacra făptuitorului și nici persoana care l-a crescut și îngrijit, fără ca între ei să existe vreun raport de rudenie;

Cunoscând identitatea victimei, organul de urmarire penală poate determina starea în care se gasea aceasta anterior agresiunii, și , în funcție de concluziile la care se ajunge, să se determine dacă victima se afla în stare de neputintă de a se apara și dacă făptuitorul a profitat de acea stare;

Tot sub aspectul încadrării juridice , calitatea pe care o avea victima în momentul agresiunii interesează pentru a se stabili dacă aceasta se afla în indeplinirea atribuțiilor de serviciu sau publice și dacă omorul s-a săvârșit în legatură cu aceste calitați. Ceea ce determină aplicarea agravantei este faptul că persoanele respective, victime ale omorului sau tentativei de omor, indeplineau o funcție ce implica exercitiul autorității de stat (ex: portar, magistrat, polițist, jandarm, militar, functionar). Dacă omorul nu a fost determinat de modul în care victima și-a îndeplinit față de faptuitor îndatoririle de serviciu ori publice, fapta va fi încadrata ca omor simplu, lucru evidentiat și de practica judiciară.

SECȚIUNEA V

Făptuitorii, calitatea acestora și contribuția

la săvârșirea infracțiunii

Fața de importanța pe care o prezintă identificarea autorului unui omor, trebuie precizat că în practică, o bună parte din activitatea de anchetă, de investigare a unui omor, este destinată tocmai rezolvării acestei probleme, de ea fiind legată soluționarea cazului sub toate aspectele sale.

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii (autorul), poate fi și orice persoană responsabilă penal, care săvârșește o acțiune sau inacțiune ce are drept urmare imediată suprimarea vieții unei persoane, cu excepția cazului în care faptuitorul săvârșește omorul asupra soțului sau a unei rude apropiate, ipoteză în care autorul nu poate fi decât o persoana cu o astfel de calitate (art.179 C.pen,lit.b).

La săvârșirea faptei pot contribui și alti subiecți activi în calitate de coautori, instigatori sau complici, investigării criminalistice revenindu-i sarcina de a stabili pentru fiecare în parte calitatea procesuală și gradul de participație.

În primul caz, prin coautori întelegem doi sau mai mulți participanți cu contribuții de autor la săvârșirea infracțiunii și care cu intentie ajută nemijlocit la comiterea omorului, fiecare desfăsurând o activitate cu toate atributele și subiectivele infractiunii. În acest sens, un exemplu îl constituie hotărârea Curtii Supreme de Justiție care a stabilit că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuțit, topor), chiar dacă numai lovitura unuia dintre participanți a fost mortală; acționând simultan, cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori. Coautorul poate îmbraca și alte forme de acționare, cum ar fi imobilizarea victimei, dezarmarea acesteia, obstacularea încercărilor victimei de a se apăra sau riposte, precum și impiedicarea intervenției unui terț în apărarea acesteia. Nu putem vorbi de coautorat în situația în care fiecare inculpat a acționat independent și in momente diferite asupra victimei.

În ceea ce privește complicitatea, aceasta este caracterizată printr-o activitate de ajutorare, de înlesnire la săvârșirea infracțiunii, sprijin care poate fi material sau moral.

Complicitatea materială constă în procurarea mijloacelor care au servit la suprimarea vieții victimei, în crearea de condiții favorabile pentru ca autorul să-și ducă la bun sfârșit acțiunea de ucidere, iar cea morală presupune întărirea ori întreținerea hotărârii de a săvârși omorul prin sfaturi, îndemnuri, furnizari de informații importante pentru autor cu prinvire la diferite aspecte care îl interesează ș.a.

Participatiea penală sub forma complicității poate fi spontană, și nu implică in mod necesar o intelegere prealabilă între autor și complice; însă nu constituie complicitate actele inutile sau improprii de suprimare a vieții, precum nici cele de pregătire ale infracțiunii.

În acest sens investigarea criminalistică trebuie să stabilească activitatea volitivă a complicelui, în sensul dovedirii ca acesta a avut în vedere nu numai fapta proprie – dorința de a-l ajuta pe viitor – , ci și fapta autorului, respectiv dorința obținerii unui anumit rezultat prin intermediul activității acestuia.

Cu privire la cea de-a treia formă a participației, instigarea, acesta există când o persoană determină cu intenție o altă persoană să comită o faptă de natură penală. Astfel spus, voinței autorului trebuie să i se substituie voința instigatorului, sarcina organelor de poliție fiind cea de a stabili influențarea autorului în luarea deciziei, în sensul că în lipsa acesteia autorul nu ar fi săvârșit acțiunea de ucidere.Instigarea poate consta în îndemnuri, rugăminți, stăruințe, insinuări, argumente care să justifice riposta violentă a autorului, promisiunea de foloase materiale, constrangere, presiuni, mergând până la desfășurarea activității de pregatire.

SECȚIUNEA VI

Mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii

Deși nu este un element constitutiv al infracțiunii de omor, mobilul indică gravitatea faptei și, ca atare are consecințe asupra individualizării pedepsei.

În timpul cercetării trebuie să fie lămurit motivul sau mobilul ce a determinat făptuitorul la comiterea omorului, infracțiune ce poate avea la bază cauze dintre cele mai diverse: teama, dorința de răzbunare, de îmbogațire, ura, gelozia, pasiuni puternice ș.a Numai cunoscând aceste amănunte putem întelege complexitatea faptei, gradul de pericol social pe care îl prezintă,cauzele care au generat-o și favorizat-o, pentru a se evita eventualele erori judiciare și pentru a realiza o corectă încadrare juridică a faptei.

În ipoteza în care omorul a fost comis pentru a săvârșii ori ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii (Codul Penal art. 179 lit. h) agravanta există indiferent dacă făptuitorul a reușit sau nu să ascundă fapta penală comisă anterior sau să înlesnească săvârșirea alteia.

În situația în care victima se afla în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, stabilirea scopului poate duce la încadrarea faptei într-o infracțiune contra statului.

SECȚIUNEA VII

Primele măsuri care se întreprind

pentru administrarea probelor

Urmărirea penală se efectueaza în mod obligatoriu de către procuror, de organele de cercetare penală care au atribuția de a lua unele măsuri ce nu suportă amânare, chiar dacă faptele respective sunt de competența altor organe.

Printre activitățile de urmarire penală urgente în care organele de cercetare penală sunt implicate in mod direct sunt :

Cercetarea la fața locului.

Dispunerea constatării medico-legale.

Dispunerea constatărilor tehnico-ștințifice sau a expertizelor criminalistice

Identificarea și ascultarea martorilor, învinuitului (inculpatului).

Confruntarea, reconstituirea, percheziția.

CAPITOLUL III

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI FAPTEI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE OMOR SĂVÂRȘITE CU ARME DE FOC

Cercetarea în echipă a omorului se constituie într-o regulă metodologică a investigării criminalistice, fiind dictată atât de dispozițiile legale, cât și de necesitățile de ordin practic. Astfel, procurorul sprijinit de ofițerii poliției judiciare efectuează actele de urmărire penală necesare pentru stabilirea elementelor constitutive ale infracțiunii de omor – inclusiv pentru valorificarea informațiilor obținute de organele specializate – identificarea făptuitorului și asigurarea tragerii la răspunderea penală a acestuia. Specialiștii criminaliști procedează la căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și valorificarea – pe calea constatărilor tehnico-științifice – a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii, stabilind natura acestora, mecanismul de formare, vechimea și persoana sau obiectul care le-au creat.

La rândul său medicul legist cercetează aspectele de ordin medical pronunțându-se cu privire la natura morții, cauza acesteia, momentul instalării ei, legătura de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și rezultatul letal produs, etc.

Toate activitățile ofițerilor și subofițerilor de poliție și a medicului legist la fața locului, se desfașoară sub conducerea și încuviințarea procurorului.

Activitățile de cercetare a locului în care s-a săvârșit omorul sau a locului în care a fost descoperit cadavrul, se desfășoară avându-se în vedere cele două faze respectiv faza statică și faza dinamică.

În faza statică a cercetării se procedează la examinarea atentă a locului faptei, atât în ansamblul său cât și pe zonele mai importante, fără a aduce nici o modificare acestuia.

Dacă locul faptei se află în aer liber, observarea acestuia se face prin parcurgerea lui. În cazul interioarelor, observarea se va face însă dintr-un singur loc. După efectuarea acestei operațiuni, urmatoarea activitate specifică fazei statice este orientarea locului faptei, atât din punct de vedere topografic, cât și din punct de vedere criminalistic.

Fixarea locului ce urmeaza a fi cercetat se face cu ajutorul fotografiei de orientare și a fotografiei schiță. De multe ori, spațiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine, situație în care se recurge la metoda fotografiei panoramice-liniare sau circulare. Dacă omorul s-a săvârșit într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum și intrările-ieșirile în și din locuință.

După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este procurorul, împreună cu specialistul criminalist și medicul legist și, eventual, altți specialiști.

Parcurgând locul de cercetat trebuie să se procedeze la marcarea poziției cadavrului și a principalelor urme și mijloace materiale de probă, notându-se poziția topografică a acestora în raport cu urmele învecinate și cu celelalte repere alese.Apoi se trece la efectuarea fotografiei schița care trebuie să redea imaginea cadavrului și a obiectelor din jurul acestuia.

În continuare se trece la examinarea cadavrului. Această examinare privește, pe de-o parte, cercetarea corpului victimei, iar, pe de alta parte a îmbracaminții și încatăminții acesteia. Fără a modifica poziția cadavrului, medicul legist va constata realitatea morții, evidențiind semnele acesteia și modificările cadaverice. Examinarea cadavrului trebuie să pună în evidență și urmele de violența, urmărindu-se locul și numărul, natura, aspectul exterior și înclinația, forma marginilor, poziția leziunilor în raport cu anumite puncte anatomice de referință. În paralel cu activitatea medicului legist, procurorul trebuie să facă o descriere completă a cadavrului, aceste date urmând a fi consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului.

De o mare importanța este și descrierea poziției cadavrului și a locului unde a fost găsit.

Examinarea victimei presupune și cercetarea îmbrăcăminții și încălțămintei acesteia. Aceasta activitate trebuie să se desfășoare într-o anumită ordine, începând cu obiectele de la exteriorul bustului, continuând cu lenjeria, pantalonii și terminând cu examinarea articolelor de încălțăminte.

Practica judiciară recomandă ca după descrierea cadavrului, a obiectelor de îmbrăcăminte și încălțăminte să se descrie în detaliu zona înconjurătoare.În acest sens se va indica poziția cadavrului față de obiectele din încăpere – ori de câmpul deschis unde a fost descoperit-și se va face o descriere amănunțită fie a pieselor de mobilier, a ferestrelor, ușilor, fie a caracteristicilor zonei înconjurătoare.

Astfel, în faza statică echipa de cercetare ia contact nemijlocit cu locul faptei, ceea ce permite formarea unei imagini generale asupra lui și a celor petrecute, iar prin măsurile care se întreprind se asigură fixarea procesuală a locului unde s-a comis infracțiunea de omor și înlăturarea posibilităților de distrugere, dispariție ori omitere a unor urme și mijloace materiale de probă.

Investigarea în faza dinamică a locului faptei, este cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei.

Faza dinamică începe după epuizarea activitaților statice și se caracterizează prin examinarea minuțioasă atât a cadavrului cât și a celorlalte urme și mijloace materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii. De data aceasta echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme și examinarea lor cu aparatura din dotare. Aceasta fază nu reprezintă o reluare a cercetarii locului faptei, ci o continuare a acesteia.

Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice, specifice morții biologice.

Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsurilor la întrebări esențiale cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist, ofițerii de poliție judiciară, specialiștii criminaliști și medicul legist, cooperare ce se întinde pe întreaga durată a urmăririi penale.

Examinarea cadavrului fiind o activitate mai amplă, debutează odată cu cercetarea la fața locului și se continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia. Concomitent cu examinarea cadavrului va fi cercetat și locul de sub cadavru, îmbrăcămintea acestuia, după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei. Se va proceda totodată la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor în cazul urmelor biologice solicitându-se și concursul medicului legist ori biocriminalistului.

Pentru a ușura cercetarea locului faptei, după examinarea cadavrului, fotografierea în detaliu a acesteia și a urmelor de violență, se va dispune ridicarea și transportarea acestuia la laboratorul exterior de medicină legală sau într-un alt loc unde se poate efectua necropsia.

Cu ocazia cercetării dinamice se procedează la examinarea amănunțită a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziției lor.

O atenție deosebită este acordată descoperirii, fixarii și ridicarii urmelor infracțiunii, potrivit tipului și naturii acesteia (urme de mâini, de picioare, biologice, urme ale instrumentelor folosite pentru suprimarea vieții victimei, microurme, etc.), în această categorie incluzând și mijloacele materiale de probă.

Tot în faza cercetării dinamice se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile fotografice bidimensionale, se definitivează schița locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând a fi consemnate în procesul verbal încheiat de procurorul criminalist.

În ceea ce privește activitatea de cercetare criminalistică a locului faptei în cazul omorurilor săvârșite cu arme de foc, specialiștii criminaliști desemnați pentru aceasta, vor desfășura o multitudine de activități criminalistice, precum:

căutarea, fixarea, ridicarea și examinarea preliminară a armei de foc

căutarea, fixarea și ridicarea tuburilor și cartușelor trase;

căutarea, fixarea și ridicarea gloanțelor.

Cercetarea criminalistică a locului faptei, se materializează printr-o cercetare amănunțită a locului săvârșirii faptei, cercetare continuată în laborator printr-o examinare atentă a tuturor obiectelor ridicate de la locul faptei.

În cazul infracțiunii de omor săvârșită cu arme de foc, cercetarea locului faptei se va efectua sistematic, terenul fiind împărțit în sectoare, pentru a fi examinate minuțios fiecare dintre aceste sectoare, în scopul găsirii tuturor urmelor cu ajutorul cărora se pot stabili împrejurările în care s-a săvârșit fapta.

O bună desfășurare a cercetării criminalistice este asigurată, dacă se poate stabili:

locul de unde s-a tras;

unde se afla plasat agresorul în momentul tragerii, față de locul unde se afla victima când a fost găsită;

arma cu care a fost comisa infracțiunea.

O sarcină deosebit de importantă în cazul cercetării locului comiterii infracțiunii, infracțiune la comiterea căreia s-a folosit o armă de foc, este descoperirea tuturor urmelor.

Se vor căuta urmele care provin de la arme de foc, ca rezultat al împușcăturii produse, acestea putând conduce la identificarea armei, muniției și chiar a autorului infracțiunii. Asemenea urme pot fi:

tuburile;

gloanțele;

arma rămasă la locul infracțiunii;

urme digitale pe armă;

urme suplimentare ale împușcăturii;

orificii de intrare și ieșire ale glonțului, etc.

În general, urmele împușcăturii pot fi descoperite:

pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau pe diferite obiecte la locul comiterii infracțiunii (urme precum: funinginea, orificiile de intrare și ieșire a glonțului, acțiunea termică a gazelor, paticulele de pulbere nearsă);

pe tub și pe glonț;

pe armă și în interiorul țevii armei;

pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma.

Tot la locul faptei, se mai pot descoperi și urme ca:

digitale, rămase pe arma de foc;

digitale, rămase pe alte obiecte aflate în câmpul infracțiunii;

plantare sau de încălțăminte, ce aparțin autorului sau complicelui;

biologice (fire de păr, sânge, etc.);

înscrisuri;

resturi de țigări, etc.

SECȚIUNEA I

Căutarea, fixarea, ridicarea și examinarea preliminară

a armei de foc

Descoperirea armei este una din sarcinile importante ale cercetării locului unde a fost comisa infracțiunea de omor, aceasta fiind absolut necesară ca mijloc de probă. Arma trebuie căutată cu maxima atenție, existând posibilitatea abandonării de către autor la locul faptei, ascunderea ei în câmpul infracțiunii sau în imediata vecinătate acesteia. În cazul descoperirii armei la locul faptei înainte de a fi verificată și ulterior ridicată în vederea examinării balistico-judiciare de laborator, se va fixa prin fotografiere poziția și locul în care a fost găsită. De asemenea se procedează la fixarea prin fotografiere a distanței și poziției armei față de obiectele înconjurătoare precum și față de cadavru. Prin fixarea fotografică a armei și implicit a poziției în care a fost găsită, se dorește a se imortaliza direcția în care era orientată țeava, poziția cocoșului și a închizătorului, dacă arma este asigurată sau nu.

După fixarea armei în câmpul infracțiunii, urmează examinarea preliminară a acesteia, urmărindu-se a se verifica dacă arma este încărcată sau nu, avându-se în vedere desfășurarea operațiunii cu multă precauție, pentru a se evita orice accident sau ștergerea ori distrugerea eventualelor urme papilare existentă pe armă.

Urmele papilare pot fi descoperite pe patul lustruit al puștilor, pe trăgaci și garda trăgaciului; la pistoale, pe încărcător, pe cartușele existente pe înărcător, pe țeavă ori pe manșonul închizătorului. Urmele papilare se pot distruge prin suprapunerea desenului papilar, al celui care face verificarea cu desenul papilar existent pe armă. Pentru a constata dacă pe armă au rămas urme digitale sau de altă natură, aceasta se privește sub diferite unghiuri de lumină, ținându-se numai de părțile pe care în mod obișnuit nu pot rămâne urme. La cercetarea urmelor papilare, pe patul sau anexele armei, se va avea în vedere că ele trebuie să aibă din cauza forței de recul un aspect dinamic, spre deosebire de situatiile în care infractorul simulează sinuciderea, punând arma în mâna victimei, lasând astfel urme statice.

