.metodologia Investigarii Infractiunilor DE Coruptie

CUPRINS:

CAPITOLUL I.

Considerații generale

Secțiunea I – Explicații preliminare

Secțiunea a II-a – Aspectele comune ale infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul

Secțiunea a III-a –Istoric privind reglementarea infracțiunilor de corupție în dreptul penal român

CAPITOLUL II.

Particularități metodologice privind investigarea criminalistică a infracțiunii de luare de mită

Secțiunea I –Aspecte de drept penal și procesual penal

Secțiunea a II-a –Principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea infracțiunii de luare de mită

Secțiunea a III-a –Activitățile care se întreprind pentru administrarea probelor

CAPITOLUL III.

Particularități metodologice privind investigarea criminalistică a infracțiunii de dare de mită

Secțiunea I –Reglementare juridică

Secțiunea a II-a – Probleme care trebuie clarificate prin investigarea infracțiunii de dare de mită

Secțiunea a III-a –Aspecte specifice ale activității de urmărire penală ce se desfășoară pentru administrarea probelor

CAPITOLUL IV.

Metodologia investigării infracțiunii de primire de foloase necuvenite

CAPITOLUL V.

Aspecte de ordin teoretic și practic privind investigarea criminalistică a infracțiunii de trafic de influență.

*****

C A P I T O L U L I

CONSIDERAȚII GENERALE

Secțiunea I

Explicații preliminare

Cuvântul corupție vine de la termenul latin „CORUPTIO”, caracterizând o anumită comportare a funcționarului care își comercializează, își vinde atributele funcției și încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase.

Corupția constituie o formă de poluare a vieții sociale; faptele de acest fel reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a desfășurării activității statului și tuturor sectoarelor vieții sociale. De aici și necesitatea intervenției legii penale.

Prin incriminarea faptelor de corupție, legea penală caută să asigure îndeplinirea corectă, cinstită de către funcționari a atribuțiilor ce le sunt încredințate și să combată manifestările de venalitate ale unora dintre aceștia care urmăresc să folosească funcția în vederea realizării unor câștiguri ilicite.

Oricât de democratică și organizată ar fi o societate dacă nu ar dispune de cadre competente, devotate și corecte, nu ar fi posibilă buna funcționare a aparatului de stat și a tuturor funcțiilor sociale. Funcționarii reprezintă sistemul nervos al oricărui organism social, ei sunt chemați să asigure funcționarea ireproșabilă a organismului social pe baza principiilor care caracterizează statul de drept.

În vederea asigurării unei bune desfășurări a activităților de interes public, precum și pentru a preveni și combate faptele antisociale grave, susceptibile să stânjenească, să împiedice sau să aducă atingere acestei activități este necesară intervenția legii penale, implicit se impune sancționarea severă a acelor funcționari care au o comportare incorectă, făcând din funcția lor o sursă de venituri în detrimentul societății.

Infracțiunile cuprinse sub noțiunea generică de „INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE” nu formează un grup distinct în Codul penal român, ci fac parte din infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, cu toate că se diferențiază de celelalte infracțiuni din această categorie mai cu seamă prin caracteristicile elementului material, care în esență constă în traficarea atribuțiilor specifice funcției deținute în schimbul unor foloase sau specularea în aceleași scopuri a influenței pe lângă unii funcționari. De fapt, legea penală nu consacră în nici una din dispozițiile sale incriminatoare termenul de „corupție” ori „infracțiuni de corupție” atunci când face referire la infracțiunile menționate. Termenul s-a impus în vorbirea curentă ca desemnând apucăturile necinstite ale unor funcționari de a obține pe căi ilicite diverse sume de bani ori alte avantaje, profitând de funcțiile cu care au fost investiți în cadrul organizațiilor de stat sau publice. Întrucât corupția în perioada pe care o parcurgem cunoaște o accentuare fără precedent, legiuitorul a fost nevoit să intervină prin sporirea pedepselor și prin prevederea unor variante agravante în funcție de calitatea făptuitorului la infracțiunile de corupție. Este vorba de infracțiunile de luare de mită, dare de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență.

În vederea stăvilirii fenomenului corupției, în România au luat ființă o serie de organisme cu scopul de a acționa pentru combaterea acestuia. Aceste organisme se prezintă sub forma unor comisii la nivelul Parlamentului României, pentru investigarea unor abuzuri sau cazuri de corupție, semnalate în anumite domenii ale vieții sociale.

De asemenea, au fost înființate anumite structuri permanente care acționează în cadrul diferitelor autorități publice. Astfel a fost înființată Direcția de supraveghere și control vamal, care funcționează în cadrul Ministerului de Finanțe. De menționat că pe baza prevederilor Constituției a fost înființată Curtea de Conturi cu importante atribuții în domeniul verificării modului în care se administrează și gestionează averea publică sau de interes public.

Infracțiunile ce fac obiectul prezentei lucrări nu numai că au același obiect juridic generic, dar au și o strânsă înrudire în raport cu obiectul lor juridic special și anume valoarea socială nemijlocit pusă în pericol prin activitatea făptuitorului. Literatura de specialitate evidențiază în unanimitate că, în funcție de obiectul juridic special, trebuie să se țină cont atât la stabilirea gradului de pericol generic, cât și la determinarea gradului de pericol social al fiecăreia din infracțiunile ce aparțin acestei subdiviziuni în grup.

Trebuie remarcat că la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul lipsește – de foarte multe ori –obiectul material.

Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul este persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. La aceste infracțiuni subiectul activ (autorul) este calificat, adică este o persoană cu o anumită calitate, aceea de „FUNCȚIONAR PUBLIC” sau de „FUNCȚIONAR”. Această calitate trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, dobândirea ulterioară nu conferă funcționarului calitatea de autor, după cum pierderea ei nu-i modifică situația în raport cu existența infracțiunii de serviciu pe care a comis-o când avea această calitate.

Prin „FUNCȚIONAR PUBLIC” se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități publice, adică în serviciul autorităților publice, instituțiilor publice, instituțiilor sau a altor persoane juridice de interes public, precum și în serviciile de interes public.

Calitatea de funcționar public implică prin urmare, existența unei însărcinări de serviciu, ca o situațiile de fapt sau este consecința încheierii unui contract de muncă cu una din unitățile menționate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuțiile unei funcții.

Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esențial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unitățile publice prevăzute în art. 145 Cod penal și să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea și disciplina muncii.

Pentru stabilirea calității de funcționar public nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea investirii: alegere, numire, repartizare, concurs. Din expresia „cu orice titlu”, rezultă că este suficient ca subiectul activ al infracțiunii să exercite în fapt o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții sau altei persoane juridice de interes public sau a oricărui serviciu de interes public. Prin expresia „indiferent cum a fost investită”, legiuitorul a vrut să sublinieze că nu are relevanță validitatea raportului de muncă, că nici nu este necesar să existe un contract de muncă sau o numire în funcție, fiind suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuțiilor funcției pentru ca făptuitorul să poată fi tras la răspundere pentru o infracțiune de serviciu. Va fi necesar însă să existe consimțământul expres (oral sau scris) ori tacit al conducerii unității în cauză, în sensul ca o persoană să exercite în fapt o funcție într-una din unitățile enumerate.

În acest sens, în practica judiciară, s-a decis ca persoana care, după expirarea împuternicirii de a organiza excursii, continuă să îndeplinească asemenea activități, cu acordul tacit al oficiului de turism, are calitatea de funcționar public. De asemenea, persoana care a primit însărcinarea de la o unitate publică de a efectua o expertiză, are calitatea de funcționar public.

Persoanele nelegal investite, adică încadrate fără respectarea condițiilor de studii, vârstă, stagiu, etc., sau cele care au început serviciul înainte de îndeplinirea formelor de încadrare, răspund în calitate de funcționari publici în cazul în care comit infracțiuni de serviciu în perioada cât și-au desfășurat chiar în aceste condiții activitatea.

Nu au calitatea de funcționari publici persoanele care au statutul de colaboratori externi ai unităților prevăzute de art. 145. Cod penal ori studenții și elevii care fac practică în cadrul acestor unități.

Persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei unități din cele prevăzute în art. 145 Cod penal, au calitatea de funcționari publici, indiferent dacă sunt sau nu retribuite.

Legea penală folosește nu numai noțiunea de funcționar public, dar și aceea de funcționar. Prin „FUNCȚIONAR” se înțelege persoana care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145. Cod penal, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145 Cod penal.

Prin urmare, calitatea de „funcționar”, spre deosebire de funcționarul public, o are și persoana sau salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145, Cod penal. Aceste persoane juridice pot fi cu caracter patrimonial –societăți comerciale, societăți sau asociații agricole, etc. –sau cu scop nepatrimonial –sindicate, uniuni de scriitori, artiști plastici, compozitori, organizații sportive, fundații, etc.

Introducerea în Codul penal a categoriei de „funcționari”, alături de aceea de „funcționari publici”, ajută la împărțirea din punct de vedere al legii penale, a salariaților în două categorii distincte și anume: una a salariaților funcționari publici și alta a salariaților funcționari, împărțire impusă de necesitatea de a diferenția tratamentul penal după calitatea salariaților. Așa de exemplu, răspunderea penală pentru infracțiunile de abuz în serviciu, neglijență în serviciu, purtare abuzivă pentru funcționarii publici se extinde și asupra funcționarilor, în acest caz însă maximul pedepsei se reduce cu o treime.

Deși, de regulă, infracțiunile în legătură cu serviciul, nu pot fi comise decât de un subiect calificat, există și unele infracțiuni care pot fi săvârșite de orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii penale.

Tot ca o trăsătură comună a infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul o reprezintă posibilitatea săvârșirii lor în oricare din formele participației penale, cu condiția ca în cazul coautoratului toți autorii să aibă calitatea cerută de lege, instigatorii și complicii pot fi orice persoane, dar în situația în care instigatorul sau complicele are calitatea de funcționar, aceasta va fi reținută ca o împrejurare agravantă.

La toate infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, inclusiv la cele de corupție, existența faptei este condiționată de o SITUAȚIE PREMISĂ, respectiv la preexistența în structura unităților publiceegorii distincte și anume: una a salariaților funcționari publici și alta a salariaților funcționari, împărțire impusă de necesitatea de a diferenția tratamentul penal după calitatea salariaților. Așa de exemplu, răspunderea penală pentru infracțiunile de abuz în serviciu, neglijență în serviciu, purtare abuzivă pentru funcționarii publici se extinde și asupra funcționarilor, în acest caz însă maximul pedepsei se reduce cu o treime.

Deși, de regulă, infracțiunile în legătură cu serviciul, nu pot fi comise decât de un subiect calificat, există și unele infracțiuni care pot fi săvârșite de orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii penale.

Tot ca o trăsătură comună a infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul o reprezintă posibilitatea săvârșirii lor în oricare din formele participației penale, cu condiția ca în cazul coautoratului toți autorii să aibă calitatea cerută de lege, instigatorii și complicii pot fi orice persoane, dar în situația în care instigatorul sau complicele are calitatea de funcționar, aceasta va fi reținută ca o împrejurare agravantă.

La toate infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, inclusiv la cele de corupție, existența faptei este condiționată de o SITUAȚIE PREMISĂ, respectiv la preexistența în structura unităților publice sau a celorlalte persoane juridice, a unor organe sau servicii cu atribuții pe linia îndeplinirii unor acte ce vizează interesele publice în general și ale cetățenilor în particular. Neîndeplinirea condiției privind situația premisă face să nu subziste nici una din infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Cât privește latura obiectivă, elementul material se constituie întotdeauna dintr-o acțiune sau inacțiune, având ca urmare imediată o atingere adusă bunului mers al activității unei organizații de stat sau publice, însoțită uneori și de o vătămare a interesului legal al unei persoane.

În legătură cu latura subiectivă, infracțiunile din această subdiviziune se săvârșesc în general cu vinovăție, în fie intenție directă –când infractorul și-a dat seama de natura și urmările faptei sale și le-a dorit, -fie intenție indirectă, respectiv atunci când făptuitorul a acceptat producerea consecințelor faptei sale. Este de remarcat că din punct de vedere al laturii subiective, autorul faptei nu poate invoca pentru înlăturarea vinovăției ordinul primit de la un superior, cunoscut fiind că principiul legalității nu îngăduie nici darea și nici acceptarea de ordine ilegale. În anumite situații –cum ar fi, de exemplu, neglijența în serviciu –legea pedepsește și faptele săvârșite din culpă.

În sfârșit, infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt – în marea lor majoritate –fapte comise, în derularea cărora pot fi concepute și efectuate acte care să constituie acte de pregătire sau tentativă. Dar, la nici una din aceste infracțiuni, legea nu sancționează tentativa. După cum, în sistemul legii noastre penale actele pregătitoare nu sunt incriminate ca o formă de activitate infracțională distinctă. Aceste acte pregătitoare prezintă însă relevanță juridică și sunt considerate acte de participare dacă infracțiunea în vederea căreia au fost executate actele de pregătire a fost consumată, iar actele pregătitoare respective au fost săvârșite de alte persoane decât autorul infracțiunii.

Totodată, în cazul infracțiunilor de care ne ocupăm, consumarea faptei –punctul final al activității infracționale –are loc în momentul executării acțiunii socialmente periculoase prin care s-a adus atingere bunului mers al activității de stat ori publice respective ori, după caz, s-au produs anumite vătămări persoanelor fizice, pentru realizarea integrală a laturii obiective fiind necesară stabilirea raportului de cauzalitate între activitatea infracțională și urmarea imediată.

Cât privește latura obiectivă, elementul material se constituie întotdeauna dintr-o acțiune sau inacțiune, având ca urmare imediată atingerea adusă bunului mers al activității uneia dintre unitățile publice sau unei alte persoane juridice, însoțită uneori și de o vătămare a interesului legal al unei persoane fizice. Infracțiuni cum sunt darea și luarea de mită sau traficul de influență sunt infracțiuni de simplă acțiune, infracțiuni pentru existența cărora legea nu cere producerea unei urmări determinate.

În legătură cu latura subiectivă, infracțiunile din această subdiviziune se săvârșesc, în general, cu intenție, ca formă a vinovăției. Intenția poate să fie directă– când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte –sau indirectă -când infractorul prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește acceptă posibilitatea producerii lui. Este de remarcat că din punct de vedere al laturii subiective, autorul faptei nu poate invoca pentru înlăturarea vinovăției ordinul superiorului, cunoscut fiind că principiul legalității nu îngăduie nici darea și nici acceptarea de ordine ilegale. În anumite situații –cum ar fi de exemplu, neglijența în serviciu sau neglijența în păstrarea secretului de stat –legea pedepsește faptele săvârșite din culpă.

Infracțiunile de serviciu fiind în marea lor majoritate intenționate, sunt posibile acte de pregătire sau care să constituie tentativă, însă acestea nu sunt incriminate prin lege. Prin urmare, numai forma consumată este sancționată.

Infracțiunile din această categorie care sunt de simplă acțiune se consumă odată cu executarea în întregime a elementului material, iar cele care sunt condiționate de existența unui rezultat, se consumă odată cu producerea urmării imediate cerută de lege, care poate fi o stare de pericol sau o vătămare.

Dacă infracțiunile la care ne referim se comit în formă continuă sau continuată, va exista și faza epuizării, în momentul în care au încetat actele de prelungire a activității infracționale, ori s-a sfârșit ultima acțiune (inacțiune) a infracțiunii continuate.

Secțiunea a III-a

Istoric privind reglementarea infracțiunilor de corupție

în dreptul penal român

În modalități diferite, darea de mită, luarea de mită, traficul de influență și primirea de foloase necuvenite au fost incriminate încă de la apariția primei legislații penale unitare din țara noastră, aceasta marcând și în plan legislativ trecerea României la o fază superioară de dezvoltare. Astfel, potrivit normelor incriminatoare, luarea de mită era definită ca: „orice funcționar din administrativ sau judecătoresc, orice agent sau însărcinat al unei administrațiuni publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau nu face un act privitor la funcțiunea sa, fie și drept, dar pentru care n-ar fi determinată o lege plată, se va pedepsi cu închisoare de la duoi până la trei ani și cu amenda îndoită a valoarei lucrurilor primite sau făgăduite, fără ca această amendă să fie mai mică decât 100 lei, iar banii sau darurile, ori valoarea lor se vor lua pe seama ospiciilor sau caselor de binefacere ale localității unde s-a comis mituirea. Ei nu vor mai putea ocupa funcțiune publică și vor pierde și dreptul la pensiune. Cu aceeași pedeapsă se va pedepsi și orice arbitru sau expert, numit sau de către un tribunal sau de părți, care va fi acceptat promisiuni sau primit daruri sau prezente pentru a da o deciziune sau emite o opiniune favorabilă uneia din părți.”.

Dispozițiile menționate s-au menținut și în Codul penal din anul 1936 și în Codul penal anterior intrării în vigoare a actualei legi penale. Spre deosebire de legislația anterioară care se referea la „bani, bunuri, valori, comisioane sau orice alt folos ce nu se cuvin după lege” în conținutul legii actuale se folosește expresia „bani sau alte foloase”, prin „alte foloase” înțelegându-se orice profit, deci și bunurile, valorile și comisioanele la care se referea vechiul cod. De asemenea, în actuala incriminare nu mai sunt prevăzute agravantele existente în legislațiile de la 1864 și următoarele, legiuitorul considerând că limitele pedepselor au fost stabilite de așa manieră încât se poate face o justă individualizare a sancțiunii, în raport cu gravitatea faptei săvârșite.

