Metodologia Investigarii Infractiunii de Omor Calificat Savarsit Prin Cruzimi
CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ
Cuprins
Secțiunea I – Aspecte generale privind infracțiunile contra vieții
§1. Aspecte introductive
§2. Cadrul legal al omorului
§3. Omorul săvârșit prin cruzimi. Cadrul legal. Condiții preexistente
Secțiunea II – Probleme principale pe care trebuie să le lămurească ancheta în cazul omorului săvârșit prin cruzimi
§1. Probleme generale pe care trebuie să le lămurească ancheta în cazul omorului
§2. Probleme specifice pe care trebuie să le lămurească ancheta pentru a se putea dovedi varianta agravată a premeditării omorului
Secțiunea III – Modalități folosite de organele judiciare în probarea omorului săvârșit cu premeditare
§1. Importanța și rolul investigației criminalistice a omorului săvârșit cu premeditare
§2. Modalități de dovedire a omorului
§3. Reguli metodologice aplicate în investigarea omorului
Secțiunea IV – Particularitățile activităților de urmărire penală și tactică criminalistică care trebuie întreprinse în cazul investigării omorului săvârșit cu premeditare
§1. Importanța cercetării în echipă a omorului săvârșit cu premeditare precum și primele măsuri luate de organele de cercetare penală
§2. Cercetarea la fața locului în cazul omorului săvârșit cu premeditare
§3. Examinarea cadavrului
§4. Elaborarea versiunilor de urmărire penală, precum și a ipotezelor modului de săvârșire a omorului
§5. Dispunerea autopsiei medico-legale
Secțiunea V – Elemente specifice în cercetarea omorului săvârșit cu premeditare
§1. Particularitățile cercetării omorului în funcție de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții victimei
§2. Particularitățile cercetării omorului urmat de dezmembrarea cadavrului
Secțiunea VI – Aspecte practice privind disimularea omorului
§1. Noțiuni introductive
§2. Disimularea omorului în moarte patologică
§3. Disimularea omorului în sinucidere
§4. Disimularea omorului în morți accidentale
Secțiunea VII – Concluzii
Bibliografie selectivă
SECȚIUNEA I – Aspecte generale privind infracțiunile contra vieții
§1. Aspecte introductive
Una dintre discuțiile clasice din domeniul drepturilor omului este cea legată de dreptul la viață. Paradoxal, tocmai dreptul la viață – un drept esențial, constituind condiția indispensabilă de a exercita celelalte drepturi garantate, nu se bucură de stabilirea unor limite bine determinate. Acest lucru se datorează în principal lipsei unei definiții juridice a noțiunii de "viață", nefiind încă acceptată în mod unanim o asemenea definiție în tratatele internaționale. Lacunele regăsite pe acest plan generează interpretări și incertitudini nedorite asupra protecției acestui drept primar, considerat ca fiind "una din valorile fundamentale ale societăților democratice”.
Pe plan intern, dezvoltarea unui sistem penal eficient presupune existența a priori a unor definiții precise a noțiunilor la care acest sistem penal se referea explicit: viața, moartea, persoana, ființa umană. Acest aspect a fost adus în discuție de exemplu în Franța, unde, cu prilejul dezbaterii infracțiunilor la „Legea bioetică privind respectarea corpului uman”, legiuitorul francez a conștientizat neajunsurile legate de lipsa acestor definiții. Frontierele dreptului la viața rămân discutabile, un exemplu reprezentând limita inferioară a acestui drept unde este neclar dacă trebuie să ne referim la momentul nașterii sau cel al concepției.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, precizează în articolul 3: "orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale". În Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat la 12 decembrie 1966) se precizează la articolul 6, într-o formulare asemănătoare: "dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie să fie protejat de lege. Nicio persoană nu poate fi privată în mod arbitrar de viața sa". Observăm că documentele amintite nu definesc noțiunea de "viață", antrenând deci și ambiguitățile legate de frontierele și recunoașterea acestui drept.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului perpetuează aceeași exprimare lacunară, articolul 2 prevăzând că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțată de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege". Convenția Americană a Drepturilor Omului, adoptată la 22 noiembrie 1969 (Costa Rica), merge cel mai departe în acest domeniu, afirmând în articolul 4: "orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale. Acest drept trebuie să fie protejat de lege, în general începând din momentul concepției". De la început, dezbaterile au vizat în principal dreptul la avort, stabilirea acestei limite inferioare a dreptului la viață intrând în contradicție cu dreptul femeilor de a renunța, în anumite condiții, la sarcină.
Concluzia este că documentele internaționale enunță dreptul la viață, dar ezită în a defini în mod exact noțiunea de "viață". Dificultatea stabilirii corecte a unei asemenea definiții este evidentă, miza fiind importantă când e vorba de o dezbatere unde se introduc și se interferează considerații filosofice, religioase, tehnice și, mai recent, bioetice. De aceea nici doctrina juridică nu aduce clarificări în acest domeniu, mulțumindu-se să constate ambiguitățile legislative în acest sens sau să declare că dreptul la viață este un principiu esențial, condiție a exercitării celorlalte drepturi garantate.
Infracțiunile contra vieții se caracterizează, în esență, prin elementul lor material ce constă în atingerea valorilor sociale ocrotite de lege. Această atingere poate avea consecința cea mai gravă, adică stingerea vieții și desființarea fizică a persoanei.
Gradul de pericol social pe care îl conțin faptele incriminate sub denumirea generică de „infracțiuni contra vieții” este extrem de ridicat, ele punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, ci implicit, a întregii comunități. Aceasta deoarece, fără asigurarea cadrului legal care garantează respectul pentru viața persoanelor, nu este posibilă o liniștită conviețuire, atât la nivel microsocial cât și la nivel macrosocial.
Cu toate că faptele contra vieții persoanei lezează grav aceleași relații sociale, fiind susceptibile de a avea ca rezultat decesul unei persoane, gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare este diferit, în raport cu forma de vinovăție, relațiile dintre făptuitor și victimă, modul în care s-a săvârșit infracțiunea. Este de observat faptul că deosebirile menționate se răsfrâng, atât asupra sancțiunii, cât și a conținutului incriminărilor.
Codul penal român, în articolele 188-192 incriminează faptele care aduc atingere vieții omului, ca atribut fundamental și indispensabil al ființei umane și de care depinde existența și perpetuarea sa ca specie.
Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă.
Protecția persoanei și îndeosebi a vieții, constituie o activitate constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice sistem social, viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca însușire primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și proteja și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie prețuită și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca fiind formată din indivizi în viață.
Încă din cele mai vechi timpuri, toate grupurile sociale s-au preocupat să asigure prin orice mijloace ocrotirea vieții indivizilor, apelând în funcție de specific, fie la reguli tradiționale, la reguli religioase, fie la cele juridice.
Dintre formele juridice de apărare, legea penală a avut, de timpuriu, un rol mai important, dreptul penal fiind forma cea mai dinamică de influențare a relațiilor interumane și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății.
Viața oricărei persoane este ocrotită de legea penală într-un cadru mai extins, acela al ocrotirii atât a persoanei, cât și a principalelor atribute ale acesteia: viața, integritatea fizică și psihică, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea. Fiecare dintre aceste particularități ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are rolul și obligația să le ocrotească, să le asigure existența și perpetuarea. Aceste valori nu reprezintă realități izolate, ci au o importanță socială; în jurul și pe baza lor se configurează, se desfășoară și se dezvoltă relații interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale.
Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menționate au fost incriminate în legea penală, în Titlul I din Codul penal sub denumirea de „Infracțiuni contra persoanei”.
Prezentarea în acest mod a incriminărilor ține cont de obiectul lor juridic generic comun. În cadrul acestui titlu, faptele care aduc atingere fiecăreia dintre valorile sociale constitutive a ansamblului de valori referitoare la persoana umană sunt incriminate în capitole distincte, ținând cont de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup.
Cuprinderea acestor incriminări într-un capitol specific ține seama de existența unui obiect juridic comun al subgrupului infracțiunilor contra vieții, și anume acea sferă care cuprinde relații sociale care se formează și se perpetuează în jurul acestei valori sociale, viața omului.
Privind viața ca o relație socială, putem explica de ce nu este posibilă incriminarea și sancționarea încercării de sinucidere. Aceasta este o discuție inutilă, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-și ia propria viață, ori pentru că sinuciderea nu ar contraveni intereselor persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această speță nu poate fi vorba de o relație socială cu privire la viață. O persoană nu poate reglementa relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenind astfel o valoare socială.
§2. Cadrul legal al omorului
Omorul a fost incriminat în legislațiile tuturor țărilor, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viața. Punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei au fost combătute nu numai din punct de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru că asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate.
Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului, nu ca bun individual, ci ca bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși. Aceasta dă dreptul legiuitorului să pretindă tuturor cetățenilor să-și apere reciproc viața și să se abțină de la orice fapte ce ar aduce atingere acestei valori sociale, și care, implicit, ar leza interesele primare ale comunității.
Omorul, așa cum apare definit de legea penală, constă în uciderea unei persoane. Prin strictețea sa, textul este tipic conținutului nominal de infracțiune (pentru definirea laturii obiective se face apel chiar la denumirea acțiunii infracționale, fără niciun alt element ajutător). Într-o exprimare ceva mai cuprinzătoare, omorul ar putea fi definit ca „fapta persoanei care, cu intenție, ucide o altă persoană”. Nici o asemenea definiție sub un anumit aspect nu ar fi complet cuprinzătoare, deoarece nu ar evidenția toate elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (ar scoate în evidență doar actul de violență asupra altei persoane, dar nu și rezultatul constând din decesul acea nu ar contraveni intereselor persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această speță nu poate fi vorba de o relație socială cu privire la viață. O persoană nu poate reglementa relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenind astfel o valoare socială.
§2. Cadrul legal al omorului
Omorul a fost incriminat în legislațiile tuturor țărilor, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viața. Punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei au fost combătute nu numai din punct de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru că asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate.
Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului, nu ca bun individual, ci ca bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși. Aceasta dă dreptul legiuitorului să pretindă tuturor cetățenilor să-și apere reciproc viața și să se abțină de la orice fapte ce ar aduce atingere acestei valori sociale, și care, implicit, ar leza interesele primare ale comunității.
Omorul, așa cum apare definit de legea penală, constă în uciderea unei persoane. Prin strictețea sa, textul este tipic conținutului nominal de infracțiune (pentru definirea laturii obiective se face apel chiar la denumirea acțiunii infracționale, fără niciun alt element ajutător). Într-o exprimare ceva mai cuprinzătoare, omorul ar putea fi definit ca „fapta persoanei care, cu intenție, ucide o altă persoană”. Nici o asemenea definiție sub un anumit aspect nu ar fi complet cuprinzătoare, deoarece nu ar evidenția toate elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (ar scoate în evidență doar actul de violență asupra altei persoane, dar nu și rezultatul constând din decesul acelei persoane, precum și raportul de cauzalitate dintre act și rezultat).
Dacă totuși legiuitorul român ar prefera să folosească o exprimare eliptică, explicația trebuie căutată în faptul că nu a considerat necesară descrierea și mai profundă a conținutului incriminării. În definirea omorului, legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) pentru a comprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat.
Deși infracțiunea de omor prezintă întotdeauna aceleași caracteristici, și anume existența unei acțiuni (inacțiuni), comise cu clara intenție de a suprima viața unei persoane, acțiune ce are ca rezultat decesul victimei, în realizarea sa concretă, acțiunea sau inacțiunea poate se evidențiază prin unele particularități, după cum în jurul faptei tipice se grupează diferite elemente, mărindu-i gradul de pericol social. Legislația în vigoare prevede împrejurări care constituie elemente circumstanțiale în conținutul infracțiunii de omor, creând astfel anumite modalități normative agravate ale acesteia. Elementele circumstanțiale se alătură fie laturii obiective a infracțiunii, fie laturii subiective. Alteori, împrejurările agravate privesc subiectul activ sau pasiv al infracțiunii sau relația ce există între cei doi subiecți.
Potrivit Codului Penal al României, există o modalitate normativă agravată a omorului, și anume omorul calificat.