În afara urmelor digitale se va acorda o atenție deosebită și altor urme ce mai pot rămâne pe piesele armei examinate, precum: pete de sânge, fire de păr, vopsea, particule de sol, etc. În această situație se preferă ambalarea armei de foc și ridicarea acesteia în vederea examinării în laboratoarele balistice.

Atunci când nu există urme digitale sau dacă arma se poate manevra de așa natura ca acestea să nu fie distruse, se va proceda la descărcarea acesteia cu mănuși de protecție numărându-se cartușele. Cartușul aflat în “camera cartușului” se scoate și se ambalează separat de cele aflate în încărcător,care nu se scot din el, toate fiind trimise la laborator pentru a fi examinate în vederea descoperirii unor eventuale urme. De asemenea, se verifică dacă s-a tras de curând sau dacă în general s-a tras cu acea armă. Verificarea se face organoleptic și prin observarea aspectului interior al țevii armei. Arma nu trebuie îndreptată spre vreo persoană și nici privită pe țeavă înainte de descărcarea și asigurarea ei.

Examinarea mai constă și în verificarea faptului, dacă arma este asigurată (cu piedica pusă), aceasta fiind deosebit de importantă, deoarece în cazul simulării unei sinucideri, sinucigașul nu mai poate împiedica arma cu care a fost comisă infracțiunea. Se verifică dacă arma are toate piesele componente iar în caz că lipsește vreuna se menționează în procesul verbal.

O grijă deosebită trebuie acordată ridicării armei de la locul infracțiunii, pentru a nu se produce accidente regretabile. În vederea conservării reziduurilor existente în interiorul canalului țevii, se vor lua măsuri pentru protejarea acestuia prin aplicarea unui degetar de cauciuc sau cu bandă adezivă. Întroducerea în canalul țevii a unui dop sau tampon de vată, nu este recomandabilă.

După examinarea și conservarea urmelor, arma se ambalează astfel încât urmele existente să nu fie distruse. În acest scop, va fi înfășurată în vată sau hârtie curată și introdusă într-o cutie sau ladă de dimensiuni adecvate, fixându-se, pentru a nu se mișca sau lovi în timpul transportului.

SECȚIUNEA II

Urmele principale ale împușcăturii

Urmele principale sunt urmele apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc, al acțiunii fenomenelor dinamice (existența armelor, gloanțelor și tuburilor, urmele lăsate de gloanțele care au lovit un obstacol). Urma fiind definită ca orice element material care dovedește existența faptei, arma, tuburile arse, gloanțele, pulberea sau cartușe, descoperite la fața locului cu prilejul cercetării criminalistice a locului faptei, sunt urme principale ale infracțiunii, deoarece sunt elemente materiale care dovedesc o anumită situație.

Din categoria urmelor principale, fac parte:

arma găsită la locul comiterii faptei;

cartușele;

gloanțele;

tuburile arse;

perforările (orificiile de intrare și ieșire a gloanțelor);

canalele oarbe;

urmele de suprafață ale ricoșeurilor.

Arma, tuburile arse, gloanțele, pulberea sau cartușele descoperite la fața locului sunt urme principale ale infracțiunii, întrucăt sunt elemente materiale care dovedesc o anumită situație.

Orice deteriorare reprezintă un rezultat al acțiunii reciproce a factorului și mediului deteriorant. Modificările apărute ca rezultat al fenomenelor dinamice, se datorează puterii de izbire a glonțului, alicei, aruncate afară din țeavă de presiunea gazelor.

Prin atingerea obstacolului, glonțul crează urme pe acesta. Asemenea urme pot fi: perforările, canalele oarbe și urmele de suprafață ale ricoșeurilor. Totdeauna se va căuta să se stabilească, prin ce fel de materiale au trecut gloanțele sau alicele, adâncimea până la care au pătruns, starea în care se găsește materialul din care sunt confecționate.

Perforările se formează, de regulă, atunci când glonțul sau alica, au o mare viteză și implicit, o mare putere de pătrundere. Mecanismul de formare a perforărilor în obiectele tari, este următorul: sub acțiunea izbirii glonțului, obiectul este supus unei mari apăsări și ca atare, se îndoaie în direcția de zbor a glonțului. Din cauza acestei izbiri, obstacolul se distruge, în sensul că particulele de material din obstacol sunt aruncate în afară sau rupte în direcția de zbor a glonțului.

Atunci când glonțul perforează un obiect de o grosime mai mare, se disting următoarele elemente ale urmei: orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire. În cazul obiectelor subțiri, se distrug doar cele două părți limite ale perforării, orificiul de intrare și orificiul de ieșire. Aceste urme ajută pe expertul balistician în determinarea direcției și a unghiului de tragere. La orice armă, glonțul sau alicele au puterea maximă de pătrundere, imediat ce au părăsit țeava armei, iar pe măsură ce străbat aerul parcurgănd o distanță mai mare, energia lor scade, producând un efect diferit față de cazul tragerilor de la mică distanță.

Canalele oarbe (înfundate) reprezintă perforării înfundate fără ieșire. Ele se formează atunci când glonțul a pierdut o mare parte din viteza inițială, în aer, când glonțul a trecut prin câteva obstacole intermediare până a ajuns la țintă, iar ținta este foarte groasă și glonțul nu poate învinge rezistența acesteia.

Elementele componente ale canalelor oarbe sunt orificiul de intrare și canalul. Canalele oarbe, așa cum le arată și denumirea, nu au orificiul de ieșire, iar din această cauză glonțul poate fi găsit undeva în grosimea materialului.

Urmele de suprafața ale ricoșeurilor reprezintă zgârieturi și uneori, crăpături puțin adânci, create de lovirea glonțului în zbor. Trăsătura caracteristică a urmelor de ricoșare constă în aceea că glonțul atunci când ricoșează, se îndepărtează de obiectul lovit, pierde în același timp din viteză și își schimbă direcția inițială de zbor.

Condițiile care favorizează formarea urmelor de ricoșare sunt următoarele:

viteza de zbor scăzută a glonțului, care are loc în cazul împușcăturii de la mare distanță sau cănd aceasta străbate pe parcurs obstacole ori în cazul cănd cartușul n-a fost încărcat cu suficientă pulbere;

când unghiul format între suprafața obiectului întâlnit și direcția de zbor a glonțului (unghiul de incidență) este mic;

duritatea sau densitatea mare a obiectului întâlnit de glonț în drumul sau.

Foarte apropiate de urmele de ricoșare pot să apară și urmele schijelor provenite din glonț, schije care fiind proiectate cu putere, se pot izbi de diferite obiecte și provoacă urme de suprafață.

În aceste urme pot rămâne particule metalice de pe glonț cât și particule din obiectele prin care glonțul a pătruns anterior.

SECȚIUNEA III

Urmele secundare ale împușcăturii

În literatura de specialitate se folosește, cu același înțeles și expresia de urme suplimentare sau chiar impropriu, “factori suplimentari” ai împușcăturii, care sunt de fapt cauza, iar ultimele sunt efectul.

Urmele secundare ale împușcăturii apar ca rezultat al acțiunii factorilor suplimentari și se formează concomitent cu producerea focului.

Din categoria urmelor secundare fac parte:

urmele rezultate din acțiunea flăcării;

urmele rezultate din acțiunea gazelor;

urmele de funingine;

particulele de pulbere arsă și nearsă;

inelele de metalizare;

particule de unsoare.

Factorii suplimentari ai împușcăturii sunt: flacăra, gazele și pulberea arsă și nearsă. După ce percutorul a lovit capsa, materialul inflamabil din aceasta se aprinde, iar încărcătura din tubul cartușului ia foc. Gazele rezultate din arderea pulberii exercită o presiune asupra glonțului. Când se formează o presiune suficientă, glonțul învinge forța care îl fixează în gâtul tubului cartușului și începe brusc mișcarea sa înspre canalul țevii prevăzute cu ghinturi.

Concomitent cu începutul mișcării glonțului se deplasează și coloana de aer care se află în canalul țevii – în fața glonțului – și care datorită vitezei mari a acestuia se comprimă și astfel la gura țevii arme se formează la început o sfera de aer creată prin ieșirea aerului comprimat și care are o viteza egala cu cea a glonțului.

Din canalul țevii armei, odată cu coloana de aer, flacăra, gazele și glonțul sunt scoase și particule de funingine, pulbere arsă și nearsă, unsoare de armă (în cazul în care a fost unsă), particulele de metal desprinse din canalul țevii armei sau din cartuș, precum și praf sau alte impurități, dacă arma nu a fost curățată înainte de tragere.

Schematic, acțiunea factorilor suplimentari ai împușcăturii are aspectul unui con cu vârful la gura țevii.

Acțiunea flăcării;

Acțiunea gazelor;

Acțiunea funinginei;

Acțiunea pulberii arse și nearse.

Urmele acestora, deci apar în succesiunea sus menționată, ordinea acestor componente fiind dată de distanța pe care o parcurg, începând de la gura țevii, adică de la vârful conului spre baza lui.

1. Urmele rezultate din acțiunea flăcării

Acțiunea flăcării se manifestă sub forma unei arsuri împrejurul orificiului de intrare (atunci când țeava este suficient de aproape de piele sau obiectele de îmbrăcăminte).

Caracterul urmelor flăcării depinde de o serie de factori:

Calitatea pulberii folosită pentru încărcarea cartușului – urmele flăcării în cazul folosirii pulberii cu fum vor fi mai întinse decât la pulberea fără fum.

Materialul țintei – se cunoaște faptul că la tragerile cu arme de vânătoare, cu cartușe încărcate cu pulbere de fum, de la distanțe până la 1 m, fibrele țesăturilor de culoare deschisă își schimbă culoarea (devin închise) și uneori, se carbonizează. Atunci când se folosesc arme cu țeava scurtă, asemenea fenomene se întâlnesc numai până la 5-10 cm. Dacă se folosește pulbere fără fum, urmele flăcării sunt neînsemnate și nu se văd decât pâna la o distanță de 3 cm.

La tragerile cu țeava lipită sau de la mică distanță, cu cartușe încărcate cu pulbere fără fum, pe țesături, pot apare microincendii ale căror urme se pot evidenția numai la microscop.

2. Urmele rezultate din acțiunea gazelor

Acțiunea mecanică a gazelor de ardere se datorează presiunii gazelor provenite din arderea pulberii în interiorul țevii armei.

Odată cu ieșirea glonțului din armă, presiunea gazelor scade aproape brusc, dar din cauza vitezei mari de deplasare a glonțului, datorată frontului de presiune, ea mai continuă să acționeze o mică distanță.

Urmele acțiunii mecanice a gazelor, apar practic de la distanță nulă, până la 5-10 cm, de la gura țevii armei.

Foarte bine pronunțată este acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la distanță nulă (atunci când în momentul împușcăturii arma avea retezătura dinainte a țevii lipită de obiectul în care s-a tras), trageri întâlnite în cazul sinuciderilor sau, atunci când autorul infracțiunii de omor s-a putut apropia de victimă, lipindu-i țeava armei de corp. În acest caz, canalul format de glonț se prezintă ca o prelungire a canalului țevii și primește pe pereți presiunea unei cantități mari de gaze. Pe pereții canalului se pot găsi particule de îmbrăcăminte, fibre, etc.

Țesuturile corpului omenesc nu rezistă la această presiune și se rup, din care cauză canalul format se dilată, iar orificiul de intrare se desface și ia o formă neregulată.

Dacă împușcătura s-a făcut de la o distanță mică pe o regiune a corpului acoperită de îmbrăcăminte, gazele pătrunzând sub haine, le ridică și le rup, rupturile țesăturilor fiind de dimensiuni și forme variate.

3. Urmele de funingine

Arderea încărcăturii de pulbere din cartuș duce la formarea unor microparticule de funingine, care se află în stare de suspensie în gaze.

Fiind purtată de gaze, funinginea se depune pe țintă, atunci când aceasta este situată prea departe, formează un strat fin. În cazul când depunerea funinginei pe țintă este intensă, înseamnă că împușcătura a avut loc din apropiere.

În compoziția sa, funinginea cuprinde în cantități microscopice, particule de metal, din canalul țevii, cămașa glonțului, peretii cartușului și capsei.

Funinginea pulberii fără fum are culoare cenușie, fiind greu solubilă cu apa.

Funinginea pulberii cu fum este de culoare neagră, fiind ușor solubilă cu apa.

Dacă cartușele sunt încărcate cu pulbere cu fum, distanța până la care putem găsi urme de funingine crește.

Funinginea se depune pe țintă radial în jurul orificiului de intrare a glonțului. Cantitatea de funingine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de intrare al glonțului.

Pe obiectul lovit, depunerea de funingine se descoperă de obicei, sub forma unei pete ce înconjoară orificiul de intrare al glonțului, având raza și conturul variabil (de forma ovală, în evantai, alungită, etc.).

În cazul executării împușcăturii de la distanță nulă se constată că raza petei de funingine care înconjoară orificiul de intrare, este foarte mică sau lipsește complet din jurul orificiului, existând în schimb în cantitate mare, în interiorul canalului format de glonț în obiectul lovit.

Pentru o ulterioară identificare a armei de foc folosită la săvârșirea infracțiunii, precum și a genului de muniție și distanței de la care s-a tras, expertul criminalist este obligat ca, odată cu efectuarea cercetării criminalistice a locului faptei, să măsoare raza petei de funingine, să descrie aspectul ei (dacă este o pată uniformă din punct de vedere al densității particulelor sau nu) precum și forma petei (rotundă, ovală, neregulată).

4. Particule de pulbere nearse

Acțiunea particulelor de pulbere se poate constata chiar de la distanța de peste un metru, în special când la urmă s-a folosit muniție încărcată cu pulbere de fum.

Aruncarea particulelor de pulbere nearse este provocată mai ales atunci când pulberea din cartuș este umedă, veche sau cănd capsa nu a putut aprinde toată încărcătura.

Astfel, particulele de pulbere nearsă aruncate pot lăsa pe obiectele situate în apropiere, urme specifice. De regulă, urmele particulelor de pulbere nearsă sunt dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, atunci când tragerea s-a executat perpendicular pe planul țintei și în formă ovală alungită, dacă tragerea s-a executat oblic. Caractaerul acestor urme depinde de puterea armei, de forma și greutatea particulelor de pulbere, de distanța de la care s-a tras și însușirile fizice ale obiectului (de exemplu, în stofe, particulele de pulbere nearsă, fie că se împiedică în fibrele care amortizează lovitura, fie că formează orificii dacă au dimensiuni mari și tragerea s-a făcut din apropiere). Distanța de zbor a pulberii depinde de lungimea țevii armei și de cantitatea de pulbere din încărcătură. Atunci când muniția este încărcată cu pulbere cu fum redus sau fără fum, acțiunea particulelor de pulbere se poate constata până la distanța de 20-30 de ori de la gura țevii armei.

Existența particulelor de pulbere nearsă constribuie la determinarea felului pulberii care a fost utilizată ca încărcătura pentru arma de foc, precum și la stabilirrea distanței de la care s-a tras.

5. Inelul de metalizare

Urmele de metalizare și de ștergere se găsesc separat atunci când glonțul a pătruns prin mai multe medii care diferă ca densitate. În cazul în care glonțul a lovit un mediu mai puțin dens și apoi altul mai dens, pe primul mediu vor rămâne urmele de ștergere, iar pe al doilea vor rămâne urmele de metalizare.

Dacă primul mediu este mai dens, atunci cele două categorii de urme se suprapun.

După trecerea glonțului prin țintă sau prin alt obstacol, în jurul orificiului de intrare se poate descoperi un inel de culoare închisă, numită inel de metalizare sau guleraș de ștergere, formându-se ca rezultat al ștergerii substanțelor unsuroase, a particulelor de funingine, praf de pe suprafața glonțului sau din materialul acestuia, antrenate de glonț la ieșirea din țeavă și depuse pe materialul țintei, odată cu trecerea prin țintă.

Stabilirea compoziției substanțelor din inelul de metalizare orientează cu privire la felul pulberii cu care a fost încărcat cartușul. În inelul de metalizare, format în jurul orificiului de intrare, se vor găsi întodeauna particule din metalul cămășii glonțului.

O deosebită importanță o are stabilirea orificiilor de intrare și ieșire, orificiul de ieșire distingându-se prin mărime și configurație față de cel de intrare.

Particulele metalice pot fi evidențiate prin mai multe metode:

analiza prin activare cu neutroni;

fotografierea;

spectrografia;

analiza chimică.

6. Particule de unsoare

În cazul folosirii armelor de foc întreținute în bune condiții, acoperite cu vaselină, glonțul transportă o parte din unsoarea aflată în canalul țevii și o depune pe obstacol, în jurul orificiului de intrare.

La tragerile apropiate, pe țintă, în jurul orificiului de intrare, pot fi găsite urme de unsoare sub formă de picături.

Importanța evidențierii urmelor de unsoare consta în:

stabilirea ordinii împușcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceeași armă, întrucât cantitatea de unsoare se micșorează după fiecare foc;

stabilirea faptului dacă deteriorarea de pe țintă a fost sau nu creată de un glonț tras cu o armă de foc;

posibilitatea stabilirii ulterioare a faptului că au fost folosite două arme de foc ;

oferă posibilitatea analizării comparative a urmelor de unsoare de pe țeavă cu urmele de unsoare descoperite pe mâinile făptuitorului.

Urmele suplimentare ale împușcăturii trebuie studiate în amănunțime, întrucât repartiția acestora în jurul orificiului de intrare prezintă fenomene cu variații, care apar în cazul folosirii cartușelor de fabricație diferită, a celor provenite din aceeași fabricație dar din loturi diferite, ca și în cazul tragerilor cu arme de aceeași fabricație, model și tip.

