Metodologia Investigării Infracțiunii DE Trafic DE Organe

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a metodologiei de investigare a infracțiunii de trafic de organe.

Lucrarea, structurată în patru capitole, face o analiză detaliată a elementelor de care trebuie să se țină seama în realizarea investigării infracțiunilor de trafic de organe.

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol. S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, criminalistică.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu metode de investigare a infracțiunilor de trafic de organe.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului procesual penal, și cu precădere din domeniul criminalisticii. Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței metodelor de investigare a infracțiunilor de trafic de organe.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unele sedii ale poliției pentru a înțelege pe deplin modalitatea de realizare a investigării traficului de organe;

cercetarea documentară întreprinsă la sediul unităților de poliție locale pentru evindețierea numărului de dosare ce au ca obiect investigarea traficului de organe;

cercetarea indirectă.

CAPITOLUL I

DREPTURILE PERSONALITĂȚII ȘI CORPUL UMAN

Reglementare

Schimbarea concepției despre om, care nu mai este privit doar ca o abstracțiune juridică – titularul de drepturi și de obligații-ci și ca o realitate complexă, biologică și psihică, a generat un efort doctrinar de creare a unor instrumente juridice specifice, menite să-i asigure protecția juridică.

Necesitatea unor asemenea instrumente juridice a fost conștientizată în jurisprudență, teoria drepturilor personalității fiind răspunsul doctrinar, care a fost apoi pus în operă de legiuitor.

Drepturile personalității, denumite și drepturile primordiale ale persoanei umane sunt inerente persoanei fizice, în sensul că sunt direct atașate omului real și inseparabile de acesta.

Spre deosebire de drepturile reale și cele de creanță, aceste drepturi nu se dobândesc ca efect ale acțiunilor omului.

Determinarea drepturilor personalității constituie obiect de controversă în doctrină, noul Cod civil oprindu-se asupra celor enumerate de primul alineat al art. 58 NCC , respectiv dreptul la la demnitate, dreptul la respectarea vieții private și dreptul la propria imagine, cărora li se adaugă atributele de identificare a persoanei fizice și dreptul de a dispune de sine însuși.

Enumerarea făcută de legiuitor este însă una enunțiativă și alte drepturi având vocație să fie caracterizate ca drepturi ale personalității.

Enumerarea făcută de legiuitor este una enunțiativă, și alte drepturi având vocație să fie caracterizate ca drepturi ale personalității. Avem în vedere atât drepturile menționate de art. 59 și art. 60 NCC, dar mai ales libertățile care au o consacrare juridică în dreptul intern sau în convențiile internaționale.

Pot fi astfel considerate drepturi ale personalității libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, libertatea de deplasare, dar și unele drepturi și libertăți consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, de o durată rezonabilă, în fața unui tribunal independent, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare, dreptul la căsătorie și interzicerea tratamentelor inumane sau degradante.

Fiind inerente ființei umane, drepturile personalității durează toată viața acesteia. Ele vor fi însă supuse legii în vigoare la data exercitării lor

Ptrivit art. 13 alin. (2) Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil „Orice atingere adusă drepturilor personalității este supusă 8 legii în vigoare la data săvârșirii acesteia”.

Conținutul drepturilor personalității se determină prin raportarea la o serie de noțiuni generice, incompatibile cu o definire precisă, cum sunt libertatea, onoarea, viața privată, respectul, motiv pentru care în determinarea lui un rol important îi revine judecătorului chemat să soluționeze litigiile născute din atingeri aduse unor asemenea drepturi, care va ține seama de circumstanțele speței.

Caracterele juridice. Clasificare

Natura juridică a drepturilor personalității este aceea de drepturi personale nepatrimoniale, ceea ce le conferă și caracterele specifice categoriei din care fac parte.

Dispozițiile alin. 2 al art. 58 NCC evidențiază numai caracterul netransmisibil, căruia i se adaugă însă și alte asemenea trăsături: drepturile personalității sunt incesibile, insesizabile, nu pot fi exercitate prin reprezentant, sunt imprescriptibile și opozabile erga omnes:

Caracterul netransmisibil este consecința faptului că drepturile personalității se sting la decesul titularului, ca orice alt drept nepatrimonial, așa că nu pot fi moștenite.

Caracterul incesibil este cel care nu permite transmiterea acestor drepturi prin acte juridice între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Insesizabilitatea este o consecință a incesibilității, drepturile în discuție nefiind
urmăribile silit pentru realizarea creanțelor creditorilor.

Fiind strâns legate de persoană, drepturile personalității nu pot fi exercitate decât în mod direct, iar nu și prin intermediul altor persoane.

Caracterul imprescriptibil constă în aceea că, indiferent cât timp titularul nu ar exercita un drept al personalității, el nu se va stinge și nici nu va putea fi dobândit de o altă persoană.

Având în vedere că drepturile personalității fac parte din categoria drepturilor absolute, ele vor fi opozabile față de orice subiect de drept, fără a fi necesară îndeplinirea unor formalități de publicitate.

Dreptul de a dispune de sine însuși

Raportul dintre persoană și corpul său.

Evocarea unui drept de a dispune pe care-1 are fiecare persoană asupra sinelui pune, în primul rând, problema raportului care există între persoană și corpul său.

Într-o opinie, bazată pe analiza prevederilor Codului civil francez s-a spus că persoana ar avea astfel asupra propriului corp un drept de proprietate, cu corectivul că acest drept se distinge de altele prin aceea că poartă “asupra unui obiect atașat persoanei și prin urmare este intransmisibil pentru cauză de moarte și imperfect disponibil”. Consecința ar fi aceea că „Lucrurile umane sunt apropriabile fără dificultate și pot fi, prin consecință, privite ca bunuri”.

Într-o a doua opinie, corpul viu este considerat ca fiind o parte a persoanei, substratul său biologic, prin apărarea sa fiind apărat însuși subiectul de drept. Nu se poate astfel vorbi despre drepturi pe care persoana le-ar avea asupra propriului corp, privit ca obiect, ci despre drepturile personalității, în sens restrâns, care includ și dreptul persoanei la integritatea sa fizică.

Din fericire, reglementările noului Cod civil au un fundament teoretic similar, recunoscând că fiecare este stăpânul propriului corp, dar asigurându-se în același timp ca acesta să fie protejat chiar și contra acțiunilor vătămătoare asupra sa însăși pe care omul ar fi dispus să le săvârșească sau să le accepte.

Întinderea dreptului persoanei de a dispune de ea însăși se determină, în primul rând, prin raportare la dispozițiile legale imperative, care reglementează fiecare operațiune posibilă în parte, dispoziții conținute fie de noul Cod civil, fie de legislația specială, iar în al doilea rând, prin recurgerea, în jurisprudență, la anumite date cum sunt gravitatea atingerii aduse integrității sale, finalitatea operațiunii, interesele existente etc.

În temeiul dreptului de a dispune de sine însuși persoana fizică poate consimți fie la a se angaja în activități periculoase (încadrarea în forțele armate sau în cele de poliție aflate pe un teatru de război, practicarea unei meserii periculoase în industrie, practicarea unui sport periculos), fie chiar la a suferi atingeri efective ale integrității sale.

Potrivit prevederilor noului Cod civil, persoana fizică ar putea consimți asupra următoarelor atingeri aduse integrității sale fizice sau psihice, după caz: intervenții medicale asupra caracterelor genetice, dacă acestea nu se realizează în scopurile prohibite de art. 63 NCC; examinarea caracteristicilor genetice, realizată în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuată în condițiile legii; intervenții medicale constând în experiențe, teste, prelevări, tratamente sau alte intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică, efectuate în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Chiar și în situațiile în care sunt permise asemenea intervenții asupra integrității fizice a persoanei, sunt interzise actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale.

Persoana fizică poate dispune însă și de alte drepturi ale personalității, nu doar de cel referitor la integritatea sa fizică și psihică, cum sunt dreptul la respectarea vieții private sau dreptul la propria imagine-reproducerea imaginii persoanei într-un afiș publicitar), încuviințarea ca numele unei persoane să figureze în firma unei societăți comerciale etc.

În asemenea situații, limitărilor legale punctuale li se adaugă obligația generală de a nu încălca drepturile și libertățile altora sau bunele moravuri.

Regimul juridic al corpului uman în viață

Garantarea drepturilor inerente ființei umane

Noul Cod civil folosește sintagma „drepturi inerente persoanei” pentru a desemna doar acele drepturi ale personalității care privesc viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei.

Primul alineat al art. 61 NCC, potrivit căruia aceste drepturi sunt garantate și ocrotite prin lege, face aplicația principiului inviolabilității corpului uman, având în vedere că orice atingere adusă acestuia se poate materializa într-un atentat la viața, sănătatea sau integritatea fizică ori psihică a persoanei.

Fundamentul acestor prevederi se regăsește în art. 22 din Constituție, care garantează dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei. Garantând aceste drepturi, prevederea constituțională citată interzice, deopotrivă, tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, precum și pedeapsa cu moartea.

Principiul enunțat nu are însă o valoare absolută, articolele următoare reglementând condițiile în care integritatea persoanei fizice poate suferi atingeri.

Textul art. 61 NCC face și o aplicare a principiului egalității persoanelor în fața legii, prin menționarea faptului că sunt garantate și ocrotite în mod egal drepturile oricărei persoane.

Alineatul al doilea al art. 61 NCC este rezultatul grijii legiuitorului de a realiza un echilibru între obiective aparent contrarii: pe de o parte, acela de a crește șansele la viață ale celor care așteaptă un transplant, fără a afecta nici sentimentul de solidaritate, nici dezvoltarea cercetării științifice; pe de altă parte, de a nu permite niciodată ca utilizarea corpului uman să aducă atingere demnității umane.
rpului uman, elementelor sau produselor sale.

Persoana fizică poate dispune însă și de alte drepturi ale personalității, nu doar de cel referitor la integritatea sa fizică și psihică, cum sunt dreptul la respectarea vieții private sau dreptul la propria imagine-reproducerea imaginii persoanei într-un afiș publicitar), încuviințarea ca numele unei persoane să figureze în firma unei societăți comerciale etc.

În asemenea situații, limitărilor legale punctuale li se adaugă obligația generală de a nu încălca drepturile și libertățile altora sau bunele moravuri.

Regimul juridic al corpului uman în viață

Garantarea drepturilor inerente ființei umane

Noul Cod civil folosește sintagma „drepturi inerente persoanei” pentru a desemna doar acele drepturi ale personalității care privesc viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei.

Primul alineat al art. 61 NCC, potrivit căruia aceste drepturi sunt garantate și ocrotite prin lege, face aplicația principiului inviolabilității corpului uman, având în vedere că orice atingere adusă acestuia se poate materializa într-un atentat la viața, sănătatea sau integritatea fizică ori psihică a persoanei.

Fundamentul acestor prevederi se regăsește în art. 22 din Constituție, care garantează dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei. Garantând aceste drepturi, prevederea constituțională citată interzice, deopotrivă, tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, precum și pedeapsa cu moartea.

Principiul enunțat nu are însă o valoare absolută, articolele următoare reglementând condițiile în care integritatea persoanei fizice poate suferi atingeri.

Textul art. 61 NCC face și o aplicare a principiului egalității persoanelor în fața legii, prin menționarea faptului că sunt garantate și ocrotite în mod egal drepturile oricărei persoane.

Alineatul al doilea al art. 61 NCC este rezultatul grijii legiuitorului de a realiza un echilibru între obiective aparent contrarii: pe de o parte, acela de a crește șansele la viață ale celor care așteaptă un transplant, fără a afecta nici sentimentul de solidaritate, nici dezvoltarea cercetării științifice; pe de altă parte, de a nu permite niciodată ca utilizarea corpului uman să aducă atingere demnității umane.

Dată fiind disproporția de forțe care există între individ și societate, legiuitorul consacră, tot în scopul protejării drepturilor în discuție, principiul priorității interesului și binelui ființei umane, în raport cu interesul unic al societății sau al științei. Acest al doilea principiu oferă măsura care trebuie respectată în toate situațiile în care legea, prin prevederi exprese, permite derogări de la principiul inviolabilității corpului uman.

Interzicerea practicii eugenice

Progresul științific a adus în atenția dreptului o altă dimensiune a corpului uman, care se cere a fi protejată: patrimoniul genetic.

Protecția patrimoniului genetic depășește însă interesele indivizilor, dat fiind faptul că, odată modificate caracterele genetice ale unei persoane, aceasta poate transmite caracterele modificate descendenților săi. Textul art. 62 NCC, în întregul său, răspunde astfel necesității protejării integrității patrimoniului genetic uman.

Primul alineat al art. 62 NCC este menit să împiedice manipularea genetică de orice tip, care ar putea avea ca rezultat atingeri aduse speciei umane

Eugenia este disciplina care studiază aplicațiile practice ale biologiei ereditare în ameliorarea genetică a indivizilor.

Cel de al doilea alineat al art. 62 NCC este expresia experiențelor funeste care au fost efectuate în special în timpul celui de al doilea război mondial, cu scopul creării unei rase umane superioare. Textul analizat interzice astfel orice practică eugenică, iar nu numai pe cele care folosesc mijloacele ingineriei genetice, dacă au ca scop organizarea selecției persoanelor.

Alineatul 2 al art. 62 are o redactare similară celui conținut de art. 16-4 alin. 2 din 6 Codul civil francez, despre care s-a spus că lasă să se înțeleagă că, atunci când nu au ca scop organizarea selecției persoanelor, practicile eugenice pot fi și legitime, motiv pentru care ajungem la concluzia că legiuitorul român a optat pentru aceeași soluție.

Intervențiile asupra caracterelor genetice

Interzicerea intervențiilor medicale care urmăresc modificarea descendenței persoanei

În reglementarea intervențiilor medicale asupra caracterelor genetice legiuitorul pornește de la premisa caracterului lor licit, care se determină în funcție de finalitatea acestora.

Intervențiile medicale asupra caracterelor genetice ale unei persoane, care au ca scop modificarea descendenței acesteia, sunt interzise, potrivit art. 63 alin. 1 prima teză NCC.

Per a contrario, sunt permise intervențiile medicale asupra caracterelor genetice ale unei persoane, care au alte scopuri decât acela de a-i modifica descendența.

Sunt legitime acele intervenții care fie au un scop terapeutic, fie sunt făcute în interesul științei, situație în care trebuie să se țină seama de principiul priorității interesului și binelui ființei umane, principiu consacrat de art. 61 alin. 2 NCC.

În mod expres, art. 63 alin. (1) teza a II-a exceptează de la interdicția conținută de prima teză a aceluiași alineat intervențiile medicale asupra caracterelor genetice, având drept scop modificarea descendenței persoanei, care urmăresc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice.

În toate situațiile permise de lege, intervențiile asupra caracterelor genetice pot fi realizate numai după ce a fost obținut consimțământul scris al pacientului informat, așa cum este acesta reglementat de prevederile art. 649-650 din Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Caracterul licit al unor asemenea intervenții depinde de obținerea acestui consimțământ.