Astfel, varianta agravată a omorului care are la bază anumite elemente circumstanțiale descrise în norma de incriminare este reprezentată de omorul calificat.
Omorul calificat este fapta unei persoane care săvârșește un omor în anumite împrejurări grave, anume prevăzute de lege. Această faptă prezintă un grad de pericol social mai mare față de infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa prin dispoziții separate și sancționarea mai severă. Împrejurările care justifică aplicarea sancțiunilor mai severă sunt limitativ prevăzute de lege și au caracterul unor circumstanțe agravante legale speciale.
Potrivit legii penale, omorul calificat constă în uciderea unei persoane în una din următoarele împrejurări:
cu premeditare – art.189 lit.a, în înțelesul obișnuit al cuvântului, o faptă premeditată înseamnă o acțiune îndelung gândită sau desfășurată pe baza unei deliberări anterioare, a unei chibzuințe anticipate.
din interes material – art.189 lit.b, acesta constituind un mobil de factura egoistă care se poate înfățișa fie ca un avantaj sau un beneficiu de natură materială, cum ar fi: bani, bunuri, titluri de valoare sau dobândirea unei succesiuni. De asemenea, poate consta în stingerea unor datorii sau în obținerea altor avantaje (de exemplu, autorul omorului spera să fie promovat dupa moartea victimei).
pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse – art.189 lit.c, pericolul social vine tocmai din scopul urmărit de autor.
pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni – art.189 lit.d, agravanta existând indiferent dacă infracțiunea înlesnită sau ascunsă, a fost săvârșită de cel care a comis omorul sau de o altă persoană.
de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor – art.189 lit.e, se referă la un antecedent al autorului – săvârșirea anterioară a altui omor – împrejurare care demonstrează persistența făptuitorului în ceea ce privește săvârșirea faptei și îl caracterizează ca deosebit de periculos.
asupra a două sau mai multe persoane – art.189 lit.f; întâlnim ca element specific nu o pluralitate de victime, ci și voința de a ucide în aceeași împrejurare și prin aceeași acțiune două sau mai multe persoane. Calificarea trebuie să producă efectiv moartea a cel puțin două persoane. Exemplu: aruncarea unei bombe care a ucis mai multe persoane, otrăvirea mâncării sau băuturii consumate de victime, etc.
asupra unei femei gravide – art.189 lit.g; o asemenea faptă cauzează moartea a două ființe și lezează simțământul firesc al respectului față de fenomenul creației ființei umane. Nu are semnificație stadiul evoluției sarcinii, deoarece textul folosește expresia „femeie gravidă”, fără nicio limitare. Starea de graviditate trebuie să fie reală.
prin cruzimi – art.189 lit.h; dicționarul juridic penal definește cruzimile ca „o manifestare de ferocitate în comiterea unei infracțiuni de natură să provoace suferințe chinuitoare, prelungite, victimei”; tot astfel, în Dicționarul limbii române, înțelesul cuvântului „crud” este identic cu cel juridic: „care se desfată la suferințele altuia” sau „atitudine, faptă crudă, ferocitate, barbarie”.
§ 3. Omorul săvârșit prin cruzimi. Cadrul legal. Condiții preexistente
Codul penal al României reglementează infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi în Titlul I, intitulat Infracțiuni contra persoanei, Capitolul I. Infracțiuni contra vieții. Datorită caracterului mai grav al acestei infracțiuni, care este evidențiat de circumstanța agravată a folosirii cruzimilor, a fost cuprinsă în articolul 189 „omorul calificat” litera h), aceasta fiind o faptă pedepsită mai sever decât omorul simplu prevăzut în articolul 188.
Cruzimea, în sensul literar al cuvântului, înseamnă o atitudine sau o faptă crudă, ferocitate, bestialitate, barbarie, cruzie.
Unii autori, preluând acest sens literar au considerat că săvârșirea unei fapte prin cruzimi, în sens juridic, înseamnă comiterea unei fapte printr-un mod de concepție și de execuție care folosește metode cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate.
Cu toate că înțelesul termenului de cruzimi nu este determinat de legiuitor, atât din lucrările de specialitate, cât și pe baza soluțiilor pronunțate de către instanțele de judecată, se poate observa o semnificație care a obținut acceptul general. Prin urmare, dicționarul juridic penal definește cruzimile ca o “manifestare de ferocitate în comiterea unei infracțiuni de natură să provoace suferințe chinuitoare, prelungite, victimei”; de asemenea, în dicționarul limbii române, înțelesul termenului crud este identic cu cel juridic – “care se desfață la suferințele altuia” sau “atitudine, faptă crudă, ferocitate, barbarie”.
Așa cum a arătat în mod constant literatura juridică, dar și practica judiciară, la aprecierea unui omor săvârșit prin cruzimi trebuie să se ia în vedere mai ales aspectul de ferocitate cu care făptuitorul a acționat în săvârșirea omorului, insuflând astfel în conștiința celor din jur un acut sentiment de oroare și panică.
În practica judiciară, s-a constatat că omorul este săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput și apoi executat fapta, utilizând mijloace cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate, realizând astfel, un prim rezultat care constă în suprimarea vieții victimei, și un al doilea rezultat, constând din unele chinuri provocate. Aceste chinuri ale victimei pot fi atât de natură fizică, cât și psihică. Nu prezintă importanță daca suferințele provocate de către făptuitor au dus la decesul victimei sau doar au fost întrebuințate pentru a chinui victima, singura condiție care trebuie respectată fiind anterioritatea lor față de omorul în sine :
Fostul Tribunal Suprem, a stabilit prin cruzimi trebuie să se înțeleagă nu numai provocarea de suferințe fizice victimei, dar și aspectul de ferocitate, ieșit din comun, cu care infractorul comite omorul, trezind în conștiința cxelor ce iau la cunoștință de această faptă un sentiment de oroare.
Într-o altă decizie, aceeași instanță a statuat că prin cruzimi se înțelege o acțiune violentă săvârșită într-un mod neomenos, nemilos, cu ferocitate, care inspiră oroare, groază, atât victimei, cât și persoanelor în a căror prezență se săvârșește ori care află pe alte căi de comiterea ei.
În practică s-a stabilit că reprezintă infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșită prin cruzimi, uciderea victimei prin lovituri aplicate cu pumnul, prin lovituri cu o curea pe tot corpul, sau fapta inculpaților de a lovi cu toporul și cu parul cu o deosebită intensitate, pe o durată mare de timp și pe aproape toată suprafața corpului și lăsarea victimei pe timpul nopții în zăpadă.
Totodată, au fost socotite ca întrunind elementele omorului calificat săvârșit prin cruzimi: biciuirea victimei cu o sârmă împletită, stropirea victimei cu o substanță inflamabilă și apoi i s-a dat foc, aplicarea unor multiple lovituri cu un corp tăios și pentru un timp îndelungat, astfel încât victima să fie supusă unor suferințe prelungite, aplicarea unor lovituri care să zdrobească globii oculari ai victimei, crestarea pielii victimei cu un corp tăios și aplicarea de sare pe răni, etc.
În situația actelor de violență săvârșite în mod repetat, trebuie să facem distinție între situațiile în care aceste acte au rolul de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil, și acele situații în care repetarea loviturilor fac parte, prin specificul și obiectul folosit, din modalitatea simplă de ucidere a victimei. În această ultimă situație, nu se poate aplica agravanta. Astfel, inculpatul a aplicat victimei, cu un făcăleț, mai multe lovituri în regiunea frontală a capului, cauzându-i o fractură liniară de boltă la baza craniului și hemoragie meningo-ventriculară, care au condus la deces; de asemenea, făptuitorul i-a aplicat victimei și lovituri cu picioarele. Toate acestea au avut loc într-un intervat de timp foarte scurt, astfel încât din materialitatea faptelor rezultă fără echivoc că inculpatul a urmărit suprimarea vieții victimei sale și nu cauzarea unor suferințe și chinuri prelungite în timp. Prin urmare, agravanta analizată nu poate fi aplicată.
Actele de cruzime comise de făptuitor cu ocazia săvârșirii omorului provoacă implicit și o stare generalizată de oroare celor din jur, ori de groază însoțită de un puternic sentiment de reprobare față de lipsa de omenie din partea infractorului. Astfel, aplicarea unor lovituri repetate cu un obiect tăios masiv care duce la decapitarea victimei, trecând de momentul în care aceasta putea reacționa fizic, provoacă în sânul comunității oroare și dezgust și se încadrează în norma de incriminare a omorului calificat săvârșit prin cruzimi.
Nu interesează dacă faptele de cruzimi au dus, prin ele însele, la decesul victimei sau dacă făptuitorul le-a folosit doar pentru a-i produce suferințe înainte de a-i lua viața. Există agravanta analizată chiar și în cazul în care agresorul supune victima la chinuri, fără a urmări să o ucidă prin acest mod, dar care acceptă producerea acestor consecințe. În sprijinul acestei concluzii vine practica judiciară, care a reținut faptul că există infracțiunea de omor calificat săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a aplicat victimei, care, în cele din urmă a decedat, cu deosebită intensitate, numeroase lovituri cu o curea peste 75% din corp, lovituri care i-au provocat multiple echimoze, plăgi contuze, fracturi ale coastelor etc.
SECȚIUNEA II – Probleme principale pe care trebuie să le lămurească ancheta în cazul omorului calificat săvârșit prin cruzimi
§1. Probleme generale pe care trebuie să le lămurească ancheta în cazul omorului
Investigarea omorului sau a morții violente se diferențiază, față de cercetarea altor categorii de infracțiuni, prin problematica sa specifică care poate fi focalizată în câteva direcții principale, respectiv:
stabilirea cauzei și naturii morții;
stabilirea circumstanțelor de timp și loc în care a fost săvârșită fapta;
descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei;
identitatea și calitatea victimei;
identificarea autorului și a eventualilor participanți la comiterea omorului;
precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii;
condițiile și împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii.
Această enumerare are un caracter general, aspectele ce se cer lămurite într-un caz concret fiind mult mai numeroase, ele constituind obiectul probațiunii. Indiferent de particularitățile omorului, organul judiciar va trebui să-și orienteze cercetările potrivit formulei “celor 7 întrebări”: ce faptă s-a comis și care este natura ei ?; unde s-a comis fapta ?; când a fost săvârșită ?; cine este autorul ?; cum și în ce mod a săvârșit-o ?; cu ajutorul cui?; în ce scop ? La aceste întrebări se mai adaugă una foarte importantă: cine este victima ?
Numai pe baza răspunsurilor la aceste întrebări este posibil să se alcătuiască un probatoriu de natură să reflecte realitatea și, astfel, să permită stabilirea adevărului.
1. Natura morții. Infracțiunea de omor calificat săvârșit prin cruzimi poate prezenta numeroase modalități faptice determinate prin împrejurările concrete în care a fost comisă. Indiferent de modalitățile de comitere, cercetarea criminalistică trebuie să lămurească dacă în cauză putem vorbi de un omor, de o moarte neviolentă (fiziologică sau patologică), sinucidere sau accident, iar în situația în care se confirmă existența morții violente, organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acțiunii de ucidere.
În vederea stabilirii naturii morții, implicit a cauzelor și a modului de producere, medicina legală are primul cuvânt de spus. Totuși, organele de urmărire penală trebuie să dobândească, având în vedere situațiile concrete în care acționează, un minim de cunoștințe menite a face diferențierea dintre o moarte violentă și una neviolentă, între leziunile ce pot apărea sub acțiunea diferitelor mijloac, precum și modul în care factorii de mediu pot avea o influență asupra aspectului inițial al traumatismelor. Aceste probleme vor fi lămurite pe baza argumentelor științifice certificate prin constatarea sau expertiza medico-legală. Dar până la obținerea concluziilor specialiștilor, organul de urmărire penală va trebui să interpreteze un set de urme, să-și explice mecanismul de formare a acestora, să elaboreze o serie de versiuni și, în raport cu acestea, să desfășoare urgent activități concrete de identificare și prindere a făptuitorului. Astfel, în cazul morții produse ca urmare a leziunilor unor obiecte contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului), în unghi obtuz (drug de fier în patru muchii, ciocan), cu suprafață sferică (bilă, piatră) sau cu o suprafață cilindrică (țeavă, baston) – forma obiectului se reflectă complet sau parțial în leziune, depinzând de regularitatea ei și de unghiul de înclinare, la care se adaugă greutatea obiectului și energia cinetică, precum și regiunea corpului unde acționează lucrul mecanic. Rănile contuze au marginile neregulate, zdrențuite, întrerupte adesea de punți de piele intactă, motiv pentru care nu trebuie confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede, tranșante. Rănile de acest gen nu sunt profunde, iar hemoragia este redusă.