SECȚIUNEA IV

Căutarea, fixarea și ridicarea tuburilor

La locul comiterii faptei, în timpul cercetării criminalistice, în afara posibilei descoperiri a armei de foc cu care s-a săvârșit infracțiunea, se pot descoperi tuburile arse. Acestea se caută începând cu zona unde se bănuiește că a stat autorul infracțiunii.

Dacă infracțiunea de omor s-a săvârșit cu un pistol automat, posibilitatea descoperirii tuburilor arse, la locul faptei, este mare, deoarece automatul, după fiecare foc aruncă tubul ars. Mai greu se vor descoperi tuburile arse, atunci când s-a tras cu o armă care după fiecare foc trebuie reîncărcată.

De regulă, la locul faptei, la locul faptei sunt găsite obligatoriu tuburile arse, exceptand situația in care autorul infracțiunii a avut în vedere recuperarea acestora.

Căutarea tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și formei leziunilor create pe trupul victimei. Înainte de a începe căutarea acestora în câmpul infracțiunii, se va stabili distanța și direcția de tragere.

Determinarea distanței de unde s-a executat tragerea, se stabilește cu exactitate în laboratoarele de balistică judiciară, cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, stabilindu-se doar cu aproximație distanța de la care s-a tras numai pentru orientare și numai atunci când pe ținta sunt vizibile urmele secundare ale împușcăturii.

Acolo unde au fost găsite tuburile, se delimitează locul prin încercuire cu creta, după care urmează fixarea acestora prin fotografiere. O deosebită grijă trebuie acordată ridicării tuburilor de la locul săvârșirii infracțiunii, pentru a le transporta la laborator, unde vor fi examinate.

Pe tuburi nu se pot descoperi urme digitale, deoarece din cauza temperaturii mari, substanțele care compun urma se evapora. Sunt situații în care se găsesc urme digitale pe tuburile arse, dar ele s-au format prin atingerea tuburilor după efectuarea împușcăturii. Pe tuburi pot exista și alte urme materiale și pentru aceasta, în vederea ridicării lor de la fața locului, este obligatorie conservarea lor în starea inițială și nicidecum nu vor fi curățate sau șterse.

La examinarea tuburilor arse, la locul faptei, înaintea ridicării și ambalării lor, trebuie acordată o deosebită atenție în vederea descoperirii eventualelor urme ale împușcăturii mortale: luciul proaspăt al metalului provenit din acționarea asupra acestuia a părților armei (percutor, ghiara extractoare), mirosul de pulbere arsă, etc. De asemenea, este important să se confrunte diametrul deschizăturii tubului ars cu dimensiunea orificiului creat de gloanțe în obstacol sau cu calibrul glonțului, dacă acesta a fost descoperit.

Toate aceste verificări, vor întări convingerea dacă tubul ars are sau nu legătură directă cu infracțiunea respectivă. În cazul în care infracțiunea de omor a fost comisă în exterior, se pot întâmpina greutăți datorită faptului ca tuburile pot cădea în locuri unde nu se pot observa cu ochiul liber, locuri precum: în iarba, în zăpadă, între diferite obiecte de uz casnic, etc. iar descoperirea lor necesită timp și efort mai mare.

La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și alicelor, există bură, formată din rondele de carton, din câlți, pâslă sau hârtie. Aceste bure nu ard în timpul exploziei, ci sunt aruncate din țeavă, în urma alicelor, la distanța de circa 5-10 m, în direcția tragerii.

Descoperirea burei, în majoritatea cazurilor, va dovedi ca împușcătura s-a executat cu o armă de vânătoare. În cazul în care împușcătura s-a executat de la o distanță mică, bura poate fi descoperită în imediata apropiere a țintei. Expertizele medico-legale, în cazurile de omor prin împușcare cu arme de vânătoare, arată că în cazul când s-a tras de la o distanță de 3-5 m bura sau o parte a ei, de multe ori, a pătruns în hainele victimei sau uneori chiar în corpul acesteia.

Atunci când distanța de la care s-a efectuat împușcătura este mai mare, căutarea burei se va face până la o distanță de 10-15 m de locul unde s-a aflat trăgătorul. Pentru a reduce timpul necesar cercetării, la început, având la bază concluziile trase privind suprafața de împrăștiere a alicelor, se recomandă să se stabilească de la ce distanță s-a tras. După ce s-a stabilit distanța, se recomandă să se efectueze o cercetare deosebit de amănunțită a locului unde se bănuiește că a stat trăgătorul.

Cercetarea burelor trebuie făcută cu atenție, deoarece cele de fabricație proprie pot fi confecționate din carton sau hârtie scrisă, iar prin identificarea grafică se poate stabili persoana care a folosit hârtia și burajul respectiv.

Fixarea tuburilor și burelor de la armele de vânătoare se face după aceleași reguli generale cunoscute.

Privitor la ridicarea tuburilor și burelor găsite la fața locului, ca urmare a cercetării criminalistice, în vederea ridicării lor pentru ulterioara examinare de laborator, se recomandă a fi respectate următoarele:

este interzisă aplicarea pe tub a unor etichete sau zgârietura unor semne sau urme;

datele necesare (locul și data găsirii), se vor scrie pe o bucățică de hârtie, care se vor lega de tub sau se va introduce în interiorul acestuia;

nu se recomandă conservarea tuburilor în eprubetă, deoarece aceasta se poate sparge în timpul transportării, iar cioburile produc anumite semne suplimentare, care îngreunează munca criminalistului;

tuburile și burele vor fi apucate cu batista sau cu mâna înmănușată și se vor înfășura în vată, introducându-se în cutii mici de carton care se sigilează și se trimit la laborator.

SECȚIUNEA V

Căutarea, fixarea și ridicarea gloanțelor

În cazul folosirii armelor de foc, trebuie desfășurată o temeinică cercetare și pentru descoperirea gloanțelor, în vederea stabilirii legăturii acestora cu infracțiunea respectivă.

Glonțul, în momentul părăsirii țevii armei, poartă imprimat pe cămașa microurmele provenite din frecarea de pereții țevii. Lipsa unor asemenea urme de pe cămașa glonțului dovedește că el nu a fost tras dintr-o armă de foc. În aceeași măsură, s-ar putea descoperi că urmele lăsate de țeava armei pe cămașa glonțului prezintă aspecte de urme vechi,lucru ce poate trezi bănuiala că glonțul a fost tras înainte de săvârșirea infracțiunii. Fenomenul de “învechire” a urmelor pe cămașa unui glonț, poate fi constatat după lipsa luciului specific al metalului în locurile de frecare a cămășii glonțului cu țeava armei, precum și după corodarea întregii suprafețe a proiectilului.

În vederea descoperirii glonțului în obstacolul în care acesta a intrat, se examinează succesiv fiecare sector din traiectoria de zbor a glonțului, această examinare realizându-se privind prin orificiile create de glonț sau urmărind traiectoria lui prin urmele lăsate prin ricoșări.

În situația când din arma de foc cu care s-a săvârșit infracțiunea de omor, au fost trase mai multe focuri, iar cu ocazia cercetării criminalistice la fața locului au fost găsite înfipte gloanțe și în alte obstacole decât corpul victimei, acestea luate individual spre cercetare, prezintă doar un orificiu, cu o singură deschidere pe unde a intrat glonțul.

După ce se fixează prin schiță și fotografiere coordonatele orificiului de intrare, se poate trece la extragerea glonțului. Pentru a verifica dacă glonțul se află cu certitudine în obstacol și dacă orificiul descoperit este creat de gloanțe, se poate apela la folosirea unui aparat pentru detectarea minelor, care va semnala prezența metalului, iar în cazul în care glonțul se afla în corpul victimei, în viață, acesta neputând fi descoperit cu ușurință, se poate folosi aparatul roentgen.

Se poate întâmplaa ca, privind printr-un orificiu creat de glonț, într-un obiect, să se observe că în partea opusă,glonțul a ricoșat izbindu-se de un obstacol, iar pe obstacol să rămână imprimate urmele ricoșării. Intr-o asemenea situatie, se va lua în discuție ipoteza că glonțul, pierzând din viteză, după ce a ricoșat, a căzut pe undeva în apropiere. Examinarea atentă a terenului din apropierea locului săvârșirii faptei, pe o rază de 5-10 m, va permite descoperirea glonțului sau gloanțelor căutate. Există posibilitatea ca glonțul în traiectoria sa, izbindu-se de un obstacol dur, să se spargă în schije și de aceea, dacă în cursul cercetării locului comiterii faptei nu se găsește glonțul, trebuie luate măsuri de descoperire a schijelor. Schijele se găsesc nemijlocit în fața obstacolului de care s-a izbit glonțul, iar dacă glonțul a trecut prin obstacol, acestea se pot împrăștia pe o rază ce nu depășește 2-3 m.Este de reținut faptul că gloanțele descoperite cu ocazia cercetării criminalistice efectuate la locul săvârșirii infracțiunii, au o deosebită importanță în explicarea mecanismlui de formare a urmelor împușcăturilor, fiind și probe incontestabile ale identificării armei de foc cu care infractorul a săvârșit infracțiunea de omor.

Gloanțele pot fi descoperite la fața locului, în funcție de ceea ce reprezintă câmpul infracțional, în următoarele situații:

pe podeaua încăperii sau înfipte în aceasta;

înfipte în tocul ușii, geamului, în tavan, în mobila existentă în încăpere;

în iarbă, pe pământ sau în pământ;

în cadavru sau înfipte în obiectele din jur.

După descoperirea gloanțelor, acestea se vor fixa prin fotografiere, acolo unde au fost descoperite fără a se modifica poziția acestora sau fără a fi extrase din obiectul corp delict.

Trebuie acordată o deosebită atenție ridicarii gloanțelor din câmpul infracțiunii, în vederea examinării de laborator a acestora, precum și ambalării lor în vederea transportării.

Ridicarea gloanțelor din câmpul infracțiunii, se face după consemnarea în procesul-verbal a locului unde au fost descoperite și întocmirea unei schițe de către ofițerul criminalist desemnat cu cercetarea la fața locului.

În funcție de situația existentă în teren, ridicarea gloanțelor se va face astfel:

cu ajutorul unei batiste sau cu mâna înmănușată, se vor înfășura fiecare separat, în hârtie curată sau vată și se vor introduce în cutii mici care se vor sigila;

dacă infracțiunea s-a săvârșit în exterior, gloanțele înfipte în pomi sau alte obiecte din lemn, nu vor fi scoase, ci vor fi păstrate în poziția inițială, bucata de lemn urmând a fi tăiată astfel încât să se păstreze intact orificiul de intrare și să nu se deterioreze glonțul;

dacă infracțiunea a fost comisă în locuința victimei, gloanțele înfipte în mobile sau în alte obiecte din locuință, decuparea suprafeței obiectului în care s-a înfipt glonțul se va face numai dacă este strict necesar, evitându-se pe cât posibil. In situația în care totuși procurorul criminalist dispune decuparea, aceasta se va efectua de așa manieră, încât obiectele să nu fie deteriorate sau distruse în întregime, ci numai parțial, pentru a se putea reface ușor. În aceeași măsură, dacă este posibilă ridicarea obiectelor în care sunt înfipte gloanțe (ușița unei toalete, o ușă de acces, etc.)acestea se vor ridica și transporta la laborator, evitându-se deteriorarea lor.

În cazul folosirii armelor de vânătoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor, la locul faptei se vor găsi și alice care, datorită slabei posibilități de penetrare a acestora, rămân de regulă, înfipte în obiectul lovit, putând fi găsite în capătul canalelor pe care le-au creat.

În funcție de distanța de la care s-a tras, precum și de duritatea materialului din care este confecționat obiectul ținta, alicele pot să se deformeze într-o măsură mai mare sau mică. Căutarea acestora trebuie făcută cu foarte multă atenție datorită faptului că prin izbirea lor de obstacol, alicele se pot împrăștia pe o suprafață destul de mare. La toate acestea, se adaugă și dimensiunile reduse ale lor.

Se recomandă o examinare atentă a obiectului țintă, cât și a tuturor obiectelor aflate în apropierea țintei.

Dimensiunile suprafeței de împrăștiere a alicelor permit să se stabilească orientativ locul unde se află trăgătorul și implicit, distanța de la care s-a tras.

CAPITOLUL IV

CONSTATAREA SAU EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ

ÎN CAZUL OMORULUI COMIS CU ARME DE FOC

Examinarea cadavrului cu ocazia cercetării la fața locului nu permite obținerea unor date amănunțite pe baza cărora să se poată trage concluzii certe privind natura morții, mecanismul producerii leziunilor, data exactă a instlării morții ș.a. Toate datele de natură medico-legală legate de împrejurările comiterii omorului urmează să fie lămurite de medicul legist – și demonstrate științific – în cadrul constatării medico-legale. În conformitate cu prevederile legii procesuale penale, în cazurile de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște sau este suspectă ori atunci când este necesară examinarea corporală a învinuitului sau persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală este obligat să dispună efectuarea constatării medico-legale.

Organele de urmărire penală au datoria să pună la dispoziția medicului legist – atât în faza inițială, cât și pe parcursul efectuării lucrării – toate materialele și datele de care are nevoie pentru efectuarea unei lucrării de calitate. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, practica judiciară și medico-legală recomandă ca efectuarea constatării să fie făcută de același medic legist care a examinat cadavrul la fața locului.

Spre deosebire de constatarea medico-legală, expertiza medico-legală, pe lângă faptul că nu este supusă imperativului urgenței, poate fi dispusă și în faza de judecată. În materia infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, legea procesuală penală instituie obligativitatea dispunerii expertizei medico-legale pentru a stabili cauzele morții, dacă în cauză nu s-a întocmit un raport medico-legal. De asemenea, este obligatorie dispunerea expertizei psihiatrice în cazul omorului deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală ori instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

În cazul infracțiunii de omor, medicul legist are rolul de a eluciada diferite aspecte legate de organismul uman și anumiți factori de ordin biologic care pot constitui probe obiective în justiție pentru dovedirea și încadrarea faptei.

Examenul victimei în cazurile de omor constă în necropsia medico-legală și în examinările complementare de laborator pe materialul recoltat de la cadavru în condițiile impuse de cauza respectivă.

Examenul autorului sau al presupusului autor al faptei cuprinde:

a. examenul clinic privind diferite afecțiuni patologice, infirmități fizice preexistente ca și leziuni traumatice recente;

b. recoltarea de probe de laborator (alcolemie, alcooluri, grupa sanguină);

c. examenul psihiatric și psihologic pentru precizarea unei eventuale boli psihice cu afectarea discernământului.

Alte constatări de ordin medico-legal și criminalistic

Participarea medicului legist la cercetarea locului faptei, ca un consilier al criminalistului în probleme de ordin biologic, are drept scop:

a. un prim examen al victimei cu precizarea realității și a datei morții; examinarea îmbrăcăminții, descrierea sumară a leziunilor traumatice și eventual a modului de producere, cum ar fi cele de autoapărare.

b. descrierea obiectului sau a corpurilor delicte cu care se puteau produce leziunile constatate (atunci când acestea se găsesc la locul faptei);

c. descrierea și recoltarea de produse biologice sau substanțe toxice ce pot fi găsite la locul faptei sau în apropierea acestuia.

În cazuri deosebite, medicul legist este chemat să participe și să-și formuleze unele opinii în cadrul reconstituirii condițiilor în care s-a putut săvârși fapta. În infracțiunea de omor atât subiectul pasiv, cât și cel activ este omul, astfel încât mai mult decât în orice alte cauze rolul medicului legist este evident, și colaborarea sa cu organul de urmărire penală este obligatorie. În aceste condiții și ținând seama de periculozitatea socială a faptei, necesitând o probațiune temeinică, medicul legist își extinde activitatea pe toată desfășurarea urmăririi penale, atât alături de organele judiciare cât și prin examinările sale de specialitate. În colaborarea sa cu criminalistul sau cu organul de urmărire penală, medicul legist are rolul de consilier al acestora în problemele de specialitate, dar fără să-și depășească competența atât în cercetarea locului faptei, cât și prin aprecieri asupra încadrării faptei.

Principala activitate a medicului legist o reprezintă examinarea victimei, respectiv necropsia.

În cazul victimelor neidentificate (pe lângă sarcina organelor de specialitate), medicul legist va urmări cât mai multe detalii de ordin general (talie, greutate, sex, vârstă), cât și particulare (culoarea părului, a ochilor, forma feței, a nasului, a urechilor, formula dentară, cicatrice posttraumatice sau postoperatorii, eventuale tatuaje, nevi pigmentări etc.).

SECȚIUNEA I

Leziunile și moartea prin arme de foc

Asupra corpului uman, glonțul are 4 acțiuni:

de penetrare, formând un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu pierdere de substanța; substanța în minus este antrenată în canal;

de înfundare; atunci când forța vie este mică (la sfârșitul traiectoriei), glonțul despică numai șesuturile ca o pană, formând un orificiu de intrare în formă de fantă, corespunzător direcției fibrelor elastice din piele;

contuzivă; când forța vie este foarte mică glonțul poate acționa ca un obiect tare, bont, neproducând orificiu de intatre, ci doar echimoză sau excoriație;

de rupere; această acțiune are loc atunci când tragerea se face de aproape, glonțul având o forță vie foarte mare. În acest caz, datorită acțiunii gazelor, pot lua naștere orificii de intrare largi, rupte și fisuri radiale.

Când tragerea de aproape s-a făcut într-un organ ce conține materie bogată în apă (stomac plin sau creier) poate apărea acțiunea zis hidromatică care, datorită unei legi fizice conform căreia presiunea exercitată pe o suprafață lichidă se răspândește în mod egal pe întreaga suprafață lichidă, determină explozia organului respectiv.