Prin modificările aduse după decembrie 1989, se pedepsește mai aspru –închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi – luarea de mită săvârșită de un funcționar cu atribuții de control. Este de remarcat că în raport cu prevederile Codului penal, dispozițiile acestuia sunt mai favorabile față de legea menționată, fapt de care trebuie să se țină cont în eventualitatea unui conflict de legi în timp.

În privința infracțiunii de dare de mită, Codul penal de la 1864 nu incrimina o asemenea faptă dar, în practica instanțelor judecătorești, mituitorul era pedepsit ca agent provocator la infracțiunea de mituire. Pentru prima oară, darea de mită a fost incriminată -ca infracțiune de sine stătătoare – Codul penal de la 1936. Dispozițiile acestui cod cuprindeau anumite agravante legale, care nu au mai fost reținute de actuala legislație penală. În legea penală de la 1936, se prevedea, de pildă, că mituitorul era apărat de pedeapsă chiar și atunci când denunță fapta autorităților după pornirea procesului penal, cu excepția cazului când procesul penal era pornit chiar împotriva sa. Legea penală în vigoare nu a mai menținut această dispoziție, socotind că denunțul duce la exonerarea de răspundere penală numai când organele de urmărire penală nu au fost sesizate pe altă cale de săvârșirea acțiunii. S-a socotit, pe bună dreptate, că din moment ce organul de urmărire penală s-a sesizat în alt mod, contribuția mituitorului ce denunță ulterior fapta este irelevantă, prin tardivitatea ei, pentru buna desfășurare a procesului penal și înlăturarea răspunderii penale.

Și infracțiunea de primire de foloase necuvenite a fost incriminată prima oară în dispozițiile Codului penal de la 1936, reglementările actualei legi penale fiind asemănătoare, dar primind o denumire corespunzătoare. Caracterul de noutate îl constituie prevederea potrivit căreia banii, valorile și orice alte bunuri se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor bănesc.

În sfârșit, dispozițiile legale actuale care incriminează infracțiunea de trafic de influență își au corespondentul atât în dispozițiile Codului penal de la 1864, cât și în prevederile legii penale de la 1936. Textul din actualul cod are o redactare mai concisă, în sensul restrângerii noțiunii de „funcționar”. De asemenea nu mai este considerat trafic de influență fapta persoanei care „prevalându-se de o pretinsă însărcinare din partea unei persoane oficiale, cere unei autorități să facă sau să nu facă un act în cadrul atribuțiilor sale”, o asemenea faptă putând, după caz, întruni elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu, înșelăciune, uzurpare de calități oficiale, etc., modificările aduse recent Codului penal, respectiv Legea 140 / 1996 prevede sancțiuni la infracțiunile de corupție, după cum urmează:

Art. 254, Cod penal, luarea de mită, se pedepsește la alineat 1, cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, iar la alineatul 2, fapta prevăzută în alineatul 1, dacă este săvârșită de către un funcționar cu atribuții de control, pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 255, Cod penal, darea de mită, pedeapsa rămâne neschimbată, ea fiind de la 6 luni la 5 ani;

Pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 Cod penal, pedeapsa se modifică de la 6 luni la 3 ani, la închisoare de la 6 luni la 5 ani;

Art. 257, Cod penal, privind infracțiunea de trafic de influență, se modifică de la închisoare de la 2 la 7 ani, la pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani;

Conform Legii nr. 78 / 2000, infracțiunile de corupție se sancționează astfel:

Art. 6: Infracțiunile de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite, prevăzută la art. 256 din Codul penal și de trafic de influență, prevăzută la art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.

Art. 7 :

fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254, alin. 2 din Codul penal privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control.

fapta de dare de mită săvârșită față de una dintre persoanele prevăzute la alin. 1 sau față de un funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din Codul penal al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

infracțiunile de primire de foloase necuvenite și trafic de influență, dacă au fost săvârșite de una dintre persoanele menționate la alin. 1 și 2, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 256 din Codul penal, respectiv art. 257 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

Art. 8 –Prevederile art. 254 –257 din Codul penal se aplică și managerilor, directorilor, administratorilor și cenzorilor societăților comerciale, companiilor și societăților naționale, ai regiilor autonome și ai oricăror alți agenți economici.

Art. 9 –În cazul infracțiunilor prevăzute în prezenta secțiune, dacă sunt săvârșite în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni se majorează cu 5 ani.

De asemenea, este de remarcat faptul că prin înființarea Secției de combatere a corupției și criminalității organizate prin Legea nr. 78 / 2000, s-a încercat eficientizarea luptei statului împotriva acestui adevărat flagel al lumii contemporane, asociat tot mai frecvent cu crima organizată.

Spicuim, în cele ce urmează, câteva dintre atribuțiile și procedura urmată de acest organism în vederea contracarării corupției:

Art. 28:

Alin. 3 –Secția de combatere a corupției și criminalității organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, precum și serviciile și birourile ei, efectuează, potrivit Codului de procedură penală și altor legi speciale, urmărirea penală privind infracțiunile de corupție prevăzute în prezenta lege, precum și infracțiunile săvârșite în condițiile crimei organizate. De asemenea, secția conduce și controlează activitățile procesuale efectuate de organele poliției și de alte organe implicate în descoperirea și urmărirea penală a acestor infracțiuni, supraveghind ca actele îndeplinite de aceste organe să fie îndeplinite cu respectarea dispozițiilor legale.

Alin. 4 –În scopul efectuării cu claritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, organele care au competențe legale în descoperirea și urmărirea acestor infracțiuni, vor delega, timp de un an, numărul necesar de persoane specializate în acest domeniu, pentru a îndeplini, sub directa conducere, supravegherea și controlul nemijlocit al procurorilor din Secția de combatere a corupției și criminalității organizate, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, actele procesuale conferite de lege.

Alin. 7 – Secția de combatere a corupției și criminalității organizate, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, precum și structurile corespunzătoare teritoriale vor efectua și operațiuni de centralizare, analizare și valorificare a datelor și informațiilor deținute de ele sau primite de la celelalte organisme implicate în lupta împotriva corupției și criminalității organizate, constituindu-se, în felul acesta, o bancă de date în domeniul faptelor de corupție și al criminalității organizate.

Tot prin Legea nr. 78 / 2000, se incriminează infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție:

Art. 10 : Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau foloase necuvenite:

-Stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială reală, a bunurilor aparținând agenților economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacții comerciale, ori a bunurilor aparținând autorităților publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora, săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare sau de gestionare.

-Acordarea de credite sau subvenții cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau a normelor de creditare, a destinațiilor contractate ale creditelor sau subvențiilor ori neurmărirea creditelor restante.

-Utilizarea creditelor sau a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.

Art. 11 :

fapta persoanei care, în virtutea funcției, a atribuției ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru aceasta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operațiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

dacă fapta prevăzută la alin. 1 a fost săvârșită într-un interval de 5 ani de la încetarea funcției, atribuției ori însărcinării, aceasta se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Art. 12: Sunt pedepsite cu închisoare de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:

efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale.

folosirea, în orice mod, direct sau indirect de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.

Art. 13 : Fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație și care folosește influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Conform aceleiași legi (Legea nr. 78 / 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție) sunt incriminate infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție:

Art. 17: în sensul prezentei legi, următoarele infracțiuni sunt în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu infracțiunile asimilate acestora, prevăzute la art. 10-13:

tăinuirea bunurilor provenite din săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a, precum și favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracțiune.

asocierea în vederea săvârșirii unei infracțiuni prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau la pct. 1 din prezentul articol.

falsul și uzul de fals săvârșite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau săvârșite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune.

abuzul în serviciu contra intereselor publice, săvârșit în realizarea scopului urmărit printr-o infracțiune prevăzută în secțiunile a 2-a și a 3-a.

infracțiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 21 / 1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a.

contrabanda cu bunuri provenite din săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune.

infracțiunile prevăzute în Legea nr. 87 / 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, săvârșită în legătură cu infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a.

infracțiunea de bancrută frauduloasă și celelalte infracțiuni prevăzute în Legea nr. 31 / 1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în legătură cu infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a.

traficul de stupefiante, nerespectarea regimului armelor de foc și al munițiilor, traficul de persoane în scopul practicării prostituției, săvârșite în legătură cu o infracțiune prevăzută în secțiunile a 2-a și a 3-a.

*****

C A P I T O L U L II

PARTICULARITĂȚI METODOLOGICE PRIVIND INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNII DE LUARE DE MITĂ

Secțiunea I

Aspecte de drept penal și procesual penal

Luarea de mită este fapta funcționarului care direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase, care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Varianta agravantă există dacă infracțiunea de luare de mită descrisă mai sus este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control.

A doua variantă agravantă există în ipoteza în care luarea de mită este săvârșită de agenți de constatare, de organele de urmărire sau de judecător cu prilejul instrumentării faptelor ce constituie contravenții sau infracțiuni prevăzute de Legea nr. 42 / 1991.

Obiectul juridic special constă în relațiile sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu probitate de către funcționari a atribuțiilor de serviciu încredințate lor si fără a combate faptele de venalitate prin care se aduce atingerea bunului mers al autorităților sau instituțiilor publice ori a altor persoane juridice și se lezează implicit interesele legale ale persoanelor particulare. În același mod definesc și alți autori obiectul juridic special al infracțiunii de luare de mită, subliniind că acesta îl constituie relațiile sociale legate de cinstea, corectitudinea și probitatea funcționarilor cărora li se aduce atingerea de către funcționarii dinăuntrul organului de stat ori instituției publice sau altei persoane juridice în care își desfășoară activitatea.

Privitor la obiectul material al infracțiunii de luare de mită, în mod similar, pentru celelalte infracțiuni de corupție există divergențe. Unii autori susțin că obiectul material îl constituie „banii sau alte foloase” date funcționarului sau primite de el. Potrivit unei alte păreri –predominante în literatura juridică –infracțiunile de corupție nu au, de regulă, obiect material.

Personal, împărtășesc opinia potrivit căreia infracțiunile de corupție nu au obiect material, nici chiar în mod excepțional. Criticile aduse opiniei potrivit căreia obiect material al infracțiunii de luare de mită ar fi banii ori alte foloase, constau în faptul că se confundă obiectul material al infracțiunii de luare de mită cu obiectul mitei, cele două noțiuni fiind total diferite. Ar mai fi de observat că exemplele date de unii autori, spre a justifica afirmația lor că, deși de regulă, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase materiale necuvenite și traficul de influență nu au obiect material, pot exista și unele cazuri de excepție –nu sunt edificatoare în acest sens. S-a susținut că atunci când funcționarul a efectuat actul pentru a cărui îndeplinire a primit mită, dacă acest act privește un obiect material, acesta devine obiectul material al infracțiunii de luare de mită (de exemplu, coletul pentru a cărei remitere cu prioritate, factorul poșta a pretins și a primit mită). Acest punct de vedere nu este întemeiat deoarece nu actele făcute de funcționar în favoarea mituitorului sunt acțiunile tipice ale luării de mită –pentru a se putea afirma că bunurile asupra cărora poartă materialitatea acțiunilor lor o constituie obiectul material al infracțiunii –ci faptele de pretindere, primire a acestora sau de acceptare ori nerespingere a promisiunii. Sau numai dacă aceste fapte ar purta asupra unui bun –operând fizic asupra lui, expunându-l unui pericol sau vătămându-l, bunul respectiv ar putea prezenta obiectul material al infracțiunii de luare de mită. Explicația este asemănătoare și în cazul potrivit căruia „atunci când folosul cuvenit constă în prestarea unei munci” –de exemplu, repararea unui imobil, efectuarea de lucrări la instalațiile electrice, zugrăvirea unor încăperi –obiectul asupra căruia se efectuează munca devine obiect material al infracțiunii. Astfel acțiunea tipică –de pretindere – săvârșită de subiectul activ al infracțiunii nu s-a exercitat asupra imobilului, instalației electrice, încăperii, etc., ci s-a referit la prestația reparatorului, electricianului, zugravului, care nu poate constitui obiectul material al infracțiunii de luare de mită, cu atât mai mult cu cât nici nu are o existență materială.

Infracțiunea de luare de mită este o infracțiune cu subiect activ nemijlocit calificat, acesta fiind un funcționar în sensul art. 147, Cod penal .

În practica judiciară s-a reținut că au calitatea de funcționari și deci pot fi subiecți activi ai infracțiunii de luare de mită, printre alții:

cadrul didactic care primește o sumă de bani pentru a favoriza un candidat la examen.

Revizorul contabil care se înțelege cu gestionarul ca să nu înregistreze plusurile, urmând să împartă între ei banii rezultați; revizorul va răspunde pe lângă complicitate la delapidare și pentru luare de mită.

Expertul însărcinat de instanță, care primește un folos pentru a întocmi un raport favorabil uneia dintre părți.

Funcționarul de la serviciul administrativ care primește sume de bani pentru a favoriza o persoană la întocmirea listei de locuințe.

Ofițerul de poliție care primește bani pentru a nu face acte de cercetare în legătură cu o infracțiune descoperită.șeful biroului de personal care primește bani în scopul încadrării unor muncitori.

Contabilul șef care acceptă promisiunea unei sume de bani ca să nu-l denunțe pe casier pentru sustragerile de bani din gestiune.

Funcționarul care primește cu împrumut diferite sume de bani pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

Unele controverse au avut loc în practica judiciară și în doctrina penală asupra chestiunii dacă avocatul poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită. Prin decizia nr. 569 din 16 mai 1990, instanța supremă a hotărât că avocatul pledant nu poate fi asimilat cu un „alt salariat” și în consecință nu poate fi subiect al infracțiunii de luare de mită. Persoanele care îndeplinesc funcții de conducere în aparatul administrativ al baroului de avocați sunt asimilate „altor salariați”, fiind funcționari și deci putând avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de luare de mită.

În ceea ce privește calitatea de medic ca subiect activ al infracțiunii de luare de mită, Curtea Supremă de Justiție, în complet de 7 judecători a hotărât prin Decizia nr. 78 din 24 mai 1993 că medicul care a îndeplinit funcția de medic șef într-o instituție sanitară de stat –în speță Spitalul municipal de Obstetrică și Ginecologie Brașov –are în raport cu prevederile legale, calitatea de funcționar și deci poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită.

De subliniat că subiectul activ –autorul – infracțiunii de luare de mită trebuie să aibă calitatea de funcționar în momentul săvârșirii acțiunii tipice (pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii, nerespingerea promisiunii).

Infracțiunea de luare de mită poate fi comisă în oricare din formele participației penale. Coautorii trebuie să aibă calitatea de funcționari, fiecare contribuind nemijlocit simultan sau succesiv la săvârșirea infracțiunii. Este de remarcat faptul că pentru instigatori și complici nu este necesară calitatea de funcționar. Altfel spus, infracțiunea de luare de mită este imputabilă complicilor și instigatorilor, indiferent de calitatea acestora. Legat de acest aspect, literatura de specialitate, a evidențiat faptul că în acest caz nu se pune problema răsfrângerii circumstanțelor personale de funcționar asupra celorlalți participanți, ci este vorba de încadrarea contribuției lor la consumarea activității infracționale în dispoziția legală ce prevede –erga omnes – fapta comisă de subiectul nemijlocit al luării de mită. În contextul menționat trebuie făcută precizarea că în sistemul nemijlocit al legii penale române, mituitorul nu este considerat participant la infracțiunea de luare de mită, el fiind autor al infracțiunii de dare de mită.

În ceea ce privește structura și conținutul juridic al infracțiunii, acestea au ca părți componente atât o situație premisă, cât și un conținut constitutiv al faptei.

Situația premisă, indispensabilă în structura infracțiunii de luare de mită, constă în existența unui serviciu –ce funcționează la o unitate publică dintre cele prevăzute la art. 145 Cod penal, sau la o altă persoană juridică –competent să efectueze acte de genul celor ce privesc săvârșirea unei asemenea fapte. Numai în cadrul unui asemenea serviciu își poate exercita atribuțiile funcționarul care comite luarea de mită. Cu alte cuvinte, luarea de mită nu poate fi concepută fără această situație premisă ce se răsfrânge asupra calității făptuitorului, conferindu-i anumite îndatoriri de serviciu.

La rândul său, conținutul constitutiv al infracțiunii cuprinde ceea ce în mod obiectiv și subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale. Astfel, elementul material poate fi realizat fie printr-o acțiune comisivă –pretinderea, primirea, acceptarea de bani ori alte foloase -, fie printr-o acțiune omisivă constând în nerespingerea promisiunilor unor astfel de foloase, acțiunile făptuitorului –indiferent de forma de realizare- având drept scop, după caz, îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori în vederea săvârșirii unui act contrar acestor îndatoriri.

„A primi” înseamnă a lua în primire un obiect, care se înmânează, se dăruiește ori a încasa o sumă de bani. Primirea se poate realiza direct între mituitor și mituit ori indirect, prin intermediul altor persoane sau prin alte mijloace (tren, poștă).

Acțiunea de „acceptare” reprezintă acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire. Acceptarea poate fi expresă sau tacită, dar în acest din urmă caz, ea rezultă din anumite manifestări care relevă neîndoielnic acceptarea.