În cazul leziunilor mortale determinate de acțiunea unor obiecte ascuțite-despicătoare, tăietoare, înțepătoare-tăietoare, în general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea. Sinucigașul se înjunghie stând în picioare sau șezând și atunci sângele se scurge în șiroaie paralel cu părțile anterioare ale corpului și picioare, producând mici bălți de sânge prin scurgere. La infracțiunea de omor, mișcarea victimei, acțiunile de apărare, vor face ca petele de sânge să fie numeroase, de forme și mărimi diferite și împrăștiate în câmpul infracțiunii. Caracteristica rănilor produse prin obiecte înțepător-tăietoare este existența unui orificiu de pătrundere și a unui canal. În general orificiul reflectă lățimea minimă a instrumentului și uneori, chiar unele particularități ale acestuia. La infracțiunile de omor săvârșite prin arme de foc, leziunile corporale și modificările țesuturilor determinate prin împușcare se datorează factorilor primari, influențați de acțiunea directă a proiectilului, și factorilor suplimentari, concretizați în rupturi provocate de gaze, arsurile, afumările, tatuajul, inelele de frecare și de metalizare și imprimarea gurii țevii.
Toate aceste elemente pot influența cercetările încă din faza inițiala. Așadar, de exemplu, în cazul sesizării despre săvârșirea unui accident de circulație cu urmări mortale, descoperirea pe corpul sau îmbrăcămintea victimei a urmelor din categoria celor de mai sus, coroborate cu lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere impune și formularea versiunii privind disimularea omorului într-un accident.
2. Cauza nemijlocită a morții. Pentru dovedirea existenței infracțiunii de omor calificat săvârșit prin cruzimi, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă între activitatea desfășurată de făptuitor, mijloacele pe care acesta le-a folosit și rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate. Așadar, dacă acțiunile ori inacțiunile celui în cauză și modalitățile concrete în care a acționat constituie cauza morții (în cazul infracțiunii consumate) sau erau susceptibile de a produce acest rezultat (în cazul tentativei).
Fiind vorba de o legătură de cauzalitate, aceasta nu este condiționată de suficiența acțiunii de ucidere, de a produce prin ea însăși moartea victimei. Nu prezintă relevanță, sub aspectul raportului de cauzalitate, dacă acțiunii de ucidere i s-au adăugat și alte cauze preexistente, concomitente sau survenite, cum ar fi: boala victimei, ori complicații survenite ca urmare a renunțării tratamentului medical prescris sau neglijenței în aplicarea acestuia.
Totodata, în această relație de cauzalitate, practica judiciară a stabilit faptul că, neaplicarea de către organele medicale, a unei terapeutici complete nu poate constitui cauza morții persoanei și nu poate fi interpretată ca o întrerupere a raportului de cauzalitate între fapta inculpatului și rezultatul produs.
3. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Stabilirea locului în care a fost comis omorul este o problemă importantă pentru soluționarea cazului, acesta fiind de regulă, cel mai generos în urme și date cu privire la circumstanțele în care s-a comis fapta. De multe ori, pentru a trimite organele de urmărire penală pe o pistă greșită, făptuitorii mută cadavrul victimei din locul unde a fost săvârșită infracțiunea, fie pentru a îngreuna descoperirea acestuia, fie pentru a disimula omorul într-o altă faptă: sinucidere, accident de circulație, etc.
Amplasamentul locului faptei, urmele și modul lor de poziționare în câmpul infracțiunii sunt de natură să stabilească acțiunile desfășurate de făptuitor înainte, pe timpul și după comiterea infracțiunii, reacția victimei, modul de operare folosit, mobilul și scopul faptei, în raport cu care pot fi elaborate imediat o serie de versiuni plauzibile și puse în acțiune cele mai eficiente măsuri prin care să fie verificate.
Cu ocazia cercetării locului faptei, urmează să fie stabilit dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a desfășurat activitatea ilicită. La lămurirea acestui aspect contribuie, deopotrivă, natura rănilor existente pe corpul victimei, locul lor de amplasare, forma și tiparul acestora, lipsa unor urme esențiale ce trebuiau să existe în contextul dat, existența unor urme ce nu se justifică.
Momentul exact al suprimării vieții victimei constituie o problemă cu semnificații multiple și deosebit de importante. Astfel, rezultatele cercetărilor trebuie să conducă, pe de o parte, la stabilirea datei exacte la care moartea a avut loc, iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a tuturor activităților infracționale desfășurate de făptuitor. Un număr de informații pot conduce la restrângerea unei perioade de timp în care autorul a efectuat diverse acte de cruzime, aspect de natură să permită încadrarea faptei în categoria omorului calificat analizat.
Cunoscându-se, chiar cu aproximație, momentul săvârșirii infracțiunii, organele de urmărire penală vor trece la stabilirea traseului și la conturarea activităților premergătoare săvârșirii faptei desfășurate de victimă, persoanele care au luat contact cu ea ultima dată, eventualele incidente avute, bunurile și valorile pe care le avea la dânsa în momentul atacului, starea ei în acel moment, ș.a. De asemenea, cunoscând timpul comiterii faptei se vor putea face verificări referitor la activitățile pe care le-au desfășurat în perioada critică persoanele bănuite, dacă au fost observate la locul faptei ori în împrejurimile acestuia, posibilitatea de a se afla în acel loc – în raport cu alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi avut în suprimarea vieții victimei, modul cum a reacționat la descoperirea cadavrului, ș.a.
Stabilirea cât mai corectă a datei servește nu numai la clarificarea modului în care autorul omorului și-a petrecut timpul în momentele de dinaintea comiterii infracțiunii, ci și la precizarea intervalului de timp în care acesta s-a aflat la locul săvârșirii faptei penale, ori a activităților desfășurate după înfăptuirea actului, toate acestea având rolul de a sesiza situațiile în care se încearca crearea unor false alibiuri.
4. Metode, mijloace și instrumente folosite pentru săvârșirea și acoperirea infracțiunii. Având în vedere că infracțiunea de omor calificat săvârșit prin cruzimi e o faptă comisivă și materială, și deci condiționată de producerea unui rezultat, fiind susceptibilă de o desfășurare în timp, organele de urmărire penală trebuie să lămurească atât metodele și mijloacele ce au dus la consumarea faptei, cât și actele preparatorii.
Determinarea metodelor și mijloacelor folosite pentru comiterea omorului, deci a modului de suprimare a vieții victimei, este posibilă interpretând un set complex de date, de urme, cu privire la întreaga activitate desfășurată de făptuitor. Pentru a îndeplini acest obiectiv, atât criminaliștii, cât și medicii legiști, trebuie să efectueze investigații complexe.
Astfel, pe parcursul cercetării, trebuie să se stabilească dacă victima chinuită, supusă unor suferințe prelungite, de natură fizică sau psihică inutile, toate de natură să demonstreze folosirea de cruzimi.
Făcând lumină în ceea ce privește problema metodelor și mijloacelor folosite pentru săvârșirea infracțiunii, organele de urmărire penală trebuie să depună toate eforturile pentru identificarea instrumentelor folosite pentru atingerea scopului propus (topor, cuțit, armă de foc, substanță toxică), să stabilească dacă în executarea rezoluțiunii infracționale s-au folosit mijloace ce au fost de natură să pună în pericol viața mai multor persoane ori dacă autorul faptei a recurs la cruzimi pentru suprimarea vieții victimei.
Pe parcursul cercetării, trebuie să se stabilească activitățile concrete și cronologice desfășurate de făptuitor pentru a se sustrage de la tragerea la răspundere sau de la executarea pedepsei, acțiunile întreprinse pentru a pune organele de urmărire penală pe piste greșite (îngroparea cadavrului, distrugerea sau dezmembrarea acestuia, disimularea omorului sub o altă formă de moarte violentă sau neviolentă).
5. Identitatea și calitatea victimei. Procesul de identificare a victimei are o importanță particulară pentru anchetă, întrucât, odată stabilită identitatea, este posibilă stabilirea cercului de suspecți, a încadrării faptei în funcție de calitatea subiectului pasiv al infracțiunii. În ipoteza dispariției unei persoane, când există indicii că aceasta ar fi putut fi victima unui omor, una dintre problemele cruciale rămâne descoperirea cadavrului. În cazul descoperirii acestuia, organului judiciar îi revine sarcina să probeze cât mai temeinic vinovăția autorului faptei, să cerceteze cu maximă atenție cazul, pentru a evita săvârșirea unei erori judiciare.
Dacă au stabilit identitatea victimei, organele de urmărire penală au posibilitatea să culeagă date de natură să prefigureze mobilul și scopul infracțiunii și să desfășoare activități necesare pentru identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorului.
Stabilirea calității victimei este necesară și pentru încadrarea corectă a infracțiunii, în sensul de a stabili dacă victima se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau publice și dacă omorul s-a săvârșit în legătură cu aceste calități.
6. Făptuitorii și contribuția la săvârșirea infracțiunii. Identificarea celui care a săvârșit fapta, a eventualilor participanți care l-au ajutat într-un fel sau altul la comiterea infracțiunii, e una din problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât normala desfășurare a procesului penal, cât și încadrarea corectă a faptei.
Subiect nemijlocit al infracțiunii de omor calificat săvârșit prin cruzimi, autor al faptei, indiferent de modalitățile concrete de săvârșire ori de elementele de circumstanțiere ce duc la agravarea faptei, poate fi orice persoană, ce poate răspunde din punct de vedere penal, care săvârșește o acțiune ce are drept urmare imediată suprimarea vieții unei persoane.
La comiterea faptei își pot aduce contribuția și alți subiecți activi, în calitate de coautori, instigatori, complici, cercetării criminalistice revenindu-i sarcina importantă de a stabili, în concret, calitatea, modul și gradul de participare al fiecăruia. Cât privește participația, practica judiciară este constantă în a considera că există coautorat în situația în care mai multe persoane au supus victima unor suferințe fizice care au avut rolul de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil, cu un instrument apt pentru a ucide, chiar dacă numai lovitura finală a unuia dintre participanți a fost mortală. Acționând simultan cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori.
Având în vedere importanța pe care o conține activitatea de identificare a autorului unui omor, trebuie subliniat că, practica a dovedit că o mare parte din activitatea de anchetă, de investigare a unui omor, este rezervată tocmai soluționării acestei probleme, de ea fiind legată rezolvarea cazului sub toate aspectele sale.
7. Mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii. Stabilirea mobilului omorului este o problemă esențială a activității organelor de anchetă, ea prezentând importanță atât în stabilirea exactă a faptelor și împrejurărilor cauzei, a identificării autorului faptei, cât și la încadrarea juridică. De exemplu, stabilirea corectă a faptului că omorul a fost comis din gelozie sau răzbunare servește adeseori la alcătuirea rapidă a cercului de bănuiți. Omorul poate avea ca mobil teama, dorința de răzbunare, ura, gelozia, dorința de îmbogățire, etc. În situația în care omorul a fost săvârșit pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere sau de la executarea unei pedepse, trebuie urmărit scopul făptuitorului, neavând nicio relevanță juridică împrejurarea că făptuitorul sau persoana pe care intenționează să o sustragă de la tragerea la răspundere sau de la executare a reușit să realizeze sau nu scopul propus.