Acțiunea de rupere mai poate avea loc atunci când învelișul glonțului acționează separat sau glonțul este neregulat, sau animat de mișcări neregulate, fenomen care se petrece atunci când glonțul, traversând un obstacol mai consistent, se deformează sau când el ricoșează. În mod obișnuit, glonțul produce o plagă transfixiantă, astfel încât vom constata un orificiu de intrare, un canal și un orificiu de ieșire. Bineînțeles că în cazul plăgilor oarbe vom avea numai un orificiu de intrare și un canal în fundul căruia vom găsi glonțul.

A. Studiul orificiului de intrare

În general, orificiul de intrare este mai mic decât calibrul glonțului datorită faptului că pielea se retractă. Totuși, acest orificiu poate fi egal ca dimensiune cu calibrul glonțului când pielea este situată pe os, cum se întâmplă la craniu, unde pielea se înfundă puțin. Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonțului în tragerile de aproape sau cu țeava lipită. În mod obișnuit, în tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval, atunci când glonțul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare, sau datorită elasticității pielii. Orificiul de intrare mai poate fi neregulat în tragerile de aproape, când intervine forța gazelor, sau atunci când vârful glonțului este bont sau rotund. Cu cât forța vie a glonțului este mai mare, în tragerile de departe, cun atât marginile orificiului vor fi mai netede.

La nivelul orificiului de intrare a glonțului, se observă o serie de modificări care au mare importanță legală. Aceste modificări apar în mod constant, indiferent de distanța la care s-a tras și se datorează factorilor primari. Ele sunt:

Gulerașul de excoriație, care este o mică lipsă de substanță la nivelul buzei orificiului de intrare. Explicația producerii acestei excoriații este următoarea: corionul, fiind mai elastic decât epidermul, acesta se rupe înaintea corionului și se detașază în jurul plăgii, pe o distanță de 1 – 2 mm de marginile orificiului. La omul viu, gulerașul de excoriație sau de eroziune are o culoare roșie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanță, se pergamentează.

Gulerașul de ștergere (mânjire) se datorează ștergerii glonțului de marginile orificiului, determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearse, unsoare, fum, elemente ce se găsesc pe cămașa glonțului.

Inelul de metalizare se datorează și el ștergerii glonțului de marginile orificiului de intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate de glonț în urma frecării acestuia pe țeavă.

Atunci când distanța de la care s-a tras este mai micâ de 60 cm – 1 m (după tipul de armă), în jurul orificiului de intrare apar o serie de modificări noi, datorate factorilor suplimentari sau secundari. Acestea sunt:

Tatuajul, care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare a pulberilor nearse ce determină o serie de încrustații negricioase dispuse pe o suprafață cu atât mai mare, cu cât gura țevii este mai departe de corp.

Manșonul de fum se datorează funinginei.

Arsurile se datorează acțiunii flăcării.

Aspectul neregulat, zdrențuit al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea acțiunii gazelor.

Aceste 4 modificări apar, așa cum am arătat, numai în tragerile de aproape și ele variază ca intensitate după tipul de armă: astfel, la armele vechi, acțiunea lor se manifestă până la o distanță de 1,5 m, acțiunea flăcării, a fumului și a pulberilor nearse, fiind mai puțin intensă. În schimb, la armele moderne, acțiunea acestor factori suplimentari, se manifestă de la o distanță mai mică (cca. 60 cm), iar acțiunea gazelor este mai puternică.

În medicina legală, în raport cu aceste modificări, se vorbește de trageri cu țeava lipită sau semilipită, de trageri foarte de aproape, de trageri la limita factorilor suplimentari, de trageri în afara factorilor suplimentari.

În cazul tragerilor cu țeava lipită, la nivelul orificiului de intrare, vom constata o serie de aspecte deosebite: astfel, gura țevii se imprimă în jurul orificiului de intrare, datorită forței gazelor care pătrund brusc în canal și sub piele, pe care o comprimă puternic de gura țevii. În această situație, factorii suplimentari ai împușcării se găsesc, nu în jurul orificiului de intrare, ci în porțiunea inițială a canalului. De asemenea, tot datorită acțiunii gazelor, orificiul de intrare și porțiunea inițială a canalului vor avea un aspect rupt, dilacerat.

În situația unei trageri cu țeava semilipită, vom constata, de asemenea, un aspect caracteristic. Astfel, la locul unde țeava nu este lipită, în jurul orificiului de intrare, în semicerc, vom găsi prezența factorilor suplimentari, iar în partea opusă a orificiului, vom găsi imprimarea gurii țevii. Caracteristicile orificiului de intrare în tragerile de foarte aproape, sunt dominate, așa cum am arătat, de acțiunea gazelor, care imprimă acestui orificiu un aspect dilacerat anfractuos.

B. Studiul canalului

Are importanță în primul rând în aprecierea direcției de tragere. Canalul este în general drept, însă el poate prezenta devieri în raport cu țesutul în care trece. El poate prezenta aspectul unei linii frânte sau în zig – zag, dacă proiectilul întâlnește în cale rezistență osoasă; de asemenea, canalul poate fi frânt în cazul când traseul trece la nivelul unor organe ce se pot deplasa.

O altă varietate de canal este cel în seton: aceasta se întâmplă când glonțul animat de o forță vie mică, lovește pielea la nivelul unui plan dur osos imediat subiacent, cum este, de exemplu, la craniu; în acest caz, după pătrunderea prin piele, proiectiliul își creează un drum între acesta și os, ocolind craniul în semicerc și ieșind pe partea opusă. Există și posibilitatea unor plăgi tangențiale.

În canal, care nu este recomandabil a fi sondat pentru a nu crea căi false, ci trebuie disecat strat cu strat, vom putea găsi în afară de sânge, fragmente de organe distruse, eschile osoasecând sunt lezate oasele, diferite particule antrenate de la nivelul orificiului de intrare, corpi străini, în special îmbrăcăminte. În cazul unor plăgi oarbe, la fundul canalului vom întâlni proiectilul. Traiectoria proiectilului poate avea un mers curios, atunci când proiectilul suferă devieri alunecând de-a lungul unor țesuturi mai dure (oase, tendoane) sau când împrumută chiar traseul unor vase.

C. Studiul orificiului de ieșire

Trecând prin corp, glonțul își pierde o parte însemnată din energie, astfel că la ieșire el acționează ca o pană asupra pielii, desfăcând-o în laturi sub formă de fantă. De aceea, la nivelul orificiului de ieșire nu întâlnim pierdere de substanță, așa încât acesta nu va prezenta la cadavru pergamentare a marginilor.

Dimensiunile orificiului de ieșire pot fi mai mici decât cele ale glonțului în cazul retracției pielii, sau pot fi egale cu acesta. În legătură cu studiul comparativ dimensional dintre orificiul de intrare și cel de ieșire, trebuie cunoscute următoarele. Pentru ca orificiul de intrare să fie egal cu orificiul de ieșire, proiectilul trebuie să treacă prin corp cu mare viteză, să fie animat de o mișcare helicoidală accentuată, să străbată materii de aceeași densitate și să nu se deformeze pe traiectorie după pătrundere.

Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mare decât cel de ieșire, trebuie ca proiectilul să intre oblic și să iasă perpendicular, să antreneze la intrare un corp străin pe care apoi să-l abandoneze în canal și asupra orificiului de intrare să acționeze și gazele.

Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mic decât orificiul de ieșire, trebuie ca proiectilul o dată intrat să se deformeze pe traiectorie mărindu-și volumul, sau să intre perpendicular și să iasă oblic. Acest aspect mai apare și atunci când proiectilul antrenează la ieșire eschile osoase.

Leziuni produse de arme speciale

Aspectul orificiului de intrare în cazul armelor de vânătoare prezintă deosebiri de aspect în raport cu distanța de la care a avut loc tragerea. Astfel, alicele folosite în cazul armelor de vânătoare, indiferent de dimensiunea acestora, vor intra înmănuncheat, formând un singur orificiu de intrare în cazul tragerilor de foarte aproape (până la 50 cm). Între 50 cm și 2 m începe dispersia (orificiu mare central și câteva orificii mici satelit). După 2 m, se produce o dispersie totală. La 50 m distanță de tragere, alicele se dispersează pe o suprafață de 1 mp. La 300 m, dispersia este maximă. Marginile acestui orificiu, în acest caz, vor fi neregulate, anfractuase, cu pierderi de substanță. În cazul în care distanța de la care s-a tras se mărește, putem întâlni un orificiu de intrare mare, anfractuos și, în jurul acestuia, câteva mici orificii satelit, reprezentând locul de intrare a unor alice separate. În sfârșit, pe măsură ce distanța de la care s-a tras crește, vom constata, dispuse pe o suprafață cu atât mai mare, numeroase orificii mai mici, reprezentând locurile de intrare individuală a alicelor.

După zona de de răspândire a acestor orificii pe piele se poate deduce, cu oarecare aproximație, distanța până la gura țevii, deoarece traiectul alicelor în spațiu, de la gura țevii la piele, formează un trunchi de con cu baza mare situată pe piele. Menționăm că, în cazul tragerilor de foarte aproape, cu arme de vânătoare, la nivelul orificiului de intrare se poate întâlni bura.

În ceea ce privește armele cu țeava retezată, acestea se caracterizează prin producerea unui orificiu de intrare cu aspect rupt, datorită, pe de o parte, acțiunii gazelor, și pe de altă parte, faptului că foarte adesea, în aceste cazuri, glonțul nu pătrunde perpendicular, ci oblic. Celelalte arme de foc folosite în război produc leziuni care au, în general, o mai mică importanță din punct de vedere medico – legal.

SECȚIUNEA II

Expertiza medico – legală a leziunilor

produse prin arme de foc

Medicul legist are de rezolvat în cadrul acestor expertize o serie de probleme, și anume:

Dacă este sau nu vorba de o leziune produsă prin arme de foc;

Numărul împușcăturilor;

Care este orificiul (orificiile) de intrare și cel de ieșire;

Care este direcția din care s-a tras;

Care este distanța de la care s-a tras;

Tipul de armă;

Dacă poate fi vorba de autoîmpușcare.

Pentru rezolvarea acestor probleme expertiza medico – legală trebuie începută printr-un examen metodic la locul faptei. Aici vor fi cercetate toate urmele balistice ale împușcăturii: proiectile și cartușe găsite, urme de ricoșaj, etc. Pentru aprecierea direcției din care s-a tras, este de o deosebită importanță poziția în care a fost găsită victima. Vor fi efectuate fotografii ale locului faptei, fixând în imagine poziția în care a fost găsită victima, locul unde se găsește arma.

Examinarea armei, ridicarea și transportul ei, examinarea proiectilului sunt preocupări de laborator criminalistic, ca de altfel și examinarea amprentelor digitale. Pentru diagnosticul unei plăgi produse prin armă de foc pledează în mod cert prezența factorilor suplimentari ai orificiului de intrare, prezența în corp a glonțului sau alicelor, găsirea unui canal frânt sau multiplu și un singur orificiu de intrare, prezența unui orificiu mic și distrugeri mari de organe interne.

Orificiul de intrare a proiectilului trebuie diferențiat de o plagă produsă prin instrumente înțepătoare; diagnosticul diferențial între aceste două leziuni a fost făcut la capitolul leziunilor traumatice primare.

Trebuie ținut cont că există posibilitatea unui singur orificiu de intrare și a mai multor orificii de ieșire în cazul când glonțul, întâlnind planuri dure osoase, se fragmentează, sau când acesta antrenează și imprimă spre ieșire eschile osoase.

În ceea ce privește determinarea distanței de la care s-a tras, esențialul este prezența factorilor suplimentari la nivelul orificiului de intrare. Determinarea direcției este ușoară când tragerile sunt cu țeava lipită sau de aproape. În general, pentru determinarea direcției de tragere, esențial este studiul poziției victimei la locul faptei, determinarea cu exactitate a orificiului de intrare și a celui de ieșire și traiectul canalului. Determinarea cu exactitate a orificiului de intrare și a celui de ieșire este un element esențial al expertizei.

Diagnosticul diferențial între aceste două orificii nu se bazează atât pe diferența dimensională între acestea, cât mai ales pe prezența sau absența lipsei de substanță la nivelul buzei acestor orificii. Orificiul de intrare se caracterizează prin pierderea de substanță, ceea ce are drept efect la cadavru pergamentarea.Un alt element de diferențiere se poate stabili când canalul traversează un os lat: marginile orificiului, în acest caz, se lățesc în direcția traiectului glonțului, formându-sa astfel o gaură în formă de con.

În ceea ce privește cazurile de autoîmpușcare, au fost descrise în mod clasic prezența unor ciupituri la nivelul spațiului dintre police și arătător la mâna dreaptă (în cazul în care individul este dreptaci) și care se datorează reculului percutorului. Totuși, trebuie să ținem cont că acestea vor lipsi. Situația trebuie coroborată cu prezența elementelor caracteristice la nivelul orificiului de intrare pentru tragerile de foarte aproape, cu țeava lipită sau semilipită. Numai anumite regiuni ale corpului pot fi abordate în cazul autoîmpușcării. Uneori, orificiul de intrare este mai greu de găsit atunci când el este mascat de anumite plici naturale ale pielii, cum ar fi în cazul împușcării sub sân la femei, sau când tragerea s-a făcut în gură sau chiar în anus.

Expertiza medico – legală va trebui să aibă în vedere și un examen minuțios al hainelor victimei, la nivelul cărora putem găsi, în dreptul orificiilor de intrare, factori suplimentari; de asemenea, în cazul unor îndoituri ale hainelor, acestea pot prezenta mai multe orificii, reprezentând de fapt locul de intrare în corp a proiectilului.

CAPITOLUL V

DISPUNEREA CONSTATĂRILOR TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI A EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE

Următorul pas privind cercetarea criminalistică îl constituie examinarea tehnico-criminalistică de laborator a armelor de foc și muniției folosite de infractor la săvârșirea infracțiunii, ridicate cu prilejul efectuării cercetării la fața locului.

Examinarea acestora se efectuează în cadrul laboratoarelor de balistică judiciară ale organului de urmărire penală, întocmindu-se astfel o expertiză de constatare tehnico-științifică balistico-judiciară.

Balistica a fost definită în literatura de specialitate ca fiind o ramură distinctă a criminalisticii, destinată examinării armelor de foc și a urmelor acestora, prin metode și mijloace tehnico-științifice specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită arma la comiterea unei infracțiuni și al identificării sale.

Examinarea balistică judiciară, se realizează pe baza unor principii și reguli generale cu privire la identificarea criminalistică. În literatura de specialitate, s-a conturat opinia potrivit căreia, procesul de identificare criminalistică, parcurge în esență doua faze principale și anume:

în prima fază are loc identificarea sau delimitarea grupului (genului, categoriei) căruia aparține obiectul scop al identificării;

în cea de-a doua fază are loc determinarea obiectului concret aflat în raport cauzal cu fapta cercetată.

Se poate exemplifica astfel: în cazul comiterii unei infracțiuni de omor, când la fața locului nu găsim arma cu care s-a săvârșit infracțiunea, dar în urma cercetării criminalistice s-au ridicat unul sau mai multe cartușe, punctul de plecare în identificarea armei îl reprezintă determinarea tipului de armă: pistol. Ulterior, pornind de la dimensiunile cartușului găsit la fața locului se stabilește că, pistolul aparține grupului de arme care au, să zicem, calibru de 7,65 mm, țeava armei cu 6 ghinturi cu sens de rotație dextrogir, lățimea câmpului ghinturilor fiind de 0,66-0,70 mm, iar înclinația acestora de 5,62 grade, ceea ce corespunde pistolului marca Browning model 1992.

In faza finală are loc o examinare comparativă a caracteristicilor reflectate de cartușul in litigiu, cu cele reflectate de modelele tip create prin trageri experimentale cu arme suspecte.

În procesul identificării obiectelor, balistica judiciară are la bază datele celorlalte ramuri ale tehnicii criminalistice precum și datele altor științe cum sunt: fizica, chimia, medicina legală.

Balistica judiciară aplică, metoda de cercetare cu mijloace optice, microscopia comparativă și microfotografia, analizele chimice ale pulberilor. În aceeași măsură se folosește de date, care rezultă în urma aplicării unor metode fizice moderne de cercetare ca: spectrografia, gammagrafia, cercetări în radiații invizibile (infraroșii și ultraviolete).

Balistica este de trei feluri:

Balistica inferioară, care studiază fenomenele care se produc în canalul țevii armei dupa percutare.

Balistica exterioară, care examinează fenomenele care se produc din momentul în care proiectilul părăsește țeava până la atinerea țintei.

Balistica țintei (efectul muniției) care urmărește fenomenele produse prin atingerea țintei de către proiectil.

Identificarea armelor după urmele lăsate în timpul tragerii, pe proiectil și pe tub, este posibilă datorită fenomenelor produse în momentul armării și până la părăsirea țevii de catre proiectil. Pe tub și pe proiectil pot apare în acest proces complex, urme formă care permit identificarea armei, urme create de unele mecanisme.

Balistica judiciară nu studiază toate tipurile de arme de foc existente, ci numai tipurile frecvent utilizate de infractori la săvârșirea de infracțiuni, dar metodele elaborate se pot extinde la orice formă de armă de foc folosită de infractor.