Interzicerea denarii ființelor umane și a creării embrionilor umani

Alinieatul 2 al art. 63 NCC conține două teze. Astfel, potrivit primei teze, este interzisă orice intervenție care ar avea ca rezultat donarea ființelor umane, respectiv crearea unor asemenea ființe pe cale asexuală, fiind astfel transpuse în legislația internă prevederile Protocolului adițional la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane în fața aplicațiilor biologiei și medicinei, referitor la interzicerea donării ființelor umane, încheiat sub egida Consiliului Europei la data de 12 ianuarie 1998

Interdicția vizează deopotrivă donarea unei ființe umane vii sau moarte.

Este astfel interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane care există sau care a existat.

Fundamentul acestei interdicții nu este doar de ordin moral, ci și de natură concretă: înlăturarea pericolelor folosirii ființelor umane astfel create pentru efectuarea unor cercetări științifice în alte condiții decât în cele prevăzute de lege sau chiar pentru efectuarea unor acțiuni teroriste.

Interzicerea creării embrionilor umani în scopuri de cercetare. Teza a II-a interzice
crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

Deși embrionul uman (sau fetusul, în funcție de stadiul de evoluție a sarcinii) este un corp în devenire, el nu este totuși o persoană decât după naștere. Cât timp durează gestația el este parte a altui corp, respectiv parte a corpului mamei. De aceea, el nu este dotat nici cu o personalitate distinctă de cea a mamei, chiar dacă, în anumite condiții, legea îi recunoaște unele drepturi.

În același timp însă, nu se poate nega faptul că embrionul purtat de mamă este „o persoană în curs de constituire”.

Ca urmare, copilul nenăscut, chiar dacă nu este dotat cu personalitate juridică, poate face obiectul unei protecții juridice minime, în calitate de ființă umană potențială, beneficiind cu acest titlu de un drept la integritatea fizică.

Crearea embrionilor în afara corpului uman este însă și rezultatul cercetărilor științifice efectuate asupra acestora, ceea ce însemnă că trebuie acceptată ideea că sunt permise asemenea cercetări, dacă au ca scop perfecționarea tehnicii reproducerii asistate medical a unei anumite persoane.

Finalitatea medicală a unor asemenea cercetări trebuie să prezinte un avantaj direct pentru embrion și să contribuie la ameliorarea tehnicilor de asistare medicală a procreării

Interzicerea unor tehnici de reproducere umană

Faptul că știința a ajuns în stadiul în care poate crea embrioni prin fecundare in vitro a dat o nouă dimensiune dezbaterii referitoare la statutul juridic al embrionului uman .

Legiuitorul român a optat pentru soluția garantării respectului ființei umane încă de la concepția sa, interzicând crearea embrionilor umani în scopuri de cercetare.

Din coroborarea prevederilor art. 63 alin. (2) teza a II-a NCC cu cele ale alin. (3) din același articol rezultă că este totuși permisă crearea embrionilor umani în scopul reproducerii umane asistate medical.

Această permisiune este implicit conținută și de art. 142 lit. e) din Legea nr. 95/2006, care se referă și la tehnicile de fertilizare in vitro-(realizabile prin prelevarea unui ovul de la o femeie, care va fi fertilizat în afara corpului uman, embrionul astfel creat fiind apoi implantat în uterul femeii de la care ovulul a fost prelevat sau în cel al altei femei-cărora li se aplică prevederile legii citate consacrate prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic.

Noul Cod civil reglementează, prin art. 441-446, o serie de aspect referitoare la reproducerea umană asistată medical cu terț donator, pentru ca în art. 447 NCC să evoke o o lege specială care va constitui cadrul juridic general al acestei materii.

Tehnicile de reproducere umană asistată medical nu se rezumă însă la fertilizarea
in vitro. Conform art. 63 alin. 3 NCC, utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil.

Prevederea citată conține însă și o excepție, tehnicile de reproducere umană asistată medical fiind admise și pentru alegerea sexului viitorului copil în acele situații în care astfel pot fi evitate boli ereditare legate de sexul acestuia.

Inviolabilitatea corpului uman

Principiul inviolabilității corpului uman.

Primul alineat al art. 64 NCC consacră expres principiul inviolabilității corpului uman, ceea ce justifică încă o dată afirmația conform căreia corpul este o parte a persoanei, suportul său biologic.

Până la adoptarea noului Cod civil acest principiu era dedus dintr-o serie de reglementări conținute de legi speciale, îndeosebi din Codul penal.

Tot astfel, prevederile art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului interzic atât tortura, cât și tratamentele inumane sau degradante.

Cel de al doilea alineat al art. 64 NCC conține două teze. Prima teză face referire la conținutul principiului inviolabilității corpului uman, sub cele două aspecte esențiale ale sale – integritatea fizică și integritatea psihică-iar teza a II-a conține fundamentul instituirii unor excepții de la principiul în discuție, care sunt operante doar în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Excepțiile de la principiul inviolabilității corpului uman.

Excepțiile pot fi private dintr-o dublă perspectivă: în ce situații este permis a se aduce atingere corpului unei personae fără consimțământul acesteia și, respectiv, care sunt intervențiile asupra propriului corp la care persoana își poate da consimțământul.

Sub primul aspect sunt incidente prevederile art. 650-651 din Titlul XV – „Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale sanitare și farmaceutice” al Legii nr. 95/2006, referitoare la situațiile în care este permisă supunerea racientului la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc, fără obținerea cordului acestuia.

Astfel, dacă pacientul este în imposibilitate să-și exprime consimțământul, acesta trebuie dat de reprezentatul său legal sau de ruda sa cea mai apropiată, după caz.

Sunt autorizate intervențiile medicale fără obținerea acordului în situații de urgență, când intervalul de timp până la exprimarea acestuia ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea și viața pacientului.

Tot din categoria atingerilor aduse integrității persoanei, fără consimțământul acesteia, fac parte măsurile ordonate de judecător în cursul soluționării unui proces, cum sunt internarea medicală-în procedura punerii sub interdicție judecătorească-efectuarea unor expertize sanguine-în procedura soluționării acțiunii în stabilirea paternității-sau obligația instituită de lege în sarcina persoanelor suspectate că au condus sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor de a se supune recoltării unor probe biologice.

Pentru aducerea la îndeplinire a unor asemenea măsuri persoana nu poate fi constrânsă, dar refuzul său va fi interpretat ca o recunoaștere a faptului care trebuia dovedit.

Cea de a doua categorie de excepții constituie domeniul dreptului persoanei fizice de a dispune de ea însăși.

Examenul caracteristicilor genetice

Caracteristicile genetice ale unei persoane pot fi cunoscute prin examinarea
A.D.N.-ului acesteia. A.D.N.-ul este o moleculă conținută de cromozomi, care conține la rândul său gene. Conținutul A.D.N.-ului este propriu fiecărei persoane și constituie „amprenta genetică” a acesteia.

A.D.N.-ul există în toate celulele care formează organismul, motiv pentru care este posibil să fie examinat prin prelevarea unor produse biologice diverse: sânge, spermă, salivă, rădăcina firului de păr ș.a.

Examinarea caracteristicilor genetice este de natură să afecteze persoana umană în intimitatea sa și drepturile sale fundamentale, demnitatea, libertatea și integritatea sa fizică.

Pericolul folosirii informațiilor astfel obținute în scopuri contrare intereselor persoanei este foarte mare, motiv pentru care legiuitorul a restricționat situațiile în care este permisă o asemenea atingere adusă inviolabilității corpului uman.

Primul alineat al art. 65 NCC permite întreprinderea examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în două situații enunțate limitativ: în scopuri medicale și în scopuri de cercetare științifică.

Prin examinarea acelei părți din A.D.N. în care sunt situate genele pot fi depistate maladiile genetice și poate fi prevenită instalarea unor asemenea maladii sau transmiterea lor la descendenții persoanei.

Prelevarea și examinarea A.D.N.-ului în scopurile enunțate trebuie făcute în condițiile prevăzute de legislația specială și cu consimțământul pacientului informat, obținut în
condițiile prevăzute de art. 649-650 din Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Cel de al doilea alineat permite identificarea persoanei pe baza amprentelor sale genetice. Pot fi identificate prin acest procedeu persoane în viață sau persoane decedate. Identificarea poate fi făcută în scopuri medicale sau de cercetare științifică ori în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

În cadrul procedurilor judiciare identificarea pe baza amprentelor genetice se face pentru a se obține probe referitoare la descendența sau ascendența unei persoane, stabilirea prezenței persoanei într-un loc anume, săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană.

Interzicerea unor acte patrimoniale

Dispoziția legală prevăzută de art. 66 NCC consacră principiul nepatrimonialității corpului uman. Potrivit principiului prevăzut de art. 66 NCC, corpul uman fiind persoana
însăși, nu poate fi evaluat în bani și nu poate face obiectul unor acte juridice cu titlu oneros,
fiind astfel situat în afara comerțului.

Deși atunci când sunt detașate de corp, elementele sale componente, cum sunt organele, țesuturile, celulele, dar și produsele-sângele-dobândesc caracterul de lucruri, ele continuă să păstreze „amprenta umanității lor”, motiv pentru care cad sub incidența principiului nepatrimonialității corpului uman

Actele normative care reglementează prelevarea de celule, țesuturi și organe umane în vederea transplantului și donarea de sânge, precum și asigurarea calității și protecției sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice fac și ele referire la neremunerarea donatorului de elemente componente sau de produse ale corpului uman

Sancțiunea civilă care intervine în cazul încălcării principiului nepatrimonialității corpului uman este nulitatea absolută a actului juridic.

Încălcarea acestui principiu poate atrage însă și răspunderea contravențională și chiar penală, constituind infracțiune donarea de sânge în vederea obținerii unor avantaje materiale sau în scopul comercializării sângelui donat ori a componentelor sanguine umane

Legea poate stabili excepții de la principiul nepatrimonialității corpului uman, prin reglementarea unor cazuri în care este permisă încheierea de acte juridice cu titlu oneros, care să aibă ca obiect elemente componente sau produse ale corpului uman. Spre exemplu, unitățile spitalicești pot organiza distribuția de sânge și de componente sanguine umane la prețuri stabilite de lege. Asemenea excepții nu pot însă privi corpul uman în întregul său.

Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață

Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană poate fi făcută de la donatori în viață-situație reglementată de art. 68 NCC-sau de la donatori decedați.

Termenii specifici acestei materii sunt definiți de legea specială-art. 142 din Titlul VI, „Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, din Legea nr. 95/2006.

Astfel, celula este unitatea elementară anatomică și funcțională a materiei vii, sub această denumire fiind desemnate atât celula individuală, cât și colecțiile de celule umane, care nu sunt unite prin nicio formă de substanță intercelulară; țesutul este gruparea de celule diferențiate, unite prin substanță intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere topografică și funcțională, iar organul este partea diferențiată în structura unui organism, adaptată la o funcție definită, alcătuită din mai multe țesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizație și inervație proprii.

Prin prelevare se înțelege recoltarea de organe, țesuturi și celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stern hematopoietice, când celulele sunt recoltate chiar de la pacient.

Subiectul în viață sau decedat, de la care se prelevează organe, țesuturi și celule de origine umană pentru utilizare terapeutică se numește donator, iar subiectul care beneficiază de transplant de organe, țesuturi sau celule poartă denumirea de primitor.

Primul alineat al art. 68 NCC consacră, în teza I, caracterul legal al prelevării și al transplantului (acestea pot fi efectuate numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege), dar și caracterul liber consimțit al acestor două operațiuni.

Dat fiind impactul deosebit asupra integrității fizice al celor doi subiecți implicați în aceste operațiuni (donatorul și primitorul), dispoziția legală analizată prevede și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească consimțământul acestora.

Textul art. 68 NCC reiterează sau particularizează unele din condițiile de valabilitate a consimțământului, prevăzute de art. 1204 NCC:

consimțământul trebuie să fie liber, adică neafectat de vreun viciu de consimțământ;

consimțământul trebuie să fie prealabil, nefiind astfel permisă exprimarea sa ulterior realizării intervenției;

consimțământul trebuie să fie expres, el neputând fi dedus din comportamentul persoanei în cauză și nici determinat, sub anumite aspecte, de o altă persoană, așa cum se poate proceda în cazul dreptului comun;

consimțământul trebuie să fie informat, în sensul că atât donatorul, cât și primitorul trebuie să fie informați, în prealabil asupra riscurilor intervenției

Legea specială dezvoltă această prevedere, cerând ca donatorul să fie informat asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din actul prelevării.

Necesitatea informării prealabile a donatorului transformă consimțământul acestuia în unul special, orice reticență trebuind să fie privită ca un viciu de consimțământ.

Conform art. 68 alin. 1 teza I NCC, consimțământul trebuie să fie exprimat în scris. Și această prevedere este dezvoltată de legea specială, conform art. 144 lit. a) și f) din Legea nr. 95/2006 exprimarea consimțământului trebuind să se facă prin act scris, încheiat în formă autentică și cu un conținut prestabilit de anexa 1 a respectivului act normativ.

Ca o garanție suplimentară a caracterului liber, informat și altruist al consimțământului, prelevarea de organe, țesuturi sau celule se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul, iar membrii acestei comisii vor semna și ei înscrisul prin care se exprimă consimțământul la prelevare.

Consimțământul la prelevare este astfel un act juridic unilateral, esențialmente gratuit și solemn a contractului de donație, cu o sumă de particularități.

În materia prelevării de organe, țesuturi și celule de la subiecți în viață, legea îi recunoaște donatorului potențial un adevărat monopol al voinței, acesta fiind abilitat de art. 68 alin. 1 teza a II-a NCC să-și retracteze consimțământul dat, oricând înainte de efectuarea prelevării.

Interzicerea prelevării de la minori și alte persoane lipsite de discernământ

Implicațiile deosebite pe care le are asupra persoanei o asemenea intervenție 1-a determinat pe legiuitor să interzică prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar.

Este suficientă constatarea faptului că potențialul donator este lipsit de discernământ, indiferent care este cauza, fără a fi nevoie ca acesta să fi fost pus sub interdicție judecătorească.

Interdicția este una de principiu, prin lege putând fi reglementate în mod expres unele cazuri în care prelevarea este permisă și de la categoriile de persoane menționate mai sus.

Spre exemplu, art. 145 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 permite prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la donatorii minori.

Regimul juridic al cadavrului

Deși odată cu decesul încetează personalitatea juridică a omului, iar drepturile personalității se sting, fiind drepturi intuitu personae, în considerarea a ceea ce a reprezentat în timpul vieții persoanei decedate i se datorează respect

Respectul datorat persoanei decedate ține de tradiție și primește consacrare legală prin reglementările conținute de prevederile noului Cod civil, dar și de legislația specială.

Potrivit dispoziției art. 78 NCC, respectul datorat persoanei decedate privește două mari aspecte: memoria și corpul.

Conținutul obligației de a respecta memoria persoanei decedate este reglementat de
art. 79 NCC. Corpul neînsuflețit, deși nu mai este o persoană, este „impregnat de personalitatea celui care a fost” .

Respectul cu privire la corpul persoanei se manifestă pe mai multe planuri: comportament decent față de acesta și de funeraliile sale; organizarea de funeralii; realizarea prelevării de organe, țesuturi și celule umane în scop terapeutic sau științific trebuie făcută doar în condițiile prevăzute de lege.