8. Condițiile și împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii. Infracțiunile de omor, prin gradul de pericol social diferit pe care îl prezintă, impun din partea organelor de urmarire penală acțiuni orientate în direcția prevenirii săvârșirii acestor manifestări antisociale. Cunoașterea cauzelor ce duc la săvârșirea unor astfel de fapte, a mediilor propice unde ele iau naștere, a persoanelor aflate în crize conflictuale, precum și a celor predispuși la săvârșirea unor fapte extrem de grave sunt de natură să conducă la măsuri preventive eficiente, specifice activității organelor de poliție. Pe de altă parte, aflarea imediată a celor ce au comis asemenea fapte grave, administrarea tuturor probatoriilor și aducerea în fața instanței de judecată a celor vinovați, la un moment cât mai apropiat de cel al săvârșirii faptei, contribuie la restrângerea criminalității în materie și la protejarea mai eficientă a vieții persoanei.
§2. Probleme specifice pe care trebuie să le lămurească ancheta pentru a se putea dovedi varianta agravată a săvârșirii omorului prin folosirea de cruzimi
Se consideră că omorul săvârșit prin cruzimi este mai periculos, pentru că trezește sentimente de oroare, panică și groază din partea comunității la aflarea că un individ din proximitatea lor este capabil să săvârșească fapte de un grad inacceptabil de cruzime față de un semen de-al său. Tocmai de aceea, organele de anchetă trebuie să acționeze cu maximă celeritate pentru a prinde un astfel de făptuitor înainte ca această teamă să se generalizeze și să paralizeze întreaga comunitate.
Din acest punct de vedere, pentru a se putea demonstra existența folosirii cruzimilor ca împrejurare agravantă, ancheta trebuie să evidențieze următoarele aspecte:
comiterea unei fapte printr-un mod de concepție și de execuție care folosește metode cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate;
aceste acte materiale au rolul de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil.
1. Comiterea unei fapte printr-un mod de concepție și de execuție care folosește metode cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate. În primul rând, ancheta organelor de cercetare trebuie să stabilească cu exactitate că făptuitorul a conceput și executat fapta, folosind metode care prin natura lor cauzeaza victimei grave suferințe fizice (arsuri, tăieturi, zdrobiri etc.) sau psihice (inducerea greșită a ideii că victima este vinovată de moartea unei persoane apropiate) care se prelungesc în timp și au o intensitate maximă.
Suferințele psihice pot fi provocate de o multitudine de obiecte, dintre cele mai diverse, cum ar fi obiecte tăioase ( crestarea pielii cu un satâr, plăgi înjunghiate cu un cuțit, folosirea unui cutter pentru a scoate unghiile victimei ș.a.), obiecte dure (zdrobirea degetelor cu un baros, zdrobirea genunchilor cu o buturugă ș.a.), arme de foc (împușcarea genunchilor și a altor încheieturi ș.a.), obiecte care prin natura lor reprezintă o sursă de foc (arderea epidermei folosind o lampa de sudură sau o lumânare ș.a.), singura condiție fiind aceea ca suferințele să aibă o prelungire în timp și să producă o stare de agonie victimei.
Actele de cruzime comise de făptuitor cu ocazia săvârșirii omorului provoacă implicit și o stare generalizată de oroare celor din jur, ori de groază însoțită de un puternic sentiment de reprobare față de lipsa de omenie din partea infractorului. Astfel, aplicarea unor lovituri repetate cu un obiect tăios masiv care duce la decapitarea victimei, trecând de momentul în care aceasta putea reacționa fizic, provoacă în sânul comunității oroare și dezgust și se încadrează în norma de incriminare a omorului calificat săvârșit prin cruzimi.
2. Actele materiale au rolul de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil. În situația actelor de violență săvârșite în mod repetat, trebuie să facem distinție între situațiile în care aceste acte au rolul de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil, și acele situații în care repetarea loviturilor fac parte, prin specificul și obiectul folosit, din modalitatea simplă de ucidere a victimei. În această ultimă situație, nu se poate aplica agravanta. Astfel, inculpatul a aplicat victimei, cu un făcăleț, mai multe lovituri în regiunea frontală a capului, cauzându-i o fractură liniară de boltă la baza craniului și hemoragie meningo-ventriculară, care au condus la deces; de asemenea, făptuitorul i-a aplicat victimei și lovituri cu picioarele. Toate acestea au avut loc într-un intervat de timp foarte scurt, astfel încât din materialitatea faptelor rezultă fără echivoc că inculpatul a urmărit suprimarea vieții victimei sale și nu cauzarea unor suferințe și chinuri prelungite în timp. Prin urmare, agravanta analizată nu poate fi aplicată.
Actele de cruzime comise de făptuitor cu prilejul omorului provoacă implicit și un sentiment de oroare celor din jur, ori de groază însoțită de o puternică reprobare a josniciei și a lipsei de omenie a infractorului. Astfel, aplicarea de lovituri repetate cu toporul și decapitarea victimei, când nu mai reacționează fizic, provoacă oroare și dezgust și se încadrează în norma de incriminare a omorului săvârșit prin cruzimi.
Pentru a se putea realiza o încadrare juridică corectă, ancheta trebuie să stabilească cu exactitate cele doua laturi ale utilizării de cruzimi, adică cea a comiterii unei fapte printr-un mod de concepție și de execuție care folosește metode cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate iar aceste acte materiale să aibă rolul de a chinui victima și de a-i prelungi suferințele în mod inutil
SECȚIUNEA III – Modalități folosite de organele judiciare în probarea omorului calificat săvârșit prin cruzimi
§1. Importanța și rolul investigației criminalistice a omorului calificat săvârșit prin cruzimi
Viața omului, existența sa, în egală măsură individuală și socială, a stat în centrul acțiunilor, al transformării tuturor etapelor parcurse de umanitate în dezvoltarea sa.
Apărarea uneia dintre cele mai mari valori, ea însăși creatoare de valoare, are o semnificație cu totul deosebită. A pune în pericol viața unui om reprezintă un act care primejduiește nu numai existența individului, ci însuși ansamblul relațiilor sociale, omul reprezentând esența acestor relații. A ucide înseamnă a suprima pe făptuitorul de istorie, pe beneficiarul bunurilor create împreună cu semenii săi. Prin apărarea acestei valori inestimabile este ocrotită, nu numai ființa umană, dar și imensa masă a relațiilor sociale.
Omorul cu premeditare este o infracțiune care aduce atingere relațiilor sociale privitoare la dreptul la viață al persoanei. Aspectele extrem de variate pe care le poate lua moartea violentă a unor persoane și consecințele sociale grave ale acestora au determinat stabilirea unor metode complexe de cercetare, pentru a corespunde numeroaselor probleme ce trebuie rezolvate.
Prin multiplele mijloace de apărare a vieții omului se află și mijloacele juridice, iar dintre acestea, un loc bine definit ocupându-l cele proprii dreptului penal. În domeniul criminalisticii, făcându-se apropierea de o terminologie devenită tot mai frecventă, și anume cea anglo-saxonă (crime investigation), se folosește termenul de „investigare”, având accepțiunea de anchetă a unor fapte penale, de cercetare. Această modalitate specifică de apărare a existenței persoanei nu poate fi concepută decât în cadrul unui sistem organizat de anchetă destinată aflării adevărului, între care activitățile tehnico-tactice ocupă o poziție cu totul deosebită.
Rolul și importanța investigației criminalistice în soluționarea infracțiunilor de omor cu premeditare – ca și a celorlalte fapte penale – rezultă din aceea că știința criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor omuciderii, a identificării autorului și eventual a victimei. Prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării morții violente, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.
Criminalistica oferă, în esență, instrumentele științifice destinate conturării elementelor constitutive ale infracțiunii, identificării făptuitorului și aplicării unei pedepse potrivit vinovăției sale.
§2. Modalități de dovedire a omorului
Pentru a fi în măsură să rezolve toate problemele care fac obiectul probațiunii în cazul omuciderii, organul de urmărire penală va trebui să apeleze la o întreagă gamă de mijloace tehnico-științifice, tactice și metodologice criminalistice, astfel:
Mijloace de probă
Mijloacele de probă utilizate frecvent în aceste cazuri sunt rezultatul unor acte procedurale, dintre care se disting:
cercetarea la fața locului, în accepțiunea cea mai largă, prin aceasta înțelegând nu numai locul propriu-zis al omorului, ci și alte zone în care au fost descoperite urme, instrumente, etc.;
efectuarea de constatări criminalistice, de expertize criminalistice și medico-legale, cât și examinări complexe cu caracter tehnic;
ascultarea martorilor, inculpaților și eventual, a persoanei vătămate, dacă fapta nu a fost consumată;
efectuarea de confruntări și de prezentări pentru recunoaștere de persoane sau obiecte, inclusiv recunoașterea victimei sau a obiectelor care i-au aparținut;
efectuarea de percheziții, de ridicări de obiecte sau înscrisuri;
efectuarea de reconstituiri, atât pentru verificarea unor susțineri ale inculpatilor, cât și ale martorilor.
Mijloace tehnico-tactice criminalistice
Mijloacele tehnice, tactice și metodologice criminalistice aflate la îndemâna organelor judiciare, sunt, în principal, următoarele:
mijloacele tehnico-științifice de examinare a urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte descoperite și ridicate cu ocazia cercetării locului faptei, a locului în care a fost descoperit cadavrul, precum și cu prilejul percheziției;
mijloacele de identificare a persoanelor și cadavrelor, altele decât cele de pe baza urmelor descoperite în câmpul infracțional;
procedee tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, aplicate frecvent în aceste cazuri, cum sunt cele destinate ascultării, confruntării, percheziției, reconstituirii, etc.;
reguli metodologice aplicate potrivit particularităților fiecărui caz în parte, începând cu cele metodologice generale.
Acestor mijloace li se adaugă cele proprii medicinei legale, știință a cărei aport în soluționarea cazurilor de omor este deosebit de important.
§3. Reguli metodologice aplicate în investigarea omorului
În investigarea oricărei infracțiuni, organul de urmărire penală trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular, potrivit specificului fiecărei categorii de infracțiuni.
Cu atât mai importantă se dovedește necesitatea respectării unor reguli metodologice de cercetare a omorului cu premeditare, cu cât această infracțiune se distanțează de alte categorii de fapte penale printr-un pericol social cu totul deosebit.
Față de cerințele impuse de practica judiciară, rezultă că regulile metodologice sunt, în esență, următoarele:
Efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din procuror, medic legist și lucrători de poliție, conducerea acesteia fiind asigurată de către procuror;
Asigurarea operativității, prin organizarea eficientă a cercetării, acordându-se prioritate activităților de maximă urgență, cum sunt:
– cercetarea la fața locului;
– ascultarea imediată a persoanelor ce au cunoștință despre fapta săvârșită, despre victimă sau agresor;
– urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte;
– dispunerea constatărilor criminalistice și expertizelor judiciare.
În legătură cu necesitatea deplasării urgente la locul faptei, este semnificativă concluzia desprinsă din practică, potrivit căreia cca. 20% din dosarele cu autori neidentificați sunt datorate întârzierii deplasării procurorului la locul omorului.
Cercetarea atentă, completă și calificată a locului faptei, dată fiind rezonanța sa în stabilirea precisă a faptelor și împrejurărilor cauzei, precum și în identificarea autorului omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante;
Planificarea judicioasă a întregii activități de urmărire penală, iar în elaborarea versiunilor urmează să se țină seama de datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la timp a probelor, evitându-se acțiunile de natură să tergiverseze soluționarea cauzei;
Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii, ancheta trebuind să pornească de la faptă la autor și nu invers, cerință subordonată principiului aflării adevărului și prezumției de nevinovăție;
Asigurarea continuității desfășurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de investigare, în primul rând procurorul care a efectuat actele premergătoare, să desfășoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă de la cercetarea la fața locului, să participe procurorul competent;
Efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-științifice și reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfășurării procesului penal.
SECȚIUNEA IV – Particularitățile activităților de urmărire penală și tactică criminalistică care trebuie întreprinse în cazul investigării omorului săvârșit cu premeditare
§1. Importanța cercetării în echipă a omorului săvârșit cu premeditare precum și primele măsuri luate de organele de cercetare penală
Referitor la regula metodologică privind cercetarea în echipă a omorului cu premeditare se impun câteva precizări, dată fiind importanța ei în ansamblul preocupărilor destinate soluționării infracțiunilor contra vieții, aspect subliniat cu pregnanță de responsabilii domeniului Ministerului Public, Ministerului Afacerilor Interne și Institutul de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici”.