Sarcinile balisticii judiciare

În literatura de specialitate, numeroși autori au arătat care sunt sarcinile care revin balisticii judiciare ca ramură distinctă a criminalisticii, dintre care menționăm:

descoperirea și studierea armelor de foc și a muniției, precum și a urmelor create prin întrebuințarea acestora;

stabilirea orificiului de intrare și ieșire a glonțului ce a pătruns prin diferite obiecte sau prin corpul uman și stabilirea direcției împușcăturilor;

stabilirea distanței și direcției de tragere pentru descoperirea locului de unde s-a tras și a altor urme lăsate de infractor;

examinarea muniției, a urmelor lăsate de aceasta de catre mecanismele armei, a compoziției chimice a muniției și a modului de fabricare în scopul stabilirii tipului de muniție dacă au format același cartuș pentru a putea fi comparate cu gloanțele, tuburile, alicele și burele găsite asupra bănuitului;

stabilirea vechimii relative a împușcăturii și cât timp arma de foc n-a fost folosită;

verificarea tehnică a armei în vederea stabilirii dacă aceasta se află în stare de funcționare, a posibilităților de tragere cu o armă defectă și a faptului dacă o armă se poate declanșa singură sau nu;

stabilirea faptului dacă arma cuprinde piese străine și restabilirea seriei de pe armă precum și de pe unele din elementele componente;

identificarea generică și propriuzisă a armelor cu țeava ghintuită și a celor cu țeava lisă, cât și identificarea unor piese sau părți componente ale armelor de foc;

stabilirea unghiului de tragere, natura materialului din care sunt confecționate gloanțele, alicele, numărul de împușcături trase, locul unde a stat victima și de unde infractorul a tras.

De mentionat că o parte din aceste sarcini sunt rezolvate de către criminaliști odată cu activitatea de cercetare la fața locului, insă cea mai mare parte a lor este rezolvată de catre experții criminaliști în cadrul laboratoarelor de balistică judiciară ale poliției.

SECȚIUNEA I

Examinarea tehnică a armei de foc

1. Stabilirea modelului și tipului armei

La stabilirea modelului și tipului armei de foc, atunci când modelul ridicat de la fața locului sau trimis pentru expertiză este puțin cunoscut, se examinează inscripțiile de pe armă, marca fabricii, semnele firmei care a confecționat-o precum și alte semne.

În absența unor asemenea indicații, se procedează la stabilirea datelor tehnice și a particularităților de construcție ale armei, după care cu ajutorul tabelelor se determină modelul armei.

Datele tehnice ale unei arme de foc sunt: lungimea totală, greutatea (cu și fără cartușe), calibrul, lungimea canalului țevii, grosimea peretului țevii, numărul, direcția și lățimea ghinturilor.

Particularităților de construcție ale unei arme de foc sunt:construcția țevii, sistemul de funcționare(de dare a focului), schema de montare a țevii și a închizătorului, felul piedicii de siguranță și direcția de armare a tuburilor arse.

Modelul și tipul armei se pot afla și după gloanțele sau tuburile arse, desoperite la locul infracțiunii, studiindu-se lățimea ghinturilor, felul percuției pe capsă, unghiul de răsucire și direcția de aruncare a tuburilor arse, plasamentul ghiarei extractoare și al dintelui opritor, etc.

Pe tubul de cartuș se imprimă urmele caracteristice pieselor de oțel ale fiecărui tip de armă, cum sunt: ghiara extractoare, dintele opritor, capul închizătorului sau furca închizătorului, care acționează cu multă putere.

Piesele pistolului care lasă urme pe tubul cartușului, în timpul tragerii unui foc, sunt: încărcătorul, planul înclinat de alunecare în camera de explozie, marginea de la intrare în camera de explozie, ghiara extractoare, dintele opritor, vârful percutorului și capul închizătorului.

2. Examinarea armei de foc montate

Deși se poate afirma că a mai fost făcută și la fața locului (atunci când, caz fericit pentru o infracțiune de omor găsim și arma cu care a fost săvârșită infracțiunea), este doar în parte adevărat.

Examinarea armei montate se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a pieselor și modul acestora de funcționare.

Penru evitarea unor accidente ce se pot datora blocării armei sau dacă aceasta este încărcată, este recomandabil, înainte de a se demonta arma, să se facă gammagrafia sau roentgenografia. Pentru exemplificare vom lua cazul unui pistol:

Se va verifica dacă:

pe suprafața armei există rugină, zgârieturi și dacă piesele componente au crăpături;

splintul extractorului și capul percutorului sunt deplasate;

arcul dispozitivului de oprire al închizătorului se mentine pe poziția “montat”;

dispozitivul de oprire reține închizătorul în stare deschisă la introducerea încărcătorului fără cartușe;

clama de susținere a încărcătorului îl ține în mânerul pistolului chiar dacă aceasta iese ușor din locaș sub presiunea deprezantului și prin greutatea sa la apăsarea pe butonul clamei amintite;

cartușul este împins de încărcător în camera cartușului. Pentru a verifica aceasta se încarcă încărcătorul cu cartușe de exercițiu și se introduce în mânerul pistolului, se trage închizătorul înapoi și I se dă poziția anterioară și dacă a fost împins cartușul în camera sa;

mecanismul de siguranță funcționează cu piedica sa la blocarea cocoșului și dacă închizătorul și trăgaciul sunt blocate. Atunci când cocoșul este blocat cu piedica de siguranță și se apasă pe trăgaci, trebuie ca aceasta să nu se miște înapoi și nici închizătorul să nu se deplaseze. Se verifică dacă cocoșul în poziția “armat”este ținut bine în această poziție. Dacă pistolul este în bună stare de funcționare, cocoșul pus în poziția “armat” nu se va declanșa la o ușoară apăsare din spate, iar la apăsarea pe trăgaci cocoșul va scăpa brusc de pe poziția “armat” și va lovi percutorul.

Tot privitor la arma montată, este necesar să se stabilească gradul de efort care trebuie aplicat pe trăgaci pentru a determina declanșarea închizătorului.

Efortul necesar pentru efectuarea unei împușcături se stabilește cu ajutorul unui dinamometru cu arc, sau în lipsa acestuia, cu ajutorul unei greutăți atârnate de trăgaciul armei.

Gradul de efort cel mai mic obținut de la o armă de foc în stare de funcționare, nu trebuie să fie sub valoarea minimală indicată de constructor sau arătată de tabele.

3. Examinarea armei de foc demontată

Se va examina fiecare piesă în parte (închizător, țeavă, partea stângă a cadrului, cutia mecanismului de tragere și capul încărcătorului) pentru a se stabili dacă poartă aceeași serie.

Prima operațiune va fi aceea de ștergere a țevii cu câlți sau cârpe uscate pentru a putea fi constatate ulterior defecte ale canalului țevii printre care se pot enumera:

pete mici, formare de oxizi ferici, care au aspectul unor puncte mici situate din loc în loc pe întreg canalul țevii;

urme de oxizi ferici – pete de culoare închisă, superficiale, rămase după scoaterea ruginii;

zgârieturi cu aspect de liniuțe, având uneori, metalul atacat pe margini;

știrbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziuni ale metalului;

rotunjiri ale colțurilor câmpurilor ghinturilor, vizibile în special pe muchiile acestora;

dilatări transversale de culoare închisă, observate sub forma unui inel continuu sau cu întreruperi.

În ceea ce privește examinarea blocului armei și a mecanismului de percuție, se verifică: starea arcurilor, dacă proeminența ejectorului nu este uzată, uzura orificiilor pentru axul cocoșului și pintenul opritor, precum și uzura șplintului de sprijin al arcului pragului de armare. La cocoș se va căuta uzura orificiului pentru axul său, sau o eventuală turtire a metalului și rotunjirea crestăturilor piedicii de siguranță.

În cercetarea dintelui opritor se va constata uzura muchiilor proeminenței sale, a vârfului și arcului său, dacă acesta se menține strâns în locașul lui.

La examinarea închizătorului se va urmări a se constata dacă:

splinturile închizătorului și ale capului percutorului sunt sau nu mișcate din loc;

există uzură a dispozitivului de blocare a închizătorului;

percutorul se mișcă cu ușurință în canalul închizătorului;

există uzură a vârfului percutorului și proeminența lui din canalul de ghidaj;

vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi și intră după peretele anterior al închizătorului;

capătul exterior al extractorului este împins de către arc spre centru.

În aceeași măsura se vor examina atunci când se impune (arma este găsită și cu dispozitive speciale) și dispozitivele speciale anexate armelor de foc, cum ar fi amortizorul (dispozitiv pentru amortizarea zgomotului, o țeavă scurtă care se montează la țeava armei având în interior niște discuri mobile îndoite elicoidal care, când gazele sunt reținute, presiunea lor determină rotirea discurilor, glonțul ieșind prin deschizătura acestora), dispozitive pentru schimbarea calibrului acestora, adică de mărire sau micșorare (mărire a calibrului realizată prin lărgirea canalului țevii sau detunătorului sau de micșorare a calibrului realizată cu un reductor de calibru fabricat în mod special sau improvizat), etc.

SECȚIUNEA II

Identificarea generică a armelor de foc

Identificarea generică a armelor de foc se face cu ajutorul gloanțelor, alicelor, a tuburilor și burelor și este realizată când s-a stabilit:

tipul și felul armei întrebuințate;

sistemul armei;

calibrul și eventual lungimea țevii;

numărul, sensul ghinturilor și lățimii lor.

Se realizează prin examinara comparativă a gloanțelor și tuburilor descoperite ca urmare a cercetării criminalistice a locului faptei cu gloanțele și tuburile trase experimental cu arma găsită de asemenea la locul faptei, ori ridicată de la persoana suspectă. Procesul complex de identificare a armei pornind de la urmele lăsate pe cartuș cuprinde două faze indisolubil legate între ele.

În prima fază, pornind de la caracteristicile generale reflectate în urmele formate pe proiectil și pe tub, are loc o identificare generică a grupului sau a categoriei căreia îi aparține arma, determinându-se astfel tipul, calibrul și modelul armei.

În cea de-a doua fază, are loc identificarea propriu-zisă prin examenul comparativ al caracteristicilor specifice fiecărei țevi ghintuite și fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere.

Stabilirea tipului de armă pe baza unui glonț tras sau al unui tub ars, se poate face pornind de la urmele balistice rămase pe cele două materiale ca urmare a tragerii.

Identificarea generică a armelor cu țeava gintuită

În cazul săvârșirii unei infracțiuni cu o armă cu țeava ghintuită, elementele de identificare generică se bazează în principal, pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor arse. În această analiză se au în vedere în principal, forma, dimensiunea și greutatea proiectilului găsit la locul faptei, elemente care permit aflarea tipului armei: pușcă, pistol, revolver.

În practică, s-a arătat că forma alungită ascuțită la capăt a glonțului în greutate de aproximativ 30 g și lungimea de 20 cm, indică o armă cu țeava lungă. Proiectilul de revolver are vârful gont și este cilindric, iar cel de pistol are vârful rotunjit.

În practică, pornind de la dimensiunea, forma și greutatea glonțului, s-a putut determina tipul de armă care a tras respectivul glonț. Un element cu puternică valoare în ceea ce privește identificarea generică, îl reprezintă diametrul proiectilului măsurat în partea mai groasă care indică în general, calibrul armei.

Trecând prin țeava armei și frecându-se de pereții acesteia, glonțul reprezintă practic negativul suprafeței interioare a țevii, reflectând suprafețele proeminente dintre ghinturile țevii sub forma unor șanțuri, iar ghinturile sub forma unor proeminențe.

În general, armele cu 4-6 ghinturi au un sens dextrogir (TT mod.1933), dar există și arme în care sensul ghintului este sinistrogir (pistol Walther).

Tipul armei de foc folosită la comiterea infracțiunii mai poate fi determinat măsurând atât lățimea urmelor câmpurilor de pe glonț, care este egală cu lățimea câmpurilor din țeava armei cu care s-a tras, cât și lățimea pasului.

În practică, s-a arătat că inexistența urmelor produse de plinurile dintre ghinturi pe glonț se pot datora, fie oxidării puternice a țevii armei cu care s-a tras, fie folosirii de către infractor a unor cartușe care nu erau destinate tipului de armă respectiv.

Găsirea la locul comiterii infracțiunii a unor gloanțe sfărâmate, oferă indicii prețioase cu privire la condițiile balistice necorespunzătoare în care a avut loc tragerea. Sfărâmarea gloanțelor se poate datora și izbirii de corpuri dure și ricoșării lor.

La răndul său, tubul cartușului descoperit la locul infracțiunii, poate să ofere o serie de indicii deosebit de importante, mai ales atunci când glonțul nu a putut fi găsit la locul infracțiunii și nici în cadavrul victimei. Primele două cifre reprezintă codul uzinei de fabricație, iar ultimele două anul de fabricație.

Tipul armei cu care s-a tras poate fi determinant pornind de la mărimea, forma și greutatea tubului. Particularitățile tubului limitează mult posibilitățile de a folosi un cartuș de un anumit calibru la diferite arme care au același calibru și aceasta datorită camerei de explozie a armelor.

Modul de sertizare, adică modul de fixare a proiectilului în partea de sus a tubului, oferă un indiciu prețios cu privire la locul de fabricație a muniției. Proiectilul este fixat în partea de sus a tubului fie printr-o presare mecanică puternică, fie prin imprimarea suplimentară a două chenare care apar sub forma a trei adăncituri semisferice pe gâtul tubului și pe partea interioară a glonțului. Gâtul tubului indică totdeauna calibrul armei cu aproximație, deoarece în tragerii întregul tub se dilată.

O caracteristică importantă care ajută la identificarea tipului armei și care se stabilește pe baza direcției tragerii, a locului de unde s-a tras, este modul de aruncare a tuburilor arse. Se cunoaște că armele aruncă înmod diferit tuburile arse: în cazul pistoalelor TT cal.7,62 mm, Browning 7,65 mm, tuburile sunt aruncate în dreapta, în timp ce pistolul Walther model 1939 cal.9 mm aruncă tuburile arse în stânga. Pistoalele Beretta model 1941 și Parabellum model 1908 aruncă tubul în spate pe direcția tragerii.

În lucrările de specialitate s-a arătat că în situația în care la locul comiterii infracțiunii nu se găsesc tuburi arse, fie arma folosită nu aruncă tuburile (pușca 2B sau revolver), fie infractorul a fost precaut și a adunat corpurile delicte.

Identificarea generică a armelor cu țeava lisă

Identificarea tipului de armă folosit la comiterea infracțiunii în cazul folosirii unei arme cu țeava lisă, se poate face pe baza rondelei și a burei, alicelor și a tuburilor găsite la locul faptei.

Rondela care este confecționată din carton și este așezată la gura cartușului pentru fixarea alicelor, de obicei, este distrusă în urma tragerii și ca atare, joacă un rol mai mic în identificarea tipului de armă. Bura care este confecționată din carton, foi de hârtie, pâslă, care apoi sunt îmbibate cu grăsime ori ceruite, desparte praful de pușcă de alice.

Datorită rezistenței aerului, bura, care este aruncată în momentul tragerii, este descoperită de obicei după câțiva metrii. Prin caracteristicile sale, bura joacă un rol important în stabilirea tipului de armă cu care s-a tras.

Diametrul burelor indică cu aproximație calibrul armei. Materialul din care sunt confecționate burele, oferă indicii prețioase cu privire la proveniența cartușelor.

Spre deosebire de gloanțe, care permit o identificare aproape sigură a tipului de armă, alicele prin numărul lor, permit stabilirea calibrului armei numai atunci când ele au fost găsite grupate, ceea ce se întâmplă destul de rar, pentru că, încărcătura armei cu țeava lisă se răspândește într-un con ce se mărește uniform în raport cu distanța la care s-a tras.

Alicele pot avea diferite dimensiuni și pot fi confecționate din diverse materiale: sârmă, cuie, bucăți neregulate de plumb.

Modul de confecționare și felul materialului, indică dacă alicele provin din cartușe cumpărate din comerț sau sunt de construcție proprie.

Identificarea generică a armelor cu țeava lisă după urmele lăsate pe tub, este făcută foarte rar, deoarece, armele cu țeava lisă nu aruncă tuburile, acestea extrăgându-se manual din camera de ardere și ca atare, la locul infracțiunii tuburile arse sunt găsite foarte rar.

Dacă la locul faptei au fost găsite tuburi, acestea prin dimensiunile lor pot indica calibrul armei.

De asemenea, inscripțiile imprimate pe corpul tubului, indică proveniența și locul de fabricație. Gradul de uzură al tubului indică dacă cartușul este nou sau a mai fost folosit și reîncărcat.

SECȚIUNEA III

Examinarea muniției

Examinarea tuburilor arse și a gloanțelor trase, ajută foarte mult la soluționarea infracțiunii de omor săvârșită cu arma de foc, privitor la un număr de probleme importante ce apar pentru organele de urmărire penală angrenate în elucidarea cazului.

Pe baza examinării gloanțelor și a tuburilor, se poate realiza atât identificarea generică a armei, precum și stabilirea locului de proveniență a muniției.

Locul de proveniență a muniției folosite se poate stabili pornind de la datele oferite de tubul cartușului care prezintă pe rozetă:

anul fabricării, exprimat în două cifre;

denumirea prescurtată sau codul uzinei care a fabricat cartușul;

calibrul sau codul complet al muniției (în sistem anglo-american sau metric).

Stabilirea modelului și tipului cartușului se poate face pornind și de la dimensiunile acestuia. Se au în vedere: lungimea și greutatea cartușului, diametru glonțului, diametrul tubului de sertizare, diametrul mic al racordului, diametrul mare al racordului, diametrul anterior al șanțului de extracție, diametrul sub guler.

După desertizarea cartușului se stabilesc: greutatea încărcăturii de pulbere, greutatea tubului cartuș, natura metalului, volumul tubului cartuș.

Glonțul este studiat sub mai multe aspecte: greutatea, organizarea exterioară (vârf și ogivă, corp, parte posterioară), dimensiuni exterioare, organizare interioară, tipul glonțului, cotele glonțului.