La rândul său, Codul penal incriminează cele mai grave atingeri care pot fi aduse corpului persoanei decedate: profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru constituie infracțiunea de profanare de morminte, prevăzută și pedepsită de art. 319. Tot astfel, manipularea cadavrelor, precum și prelevarea de țesuturi și organe de la cadavre, cu încălcarea prevederilor legii, constituie infracțiuni.

Conform art. 15 Legii de punere în aplicare a NCC, prevederile art. 78 NCC, consacrate respectării corpului persoanei decedate, sunt aplicabile și în cazul în care decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.

Interzicera atingerii memoriei persoanei decedate

Memoria persoanei decedate este amintirea pe care cei rămași în viață o păstrează despre aceasta. Protejarea memoriei persoanei decedate se face prin trimitere la normele juridice consacrate dreptului la imagine și dreptului la reputație ale persoanei aflate în viață, care se aplică în mod corespunzător.

Publicarea într-o revistă a unei fotografii care prezintă rămășițele pământești ale unei persoane, realizată fără consimțământul dat în timpul vieții de defunct și în absența acordului familiei acestuia, constituie o atingere adusă memoriei persoanei decedate.

Unele din faptele prin care se încalcă obligația de a respecta corpul uman și după decesul persoanei constituie, în același timp și o atingere adusă memoriei acesteia-spre exemplu, săvârșirea uneia din faptele incriminate ca profanare de morminte

Respectarea voinței persoanei decedate

Determinarea felului propriilor funeralii

Dreptul de a dispune de sine însuși, prevăzut de art. 60 NCC cunoaște o extensie atunci când se referă la împrejurări care se vor petrece după încetarea din viață a persoanei

Potrivit primei teze conținute de art. 80 alin. 1 NCC, în exercitarea acestui drept persoana poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune de corpul său după moarte.

Voința defunctului va trebui respectată chiar dacă decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Deși sunt prevăzute în același text, incidența unei legislații speciale impune ca regimul juridic al dispunerii de propriul corp după moarte să fie diferit de cel al determinării felului propriilor funeralii.

Cu privire la funeralii, persoana poate dispune, prin testament, dacă și unde dorește să fie înhumată sau incinerată, care să fie destinația cenușii rezultate în urma acestei operațiunii, cu privire la detalii ale ceremoniei funerare. Opțiunea persoanei referitoare la aceste aspecte poate fi însă exprimată și în orice alt mod.

Determinarea felului propriilor funeralii se poate face și de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar în aceste cazuri va fi necesar și consimțământul scris al nu-și va putea însă exprima dorința și prin testament pentru că, potrivit art. 1038 NCC, numai cei care au discernământ pot testa, or el este prezumat a nu avea discernământ.

Dreptul de a dispune de propriul corp după moarte

În exercitarea dreptului de dispoziție asupra corpului după moarte, persoana își poate încredința corpul unei instituții de învățământ superior medical, pentru efectuarea de cercetări științifice, ori unei unități spitalicești, în vederea prelevării de celule, țesuturi sau organe necesare transplantului. Potrivit art. 147 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 95/2006, persoana fizică își poate da consimțământul la prelevarea ce se va realiza după deces fie prin act autentic, fie prin înscrierea sa în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. Consider că dispoziția legală citată a modificat implicit și prevederile art. 19 lit. a) și lit. b) din Legea
nr. 104/2003, conform cărora catedrele de anatomie, de anatomie patologică și serviciile de prosecturi și anatomie patologică pot prelua cadavre în scop didactic și științific, după caz, în situația în care există o înțelegere expresă prealabilă, acordată în scris, a pacientului și dacă persoana în viață și-a pus la dispoziția instituției de învățământ superior medical uman corpul, după deces, în baza normelor comune elaborate de serviciile de prosectură ale spitalelor și conducerea instituțiilor de învățământ superior medical uman. Ca urmare, și în aceste situații consimțământul persoanei va trebui să îmbrace forma autentică.

Conform tezei a II-a a art. 80 alin. 1 NCC, în cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă, pe lângă voința acestora, exprimată, așa cum am văzut, în formă autentică, este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui. Conjuncția „și" folosită de legiuitor este aceea care impune o asemenea interpretare.

Determinarea felului funeraliilor de către soțul defunctului sau alte persoane

Alineatul 2 al art. 80 NCC are în vedere situațiile în care persoana nu a dispus nimic în legătură cu funeraliile sale. Astfel, funeraliile se vor desfășura conform voinței exprimate, în ordine, de soțul supraviețuitor, părinți, descendenți, rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarii universali sau cu titlu universal ori dispoziției primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. Ca urmare, exprimarea voinței soțului supraviețuitor lasă fără efect manifestarea de voință a părinților. Funeraliile vor trebui organizate cu respectarea regulilor impuse de confesiunea căreia i-a aparținut defunctul.

Situația în care cel decedat nu și-a exercitat dreptul de dispoziție asupra corpului său după moarte este reglementată de art. 81 NCC.

Prelevarea de la persoanele decedate

Deși se referă expres numai la prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, prevederile art. 81 NCC sunt aplicabile și în ceea ce privește efectuarea de cercetări științifice de orice natură care au ca obiect cadavre umane.

Spre deosebiri de alte legislații, care permit asemenea prelevări de la persoane decedate pe baza unui consimțământ prezumat din absența unui refuz exprimat, înainte de moarte, de către de cuius, noul Cod civil a instituit regula consimțământului expres.

Textul art. 81 NCC distinge două situații: aceea în care persoana și-a dat acordul, în timpul vieții și aceea în care un asemenea acord lipsește. Pe de altă parte, prevederile sale trebuie corelate cu cele conținute de legislația specială, la care textul analizat face trimitere.

Persoana fizică își poate da consimțământul la prelevarea ce se va realiza după decesul său fie prin act autentic, fie prin înscrierea sa în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. Actul autentic la care se referă legiuitorul este o declarație notarială, intitulată „declarație-decizie”, în conținutul său, prestabilit de anexa 5 a Legii nr. 95/2006, trebuind să fie menționate expres organele, celulele sau țesuturile pe care persoana este de acord să le doneze. Aceeași anexă 5 îi permite persoanei să-și retracteze consimțământul dat, actul de revocare putând îmbrăca și forma înscrisului sub semnătură privată, cu condiția ca acesta să fie semnat și de doi martori.

Persoana poate însă exprima expres și refuzul de a fi supus prelevării, după decesul său, situație în care nici membri familiei sale nu vor mai putea consimți la un asemenea act. Conform art. 147 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 95/2006, refuzul poate fi exprimat prin act scris, care trebuie să fie însoțit de absurda formalitate a avizării de către medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul național al celor care refuză să doneze organe, țesuturi și celule.

Dacă persoana nu a consimțit expres la prelevare, dar nici nu și-a exprimat refuzul, după decesul său își pot da acordul în acest scop persoanele menționate în partea finală a
art. 81 NCC: soțul supraviețuitor, părinții, descendenții ori rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

Ca urmare, dacă soțul supraviețuitor va refuza să-și dea acordul la prelevare, voința în sens contrar exprimată de rudele defunctului va fi ineficientă.

Acordul trebuie să fie liber, prealabil, expres și să fie exprimat în scris.

Preluarea cadavrelor în scop didactic sau științific este reglementată de prevederile
art. 19 din Legea nr. 104/2003, potrivit cărora această operațiune se poate realiza în următoarele situații: ”,a) în situația în care există o înțelegere expresă prealabilă, acordată în scris, a pacientului sau a familiei; b) persoanele în viață își pot pune la dispoziția instituției de învățământ superior medical uman corpul, după deces, în baza unor norme comune elaborate de serviciile de prosectură ale spitalelor și conducerea instituțiilor de învățământ superior medical uman; c) cadavrele nerevendicate într-o perioadă mai mare de 10 zile după deces sau cele fără aparținători sunt preluate de serviciile pentru exploatarea cadavrelor ale catedrelor de anatomie, în baza unor norme comune stabilite de spitale și senatul instituțiilor de învătământ superior medical uman”.

CAPITOLUL II

RĂSPUNDEREA PENALĂ PRIVIND PRELEVAREA ȘI TRANSPLANTUL DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE

Noțiuni generale privind răspunderea penală în domeniul prelevării de celule de origine umană

Formă a răspunderii juridice, răspunderea penală a fost definită de către reputata școală penală italiană ca fiind „obligația de a suporta consecința juridică a infracțiunii”

Subliniind caracterul și rolul esențialamente sancționator al răspunderii penale, care o particularizează de celelalte forme ale răspunderii juridice, deosebind-o de aceea civilă, autorii francezi au afirmat că: “Responsabilitatea penală care în general este obligația de a răspunde de consecințele actelor proprii, în dreptul penal constă în obligația de a răspunde de actele infracționale proprii și de a suporta pedeapsa ce le este atașată prin lege. Ea nu este un element al infracțiunii, ea este efectul și consecința infracțiunii”.

Stricto sensu, definiție oferită în dreptul nostru de Profesorul I. Oancea, răspunderea penală este “obligația unei persoane de a suporta o sancțiune penală, o pedeapsă, fiindcă a săvârșit o infracțiune”. Detaliind lucrurile, profesorul I. Oancea considera că noțiunea de răspundere penală poate însemna un raport juridic penal, în toate elementele și semnificațiile acestuia. Susținător al a acestui punct de vedere, profesorul C. Bulai definea răspunderea penală ca fiind „raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-1 constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și a restaurării autorității legii”.

Asemănarea răspunderii penale cu raportul juridic penal, impusă până la limita suprapunerii acestora, conținută în definiția dată, a fost justificată, observată și, deopotrivă, contestată. Profesorul V. Dongoroz oferea două sensuri, noțiunii de răspundere penală.

Într-un prim sens, lato sesnu, într-o primă semnificație mai permisivă răspunderea penală a fost privită și acceptată ca fiind obligația legală de a suporta consecințele săvârșirii unui fapt juridic penal, iar în cel de al doilea sens stricto sesnu, de responsabilitate individuală definind și desemnând normalitatea psiho-fizică, temei al tragerii la răspundere penală a unei persoane.

Răspunderea juridică este concepută nu ca simplă obligație de suportare a unei sancțiuni de către acela care a încălcat prevederile legii, ci ca o corelație existentă între drepturile și obligațiile legal consacrate, ca un raport de constrângere în conținutul căruia se regăsesc nu numai o obligație izolată și autonomă, ci și un complex de drepturi și obligații.

Prin urmare, în acest context răspunderea penală poate fi considerată ca fiind un complex de drepturi și obligații conexe care în conformitate cu prevederile legii se nasc ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, și care constituie cadrul de realizare a constrângerii juridice, prin aplicarea pedepselor, în vederea realizării scopului legii penale.

Oportunitatea instituirii răspunderii penale în cazul traficului de celule umane

Utile și mai mult decât atât necesare stării de sănătate sau salvării vieții omului, și pentru aceasta a menținerii sănătății publice, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, practici ale medicinii moderne, trebuie realizate exclusiv în vederea înfăptuirii scopului nobil, profund uman care le-a determinat și impus cu observarea și respectarea riguroasă a datelor oferite de știința medicală și reglementările legale în materie.

Menite să slujească omului, să contribuie la restabilirea și menținerea sănătății ori salvarea vieții acestuia, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană trebuie realizate cu respectarea drepturilor și libertăților lui fundamentale la viață, integritate corporală și psihică și libertatea individuală incluzând-o și pe aceea de a voi și dispune.

Realizarea prelevării și transplantului cu respectarea riguroasă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este o necesitate a condiției umane, impunând-o ca obligație legală. Reglementările, măsurile legale privitoare la prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană sunt menite să asigure sănătatea publică și prin aceasta integritatea fizică și psihică, viața persoanei în cadrul și contextul respectării libertăților acesteia, a ordinii sociale, economice și de drept.

Nesocotirea, nerespectarea unor asemenea reguli, creează grave stări de pericol pentru aceste valorii, pentru relațiile sociale care se formează, se desfășoară și dezvoltă în legătură cu ele. Nevoia de combatere și prevenire a unor asemenea stări de pericol s-a impus ca o necesitate a conviețuirii sociale determinând și justificând, în considerarea legiuitorului, incriminarea celor mai grave fapte prin prevederile cuprinse în art. 155-159 Titlul VI-Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, Capitolul V Sancțiuni din Legea nr. 95/2006.

Capitolul V, Titlul VI din Legea nr. 95/2006 debutează cu prevederile cel puțin curioase și inexplicabile ale art. 154 potrivit cărora „Organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul transplantului în alte condiții decât cele prevăzute de prezentul titlu, constituie infracțiune și se pedepsește conform legii penale.

Curioase în primul rând pentru că, deși cuprinse în capitolul care, intitulat „Sancțiuni", stabilește faptele periculoase social pe care legea le-a prevăzut ca infracțiuni, nu conțin asemenea dispoziții având caracter general. Norma cu caracter general astfel stabilită este curioasă în al doilea rând pentru că ea contravine practicii legislative de incriminare prin legi speciale.

În al treilea rând, ele sunt curioase pentru că fiind o normă de trimitere fac referire la legea penală potrivit căreia organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul transplantului constituie infracțiune și se pedepsește conform prevederilor acesteia. Or, Codul penal, care este legea penală generală în materie nu incriminează asemenea fapte astfel încât nu se putea face trimitere la prevederile sale, iar Legea nr. 95/2006 fiind o lege specială privind reforma în domeniul sănătății cu unele dispoziții penale, nu poate fi considerată ca lege penală la care să se poată face trimitere.

Prevederile art. 154 sunt și inexplicabile pentru că stabilind norme cu caracter general folosesc termeni – organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul transplantului, în alte condiții decât cele prevăzute de lege -, care apoi definesc elementul material al laturii obiective al infracțiunii prevăzut și pedepsit de art. 158.

Mai greu de explicat și înțeles într-un asemenea context ne apare utilitatea unei asemenea reglementări cu caracter general și în raport de împrejurarea ca și textele care urmând-o stabilesc faptele care fiind considerate periculoase social și au fost calificate ca infracțiuni și care nu se limitează la organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul transplantului.

Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006

Implicațiile majore pe care le au pentru sănătatea publică, pentru sănătatea sau viața persoanei, importanța deosebită și complexitatea valorilor sociale reprezentate de acestea, a relațiilor sociale care se formează și dezvoltă în jurul lor, au impus și justifică reglementarea legală cât mai exactă și completă a activităților medicale de prelevare sau transplant de organe, țesuturi sau celule de origine umană.

Consimțirea, în condițiile legii, la prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, este una dintre cerințele menite să asigure nu numai moralitatea, dar în special să legitimeze aceste practici medicale, să protejeze valorile sociale cărora le sunt destinate, viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei, libertatea de a voi și dispune de acestea, sănătatea publică, relațiile sociale care se formează și dezvoltă cu privire la acestea.

Considerând periculoasă pentru aceste valori și relații sociale prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană efectuate fără consimțământul celui îndreptățit, legiuitorul le-a incriminat prin prevederile art. 155 din Legea nr. 95/2006.

Obiect juridic special este constituit de mănunchiul de relații sociale care se formează și dezvoltă cu privire la libertatea celor îndreptățiți de lege a consimți, în condițiile și limitele stabilite de aceasta, la prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană și prin aceasta la sănătatea persoanelor supuse acestor practici medicale, la sănătatea publică.