Cercetarea în echipă permite concentrarea cunoștințelor, a priceperii, a formării unor specialiști în valorificarea completă și operativă a datelor despre fapta comisă, în direcția aflării adevărului. Dar, în condițiile în care factorii antrenanți în clarificarea problemelor specifice omorului cu premeditare acționează disparat, necoordonat, soluționarea cazului ar întârzia.
Pe de o parte, procurorul, sprijinit de ofițerii de poliție din serviciul judiciar și criminalistic, efectuează actele de urmărire penală destinate stabilirii elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării subiecților acesteia, apelând la metodele criminalistice. Pe de altă parte, medicul legist cercetează aspectele medicale concluzionând asupra cauzei și naturii morții, asupra legăturii cauzale dintre acțiune și consecințele sale.
În această situație, ne aflăm în fața unei evidente interdependențe impusă obiectiv de necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două științe de graniță – criminalistica și medicina legală – împrejurare ce a făcut să se afirme că în cercetarea infracțiunii de omor calificat, medicul legist are o dublă calitate: “una de expert și una de consilier”.
Calitatea de consilier ar reieși din numeroasele probleme noi ce apar pe parcursul urmăririi penale, altele decât cele aflate la începutul cercetării și care își găsesc o rezolvare medico-legală, conducând la completarea expertizelor inițiale.
Organele de urmărire penală pot lua cunoștință despre săvârșirea unui omor, potrivit prevederilor art. 288 Cod procedură penală, prin plângere, denunț ori sesizându-se din oficiu când află pe orice cale despre săvârșirea unui omor sau a unei morți suspecte. În practică, aceasta presupune fie descoperirea unui cadavru, prezentând semne de moarte violentă, fie descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părți din schelet.
De asemenea, sesizarea poate privi dispariția unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurarea în care este necesară întreprinderea unor măsuri serioase de verificare a datelor, de investigații și de supraveghere operativă, pentru a stabili dacă într-adevăr există omucidere.
Organele de urmărire penală, altele decât cele competente să efectueze cercetarea la fața locului, precum și alte organe, de regulă ofițeri sau subofițeri din Ministerul Afacerilor Interne care s-au sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni ori au fost dirijați la locul faptei sunt obligate să ia unele măsuri urgente, până la sosirea echipei de cercetare. Aceste măsuri, menite să asigure conservarea locului faptei, și care, datorită urgenței, pot fi efectuate și de alte organe, chiar dacă privesc o faptă ce nu intră în competența lor, sunt următoarele:
stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viață, pentru un eventual prim-ajutor și transportarea sa imediată la spital;
determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor, inclusiv a zonelor adiacente;
fixarea tuturor împrejurărilor, care pe parcurs se pot modifica sau pot dispărea și înlăturarea celor ce prezintă pericol;
identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte sau a oricărei persoane ce poate oferi informații despre victimă;
încunoștiințarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la fața locului.
În cadrul activităților pregătitoare, potrivit regulilor metodologice, organele de urmărire penală, preferabil fiind ca înșiși membrii echipei de cercetare să facă acest lucru, vor proceda la:
ascultarea imediată a martorilor oculari sau a persoanelor care au cunoștință despre faptă;
urmărirea operativă a persoanelor suspecte, efectuarea de percheziții domiciliare sau corporale, pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a unor fragmente de cadavru, dacă inițial au fost descoperite numai părți din acesta aruncate în diverse locuri;
identificarea victimei și a celorlalte persoane implicate în săvârșirea faptei, în primul rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetării;
efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog din echipă, pentru desprinderea primelor concluzii cu privire la cauza și natura morții, la mecanismele care au provocat-o și la agenții vulneranți.
§ 2. Cercetarea la fața locului în cazul omorului săvârșit cu premeditare
Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal. În accepțiunea legii procesual penale, cercetarea la fața locului constituie un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Dar, cu tot caracterul așa-zis auxiliar, acestei activități i se atribuie o semnificație deosebită, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.
Cercetarea la fața locului reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor efectua ulterior cercetările, organul de urmărire penală percepând în mod nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de acesta. Alteori, reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în cauză, în prima fază a cercetărilor.
În ceea ce privește expresia “fața locului”, legea procesual penală nu precizează înțelesul acesteia. Însă o asemenea precizarea nu ar fi necesară atâta timp cât legiuitorul, referindu-se la competența teritorială a organelor judiciare, a definit noțiunea de “locul săvârșirii infracțiunii”, această definiție acoperind aproape în totalitate înțelesul expresiei “fața locului”.
Prin “loc al faptei” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită, precum și cel în care s-a produs rezultatul acesteia. Având în vedere prevederile legale și practica organelor judiciare se poate trage concluzia că locul desfășurării infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de către făptuitori.
În general, în cazul infracțiunii de omor cu premeditare, prin noțiunea de “loc al faptei” se înțelege, după caz, următoarele:
porțiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost descoperit cadavrul, părți din acesta, scheletul precum și împrejurimile acestora;
locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv unde a fost suprimată viața victimei;
locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;
locul unde a survenit moartea victimei, în situația în care acesta nu coincide cu locul agresiunii;
căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii, precum și locul pe unde l-a părăsit.
Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi și uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care-l urmărește. Indiferent de condițiile în care se desfășoară, de tabloul inițial oferit de locul unde s-a consumat evenimentul, în efectuarea acestei activități nu trebuie să se pornească de la idei preconcepute. Nu trebuie omis nici un moment faptul că absolut toate versiunile posibile, elaborate în cauză nu au nici o valoare atâta timp cât nu au fost verificate și confirmate de rezultatele activităților întreprinse în cauză. Doar în acest mod se creează premisa obținerii probelor utile în cauză, a realizării unei concordanțe depline între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realitate.
Pe plan, teoretic, cercetarea la fața locului parcurge două faze: faza statică și faza dinamică. Această distincție între cele două faze ale cercetării are un caracter convențional, în sensul că nu trebuie privit ca ceva rigid. În raport cu multitudinea și diversitatea situațiilor legate de împrejurările comiterii faptei pot apărea cazuri când unele activități din faza statică se execută în faza dinamică și invers.
Cercetarea în faza statică
Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează verificarea sau completarea măsurilor inițiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la fața locului, activitate ce se circumscrie în cadrul primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri.
Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morți violente, va debuta cu:
constatarea morții victimei, efectuată de către medicul legist, în prezența procurorului;
examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional;
obținerea unor date referitoare la victimă, la faptă și la persoanele care au cunoștință despre omor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari;
stabilirea eventualelor modificări survenite la fața locului după săvârșirea omorului;
determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de la victimă spre marginea locului faptei;
selecționarea martorilor asistenți la efectuarea cercetării locului faptei.
Pentru reușita anchetei, în această fază preliminară trebuie respectată o regulă importantă potrivit căreia la început, în câmpul infracțional vor intra numai procurorul și medicul legist. Se evită, prin aceasta, posibilitatea distrugerii unor urme și modificarea poziției obiectelor din preajma cadavrului. Există la locul faptei așa-numitele urme poziționale (masa sau scaune răsturnate, sertare deschise etc.) ce au o mare însemnătate în clarificarea modului de săvârșire a infracțiunii. Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul mare de persoane ce pătrund adeseori la locul omorului poate conduce la concluzii greșite cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta.
Pătrunderea unui număr mare de persoane în zona cercetată mai poate determina serioase dificultăți în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire.
Cercetările în faza statică se finalizează prin fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul infracțional. Fixarea se realizează prin fotografiere, conform procedeelor specifice fotografiei judiciare operative, prin filmare sau înregistrare pe bandă video. Fixarea cu ajutorul aparaturii video este extrem de utilă, pentru operativitatea sa și pentru posibilitatea reținerii complete a întregii imagini a locului faptei, așa cum se găsește el în momentul sosirii echipei de cercetare.
În practica de specialitate, se cunosc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică servește direct la studierea minuțioasă a locului faptei și la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracțiunii. De exemplu, pe baza vizionărilor înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului unde a fost descoperit cadavrul unei fetițe, a poziției acesteia, a drumurilor de acces, s-a emis ipoteza că autorul omorului e o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin, ipoteză confirmată ulterior.
Fixarea poziției cadavrului, a imaginii sau obiectelor cele mai semnificative ale locului faptei, coroborată cu datele obținute operativ de echipa de cercetare, servește la formarea unor ipoteze referitoare la natura faptei, a momentului și circumstanțelor în care s-ar fi putut comite omorul și eventual a mobilului ce a determinat infracțiunea.
Cercetarea în faza dinamică
Investigarea în faza dinamică a locului faptei este cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul victimei, precum și locul de sub cadavru după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei.
Examinarea victimei presupune și cercetarea îmbrăcămintei. Practica judiciară recomandă ca această activitate să se desfășoare într- o anumită ordine începând cu obiectele de la exteriorul bustului, continuându-se cu lenjeria, pantalonii, etc. și finalizându-se cu examinarea articolelor de încălțăminte. Cercetarea articolelor de vestimentație trebuie făcută cu multă atenție, accentul fiind pus pe descrierea fiecărui obiect în parte, a mărimii, taliei, poziției și ordinii în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale – natura materialului, culoare, croială, emblema fabricii, monograma, numărul de nasturi, modul de dispunere și starea acestora, precum și existența celorlalte accesorii: curele, cordoane, fermoare, etc.
Examinând vestimentația, specialistul criminalist și medicul legist trebuie să pună în evidență eventualele urme de târâre, de murdărire recentă și semnele de violență (număr, formă, poziție, dimensiune, aspectul marginilor, lipsa de substanță) și corespondența dintre acestea și urmele imprimate pe corpul victimei.
O atenție deosebită va fi acordată examinării cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul din experții criminaliști aflați la fața locului, această activitate oferind multiple posibilități de descoperire a urmelor infracțiunii. Medicul legist va descrie tabloul lezional și obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor, având în vedere și garderoba cadavrului. Examinarea se face fie la locul faptei, fie într-un laborator unde posibilitățile tehnice sunt mai bune și permit evidențierea microurmelor.
Microurmele au importanța lor probatorie, deoarece apariția lor nu poate fi practic evitată. Acestea sunt evidențiate pe fiecare obiect cu care autorul a venit în contact, pe obiectele sale de îmbrăcăminte, pe instrumentele folosite. Diversitatea lor și faptul că nu pot fi evitate asigură prezența lor pe orice suport și nu pot fi distruse de autori, ceea ce determină o conduită activă a echipei de cercetare pentru identificarea lor.
Se va proceda, totodată, la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, în cazul urmelor biologice, solicitându-se și concursul medicului legist ori biocriminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice, se va executa schița locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului.
O problemă de o importanță esențială pentru stabilirea adevărului în cauză este clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanțe dintre starea în care se află victima, leziunile prezentate de aceasta și situația de fapt.
§3. Examinarea cadavrului
Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist însărcinat cu ancheta, e o activitate esențială a cercetării la fața locului, cu mari implicații în desfășurarea ulterioară a anchetei, în soluționarea cazului.
Prin examinarea cadavrului se urmărește să se stabilească ori să se obțină cât mai multe date referitoare la:
cauza și natura morții, precum și la prezența leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei victimă-agresor;
posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către însăși victimă;
corespondența dintre locul în care a fost găsită victima și locul real al comiterii infracțiunii;
data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate.
Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări esențiale cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist și medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe întreaga perioadă a urmăririi penale. Examinarea cadavrului fiind o activitate mai amplă, debutează odată cu cercetarea la fața locului și continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia.
Constatarea morții victimei
Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadavrice specifice instalării morții biologice și confirmat cu prilejul examenului necroptic.
Principalele semne care servesc la diagnosticarea morții, se împart în precoce, semitardive, tardive și conservatoare.
Semnele precoce, cum sunt absența respirației, încetarea activității cardiace și areflexia totală au o valoare relativă, întrucât pot fi rezultatul unei morți aparente.