Deci, prin examenul tehnic de laborator al muniției, se pot stabili următoarele:

starea cartușelor și dacă pot fi utilizate pentru tragere;

modelul cartușului căruia îi aparține glonțul;

dacă cartușele fac parte din aceeași serie de fabricație;

dacă bucata de metal este un glonț deformat sau numai o parte din el;

dacă metalul este un glonț, se va preciza felul și modelul glonțului;

cauza deformării glonțului;

dacă cartușul în litigiu a fost tras din arma examinată;

dacă un glonț tras și un tub tras au format același cartuș;

care din tuburi sau gloanțe a fost tras primul;

mecanismul formării pe glonț a canalului țevii;

mecanismul de formare a urmelor pieselor armei pe tuburile arse, caracteristicile și semnificația lor;

dacă tuburile sau gloațele sunt standardizate sau înlocuitoare pentru arma respectivă;

dacă anumite cartușe se aseamănă cu cele prezentate pentru comparație;

dacă pentru fixarea capsei într-un anumit tub a fost folosit vreun aparat special;

dacă bucățile de plumb sunt confecționate manual.

SECȚIUNEA IV

Identificarea armelor de foc după urmele lăsate pe cartuș

Pentru a stabili dacă tuburile arse desoperite la locul faptei și glonțul extras din cadavrul victimei au fost trase sau nu cu arma corp delict, expertul balistician va căuta să obțină modele de comparație.

Pentru obținerea modelelor de comparație expertul, pe baza elementelor generale de identificare oferite de tuburile arse și gloanțele trase, va stabili tipul și modelul armei cu care se presupune că a fost săvârșită infracțiunea de omor prin împușcare.

Modelele tip comparație sunt obiectele pe care se crează urme ce sunt destinate examenului comparativ.

În vederea efectuării tragerilor experimentale prin care urmează să se obțină modelele de comparație, expertul va pregăti materialul destinat obținerii unor rezultate optime precum și la pregătirea armei cu care se execută tragerea experimentală.

În raport cu tipul și modelul armei corp delict, expertul va avea grijă să folosească cartușe de același calibru, de aceeași fabricație, cu același marcaj pe rozetă ca cele găsite la fața locului.

Pentru a stabili cu ușurință orientarea elementelor caracteristice pe gloanțele incriminate, înainte de tragere expertul va face un semn pe partea originală a gloanțelor și cartușelor destinate ca modele tip de comparație.

Înainte de efectuarea tragerilor experimentale, expertul va proceda la pregătirea armei: va curăța țeava de rugină și rezidurile depuse cu ocazia ultimei trageri, urmărind înlăturarea tuturor impurităților existente pe țeavă, va curăța mecanismul de dare a focului, asigurându-se astfel condițiile bune de tragere.

Înainte de tragerea experimentală va fi ridicat mulajul interior al țevii cu poanson de cositor sau din material plastic.

Pentru buna reușită a examenului comparativ, expertul trebuie să aibă la dispoziție un număr relativ mare de modele tip, scop în care vor fi executate 3 până la 5 focuri.

Tuburile arse sunt captate fie printr-un săculeț așezat în dreptul orificiul de evacuare a tuburilor la armele automate sau semiautomate fie extrase cu grijă cu ajutorul închizătorului pentru ca tuburile să fie ferite de lovituri care pot crea urme suplimentare.

Gloanțele tip de comparații trebuie să îndeplinească o serie de condiții: să poarate pe cămașa protectoare numai urme provocate de interiorul țevii armei din care au fost trase; să nu fie diforme; să fie ferite de formarea unor striații suplimentare; toate gloanțele trase să intre în posesia expertului.

Pentru ca proiectilele obținute prin tragerile experimentale să îndeplinească condițiile enunțate mai sus, sunt folosite captatoare de proiectile precum: în vată; în apă; în materiale plastice.

Înainte de a trece la examinarea comparativă a caracteristicilor proiectilelor și tuburilor trase experimental și a caracteristicilor proiectilelor și tuburilor descoperite cu ocazia cercetării criminalistice a locului faptei se va proceda la analizarea separată a tuturor acestora pentru a releva particularitățile lor proprii în vederea stabilirii gradului de stabilitate și a originii lor.

SECȚIUNEA V

Identificarea armelor de foc dupa urmele lasate pe glonț

1. Mecanismul de formare a urmelor pe glonț

Acest mecanism se explică prin faptul că glonțul având un diametru mai mare decât cel al țevii, în momentul angajării pe țeavă, acesta întâmpină o rezistență puternică și fiind dintr-un material mai moale decât țeava, se va deforma, micșorându-și diametrul, comprimându-se.

La armele cu țeava ghintuită trecerea glonțului prin canalul țevii și frecarea părților sale lateriale de pereții acesteia are ca efect imprimarea urmelor reliefului canalului țevii. Deci, se va observa că, cămașa glonțului care se freacă de ghinturi și pliuri va fi sensibil zgâriată în punctele de contact luând forma canalului țevii cu ghinturi și pliuri. Rezultă că urmele de pe glonț, fiind prin excelență urme cu caracter dinamic, permit atât identificarea generică cât și propriu-zisă a armelor de foc.

Urma tipică de pe glonț (cămașa glonțului) constă într-o dungă adâncită plină de striații creată de pliurile din canalul țevii. Între marginile acestei dungi se află o masă de striații, de microurme. Numărul dungilor corespunde numărului pliurilor iar lățimea dungilor corespunde lățimii pliurilor din canalul țevii.

Atunci când glonțul a avut un diametru mai mic decât cel indicat pentru respectiva țeavă, ori dacă țeava este uzată, este posibil ca urmele ghinturilor să nu apară.

Atunci când glonțul are un diametru mai mare decât cel corespunzător calibrului armei pot apare deformări ale glonțului, care constau, de cele mai multe ori, în alungirea sa.

Identificarea armei după glonț se face pe baza striațiilor caracteristice canalului țevii și reproduse perfect pe cămașa glonțului.

2. Mijloace și tehnici de examinare a urmelor pe glonț

Operațiunea de identificarea se efectuează de către criminalist atunci când i se pune la dispoziție glonțul corp delict, arma ridicată de la persoana bănuiă de săvârșirea infracțiunii, pentru a fi examinată și pentru a executa tragerile experimentale în vederea obținerii gloațelor model tip de comparatie.

După obținerea modelelor tip de comparație se va proceda la examinarea separată a proiectilelor în scopul stabilirii gradului de stabilitate și a originii lor și al relevării altor particularități proprii lor.

În continuare, se vor examina la microscopul comparator, deci examinarea comparativă a proiectilelor urmărindu-se dacă câmpurile dintre ghinturi coincid sau nu ca dimensiune, configurație, intensitatea marginilor, felul și amplasarea urmelor primare formate înainte ca proiectilul să fie angajat în ghinturi. Urmele caracteristice se vor compara prin metoda suprapunerii în transparență prin stabilirea eventualei continuități liniare.

Identificarea armei după proiectilele descoperite la locul faptei se poate face numai în urma stabilirii coincidențelor generale și particulare între elementele caracteristice evidențiate în urmele proiectilelor corpului delict și urmelor proiectilelor trase experimental.

O examinare directă poate fi efectuată cu ajutorul microscopului comparator, prevăzut cu un singur ocular și două obiective, permițând astfel o vizualizare concomitentă, perfectă continuitate a celor două imagini a obiectelor.

O importanță deosebită pentru activitatea de comparare o are lumina, care trebuie să cadă sub același unghi, să aibă aceeași intensitate, făcând excepție cazul când unul din proiectile are urmele mai slab imprimate.

Microscopul comparator dispune de dispozitive de fotografiat cât și suporturi speciale pentru susținerea și rotirea pieselor examinate.

Principalul avantaj al microscopului comparator îl reprezintă faptul că determinarea continuității liniare a striațiilor se face în mod direct, iar dezavantajul îl reprezintă reflectarea fragmentată a urmelor de pe glonț.

Un alt procedeu care permite examinarea directă a urmelor de pe glonț, îl reprezintă desfășurarea mecanică a cămășii gloanțelor care constă în topirea miezului glonțului la flacăra obisnuită, secționarea cămășii glonțului longitudinal și îndreptarea acesteia. Este un procedeu rar folosit, inconvenientul fiind acela că glonțul corp delict este supus unor transformări desființându-l ca probă materială.

Examinarea indirectă presupune o serie de metode și tehnici cum sunt:

rularea proiectilelor pe mese ceroase;

rularea proiectilelor pe aliaje moi;

rularea proiectilelor pe celuloid, sau alte materiale care pot produce microrelieful. A apărut, din nevoia de a studia simultan suprafața glonțului, pentru a observa poziția pe care o ocupă urmele unele față de altele.

Rezultatele obținute prin rulare se fixează fotografic, examinarea putându-se efectua pe fotografii, cât și direct pe copiile obținute la microscop.

Metoda rulării prezintă dezavantajul că striațiile fine caracteristice se imprimă neclar sau nu se imprimă și de aceea, metoda se folosește împreună cu alte metode.

O altă metodă este aceea a mulajelor, care constă în depunerea pe glonț a unui strat gelatinos sau metalic care îndreptat scoate în evidență urmele de pe acesta. În practică sunt utilizate mulaje transparente, obținute prin introducerea în diferite soluții gelatinoase, folosită pentru prima oară de Bonne și perfecționată ulterior de Zinskin,care indică folosirea unei soluții de celuloid ce putea fi colorată, obținându-se astfel o reprezentare mai reală a micro reliefului glonțului. De asemenea, se folosesc mulaje opace obținute prin depunerea unui strat metalic-galvano-plastic cu ajutorul curentului continuu într-o baie electrolitică. Copiile obținute prin acest procedeu galvano-plastic, reproduc în condiții bune caracteristicile suprafeței glonțului, însă metoda este complicată și electroliza grăbește procesul de coroziune a suprafeței glonțului.

Tehnica fotografică este folosită pentru fixarea a ceea ce s-a obținut privind examinarea glonțului printr-una din metodele de comparare, cât și ca metodă independentă de comparare, deoarece fotocopiile pot constitui obiecte de examinare.

Prin fotografierea de fixare a rezultatelor obținute de către expert în timpul examinării, se urmărește reliefarea striațiilor, ca urme dinamice de adâncime foarte fine apărute pe proiectil, ca urmare a tragerii. Pentru aceasta este recomandată ca iluminarea în vederea fotografierii să se facă sub un unghi de 30-7- grade (fotografia cu umbre).

Striațiile de pe obiectul corp delict, cât și cele create experimental, trebuie fotografiate în aceeași poziție, la aceeași distanță față de subiect, cu aceeași intensitate de lumină, sub același unghi, cu același material fotosensibil, etc. mai exact fotografierea acestora trebuie realizată în aceleași condiții.

Procesul fotografierii servește ca metodă independentă de comparare, fotocopiile constituind obiect de examinare.

Procedeul fotografierii este folosit în practică prin două metode și anume:

fotografia panoramică realizată prin secțiuni longitudinale al suprafeței proiectilului pe totalul de 360 grade și asamblată ulterior, tăindu-se părțile care se repetă. În practică, este folosit conversograful care este un aparat care permite reproducerea pe peliculă a întregii suprafețe a proiectilului, datorită mișcării sincronizate a platanului care susține proiectilul. În cazul folosirii conversografului, analiza comparativă se face prin suprapunerea imaginilor proiectilelor care se compară utilizându-se metoda virării fotografice pentru unul din dispozitive;

fotografia circulară realizată printr-o desfășurare plană, continuă și nu pe secțiuni, a proiectilului. Se folosesc aparate speciale care pot să asigure sincronizarea între rotirea glonțului și mișcarea obiectivului fotografic. Privitor la tehnica fotografică, compararea fotografiilor care reprezintă suprafața cilindrică a două gloanțe se face prin metoda continuității liniare sau prin metoda suprapunerii.

Palparea suprafețelor în vederea determinării caracteristicilor microreliefului, poartă denumirea de metoda palpării și se realizează cu ajutorul striografului, care dispune de un dispozitiv de palpare cu ac de diamant. Rezultatul se concretizează într-o profilogramă.

Profiloraful este unul dintre aparatele cele mai utilizate în balistică în scopul examinării profunzimii unor striații matenzate pe diagrame. Microprofilul suprafețelor cercetate este urmărit cu ajutorul unui ac foarte subțire de diamant, fixat la capătul unei tije ale cărei oscilații sunt transmise la dispozitivul de înregistrare.

SECȚIUNEA VI 

Identificarea armelor de foc după urmele lăsate pe tub

În vederea identificării propriu zise a unei arme de foc, expertul balistician efectuează o serie de trageri experimentale cu arma supusă examinării, în scopul de a obține modele tip de comparație.

Identificarea armelor de foc pe baza tuburilor prezintă față de identificarea pe baza gloanțelor, marele avantaj că tubul, în majoritatea cazurilor, rămâne intact după tragere.

1. Mecanismul de formare a urmelor pe tub

Urmele pe tub pot fi dinamice, rezultate prin acțiunea unor piese ale armei asupra sa: cui percutor, ghiară extractoare, prag ejector, dar și statice, rezultate ca urmare a contactului latent a suprafețelor tubului cu alte suprafețe ale armei și copierea formei acestora.

Urmele pe tub se formează în trei etape succesive și anume: încărcarea, tragerea, extragerea tubului ars.

Piesele care produc principalele urme tubului în cele trei etape enunțate anterior, sunt: percutorul, peretele frontal al închizătorului, ghiara extractoare, pereții camerei de detonare, pragul ejector.

În momentul încărcării, ca urmare a împingerii cartușului în camera de detonare, pe pereții lateriali ai tubului se formează striații longitudinale, care reflectă urme ale marginilor încărcătorului, ale marginilor sau eventualelor neregularități ale reliefului camerei de detonare. De asemenea, în momentul încărcării ghiara extractoare care presează asupra marginii rozetei tubului, prinde gulerul tubului în vederea extragerii sale. Ghiara extractoare imprimă adeseori striații pe fundul rigolei și chiar pe conul de racordaj al tubului.

În momentul tragerii sau cel al declanșării focului, apar urme create de percutor, de peretele frontal al închizătorului, de camera de detonare.

Percutorul, în momentul tragerii, lovind capsa cartușului introdus pe țeavă, produce o urmă care prezintă o serie de elemente caracteristice, ținând seama de poziția și forma percutorului. Forma și mărimea urmei depind de: forma vârfului percutorului (poate fi oval, conic, rotund, dreptunghiular); materialul capsei (din tombac reține mai bine forma percutorului decât cel de alamă); presiunea în recul a gazelor; unele impurități existente pe suprafața capsei.

Putem individualiza arma cu care s-a săvârșit infracțiunea pornind de la un indiciu important și anume, de la gradul de uzură al percutorului sau așezarea sa într-o poziție descentralizată, constatate la urme lăsate pe tuburi.

În momentul tragerii, apăsând cu forță tubul, peretele frontal al închizătorului imprimă pe fundul tubului și pe capsă, asperități proprii ce apar sub forme concentrice sau liniare datorate fie fabricației, fie uzurii.

Camera de explozie care de cele mai multe ori prezintă neregularități și proeminențe, se imprimă longitudinal pe latura tubului cartușului la introducerea acestuia în armă, cât și în momentul exploziei sau al extragerii datorită dilatării lui.

În momentul extragerii tubului, ghiara extractoare produce o serie de striații pe gulerul tubului, striații unice în felul lor și care redau conturul muchiei extractoare, oferind astfel un indiciu deosebit pentru identificarea armei.

Toate urmele create pe tub și care conduc la identificarea cu certitudine a armei cu care s-a tras sunt examinate cu justețe de către expertul balistician, în raport cu urmele găsite pe tubul model tip de comparație.

2. Mijloace și tehnici de examinare a urmelor pe tub

Înainte de o examinare separată propriu-zisă a tubului de cartuș ridicat în vederea cercetării de la locul comiterii infracțiunii, precum și a celor obținute experimental, acestea se introduc într-o baie de solvenți pentru a se degresa.

După aceasta, tubul incriminat se introduce sub microscopul stereoscopic unde sunt examinate urmele lăsate de către mecanismele interioare ale armei pe suprafața acestuia. Este calculat ulterior, cu mare exactitate, dechiderea unghiului format între urmele lăsate de ghiara extractoare, ejector și percutor cu ajutorul discurilor Metzger (discuri transparente, gradate în cercuri concentrice și linii perpendiculare întretăiate) care permit stabilirea ferestrei de evacuare a armelor (pe care parte se află).

Putem determina modelul de așezare în camera de detonare, în momentul tragerii, pornind de la urmele de strivire imprimate pe peretele anterior al rozetei tubului tras.

În ceea ce privește examinarea comparativă, tuburile în litigiu sunt comparate cu cele obținute experimental cu ajutorul microscopului comparator. Se vor verifica în primul rând tuburile ridicate de la locul faptei urmărind caracteristicile generale ale fiecărui tub, iar ulterior, dacă sunt asemănătoare, se trece la examinarea caracteristicilor individuale. Dacă există neconcordanțe între caracteristicile generale, rezultă că tuburile au origine diferită și nu au fost trase cu aceeași formă.

Ca și în cazul examinării gloanțelor și în cazul tuburilor examinarea comparativă se poate face și cu ajutorul mulajelor sau al fotografiilor.

Metodele de ridicare a mulajelor sunt similare cu cele prezentate la individualizarea gloanțelor. Valoarea individualizatoare a urmelor rămase pe tubul cartușului este diferită depinzând de natura urmei, de posibilitatea de repetare a producerii ei, cât și de nesuprapunerea ei cu alte urme create anterior pe același cartuș.