Apărarea sănătății persoanelor supuse prelevării sau transplantului de organe, țesuturi sau celule de origine umană, a sănătății publice, a relațiilor sociale care se formează și care evoluează în legătură cu aceste valori, se realizează mediat, mijlocit prin garantarea și realizarea libertății de a consimți a celor îndreptățiți la acestea în condițiile și limitele prevăzute de lege.

Sănătatea publică, relațiile sociale care se formează și dezvoltă în legătură cu aceasta ne apare astfel ca obiect juridic generic comun al întregului grup de infracțiuni prevăzute prin Legea nr. 95/2006 și nu ca unul special al acelei care este incriminată prin dispozițiile
art. 155.

Obiect material al infracțiunii este constituit de corpul persoanei în viață de la care se efectuează prelevarea sau a celei căreia organele, țesuturile și celulele acestea îi sunt transplantate ori cadavrul de la care acestea sunt prelevate.

Asupra lor sunt îndreptate și exercitate faptele comisive (acțiunile) de prelevare sau transplant de organe, țesuturi sau celule de origine umană care constituie elementul material al laturii obiective a acesteia.

Subiect activ

Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană se fac în scop terapeutic și se efectuează de către medici de specialitate în unități sanitare publice sau private autorizate și acreditate de către organismele competente.

La prima vedere s-ar părea că în mod că în mod special, prin aceste din urmă prevederi, legea a înțeles să limiteze sfera persoanelor care pot fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii la medicii de specialitate autorizați în condițiile legii să efectueze prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană.

Într-o formulare doctrinară cu caracter de generalitate, s-a susținut că subiect activ al infracțiunii este persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege și care efectuează prelevarea și transplantul fără consimțământul dat în condițiile legii.

Interpretarea restrictivă a prevederilor art. 155 din Legea nr. 95/2006 astfel sugerată determină calificarea subiectului activ nemijlocit (autorului) infracțiunii și limitarea lui la medicul specialist autorizat dar care efectuează prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană fără consimțământul dat în condițiile legii.

Nu există prevedere-în redactarea art. 155 din Legea nr. 95/2006-care să stabilească, să impună o asemenea circumstanțiere, calificare și pe cale de consecință limitare a subiectului activ nemijlocit (autorului) infracțiunii.

Or, în practica legislativă, atunci când a voit să circumstanțieze, să califice, să limiteze subiectul activ al unei infracțiuni la o anumită persoană care are o calitate, exercită o anumită profesie sau deține o funcție dată, legiuitorul a stabilit aceasta prin prevederi speciale de regulă clare, neechivoce.

Așa a procedat legiuitorul în cazul altor infracțiuni cum sunt acelea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin restrângerea unor drepturi, abuz în serviciu contra intereselor publice, luare de mită, primire de foloase necuvenite, fals intelectual și așa ar fi procedat și în cazul acelei în discuție dacă ar fi voit ca existența acesteia să fie condiționată de o anume calitate impusă subiectului activ.

În absența unei asemenea prevederi condiționarea existenței infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006 de calitatea specială de medic specialist autorizat să efectueze prelevarea și transplantul impusă subiectului activ al acesteia constituie o adăugare la lege prin interpretarea prevederilor acesteia, ceea ce este însă inadmisibil.

Incriminând prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii, legislativul a voit să asigure protecția împotriva stărilor de pericol rezultate din acestea pentru libertatea persoanei de a voi și dispune în această privință pentru sănătatea celui supus unor asemenea activități, pentru sănătatea publică, a relațiilor sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu acestea.

În concepția și reglementarea legii asemenea stări de pericol care au impus și justifică reacția penală a societății, rezultă din efectuarea prelevării sau transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană fără consimțământul legal stabilit și nu din calitatea persoanei care efectuează asemenea activități.

Există cazuri – și realitatea criminală a evidențiat aceasta – în care mai ales prelevarea de organe, de țesuturi sau celule de origine umană este efectuată fie de medici nespecialiști, fie de persoane, care nu au recunoscută în condițiile legii calitatea de medic, cum ar fi cazul celor cărora prin hotărâre judecătorească li s-a interzis exercițiul acestei profesii, fără consimțământul dat în condițiile legii.

Stările de pericol create pentru valorile și relațiile sociale pe care legea penală a înțeles să le apere prin intervenția și acțiunea sa ni se par indiscutabil aceleași ca și în cazul în care asemenea activități medicale au fost efectuate de către un medic specialist, dacă nu cumva mai mari.

Împrejurarea că, în condițiile legii nu pot fi consimțite decât prelevarea sau transplantul efectuate de către un medic specialist, în spitale autorizate și acreditate, nu justifică prin ea însăși interpretarea restrictivă sugerată și limitarea astfel la acesta (medicul specialist) a subiectului activ nemijlocit al infracțiunii. Pentru că legea consideră periculoase pentru valorile și relațiile sociale apărate prelevarea și transplantul fără consimțământul dat în condițiile legii independent de calitatea celui care le-a efectuat.

De aceea s-a subliniat de doctrină ca principial subiectul activ al infracțiunii nu este circumstanțiat, el putând fi dat de orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal.

Infracțiunea poate fi săvârșită de către o singură persoană, sau de către mai multe persoane împreună în toate formele de participate penală ocazională, coautorat, instigare și complicitate.

Subiect pasiv general al infracțiunii este statul organizator și răspunzător de asigurarea sănătății publice.

Persoana de la care au fost prelevate sau căreia i-au fost transplantate organe, țesuturi ori celule de origine umană, fără consimțământul dat în condițiile legii este subiectul pasiv principal al infracțiunii

Conținutul constitutiv al infracțiunii

Elementul material poate să constea alternativ în fapte-acțiuni-de prelevare sau de transplant de organe, țesuturi sau celule de origine umană fără consimțământul dat în condițiile legii.

Prelevarea este recoltarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stem hematopetice când celulele sunt recoltate de la pacient în vederea realizării unui transplant..

Definirea legală a prelevării se impune de principiu și în determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea
nr. 95/2006 făcând-o inoperantă pe cea doctrinară mai simplistă și îndepărtată de condițiile legii.

În concepția și definirea legii constituie prelevare acțiunea de recoltare care are ca obiect organe, țesuturi sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional.

Condiționarea definirii legale a prelevării de sănătatea morfologică și funcțională a organelor, țesuturilor sau celulelor recoltate pune firesc întrebarea dacă ea este operantă și în ceea ce privește determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii în discuție.

Fără îndoială că ea a fost prevăzută din dorința și voința firească a legiuitorului de a asigura și astfel sănătatea primitorului prin împiedicarea transplantului unor organe, țesuturi sau celule care nu sunt sănătoase morfologic și funcțional. Aceasta cu atât mai mult cu cât în reglementarea legii prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană se fac în scop terapeutic și au ca finalitate asigurarea stării de sănătate a primitorului.

Firească și necesară în logica reglementării legale în raport și de scopul, finalitatea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană, această condiționare nu credem că trebuie acceptată în determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii.

Scopul, finalitatea urmărite de legiuitor, asigurarea stării de sănătate a primitorului pot fi realmente și grav periclitate ori chiar compromise dacă s-a realizat transplantul prin prelevarea unor organe, țesuturi sau celule care nu sunt sănătoase morfologic și funcțional.

Acceptând definirea dată de lege prelevării s-a susținut că determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii nu trebuie condiționată de cerința ca organele, țesuturile sau celulele să fie sănătoase morfologic sau funcțional.

Nu constituie prelevare în sensul legii penale și, pe cale de consecință, nu determină existența elementului material autotransplantul de celule stem hematopoetice când celulele sunt recoltate de la pacient în vederea realizării unui transplant.

Alternativ, elementul material al laturii obiective poate să constea și în transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.

Transplantul este acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, un țesut sau celulă. Reglementările referitoare la transplant vizează și tehnicile de fertilizare in vitro.

Atât prelevarea cât și transplantul constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă au fost efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii.

Este o condiție negativă de care legea leagă existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii, apreciindu-se că prelevarea și transplantul efectuate cu consimțământul dat în condițiile legii nu constituie o faptă periculoasă social.

Ea este impusă și determină existența de principiu a elementului material al laturii obiective și în acele situații în care transplantul efectuat fără consimțământul dat în condițiile legii a avut efect benefic asupra stării de sănătate a primitorului urmând a se aprecia și dispune, în raport de alte coordonate cu privire la împrejurarea dacă fapta are pericolul social necesar pentru existența infracțiunii.

Atât prelevarea cât și transplantul constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă au fost efectuate cu privire la organe, țesuturi sau celule de origine umană

Urmarea socialmente periculoasă cea de a doua componentă a laturii obiective a infracțiunii, a fost identificată în vătămarea fizică sau psihică a persoanei.

Îndreptată împotriva unui drept subiectiv-libertatea de a aprecia și hotărî cu privire la prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană – infracțiunea este de principiu una formală, de pericol a cărei existență nu este dependentă de survenirea unui rezultat materializat în modificările provocate stării de sănătate (fizică sau psihică) a persoanei.

Există situații – cum este aceea a tehnicilor de fertilizare in vitro sau a prelevării de celule în care vătămarea stării de sănătate fizică sau psihică a persoanei fie este exclusă, fie imposibilă astfel încât condiționarea de principiu a existenței infracțiunii de survenirea unor asemenea urmări apare ca fiind extrem de vulnerabilă dacă nu greu de argumentat logic și juridic.

Posibilitatea survenirii unor asemenea urmări în anumite cazuri, situații de prelevare de țesuturi sau celule de origine umană ori a transplantului acestora nu justifică aprecierea și considerarea infracțiunii ca fiind de principiu și cu caracter de generalitate una materială atâta timp cât rezultatul apare numai în anumite modalități de săvârșire a elementului material, neavând deci caracter general.

Nici survenirea inevitabilă a unei asemenea urmări în cazul săvârșirii elementului material prin prelevarea de organe – lipsa unui organ constituind indiscutabil o vătămare gravă a integrității corporale și sănătății persoanei donatorului – nu justifică generalizarea condiționării existenței infracțiunii de survenirea unui asemenea rezultat.

Survenirea unui rezultat vătămător pentru persoana donatorului sau a primitorului de organe, țesuturi sau celule de origine umană efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii fiind numai o posibilitate și neavând caracter general și obligatoriu nu poate condiționa existența infracțiunii cu valoare de principiu ca făcând parte din latura ei obiectivă.

Atunci și în acele cazuri în care prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii a avut urmări vătămătoare pentru integritatea corporală sau sănătatea ori viața donatorului sau a primitorului va exista o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului ideal între aceea în discuție și cele îndreptate, după caz, împotriva integrității corporale și sănătății ori vieții persoanei cum sunt: lovirile sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, vătămarea din culpă, omorul sau omorul din culpă.

Legătura de cauzalitate întregește latura obiectivă a infracțiunii și constă în raportul de determinare-de la cauză la efect-care trebuie să existe între elementul material și urmarea socialmente periculoasă.

Ea rezultă ex re infracțiunea fiind una formală, de pericol.

Latura subiectivă

Din punctul de vedere al laturii subiective, infracțiunea se săvârșește numai cu intenție, în ambele forme ale acesteia-directă sau indirectă.

Mobilul determinat și scopul urmărit nu influențează latura subiectivă a infracțiunii, ele urmând a fi avut în vedere aprecierea gradului de pericol social concret al faptei și individualizarea pedepsei.

Forme și modalități de săvârșire

Comisivă și intenționată, infracțiunea poate parcurge etapa actelor pregătitoare care nu au relevanță penală sau poate rămâne în forma imperfectă a tentativei (întreruptă) care nu se pedepsește. Infracțiunea fiind una formală de pericol în care urmarea socialmente periculoasă apare odată cu săvârșirea faptelor care definesc elementul material nu este compatibilă cu forma imperfectă a tentativei terminată.

Consumarea infracțiunii survine atunci când fiind desăvârșite faptele care definesc elementul material al laturii obiective a apărut urmarea socialmente periculoasă pentru relațiile sociale care formează obiectul de protecție al normei penale.

Infracțiunea poate fi săvârșită printr-o singură faptă, dar și prin mai multe fapte repetate. Dacă faptele care constituie elementul material al laturii obiective se săvârșesc
într-o succesiune neîntreruptă de alte activități ne vom afla în prezența unei unități naturale a infracțiunii, iar dacă acestea sunt realizate la intervale de timp, dar în baza aceleiași hotărâri infracționale vom fi în prezența unei unități legale a infracțiunii sub forma continuată a acesteia.

Atunci când faptele sunt săvârșite separat în timp și în baza unor rezoluții infracționale distincte va exista o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului real.

Repetarea în timp a faptelor care definesc elementul material al laturii obiective, fie că este vorba de o unitate naturală, fie de una legală, determină existența, pe lângă momentul consumării și al unuia al epuizării infracțiunii care survine odată cu încetare aultimului act de executare.

Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 157 din Legea nr. 95/2006

Născută și impusă de nevoia și dorința de restabilire a sănătății sau de salvare a vieții omului, a persoanei prin practica medicală a transplantului de organe, țesuturi sau celule de origine umană și așezată fundamental pe prelevarea acestora ca urmare a donării lor este și trebuie să rămână o atitudine, un comportament, un act de solidaritate umană, de întrajutorare și ajutare a celor suferinzi, fără umbra vreunui interes material sau de orice altă natură. Cel puțin așa ar trebui să fie.

Donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul transplantului, trebuie să fie și să exprime manifestarea liberă a sentimentului, a atitudinii de solidaritate umană, a dorinței și voinței dezinteresate de ajutare a semenului aflat la restriște, în situații de nevoie, referitoare la sănătatea sau viața sa.

Însă, din nefericire nu este totdeauna așa.

Banul, măsură a valorii, mijloc de circulație, de plată și de acumulare, a devenit pentru mulți, și numărul acestora este în continuă creștere, criteriul principal de evaluare a omului, de stabilire și acordare a situării lui în cadrul comunității și odată cu aceasta principalul scop, țel al vieții. Lui i se adaugă goana după foloase materiale și de orice natură care fară a exprima direct o valoare bănească, tind spre aceasta.

Obiect juridic special are o existență diferențiată în raport de variantele normative ale infracțiunii.

Astfel, în variantele normative prevăzute în alin. 1 și 3 obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de relațiile sociale care apar, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu moralitatea, umanismul, solidaritatea umană care trebuie să fundamenteze și guverneze prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană periclitate prin donarea acestora în scopul de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru donator sau altă persoană sau prin publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obținerii acestora ori publicitatea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea în scopul obținerii de foloase materiale ori de altă natură.

Relațiile sociale referitoare la libertatea de a consimți la donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană periclitate prin determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane la aceasta constituie obiectul juridic special al infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 2.

Obiect material trebuie examinat și acceptat și el în structura juridică a infracțiunii diferențiat în raport de variantele normative ale acesteia.

În modalitățile normative prevăzute în alin. 1 și 3 infracțiunea nu are obiect material, faptele care definesc elementul material al laturii obiective – donarea în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, publicitatea în folosul unei persoane precum și publicarea sau mediatizarea unor acțiuni privind donarea urmărind aceleași scopuri (alin. 3) – nu sunt îndreptate și exercitate împotriva unei existențe corporale, materiale.