Semnele semitardive permit diagnosticarea cu certitudine a morții, în general ele constând din răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadavrică, instalarea lividității și petele cadavrice. Ele au importanță în stabilirea cauzei și datei morții, inclusiv în determinarea poziției cadavrului după instalarea morții.
Semnele tardive și conservatoare sunt determinate de apariția fenomenelor de putrefacție, respectiv a celor de mumificare, adipoceară, congelare, semne care depind atât de timpul scurs de la data decesului, cât și de condițiile în care s-a aflat cadavrul.
Examinarea propriu-zisă a cadavrului
După constatarea morții, medicul legist și procurorul vor trece la examinarea cadavrului care trebuie efectuată cu maximă atenție și minuțiozitate, pentru a se evita concluziile pripite, în primul rând cu privire la cauza și natura morții.
Un argument serios în sprijinul importanței examinării cu toată atenția a cadavrului este și acela potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă, cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori chiar cu superficialitate, ceea ce va prejudicia serios desfășurarea cercetării viitoare, după constatarea cauzei reale a morții.
Examinarea cadavrului se desfășoară în aceleași faze ca și cercetarea locului faptei – faza statică și faza dinamică – rezultatele fiind consemnate printr-un proces verbal și fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea video-magnetică.
În faza statică se determină, în principal, următoarele:
Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea sa în raport cu urmele și obiectele din jurul său (mobilă, elemente de construcție, vegetație – potrivit particularităților locului), distanța până la acestea precum și sexul, talia și vârsta aproximativă a victimei.
Poziția corpului privită în ansamblul său (pe spate, cu fața în jos, lateral) precum și poziția membrelor, a capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite, capul poate fi întors într-o parte.
În faza dinamică vor fi examinate, în ordine:
a) Îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului, interesând caracteristicile lor (culoarea, croiala, materialul din care sunt confecționate, accesorii), precum și urmele sau petele existente pe acestea. De asemenea, se va preciza lipsa unor părți din îmbrăcăminte, care, în mod normal, trebuie să existe (pantofi, pantaloni, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte de genul ceasului sau a verighetei care lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.
Va fi cercetat cu atenție fiecare buzunar, indicându-se conținutul și poziția acestuia (normală sau scos în afară), precum și urmele de murdărie sau pete. Întreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele practicate în locuri mai puțin obișnuite.
Examinând vestimentația, medicul legist trebuie să pună în evidență eventualele urme de târâre, de murdărie recentă și semnele de violență și corespondența dintre acestea și urmele imprimate pe corpul victimei. De pe îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului pot fi relevate, fixate și ridicate și alte categorii de urme – biologice, chimice, bunuri, înscrisuri, valori aparținând victimei, precum și microurme, fie de natură umană, fie de natură animală sau vegetală sau microurme ale obiectelor.
b) Corpul cadavrului se examinează plecându-se de la elementele generale, cum sunt de exemplu constituția fizică, culoarea pielii, semnele particulare, inclusiv semnele cadaverice.
După stabilirea și consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunțită a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor superioare și inferioare.
Leziunile vizibile vor fi descrise ca formă și mărime, urmărindu-se locul și numărul acestora, natura, aspectul exterior și înclinația, forma marginilor și poziția plăgilor în raport cu anumite puncte anatomice de referință. În aceeași ordine de idei trebuie evidențiate semnele particulare – natura, felul, amplasarea, forma, aspectul, dimensiunea, colorația, într-un cuvânt orice urmă.
Vor fi examinate, de asemenea, mâinile și unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire textile sau nasturi, smulși în timpul luptei cu agresorul.
În depozitul subunghial, se pot descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de păr.
Cu mare atenție vor fi cercetate orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal. De asemenea, în gură se pot descoperi materiale folosite pentru a împiedica strigătele (batiste, cârpe, hârtie), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică.
Se vor face mențiuni exacte privind cercetarea obiectelor și materialelor ce au servit la imobilizarea sau strangularea victimei, cum sunt: bucăți de sfoară, sârmă, frânghie, etc.
Stabilirea datei morții și a eventualelor modificări în poziția cadavrului
Cu prilejul investigării locului faptei și, îndeosebi, a cadavrului, prin numeroasele probleme ce sunt avute în vedere se numără și aceea a stabilirii datei la care a survenit moartea, precum și a eventualelor modificări intervenite în poziția cadavrului. Aceste date vor fi determinate fără îndoială, cu o mai mare precizie, în urma necropsiei, însă, chiar din momentul examinării la fața locului a victimei, se pot obține o serie de informații apte să servească la orientarea operativă a cercetării în direcția descoperirii autorului omorului.
În acest scop se procedează la studierea semnelor specifice morții, în special a celor precoce și semitardive. Siguranța în stabilirea datei morții scade pe măsura creșterii intervalului de timp scurs între momentul decesului și cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea acestui interval este mai exactă. Astfel:
În cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacțiile pupilei la unele substanțe chimice, care se produc în limita de 4 ore de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul policarpinei. De asemenea, contractarea locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 ore de la deces.
Celelalte semne precoce ale morții (încetarea activității cardiace, absența respirației), nu pot fi luate în calcul pentru determinarea momentului morții, decât în ipoteza sesizării lor de către o persoană avizată, aflată chiar lângă victimă în momentul survenirii morții.
În cazul semnelor tardive, problemele sunt ceva mai complexe, în funcție de tipul de semn clinic și de condițiile în care a fost găsit cadavrul.
Pierderea de căldură se face, în general, cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, la aceasta contribuind mai mulți factori (temperatura mediului înconjurător, condiții de loc, timp, vârstă, îmbrăcăminte).
Rigiditatea cadaverică se instalează începând cu mușchii maxilarului inferior și coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaște o rezoluție în același sens, întregul ciclu fiind cuprins între 2 și 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind la aproximativ 10 ore, dar și aici în funcție de cauza morții.
Lividitățile cadaverice apar după circa 5 ore, sunt maxime după circa 10-15 ore și nu se mai modifică prin schimbarea poziției cadavrului după aproximativ 12 ore de la deces.
În literatura occidentală, referitor la semnele precoce și semitardive se indică:
corpul cald și suplu, cu corneea umedă și transparență fără lividități, denotă că moartea s-a produs după 1-2 ore;
apariția lividităților la nivelul gâtului, răcirea și rigiditatea maxilarului se face la 3-4 ore;
apariția petei negre scleroticale indică circa 6 ore;
confluența lividităților pe suprafață mare și rigiditatea întregii musculaturi scheletice însoțită de pierderea transparenței corneii este tipică pentru 8-10 ore;
persistența la presiune a lividităților și nemodificarea poziției lor este specifică morții instalată de aproximativ 12 ore.
Data aproximativă a instalării morții va constitui punctul de plecare în determinarea activităților desfășurate de victimă în perioada critică, persoanele cu care a intrat în contact ori cele văzute în câmpul infracțiunii, persoanele cu un comportament suspect ce și-au făcut apariția în zonă, cele ce au părăsit subit imobilul sau localitatea în care s-a comis omorul, bunurile pe care victima le-a avut asupra sa. Formularea corectă a versiunilor privind cercul de persoane bănuite, mobilul și scopul infracțiunii și verificarea operativă a acestora sunt influențate direct de aprecierile făcute la fața locului de către medicul legist.
§4. Elaborarea versiunilor de urmărire penală, precum și a ipotezelor modului de săvârșire a omorului
După realizarea cercetării la fața locului, precum și după examinarea atentă a cadavrului, echipa de cercetare își face o primă impresie despre modul de săvârșire a faptei. Astfel, în acest moment se trece la elaborarea unor versiuni și ipoteze despre cum a acționat făptuitorul în câmpul infracțiunii, despre traseul pe care l-a urmat sau dacă acesta a putut realiza fapta singur sau a fost ajutat de eventuali complici.
Regula de bază după care trebuie să se orienteze organele judiciare în cercetarea infracțiunilor de omucidere o reprezintă organizarea judicioasă a anchetei și planificarea urmăririi penale, în scopul clarificării împrejurărilor săvârșirii faptei și al identificării autorului.
Un loc central îl ocupă elaborarea versiunilor de urmărire penală, referitoare la natura morții violente, la persoana autorului, la mobilul și scopul infracțiunii și la împrejurările sau condițiile în care a fost săvârșită.
Pentru elaborarea versiunilor, organul de urmărire penală va trebui să dispună de un minim de date concrete referitoare la faptă. Aceste date se obțin pe cale procesuală, cât și din izvoare extraprocesuale (investigații, zvonuri, scrisori anonime).
Probleme complexe se nasc în cazuri de dispariție a unor persoane, situații când, pe lângă versiunile privind o moarte violentă, mai pot fi emise versiuni referitoare la părăsirea domiciliului, la răpire și sechestrare, etc.
Un aspect ce nu trebuie scăpat din vedere de către procuror este acela al posibilei disimulări a omorului printr-un accident sau sinucidere, când din actele premergătoare nu se desprind date suficient de clare care să permită o încadrare juridică corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.
O importanță deosebită pentru orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul omorului și la mobilul sau scopul infracțiunii. Altfel spus, e necesar să se răspundă la întrebarea: cărei persoane îi profită omorul sau cine avea interesul să-l comită?
Punctul de plecare al anchetei și de elaborare a versiunilor îl reprezintă victima, ea furnizând cele mai prețioase elemente pentru elucidarea cazului, o regulă metodologică de bază fiind plecarea în investigație de la faptă la făptuitor.
În elaborarea versiunilor privind persoana autorului și mobilul sau scopul omorului, procurorul trebuie să țină cont de datele obținute din cercetarea la fața locului și din examinarea cadavrului, cât și de datele rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori investigațiile privitoare la crimă.
Din prima categorie de date se pot desprinde concluzii referitoare la persoana autorului, la faptul că acesta cunoaște sau nu topografia locului, dacă era o cunoștință apropiată a victimei, se poate determina mobilul faptei, cât și mijloacele vulnerante întrebuințate.
Cunoașterea victimei reprezintă pentru organul judiciar o sursă de date necesare identificării ucigașului. Astfel, se poate stabili ce activitate desfășura victima în momentele premergătoare agresiunii după felul în care era îmbrăcată și după starea unor obiecte. Ne putem da seama de raportul victimă-agresor după comportarea victimei la momentul apariției ucigașului; dacă i-a permis accesul, înseamnă că-l cunoștea.
Din cea de-a doua categorie de date, rezultate din ascultarea martorilor și a rudelor, se pot cunoaște obiceiurile, pasiunile, viciile, natura relațiilor întreținute cu membrii familiei, cu colegii de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, activitatea profesională, etc.
E necesar să se stabilească cât mai exact unde, când, cu cine și în ce mod și-a petrecut timpul victima înaintea survenirii decesului, dacă a fost văzută în compania unor persoane străine, dacă a căutat-o cineva, etc.
Versiunile elaborate vor fi verificate în mod obligatoriu. În cadrul fiecărei versiuni se procedează la clarificarea problemelor sale specifice prin efectuarea activităților de urmărire penală prevăzute în ipoteza respectivă (reconstituiri, ascultări de martori, etc.) potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală.
Versiunile sunt verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, până la eliminarea celor neconforme cu realitatea.
§5. Dispunerea autopsiei medico-legale
După cercetarea la fața locului, efectuarea autopsiei medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind moartea violentă, la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde din primul moment.
Toate datele de natură medico-legală legate de împrejurările comiterii omorului urmează să fie lămurite de medicul legist și demonstrate științific în cadrul constatării medico-legale. În conformitate cu prevederile legii procesual penale, în cazurile de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște sau este suspectă ori atunci când este necesară examinarea corporală a inculpatului sau a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală este obligat să dispună efectuarea constatării medico-legale. Autopsia medico-legală devine obligatorie pentru a se stabili cauzele morții dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
Pentru ca rezultatele constatării medico-legale să contribuie la aflarea adevărului în cauză, organele de urmărire penală au datoria să asigure medicului legist condiții optime de activitate, în sensul de a-i pune la dispoziție, atât în faza inițială, cât și pe parcursul efectuării lucrării, toate materialele și datele de care are nevoie pentru efectuarea unei lucrări de calitate. Conlucrarea permanentă dintre medicul legist și organul de urmărire penală dă posibilitatea acestuia din urmă să cunoască rezultatele obținute și să rezolve cu operativitate diversele probleme ce apar în urma examinării cadavrului. Constatarea medico-legală se dispune de catre organul de urmarire penala prin ordonanta motivata.