Dintre toate urmele, cele de natură statică, permit cu ușurință departajarea tuburilor de origini diferite datorită constanței imprimării. Astfel, urma produsă de ejector rămâne constant imprimată ca formă și particularități, reflectând imperfecțiunile de prelucrare cât și uzura, ceea ce permite identificarea completă a armei cu care s-a tras, îl are și urma produsă de peretele frontal al închizătorului, pe fundul tubului, sub forma unor striații caracteristice.

Striograful este unul din instrumentele folosite la examinarea suprafeței laterale a tubului. Este un aparat de palpare a suprafețelor, fiind dotat cu analizoare mecano-optice, cu ajutorul cărora se urmărește și înregistrează continuu orice diferență de relief survenită pe cămașa tubului de cartuș. Rezultatele sunt înreistrate pe o profilogramă iar cotele sunt indicate prin cifre

astel încât examenul comparativ putându-se efectua atât prin confruntarea profilogramelor, cât și a cotelor respective.

Urmele formate pe tuburile arse pot fi examinate și prin fotografiere.

Fotografierea cu ajutorul dispozitivului Dolegal-Ceccaldi permite fotografierea rapidă a rozetei tubului cartuș, putându-se reproduce pe un singur clișeu 12 rozete introduse într-un dispozitiv special, sursa de lumină fiind o lampă de cuartz cu iodde 12 V/100W.

Pentru comparare se pot face fotografii tuburilor în litigiu, cât și tuburilor obținute sunt așezate alăturat, au particularități care se găsesc pe ambele fotografii, acestea sunt marcate cu cercuri trasate cu tuș roșu, sau indicate cu săgeți de culoare roșie (de regulă), pentru a scoate în evidență forma și plasamentul acestora. La demonstrarea caracteristicilor individuale,formate pe peretele frontal al închizătorului, pe capsa tubului corp delict și cel model de comparație, cele două fotografii sunt așezate alăturat și caracteristicile individuale stabilite sunt marcate identic pe ambele fotografii.

În vederea identificării se pot face și fotografii de suprapunere în transparență.

Comparația prin suprapunere în transparență se execută în urma fotografierii tuburilor la aceeași scară și examinarea lor prin suprapunerea în transparență, fie prin proiectarea suprapusă a două dispozitive stabilindu-se dacă particularitățile descoperite pe tubul corp delict apar sau nu ca formă, dimensiune și plasament pe tubul model de comparație, adică cele două imagini sunt superpozabile.

CAPITOLUL VI

ALTE ACTIVITĂȚI DE URMĂRIRE PENALĂ NECESARE ADMINISTRĂRII PROBELOR

SECȚIUNEA I

Identificarea și ascultarea martorilor și a învinuitului sau inculpatului

A. Identificarea și ascultarea martorilor

Acest procedeu de constituire a probatoriului este unul dintre cele mai răspândite mijloace folosite de organul de cercetare, însă valoarea informațiilor astfel obținute este relativă, de aceea ele trebuie analizate în mod obiectiv pentru formularea unor concluzii juste în cauză. S-au întâlnit cazuri în practica judiciară când declarațiile martorilor nu reflectau realitatea, fie datorită relei credințe a persoanei ascultate, fie datorită faptului că mecanismul de percepere, memorare și redare a informației variază de la o persoană la alta. Astfel, factorii ce pot influența declarația unui martor pot fi de natură obiectivă (vizibilitate, audibilitate, durata percepției, disimularea înfățișării) sau subiectivă (personalitatea și gradul de instruire a individului, vârsta, temperament, atenția, starea de oboseală sau afectivă, imaginația).

În vederea ascultării martorilor este absolut necesară pregătirea acestei activități, ce presupune mai multe etape:

studierea dosarului cauzei;

cunoașterea persoanelor ce urmează a fi ascultate;

întocmirea planului de ascultare;

fixarea datei și orei în vederea ascultării, precum și asigurarea prezenței martorului la locul stabilit;

asigurarea condițiilor în care se va desfășura ascultarea.

De obicei ascultarea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape, guvernate de regulile procesual penale și de cele tactice criminalistice. Astfel distingem etapa identificării martorilor, etapa relatării libere și etapa ascultării dirijate.

Martorii oculari trebuie ascultați chiar cu prilejul cercetării la fața locului. Ascultarea informală făcută cu această ocazie urmează să fie reluată apoi la sediul organului de urmărire penală. Neidentificarea martorilor oculari cu ocazia cercetării la fața locului va face ulterior foarte dificilă această activitate. Nu trebuie omis nici aspectul că unii din martorii oculari nu doresc cooperarea cu organele de urmărire penală, fapt accentuat de neidentificarea lor la locul unde s-a comis infracțiunea.

Alte categorii de persoane din rândul cărora pot fi identificați martori sunt: rudele victimei, vecinii acesteia, prieteni, colegi, persoanele care fac parte din cunoștințele celor incluși în cercul de bănuiți și care cunosc despre activitatea acestora în perioada critică.

Martorii pot fi identificați și pe traseul parcurs de victimă până la locul unde i-a fost suprimată viața sau pe itinerariul folosit de infractor pentru a se îndepărta de locul faptei.

În cadrul primei faze, a identificării martorilor, anchetatorul cercetează datele de stare civilă ale martorului, raporturile în care se aflau părțile, dacă a suferit vreo pagubă în urma comiterii infracțiunii, iar în ipoteza în care acesta este soț sau rudă apropiată cu vreuna dintra părți trebuie să-l informaze cu privire la faptul că depunerea mărturiei este opțională. Apoi Codul de procedură penală prevede necesitatea depunerii unui jurământ cu privire la veridicitatea datelor furnizate, în caz contrar martorul putând fi acuzat de săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Este de subliniat de asemenea faptul că anchetatorul trebuie să abordeze martorul într-un mod degajat, astfel încât să se diminueze tensiunea emoțională normală a acestuia.

Relatarea liberă, cea de-a doua fază a ascultării, are caracter spontan, faptele fiind descrise asa cum au fost ele percepute sau memorate, fiind posibilă totodată studierea și analizarea psihologică a martorului. Ceea ce este caracteristic acestei faze este ascultarea cu răbdare a persoanei în cauză fără ca ea să fie întreruptă, cu excepția cazurilor când ea se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la relatarea unor fapte. Pe timpul ascultării, organul judiciar va nota unele aspecte semnificative, eventualele contraziceri sau neclarități în expunere, urmând ca ulterior, în cadrul ascultării dirijate aceste lacune să fie clarificate.

Ascultarea dirijată nu are caracter obligatoriu, deoarece în practică există cazuri când declarațiile martorilor sunt complete și clare încă din faza relatării libere. Însă în cazurile în care există anumite neclarități sau neconcordanțe, această etapă are rolul de a înlătura confuziile și eventualele exagerări pe care le-au făcut, de a ajuta martorii să-și amintească anumite aspecte uitate sau omise ori de a demasca martorii de rea-credință. Pentru înlăturarea acestor denaturări și pentru stabilirea corectitudinii persoanei ascultate, organul judiciar poate formula unele categorii de întrebări clasificate în mai multe categorii: întrebări temă, întrebări problemă și întrebări detaliu.

Cele din prima categorie au caracter general, oferind martorilor posibilitatea de a declara tot ceea ce știu în legătură cu întrebarea formulată.

Întrebările problemă ajută la lămurirea unui anumit aspect din diversitatea faptelor relatate de către martori.

Întrebările detaliu se referă la obținerea unor amănunte de natură să asigure verificarea afirmațiilor martorilor. La rândul lor, întrebările din această categorie pot fi de completare (a aspectelor omise sau insuficiente din declarație), de referință (pentru determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, timp și mod) și de verificare (în ipoteza unei suspiciuni cu privire la buna-credință a martorului).

Și în cadrul acestei ultime faze atitudinea organului de efectuează ascultarea trebuie să fie aceeași ca și în momentul relatării libere, evitându-se enervarea, plictiseala ori gesturile de aprobare sau dezaprobare, umărirea cu atenție dar fără ostentație.

Dacă se observă că un martor denaturează adevărul, se poate proceda fie la confruntare cu alți martori sau cu făptuitori, fie la prezentarea altor probe din care să rezulte cert nesinceritatea afirmațiilor sale anterioare, sau se pot verifica afirmațiile prin efectuarea reconstituirii, atunci când se consideră necesar.

Declarațiile martorilor sunt consemnate în scris, însă au valoare probatorie numai acele fapte percepute de aceștia nu și concluziile, presupunerile sau părerile personale. Organul de urmărire penală transcrie afirmațiile martorilor pe formulare tip, însă există și posibilitatea consemnării lor pe coli de hârtie dacă martorii doresc să scrie personal declarațiile. În acest caz, pe lângă datele cuprinse în formularul tipizat, trebuie să se consemneze faptul că i s-a adus la cunoștință despre depunerea jurământului și consecințele ce decurg în cazul denaturării adevărului, iar în cazul în care martorul este soț sau rudă apropiată cu una din părți, declarația trebuie să conțină consimțământul său de a fi ascultat cu privire la cauză.

În cazul martorilor considerați a fi de bună-credință, în declarație se redă conținutul celor expuse de ei, în timp ce în cazul celor considerați a fi de rea-credință, declarația va conține atât întrebările adresate, cât și răspunsurile date. Declarațiile martorilor trebuie să reflecte personalitatea acestora, să cuprindă expresiile folosite de ei, terminologia putând fi înlocuită sau interpretată doar în cazul folosirii unor cuvinte obscene.

Declarațiile martorilor nu trebuie să conțină în cuprinsul lor ștersături sau adăugiri, iar în eventualitatea în care apar, este nevoie ca ele să fie certificate de către persoanele ce depun mărturie și de cel ce conduce ascultarea. Declarația se semnează pe fiecare pagină atât de martor cât și de organul de cercetare, iar dacă martorul nu poate sau nu dorește să semneze declarația făcută se va face mențiune despre aceasta în cuprinsul ei. Spațiile libere se barează pentru a se evita orice obiecție, adăugire sau suspiciune.

Declarațiile martorilor trebuie verificate și coroborate cu celelalte mijloace de probă, și numai în măsura în care acestea sunt confirmate de celelalte materiale verificate se poate afirma că ele reflectă realitatea.

B.Ascultarea învinuitului sau a inculpatului

Această activitate-după identificarea învinuitului sau inculpatului din cercul de suspecți – permite cunoașterea poziției sale față de fapta săvârșită și a motivelor care l-au determinat să comită omorul. Astfel, ascultarea acestora trebuie să lămurească în detaliu următoarele:

modul în care s-a pregătit pentru săvârșirea omorului și activitățile desfășurate în acest scop;

modul cum și-a petrecut timpul în perioada premergătoare, concomitentă și ulterioară comiterii omorului;

locul unde s-a aflat, activitățile desfășurate, persoanele care l-au văzut și pot confirma acest lucru;

motivul pentru care s-a aflat în locul unde a fost săvârșit omorul ori cum explică faptul că a fost văzut în locul respectiv;

care era ținuta sa vestimentară și ce încălțămite purta;

dacă o cunoștea pe victimă, de când, în ce împrejurări s-au cunoscut, natura relațiilor dintre ei;

când s-a întâlnit ultima oară cu victima, unde, motivul întâlnirii, discuțiile purtate;

care au cauzele generat conflictul;

împrejurările în care a comis omorul;

armele de care s-a folosit, de unde și când le-a procurat;

reacția victimei și modul în care a încercat să se apere;

obiectele, înscrisurile, valorile pe care le-a luat de la victimă;

acțiunile întreprinse pentru a șterge urmele infracțiunii ori pentru a ascunde fapta comisă;

itinerariul parcurs de la locul unde a suprimat viața victimei;

destinația bunurilor și valorilor pe care le-a luat de la victimă, precum și a armei cu care a comis omorul;

ce alibiuri și-a creat pentru a încerca să scape de răspundere pentru fapta comisă și acțiunile întreprinse în acest sens

Problemele enumerate sunt orientative ele putând fi extinse în raport cu împrejurările concrete în care a fost săvârșită infracțiunea, probele și mijloacele de probă existente la data ascultării, forța probană a acestora și nu în ultimul rând poziția pe care o adoptă învinuitul sau inculpatul în cursul cercetării.

După identificarea autorului infracțiunii de omor, în fața organelor de urmărire penală se pune și problema de a stabili dacă cel în cauză suferă sau nu de o tulburare psihică, care îi afectează capacitatea normală de a înțelege și de a-și dirija voința potrivit scopului propus. Aceasta se realizează prin dispunerea expertizei psihiatrice care are ca obiect determinarea stării sănătății psihice a unei persoane.

Efectuarea acestui gen de expertiză este necesară pentru determinarea discernământului și, prin urmare, a vinovăției.

Dispunerea expertizei psihiatrice poate fi determinată de comportarea anormală a persoanei, de declarațiile martorilor sau rudelor cu privire la faptul că persoana în cauză suferă de o boală psihică, precum și în toate cazurile în care există suspiciuni asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

În acest ultim caz, precum și în cazul omorului, expertiza psihiatrică este obligatorie.

Practica judiciară recomandă dispunerea acestei expertize în toate cazurile de omor, în primul rând pentru a cunoaște de la început starea psihică a făptuitorului iar, în al doilea rând, pentru a evita simularea unei boli psihice, fie pe parcursul urmăririi penale, fie în faza de judecată.

SECȚIUNEA II

Confruntarea

Următorul pas în cercetarea omorului îl poate constitui efectuarea unei confruntări, măsură ce se ia în condițiile în care între declarațiile persoanelor ascultate în cauză apar contraziceri esențiale cu privire la unul și același aspect, stare ori împrejurare de fapt. Această activitate presupune ascultarea a două persoane una în prezența celeilalte cu privire la problemele între care au apărut contraziceri, și se dispune de organul de urmărire penală numai dacă celelalte modalități de clarificare a cauzei au fost epuizate. De asemenea, nu este indicată confruntarea mai multor persoane deodată pentru că s-ar reduce posibilitatea aflării adevărului datorită numărului mare de participanți, existând totodată riscul influențării unor persoane sau observarea reacțiilor celor în cauză ar putea fi afectată.

Confruntarea implică desfășurarea unor activități premergătoare, acestea fiind: studierea materialelor din dosarul cauzei, cunoașterea persoanelor ce urmează a fi confruntate, ascultarea din nou a persoanelor ce urmează a fi confruntate, stabilirea lucrătorilor ce vor participa la această acțiune, data și locul confruntării, precum și invitarea persoanelor în cauză și a apărătorului, întocmirea planului de confruntare.

În ceea ce privește prima cerință, studierea materialelor cauzei, aceasta are rol orientativ pentru organul de urmărire penală în vederea stabilirii scopului confruntării și a întrebărilor ce vor fi adresate persoanelor anchetate. Totodată, lucrătorul de poliție trebuie să clarifice natura relațiilor existente între aceste persoane, să identifice care dintre ele a relatat adevărul și să stabilească ordinea abordării problemelor în vederea determinării celeilalte de a acorda o declarație conformă cu realitatea. În practică s-a evidențiat importanța cunșterii temeinice a martorilor, învinuiților sau inculpaților încă înainte a se proceda la ascultarea lor, de aceea nici confruntarea nu constituie o excepție. Contactul cu organele de poliție creează celor în cauză o stare de nervozitate, tensiune și disconfort chiar și persoanelor care au declarat adevărul deoarece se tem că datorită emotivității lor ar putea crea suspiciuni asupra propriei persoane, mai ales în condițiile în care „adversarul”, deși de rea-credință, este mai calm, mai îndrăzneț și mai sigur pe sine. De aceea, persoana considerată de bună-credință trebuie pregătită pentru această activitate.

Urmează apoi ascultarea din nou a persoanelor ce urmează a fi confruntate pentru a se verifica dacă acestea își mențin declarațiile făcute anterior, insistându-se pe faptele sau împrejurările care nu coincid, iar în ipoteza în care apar elemente noi, acestea se consemnează în scris. În cazul persoanei considerată sinceră, aceasta este rugată să descrie cât mai în amănunt faptele, observându-se astfel capacitatea ei de reproducere, memorare și concentrare, după care i se aduce la cunoștință că va fi confruntată cu o altă persoană.

De același tratament va beneficia și persoana de rea-credință, în sensul că va fi întrebată dacă își menține poziția anterioară, însă se evită a i se aduce la cunoștință despre confruntare pentru a preveni posibilitatea acesteia de a formula eventuale versiuni sau justificări.

Tot în cadrul pregătirii se vor avea în vedere și celelalte aspecte legate de stabilirea lucrătorilor ce vor participa la confruntare, fixarea datei și locul acesteia și invitarea persoanelor în cauză. De regulă, la confruntare asistă doi polițiști, ce vor întreprinde toate măsurile necesare pentru a asigura prezența persoanelor vizate la sediul poliției la data și ora stabilită, astfel încât ele să nu intre în contact decât în momentul desfășurării activității stabilite. De asemenea, în conformitate cu prevederile art.172 din Codul de Procedură Penală al României, trebuie să se asigure prezența apărătorului la data și ora fixate pentru confruntare.

Pregătirea se încheie cu realizarea planului de confruntare ce cuprinde problemele ce vor fi puse în discuie și ordinea abordării lor, cu mențiunea că acesta are doar rol orientativ, deoarece pe parcursul desfășurării activității se pot formula și alte întrebări în funcție de aspectele nou apărute.