A „pretinde ceva” înseamnă a cere ceva în mod stăruitor, a formula o anumită pretenție. Pretinderea ca modalitate de realizare a elementului material nu implică neapărat satisfacerea pretenției formulate de făptuitor.

„Nerespingerea promisiunii” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin de către funcționar înseamnă a accepta implicit (tacit) promisiunea de mituire. Nerespingerea unei promisiuni nu poate fi concepută fără actul corelativ al formulării unei promisiuni de către o altă persoană.

Sub aspectul elementului material trebuie reținut că în situația în care funcționarul acceptă promisiunile făcute sau nu le respinge, dar denunță de îndată celor în drept promisiunile ce i s-au făcut, o atare stare de fapt duce la inexistența infracțiunii. Tot în lumina celor precizate pentru existența elementului material nu prezintă nici o relevanță dacă pretinderea banilor sau altor foloase materiale ori înțelegerea în legătură cu primirea acestora a fost sau nu urmată de executare și nici dacă acestea au fost primite direct sau printr-un intermediar. Privit din alt unghi de vedere, elementul material al infracțiunii poate consta, alternativ, fie din efectuarea unui act ilicit –atunci când este vorba de îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale făptuitorului -, fie din îndeplinirea unor acte ilicite, respectiv neîndeplinirea ori întârzierea în îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în caz contrar acestor îndatoriri.

Pe de altă parte, acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii este condiționată de următoarele cerințe esențiale:

Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase; prin „bani” se înțelege atât monedele metalice sau de hârtie –românești sau străine, cât și titlurile de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăților –emise de o instituție bancară sau de alte instituții de credit componente, precum și orice alte titluri sau valori asemănătoare. Prin analogie cu dispozițiile legale ce incriminează falsificarea banilor sau a altor valori opinăm că în cazul de mită elementul material este îndeplinit dacă există o monedă de orice fel sau titlu de credit sau de plată care se poate face, public, proba valorii pecuniare pe care o exprimă. La rândul ei noțiunea de „alte foloase” desemnează orice fel de avantaje patrimoniale, fiind lipsit de relevanță forma sub care se prezintă.

Banii și celelalte foloase pretinse, primite sau promise să fie necuvenite. Altfel spus, acestea trebuie să aibă un caracter de plată sau răsplată în vederea efectuării, neefectuării, întârzierii îndeplinirii, etc. a unui act precis determinat, adică să reprezinte un contraechivalent a unei conduite lipsite de probitate a funcționarului corupt.

Acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al luării de mită trebuie să se situeze în timp anterior îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii în îndeplinirea actului determinant privitor la îndatoririle de serviciu ori contrar acestor îndatoriri.

În caz contrar, nu există infracțiune de luare de mită și eventual cea de primire de foloase necuvenite.

Dar, pentru existența infracțiunii, deci pentru întregirea elementului material este necesar ca acesta să fie alăturat urmării imediate. În cazul luării de mită, primirea, pretinderea, nerespingerea sau acceptarea banilor sau altor foloase necuvenite au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol ce aduce atingerea bunului mers al activității unei unități publice sau persoane juridice private, mai exact al serviciului ce funcționează în cadrul acestora concretizat în acțiunea lipsită de probitatea funcționarului. În aceeași ordine de idei, pentru existența infracțiunii este absolut obligatorie stabilirea legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată produsă. În sfârșit, sub aspectul laturilor constitutive ale infracțiunii trebuie precizat că luarea de mită nu poate fi săvârșită decât cu vinovăție și anume cu intenție directă.

Aspecte procesuale

Pericolul social este ridicat și mai ales, frecvența infracțiunilor de corupție au stat la baza unei prime modificări a conținutului articolelor din Codul penal care reglementează luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență prin aceste modificări urmărindu-se în principal, mărirea pedepselor.

Pentru ca dreptul penal material să-și atingă scopul, s-a apreciat că este necesar să se instituie și o procedură specială pentru urmărirea și judecarea acestor fapte. În acest sens, prin Legea nr. 83 / 21 iulie 1992 s-a reglementat procedura urgentă de urmărire și judecare a infracțiunilor de corupție menționate mai sus.

Potrivit acestei legi speciale, procedura de urgență se realizează prin două modalități. Când aceste infracțiuni sunt flagrante se urmăresc potrivit procedurii speciale de urmărire a unor infracțiuni flagrante, singura condiție necesar a fi îndeplinită pentru ca această procedură specială să fie aplicabilă privește constatarea ca infracțiunea de corupție concret săvârșită să fie flagrantă, nefiind necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor ca infracțiunea să fie flagrantă, pedeapsa prevăzută de lege să fie mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani și să fie săvârșită în municipii, orașe, mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, precum și în orice loc aglomerat. Deși ultimele modificări ale legii penale au REDUS aplicabilitatea procedurii speciale de urmărire a unor infracțiuni flagrante deoarece s-au mărit mult pedepsele în timp ce condițiile prevăzute de art. 466 Cod de procedură penală au rămas neschimbate, acest lucru nu afectează aplicabilitatea procedurii prevăzute de Legea 83/1992 tocmai datorită faptului că nu se cer îndeplinite condițiile art. 466, Cod procedură penală.

Dacă infracțiunile de corupție nu sunt flagrante, urmărirea se desfășoară potrivit procedurii obișnuite, dar cu o anumită operativitate, respectiv în termen de 10 zile de la data sesizării organului de urmărire penală, cu posibilitatea unor prelungiri prevăzute de lege.

În schimb judecata se efectuează potrivit procedurii speciale instituite pentru cazul unor infracțiuni flagrante, cu precizarea că aceste proceduri speciale se completează cu prevederile Legii nr. 83 /1992.

Trebuie precizat că acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, pe tot parcursul procesului penal.

Legea nr. 78 / 2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție prevede unele dispoziții procedurale și anume:

Art. 21:

infracțiunile prevăzute de prezenta lege ca infracțiuni de corupție sau ca infracțiuni asimilate acestora ori ca infracțiune în legătură directă cu infracțiunile de corupție, dacă sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor art. 465 și art. 467-479 din Codul de procedură penală.

dacă infracțiunile prevăzute la alin. 1 nu sunt flagrante, urmărirea penală și judecata se efectuează potrivit procedurii de drept comun.

Art. 22:

În cazul infracțiunilor prevăzute în secțiunea a 2-a din cap. III, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.

Art. 23:

persoanele cu atribuții de control sunt obligate să înștiințeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârșirii infracțiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operațiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit acestei legi.

persoanele cu atribuții de control sunt obligate, în cursul actului de control, să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.

Art. 26:

Secretul bancar și cel profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată sau Curții de Conturi.

Art. 27:

când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de prezenta lege, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile:

punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora;

punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor telefonice;

accesul la sisteme informaționale;

comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată de documente bancare, financiare ori contabile.

pentru motive temeinice măsurile pot fi prelungite de procuror prin ordonanță motivată, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

în cursul judecății instanța poate dispune prelungirea acestor măsuri prin încheiere motivată.

Potrivit dispozițiilor legale, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procurorul de la parchetul de pe lângă instanța ce judecă în primă instanță cauza, adică tribunalul.

În conformitate cu normele legii procesual penale, situația persoanei mituite este independent de situația persoanei mituitorului. Prin urmare achitarea mituitorului nu duce la înlăturarea răspunderii penale pentru cel mituit și invers, cu excepția cazului în care s-a pronunțat din cauza inexistenței faptei deduse judecății.

Secțiunea a II –a

Principalele probleme care trebuie clarificate prin

investigarea infracțiunii de luare de mită

Sesizate despre săvârșirea acestei infracțiuni, organele de urmărire penală, trebuie să lămurească următoarele probleme:

calitatea persoanei care a pretins, a primit, acceptat sau nu a respins promisiunea ce i s-a făcut.

activitatea ilicită a făptuitorului.

scopul activității infracționale.

banii și foloasele ce au constituit obiectul activității ilicite.

existența concursului de infracțiuni și posibilitatea extinderii cercetărilor pentru alte fapte și făptuitori.

măsurile ce se impun pentru anularea efectelor actelor încheiate în condițiile luării de mită.

1. Calitatea persoanei care a pretins, a primit, a acceptat ori nu a respins promisiunea ce i s-a făcut

Subiect activ nemijlocit al infracțiunii de luare de mită poate fi numai un funcționar. Legislația noastră penală definește noțiunile de „funcționar public” și de funcționar. Astfel, „funcționarul public” este o persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145. Cod penal, adică în serviciul unei unități publice. La rândul său, un „funcționar” este atât persoana ce intră în categoria funcționarilor publici, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145, Cod penal.

Organele de urmărire penală trebuie să lămurească în primul rând –dacă este îndeplinită cerința legală privitoare la calificarea pe care trebuie să o aibă autorul infracțiunii. Aceeași problemă se pune și în cazul în care luarea de mită a fost săvârșită în coautorat, fiecare din autorii care au contribuit nemijlocit –simultan sau succesiv – la săvârșirea faptei trebuie să aibă calitatea de funcționar. Condiția privind calificarea autorului nu este necesară în cazul persoanelor care au participat la comiterea faptei în calitate de complici sau instigatori, fapta fiindu-le imputabilă chiar dacă nu au calitatea de funcționar.

Trebuie precizat că atunci când luarea de mită este săvârșită în coautorat investigarea trebuie să clarifice și în ce modalitate au conlucrat făptuitorii pentru realizarea rezoluției infracționale –de exemplu, o comisie de examen, complet de judecată, colectiv însărcinat cu anumite calități de control, etc –precum și contribuția fiecăruia la consumarea activității ilicite.

Persoana care a pretins, a primit, a acceptat ori nu a respins promisiunea ce i s-a făcut poate să fie și un funcționar cu atribuții de control. Sarcina organelor de urmărire penală este de a stabili dacă făptuitorul are o astfel de calitate, care îi conferă acestuia calitatea de subiect al infracțiunii de luare de mită în formă agravantă prevăzută de art. 254 Cod penal.

Calitatea de persoană cu atribuții de control se determină concret pentru fiecare caz în parte, în funcție de natura atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului. Au această calitate paznicii, gardienii publici, organele gărzii financiare, funcționarii din Direcția generală a controlului financiar de stat din Ministerul Finanțelor și unități subordonate, precum și orice alți funcționari care conform dispozițiilor legale au atribuții de control. În practică, s-a reținut infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 , al. 2, Cod penal în sarcina unei persoane care îndeplinind funcția de inspector comercial și având atribuția de a efectua controale în legătură cu respectarea legislației în vigoare în materie de comerț, a cerut și a primit unele foloase materiale de la patronul unui magazin, pentru a nu lua măsuri de sancționare contravențională în urma unor nereguli.

Menționăm că, prin Legea nr. 42 /1991, care a modificat și completat Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, s-a prevăzut, în art. 5 că infracțiunile de luare de mită, trafic de influență și primirea de foloase necuvenite, comise de agenții constatatori, organele de urmărire penală sau de judecată a faptelor ce constituie contravenții sau infracțiuni prevăzute de prezenta lege, se pedepsesc în conformitate cu dispozițiile art. 254, 256, 257 din Codul penal, minimul și maximul pedepselor majorându-se cu câte doi ani. Deci calitatea de făptuitor al infracțiunii de luare de mită o pot avea și persoanele amintite anterior în situațiile concrete, menționate.

Organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă negăsind situația reglementată de art. 5 din Legea nr. 42 / 1991 pentru a face încadrarea juridică corectă a faptei, întrucât funcționarii cu atribuții de control săvârșesc infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254, alin. 2, Cod penal, cu excepția celor chemați să constate contravențiile și infracțiunile prevăzute de legea nr. 42 /1991, precum și pentru care se vor aplica dispozițiile speciale ale art. 5 din Legea nr. 42 / 1991.

Legea nr. 78 /2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prevede categoriile de persoane cărora li se aplică legea mai sus menționată:

care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice.

Care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici.

Care exercită atribuții de control, potrivit legii.

Care acordă asistență specializată unităților prevăzute la lit. a) și b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența.

Care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale.

Care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație.

Alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condițiile prevăzute de lege.

Alte situații practice:

Inculpatul în calitatea sa de ofițer de poliție –luând la cunoștință despre săvârșirea unei fapte penale sau contravenționale și surprinzând pe unul dintre participanți –avea obligația legală de a interveni chiar în afara competenței teritoriale a organului din care făcea parte, pentru a efectua –în baza art. 213 din Codul de procedură penală –actele de cercetare ce nu sufereau amânare și a conserva probele descoperite. În consecință fapta sa –de a fi pretins și primit bani și alte foloase materiale necuvenite, în scopul de a nu-și îndeplini aceste îndatoriri de serviciu –prezintă toate elementele constitutive al infracțiunii de luare de mită.

Constituie infracțiune de luare de mită și fapta controlorului CFR care în timpul exercitării funcției sale, a primit și reținut pentru sine, sume de bani de la călătorii găsiți în tren fără legitimații de călătorie, spre a nu încheia actele constatatoare ale contravențiilor săvârșite.

Infracțiunea de luare de mită a săvârșit-o și lucrătorul unei stații PECO care a primit sume de bani pentru a vinde cantități de petrol mai mari decât cele care puteau fi cumpărate.

Este subiect activ nemijlocit al infracțiunii de luare de mită și expertul care primind de la o instanță judecătorească însărcinarea de a efectua o expertiză în una din cauzele de competența acelei instanțe, primește un folos material de la una din părți, pentru a întocmi raportul de expertiză în favoarea acesteia.

Profesorul care fiind membru al comisiei de bacalaureat, a primit sume de bani pentru a asigura reușita unui candidat la acest examen, a săvârșit infracțiunea de luare de mită.

Numai dacă inculpatul, în calitatea sa de secretar al comisiei constituită la nivelul conducerii întreprinderii avea vreo atribuție de serviciu în legătură cu repartizarea locuințelor, fapta de a cere unor angajați diferite sume de bani pentru a le repartiza locuințe, constituie infracțiunea de luare de mită; dacă nu avea astfel de atribuție, în ipoteza că banii s-au cerut în scopul sus menționat, fapta nu poate fi calificată decât înșelăciune.

2. Activitatea ilicită a făptuitorului

Lămurirea activității ilicite constituie sarcina principală a investigării, aceasta împreună cu calitatea făptuitorului –constituind condiția de bază pentru existența infracțiunii, cu alte cuvinte, organele de urmărire penală trebuie să stabilească în ce a constat acțiunea făptuitorului, respectiv într-o faptă comisivă –pretindere, primire –ori într-una omisivă, de genul acceptării sau nerespingerii promisiunii de bani sau alte foloase.

A primi înseamnă a lua în posesie un obiect, care se înmânează, se dăruiește ori a încasa o sumă de bani. A pretinde ceva înseamnă a cere cuiva în mod stăruit, a formula o anumită pretenție. Pretinderea nu implică neapărat satisfacerea pretenției formulate de făptuitor. Acceptarea reprezintă acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire. Nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin de către un funcționar, înseamnă a accepta implicit (tacit) promisiunea de mituire. Este de remarcat că legiuitorul a pus pe același plan nerespingerea promisiunii cu acceptarea acesteia, considerând că nerespingerea echivalează cu o acceptare tacită, funcționarul fiind obligat să refuze sau să denunțe persoanele care desfășoară o activitate de corupere.

Tot sub aspectul activității ilicite, cercetarea trebuie să clarifice dacă pretinderea sau primirea banilor sau altor foloase s-a făcut în mod direct sau indirect, adică printr-un intermediar sau mai mulți. Literatura de specialitate apreciază că sunt întrunite elementele constitutive ale luării de mită și în cazul în care folosul necuvenit a constat într-un dar făcut soției funcționarului și acesta aflând despre el și scopul în care a fost dat, nu l-a restituit. Deși sub aspectul existenței infracțiunii nu prezintă nici o relevanță, modul în care s-au realizat acțiunile comisive sau omisive, acest lucru trebuie precis determinat pentru stabilirea întregii participații penale, persoanele putând să fie după caz instigator sau complice.

În sensul art. 254 Cod penal, funcționarul este autor al infracțiunii de luare de mită, fie că realizează personal activitatea specifică laturii obiective a infracțiunii, fie că o realizează prin intermediar, indirect. Nu va exista însă o luare de mită dacă, cererea de bani sau alte foloase, făcută prin intermediar, nu a ajuns la cunoștința persoanei căreia îi era adresată, ci s-a oprit la intermediar, care nu a transmis-o acelei persoane. Deși prin activitatea sa, intermediarul înfăptuiește chiar acțiunea constitutivă –pretinde, primește, etc. -a infracțiunii de luare de mită, totuși această activitate fiind prin voința legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată, în ceea ce privește pe intermediar, decât ca un act de ajutor, deci de complicitate. Iată și un exemplu din practica fostului Tribunal Suprem: la rugămintea unui coleg de muncă, inculpatul a intervenit pe lângă șeful biroului administrativ din cadrul întreprinderii la care lucrau toți trei, pentru ca acesta să înlesnească dintâi ocuparea unei camere în căminul de nefamiliști; cel solicitat –condamnat în cauză pentru luare de mită a fost de acord, dar a pretins, prin intermediul inculpatului, o sumă de bani, care i-a fost înmânată tot prin intermediul acestuia. Întrucât a intermediat, prin aceasta inculpatul a înlesnit primirea de către funcționar a unei sume de bani pentru a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar fapta sa întrunește elementele complicității la infracțiunea de luare de mită (nu trafic de influență). Dacă intermediarul a conceput infracțiunea de luare de mită și l-a determinat pe funcționar să o săvârșească prin intermediul său, el va cumula și calitatea de instigator, urmând să răspundă însă numai pentru instigare, întrucât aceasta absoarbe complicitatea. În cazul în care mita ajunge la mituitor prin intermediari, care acționează succesiv, intermediarii au calitatea de complici la infracțiunea de luare de mită.