Referitor la problematica ce trebuie rezolvată prin constatarea medico-legală, ea diferă în raport cu agenții traumatici ce au acționat asupra victimei.
Problemele la a căror rezolvare autopsia medico-legală are un aport substanțial, sunt, în esență, următoarele:
stabilirea cauzei și naturii morții, precum și a datei la care a survenit aceasta;
diferențierea leziunilor vitale de cele post mortale și explicarea mecanismelor de producere a lor;
determinarea agentului vulnerant, a direcției, intensității și succesiunii loviturilor;
stabilirea faptului dacă a avut loc o luptă victimă-agresor;
stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine.
Totodată, se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul și îmbrăcămintea cadavrului (urme biologice, fire de păr, etc.). Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face la fața locului.
Aceste prelevări se efectuează mai bine în condițiile sălii de autopsie, ceea ce impune transportarea cadavrului la morgă cu multă atenție, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor și microurmelor, măsuri printre care se numără și introducerea cadavrului în saci de plastic. În această situație, cadavrul trebuie transportat urgent la morgă, deoarece sângele, excrețiile și secrețiile, țesuturile, se degradează rapid.
Examinarea necropsică, ridicarea urmelor de pe cadavre, a măștii mortuare și eventual, amprentarea sa, dacă nu s-au făcut la fața locului, se realizează de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist. Acesta din urmă, având calitatea de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, știe ce probleme trebuie clarificate și, prin urmare, ce să solicite în plus la autopsia medico-legală.
În practica organelor de urmărire penală apar situații când obiectul principal al constatării medico-legale nu îl constituie stabilirea mecanismului de producere a leziunilor și cauza morții, ci condițiile particulare în care s-a acționat. Aceasta, îndeosebi în cazul asfixiilor mecanice, fie prin compresiune, fie prin ocluzie. Asfixiile mecanice prin compresiune produc de obicei leziuni asemănătoare și numai examenul intern poate explica și demonstra tanatogeneza.
Indiferent de modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunii, medicului legist îi revine sarcina elucidării aspectelor multiple ce privesc organismul uman și factorii de ordin biologic de natură a constitui probe în procesul penal. După cum, în cazurile deosebite, medicul legist poate oferi date concludente referitoare la reconstituirea împrejurărilor în care s-ar fi putut săvârși infracțiunea, prin cunoștințele sale fiind un adevărat consilier al organului de urmărire penală și al specialistului criminalist în probleme de specialitate, dar fără să-și depășească competența.
SECȚIUNEA V – Elemente specifice în cercetarea omorului săvârșit cu premeditare
Omorul săvârșit sub imperiul premeditării reprezintă una dintre cele mai periculoase infracțiuni prevăzute de legea penală, atât din perspectiva mijloacelor și a procedeelor folosite de făptuitor în suprimarea vieții victimei, cât și din punct de vedere al periculozității infractorului.
Odată luată, rezoluția infracțională se manifestă prin actele pregătitoare care vor avea ca finalitate moartea victimei vizate de făptuitor. Aceste acte pregătitoare se diferențiază de la un caz la altul, în funcție de modul de concepere al omorului, precum și în funcție de modul în care făptuitorul gândește să-și ascundă fapta în tentativa sa de a rămâne nepedepsit.
În acest capitol voi face o scurtă prezentare a celor mai frecvent întâlnite situații de executare a omorului premeditat, precum și posibilitățile de a simula omuciderea în sinucideri, accidente, etc.
§1. Particularitățile cercetării omorului în funcție de mijloacele și procedeele folosite de făptuitor pentru suprimarea vieții victimei.
Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente.
Omorurile cu premeditare săvârșite cu arme albe (obiecte înțepător-tăioase și obiecte despicătoare) sunt frecvent întâlnite în practica noastră judiciară.
Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcție de distanța parcursă de lama obiectului pe suprafața corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistența țesutului și de forța loviturii.
La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârșit cu obiecte tăioase apar fie sub formă de împroșcare, în cazul plăcilor arteriale, fie sub formă de bălți, la plăgile venoase.
Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau înțepător-tăioase (cuțit, foarfeci, baionetă) au o formă apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinație dintre lama obiectului și suprafața penetrantă, practic aflându-se în fața unei acțiuni concomitent de perforare și tăiere.
Leziunile produse de obiecte despicătoare (topor, bardă) se prezintă ca plăgi tăiate sau zdrobite, în cazul în care lama nu e ascuțită. Lungimea rănii depinde de lungimea lamei obiectului și de unghiul de înclinare. În marea majoritate a cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.
Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea și adâncimea plăgii, care însă nu concordă întotdeauna cu lungimea lamei.
Leziunile provocate prin penetrarea oaselor late permit stabilirea cu multă precizie a lățimii lamei obiectului vulnerant.
Prin interpretarea modului în care se prezintă leziunile pe corpul victimei se poate face diferențierea omuciderii de sinucidere. De regulă, sinucigașii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau mâinii și frecvent, sinucigașul execută mai multe tăieturi paralele până când reușește să execute tăietura fatală.
Diferențierea se poate face și după starea îmbrăcămintei, sinucigașul pregătindu-și autolezarea prin desfacerea hainei și a cămășii, ridicarea mânecii. În ipoteza omorului premeditat, victimele sunt încheiate la haină sau cămașă, existând uneori o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcămintei și plaga de pe corp, însă lipsa acestei simetrii este explicabilă prin mișcările victimei ce încearcă să se apere.
Posibilitatea sinuciderii este înlăturată și de existența plăgilor tăiate de pe mâini, tipice încercărilor de apărare prin apucarea cuțitului, ori prin acoperirea feței sau toracelui, precum și de existența plăgilor în zona spatelui, inaccesibilă pentru o eventuală autolezare.
Autolezarea în scop de sinucidere cu toporul pare imposibilă. Totuși, în practică au existat și asemenea cazuri; de exemplu, un individ s-a sinucis aplicându-și două lovituri cu o toporișcă în zona occipitală.
Leziunile provocate de obiecte contondente se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite și reflectă forma suprafeței obiectului vulnerant pe oasele plate și pe îmbrăcămintea victimei.
Descoperirea pe corpul victimei de leziuni produse de arme albe impune căutarea instrumentelor creatoare de urme, inclusiv pe căile de acces. Cu privire la obiectele descoperite, trebuie să se noteze natura, poziția lor față de cadavru și alte repere fixe din teren, starea în care se află și urmele pe care le poartă.
În ipoteza sinuciderii, obiectele vulnerante sunt foarte ușor de găsit.
Omorul săvârșit prin asfixii
Moartea violentă săvârșită prin asfixie mecanică este o modalitate foarte frecventă de omor, dar și de sinucidere, datorită diversității modurilor în care se realizează: spânzurare, ștrangulare, ocluzia căilor respiratorii, înecare.
În timp ce celelalte modalități de săvârșire a omorului prin asfixie nu exclud posibilitatea sinuciderii, sugrumarea cu mâinile nu poate fi decât consecința exclusivă a omorului, fiind imposibilă o acțiune de autolezare astfel. De asemeni, și ștrangularea cu lațul se întâlnește de regulă în cazul omuciderii.
La sugrumarea cu mâinile apar echimoze, escoriații, determinate de acțiunea degetelor, a unghiilor. Într-o astfel de ipoteză, nu trebuie pierdut din vedere să se încerce o eventuală ridicare a urmelor papilare de pe pielea din zona gâtului și a feței cadavrului.
Sufocarea și ocluzia orificiilor respiratorii se poate face cu mâna, cu obiecte moi (perne, plapumă), cu pungi de plastic, prin presarea feței de o suprafață dură sau de nisip. Sufocarea este consecința unor acțiuni violente, consecințe a unei intenții directe de a provoca moartea victimei. Acțiuni în exclusivitate cu caracter violent sunt întâlnite în cazul ocluziei căilor respiratorii, ce se realizează prin astuparea căilor respiratorii cu diverse obiecte sau materiale de genul cârpelor, hârtie, etc.
Din categoria morților violente face parte și înecarea, moarte a cărei natură poate fi diversă: sinucidere, omor, accident, catastrofă. Trebuie stabilit dacă moartea este rezultatul omorului disimulat într-un accident.
Omorul săvârșit prin împușcare
Omorul săvârșit prin împușcare reprezintă o modalitate de ucidere a unei persoane mai des întâlnită în practică în perioada post-decembristă.
În scopul determinării naturii morții prin împușcare se vor cerceta urmele principale ale tragerii, precum și urmele secundare.
Astfel, trebuie descrise în amănunt orificiul sau orificiile de intrare, zona corpului unde sunt amplasate, aspectul exterior al leziunii, orificiile de ieșire, precum și urmele secundare ale împușcăturii: arsuri în jurul orificiilor de intrare, urmele rezultate din acțiunea gazelor, cele de funingine, de pulbere nearsă, dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul țintei sau ovală, dacă tragerea s-a făcut oblic, inelul de metalizare, urmele de unsoare.
Descoperirea armei e una din sarcinile importante ale cercetării la fața locului. Trebuie căutată atât în imediata vecinătate a cadavrului, cât și în locuri unde făptuitorul a lăsat urme, chiar și pe căile de acces. Uneori arma poate fi găsită în fântâni, ape curgătoare, îngropată în pământ. Tuburile trase se vor căuta începând din zona în care se bănuiește că a stat infractorul. Gloanțele pot fi descoperite în diverse locuri, în raport cu împrejurările în care s-a comis fapta: în pereți sau tavan, în mobilierul din încăpere sau pe podea, în tocul ușilor și ferestrelor, în îmbrăcămintea victimei, în cadavru sau în alte locuri.
Dacă au fost găsite arma, tuburile și gloanțele, trebuie să se stabilească poziția acestora față de cadavru, cât și a unora față de celelalte.
Toate acestea, coroborate cu leziunile de pe cadavru, constituie elementele de bază în stabilirea direcției, distanței de la care s-a tras, a unghiului de tragere, putându-se stabili cu exactitate locul de unde s-a efectuat tragerea. Descoperirea acestui loc e de natură să ducă la descoperirea altor urme cu valoare pentru cauză.
Arma descoperită trebuie examinată pentru evidențierea urmelor specifice tragerii, a mirosului, a eventualelor urme digitale, biologice. În același scop, pe tuburile găsite vor fi căutate urme ale tragerii recente.
Determinarea acestor elemente este evident importantă, mai ales în situații particulare, în care trebuie diferențiată omuciderea de sinucidere sau determinată încercarea de disimulare a omorului prin accident, sinucidere.
Moartea prin otrăvire
Uciderea prin otrăvire este relativ rar întâlnită în practică sub formă de omor premeditat, fiind frecvent consecință a unor accidente sau sinucideri.
Investigarea morții prin otrăvire va avea ca obiect stabilirea faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, a tipului de substanță toxică și a cantității care a pătruns în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare și persoanele care au favorizat obținerea acesteia.
În astfel de situații, se procedează la ridicarea recipientelor (sticle, pahare, flacoane), tacâmurilor, resturilor alimentare și de hârtie, vomismentelor și chiar a materiilor fecale, întrucât ele pot evidenția ingerarea unor substanțe toxice. Acestea, împreună cu hainele, lenjeria de corp și de pat trebuie ambalate și sigilate, având în vedere că numai analiza de laborator poate stabili cu certitudine dacă prezintă sau nu urme de substanțe toxice.
Ridicarea obiectelor și produselor menționate se impune cu atât mai mult cu cât anumite toxine produc pe corpul victimei leziuni minime sau necaracteristice.