Desfășurarea activității de confruntare implică respectarea unor reguli tactice, care au dat rezultate în practică. Astfel, persoana considerată sinceră se invită prima în biroul destinat confruntării, pentru ca aceasta să se obișnuiască cu atmosfera creată și să devină mai fermă în atitudine, în timp ce în cazul persoanei de rea-credință se mizează pe elementul surpriză. Apoi se atrage atenția persoanelor confruntate că nu au voie să-și facă semne sau să vorbească între ele decât în final și doar prin intermediul celui ce conduce activitatea. Acesta din urmă nu trebuie să citească declarațiile făcute anterior de către persoanele implicate, ci trebuie să fie solicitate să vorbească, să prezinte date și fapte ce prezintă relevanță pentru cauză, să argumenteze afirmațiile făcute. De asemenea, se va insista pe întrebările de detaliu și se vor urmări în permanență reacțiile celor ce iau parte la confruntare pentru a discerne comportamentul simulat, ce se poate manifesta sub diferite forme: ezitări, evitare a privirii, spasm glotic, atitudine teatrală, modificări de paloare.

Anchetatorul trebuie să fie calm, perseverent, neutru față de ambele părți și să poată fi în stare să domine persoana nesinceră, deoarece aceasta poate recurge la anumite tactici menite să-și intimideze sau să deruteze interlocutorul prin adoptarea unui comportament care să atragă compasiunea sau poate sugera celui cu care este confruntat ce anume să răspundă, mai ales dacă persoana sinceră este timidă sau emotivă.

În încheiere, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au ceva de adăugat, iar dacă una din ele revine asupra unei declarații făcute anterior, acest lucru va fi consemnat în procesul-verbal de constatare. Acest act va cuprinde data și locul confruntării, organul judiciar care a efectuat-o, persoanele confruntate, datele de identificare ale acestora, calitatea lor procesuală, întrebările și răspunsurile date de cei doi confruntați, inclusiv dacă au mai avut ceva de adăugat în final. Procesul-verbal va fi citit celor care au dat declarațiile sau îl pot citi ele însele, apoi este semnat pe fiecare pagină și la sfârșit atât de lucrătorul de poliție, cât și de persoanele chestionate. Confruntarea poate fi înregistrată și pe bandă videomagnetică, deoarece asigură atât redarea integrală și obiectivă a discuțiilor întreprinse, cât și comportamentul celor confruntați.

SECȚIUNEA III

Reconstituirea

Reconstituirea s-a impus ca o necesitate de lărgire a posibilităților de aflare a adevărului prin verificarea unor aspecte sau împrejurări ale cauzei de către organele de poliție. Potrivit art.130 din Codul de Procedură Penală al României, această măsură se poate dispune de organul de urmărire penală sau de către instanță atunci când se consideră necesar, fiind considerată de unii autori ca fiind activitatea auxiliară cercetării la fața locului.Având în vedere dispozițiile legale, putem defini reconstituirea ca o activitate de procedură penală și de tactică criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau a oricărui alt aspect ce prezintă relevanță pentru cauză, în vederea stabilirii dacă fapta a avut loc sau putea avea loc în condițiile date. Dintre trăsăturile acestei proceduri putem aminti:

perceperea nemijlocită a fenomenelor, nu și urmele acestora;

reproducerea și verificarea unor fapte sau fenomene care nu lasă urme materiale (ex: posibilitatea perceperii vizuale sau auditive);

se realizează pe cale experimentală;

fenomenele sunt întotdeauna provocate pe cale artificială și de aceea vor fi asemănătoare și nu identice cu cele întâmplate în realitate.

Din punct de vedere al scopului urmărit prin recurgerea la acest procedeu este verificarea și ilustrarea probelor administrative în cauză, a versiunilor elaborate pe parcursul cercetării, precum și obținerea de noi probe. Importanța reconstituirii constă în faptul că uneori, simple indicii sau elemente îndoielnice se pot transforma pe această cale în probe solide sau contribuie la înțelegerea faptelor ce au avut loc cu ocazia comiterii infracțiunii, iar concluziile desprinse în urma efectuării ei vor fi coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.

În cazul investigării infracțiunii de omor reconstituirea se efectueză pentru:

stabilirea posibilității de observare, percepere, memorare su reproducere a unui fapt sau fenomen;

verificarea posibilităților de săvârșire a omorului într-un anumit mod;

verificarea producerii unor anumite rezultate în urma unor activități determinate;

verificarea daptului dacă învinuitul sau inculpatul posedă deprinderile necesare pentru săvârșirea faptei;

verificarea posibilităților martorilor de a vedea sau auzi cele relatate cu privire la fapta, împrejurările comiterii, autorul ei; trebuie asigurate condiții de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice cât mai apropiate de cele existente în momentul comiterii faptei;

deși regula generală este că la reconstituire trebuie folosite obiectele sau instrumentele utilizate de făptuitor la comiterea infracțiunii, în cazul investigării criminalistice a omorului, prin derogare, acest lucru este interzis. Astfel, nu vor fi folosite obiectele originale atunci când date în mâna învinuiților sau inculpaților acestea ar prezenta pericol public ori ar pune în pericol viața, integritatea fizică sau sănătatea participanților la reconstituire;

nu sunt permise reproducerile de natură a aduce atingere cultului datorat morților, onoarei și demnității participanților la reconstituire, moralei publice, avutului public sau privat ori siguranței statului.

Reconstituirea se poate dispune atât de organul de urmărire penală prin rezoluție motivată, cât și de instanța de judecată prin încheiere, în orice moment al procesului penal, ținându-se seama de oportunitatea ei. Asemenea celorlalte acte procedurale analizate anterior, și reconstituirea implică o pregătire laborioasă și întocmirea unui plan, ce trebuie să conțină atât măsuri preliminare, cât și activitățile propriu-zise ce se vor desfășura. Astfe, organul de urmărire penală va trebui să ia în considerare următoarele asspecte: alegerea unui moment optim astfel încât reconstituirea să nu aibă repercursiuni negative asupra mersului cercetărilor, verificarea prealabilă a condițiilor ce trebuie respectate pentru o reproducere cât mai exactă a evenimentelor vizate, asigurarea prezenței persoanelor ce vor participa la reconstituire, asigurarea mijloacelor tehnice criminalistice sau a mijloacelor materiale de probă, reamenajarea locului unde se va efectua reconstituirea, explicarea participanților a activităților ce se vor desfășura. Indiferent de obiectul verificării, este necesar ca reconstituirea să se desfășoare într-o atmosferă sobră, fără exagerări, gesturi perturbatoare sau speculații inutile.

De asemenea, cei ce conduc această activitate nu se vor limita numai la o singură reproducere a faptei, ea se va repeta până când aspectele cercetate vor fi lămurite, persoana verificată fiind lăsată să acționeze conform declarațiilor msale anterioare. Conform Codului de procedură penală (art.172), este necesară prezența apărătorului învinuitului sau inculpatului, fără ca lipsa lui să împiedice efectuarea reconstituirii (în condițiile în care inculpatul a fost încunoștințat), fiind totodată necesară și prezența a doi martori asistenți.

Rezultatele reconstituirii se fixează într-un proces-verbal, la care se pot anexa fotografiile efectuate, filmul, sau după caz, înregistrarea videomagnetică și schița locului. Acesta va cuprinde o descriere amănunțită a activităților efectuate, rezultatele obținute, modul de fixare a acestora, eventualele observații făcute de participanți, obiectele folosite, condițiile de vizibilitate, acustice și meteorologice, ora începerii și terminării acțiunii. Prin reconstituire se poate ajunge la confirmarea sau infirmarea unor mijloace de probă administrate în cauză.

SECȚIUNEA IV

Percheziția

Potrivit legii, percheziția este activitatea de urmărire penală și tactică criminalistică ce constă în căutarea și ridicarea unor obiecte, corpuri delicte, înscrisuri sau valori, cunoscute ori necunoscute organului de poliție, în vederea administrării probelor și aflării adevărului. Având în vedere faptul că percheziția implică pătrunderea în cele mai intime aspecte ale vieții unei persoane, garantate de însuși actul fundamental (Constituția), aceasta se efectueză fie în baza unui mandat eliberat de judecător, fie în lipsa unei autorizații, dar numai în cazul infracțiunilor flagrante. Această măsură se dispune numai atunci când există indicii temeinice că în posesia unei persoane se află un obiect sau înscris de a cărui existență depinde soluționarea cauzei, iar persoana refuză predarea lui sau îi tăgăduiește existența. Astfel, percheziția poate fi corporală, domiciliară, efectuată la locul de muncă sau în localurile deschise publicului. Scopul ei îl reprezintă:

descoperirea unor obiecte sau înscrisuri ce provin din comiterea unor infracțiuni;

descoperirea unor obiecte sau înscrisuri ce au fost folosite la comiterea omorului sau poartă asupra lor urmele infracțiunii;

ridicarea unor obiecte sau înscrisuri ce nu sunt deținute în mod legal ori a căror cantitate depășește limita admisă (arme, muniții, stupefiante, metale și pietre prețioase, instrumente de spargere sau destinate falsificării unor valori);

identificarea persoanelor ce se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei, a persoanelor dispărute sau a cadavrelor;

descoperirea și ridicarea unor obiecte sau înscrisuri în vederea obținerii modelelor comparative.

Când este efectuată la persoanele suspecte incluse în cercul de bănuiți, percheziția poate conduce la descoperirea instrumentelor folosite la săvârșirea omorului. Faptul că pe acestea se descoperă ulterior urme ale infracțiunii – în special urme de natură biologică – contribuie decisiv la identificarea făptuitorului și dovedirea activității infracționale desfășurate.

O atenție deosebită trebuie manifestată pentru căutarea și descoperirea obiectelor de îmbrăcăminte și încălțăminte ale persoanei percheziționate și care au corespondent în urmele descoperite la fața locului. Pe parcursul investigării criminalistice, prin constatarea tehnico-științifică sau expertiza traseologică se va putea dovedi de exemplu că firele textile găsite la fața locului au făcut sau nu corp comun cu obiectul de îmbrăcăminte ridicat la percheziție. Tot astfel, dacă urmele de încălțămite ridicate cu aceeași ocazie au fost formate sau nu de încălțămintea gasită asupra persoanei bănuite.

Descoperirea cu ocazia percheziției la persoana bănuită a bunurilor, înscrisurilor sau valorilor de care a fost deposedată victima poate conduce atât la identificarea făptuitorului cât și la dovedirea mobilului și scopului omorului. Deasemeni nu trebuie omise înscrisurile care pot pune în evidență relațiile dintre infractor și victimă.

Percheziția reprezintă un proces complex, ce depinde în mare măsură de modul în care este pregătit. Astfe, trebuie cunoscute de către toți membrii echipei obiectivele urmărite, date și informații cu privire la persoanele investigate și la locul ce urmează a fi cercetat, alegerea celor mai potrivite mijloace și metode, precum și a momentului oportun astfel încât să se realizeze elementul surpriză, stabilirea participanților la această activitate (care poate fi diferit de la un caz la altul, în funcție de amploarea locului cercetat). Nici una din etapele enunțate anterior nu poate fi trecută cu vederea, în caz contrar riscându-se însăși periclitarea anchetei. De asemenea, trebuie specificat faptul că percheziția poiate fi domiciliară sau corporală, cu mențiunea că în primul caz aceasta se efectueză între orele 6-20, exceptând situațiile când infracțiunea este flagrantă sau când se desfășoară într-un local deschis publicului. Percheziția începută în limita de timp acceptată de lege se poate continua și după orele 20, după cum organul de cercetare penală o consideră oportună sau nu.

Uneori în practic judiciară s-au întâlnit cazuri în care a fost necesară efectuarea unor percheziții simultane, în aceeași localitate sau în localități diferite, pentru a se evita dispariția unor mijloace de probă în urma avertizării făcute de cei percheziționați complicilor lor.

În ceea ce privește nodul de deplasare, acesta diferă de la o cauză la alta, important fiind faptul ca acțiunea să aibă un caracter inopinat, fără ca persoana în cauză să aibă posibilitatea de a afla că urmează a fi percheziționată, blocându-se totodată căile de acces, ca o măsură de siguranță în plus. Dacă persoana nu se află acasă, organul de urmărire penală are la dispoziție două opțiuni: fie sigilează ușile, fie pătrunde forțat în prezența unui vecin, administrator de bloc sau reprezentant al primăriei. După intrarea la locul percheziției, organele de poliție se vor legitima și vor arăta autorizația dată de judecător, luând totodată măsuri de contracarare a unor eventuale măsuri violente și de legitimare a persoanelor ce se află în încăperea respectivă sau a celor ce sosesc ulterior, cu excepția celor venite în interes de serviciu.

La această activitate vor lua parte: organul de urmărire penală, cel puțin doi martori asistenți, cel percheziționat ori reprezentantul său (în cazul unei persoane juridice, de exemplu), specialiști din diferite domenii și eventual apărătorul părții verificte. Este necesar ca cei ce conduc această activitate să examineze minuțios și permanent conduita persoanei percheziționate și particularitățile locului cercetat să fie capabil să se adapteze rapid la situațiile concrete și să manifeste o atitudine calmă și perseverentă.

Practica a demonstrat că atitudinile celor anchatați pot lua cele mai diverse forme, de la indignare, insulte amenințări, ironii, îmbolnăviri subite, refuzul cooperării cu organele de poliție, până la un servilism exagerat și amabilitate forțată în încercarea de a conduce pe piste greșite organele de poliție. Cu alte cuvinte, manifestările psihocomportamentale (tremurul corpului, a vocii sau a mâinilor, respirație sau activități gospodărești), pot oferi anumite indicii despre locurile asupra cărora trebuie să-și îndrepte atenția anchetatorii. Toate acestea trebuie dublate de vigilența în observarea părților componente ale imobilului, ale modificărilor survenite în aspectul lor inițial, în cercetarea cu atenție a parchetului, tencuielii, pervazurilor, tocurilor ușii, conductelor, caloriferelor sau sobelor existente, a obiectelor de uz casnic și a jucăriilor, agitația, expresia și culoarea feței, grija subită pentru anumite obiecte ori a altor suprafețe între care există diferențe de culoare, greutate sau omogenitate.

Percheziția se poate extinde și în exterior, verificându-se autovehiculele, anexele, construcțiile, observându-se suprafața terenului, denivelările, diferențele de afânare a pământului ori vegetația strivită sau ofilită. Obiectele, înscrisurile sau valorile descoperite se etichetează sau se sigilează, iar cele ce nu pot fi ridicate fie sunt sechestrate, lăsându-se în păstrarea persoanei la care se află, fie se poate numi un custode.

Fixarea rezultatelor percheziției se consemnează într-un proces verbal ce va cuprinde data și locul încheierii, numele și calitatea celui care îl încheie, datele de stare civilă a martorilor asistenți și a persoanelor la care se referă, descrierea celor constatate și măsurile luate cu acea ocazie, mențiuni cu privire la locul, timpul și condițiile în care s-a desfășurat percheziția, descrierea și enumerarea obiectelor și înscrisurilor descoperite și ridicate, precum și cele asupra cărora s-a aplicat sigiliu, eventualele obiecții ce au fost ridicate, metodele și mijloacele folosite (ex: fotografia judiciară, detectoare de metale sau de ultrasunete), precum și semnăturile participanților.

În ceea ce privește percheziția corporală, aceasta implică cercetarea amănunțită a îmbrăcămintei și corpului unei persoane în vederea descoperirii anumitor aspecte, cum ar fi:

obiecte, înscrisuri sau valori ce pot fi folosite de către organele de poliție ca mijloace de probă;

constatarea unor leziuni rezultate în urma confruntării cu victima;

obiecte sau substanțe deținute în mod ilegal.

În cazul percheziției corporale nu este necesară autorizația judecătorului, organul de cercetare penală putând recurge la acest procedeu ori de câte ori consideră necesar. De regulă sunt pervheziționate persoanele prinse în flagrant, persoanele reținute sau arestate și cele cărora urmează a li se efectua o percheziție domiciliară. Această activitate se desfășoară de către o persoană de același sex cu cea în cauză și în prezența unor martori asistenți, cu excepția cazurilor când acest lucru nu este posibil, și se efectuează mai întâi sumar, iar apoi amănunțit. Percheziția corporală sumară se face asupra persoanelor prinse în flagrant, pentru a le dezarma sau pentru a li se confisca anumite obiecte ce ar putea fi folosite împotriva organelor de poliție, sau obiecte pe care le-ar putea arunca ori distruge înainte de a se trece la percheziția corporală amănunțită. Aceasta din urmă presupune examinarea îmbrăcămintei într-o anumită ordine, începând cu capul persoanei (pălărie, șapcă, căciulă), continuând cu geaca, costumul, pantalonul și a căptușelii acestora (cozorocul, cusăturile, gulerele, reverele, tivurile, peticele, manșetele), și terminând cu obiectele de lenjerie intimă. Se va acorda o atenție deosebită încălțămintei, cercetându-se tocul și talpa și talpa acesteia, precum și a accesoriilor sau obiectelor de podoabă ce pot servi ca ascunzători pentru obiecte mici (ceasuri, brățări, cercei, centuri, portofele, pachete de țigări, ochelari).

Asemenea percheziției domiciliare, și în cazul celei corporale se încheie un proces-verbal ce va cuprinde, pe lângă cerințele legale, o descriere amănunțită a obiectelor găsite asupra persoanei în cauză și măsurile ce s-au dispus pentru fiecare în parte.

BIBLIOGRAFIE

1. Nistoreanu Gh., – Drept penal. Partea specială,

Dobrinoiu V., Boroi Al. Editura Continent XXI

Pascu I., Molnar I., București, 1996.

Lazăr V.

2. Nistoreanu Gh. – Drept Procesual Penal,

Apetrei M.,Dumitru A. editura Europa Nova

Nae L., Paraschiv C. Bucuresti, 1996.

3. Stancu Emilian – Criminalistica- vol.1,2

editura Actami

București 1997.

4. Bercheșan Vasile – Metodologia investigarii

criminalistice a omorului,

editura Paralela 45

București,1998

5. Beliș Vladimir – Medicina legală,

editura Teora

București, 1992