De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să lămurească în ce a constat actul cu privire la care s-a luat mita și dacă acesta intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului în cauză. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii de bani ori alte foloase s-au făcut cu privire la un act determinant și dacă s-au concretizat printr-o activitate licită sau ilicită.

În cazul în care autorul infracțiunii de luare de mită l-a constrâns pe mituitor sa-i promită, să-i ofere sau să-i dea bani ori alte foloase necuvenite, pentru conturarea întregului tablou al activității ilicite, organele de urmărire penală trebuie să stabilească, în concret, în ce s-a materializat constrângerea invocată. Spre exemplu, constrângerea ar putea consta într-o amenințare cu desfacerea contractului de muncă și trecerea în șomaj, în refuzul încadrării într-o anumită funcție, netrecerea pe ștatele de premieri, etc.

Existența infracțiunii de luare de mită nu este subordonată vreunei condiții privind locul și timpul săvârșirii. Dar sub aspectul elementului material, pentru dovedirea existenței infracțiunii, organele de urmărire penală trebuie să dovedească faptul că activitatea făptuitorului – pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii –a avut loc la un moment anterior îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii în îndeplinirea actului determinant privitor la îndatoririle de serviciu ori unui act contrar acestor îndatoriri.

Legat de activitatea ilicită a făptuitorului, atât literatura de specialitate cât și practica judiciară au statuat ca infracțiune de luare de mită se consumă în momentul în care se realizează înțelegerea dintre persoana care oferă și cea care primește mita; ea se consumă și prin simpla acceptare a promisiunii făcute funcționarului sau prin nerespingerea unei atare promisiuni, predarea efectivă a banilor sau altor foloase putând să aibă loc și ulterior sau chiar să nu se realizeze.

Dacă ulterior înțelegerii de a se da anumite sume de bani ca mită, pentru ca cel mituit să îndeplinească, succesiv, mai multe acte privitoare la funcția sa, mituitorul a plătit mai multe sume de bani promise la diferite intervale de timp, pe măsura efectuării acelor acte, nu se poate vorbi de o infracțiune continuată de luare de mită.

De asemenea constituie infracțiune de luare de mită fapta funcționarului de a primii bani sau alte foloase care nu i se cuvin, chiar dacă nu îndeplinește actul –legal sau ilegal – la care s-a obligat, fiind ca acest act să intre în sfera atribuțiilor sale de serviciu.

Când actul nu intră în acest cadru, însă funcționarul a făcut să creadă, pe cel care i-a oferit folosul necuvenit, că are abilitatea legală de-al efectua, fapta constituie înșelăciune.

Primirea de către un funcționar a unei sume de bani, în timpul îndeplinirii unui act privitor la funcția sa, pentru a executa cu deosebită grijă acel act, constituie infracțiune de luare de mită, legea a creat un regim de sancțiune numai pentru situații în care primirea folosului necuvenit a avut loc după efectuarea actului ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului.

Fapta inculpatului, contabil șef, de a accepta promisiunea casierului de a-i da sume de bani, pentru a nu se aduce la cunoștința conducerii unității că acesta a sustras bani din casă, constituie infracțiunea de luare de mită, pentru consumarea acestei infracțiuni fiind suficientă acceptarea de către funcționar a promisiunii făcute, chiar dacă suma de bani nu i-a mai fost dată ulterior sau i-a fost dată într-un ultim moment când pierduse calitatea de funcționar, prin pensionare sau orice alt mod.

3. Scopul activității infracționale

Întrucât legea condiționează existența infracțiunii de luare de mită de urmărirea unui anumit scop, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă făptuitorul a acționat sau nu cu intenție calificată în acest scop.

Este de menționat în legătură cu „scopul” indicat în art. 254 Cod penal, că prin existența infracțiunii este suficient ca făptuitorul să fi acționat în vederea finalității respective, fiind indiferent dacă acel scop s-a realizat sau nu. Scopul caracteristic laturii subiective nu este cel de a obține un folos material, ci acela de a face, a nu face, etc., un act privitor la îndatoririle de serviciu. Obținerea unor foloase ilicite reprezintă mobilul care îl determină pe autor să comită luarea de mită.

În acest sens s-a pronunțat și instanța noastră supremă care având de soluționat recursul unui inculpat condamnat pentru luare de mită, a decis că fapt acestuia este un abuz în serviciu. Într-adevăr motivează Tribunalul Suprem –fapta inculpatului, șef al unei secții de tâmplărie, de a fi pretins și primit, fără drept diferite avantaje materiale de la muncitorii aflați în subordinea sa, sub pretext că datorită deplasărilor ce trebuie să le efectueze pentru procurarea materialelor, nu a fost în măsură să realizeze personal decât o producție mai redusă, constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și nu infracțiunea de luare de mită, deoarece, în situația arătată nu se poate reține că foloasele au fost date, așa cum prevede art. 254 Cod penal, în scopul îndeplinirii ,neîndeplinirii sau întârzierii îndeplinirii de către funcționar a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, cu numai că acesta, îndeplinindu-și abuziv atribuțiile de serviciu, în scopul obținerii unor foloase ce nu i se cuveneau, a adus atingere intereselor legale ale unui muncitor aflat în subordinea sa.

Prin urmare, cercetarea trebuie să lămurească pentru ce s-a pretins, primit, acceptat sau nu s-au respins promisiunile de bani ori alte foloase necuvenite. Aceste acțiuni trebuie să aibă o finalitate precisă, respectiv îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act –arătat explicit –de competența funcționarului corupt sau după caz, îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia.

Referitor la scopul activității ilicite a făptuitorului, practica judiciară oferă numeroase și variate exemple:

Cazuri de luare de mită în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu: un primar a primit anumite avantaje în scopul de a oficia mai repede o căsătorie; un angajat al unei întreprinderi comerciale a pretins și primit o sumă de bani pentru a vinde mașini de aragaz unor cumpărători; un inspector –șef de personal-a pretins și primit foloase materiale pentru a interveni în actele preliminare în vederea încadrării în muncă a unor persoane.

Cazuri de luare de mită în scopul neîndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu: un organ de cercetare penală a primit bani pentru a nu întocmi actele necesare referitoare la identificarea autorilor unui furt; o persoană delegată de o unitate pentru a-i apăra interesele a primit bani spre a nu se prezenta la proces; un controlor de bilete CFR a primit sume de bani, pentru a nu încheia acte de contravenție unor călători fără bilet; un contabil șef a acceptat promisiunea casierului de a-i da o sumă de bani, pentru a nu aduce la cunoștința conducerii unității faptul că sustrăsese o sumă de bani din casă;

Cazuri de luare de mită în scopul întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu: un funcționar însărcinat cu executarea unui mandat de arestare a primit daruri de la cel urmărit, în scopul de a nu executa imediat, ci după o perioadă de timp, acel mandat

Cazuri de luare de mită în scopul îndeplinirii unui act contrar îndatoririlor de serviciu: un funcționar vamal a primit o sumă de bani în vederea întocmirii unui act fals, act ce intră în atribuțiile sale de serviciu; un paznic a pretins și primit un material pentru a permite sustragerea de către alte persoane a unor bunuri aflate în paza sa. De asemenea când s-a predat o sumă de bani pentru care funcționarul, în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, să falsifice un înscris oficial, acesta săvârșește -pe lângă infracțiunea de fals –și infracțiunea de luare de mită. Împrejurarea că sumele de bani primite de inculpat au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul existenței infracțiunii de luare de mită. Din moment ce împrumutul a fost solicitat de funcționar, pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracțiunii de luare de mită –inclusiv intenția calificată –sunt, realizate.

4. Banii și foloasele ce au constituit obiectul activității ilicite

Clasificarea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente.

În primul rând aceasta ține de însăși existența infracțiunii, mai exact de îndeplinirea uneia din cerințele esențiale și anume, ca banii sau alte foloase necuvenite să constituie obiectul pretinderii, primirii, acceptării sau nerespingerii promisiunii. Dacă în privința noțiunii de „bani” nu se ridică probleme deosebite, prin aceasta înțelegându-se monedele de hârtie sau metal, românești sau străine, emise de o instituție bancară, cu putere circulatorie, în schimb nu întotdeauna sunt delimitate corect valorile asimilate acestei noțiuni. În opinia noastră –conformă, de altfel, cu opinia exprimată în majoritatea lucrărilor de specialitate, sunt asimilate acțiunii de „bani” și valori ce pot face public dovada valorii pecuniare pe care o reprezintă. Este vorba de titlurile de credit public, cecurile, titlurile de orice fel, care servesc efectuării plăților –emise de instituțiile de credit competente – precum și orice titluri sau valori asemănătoare. La rândul ei, expresia de „alte foloase” desemnează orice fel de avantaje de ordin patrimonial. Aria avantajelor de ordin patrimonial este foarte diversă, astfel putând constitui obiectul mitei, de exemplu, folosința gratuită a unei locuințe, prestarea unor servicii în mod gratuit –repararea unui imobil –precum și alte „servicii” făcute funcționarului cum ar fi: amânarea plății unei datorii, acordarea de permisii, împrumuturi, comisioane, bunuri. Pot fi avantaje de ordin nepatrimonial, spre exemplu, acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altor distincții onorifice. În aceeași ordine de idei, trebuie arătat că legea nu cere determinarea foloaselor ce constituie obiectul mitei. Dar așa cum s-a precizat pentru existențe infracțiunii este necesar să se stabilească faptul că banii sau foloasele au fost date sau promise pentru ca funcționarul să îndeplinească, să nu îndeplinească, să întârzie efectuarea unui anumit act, ori după caz, să efectueze un anumit act, contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia.

Trebuie să precizăm de asemenea că foloasele ce constituie obiectul mitei pot fi bunuri mobile sau imobile. Din expresia „bani sau alte foloase”, folosită în art. 254, alin. 1, Cod penal, pentru a desemna obiectul mitei și din expresia „bani, valori sau orice alte bunuri” folosite în art. 254, alin. 2, Cod penal, pentru a desemna obiectul confiscării speciale nu rezultă vreo circumstanță de natură a exclude imobilele din sfera bunurilor ce pot fi date și luate ca mită.

Organele de urmărire penală trebuie să urmărească problemele concrete ivite în cauză, dacă valoarea folosului material primit de funcționar este foarte redusă. Astfel, oricare ar fi valoarea darului, acesta constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a funcționarului și se va avea în vedere infracțiunea de luare de mită. Pentru a nu se reține infracțiunea de luare de mită, trebuie să nu existe un raport direct și explicit între darurile primite, care au o valoare redusă și un anumit act din sfera atribuțiilor ce revin funcționarului. Ținând cont de această ultimă condiție, conchidem că nu constituie infracțiunea de luare de mită, primirea de mici daruri ocazional –de exemplu cadouri de Anul nou -, precum nici primirea de mic daruri care exprimă –din partea celor care oferă ori promit –manifestarea unui sentiment de recunoștință ori de respect profesional, iar nu o retribuție.

Organele de urmărire penală trebuie să stabilească caracterul de retribuție al mitei. Organele de urmărire vor stabili dacă banii, foloasele sunt necuvenite, adică dacă reprezintă un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a funcționarului. Literatura de specialitate evidențiază că banii sau celelalte foloase pretinse, primite, acceptate ori nerespinse să fie legal nedatorate, adică să fie făcute ca retribuție, plată, răsplată.

Dacă se dovedește aspectul obiectiv al retribuției –adică existența unei relații între darul pretins, primit sau promis și actul de serviciu pe care funcționarul urmează a-l efectua, a nu-l efectua sau a-l îndeplini cu întârziere- și aspectul subiectiv al retribuției –adică interesul personal și voința de a retribui, din partea celui care dă, precum și voința și conștiința de a accepta o plată din partea celui care primește –lipsa de proporție dintre valoarea darului și importanța actului de serviciu nu constituie un impediment în caracterizarea faptei de luare de mită. De altfel, faptul că Tribunalul Suprem a considerat ilegală o soluție a instanței de fond care achitase pe inculpat pentru infracțiunea de luare de mită, motivând că există o disproporție între actul cerut inculpatului –darea unei soluții favorabile în proces –și plata ilicită a acestui act (suma modică pe care inculpatul a primit-o de la cel în cauză) Tribunalul Suprem arată că art. 254 Cod penal nu are existența unei proporții între valoarea actului pretins de la funcționar și suma de bani sau folosul ilicit obținut de către acesta. Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă nu cumva fapta de luare de mită nu are caracter penal, atunci când este lipsită în mod vădit de importanță, în sensul art. 18, Cod penal. Dar, în acest caz, organele de urmărire penală trebuie să țină seama nu numai de valoarea redusă a obiectului mitei, ci și de celelalte criterii privind mijloacele și modul de săvârșire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și persoana și conduita făptuitorului.

De asemenea, trebuie reținut că banii sau alte foloase sunt considerate necuvenite nu numai în cazul în care pentru îndeplinirea unui act care este gratuit se pretinde sau se primește o retribuție, ci și atunci când se pretinde ori se primește peste ceea ce este datorat în mod legal ori, în raport și de situație, se acceptă ori nu se refuză o promisiune care depășește ceea ce este legalmente datorat.

Lămurirea problemei banilor sau a foloaselor prezintă o mare importanță și din alt punct de vedere. Potrivit legii „banii, valorile sau orice alte bunuri” care au făcut obiectul luării de mită se confiscă. Organele de urmărire penală trebuie să știe exact situațiile în care se confiscă bunuri, care bunuri și în ce condiții, pentru a se evita apariția unor situații care să contravină legii.

Trebuie subliniat că obiectul confiscării speciale ca măsură de siguranță constă în „bani, valori sau orice alte bunuri”, deci pot fi confiscate numai avantajele patrimoniale și se poate dispune restabilirea situației anterioare. Confiscarea specială operează atât asupra bunurilor mobile cât și asupra bunurilor imobile.

În cazul în care bunurile confiscării nu se mai găsesc la inculpat –cel care a luat mita –ele vor fi luate de la persoanele ce le dețin în momentul pronunțării hotărârii de condamnare. Situația reglementată de art. 254, alin. 3, Cod penal referitoare la faptul că doar bunurile, banii sau alte valori care au făcut obiectul mitei nu se găsesc, condamnatul este obligat și la plata echivalentului lor în bani, are în vedere nu cazul în care bunurile nu mai sunt deținute de inculpat, ci situația în care identificarea și preluarea lor nu mai sunt posibile în mod efectiv, fie pentru că deținătorul nu este cunoscut, fie pentru că bunurile au fost distruse ori consumate, fie pentru că între timp bunul a fost dobândit legal de un terț de bună credință și ca atare, preluarea nu mai este posibilă datorită unui impediment de ordin juridic. Când însă lucrurile au fost restituite de funcționar celui care i le-a dat, ele vor fi confiscate de la deținătorul actual – autor al infracțiunii de dare de mită –iar dacă după restituire, bunul a fost înstrăinat sau a fost consumat de acesta, obligația de a plăti echivalentul îi revine lui, iar nu inculpatului. Dacă persoana care a dat bunul a fost constrânsă la aceasta prin diferite mijloace de către funcționarul corupt sau dacă ea denunță fapta autorităților mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei persoane, iar dacă i-a fost restituit între timp de inculpat, nu se va mai confisca.

Dacă banii sau bunurile supuse confiscării provin din sustrageri din patrimoniul unor unități publice, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată alături de autorul luării de mită, suma sau bunurile nu se confiscă, ci trebuie restituite unității păgubite.

Dacă infracțiunea de luare de mită a fost comisă în participație, instanța de judecată trebuie să dispună confiscarea numai a beneficiului realizat personal, deci a acelor bunuri care au revenit fiecărui participant în parte sau plata echivalentului în bani al acestora în măsura în care bunurile nu se mai găsesc.

Dacă făptuitorul a pretins bani, valori sau alte bunuri, dar pretenția sa nu a fost urmată de acceptarea sau deși acceptată, ulterior mituitul nu a mai primit nimic, nu se va putea proceda la confiscare, aceasta fiind lipsită de obiect. De asemenea, obligarea la plată nu mai poate avea ca obiect echivalentul valoric al bunurilor oferite, dar care nu s-au remis efectiv, nici al foloaselor promise, în cazul în care promisiunea nu a fost adusă la îndeplinire.

În literatura juridică este dominantă ideea că lucrurile care au luat locul altor lucruri inițial dobândite prin infracțiune trebuie confiscate ele însele ca „lucruri dobândite prin infracțiune”, deoarece „banii sau lucrurile substituite sunt tot atât de fără drept și ilicit deținute ca și lucrurile sau banii cărora li s-au substituit”. În practica judiciară într-o cauză în care obiectul mitei l-a constituit o sumă de 95.000 lei, s-a dispus confiscarea atât a automobilului cumpărat cu o parte din acești bani, cât și a unei sume de 22.000 lei, reprezentând diferența dintre cuantumul sumei primite ca mită și valoarea autoturismului cumpărat.