La fel stau lucrurile și în varianta normativă prevăzută în alin. 2 teza săvârșirii elementului material prin fapte de determinare cu rea-credință sau constrângerea psihică a unei persoane să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană, în care din aceleași considerente infracțiunea nu are obiect material în structura juridică.

Altfel stau lucrurile în modalitatea normativă prevăzută în alin. 2 în situațiile în care constrângerea unei persoane la donare se realizează prin mijloace fizice și în care corpul acesteia constituie obiectul material al infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit nemijlocit (autorul) infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 1 este circumstanțiat putând fi dat numai de către persoana care donează organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură.

În primul rând, poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii persoana fizică majoră în viață care are capacitate de exercițiu deplină.

Prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană se poate efectua și de la persoane decedate cu consimțământul scris a cel puțin unuia dintre membri majori ai familiei, în ordinea stabilită de lege ori în absența acestora acela al persoanei autorizată în mod legal să îl reprezinte pe defunct.

Așadar, în această ipoteză, subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii poate fi soțul, părintele, copilul, fratele, sora celui decedat sau, în absența acestora, persoana care este autorizată în condițiile legii să-1 reprezinte pe decedat.

Împuternicite de lege să consimtă la donarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană aceste persoane realizează aceasta pentru persoana decedată de la care ele sunt prelevate. Ele consimt la donare pentru persoana decedată de la care sunt prelevate organe, țesuturi și/sau celule de origine umană astfel încât dacă fac aceasta pentru a obține un folos material sau de altă natură pentru sine ori pentru altul săvârșesc în calitate de autor infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 157 alin. 1 din Legea nr. 95/2006.

Numai persoanele care au această calitate pot fi subiect activ nemijlocit (autor) ai infracțiunii.

Legea interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la potențiali donatori minori în viață, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Ca urmare, neavând de principiu ca regulă generală dreptul de a dona organe, țesuturi sau celule minorul nu poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 157 alin. 1 din Legea nr. 95/2006.

Existența capacității legale de a dona organe, țesuturi și celule de origine umană condiționează esențial existența subiectului activ nemijlocit al infracțiunii și în această ipoteză ca și în celelalte anterior examinate. Numai o asemenea persoană poate condiționa exercitarea dreptului său legitim de a dona organe, țesuturi și celule de origine umană de scopul imoral și nelegitim de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul, faptă considerată periculoasă social și stabilită a fi infracțiune.

Legea a considerat periculoasă social și a incriminat nu donarea de organe, țesuturi sau celule, ci efectuarea acesteia de către cel legal îndreptățit în scopul de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul. Altfel donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de către cel îndreptățit la aceasta este și rămâne un act profund uman fără urma vreunei stări de pericol social.

Pe cale de excepție, prin derogarea de la regula interzicerii prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul minor în viață, legea permite, îngăduie această activitate atunci când ea privește celule stem hematopoetice, medulare sau periferice în condițiile anume stabilite.

Așadar, prelevarea de celule stem hematopoetice medulare sau periferice de la o persoană minoră în viață este legitimă dacă ea a fost consimțită de către minorul care a împlinit vârsta de 14 ani cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau curatorului sau cu acordul ocrotitorului legal dacă donatorul minor nu a împlinit vârsta de 14 ani.

Pe cale de consecință, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate fi subiect activ nemijlocit autor al infracțiunii dacă el donează celule stern hematopoetice medulare sau periferice dacă a consimțit la aceasta în scopul de a obține un folos material sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul.

Donarea unor asemenea celule de la minorul în viață este legitimată de acordul ocrotitorului legal al acestuia, respectiv părinții, tutorele sau curatorul acestuia în raport cu vârsta minorului, îndreptățiți să legitimeze prin acord prelevarea unor asemenea celule de la minorul în viață părinții, tutorele sau curatorul acestuia pot fi subiect activ nemijlocit (autori) ai infracțiunii. Dacă donarea care firesc este urmată de prelevare s-a efectuat fără consimțământul persoanelor îndreptățite și care o legitimează va fi săvârșită infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006.

Infracțiunea poate fi săvârșită de către o singură persoană sau de către mai multe persoane împreună în participate penală ocazională sub forma coautoratului, instigării și complicității.

Subiectul pasiv are o determinare diferențiată în cele trei variante normative ale infracțiunii.

În variantele normative prevăzute în alin. (1) și (3) subiect pasiv este statul organizator și răspunzător de asigurarea prelevării în condițiile legii în scopul transplantului, iar în aceea prevăzută în alin. (2) persoana determinată cu rea-credință sau prin constrângere să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană și diferit determinat în cele trei variante normative ale infracțiunii.

Conținutul constitutiv

Elementul material

Elementul material este multiplu și diferit determinat în cele trei variante normative ale infracțiunii.

Potrivit prevederilor alin. 1 acesta constă în fapta persoanei de a dona organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură pentru sine ori pentru altul.

Așadar, în această variantă normativă elementul material constă în fapta donatorului de a ceda organe, țesuturi sau celule de origine umană, de a fi de acord cu prelevarea lor, urmărind obținerea de foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul.

Donarea este fapta, acțiunea unei persoane de a dărui cuiva un bun, și derivă din latinescul donare, și francezul donner.

În ceea ce privește limitele în care ne interesează, donarea este fapta, acțiunea unei persoane de a ceda, de a dărui cuiva organe, țesuturi și celule de origine umană în vederea realizării unui transplant.

Necesară și încurajată medical, permisă și strict reglementată legal donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană este și rămâne un fapt, un act cu profunde semnificații umanitare, este un gest care exprimă altruismul extrem fiind urmată de prelevarea acestora,

Donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană este periculoasă social și interzisă sub sancțiunea legii penale pedepsită atunci când este făcută în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, fie pentru autorul ei, fie pentru altă persoană.

Scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură nu numai că întinează, că murdărește, că duce în derizoriul pragmatismului o faptă, un gest, un act de un umanism și altruism deosebit, din păcate rar întâlnit, dar îi conferă accente de gravă și indiscutabilă periculozitate socială, impunând reacția și intervenția justificată și necesară a legii penale.

Existența infracțiunii este condiționată numai de fixarea și urmărirea acestui scop nu și de realizarea lui.

Pentru existența infracțiunii nu este necesară obținerea efectivă a folosului material sau de altă natură ci numai acționarea în acest scop.

În accepțiunea generală, prin folos se înțelege câștig material, avantaj, profit sau beneficiu.

Foloasele de urmărirea cărora legea leagă existența infracțiunii pot fi și sunt în primul rând materiale, putând consta în sume de bani (în monedă națională sau străină cu putere circulatorie), bunuri de orice natură (inclusiv bani, colecții numismatice), comisioane, acordare de credite, împrumuturi, vânzări sau cumpărări în condiții avantajoase, amânări sau iertări de datorii, prestări de servicii gratuite sau în condiții avantajoase, vânzări simulate, schimburi avantajoase pentru donator, pierderea voită la jocurile de noroc în favoarea acestuia sau a altuia.

Ele au consecințe de ordin patrimonial ducând la sporirea patrimoniului autorului infracțiunii sau a altei persoane.

Infracțiunea este compatibilă și cu urmarea dobândirii unor foloase de altă natură decât cele materiale, a celor imateriale (morale, sociale, pur profesionale).

Determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane să doneze organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană constituie alternativ elementul material al laturii obiective a infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 2. Caracterul alternativ al elementului material al laturii obiective rezultă neîndoios din folosirea în construcția textului incriminator a conjuncției disjunctive „sau”.

Prin determinare se înțelege acțiunea de a hotărî, de a convinge o persoană să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană. Ea servește și are rol de cauză în luarea hotărârii de către o persoană de a dona organe, țesuturi sau celule de origine umană având caracter decisiv în această privință.

Nu orice acțiune de determinare la donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii ci numai aceea care este făcută cu rea-credință.

Reaua-credință cu care trebuie să acționeze autorul condiționează existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii în această variantă și modalitate normativă.

Constrângerea ca modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii poate fi fizică sau psihică și constă în folosirea forței fizice, brutale sau a presiunii mortale (alta decât amenințarea) pentru a determina o persoană să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană.

Întrebuințarea forței fizice este indiscutabil unul dintre mijloacele de realizare a constrângerii, element material al laturii obiective a infracțiunii, ea putând îmbrăca o gamă deosebit de largă, de bogată de la simple loviri, violențe, până la vătămări grave ale integrității corporale ori sănătății sau de suprimare a vieții.

Fără a fi prevăzută în mod expres – așa cum s-a procedat în cazul altor infracțiuni cum ar fi șantajul (art. 194 C. pen) și hăituirea sexuală (art. 2031 C. pen) – amenințarea este un mijloc prin care poate fi săvârșită constrângerea, cale de realizare a elementului material al laturii obiective al infracțiunii în discuție.

În absența unei definiri dată noțiunii de amenințare – în cadrul infracțiunii examinată – lucru firesc din moment ce nu a fost prevăzută alături de constrângere sau ca mijloc de realizare a ei, amenințarea are de principiu același înțeles cu cel conferit de Codul penal prin incriminarea infracțiunii sub această denumire (art. 193 C. pen.);

Într-adevăr, de principiu, amenințarea, mijloc de realizare a constrângerii, are același înțeles ca cel stabilit prin prevederile art. 193 C. pen., constând în acțiunea de amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare împotriva celui amenințat, a soțului sau a unei rude apropiate.

Dar, numai de principiu și nu exclusiv, pentru că amenințarea, ca mijloc de realizare a constrângerii psihice, are o accepțiune mai largă decât aceea care este stabilită prin art. 193 C. pen. Astfel, în cadrul și limitele art. 193 C. pen. amenințarea poate să privească săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi aceasta sau o faptă păgubitoare care poate să constea în orice acțiune sau inacțiune cauzatoare de daune materiale, de prejudicii materiale.

Din formularea legii rezultă că amenințarea se referă numai la fapte cauzatoare de pagube materiale nu și la cele producătoare de prejudicii morale. Edificator în acest sens este faptul că în redactarea prevederilor sale legea se referă la fapte păgubitoare, ceea ce evident limitează câmpul de incidență la daunele materiale și nu vizează prejudiciul noțiune care include și pe cele morale.

În absența oricărei precizări și limitări legale, amenințarea, mijloc de realizare a constrângerii se poate referi și la săvârșirea unei fapte cauzatoare a unui rău, a unui prejudiciu moral cum ar fi declanșarea urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive sau restrictive de libertate, respingerea unei acțiuni judiciare ori a unei căi de atac, neefectuarea unui tratament medical necesar, promovarea unui examen.

Amenințarea trebuie să aibă un caracter injust, să fie serioasă, de natură să alarmeze, adică să inspire o temere gravă.

Faptele producătoare de rău – cu săvârșirea cărora se amenință-pot fi îndreptate împotriva persoanei vătămate, dar și a aceleia de care aceasta este legată prin căsătorie sau prin relații apropiate de rudenie. Aptitudinea omului de a se teme nu numai pentru el, pentru soț sau rudele apropiate, ori pentru persoane de care este legat prin prietenie, raporturi de afecțiune (concubinul de o viață), fiind o realitate ea își produce efectele și trebuie să fie recunoscută ca mijloc de realizare a constrângerii, definind elementul material al laturii obiective a infracțiunii.

Spre deosebire de amenințare, constrângerea morală, mijloc de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, constituie o presiune exercitată de către făptuitor asupra donatorului de organe, țesuturi sau celule de origine umană, altfel decât cele prin amenințare1. în acest sens se poate invoca situația în care angajarea sau eventuala avansare în serviciu sunt condiționate de donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană.

Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii determinarea sau constrângerea, trebuie să poarte cu privire la: să privească donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană. Este o direcționare în plan obiectiv a acțiunii de determinare sau constrângere și de aceea ea privește componenta obiectivă a infracțiunii.

Constrângerea, mijloc de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii definită astfel într-o interpretare largă, permisivă, cuprinzătoare este sprijinită legal de interzicerea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică ori morală asupra unei persoane.

Publicitatea în folosul unei persoane înseamnă faptul de a face cunoscută publicului, difuzarea de informații în public, cu privire la nevoia și dorința acestuia de a obține organe, țesuturi și celule de origine umană, în scopul obținerii acestora.

Din formularea și redactarea legii rezultă că a fost incriminată fapta de a face cunoscut publicului, difuzarea de informații publice în folosul unei persoane și în scopul obținerii de organe, țesuturi și celule de origine umană.

Alternativ cu aceasta, în cea de a doua teză a fost incriminată publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie sau terțe persoane fizice ori juridice.

Dacă în prima teză este incriminată publicitatea în favoarea primitorului de organe, în cea de a doua, aceasta privește publicarea sau mediatizarea unor anunțuri referitoare la activitatea donatorului de a ceda organe, țesuturi și celule de origine umană.

Publicarea este acțiunea de a publica și rezultatul ei, tipărire, apariție, iar mediatizarea aducerea unei fapte la cunoștința publicului prin mijloace media (presa scrisă, audio, video).

Pentru a constitui alternativ elementul material al laturii obiective a infracțiunii publicarea sau mediatizarea trebuie să privească anunțuri, încunoștințări privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană.

Ele nu sunt altceva decât publicitatea care se face în aceste moduri cu privire la donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană și care au fost considerate periculoase social dacă au fost săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine (făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice. Au fost considerate periculoase și incriminate publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană urmărind acest scop.

În concepția legiuitorului a fost considerată periculoasă social impunând intervenția și acțiunea legii penale publicitatea făcută unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură. Pentru relațiile sociale apărate este periculoasă orice publicitate făcută unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură și nu numai aceea realizată prin publicare (tipărire) sau mediatizare.

Așa este cazul anunțurilor în această privință și scop transmise direct publicului prin viu grai în cadrul sau cu prilejul unor adunări, întruniri publice.

Atât publicitatea în folosul unei persoane (primitor) cât și publicitatea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană sunt periculoase social și constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă au fost săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie sau terțe persoane fizice sau juridice. Luate și privite prin ele însele, publicitatea, publicarea sau mediatizarea, după caz, în folosul unei persoane (primitor) pentru a obține organe, țesuturi și celule de origine umană sau a unor anunțuri referitoare la donarea acestora nu sunt periculoase social înscriindu-se în conduita umană firească, permisă de lege.

Ele devin periculoase social numai atunci când sunt săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură.

Această cerință care definește latura subiectivă a infracțiunii condiționează existența acesteia în ambele teze de săvârșire a ei deja examinate.

Urmarea socialmente periculoasă imediată componentă a laturii obiective, constă în starea de pericol creată pentru relațiile sociale care formează obiectul de protecție al normei penale.

Infracțiunea este una formală, de pericol a cărei existență legală nu impune necesitatea survenirii unui rezultat material, al unei modificări, a unor mutații, în planul lumii obiective.

Raportul de cauzalitate, componentă care întregește latura obiectivă a infracțiunii, este definită de raporturile de detenninare de la cauză la efect între elementul material (cauza) și urmarea imediată (efectul) ea rezultând ex re.