În practică s-a mai hotărât că în cazul în care un anumit lucru –care nu se mai găsește –intră de două ori în sfera de incidență a confiscării speciale, suma ce trebuie plătită ca echivalent va fi egală cu valoarea lui, luată în considerare o singură dată.

5. Existența concursului de infracțiuni și posibilitatea extinderii

cercetărilor pentru alte fapte și făptuitori

Aceasta este o problemă care trebuie să stea tot timpul în atenția organelor de urmărire penală.

Infracțiunea de luare de mită poate fi săvârșită în concurs cu infracțiunea de delapidare. Astfel, în practică s-a decis că faptele unui revizor contabil de a nu înregistra plusurile contabile în gestiunea unui coinculpat și de a împărți ulterior cu el banii, echivalent plusului în gestiune -toate acestea în baza unei înțelegeri prealabile- constituie complicitate la delapidare în concurs real cu infracțiunea de luare de mita.

Infracțiunea de luare de mită poate fi săvârșită în concurs cu infracțiunea de furt. Astfel, faptele unui paznic al unei unități de stat de a primi o sumă de bani pentru a permite altei persoane să sustragă bunuri din cele pe care le avea în pază și de a participa, apoi în mod nemijlocit, la săvârșirea sustragerii constituie infracțiunile de luare de mită și furt.

Nu de puține ori, atunci când banii sau alte foloase s-au dat pentru ca funcționarul să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu –fapta se săvârșește în concurs cu infracțiunile de fals –fie material, fie intelectual –și uz de fals. Astfel, faptele unui medic de a fi eliberat certificatele de concediu medical, fără a fi examinat pe salariații beneficiari, în schimbul unor foloase materiale, constituie, pe lângă infracțiunea de luare de mită și infracțiunea de fals intelectual.

De asemenea, infracțiunea de luare de mită poate fi săvârșită în concurs cu alte infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru fiecare caz în parte, organele de urmărire penală trebuie să depună toate diligențele în vederea stabilirii tuturor faptelor concurente alegând tactica de cercetare adecvată și metodologia specifică infracțiunii respective.

În mod similar se pune problema și în cazul săvârșirii luării de mită în participație, cercetării revenindu-i sarcina să lămurească contribuția fiecăruia la consumarea actului infracțional, implicit, calitatea procesuală, fie de coautor, fie de instigator sau complice.

6. Măsuri ce se impun pentru anularea efectelor actelor

Încheiate în condițiile luării de mită

După cum s-a precizat, acțiunea ori inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii poate privi –alternativ – fie efectuarea unui act ilicit, fie a unui act ilicit, în această ultimă categorie intrând neîndeplinirea, întârzierea în îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului, ori îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Pornind de la aceasta, organele de urmărire penală trebuie să lămurească ce efecte juridice au produs actele întocmite de făptuitor, atât față de mituitor, cât și față de terțe persoane, paguba pricinuită și unde se localizează aceasta, etc. și să întreprindă demersurile necesare către organele competente pentru anularea actelor în cauză. Pe de altă parte, restabilirea situației anterioare se impune și în cazul în care obiectul luării de mită a constat dintr-un avantaj nepatrimonial.

Secțiunea a III –a

Activitățile care se întreprind pentru administrarea probelor

Printre acestea se înscriu:

Constatarea infracțiunii flagrante

Ascultarea mituitorului în cazul în care acesta a fost constrâns ori a denunțat fapta organelor de urmărire penală

Identificarea și ascultarea martorilor

Efectuarea perchezițiilor

Verificarea și ridicarea de obiecte și înscrisuri

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și expertizelor

Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Alte activități ce se întreprind în raport cu specificul cauzei.

1.Constatarea infracțiunii flagrante

În conformitate cu prevederile legii procesual penale, competența de soluționare aparține procurorului. Totuși, potrivit acelorași prevederi, orice organ de cercetare penală este obligat să efectueze actele de urmărire penală ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui, urmând ca ulterior lucrările efectuate să fie înaintate –de urgență –procurorului, împreună cu probele și mijloacele de probă administrate. Pe de altă parte, procurorul poate să dea dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, aceste dispoziții fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă așa stau lucrurile din punct de vedere al legii procesual penale și practica judiciară confirmă că majoritatea sesizărilor privind infracțiunea de luare de mită sunt adresate organelor de cercetare penală a poliției.

Primind o astfel de sesizare, organele de cercetare penală trebuie să desfășoare o serie de activități pregătitoare. Pentru a se conforma întru totul prevederilor legale care statuează că „organele de cercetare penală sunt obligate să încunoștințeze de îndată pe procuror despre infracțiunile de care au luat cunoștință”, organul de cercetare penală îl va înștiința pe procuror despre sesizarea primită, condițiile, locul, timpul când urmează înmânat folosul necuvenit, scopul acestuia, persoana mituitorului și a celui mituit, ș.a.. În continuare, ținând cont de dispozițiile procurorului, organul de cercetare penală va proceda –după caz -, fie la înaintarea actului de sesizare, fie la pregătirea activității de prindere în flagrant, fie la participarea, alături de procuror, la această activitate. Dintre situațiile menționate ne vom opri numai la cea în care organul de cercetare penală al poliției organizează și desfășoară prinderea în flagrant, fără participarea altor organe.

Fără a intra în detalii, precizăm că pregătirea unei asemenea activități presupune o pregătire temeinică, orice eroare putând duce la ratarea acțiunii. Astfel, organul de cercetare penală trebuie să desfășoare următoarele activități de pregătire:

Cunoașterea unor date cu privire la cel care dă mita, cât și cu privire la cel care ia mita, interesând –în primul rând- dacă cel de-al doilea are calitatea de funcționar, locul de muncă, atribuțiile de serviciu, etc.

Motivul dării –luării de mită, actul cu privire la care s-au pretins, primit, acceptat sau nu s-au respins banii ori foloasele necuvenite și în principal, dacă s-a întocmit deja un act contrar îndatoririlor de serviciu ale funcționarului corupt.

Locul și condițiile în care urmează să se facă predarea –primirea banilor ori folosului necuvenit și particularitățile locului respectiv sub aspectul amplasării, intrărilor și ieșirilor, a prezenței altor persoane, etc.

Stabilirea momentului intervenției, acesta situându-se imediat după ce funcționarul a intrat în posesia banilor sau foloaselor ce nu i se cuvin; în felul acesta se realizează atât prinderea acelui care a dat mita, cât și a celui care a primit-o.

Constituirea echipei ce urmează să acționeze, instruirea membrilor componenți și stabilirea modalităților de legătură.

Deplasarea la locul unde urmează să fie înmânați banii sau folosul necuvenit cu asigurarea unei depline conspirativități a acțiunii.

Desfășurarea și materializarea infracțiunii flagrante nu ridică probleme deosebite, ea desfășurându-se conform regulilor de tactică criminalistică cunoscute, valabile în cazul constatării în flagrant a oricărei fapte de natură penală: stabilirea martorilor asistenți, identificarea martorilor oculari, stabilirea activității ilicite desfășurate în momentul constatării, prezentarea calității, identificarea făptuitorilor –mituitor și mituit –efectuarea perchezițiilor corporale și după caz, asupra bagajelor și mijloacelor de transport, luarea măsurilor cu privire la infractor și la sumele de bani ori bunurile ce au constituit obiectul dării-luării de mită, etc.

Situația de mai sus privește cazurile când constatarea infracțiunii flagrante vizează prinderea atât a funcționarului necinstit, cât și a celui care a dat mita. Dar, acest lucru se întâmplă extrem de rar în practica organelor judiciare. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, sesizarea organelor judiciare se face prin denunțul celui căruia i s-au pretins de către funcționar bani sau alte foloase, ori prin extinderea cercetărilor în cauzele aflate în lucru. În primul caz, după primirea denunțului și ascultarea detaliată a denunțătorului, organul de cercetare penală procedează la întocmirea unui proces verbal –cu seria fiecărei bancnote- ce urmează să fie înmânate funcționarului care a pretins mita, ori, după caz, caracteristicile individuale ale obiectului ce va constitui folosul necuvenit.

Procesul verbal trebuie să conțină următoarele:

PROCES VERBAL

Anul……., luna………, ziua…….., ora……, în…………,

…………………………. și ………………………., din ………………

(grad, nume, prenume) (grad, nume, prenume)

Având în vedere denunțul numitului ………………….., din………………, str…………….., județ…………………., din care rezultă că i s-a pretins drept mită …………………., de către………………… funcționar(salariat) în cadrul ………………, în scopul ………………………, banii urmând a fi înmânați pe data de ……………., orele………….., în……………..,

Astăzi, data de mai sus, în prezența numitului ………………….. și a martorilor asistenți …………………………………………….., am procedat la verificarea și menționarea seriilor fiecăreia din bancnotele ce compun suma de ……………… lei, după cum urmează: ……………………………………………

………….……………………………………………………………………………………….. …………………………………………………………………

Verificarea și înscrierea seriilor s-a făcut la …………………………..

(sediul organului de poliție)

activitatea desfășurându-se între orele…………………….

Suma respectivă a fost introdusă într-un plic de hârtie, având imprimat pe verso următorul înscris: CONNEX GSM, DIALOG, etc.

Martorii asistenți și denunțătorul nu au de făcut observații, nici cu privire la modul cum s-a desfășurat activitatea și nici cu privire la cele consemnate în procesul-verbal.

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal, într-un singur exemplar.

Organ de cercetare penală Martori asistenți Denunțător

1………………….. 1…………… ………….

2…………………. 2……………

În literatura de specialitate se consideră necesitatea aplicării –cu ocazia înscrierii seriilor de bancnote a capcanelor criminalistice, ulterior acestea fiind supuse constatării tehnico-științifice, în felul acesta făcându-se proba indubitabilă a luării mitei. Nu negăm valoarea probatorie a unei astfel de metode, mai ales când se menționează printr-un raport de constatare tehnico-științifică. În schimb ne exprimăm serioase rezerve, față de acest procedeu, din următorul considerent: banii astfel marcați urmează să fie scoși din circuitul de credite și plăți. Ori, în condițiile actuale, nici o bancă –de stat, sau cu capital privat –nu ar accepta acest lucru –respectiv să-și diminueze patrimoniul cu suma respectivă, plus dobânzile aferente.

2. Verificarea și ridicarea de obiecte și înscrisuri

Verificarea și ridicarea de obiecte și înscrisuri se impune –în primul rând –pentru a stabili dacă cel în cauză are calitatea de funcționar, deci poate fi, potrivit legii, autor al infracțiunii de luare de mită. În al doilea rând, activitatea vizează stabilirea îndatoririlor de serviciu și implicit, dacă actul privitor la care s-a pretins, primit, acceptat ori nu s-a respins promisiunea de bani sau alte foloase era de competența autorului. Totodată, prin această activitate se urmărește verificarea și ridicarea actului întocmit de funcționarul corupt, mai ales când acesta s-a efectuat contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia. După cum de mare importanță pentru probarea activității infracționale sunt înscrisuri depuse de cel care a dat ori căruia i s-a pretins mită: cereri, memorii, răspunsurile primite la cererile și memoriile anterioare, etc. De asemenea, din registrele de evidență aflate în unitatea unde își desfășoară activitatea funcționarul corupt, pot fi extrase diverse date utile cum ar fi: data înregistrării și numărul de înregistrare, funcționarul căruia i s-a repartizat lucrarea, data soluționării și soluția propusă, contestațiile propuse, etc.

În cazul în care există date că autorul deține anumite înscrisuri și –la cererea organelor de cercetare penală –refuză să le predea, se va proceda la ridicarea silită, respectându-se întocmai regulile privitoare la efectuarea acestei activități.

3. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și expertizelor

Specifice acestui gen de infracțiuni sunt constatările tehnico-științifice sau expertizele grafice, grafoscopice și examenul tehnic al documentelor. Obiectul constatării tehnico-științifice ori expertizei grafice poate fi orice înscris emanat de la făptuitor, inclusiv actul întocmit de funcționar în condițiile luării de mită, sarcina acestora fiind identificarea scriptorului.

În cazul în care în urma pretinderii, primirii, acceptării ori nerespingerea banilor sau altor foloase, funcționarul ori salariatul a întocmit un act fals, în sarcina examenului tehnic al documentelor stă lămurirea următoarei problematici:

Dacă actul în litigiu este autentic sau nu

Modalitățile în care s-a făcut alterarea sau contrafacerea

Conținutul înscrisului înainte de înlăturarea textului inițial și procedeele folosite pentru înlăturare

Dacă ștampila aplicată pe actul în litigiu este sau nu autentică

Dacă fotografia de pe actul respectiv este sau nu cea originală care demonstrează aceasta.

4. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ținând cont de modalitățile normative și faptice de comitere a infracțiunii, precum și de împrejurările concrete ce au precedat, însoțit și succedat luarea de mită, ascultarea învinuitului sau a inculpatului trebuie să ducă la următoarele aspecte:

Funcția pe care o îndeplinește și atribuțiile de serviciu corespunzătoare acestei funcții;

Împrejurările în care l-a cunoscut pe mituitor;

Actul solicitat de cel care a dat mita;

Dacă actul respectiv intră sau nu în atribuțiile sale de serviciu, ori era contrar acestor îndatoriri;

Cine a avut inițiativa dării banilor sau foloaselor;

În ce au constat sumele de bani și natura foloaselor pretinse, primite, acceptate sau nerespinse;

Ce acțiuni concrete a întreprins, respectiv dacă a îndeplinit, nu a îndeplinit, a întârziat efectuarea actului, ori a efectuat un act contrar atribuțiilor de serviciu;

Destinația banilor ori foloaselor necuvenite primite;

Consecințele juridice ale activității infracționale desfășurate;

Alți participanți la săvârșirea infracțiunii și rolul fiecăruia în consumarea faptei, implicit, cota parte ce a revenit fiecăruia din banii și foloasele primite;

În ce a constat constrângerea exercitată împotriva celui ce a dat banii ori foloasele și motivele care l-au determinat și procedeze în acest mod;

Alte persoane care mai cunosc despre fapta și împrejurările comiterii ei;

Dacă a mai săvârșit alte fapte similare, când, persoanele implicate, etc.;

Probele pe care le solicită în apărarea sa.

5. Alte activități ce se întreprind, în raport cu specificul cauzei

În funcție de modalitățile faptice de comitere și împrejurările concrete ale cauzei pot fi efectuate și alte activități de urmărire penală. Astfel, pot fi efectuate prezentări pentru recunoașterea persoanelor din grup, în special în cazul existenței participației penale.

Alteori, pentru eliminarea contrazicerilor esențiale între declarațiile persoanelor ascultate, se va proceda la efectuarea confruntării.

În aceeași ordine de idei, se înscrie și solicitarea –prin adresă scrisă –a îndatoririlor de serviciu ale funcționarului autor al luării de mită, precum și a caracterizării privind modul în care cel în cauză s-a achitat de sarcinile profesionale, conduita la locul de muncă, dacă a fost sancționat sau nu disciplinar, etc.

De asemenea, trebuie desfășurate activități pentru identificarea persoanelor care au cunoștință despre săvârșirea faptei și împrejurările comiterii ei. Aceste persoane vor fi ascultate în calitate de martori, urmărindu-se obținerea unor date despre făptuitor, mituitor, condițiile concrete ale săvârșirii infracțiunii.

Martorii vor fi de cele mai multe ori mediați, adică au auzit despre comiterea acestor fapte, neasistând nemijlocit la consumarea infracțiunii.

Aceste activități se vor desfășura respectându-se regulile tactice cunoscute

*****

C A P I T O L U L III

PARTICULARITĂȚI METODOLOGICE PRIVIND INVESTIGAREA INFRACȚIUNII DE DARE DE MITĂ

Secțiunea I

Reglementare juridică

Potrivit legii, darea de mită este fapta persoanei care, direct sau indirect, promite, oferă ori dă bani sau alte foloase unui funcționar, pentru ca acesta din urmă să îndeplinească, să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Pericolul social deosebit al acestei infracțiuni rezidă în aceea că ea aduce atingere relațiilor sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare normală nu ar fi posibile fără asigurarea unui climat corespunzător bunului mers al unităților publice și private și fără protejarea probității funcționarilor în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu față de acțiunile de corupție la care ar fi expuși. Din modul în care este incriminată această faptă în legea penală se desprinde ideea că cel ce dă mită –mituitorul –este autorul unei infracțiuni de sine stătătoare –dare de mită –și nu participant la infracțiunea de luare de mită.

Darea de mită, spre deosebire de luarea de mită, nu constituie o infracțiune de serviciu, ci o infracțiune în legătură cu serviciul; ea se caracterizează printr-o acțiune de corupere exercitată de un particular asupra unui funcționar. În cazul dării de mită, subiectul activ nemijlocit este nedeterminat. Prin urmare el poate fi orice persoană fizică, chiar un funcționar care corupe pe un alt funcționar. De asemenea, fapta poate fi săvârșită de mai mulți autori, dacă fiecare a contribuit nemijlocit –în mod simultan sau succesiv –la consumarea activității infracționale. Totodată, la săvârșirea acestei infracțiuni pot exista și alți participanți în calitate de instigatori sau complici.

În ceea ce privește obiectul juridic –atât cel generic, cât și cel special –este identic cu cel al infracțiunii de luare de mită. Obiectul material lipsește și în cazul dării de mită. Bunurile și valorile date de mituitor, reprezintă obiectul mitei. În mod similar, în situația în care folosul necuvenit constă în prestarea unei munci, munca prestată devine obiect al mitei.

Situația premisă, ca parte componentă în structura infracțiunii, presupune existența în prealabil a unui serviciu, ce funcționează în cadrul unei unități publice sau private, având competența de a efectua acte de natura celor ce ocazionează săvârșirea dării de mită, serviciu în cadrul căruia își exercită atribuțiile funcționarul necinstit. Fără existența acestei situații premise, nu se poate concepe existența infracțiunii de dare de mită.

De asemenea, pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii, latura obiectivă trebuie să fie alcătuită dintr-un element material, însoțit de anumite cerințe esențiale, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

În legătură cu elementul material, acesta se concretizează în acțiunea de corupere –dare de mită –care se poate realiza prin mai multe modalități normative, respectiv promisiunea, oferirea ori darea de bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului ori în vederea săvârșirii unui act contrar acestor îndatoriri.

Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de dare de mită este necesară îndeplinirea unor condiții concomitente:

Prima condiție constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea să aibă obiect bani sau alte foloase;

A doua condiție constă în aceea că banii sau foloasele promise, oferite sau date să fie necuvenite, să nu fie datorate potrivit legii, deci să aibă caracter de retribuție, adică să constituie plata sau răsplata în vederea efectuării unui act determinant, arătat în mod explicit. Foloasele sunt necuvenite și atunci când se promite, se oferă sau se dă peste ceea ce este datorat în mod legal;

A treia condiție constă în aceea că promiterea, obținerea sau darea de bani sau alte foloase să se fi comis anterior îndeplinirii, de către funcționar a actului în vederea căruia mituitorul a acționat, sau cel târziu, în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. În cazul promisiunii –ca modalitate de realizare a elementului material al actului de serviciu solicitat, deoarece infracțiunea s-a consumat odată cu formularea promisiunii;

Ultima cerință este aceea că actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, subiectul activ –mituitorul –promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului ori un act contrar acestor îndatoriri.

Legat de aceste cerințe esențiale, atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate s-au pronunțat în sensul că este irelevant dacă promisiunea sau oferirea de bani ori alte foloase au fost sau nu urmate de acceptarea din partea funcționarului. De asemenea, nu prezintă nici un fel de relevanță juridică faptul că promisiunea de bani sau alte foloase a fost sau nu urmată de executare sau dacă s-a realizat scopul urmărit prin coruperea funcționarului. Infracțiunea subzistă dacă s-a făcut dovada că mituitorul a promis, a oferit sau a dat bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii actului precis determinat sau îndeplinirea unui act –de asemenea determinant –contrar îndatoririlor de serviciu ale funcționarului.

Evident că pentru existența laturii obiective este necesar ca acțiunea ce formează elementul material al infracțiunii –promisiunea, oferirea, darea de bani sau alte foloase –să producă o urmare imediată, respectiv crearea stării de pericol pentru buna desfășurare a activității unităților publice și private prin lezarea valorilor sociale privind probitatea de care trebuie să dea dovadă funcționarii în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Legătura de cauzalitate –care întregește latura obiectivă –rezultă din însăși materializarea acțiunilor întreprinse de făptuitor.

Cât privește latura subiectivă, investigarea trebuie să dovedească faptul că acțiunea făptuitorului a fost săvârșită cu vinovăție și anume cu intenție directă. Stabilirea intenției de a da mită este absolut obligatorie, atât pentru dovedirea existenței infracțiunii, cât –mai ales –pentru a stabili dacă în cauză mituirea s-a făcut în condiții de constrângere a mituitorului-caz ce exclude existența faptei –ori făptuitorul se bucură de impunitatea prevăzută de lege, dacă a denunțat autorității fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate despre această acțiune.

Sub aspect procesual penal, pentru infracțiunea de dare de mită, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea și judecarea făcându-se potrivit procedurii urgente reglementată de Legea nr. 83 din 21 iulie 1992. în ceea ce privește competența, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procurorul competent să exercite supravegherea, respectiv de către procurorul de la parchetul corespunzător instanței care judecă în primă instanță cauza, adică a tribunalului.

Secțiunea a II –a

Problemele care trebuie clarificate prin investigarea

infracțiunii de dare de mită

Infracțiunea de dare de mită –denumită în literatura juridică corupție activă –are o strânsă legătură cu infracțiunea de luare de mită. Aceste două tipuri de corupție constituie însă două infracțiuni de sine stătătoare. Sub aspectul investigării criminalistice, problemele pe care trebuie să le clarifice aceasta sunt asemănătoare cu cele de la luarea de mită, diferențierile ținând de activitatea ilicită desfășurată de făptuitor, calitatea acestuia și anumite situații când acesta este exonerat de răspundere penală. Din acest considerent, pentru celelalte probleme –scopul urmărit prin activitatea ilicită, existența concursului de infracțiuni, posibilitatea extinderii cercetărilor pentru alte fapte sau făptuitori, măsurile luate pentru anularea efectelor juridice ale actelor întocmite în condițiile dării-luării de mită, etc.- facem trimitere la explicațiile date atunci când s-a analizat luarea de mită.

1. Calitatea făptuitorului

Dacă la luarea de mită, subiect activ nemijlocit nu poate fi decât un funcționar, în cazul infracțiunii de dare de mită, autor poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile generale –de vârstă și responsabilitate –cerute de lege. Faptul că legea nu cere o calificare anume a făptuitorului, duce la concluzia că darea de mită poate fi săvârșită chiar și de un funcționar care acționează pentru coruperea altui funcționar. Dar, funcționarul care dă mita este o persoană particulară în raport cu funcția și serviciul pe care le îndeplinește funcționarul mituit. Și această faptă poate fi săvârșită în participație atât în forma coautoratului, cât și a instigării și complicității. Evident, nici pentru aceștia din urmă, pentru existența infracțiunii, nu se cere vreo calificare a făptuitorilor. Investigarea trebuie să clarifice, în concret, contribuția acestora la derularea și consumarea activității, modul în care au conlucrat pentru realizarea rezoluției infracționale.

Organele de urmărire penală, dacă este cazul, trebuie să clarifice toate aspectele activității ilicite care s-au realizat printr-un intermediar. Astfel este considerat autor al infracțiunii de dare de mită, persoana care promite, oferă sau dă bani sau alte foloase unui funcționar printr-un intermediar. În acest caz, organele de cercetare penală trebuie să stabilească dacă promisiunea, oferta sau folosul dat prin intermediar ajunge la funcționarul care, în virtutea funcției și atribuțiilor de serviciu, îndeplinește, nu îndeplinește, întârzie îndeplinirea unui act licit sau face un act contrar –deci ilicit –atribuțiilor sale de serviciu, pentru că numai în acest caz are loc consumarea infracțiunii. Dacă acțiunea tipică a infracțiunii de dare de mită se oprește la intermediar, rămânând necunoscută funcționarului, nu se poate reține infracțiunea de dare de mită pentru cel care a promis, a oferit sau a dat bani sau alte foloase prin intermediar. De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să cunoască situația juridică a intermediarului prin care se dă mita. Acesta este complice la infracțiunea de luare de mită și nu la cea de dare de mită. În cazul în care chiar intermediarul a conceput infracțiunea și l-a determinat pe mituitor să o comită prin intermediul său, el va cumula calitatea de instigator și complice, dar va fi pedepsit doar pentru instigare la dare de mită, pentru că instigarea ca formă de participație principală absoarbe complicitatea.

2. Activitatea ilicită desfășurată

Pentru lămurirea modalităților în care s-a realizat acțiunea de corupere a funcționarului, investigarea trebuie să clarifice, în concret, în ce a constat aceasta, altfel spus, dacă fapta s-a săvârșit prin darea de bani ori alte foloase, prin oferirea sau promisiunea acestora unui funcționar pentru ca acesta din urmă să îndeplinească, să nu îndeplinească, să întârzie ori să facă un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

În ce privește modalitatea normativă a promisiunii, organele de urmărire penală trebuie să clarifice dacă mituitorul a făcut un angajament, o făgăduială sau și-a asumat o obligație față de un funcționar pentru a-i remite în viitor –într-un termen determinat sau fără termen – o sumă de bani sau alte foloase. Promisiunea poate fi făcută verbal sau în scris, poate fi expresă sau aluzivă. Sarcina organelor de urmărire penală este aceea de a stabili dacă promisiunea este serioasă –pentru a exista fapta- sau dacă este vagă ori imposibil de realizat –situație în care nu se poate reține infracțiunea de dare de mită –chiar dacă foloasele nu sunt determinate sub aspectul calității și cantității. O problemă esențială de clarificat în ceea ce privește promisiunea unor bani sau alte foloase, este aceea de a stabili dacă promisiunea a ajuns la cunoștința destinatarului –funcționarul – necerându-se ca funcționarul căruia îi este adresată promisiunea să înțeleagă pe deplin despre ce este vorba. Așadar, organele de urmărire penală vor stabili consumarea infracțiunii de dare de mită chiar dacă funcționarul căruia i se promite nu pricepe, întrucât nu se poate înlătura vinovăția celui care promite pentru simplu fapt că funcționarul este „greu de cap” și nu pricepe ce i se cere sau „nu-și crede urechilor” când i se face o promisiune clară. Organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere că promisiunea de a da mită nu implică actul corelativ al acceptării sau nerespingerii, ea fiind un act unilateral al celui care urmărește să corupă un funcționar.

Prin oferire, organele de urmărire penală trebuie să înțeleagă și să stabilească existența unei propuneri făcute funcționarului de a-i da bani sau alte foloase, însoțită de prezentarea acestora sau de punerea lor efectivă la dispoziția lui. Pentru exemplificare, menționăm: arătarea banilor, arătarea plicului, însoțită de un semn elocvent, lăsarea banilor ca și cum ar fi fost uitați, pe o masă; introducerea bancnotelor printre unele acte remise funcționarului. Trebuie stabilit de asemenea că oferta este precisă, neechivocă și că este concretizată într-o acțiune efectivă, reală. Oferta trebuie de asemenea să pornească din inițiativa particularului –mituitorului- și să fie voluntară și spontană. Dacă oferta este precedată de promisiune, infracțiunea se consumă odată cu formularea promisiunii, dar surprinderea mituitorului și mituitului în momentul ofertei, în această situație, are menirea de a proba infracțiunea de dare de mită și pe aceea de luare de mită. Dacă oferta nu a fost precedată de promisiune, organele de urmărire penală trebuie să stabilească momentul ofertei, pentru a se stabili momentul consumării infracțiunii de dare de mită, chiar dacă oferta nu este primită.

În ceea ce privește a treia modalitate de săvârșire a infracțiunii –darea de bani sau alte foloase –organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă acțiunea mituitorului a constat în înmânarea sau predarea celui mituit a banilor sau foloaselor.

Constituie infracțiunea de dare de mită: fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani unor organe de urmărire penală –care aveau latitudinea de a o lăsa în stare de libertate ori de a o trimite în judecată în stare de arest –pentru a nu o aresta; fapta unei persoane de a oferi o sumă de bani unui organ de cercetare penală în scopul de a nu-i dresa acte privitoare la săvârșirea unei infracțiuni; fapta unei persoane de a oferi o sumă de bani unui organ de cercetare penală care, deși nu are atribuția de a rezolva cauza, ar putea să refacă cercetarea, prin denaturarea actelor de urmărire în așa fel încât, în cele din urmă, s-ar putea ajunge la soluționarea cauzei de procuror în sensul dorit de mituitor; fapta unui inculpat de a fi dat unui tehnician o sumă de bani pentru ca acesta să-i faciliteze recepționarea unei cantități de miere falsificată; fapta unei persoane care a oferit o sumă de bani unei funcționare pentru a o determina să-i dea două foi de hârtie albă cu sigiliul instituției, sigiliu care se afla în mod permanent la șeful biroului; fapta unor gestionari de a împărți cu revizorul contabil plusurile constatate în gestiunea lor, pe care aceștia, în baza unei înțelegeri prealabile, omiseseră să la înregistreze, constituie pe lângă infracțiunea de delapidare, infracțiunea de luare de mită pentru gestionari și luare de mită pentru revizorul contabil.

În practica judiciară recentă s-a reținut infracțiunea de dare de mită pentru o persoană care aflând că un prieten al său –față de care se efectuau cercetări penale –a fost reținut și condus la sediul poliției de un ofițer de poliție, a oferit acestuia –fiind însă refuzat- un inel de aur pentru a-l pune în libertate pe prietenul său, chiar dacă ordonanța de reținere a fost emisă de un alt ofițer de poliție, care a și continuat urmărirea penală.

Organele de urmărire penală trebuie să clarifice dacă funcționarul căruia i s-au promis, oferit sau dat foloasele are sau nu competența de a efectua actul în vederea căruia particularul a efectuat acțiunea de mituire. Dacă funcționarul nu are o asemenea competență, nu se va putea reține infracțiunea de dare de mită.

Ca și luare de mită, investigarea trebuie să clarifice dacă banii sau foloasele au fost date în scopul efectuării de către mituit a unor acte licite sau ilicite referitoare la îndatoririle de serviciu ale funcționarului. Clarificarea activităților concrete în care făptuitorul a realizat acțiunea de corupere prezintă importanță și sub aspectul confiscării sumelor de bani sau foloaselor materiale ca au constituit obiectul dării de mită, știut fiind că dispozițiile privitoare la confiscare prevăzute în cazul luării de mită se aplică în mod corespunzător și în cazul dării de mită, chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare.

3. Existența constrângerii de a da mită

Potrivit legii, dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani s-a făcut datorită faptului că mituitorul a fost constrâns la aceasta de către funcționarul la care a apelat, o astfel de împrejurare duce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Prin urmare, dacă se constată acest lucru infracțiunea de dare de mită nu mai subzistă.

Organele de urmărire penală trebuie să stabilească că prin constrângere s-a provocat un sentiment de teamă legat de iminenta suportare a unui prejudiciu și acesta este generatorul unei presiuni psihice de natură a înlătura posibilitatea liberei determinări și dirijări a voinței mituitorului. Dacă, în cazul dării de mită, constrângerea nu s-ar concretiza într-o asemenea presiune psihică, provocată de teama de a suferi în mod iminent un grav prejudiciu, nu s-ar mai putea vorbi de constrângere, ci eventual de o simplă pretindere de mită, în sensul art. 254, alineatul 1 din Codul penal. Constrângerea –s-a arătat în literatura de specialitate –trebuie să fie de natură să suprime sau să restrângă libertatea sau capacitatea de autodeterminare a persoanei asupra căreia este exercitată –mituitorul –încât să o silească la o conduită impusă sau pretinsă de mituit.

Organele de urmărire penală au obligația ca, ori de câte ori stabilesc existența constrângerii, să constate mijlocul folosit de făptuitor pentru a constrânge, primejdia reală sau aparentă la care a fost supus cel constrâns și starea de temere, de alarmare, de natură a justifica atitudinea sa de a fi cedat în fața constrângerii.

Totodată trebuie clarificat aspectul dacă inițiativa dării de mită a aparținut mituitorului sau celui mituit, în prima situație existând infracțiunea de dare de mită, chiar dacă, ulterior, funcționarul care a primit mita a stăruit pe lângă mituitor să-i aducă bunurile oferite. În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară argumentându-se că dacă inițiativa dării de mită a aparținut mituitorului, înseamnă că infracțiunea de dare de mită s-a consumat din acel moment, adică anterior stăruinței depuse de funcționarul mituit pentru remiterea bunurilor promise.

Din punct de vedere procesual, în cazul în care mituitorul a acționat fiind constrâns, se va pronunța scoaterea acestuia de sub urmărire în faza urmăririi penale și achitarea sa în faza judecății.

4. Existența denunțului celui căruia i s-a pretins ori a

primit bani ori alte foloase necuvenite.

Aceasta reprezintă una din problemele esențiale ale investigării, fiind cunoscut faptul că, în conformitate cu prevederile legii penale, nu se pedepsește mituitorul dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat despre acea infracțiune. Rațiunea existenței unui astfel de caz special de imputare rezidă în înlesnirea acordată de legiuitor persoanelor ce intră în contact cu funcționarii necinstiți, având menirea să ducă la accelerarea represiunii, identificarea promptă a celor care au luat mită și obținerea probatoriilor necesare dovedirii faptei și vinovăției.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară s-au purtat discuții în legătură cu înțelesul termenului de „autoritate” în raport cu acesta apreciindu-se dacă cel care face denunțul se poate sau nu bucura de impunitatea prevăzută de legea penală.