Latura subiectivă a infracțiunii este diferit determinată și definită în cadrul celor trei variante normative ale acesteia.

În modalitatea normativă prevăzută în alin. (1) din punctul de vedere al laturii subiective infracțiunea se săvârșește numai cu intenție directă, calificată de scop, făptuitorul trebuind să acționeze în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul.

Aceeași poziție subiectivă-intenție directă calificată de scop-caracterizează infracțiunea din punctul de vedere al laturii subiective și în modalitatea normativă prevăzută în alin. (3), legea prevăzând ca faptele care definesc elementul material să fie săvârșit în scopul obținerii unor avantaje (foloase) materiale sau de altă natură pentru sine (adică pentru făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice.

Pentru existența infracțiunii – în ambele modalități normative -este necesar și suficient ca făptuitorul să acționeze în scopul prevăzut, legea neimpunând și realizarea acestuia.

Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) foloasele materiale sau de altă natură urmărite prin săvârșirea faptei care constituie elementul material al laturii obiective pot fi pentru sine (făptuitor) sau pentru altul iar în conformitate cu dispozițiile alin. (3), acestea pot fi pentru sine (făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice.

În modalitatea normativă prevăzută în alin. (2) teza (1) latura subiectivă a infracțiunii este caracterizată de intenție directă, determinarea unei persoane să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană, trebuind să fie făcută cu rea-credință. Această cerință a legii exclude posibilitatea săvârșirii infracțiunii cu intenție indirectă (eventuală).

Intenția în ambele ei forme-directă sau indirectă-definește latura subiectivă a infracțiunii în modalitatea normativă prevăzută în alin. (2) teza (2) în care elementul material al laturii obiective constă în fapta de constrângere a unei persoane să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană.

Forme. Modalități de săvârșire

Comisivă și intenționată infracțiunea poate rămâne în forma imperfectă a tentativei care nu este însă pedepsită.

Infracțiunea se consumă atunci când fiind desăvârșită fapta care constituie elementul ei material apare urmarea socialmente periculoasă.

Ea poate fi săvârșită printr-o singură faptă sau prin fapte repetate într-o unitate naturală, legală (infracțiune continuată) ori pluralitate de infracțiuni sub forma concursului. în aceste din urmă ipoteze pe lângă momentul consumării infracțiunea are și unul distinct al epuizării, care survine odată cu încetarea ultimului act de executare.

Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare cu limite-inferioară și superioară-diferențiate pentru fiecare dintre cele trei modalități normative ale infracțiunii: 3 la 5 ani alin. (1); 3 la 10 ani alin. (2) și 2 la 7 ani alin. (3).

CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚILE INVESTIGĂRII CRIMINALISTICE A INFRACȚIUNILOR DE TRAFIC DE ORGANE

Accepțiunea de loc al faptei în cazul traficului de organe

În cazul cercetării la fața locului a infracțiunii de trafic de organe echipa complexă de cercetare a locului faptei trebuie să stabilească dacă locul coincide cu locul în care s-a infracțiunea de trafic de organe.

Nu sunt puține cazurile când răspunsul la această întrebare poate fi aflat doar la finalizarea cercetărilor sau niciodată.

Locul săvârșirii faptei oferă, prin întreaga sa ambianță, date pentru identificarea făptuitorului, a persoanelor care l-au ajutat, modul de operare, mijloacele de transport folosite, drumul parcurs de victimă și de infractor, relațiile anterioare dintre aceștia, scopul și motivul faptei..

Lipsa urmelor de sânge, când victima prezintă numeroase urme de violență ca și existența unor urme de sânge sau de târâre pe traseul parcurs de infractor sunt împrejurări negative care constituie tot atâtea indicii că infracțiunea a fost săvârșit în alt loc.

Șeful echipei de cercetare trebuie să imprime investigației scenei infracțiunii (locului principal și celor secundare) un caracter științific, sistematic și metodic, pornind de la actul sesizării, stabilirea resurselor umane și logistice, până la detalii referitoare la securizarea zonei, salvarea victimelor, descoperirea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor, ambalarea și transportarea probelor la laborator, audierea martorilor oculari, reținerea suspecților, efectuarea de confruntări, percheziții, reconstituiri și ale activități procedurale.

Fiecare component al echipei trebuie să fie pătruns de importanța activității pe care o desfășoară și, de aceea, trebuie să se renunțe la improvizații sau la acte neglijente care pot distruge și contamina urme vitale pentru rezolvarea cazului ori să „creeze" probe noi, potrivit principiului lui Locard, care direcționează ancheta pe piste false.

În economia cazului este important fiecare pas, căci timpul contează și, de cele mai multe ori, se exercită o presiune greu de suportat din partea presei și a șefilor pe verticală, astfel că un plan riguros și suplu este imperios necesar.

Se știe că dacă nu se obțin rezultate în primele 24 sau cel mult 48-72 ore, șansele de soluționare se diminuează.

Locul faptei este un veritabil cazier de urme, de aceea trebuie cercetat după cea mai eficientă metodă, îmbinând cunoștințele criminalistice cu cele ale logicii; nu trebuie omis că locul infracțiunii ne poate oferi o singură dată ocazia de a percepe probe nealterate, științifice, în stare să conducă la un deznodământ indubitabil.

Așadar, activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârșit infracțiunea se desfășoară potrivit regulilor generale ale cercetării la fața locului, respective cercetarea în faza statică și cercetarea în faza dinamică.

Cercetarea în faza statică

Cercetarea locului infracțiunii va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele, completarea sau verificarea măsurilor inițiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la fața locului, activitate ce se circumscrie primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri.

Investigarea ca atare a locului faptei, va debuta cu:

Constatarea săvârșirii faptei, efectuată de către medicul legist, în prezența procurorului;

Examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional;

Obținerea unor date referitoare la victimă, la faptă și la persoanele care au cunoștință despre faptă și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari;

Stabilirea eventualelor modificări survenite la fața locului după săvârșirea infracțiunii;

Determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de la victimă spre marginea locului faptei;

Selecționarea martorilor asistenți la efectuarea cercetării locului faptei.

Pentru reușita anchetei, în această fază preliminară trebuie amintită una dintre regulile importante ale cercetării la fața locului, potrivit căreia la început, în câmpul infracțional vor intra numai procurorul și medicul legist. Astfel, se impune a se evita posibilitatea distrugerii unor urme și modificarea poziției obiectelor din preajma victimei. Insist asupra acestui aspect, plecând de la faptul că așa-numitele urme poziționale au o mare importanță în clarificarea modului de săvârșire a infracțiunii.

Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul mare de persoane ce pătrund adeseori la locul de săvârșire a infracțiunii, conduce la concluzii greșite cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta. Totodată, asupra respectării cerințelor de prevenire a contaminării scenei crimei cu produse biologice ale investigatorilor, sau “curioșilor” pentru a nu fi anulate șansele expertizelor genetice.

Referitor la pătrunderea altor persoane decât cele compete să efectueze cercetarea, trebuie avut în vedere chiar și pătrunderea unor ziariști sau reporteri care, deși de bună-credință, pot prejudicia mersul anchetei. Așadar, și ei trebuie să se conformeze acelorași reguli.

Trebuie subliniată utilitatea fixării cu ajutorul aparaturii video, pentru operativitatea sa și pentru posibilitatea reținerii complete a imaginii întregului loc al faptei, așa cum se găsește el în momentul sosirii echipei de cercetare.

În practica de specialitate se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică servește direct la studierea minuțioasă a locului faptei și la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracțiunii. De exemplu, pe baza vizionării înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului în care a fost descoperit cadavrul unei fetițe, a poziției acestuia, a drumurilor de acces s.a., s-a emis și ipoteza că autorul omorului este o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin, ipoteză confirmată ulterior.

Cercetarea în faza dinamică

Faza dinamică a cercetării la este cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei. Cercetarea va începe de la cadavru-dacă acesta există, fiind examinat mai întâi corpul acestuia, precum și locul de sub cadavru după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei.

Examinarea cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul dintre experții criminaliști prezenți la fața locului, va fi efectuată cu prioritate și maximă atenție;

Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor.

În cazul urmelor biologice se solicită și concursul medicului legist ori biocriminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice, se va efectua schița locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul-verbal.

Clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanțe între starea în care se află victima, leziunile prezentate de aceasta și situația de fapt este o problemă de importanță esențială pentru stabilirea adevărului în cauză

Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări ile cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist și medical anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe întreaga durată a urmăririi penale.

Particularități ale cercetării omorului în cazul cadavrelor dezmembrate sau al cadavrelor nedescoperite

Investigații specifice în cazul cadavrelor dezmembrate

Descoperirea unor cadavre dezmembrate ori a unor fragmente de cadavre determină dificultăți serioase în cercetare. Una dintre problemele centrale rămâne identificarea victimei, rezultat la care se ajunge relativ greu, depesajul criminal fiind făcut tocmai în acest scop. În ipoteza cercetării omorurilor în care cadavrele au fost găsite dezmembrate sau nu au fost descoperite, existând indicii despre dispariția lor, organul de urmarire penală se va conduce după aceleași reguli generale, raportându-se, însă, la particularitățile acestor cazuri.

Un rol particular în clarificarea unor probleme legate de identificarea victimei o aduce expertiza medico-legală. De pildă, la descoperirea unor fragmente de cadavru se cere să se stabilească dacă ele aparțin aceluiași corp, care sunt sexul, vârsta și talia aproximativă a victimei, care este cauza posibilă a morții și data la a survenit.

Dacă se găsește un craniu, în funcție de starea lui, se poate proceda fie la identificarea prin efectuarea toaletei acestuia pentru fotografiere, ipoteză rar întâlnită în practică, fie la o reconstituire a fizionomiei după craniu, sau la o identificare prin supraproiecția craniului peste fotografia persoanei dispărute.

Nu trebuie exclusă nici alternativa identificării pe baza desenelor papilare, numai dacă starea de putrefacție mai îngăduie această operație, ori dacă infractorul nu a distrus amprentele, pentru a face imposibilă identificarea.

În vederea identificării va trebui examinat cu maximă atenție fiecare fragment de cadavru, pentru descoperirea unor eventuale semne particulare (cicatrice, negi, tatuaje, malformații). Practica judiciară recentă demonstrează valabilitatea unor procedee criminalistice și medico-legale de identificare a cadavrului după particularități ale scheletului ori după intervenții ortopedice.

Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. De asemenea, se va stabili modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanța și locurile la care au fost împrăștiate. Nu vor fi neglijate urmele pe care acestea le pot conține.

Pentru obținerea de informații privitoare la identitatea cadavrului este foarte importantă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei, acestea putând oferi relații cu privire la prezența unor persoane străine în zonă, a comportării lor nefirești ș.a.

Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidență pe baza fișelor speciale, denumite fișele “C”, care conțin date amănunțite obținute prin examene medico-legale, antropologice, din investigații.

Particularități ale cercetării în cazurile dispariției unor persoane, victime ale traficului de organe

Investigarea omorului în scopul traficării de organe a cărei victimă este considerată persoană dispărută, va începe după ce au fost efectuate investigații complete și ample la domiciliul, locul de muncă, în cercul rudelor și al prietenilor, la spitale verificându-se, totodată, dacă persoana respectivă nu a fost reținută și condamnată pentru o infracțiune.

În esență, ancheta penală, ca atare, debutează după obținerea de date care fac credibilă versiunea potrivit căreia persoana dispărută este victima unui omor.

Investigațiile, actele premergătoare, trebuie să stabilească toate datele referitoare la personalitatea, preocupările, relațiile de serviciu, de familie, altfel de relații, orice dată de natură să ofere un indiciu cu privire la dispariția sau moartea persoanei.

O dată formată convingerea că persoana a fost victima unui omor, se va proceda la strângerea de probe care să conducă la identificarea autorului, în cadru urmăririi penale.

În situațiile în care, în evidență există cadavre neidentificate, ce prezintă
carateristici asemănătoare persoanei dispărute, se vor face examinările comparative necesare și eventual, prezentarea pentru recunoaștere pe baza fotografiei sau a altor semne particulare indicate de rude.

Ca și în cazul cazul cadavrelor neidentificate, se procedează la luarea în evidență a persoanelor dispărute.

Particularitățile fixării rezultatelor cercetării locului faptei la infracțiunea de trafic de organe

Potrivit prevederilor legii procesual penale efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală. Procesului-verbal i se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice..

Particularitățile procesului-verbal

Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea infracțiunii de trafic de organe. El va trebui să corespundă anumitor cerințe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.

Astfel, din punctul de vedere al formei și cuprinsului, procesul-verbal va
conține următoarele mențiuni:

Data și locul unde este încheiat;

Numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie;

Numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

Descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

Numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile acestora

Mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Raportându-mă la structura procesului-verbal-formată dintr-o parte inrtroductivă, o parte descriptivă și o încheiere-trebuie subliniată ponderea părții descriptive, însăși legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redactate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective.

Procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari și preciși, astfel încât lectura sa poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului.

Pe plan tactic criminalistic, este necesar, mai întâi, ca la reda părții descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:

Descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunțit, interesând aspectul
de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia sa și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile și căile de acces, alte particularități.

Descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate și ridicate va fi efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora.

Există cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menționarea urmelor descoperite din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluționării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce îngreunează bunul mers al investigației.

Menționarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative.

În această alternativă nu trebuie omisă menționarea acțiunilor întreprinse în direcția clarificării și explicării lor.

Dacă există anumite observații ale experților sau martorilor asistestenți
cu privire la consemnarea celor prezentate anterior, ele vor fi inserate în procesul-verbal.

În legătură cu acest ultim aspect, țrebuie să precizez că nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat, cel puțin în parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal.

Frecvent, se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracțional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-științifice.

Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind consecințele sau pagubele produse de faptele infracționale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.

Se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar și de către martorii asistenți, pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate.

În ceea ce privește conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, consider necesar a sublinia că acesta, pentru a-și îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai potrivit legii, ci și în conformitate cu anumite cerințe. Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal, menționez:

Prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile, diversele interpretări ale stării locului sau raportarea la anumite afirmații ale martorilor ori victimelor.

Folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis, a unei
terminologii uzuale, accesibile și unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de sttrictă specialitate, iar în ipoteza că aceștia nu vor putea fi, totuși, evitați, se va proceda la explicarea lor.

Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la
fața locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar locul faptei, pentru a nu se omite niciun amănunt.

În cazurile deosebite, întocmirea prcesului-verbal se poate face și la sediul organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul cercetării, apelându-se și la imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.

Particularitățile fotografiei

Fotografía judiciară executată la fața locului în cazul infracțiunilor de trafic de organe se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată o modalitate auxiliară procesului-verbal.

Fotografia la fața locului include, fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea.

Fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată.

De pildă, fotografia schiță unitară, fotografia schiță panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiță pe sectoare, fotografia schiță încrucișată.

Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei,
armele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea infracțiunii, mijloacele materiale de probă ș.a.

Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor
caracteristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.

3.4.3. Particularitățile înregistrărilor video la infracțiunile de omor

Înregistrarea video judiciară se înscrie printre metodele moderne de axare a rezultatelor cercetate la fața locului, devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite, cum este cazul infracțiunilor de trafic de personae.