Literatura și practica judiciară s-au pronunțat în sensul că autodenunțul poate fi făcut în fața oricărei autorități, chiar dacă nu este competentă să efectueze urmărirea penală în acea materie, cu precizarea că în acest din urmă caz, autoritatea care a primit denunțul are obligația de a încunoștința -de îndată –organul de urmărire penală competent. În altă ordine de idei, denunțul poate fi făcut în orice formă, investigarea având obligația să clarifice dacă acesta s-a făcut înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pe alte căi despre săvârșirea infracțiunii. Rezultă că beneficiul impunității este realizat și în cazul în care autodenunțul survine în timpul efectuării actelor premergătoare ori atunci când se încheie actele de constatare, atât actele premergătoare cât și actele de constatare respective fiind anterioare sesizării organelor de urmărire penală. Problema trebuie privită și sub aspectul restituirii banilor sau celorlalte foloase, restituirea fiind condiționată de termenul în care a fost depus denunțul. În sensul arătat s-a pronunțat și practic judiciară.

Dispozițiile art. 254, alin. 2 se completează cu prevederile art. 255, alin. 3 și 5 din același cod, potrivit cărora mituitorul care denunță autorităților fapta, mai înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat pentru acea infracțiune, nu se pedepsește, iar banii dați de el i se restituie. În această situație, banii fiind găsiți, nu mai pot fi confiscați de la cel care i-a primit ca mită. Tot astfel este apărat de răspundere, gestionarul unei unități comerciale care, cu ocazia unei verificări, a denunțat revizorul contabil că la inventarul precedent a dat o sumă de bani unui alt revizor contabil, pentru a-i acoperi o lipsă în gestiune. Revizorul contabil căruia gestionarul i-a făcut denunțul este o persoană cu atribuții de control, obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de control, astfel încât condițiile de aplicare a cauzei de impunitate sunt îndeplinite, denunțul având loc mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune.

În conformitate cu dispozițiile legii procesuale penale, urmărirea penală pentru infracțiunea de dare de mită se face de procuror; totuși potrivit reglementărilor aceleiași legi procesuale penale, orice organ de cercetare este obligat să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui, urmărind ca ulterior lucrările efectuate să fie trimise procurorului. Astfel fiind, în ipoteza când un alt organ de urmărire penală decât procurorul a prins pe inculpat în momentul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, iar acesta a recunoscut cu acel prilej comiterea faptei, recunoașterea sa nu poate fi considerată o denunțare –în sensul prevăzut de lege –chiar dacă procurorul nu fusese sesizat pentru acea infracțiune.

Secțiunea a III –a

Aspecte specifice ale activității de urmărire penală ce se desfășoară pentru administrarea probelor

În esență, conținutul activităților desfășurate pentru lămurirea problemelor enunțate și dovedirea existenței infracțiunii și vinovăției sunt identice cu cele de la luarea de mită, considerent pentru care facem trimitere la explicațiile și argumentele deja invocate. Reținem că în cazul dării de mită, constatarea infracțiunii flagrante se constituie în activitatea de bază, prinderea în flagrant fiind în măsură să dovedească înțelegerea anterioară intervenită între mituitor și cel mituit, deci consumarea infracțiunii. Problemele deosebite pot interveni în cazul în care nu există denunțul celui căruia i s-au pretins foloasele necuvenite ori sume de bani, constatării infracțiunii flagrante revenindu-i sarcina de a surprinde activitatea infracțională a ambilor infractori: mituitor și mituit. De aici, necesitatea pregătirii acțiunii în cele mai mici detalii, stabilirea momentului intervenției pe diverse variante, în raport cu acțiunile desfășurate sau posibil să fie desfășurate de infractori, constituirea echipei din mai mulți membri și instruirea lor amănunțită, etc., pentru reușita acțiunii în astfel de situații, practica judiciară recomandă executarea fotografiilor de supraveghere operativă, a filmării sau videofilmării.

În rest, celelalte activități –efectuarea perchezițiilor, verificarea și ridicarea de înscrisuri, ascultarea martorilor, ascultarea învinuitului, etc. –se fac după regulile cunoscute. Reamintim totuși că activitățile respective trebuie efectuate cu maximum de operativitate, întrucât infracțiunea de dare de mită urmează procedura specială de urmărire și judecată a unor infracțiuni de corupție.

*****

C A P I T O L U L IV

METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNII DE

PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE

1. Considerații generale

În conformitate cu prevederile legii penale, primirea de foloase necuvenite este fapta funcționarului care, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acestei funcții, primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin. Ca și în cazul luării și dării de mită, pericolul social al infracțiunii de primire de foloase necuvenite se concretizează în atingerea adusă relațiilor sociale a căror formare și desfășurare normală nu ar fi posibilă fără asigurarea bunului mers al activității unităților publice și persoanelor juridice împotriva actelor lipsite de probitate comise de funcționarii respectivi. De fapt, primirea de foloase necuvenite nu este altceva decât o specie a infracțiunii de luare de mită. Prin urmare, obiectul juridic generic este constituit din relațiile sociale ce formează obiectul juridic comun al tuturor infracțiunilor care aduc atingerea activității organizațiilor de stat, organizațiilor publice și altor activități reglementate de lege. De aici rezultă și obiectul juridic special, constituit din relațiile sociale care nu s-ar putea forma, desfășura și dezvolta fără asigurarea cadrului necesar desfășurării activității organizațiilor de stat publice fără menținerea unei constante probități din partea funcționarilor aflați în serviciul acestora.

Și în cazul primirii de foloase necuvenite lipsește obiectul material.

Autor al acestei infracțiuni poate fi numai un funcționar, așa cum sunt ei desemnați în accepțiunea legii penale în vigoare. Ca și la luarea ori dare de mită, fapta poate fi săvârșită de mai mulți autori, care în condiții de simultaneitate, contribuie nemijlocit la derularea și consumarea activității infracționale. De asemenea, participația penală poate fi realizată și prin activități succesive.

Totodată, la comiterea infracțiunii pot participa și alte persoane, participația lor îmbrăcând forma complicității sau instigării, în aceste cazuri nefiind necesară îndeplinirea condiției privind calitatea de funcționar.

Situația premisă –ca parte componentă în structura infracțiunii –constă, de asemenea, în preexistența unui serviciu din cadrul unei unități publice sau persoane juridice, cu competență în efectuarea actelor ce pot genera primirea foloaselor necuvenite, după îndeplinirea lor. Fără existența acestei situații premise –în care își exercită atribuțiile funcționarul care a primit foloasele necuvenite –nu poate fi vorba de infracțiunea ce face obiectul prezentului capitol.

La rândul său, elementul material ce formează –alături de unele cerințe esențiale, urmarea imediată și de cauzalitate –latura obiectivă a infracțiunii constă în acțiunea de primire de către un funcționar de bani ori alte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia. Pentru întregirea laturii obiective, legea penală cere îndeplinirea următoarelor cerințe esențiale:

Banii ori celelalte foloase necuvenite să constituie o plată –răsplată- la care funcționarul nu avea dreptul, pentru actul arătat în mod explicit, adică un act determinant. Spre deosebire de infracțiunea de luare de mită, primirea foloaselor de către autorul faptei este determinată de faptul că acesta a îndeplinit un act anumit, act ce intra în atribuțiile sale de serviciu.

Primirea banilor ori, după caz, a altor foloase să fie ulterioară îndeplinirii actului determinant, fără să fi existat o înțelegere anterioară sau o acceptare a unei promisiuni de acest fel. Este ceea ce diferențiază net infracțiunea de primire de foloase necuvenite de cea de luare de mită.

Urmarea imediată constă –ca la toate infracțiunile de corupție- în crearea unei stări de pericol pentru bunul mers al organizației de stat sau publice unde își desfășoară activitatea funcționarul sau salariatul necinstit.

În același sens, legătura de cauzalitate între acțiunea prin care s-a realizat elementul material și urmarea imediată rezultă -„ex re”- din materialitatea activității infracționale. În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea de primire de foloase necuvenite se săvârșește numai cu vinovăție, respectiv cu intenție directă.

În concluzie, primirea de foloase necuvenite este infracțiune comisivă și instantanee, ea putând prezenta, în afara modalității normative, multiple modalități faptice determinate, în principal, de circumstanțele concrete ale faptei.

2. Probleme specifice pe care trebuie să le clarifice investigarea

și activitățile necesare probării vinovăției

Și în cazul acestei infracțiuni, cercetarea trebuie să lămurească -în primul rând- calitatea de funcționar al celui care a primit foloasele necuvenite și îndatoririle de serviciu și, mai ales, dacă actul îndeplinit de făptuitor intră sau nu în obligațiile de serviciu. Din modul cum este formulat textul de lege se desprinde concluzia că, pentru aplicarea sa, se cere, pe de o parte, ca funcționarul să fi îndeplinit un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, iar pe de altă parte –față de expresia „la care era obligat în temeiul funcției sale” –ca îndeplinirea actului să fi constituit îndatorirea de serviciu a funcționarului; este vorba, deci, de un act întotdeauna ilicit și în același timp obligatoriu pentru funcționar. Legat de acest caracter ilicit al actului îndeplinit, organele de cercetare penală, trebuie să lămurească în ce moment s-au primit banii ori celelalte foloase necuvenite. De altfel acesta constituie problema centrală a cercetării, în raport cu momentul înmânării foloaselor apreciindu-se existența ori inexistența acestei infracțiuni . după cum este cunoscut, pentru a subzista, infracțiunea de foloase necuvenite, primirea banilor ori, după caz, a altor foloase trebuie să fie ulterioară îndeplinirii actului precis determinat, neîndeplinirea acestei condiții ducând la încadrarea faptei la dispozițiile privitoare la darea și luarea de mită. În aceeași ordine de idei, în sarcina organelor de urmărire penală stă și lămurirea problemei dacă anterior înmânării, respectiv primirii foloaselor necuvenite a existat sau nu o înțelegere, în acest scop, între cel care a dat și funcționarul care a primit. Firesc, dovedirea unei asemenea înțelegeri anterioare face ca fapta să fie calificată ca dare, respectiv ca luare de mită.

Având în vedere conținutul asemănător al infracțiunilor de primire de foloase necuvenite cu cel al infracțiunilor de dare și luare de mită, în literatura și practica judiciară s-a pus problema dacă autodenunțul celui care a dat folosul necuvenit produce aceleași efecte ca și în cazul dării de mită. Răspunsul este afirmativ, chiar dacă discuțiile pro și contra, sunt de ordin mai mult teoretic, cazurile când ar putea interveni autodenunțul fiind extrem de rare, având în vedere momentul înmânării și lipsa înțelegerii anterioare. Astfel, practica judiciară a statuat că „dacă persoana de la care inculpatul a primit suma de bani –ce constituie obiectul material al infracțiunii de primire de foloase necuvenite – a înștiințat organele de urmărire penală mai înainte de a lua banii, dându-le posibilitatea de a înseria bancnotele găsite asupra inculpatului, instanța nu poate dispune confiscarea în baza art. 256, alin. 2, Cod penal, ci trebuie să o restituie persoanei care a dat-o autorului infracțiunii.

Din punctul nostru de vedere ne exprimăm serioase rezerve față de astfel de soluții. În primul rând, autodenunțul implică existența unei înțelegeri prealabile între persoana ce urmează să dea banii ori foloasele necuvenite și funcționarul ce uremează să le primească. Pe de altă parte, prezentarea în fața organelor de urmărire penală, înserierea bancnotelor, presupune din partea celui care urmează să înmâneze folosul necuvenit –excluzând ipoteza înțelegerii anterioare –precum și din partea organului judiciar ce primește autodenunțul, acceptarea ideii că funcționarul oricum va primi banii respectivi. Ori, determinarea unei persoane să săvârșească o faptă de natură penală pentru a obține probe de vinovăție împotriva sa este inacceptabilă din toate punctele de vedere. Mai mult, o astfel de situație ar putea atrage din partea celui căruia i s-a înmânat folosul, scuza provocării cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Considerăm că adoptarea unei asemenea soluții ar putea deschide drumul unor înscenări, în scop de răzbunare sau de compromitere a unor funcționari, inclusiv a prestigiului instituțiilor din care aceștia fac parte.

În sfârșit, ultimul argument împotriva unei asemenea soluții ar consta în faptul că prinderea în flagrant delict demonstrează, implicit, existența înțelegerii anterioare –chiar dacă cel care a primit folosul necuvenit nu recunoaște acest lucru –fapt ce duce la încadrarea faptei la luare de mită.

Activitățile desfășurate în vederea administrării probatoriilor au același conținut cu cele de la darea și luare de mită, din cuprinsul actelor de urmărire penală, constatarea infracțiunii flagrante, ridicarea de înscrisuri, ascultarea martorilor, etc. –rezultând, pe lângă împrejurările concrete ale comiterii faptei momentul înmânării folosului necuvenit, actul întocmit anterior de funcționarul respectiv, atribuțiile de serviciu ale acestuia și faptul că actul îndeplinit intră în îndatoririle sale, etc.

*****

C A P I T O L U L V

ASPECTE DE ORDIN TEORETIC ȘI PRACTIC PRIVIND INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNII

DE TRAFIC DE INFLUENȚĂ

1. Traficul de influență. Concept și caracterizare

Potrivit dispozițiilor incriminatoare traficul de influență este fapta persoanei care având influență ori lăsând să se creadă că are influență asupra unui funcționar, primește sau pretinde bani ori alte foloase sau acceptă promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pentru a-l determina pe acel funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Manifestare antisocială cu un sporit grad de pericol social, traficul de influență aduce atingere acelorași relații sociale a căror formare și dezvoltare normală ar fi imposibil de realizat fără asigurarea bunului mers al activității unităților publice și fără protejarea funcționarilor proprii de suspiciunea că aceștia ar acționa în baza intervenției unor persoane influente ori presupus influente. Întrucât în privința obiectului juridic –atât cel generic, cât și cel special –și a obiectului material, acestea nu diferă de al celorlalte infracțiuni de corupție, facem trimitere la explicațiile din capitolele anterioare. Autor al faptei poate fi însă orice persoană fizică, chiar un funcționar, legea necondiționând existența infracțiunii de vreo calitate anume pe care trebuie să o aibă subiectul activ nemijlocit.

Dar, pentru a putea fi autor al traficului de influență trebuie îndeplinită o cerință esențială și anume ca acesta să aibă influență ori să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar.

Referitor la structura și conținutul juridic al infracțiunii este de remarcat că situația premisă este asemănătoare cu a celorlalte infracțiuni analizate, în sensul preexistenței unui serviciu în cadrul unei unități publice în care-și desfășoară activitatea funcționarul asupra căruia făptuitorul are sau pretinde că are influență. Potrivit literaturii de specialitate, pentru existența situației premise nu este necesară determinarea persoanei funcționarului, fiind suficientă precizarea actului în vederea căruia se va interveni, deci o referire-chiar la modul general- la un funcționar, o aluzie ori o referire implicită.

Elementul material din cuprinsul laturii obiective constă dintr-o acțiune de traficare a influenței de către o persoană ce are sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, acțiune ce se poate materializa prin mai multe modalități alternative de genul:

Primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase

Acceptarea promisiunii unor sume de bani ori foloase

Acceptarea de daruri.

Toate modalitățile menționate trebuie să vizeze un scop precis determinat, respectiv să-l determine pe funcționarul respectiv să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Deși textul de lege referindu-se la „alte foloase”, nu a menționat „care nu se cuvin”, acest lucru se subînțelege, devreme ce în traficul de influență, folosul este întotdeauna necuvenit, neputându-se accepta ideea potrivit căreia unei persoane fizice influente s-ar cuveni o plată, un salariu legal, pentru intervenția –reală sau presupus reală- pe lângă un funcționar în scopul ca acesta să-și îndeplinească atribuțiile cu care a fost legal investit. Sub aspectul existenței infracțiunii nu prezintă nici un fel de relevanță dacă pretinderea, primirea, acceptarea, etc., au fost sau nu urmate de executare. După cum, este irelevant faptul că actul ce intră în atribuțiile funcționarului a fost executat sau nu, pentru existența elementului material fiind suficient că s-au primit sau pretins foloase sau că s-a acceptat promisiuni pentru astfel de foloase ori daruri în vederea determinării funcționarului. De asemenea, nu prezintă importanță dacă inițiativa a aparținut traficantului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.

Și în cazul traficului de influență, urmarea imediată și legătura de cauzalitate nu diferă de celelalte infracțiuni de corupție, prima constând într-o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, în timp ce a doua rezultă din însăși materialitatea activității infracționale.

Fiind o infracțiune comisivă și instantanee, traficul de influență se consumă în momentul în care persoana care are influența ori lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar primește, pretinde ori acceptă promisiunea de bani sau alte foloase. În mod similar, când făptuitorul acceptă daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pentru a determina pe un funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

În sfârșit, în raport cu împrejurările în care se comit faptele, infracțiunea de trafic de influență poate prezenta și variate modalități faptice, acestea urmând a fi luate în calcul pentru stabilirea gradului de pericol social și implicit, pentru individualizarea pedepsei.

2. Aspecte de ordin teoretic și practic privind problemele care trebuie să le clarifice cercetarea. Particularități în administrarea probelor.

Problema principală care urmează a fi lămurită pe parcursul cercetării se referă la modalitățile concrete –normative sau faptice –pe care le îmbracă activitatea ilicită desfășurată de făptuitor. Prin urmare, în sarcina organelor de urmărire penală stă lămurirea problemei dacă primirea, pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, daruri, etc., s-a făcut de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului.

În accepțiunea legii penale, prin expresia „lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar” se înțelege, în general, că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcționar și în virtutea încrederii, etc., de care se bucură, a gradului de rudenie ori a relațiilor personale îl poate determina pe acesta la o anumită atitudine sau poate obține o anumită rezolvare a unei probleme. Tot astfel, sunt îndeplinite condițiile legale și în situația în care făptuitorul, fără a se lăuda, nu dezminte afirmațiile făcute de alte persoane referitoare la influența pe care el ar avea-o pe lângă funcționarul respectiv. Prin analogie, expresia „are influență” trebuie înțeleasă în sensul că persoana în cauză se bucură în mod real de încrederea funcționarului ori că bunele relații personale cu acesta corespund realității. Implicit rezultă că stabilind modalitățile concrete de săvârșire, organul de urmărire penală trebuie să lămurească și problema naturii relațiilor (de rudenie, de ordin profesional, de prietenie) existente între funcționarul respectiv și cel care a afirmat sau a lăsat să se înțeleagă că are influență asupra sa. După cum nu este lipsit de interes, pentru conturarea infracțiunii, să se stabilească modalitățile în care făptuitorul a făcut afirmațiile legate de influența sau pretinsa lui influență pe lângă funcționarul în cauză. În rest, primirea, pretinderea, acceptarea de promisiuni au același înțeles ca și în cazul infracțiunilor de dare și luare de mită. Practica judiciară în materie s-a pronunțat constant în sensul celor menționate.

Potrivit practicii organelor de urmărire penală, infracțiunea de trafic de influență este o faptă penală cu conținuturi alternative; ea se realizează prin primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcționar, pe lângă care subiectul are influență sau lasă să se creadă că are influență, să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Datorită dependenței ce există între aceste conținuturi alternative ale infracțiunii de trafic de influență, faptele prin care se concretizează două sau chiar toate conținuturile sus menționate, săvârșite de aceeași persoană, chiar la o înțelegere de timp diferite, reprezintă în ansamblu acte de executare a infracțiunii. Deși odată cu „pretinderea” foloaselor sau cu „acceptarea” promisiunilor, infracțiunea de trafic de influență poate fi socotită realizată, activitatea de „primire” a foloaselor pretinse sau promise nu este lipsită de relevanță penală, ci constituie alături de activitatea ilicită ce o precede, o unitate infracțională naturală cu toate consecințele ce decurg din această constatare.

În același sens, față de redactarea textului incriminator, rezultă că și un împrumut de bani, atunci când a fost cerut și primit în scopul determinării funcționarului să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, poate constitui „folos” în sensul legii.

De asemenea, dacă inculpatul a pretins sau a primit o sumă de bani –pentru a determina un funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale –el a comis infracțiunea de trafic de influență atunci când a pretins banii, cât și în momentul în care i-a primit, într-un asemenea caz infracțiunea este unică, nefiind aplicabile dispozițiile legale privind infracțiunea continuată.

Pretinderea unei sume de bani de la o persoană și alte sume de bani de la altă persoană, în scopul intervenției pe lângă un funcționar, constituie fapte distincte, iar nu o faptă unică, din moment ce atât într-un caz, cât și în celălalt, inculpatul a desfășurat activități materiale specifice infracțiunii de trafic de influență ale cărei trăsături caracteristice sunt întrunite în fiecare faptă în parte. Împrejurarea că cele două persoane au fost implicate în aceeași cauză, urmărirea penală fiind făcută concomitent pentru ambele fapte, nu prezintă nici o relevanță sub aspectul examinat.

Trebuie subliniat faptul că infracțiunea de trafic de influență se consumă în momentul în care infractorul, prelevându-se de influența reală sau presupusă pe care o are pe lângă un funcționar, pretinde bani sau alte valori spre a-l determina să efectueze un act, indiferent dacă ulterior a intervenit sau nu în acest sens.

O altă problemă pe care trebuie să o lămurească organele de urmărire penală și în funcție de care subzistă sau nu infracțiunea de trafic de influență se referă la actul cu privire la care făptuitorul a pretins, primit sau acceptat promisiuni de bani ori alte foloase necuvenite, prevalându-se de influența sa, reală sau presupusă pe lângă funcționar. Pentru a exista infracțiunea pe care o analizăm este necesar ca influența de care s-a prevalat o persoană să se refere la „un act ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului”, iar persoana căreia i se promite intervenția să aibă un interes real, legitim sau nelegitim, în legătură cu actul ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului. În consecință, dacă acest interes nu există sau este imaginar, lipsește obiectul intervenției implicată în săvârșirea traficului de influență, fapta constituind fie infracțiunea de înșelăciune, fie aceea de șantaj, în funcție de manoperele, respectiv metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust. În altă ordine de idei, lămurirea acestei probleme este imperios necesară, fie pentru delimitarea infracțiunii de trafic de influență de infracțiunea de înșelăciune, fie pentru stabilirea existenței concursului de infracțiuni. Legat de acest aspect, literatura de specialitate a reținut că infracțiunea de trafic de influență servește uneori ca mijloc pentru comiterea altei infracțiuni și anume ca mijloc de amăgire pentru săvârșirea înșelăciunii, în această situație amăgirea constituie prin ea însăși o infracțiune –înșelăciune-, iar traficul de influență a servit ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii, existând deci, concurs de infracțiuni. De asemenea, dându-se drept intermediar al altei persoane, real sau presupus influentă, primește bani sau daruri pentru aceasta în vederea intervenției pe care o va face, în final constatându-se că pretinsul intermediar era un simplu escroc. Din cele expuse rezultă că în afara problemei stabilirii faptului că actul ce a făcut obiectul activității ilicite intra în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, o altă problemă de clarificat se referă la existența concursului de infracțiuni și implicit, la măsurile ce trebuie luate pentru extinderea cercetărilor. În referire la aceasta, în afara celor arătate, se impune precizarea că în situația în care făptuitorul intervine efectiv pe lângă un funcționar pentru a-l determina la o acțiune ori inacțiune ilicită, el comite și o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu, care va veni în concurs cu traficul de influență. În mod similar, când autorul traficului de influență corupe funcționarul în scopul ca acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

Scopul urmărit de făptuitor, ca problemă distinctă pe care trebuie să o clarifice investigarea, presupune dovedirea intenției calificate a acestuia, în sensul constatării finalității urmărite –ori măcar afirmate de cel în cauză –indiferent dacă scopul pentru care s-a pretins, primit, etc., folosul a fost materializat sau nu. Dezaprobând o astfel de faptă, prin incriminarea ei în rândul infracțiunilor de corupție, legiuitorul a avut în vedere scopul urmărit de infractor, nu ca rezultat, ci ca o traficare a influenței sale reale sau presupuse.

Tot pentru conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, investigarea trebuie să lămurească și problema momentului pretinderii ori primirii banilor sau celorlalte foloase necuvenite, practica judiciară pronunțându-se în sensul că nu se poate reține infracțiunea de trafic de influență atunci când inculpatul a pretins bani sau foloasele după ce funcționarul pe lângă care a făcut intervenția și-a îndeplinit actul ce intra în atribuțiile sale de serviciu. Câtă vreme pretinderea nu a avut loc anterior sau concomitent cu intervenția, elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență nu sunt întrunite.

O altă problemă de importanță majoră ce trebuie clarificată pe parcursul cercetării constă în stabilirea funcționarului pe lângă care făptuitorul a pretins că are influență ori a lăsat să se creadă acest lucru. Deși pentru existența infracțiunii, cercetarea nu trebuie să stabilească dacă funcționarul pe lângă care autorul a lăsat să se creadă că are influență, există sau nu în realitate, acest lucru trebuie demonstrat, în raport cu el apreciindu-se, concret, împrejurările comiterii faptei și manevrele folosite de infractor pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale. În raport cu împrejurările concrete în care s-a săvârșit fapta, pot apare situații în care nu este necesară nominalizarea funcționarului. Astfel, fapta persoanei de a pretinde că are influență pe lângă comisia de examinare a unei școli, asigurând părinții unor tineri că aceștia vor promova examenul de admitere și cerându-le în acest scop sume de bani, sub pretextul că le dă președintelui și unor membri din comisie, constituie infracțiunea de trafic de influență. Împrejurarea că nu a precizat pe lângă care funcționar își va exercita influența, nearătând și numele acestora, nu poate înlătura incidența textului care incriminează traficul de influență, întrucât pentru existența acestei infracțiuni nu sunt necesare astfel de precizări, în speță fiind suficientă numai referirea la persoana președintelui și a unor membri din comisie. Totodată, pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu interesează nici dacă făptuitorul a atribuit sau nu vreun nume funcționarului pe lângă care s-a prevalat că are trecere sau influență, reală sau presupusă și nici dacă numele atribuit este real sau fictiv.

Destinația sumelor de bani, a foloaselor sau darurilor primite de făptuitor trebuie lămurită pe parcursul cercetării, având în vedere că acestea urmează să facă obiectul confiscării. Potrivit practicii judiciare în materie, constantă de-a lungul timpului, bunurile și valorile obținute de inculpat ca urmare a săvârșirii infracțiunii de trafic de influență sunt supuse confiscării, chiar dacă au fost restituite persoanelor de la care infractorul le-a primit; dacă după restituire, bunurile și valorile au fost distruse, consumate sau înstrăinate de aceste persoane, ele, iar nu inculpatul, vor fi obligate la plata echivalentului lor bănesc. În situația în care bunul supus confiscării nu se află în posesia inculpatului, persoana care îl deține sau care urmează să fie obligată la plata echivalentului bănesc trebuie să fie chemată în proces, în calitate de deținător al bunului. Chiar dacă inculpatul a restituit o parte din suma primită, întreaga sumă urmează să fie confiscată, adică partea din suma găsită aspra inculpatului, precum și restul sumei, de la persoana căreia i-a fost restituită. Măsura confiscării speciale a banilor, valorilor sau bunurilor care au făcut obiectul traficului de influență trebuie luată chiar dacă s-a constatat că infracțiunea comisă a fost amnistiată, deoarece, potrivit dispozițiilor legii penale, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță. Câtă vreme confiscarea banilor, valorilor sau a oricăror alte bunuri primite în cazul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență este prevăzută în mod expres, ca o măsură de siguranță specială, dispozițiile acestui text sunt cele care trebuie aplicate în atare situații, iar nu prevederile generale din articolul privind confiscarea specială.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, cercetarea trebuie să lămurească problema participației la comiterea faptei și rolul fiecăruia în consumarea activității ilicite, acest lucru fiind necesar atât pentru corecta încadrare juridică, cât și pentru aprecierea celorlalte consecințe. Așa cum este cunoscut, la săvârșirea infracțiunii de trafic de influență pot contribui și alte persoane, participația lor penală putând îmbrăca forma instigării sau complicității. Și în cazul participației practica judiciară a statuat că în cazul în care autorul infracțiunii de trafic de influență, după ce a pretins un anumit folos pentru a determina pe un funcționar să facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, a primit folosul printr-o altă persoană, cel care l-a ajutat în felul acesta la realizarea unuia din conținuturile alternative ale infracțiunii este complice. De asemenea, dacă activitatea infracțională a fost săvârșită în participație, instanța este datoare, dacă bunurile și valorile date pentru comiterea infracțiunii nu se mai găsesc, să stabilească ca anume bunuri și valori au revenit fiecărui participant și să-l oblige pe fiecare, separat, la plata echivalentului în bani al acelor bunuri și valori de care a profitat.

Cu privire la problemele pe care trebuie să le clarifice investigarea ar mai fi de adăugat și problema existenței denunțului persoanei care a dat banii sau foloasele, mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate, situație similară cu cea de la darea de mită și care nu mai necesită comentarii.

În ceea ce privește activitățile ce se întreprind pentru administrarea probelor, vom insista numai asupra acelora care prezintă anumite particularități față de celelalte infracțiuni de corupție analizate. Astfel, din ascultarea persoanei care a dat banii ori celelalte foloase,trebuie să rezulte în principal următoarele:

Împrejurările în care l-a cunoscut pe făptuitor, cine i l-a prezentat, calitatea pe care i-a atribuit-o, când și cum au discutat despre problema pe care urma să o „rezolve”, persoanele care mai erau de față și care pot confirma cele discutate;

Dacă făptuitorul a avut inițiativa intervenirii pe lângă funcționarul ce avea obligația să îndeplinească actul;

Numele, prenumele și funcția funcționarului, unitatea din care face parte, pe lângă care făptuitorul a afirmat că are influență sau a lăsat să se creadă acest lucru;

Modul în care a făcut afirmațiile din care rezultă trecerea de care se bucură pe lângă funcționarul pe lângă care a afirmat că va interveni;

Sumele de bani sau alte foloase materiale pe care i le-a dat făptuitorului și în ce scop să i le dea funcționarului pe lângă care a afirmat ori a lăsat să se creadă că are influență să-l invite pe acesta la anumite localuri, să-i cumpere cadouri, etc.;

dacă după înmânarea banilor sau celorlalte foloase s-a mai întâlnit ori a mai ținut legătura cu făptuitorul (când, unde, în ce mod) și conținutul discuțiilor purtate cu acesta, în sensul de a-i întări convingerea că a luat legătura cu funcționarul în cauză, a discutat modalitatea de „rezolvare”, etc.;

eventualele persoane care au fost de față (sau care cunosc despre acest lucru), atât la perfectarea „tranzacției”, cât și la discuțiile ulterioare;

alte persoane cu care făptuitorul a procedat în același mod, etc.

Prin efectuarea percheziției se urmărește, în principal, descoperirea bunurilor ce au constituit folosul material injust, precum și a unor înscrisuri, emanate de la făptuitor, care pot dovedi participarea acestuia la săvârșirea infracțiunii. Prin ascultarea martorilor pot fi lămurite o serie de probleme esențiale ale cauzei, cum ar fi:

ce cunosc în legătură cu motivele pentru care cel care a dat, oferit ori promis, a apelat la făptuitor;

ce afirmații a făcut acesta în legătură cu influența pe care o are pe lângă funcționarul în competența căruia intra îndeplinirea sau neîndeplinirea actului solicitat;

data la care s-a înmânat folosul necuvenit și în ce a constat acesta,

alte persoane care mai pot da relații despre fapta și împrejurările în care s-a comis, etc.

În concluzie, se impune colaborarea și eficientizarea luptei tuturor factorilor implicați în eradicarea acestui flagel al criminalității, cât și reglementarea juridică pe cât de severă, pa atât de benefică în acest domeniu al corupției, pentru ca societatea românească să-și poată angrena pârghiile care să-i asigure un adevărat progres pe drumul sinuos al democrației și al integrării europene.

*****

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Constituția României.

Codul penal al României.

Codul de procedură penală al României.

Legea nr. 140 /1996 pentru modificarea și completarea Codului penal.

Legea nr. 141 /1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală.

Legea nr. 83 /1992 privind procedura urgentă de urmărire și judecare a infracțiunilor de corupție.

Legea nr. 78 /2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

AIONIȚOAIE C., BERCHEȘAN V., BUTOI T., MARCU I., PĂLĂCEANU E., PLETEA C., SANDU I. E., STANCU E.: „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova, 1994;

APETREI MIHAI: „Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracțiuni de corupție”, Analele Academiei de Poliție „Al.I. Cuza”, 1994;

BASARAB M.: „Criminalistica”, Univ. „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1968;

BERCHEȘAN V., DUMITRESCU N.: ”Probele și mijloacele de probă”, Ed. M.I., București, 1994;

BERCHEȘAN V.: „Metodologia investigării infracțiunilor”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2000;

BULAI C., MITRACHE C.: „Drept penal român. Partea specială. Culegere de probleme din practica judiciară”, Casa de editură și presă Șansa srl, București, 1996;

CIOPRAGA A.: ”Criminalistica –tactică”, Univ. A.I.Cuza, Iași, 1986;

CIOPRAGA A., IACOBUȚĂ I.: „Criminalistica”, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997;

COLECTIV: Tratat practic de criminalistică”, vol. I-IV, Ed. Ministerului de Interne, București, 1976-1984;

COLECTIV: „Dicționar de criminalistică”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984;

DOBRINOIU VASILE: „Corupția în dreptul penal român”, Ed. Atlas Lex, București, 1995;

DONGOROZ V., KAHANE S., OANCEA I., FODOR I., ILIESCU N., BULAI C., STĂNOIU R., ROȘCA V.: „Explicații teoretice ale codului penal român –partea specială”, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1972;

MAURICE J. FITZGERALD – „HANDBOOK OF CRIMINAL INVESTIGATION” (Manual de cercetare penală), traducere în limba română;

NISTOREANU GH., APETREI M., PARASCHIV S.C., NAE L., DUMITRU A.L.: „Drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, București, 1999;

CHARLES E. O*HARA : „Fundamentals of Criminal Investigation” (Principii de bază ale cercetării penale, ed. a II-a și a IV-a), Ed. Charles C. Tomas, Springfield, Illinois, SUA, 1976, traducere în limba română;

STANCU EMILIAN: „Investigarea științifică a infracțiunilor”, Curs de criminalistică, partea a II-a și a III-a, Universitatea București, Facultatea de drept, 1999;

STANCU EMILIAN: „Criminalistica”, vol. I și II, Ed. Actami, București, 1999;

SUCIU CAMIL: „Criminalistica”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

A. SWENSSON, O. WENDEL –Descoperirea infracțiunilor –metode moderne de investigație criminală –Stocholm, 1954, traducere în limba română;

VOLONCIU N.: „Drept procesual penal”, Ed. Paideia, București, 1993.

*****