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, aceasta este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă video presupune, ca și cazul fotografiei judiciare, înregistrări video de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.

Alte reguli privesc modul de executare a cadrajului și panoramărilor, de realizare a diverselor planuri (plan de orientare, plan schiță, prim-plan, plan detaliu ș.a), al travelling-ului sau transfocării etc.

Înregistrările foto și video digitale, vor deveni, în scurt timp, un mijloc
generalizat nu numai de fixare a imaginilor, ci și de examinare efectivă și aici mă refer la folosirea tehnicilor informatice care conduc la creșterea operativității, inclusiv în indentificări de persoane sau de obiecte.

3.4.4. Particularitățile schiței locului faptei

Schița locului faptei, denumită și plan-schiță sau desen-schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a locului în care sunt dispuse, în plan, obiectele și urmele infracțiunii, precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea.

Principalul rol al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracțiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înțelese.

Referitor la terminologia folosită în practică, schiță, plan-schiță, se impune o mai mare unitate de vederi, pentru a se diferenția schița executată la scară de desenul simplu. De pildă, în literatura străină se folosesc termenii de schiță executată la scară și crochiu/desen.

Din punct de vedere al tehnicii, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiuni reale și reprezentările grafice.

Planul-schiță, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile
dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor și reprezentările acestora din plan.

Scara la care se ridică planul este în funcție de suprafața și de natura locului faptei.

Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a local
faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentate în schiță.

La efectuarea schiței, mai ales a locurilor deschise, trebuie să se respecte, în primul rând, orientarea acesteia (stabilită cu ajutorul busolei aflate în trusa criminalistică), după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcția nord-sud.

Totodată, în mod firesc, este necesară măsurarea cât mai exactă a dimensiunilor, a distanțelor, ca și a unghiurilor sub care sunt dispuse diversele obiecte sau urme.

Pentru fixarea poziției unui obiect în plan, se recurge la mai mai
multe metode, stabilite în funcție de întinderea și de complexitatea locului faptei. Astfel, acestea sunt:

Vizarea încrucișată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două
puncte diferite, denumite și puncte de stație. Punctele sunt indicate la baza
planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectul vizat, locul de întretăiere celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.

Metoda triangulației, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere
obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de o axă de referință și a unor puncte fixe de reper, după care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren.

În ceea ce privește schița locurilor închise, a încăperilor, aceasta poate consta fie numai în reprezentarea suprafețelor orizontale și a obiectelor aflate pe suprafețe respective, fie în reprezentarea și a suprafețelor dispuse în plan vertical, apelându-se, în acest caz, la metoda planului de rabatare, metodă constând în desfășurarea pe orizontală a pereților și a tavanului unei camere.

CAPITOLUL IV

CADRUL TACTICO-CRIMINALISTIC AL INVESTIGĂRII CRIMINALISTICE A OMORULUI

Reguli generale metodologice aplicate în investigarea traficului de organe

În investigarea oricărei infracțiuni, organul de urmărire penală trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular, potrivit specificului fiecărei categorii de infracțiuni. Cu atât mai importantă se dovedește necesitatea respectării unor reguli generale metodologice de cercetare a infracțiunii de trafic de organe, cu cât aceste infracțiuni se distanțează de alte categorii de fapte penale printr-un pericol social cu totul deosebit, ca și prin circumstanțele în care sunt comise, aspect care nu mai poate fi negat în prezent.

Sunt bine cunoscute eforturile concertate, cel puțin în acest domeniu, ale Ministerului Public și Inspectoratului General al Poliției pentru stăvilirea actelor criminale, printr-o acțiune fermă și calificată; de aici și eforturile specialiștilor în direcția îmbunătățirii metodologice a cercetării infracțiunii de trafic de organe, la care știința Criminalisticii aduce un aport special, deși este, uneori, trecut cu vederea.

Față de cerințele impuse de practica judiciară, rezultă că regulile generale metodologice sunt, în esență, următoarele:

Efectuarea cercetării infracțiunii de trafic de organe de către o echipă complexă, formată din procuror, medic legist și lucrători de poliție, conducerea echipei fiind asigurată de către procuror, în scopul desfașurării activității de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat.

Asigurarea operativității, printr-o organizare eficientă a cercetării acordându-se prioritate activităților care reclamă o maximă urgență, cum sunt cercetarea la fața locului, ascultarea imediată a persoanelor care au cunoștință despre fapta săvârșită, despre victimă sau agresor, dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor judiciare, urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte.

Cercetarea atentă, completă și calificată a locului faptei, dată fiind rezonanța sa în stabilirea precisă a faptelor și a împrejurărilor cauzei, precum și indentificarea autorului/autorilor infracțiunii a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante;

Planificarea judicioasă a întregii activități de urmărire penală, în funcție de
particularitățile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se țină seama de datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la timp a probelor, evitându-se acțiunile de natură să tergiverseze soluționarea cauzei;

Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii, ancheta
trebuind să pornească de la faptă la autor și nu invers, cerință subordonată
direct principiului aflării adevărului și prezumției de nevinovăție, prin care se previn, în primul rând, o posibilă eroare judiciară, ca și efectuarea unor acte de urmărire penală inutile;

Asigurarea continuității desfășurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de investigare și, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, să desfășoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă de la cercetarea la fața locului, să participe procurorul competent;

Efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-științifice și reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfășurării procesului penal.

Aceste reguli, perfectabile de altfel, atât în formă cât și în conținut, pot oferi un model suficient de exact al cadrului metodologic în care se desfășoară cercetarea morții violente.

Rolul și importanța cercetării în echipă a omociderii

Regula metodologică privind cercetarea în echipă a infracțiunii de trafic de organe, prin importața ei în ansamblul preocupărilor destinate soluționării infracțiunilor împotriva vieții, impune câteva precizări.

Cercetarea în echipă permite concentrarea cunoștințelor, a priceperii și a formării unor specialiști în valorificarea completă și operativă a datelor despre fapta comisă, în direcția aflării adevărului. Or, în condițiile în care factorii antrenați în clarificarea problemelor specifice unei anumite omucideri acționează disparat necoordonat, soluționarea cazului ar întârzia.

Datorită naturii sale, cercetarea infracțiunii de trafic de organe impune desfășurarea de activități de investigații judiciare și științifice complexe, sub coordonarea procurorului.

Acesta sprijinit de ofițerii de poliție din serviciul judiciar și criminalistic, efectuază actele de urmărire penală destinate stabilirii elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării subiecților acesteia, apelând la metodele criminalistice.

Medicul legist cercetează aspectele medicale, concluzionând asupra cauzei și naturii morții, asupra legăturii cauzale dintre acțiune și consecințele sale.

Așadar, ne aflăm în fața unei evidente interdependențe impuse obiectiv de
“adevărului, la care concură două științe, respectiv criminalistica și medicina legală, împrejurare care a făcut să se afirme, pe bună dreptate că, în cercetarea infracțiunilor împotriva vieții, medicul legist are o dublă calitate “una de expert și una de consilier”.

Calitatea de consilier ar reieși din numeroasele probleme noi ce apar pe parcursul urmăririi penale, altele decât cele existente la începutul cercetării și care își găsesc o rezolvare medico-legală, conducând la completarea expertizelor inițiale.

Primele măsuri întreprinse de organele de urmărire penală în cercetarea traficului de organe

Potrivit prevederilor legii procesual penal organele de urmăriere pot lua cunoștiință despre săvârșirea unui infracțiuni de trafic de organe, prin plângere, denunț, ori sesizându-se din oficiu când află, pe orice cale. De asemenea, sesizarea poate privi dispariția unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurare în care este necesară întreprinderea unor măsuri serioase de verificare a datelor, de investigații și de supraveghere operativă, pentru a se stabili dacă într-adevăr ne aflăm în fața unei omocideri în vederea traficării de organe.

Dispunerea expertizelor medico-legale

Efectuarea constatării sau expertizei medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind infracțiunea de trafic de organe la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde în contextul cercetării scenei crimei.

De altfel, în aceste condiții, potrivit prevederilor procesual penale, constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală, după cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a se stabili cauzele morții dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Astfel, în caz de omor, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal căruia îi revine competența, potrivit legii, să efectueze această constatare.

Față de importanța acestui act medico-legal în soluționarea cauzei cercetate este recomandabil ca necropsia să se efectueze, în măsura posibilităților, de însuși medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea la fața locului ori să se pună la dispoziție procesul-verbal al cercetării locului faptei și fotografiile, înrestrările video executate cu acest prilej.

Examinarea necropsică, ridicarea urmelor de pe cadavre, a măștii mortuare și eventual amprentarea, dacă aceasta nu s-a făcut la fața locului faptei, se realizează de medicul legist împreună cu procurorul criminalist care, în calitate de conducător al echpei de cercetare, are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, știe ce probleme trebuie clarificate și, prin urmare, ce să solicite în plus de la expertiza medico-legală.

Prezența procurorului criminalist la efectuarea necropsiei se impune cu atât mai mult cu cât cât, deseori, apar dificultăți în stabilirea diagnosticului etiologic juridic al decesului, respectiv determinarea cauzei și naturii morții, aspecte asupra cărora voi încerca al e prezenta în cele ce urmează.

Referitor la expertiza medico-legală efectuată în infracțiunile de trafic de organe săvârșită prin omocidere, trebuie menționat că ea însăși este guvernantă de reguli metodologice generale și speciale, evidențiate în literatura de specialitate. Aceasta vizează identificarea cadavrului, stabilirea naturii morții, cercetarea cauzelor, a modului și a condițiilor în care s-a produs etc.

Dispunerea și efectuarea expertizelor criminalistice

În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect cercetarea unei infracțiuni de omor în vederea traficării de organe, pe lângă constatarea și expertiza medico-legală se dispune frecvent efectuarea de expertize criminalistice sau de tehnico-științifice care, alături de celelalte expertize judiciare, să serveasă la stabilirea adevărului.

Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct examinarea criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme ș.a.), precizez:

Indentificarea autorului și a celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii;

indentificarea instrumentelor și substanțelor vulnerante, a altor obiecte irosite în comiterea infracțiunii;

stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost suprimată viața victimei, precum și a eventualilor martori;

Însă, în ipoteza săvărșirii infracțiunii de trafic de organe ărin ucidere nu se susține că toate aceste probleme își găsesc rezolvarea numai pe baza expertizei criminalistice, mai ales în privința examinării urmelor bilogice, a identificării victimei și a agentului vulnerant, când ne aflăm, practic, pe terenul unei expertize judiciare complexe, criminalistice și
medico-legale, deși aceasta nu este reglementată ca atare de lege.

Elaborarea versiunilor de urmărire penală

Considerații introductive

Principala regulă după care trebuie să se orienteze organele judiciare, în cercetarea infracțiunilor de trafic de organe, o reprezintă organizarea judicioasă a anchetei și planificarea urmăririi penale, în scopul clarificării complete a împrejurărilor săvârșirii faptei și al identificării faptuitorului.

Un loc central îl ocupă elaborarea versiunilor de urmărire penală, referitoare la natura morții, la persoana autorului, la mobilul și scopul infracțiunii și la împrejurările sau condițiile în care a fost săvârșită.

Pentru elaborarea versiunilor, organul de urmărire penală care conduce ancheta va trebui să dispună de un minimum de date precise și concrete, referitoare la faptă. Aceste date sunt obținute atât pe cale procesuală (cercetarea la fața locului, efectuarea de constatări tehnico-științifice, ascultării de martori ș.a.), cât și din izvoare extraprocesuale (investigații, zvonuri etc).

Unele date despre făptuitor pot fi obținute din determinările de tip profiling, la care mă voi referi într-un subcapitol separat.

În ancheta acestui tip de infracțiune, primele date concrete sunt desprinse de procuror pe baza cercetării la fața locului, a examinării cadavrului și a prelucrării obiective a datelor obținute, prin activități procedurale, în majoritatea cazurilor, elaborarea de versiuni plauzibile cu privire la natura infracțiunii.

Un aspect care nu trebuie pierdut niciodată din vedere de către procurer, în cercetarea unei morți, este acela al posibilei disimulări a omorului, când din actele premergătoare nu se desprind date suficient de clare, de sigure care să permită o încadrare juridică corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.

După cum se subliniază în literatura de specialitate, o importanță deosebită pentru orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul faptei și la mobilul sau scopul infracțiunii.

În esență, este necesar să se răspundă la o întrebare decisivă:

Cărei persoane îi profită savârșirea faptei sau cine avea interesul să o comită?

Criterii de elaborare a versiunilor

Punctul de plecare al anchetei și, în consecință, al elaborării versiunilor îl va reprezenta, de regulă, victima, întrucât ea furnizează cele mai prețioase elemente pentru elucidarea cazului. Prin aceasta, organul judiciar se conformează unei reguli metodologice importante, potrivit căreia investigarea infracțiunii, mai ales în cazurile complexe, trebuie întotdeauna să se pornească de la faptă la făptuitor.

În elaborarea versiunilor, cu privire la persoana autorului, la mobilul sau scopul faptei, consider că procurorul trebuie să se raporteze la două mari categorii de date, până la introducerea și în practica noastră judiciară a profiling-ului.

Date obținute din cercetarea la fața locului (sau a scenei infracțiunii) și din examinarea cadavrului, pe baza cărora pot fi desprinse concluzii referitoare la persoana autorului (identificat, de pildă, după urmele de mâini), la faptul că acesta cunoaște topografia locului sau era o cunoștință apropiată a victimei, la mijloacele vulnerante întrebuințate.

Cunoașterea victimei, sub multiple aspecte, reprezintă pentru organul judiciar o sursă importantă de date utile identificării infractorului.

Date rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori din investigațiile privitoare la victimă.

Astfel, pot fi cunoscute obiceiurile, pasiunile, viciile, natura relațiilor întreținute cu membrii familiei, cu colegii de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, starea sănătății, activitatea profesională.

Evident că este absolut necesar să se stabilească cât mai exact unde, când, cu cine și în ce mod și-a petrecut timpul victima înaintea survenirii decesului sau a dispariției, dacă a fost văzută în compania unei persoane străine sau cunoștințe întâmplătoare, dacă cineva a căutat-o sau s-a interesat de ea, dacă i-a lăsat vreun mesaj etc.

Verificarea versiunilor, este o activitate obligatorie care ține de esența cercetării infracțiunii de trafic de organe, ca, de altfel, a oricărei infracțiuni.

În cadrul fiecarei versiuni se procedează la clarificarea problemelor sale specifice, prin efectuarea actelor de urmărire penală prevăzute în ipoteza respectivă (ascultării de martori, reconstituire etc), potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală.

Versiunile sunt verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, până la eliminarea celor neconforme cu realitatea. Firește că o anumită prioritate va fi dată martorilor care prezintă o credibilitate mai mare sau în legătură cu care există mai multe date.

Evaluările de tip profiling privind personalitatea făptuitorului

Importanța evaluărilor de tip profiling pentru investigațiile penale

În statele cu sisteme judiciare moderne, în primul rând în Statele Unite,
a devenit frecventă, pentru soluționarea multor cauze penale, în special omucideri, investigația realizată de specialiști denumiți profiler, pentru determinarea profilului personalității sau psihologiei infractorilor.

Cercetările moderne din domeniul Criminalisticii iau în considerare folosirea la scară tot mai largă a așa-numiților “profiler”. Aceștia sunt profesioniști de foarte multe multe ori psihologi, care formează o opinie despre caracterul unui infractor încă neidentificat. Unii dintre profileri nu au pregătire strict în psihologie, fiind oameni de știință din domeniul criminalisticii, negociatori în probleme de ostatici sau profesori; oricum toți aceștia au studiat și studiază psihologie, crimalistică, criminologie sau sociologie.

Orice infracțiune presupune clasificarea multor întrebări. Unele dintre acestea, cum ar fi acelea de când, unde, își găsesc cu ușurință răspuns. Altele cum ar fi: cum și de ce, tind să fie mai complexe, dar toate aceste întrebări converg spre întrebarea cea mai importantă: cine a săvârșit infracțiunea?

Rolul profiler-ilor criminaliști este acela de a-i ajuta pe investigatori să răspundă la această întrebare. Profiler-ii criminaliști examinează detaliile unei infracțiuni și aplică cunoștințele lor din domenii diverse, în special cel al psihologiei și sociologiei pentru a dezvolta o descriere generală a posibilului infractor.

Spre deosebire de procurorii sau polițiștii criminaliști profiler-ii nu se concentrează asupra unei persoane, asupra unui posibil infractor, rolul lor fiind acela de a contura portretul general al unei personalități și nu portretul unei persoane, în accepțiunea unui portret vorbit.

În ciuda faptului că profiling-ul este privit ca o evaluare spectaculoasă, care acordă celui care o efectuează chiar un statut de celebritate, această specialitate nu este considerată în criminalistică o ocupație “de carieră”. Majoritatea profiler-ilor sunt angajați în activități care nu au un statut permanent în raport cu instituțiile judiciare.

De regulă, profiler-ul își folosește abilitățile pentru a înțelege natura umană și posibilele probleme patologice ale infractorului, așa încât poate contura un altfel un astfel portret robot, extrem de fidel al acestuia.

Pentru un profiler este evident faptul că toți indivizii sunt sclavii propriului profil psihologic, ceea ce conduce la moduri de operare care se constituie în
adevate semnături ale indivizilor care au comis infracțiunea.

Pe baza descifrării profilului psihologic al unui infractor, se poate contura și modelul său de acțiune pe viitor, fapt decisiv în identificarea infractorilor în serie sau a recidiviștilor.

Profiler-ii sunt folosiți nu numai în operațiuni ale poliției, care tind să determine unul sau mai mulți suspecți, dar și în tribunale, unde aceștia sunt solicitați pentru diverse evaluări. În aceste cazuri, rolul lor este acela de a răspunde unei probleme deosebit de importante și anume discernământul infractorului în momentul comiterii faptei penale.

Un alt rol al profiler-ului în curțile cu juri, americane, este legat de alegerea membrilor juriului, unii dintre jurați putând fi îndepărtați din cauza afinităților de perersonalitate pe care le au cu cel judecat.

Profiling-ul geografic.

O nouă tendință în domeniul profiling-ului este rezvoltarea așa-numitului profiling geografic. În cadrul acestuia sunt folosite fotografii aeriene, numere de înmatriculare a autovehiculelor, date referitoare la plata impozitelor și alte tipuri de dovezi care încearcă să localizeze infractorul într-o anumită zonă (locație) geografică și strict de personalitatea sa.

Profiler-ul criminalist este solicitat, de regulă, pentru infracțiunile care au elemente de violență sau tentative de violență. Însă, profiling-ul geografic poate fi utilizat pentru toate tipurile de infracțiuni.

În profiling-ul geografic sunt folosite din ce în ce mai mult datele obținute pe baza studiilor A.D.N., care pot plasa indivizii în grupuri de populație distincte, cu localizare geografică certă.

În Statele Unite și Canada a fost deja creat “The Profiler Plus Calcular Site”, care poate fi folosit pentru a calcula apartenența unui individ la un anumit grup rasial și geografic. Totuși, până în prezent, nu s-a realizat un studiu aprofundat privind eficacitatea reală a acestui tip de investigație.

Un criminolog de la Charles Sturt University, Richard Kocsis, a efectuat primul studiu comparativ, prezentând datele de la locul unei crime pentru care investigația fusese finalizată la cinci grupuri de persoane: profiler-i, detectivi, psihologi, studenți și medici, pentru a observa care dintre aceștia vor oferi date corecte sau greșite. Rezultatul a fost acela că studenții și psihologii au fost foarte aproape profiler-ii profesioniști în concluzii, depășindu-i pe detectivii profesioniști.

În legătură cu investigația de tip profiling trebuie făcute câteva precizări:

Mai întâi, aceasta își dovedește utilitatea în soluționarea multor cauze penale, mai ales în infracțiuni împotriva persoanei, săvârșite cu violența (omoruri, tâlhării, violuri, sechestrări de persoane ș.a.), inclusiv în acte de terorism.

Utilitatea este determinată de orientarea investigațiilor spre un anumit tip suspect, de aici și elaborarea unor versiuni de urmărire penală, privind persoana făptuitorului, mai aproape de realitate.

În al doilea rând, în țara noastră nu s-a apelat, oficial, la astfel de specialiști deși, în practică, s-au luat în calcul și opiniile unor psihologi în legătură cu autorii unor fapte săvârșite cu violență, nu fără rezultate.

Însă este normal să se procedeze la formarea unor specialiști profiler, care să fie antrenați pentru soluționarea faptelor de mare violență.

Precizez că mulți profesioniști români ai investigațiilor penale au avut și au aceste calități, un exemplu de referință în materie poate fi Dumitru Ceacanica.

Activități de urmărire penală care se desfășoară pentru administrarea probelor

Pentru stabilirea tuturor faptelor și împrejurărilor săvârșirii infracțiunii de trafic de organe, pentru verificarea temeinică a versiunilor elaborate în caz, organul de urmărire penală nu se poate limita la cercetarea locului faptei, la constatarea medico-legală sau expertizele criminalistice, chiar dacă acestea au o anumită greutate și rezonanță în stabilirea adevărului și identificarea autorului. Acestor prime acte de investigare, li se adaugă:

Ascultarea martorilor, a rudelor victimei, este o activitate care se cere realizată cu maximă urgență. Martorii oculari pot fi ascultați încă din momentul cercetării locului faptei.

Problemele ce trebuie clarificare ori verificate prin depozițiile acestor persoane, diferă de la caz la caz, dar, în linii mari, martorii sunt întrebați despre tot ce cunosc în legătură cu victima, autorul faptei raporturile dintre ei, și modul în care s-a săvârșit infracțiunea.

Este foarte important ca martorul să fie întrebat ce a făcut victima înaintea infracțiunii, cu cine și cum și-a petrecut timpul, în ce stare se găsea, era sau nu agitată, speriată, în ce direcție s-a deplasat, ce avea asupra sa. Orice amănunt, chiar fără semnificație, la prima vedere, putându-se dovedi deosebit de util în elucidarea cazului.

Rudele și prietenii mai apropiați ai victimei pot oferi date privind pasiunile, viciile, relațiile cu membrii familiei, sau despre eventualii dușmani pe care îi avea victim.

În legătură cu autorul infracțiunii, martorilor oculari li se vor cere date referi toare la identitatea ori la semnalmentele exterioare ale acestuia.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului-după identificarea lor din cercul suspecților -permite cunoașterea poziției sale față de fapta săvârșită și a motivelor care l-au determinat să comită infracțiunea.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, indiferent că acesta neagă sau recunoaște faptele imputate, vor trebui verificate cu atenție și coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Menționez acest aspect pentru că nu trebuie exclusă niciodată sinceritatea declarațiilor unui suspect sau învinuit.

Efectuarea confruntării efectuate pentru înlăturarea contradicțiilor existente între declarațiile celor ascultați (martori, învinuiți sau inculpați).

Procedeul tactic al confruntării se dovedește deosebit de eficient în caz existenței mai multor învinuiți sau inculpați în cauză, dintre care unii sunt sinceri

Percheziția este necesară în multe dintre cazurile, obiectivele ei fiind multiple, a mijloacelor materiale de probă, la domiciliul persoanei bănuuite, a altor dovezi care să ateste natura relațiilor dintre victimă și agresor, a interesului celui din urmă de a suprima viața celuilalt..

Pe lângă percheziția domiciliară, va fi efectuată, în primele momente, și o percheziție corporală pentru descoperirea la agresor a unor corpuri delicte, a urmelor biologice provenite de la victimă, a unor escoriații, mușcături făcute de victimă.

Reconstituirea servește la precizarea afirmațiilor învinuitului sau inculpatului, cu privire la posibilitatea săvârșirii unor anumite activități, în anumite condiții concrete de timp și de loc, fără ajutorul altor personae.

CONCLUZII

Este binecunoscut faptul că, în ultimul deceniu, fenomenul infracțional a cunoscut o creștere importantă și o dată cu aceasta modul de “operare” a făptuitorilor s-a “rafinat” concretizânu-se în încercări de inducere în eroare a martorilor cu privire la adevărata înfățișare (prin deghizări și operații estetice).

Toate acestea au condus la unificare eforturilor specialiștilor pentru găsirea și determinarea unor noi procedee și mijloace tehnice care să aibă ca finalitate identificarea infractorilor.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Bulai, C., Răspunderea penală, Sancțiunile de drept penal, Tipografia Universității București 1982

Deleanu, I Biologie și drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1983

Diaconescu, H. S. Cercel, Răspunderea juridică în domeniul prelevării și transplantului în dreptul român, Editura Universul Juridic, București 2009

G. Stefani și G. Levanseur, Droit penal général et procedurre penale, Dalloz Paris 1964

Matas AJ, Bartlett ST, Leichtman AB, Delmonico FL. Morbidity and mortality after living kidney donation 1999-2001, survey of United States transplant centers, Am J Transplant 2003;

Matesanz R. Organ and tissue trafficking.Organs and tissues 2003;

Merrill JP, Murray JE, Harrison JH, Guild WR, Succesul transplantului de rinichi la gemenii identici;

Mircea, I. Criminalistică, Editura Lumina Lex, București 1998;

Moldovan, A.T. Tratat de drept medical, Editura All Beck, Buucrești 2002;

Oancea, I. Noțiunea răspunderii penale, în Analele Universității București, Seria Științe sociale juridice, 1956;

Oancea, I. Drept penal. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București 1971;

Ommen ES, Winston JA, Murphy B. Medical risks in living kidney donors: absence of proof is not proof of absence. Clin J Am Soc Nephrol. 2006;

R. Panaian, Manuale de diritto penale, vol. I, Torino, 1962;

Streateanu, Fl., R. Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Rosetti, București 2002;

Todd Leventhal: The child organ trafficking rumour: a modern legend, Report of the United States Information Agency, Dec, 1994;.

Yosuke Shimazono. The state of the international organ trade: a provisional picture based on integration of available information. Bulletin of the World Health Organization 2007;

Mircea, I. Criminalistică, Editura Lumina Lex, București 1998

Stancu, E. Tratat de criminalistică, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2004;

Articole din reviste de specialitate

E. Tanislav, M. Oprișan, Infracțiuni la regimul efectuării prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, în Dreptul nr. 4/2007

C. Bîrsan, Protecția dreptului la viață în Convenția europeană a drepturilor omului, în Curierul judiciar nr. 2/2002

E. Chelaru Aspecte juridice ale prelevării de organe, țesuturi și celule umane în vederea transplantului, comunicare susținută la Conferința internațională „Consecințele politică-juridice ale integrării statelor înUniunea Europeană organizată de Facultatea de Drept Simion Bărnuțiu A universității Lucian Blaga din Sibiu, 1-2 iunie 2007

I. Chelaru Unele aspecte juridice ale prelevării și transplantului de organe umane, Revista română de drept nr. 7/1981

A.T:Moldovan Dreptul medical, ramură distinctă de drept, în Dreptul nr. 7/2006

Legislație

Constituția României

Legea reformei în sănătate nr. 95/2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, republicată

Glosarul Organizației Mondiale a Sănătății privind termenii de donare și transplant.

Surse electonice

http://www.transplant-observatory.org/ default.aspx.

http://www.dh.gov.uk/en/Publicationsandstatistics/Publications/PublicationsPolicyAndGuidance/DH_090312.

http://www.who.int/transplantation/publications/ReportGlobalTxConsultation_March_2007.pdf.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Bulai, C., Răspunderea penală, Sancțiunile de drept penal, Tipografia Universității București 1982

Deleanu, I Biologie și drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1983

Diaconescu, H. S. Cercel, Răspunderea juridică în domeniul prelevării și transplantului în dreptul român, Editura Universul Juridic, București 2009

G. Stefani și G. Levanseur, Droit penal général et procedurre penale, Dalloz Paris 1964

Matas AJ, Bartlett ST, Leichtman AB, Delmonico FL. Morbidity and mortality after living kidney donation 1999-2001, survey of transplant centers, Am J Transplant 2003;

Matesanz R. Organ and tissue trafficking.Organs and tissues 2003;

Merrill JP, Murray JE, Harrison JH, Guild WR, Succesul transplantului de rinichi la gemenii identici;

Mircea, I. Criminalistică, Editura Lumina Lex, București 1998;

Moldovan, A.T. Tratat de drept medical, Editura All Beck, Buucrești 2002;

Oancea, I. Noțiunea răspunderii penale, în Analele Universității București, Seria Științe sociale juridice, 1956;

Oancea, I. Drept penal. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București 1971;

Ommen ES, Winston JA, Murphy B. Medical risks in living kidney donors: absence of proof is not proof of absence. Clin J Am Soc Nephrol. 2006;

R. Panaian, Manuale de diritto penale, vol. I, Torino, 1962;

Streateanu, Fl., R. Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Rosetti, București 2002;

Todd Leventhal: The child organ trafficking rumour: a modern legend, Report of the United States Information Agency, Dec, 1994;.

Yosuke Shimazono. The state of the international organ trade: a provisional picture based on integration of available information. Bulletin of the World Health Organization 2007;

Mircea, I. Criminalistică, Editura Lumina Lex, București 1998

Stancu, E. Tratat de criminalistică, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2004;

Articole din reviste de specialitate

E. Tanislav, M. Oprișan, Infracțiuni la regimul efectuării prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, în Dreptul nr. 4/2007

C. Bîrsan, Protecția dreptului la viață în Convenția europeană a drepturilor omului, în Curierul judiciar nr. 2/2002

E. Chelaru Aspecte juridice ale prelevării de organe, țesuturi și celule umane în vederea transplantului, comunicare susținută la Conferința internațională „Consecințele politică-juridice ale integrării statelor înUniunea Europeană organizată de Facultatea de Drept Simion Bărnuțiu A universității Lucian Blaga din Sibiu, 1-2 iunie 2007

I. Chelaru Unele aspecte juridice ale prelevării și transplantului de organe umane, Revista română de drept nr. 7/1981

A.T:Moldovan Dreptul medical, ramură distinctă de drept, în Dreptul nr. 7/2006

Legislație

Constituția României

Legea reformei în sănătate nr. 95/2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, republicată

Glosarul Organizației Mondiale a Sănătății privind termenii de donare și transplant.