§2. Particularitățile cercetării omorului urmat de dezmembrarea cadavrului
Dezmembrarea cadavrului denotă gradul de periculozitate al infractorului, sângele rece și indiferența cu care și-a executat victima. Motivul pentru care făptuitorul recurge la un asemenea gest, nu poate fi decât unul singur; el încearcă să nu fie identificat, prins și tras la răspundere.
În astfel de cazuri, în care cadavrul este dezmembrat, organele de urmărire penală se sesizează, de regulă, prin descoperirea unei părți din cadavru. Prima problemă care se pune este aceea de a descoperi locurile unde au fost aruncate sau îngropate celelalte părți din cadavru și apoi de a stabili identitatea victimei. Prin stabilirea identității victimei se ajunge la locul unde s-a săvârșit omorul, iar în raport cu datele oferite de examinarea acestuia, la elucidarea faptului dacă locul unde s-a comis infracțiunea coincide sau nu cu cel în care a fost dezmembrat cadavrul.
Cercetarea la fața locului presupune tot atâtea activități de acest fel câte părți din cadavru au fost descoperite, astfel încât, în final, să se contureze locul săvârșirii infracțiunii în toată accepțiunea sa. Specifice în astfel de cazuri sunt următoarele categorii de urme: piese sau părți de îmbrăcăminte, sfori rămase pe părțile cadavrului ori care au servit la ambalarea lor, hârtie, material plastic, cârpe, saci, etc., urme ale mijloacelor de transport. Uneori, se descoperă numai oase disparate, fragmente de os ori cartilagii, resturi de țesut osos provenite de la incinerări, amestecate cu cenușă de proveniență umană sau alte corpuri străine. Examenul părții din cadavru poate pune în evidență atât leziuni, cât și anumite semne particulare necesare pentru identificarea victimei: cicatrice, negi, tatuaje sau malformații congenitale, etc.
Constatarea medico-legală trebuie să răspundă unei problematici diverse, cum ar fi: sexul, vârsta, talia aproximativă, culoarea părului, procedeul utilizat pentru dezmembrarea cadavrului, instrumentul folosit pentru secționare, prezența urmelor de violență, grupa sanguină, apartenența tuturor părților la un singur cadavru, eventual mecanismul producerii morții și data instalării ei.
Tot în scopul stabilirii identității victimei, se impune identificarea și ascultarea tuturor persoanelor care domiciliază sau lucrează în apropierea locurilor unde au fost găsite părțile din cadavru ori pe căile de acces spre acestea.
În situația în care victima a fost identificată și s-a stabilit locul săvârșirii infracțiunii, se va trece la efectuarea celorlalte activități de urmărire penală în vederea descoperirii făptuitorului și probarea activității sale.
Cât privește ascultarea martorilor din rândul membrilor de familie, a vecinilor ori a colegilor de serviciu, trebuie să se insiste pe stabilirea împrejurărilor în care a dispărut victima, explicațiile date cu privire la lipsa acesteia, cine le-a făcut, comportarea unor persoane ulterior dispariției, ș.a.
Cadavrele cu identitate necunoscută vor fi luate în evidență pe baza fișelor speciale, denumite fișele „C”, care conțin date amănunțite obținute prin examene medico-legale, antropologice, din investigații.
SECȚIUNEA VI – Aspecte practice privind disimularea omorului
§1. Noțiuni introductive
Raportat la psihologia infractorului este unanim recunoscut că, de cele mai multe ori, acesta încearcă să scape de rigorile legii penale prin crearea de situații nereale, avantajoase pentru el, atât în situația în care este identificat și adus în fața instanței de judecată, cât și atunci când nu este descoperit.
Uneori, în intenția de a scăpa de răspunderea cuvenită penal, pentru comiterea unei infracțiuni, autorii încearcă simularea săvârșirii unei alte infracțiuni sau, de obicei, implicarea unei alte persoane.
În activitatea practică există unele situații în care schimbările intervenite la fața locului nu sunt consecința unei infracțiuni, ci constituie rezultatul intervenției deliberate a persoanelor care încearcă să îndrume investigațiile pe o pistă greșită, în scopul de a se sustrage pe sine sau pe altul de la răspundere pentru alte fapte săvârșite. Cu ocazia cercetării la fața locului, organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele, obiectele, modificările aduse configurației locului sunt consecința unei fapte real săvârșite sau dimpotrivă, constituie rezultatul unei încercări de inducere în eroare a organelor judiciare.
În cazul disimulării, cel care încearcă a dirija pe un drum fals cercetările, reprezentându-și modul firesc de săvârșire a infracțiunii simulate, caută să dea locului faptei un aspect cât mai verosimil, o înfățișare cât mai apropiată de realitate. Dar condiția psihică sub stăpânirea căreia se găsește cel care simulează săvârșirea unei infracțiuni diferă de psihologia infractorului. Acest fapt explică existența unor inadvertențe, a unor neconcordanțe care pentru organul judiciar avizat, constituie indicii ale disimulării.
Încercarea de disimulare are adeseori un caracter demonstrativ, locul faptei dobândește aspectul de înscenat, iar prezența unui număr mare de urme și o dezordine nejustificată contravin tendinței firești a făptuitorului de a produce cât mai puține modificări și de a părăsi cât mai repede locul faptei.
Un alt indiciu al disimulărilor îl constituie prezența sau absența de la locul faptei a unor urme sau obiecte, cu nimic justificate față de modul de săvârșire a faptei, constatarea unor neconcordanțe, a unor nepotriviri în modul de dispunere a urmelor și obiectelor, situații cunoscute sub denumirea de „împrejurări negative”.
Disimularea este definită de dicționare ca fiind acțiunea de a ascunde, de a masca adevărata față a lucrurilor.
Atât în practica organelor judiciare, cât și în literatura de specialitate, disimularea este privită ca reprezentând activitățile desfășurate de autor și complicii acestuia în vederea ascunderii faptului real comis.
În cazul faptelor îndreptate împotriva vieții persoanei, omorul se disimulează de obicei în morți patologice, sinucideri (prin spânzurare, împușcare, etc.), accidente rutiere sau de cale ferată, căderi de la înălțime, înecare accidentală, incendii, accidente casnice, accidente de vânătoare sau în mânuirea armelor militare.
Natura activităților desfășurate de autori și complicii acestora în vederea disimulării omorului este diversă: ridicarea cadavrului de la locul faptei și transportarea acestuia într-un alt loc, așezarea în jurul cadavrului a unor arme sau obiecte, fixarea în mâna acestuia a armelor sau obiectelor, deposedarea victimei de unele obiecte care îi aparțin, producerea unor răni, trecerea peste cadavru a unor autovehicule, etc.
Prin disimulare, de obicei, urmărindu-se ascunderea problemei de fond a cauzei (omor sau sinucidere?; omor sau accident?) se vizează împiedicarea stabilirii autorului. Mai rar, disimularea are ca scop ascunderea formei de vinovăție cu care fapta a fost săvârșită. Acest gen de disimulare se întâlnește în cazurile în care autorul nu își poate tăgădui prezența sa lângă victimă în momentul survenirii decesului acesteia.
Pentru a putea soluționa corect cazurile în care este vorba de o disimulare, organele de cercetare penală trebuie să analizeze cât mai corect datele percepute la fața locului, mai bine zis, trebuie să interpreteze cât mai aproape de realitate împrejurările controversate descoperite la fața locului.
§2. Disimularea omorului în moarte patologică
Disimularea omorului în moarte patologică este îndeosebi întâlnită în cazurile în care victimele sunt persoane în vârstă sau grav bolnave, care au antecedente patologice, antecedente care ar putea constitui cauza morții. După decesul acestor persoane se manifestă tendința de a se renunța la autopsii sau de a se executa în mod superficial, medicul legist oprindu-se la primul indiciu patologic prin care s-ar putea explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziuni interne (rupturi de organe, fracturi de craniu sau de coloană), ori substanțe chimice apte să producă moartea, complicându-se ulterior șansele de soluționare sau descoperindu-se cu întârziere omorul.
Omorul comis prin producerea de răni deschise se disimulează de obicei prin simularea unor accidente de circulație, accidente de tren și căderi accidentale de la înălțime. Mai rar, se disimulează intervenirea unui deces patologic. Însă în practică s-au întâlnit și cazuri în care omorul săvârșit prin producerea de răni deschise a fost disimulat în moarte patologică. Spre exemplu, un soț își ucide soția grav bolnavă, cu o lovitură de cuțit aplicată în vagin. Fiind o lovitură foarte rar întâlnită în practică, există pericolul ca moartea să fie atribuită bolii de care suferea victima. Datorită investigării minuțioase a împrejurărilor în care s-a comis fapta, s-a formulat și ipoteza ce a fost confirmată ulterior de datele necropsiei, medicul legist stabilind cu precizie cauza reală a decesului.
În cazurile în care se disimulează un deces patologic, autorii și complicii acestora îi schimbă victimei obiectele de îmbrăcăminte, îi fac toaleta și o transportă în alt loc. La acest gen de disimulare apelează de obicei rudele și soții victimelor. Astfel s-a întâmplat în anul 1999, când R.S., după ce și-a ucis soția în bucătărie, a transportat-o în dormitor, a îmbrăcat-o și i-a pus lenjerie curată, pe cea murdară spălând-o. Deși pe membrele inferioare ale cadavrului se observau plăgi deschise, ciorapii nu purtau urme de sânge. În fața rudelor și, inițial și în fața organelor judiciare, autorul a afirmat că soției sale i s-a făcut rău și a decedat, afirmație în contradicție, pe de o parte, cu lipsa unor antecedente patologice și pe de altă parte, cu leziunile pe care le prezenta cadavrul.
S-au întâlnit în practica judiciară cazuri în care autorul, aflat în relație de concubinaj cu victima, după săvârșirea infracțiunii de omor sau lovituri cauzatoare de moarte, a încercat să creeze convingerea că în speță ar fi vorba de o moarte accidentală, fie de o moarte subită, survenită probabil în evoluția unei afecțiuni patologice. Un asemenea caz îl constituie decesul lui B.D., concubinul acesteia, B.G., afirmând că ar fi găsit-o pe B.D. în jurul orelor 23.00 căzută jos pe podea în porțiunea dintre pat și masă, aflată în stare avansată de ebrietate, dar care mai dădea semne de viață. Într-o atare împrejurare, B.G. a recurs la ajutorul vecinilor, solicitându-le să cheme salvarea, procedând la efectuarea unor manevre de resuscitare chiar în prezența vecinilor.
La examenul intern al cadavrului au fost găsite însă leziuni ce justificau susținerile bănuitului potrivit cărora victima ar fi decedat datorită consumului exagerat de alcool. O atare constatare demonstra fără îndoială, un mecanism de lovire activă (lovirea abdomenului cu corpuri dure, probabil cu piciorul). Cazul a fost soluționat prin interpretarea corectă a celor două împrejurări negative prezente la locul faptei, adică:
– prima se adresa faptului că prin respirație artificială nu se putea produce acea ruptură de mezenter și intestin, care au stat la originea decesului, demonstrându-se pe cale de consecință că prin intermediul acestor activități, B.G. a încercat să disimuleze mecanismul apariției leziunilor;
– cea de-a doua se adresa orei la care a ajuns acasă inculpatul, oră ce coincidea în susținerea sa cu ora la care i-a alertat pe vecini. Demonstrându-se că acesta a ajuns acasă la o altă oră, și această împrejurare negativă a fost de natură să-l descrie pe autor.
Un alt exemplu în acest sens privește cazul lui P.I., care a procedat într-o manieră asemănătoare, ucigându-și soția prin sugrumare, după care a trecut la aranjarea impecabilă a obiectelor din locuință. Însă din informațiile obținute, rezultă că în incinta locuinței a avut loc o ceartă și lovire între soți. Tocmai ordinea desăvârșită a obiectelor era de natură să constituie o împrejurare controversată în dezacord cu informațiile referitoare la altercație. Cum singurul interesat să creeze impresia că în locul respectiv nu a avut loc niciun conflict era autorul și cum decesul se datora sugrumării și nu unei afecțiuni de stomac invocate, disimularea omorului prin acest aranjament nu și-a atins scopul.
§3. Disimularea omorului în sinucidere
S-a vorbit mult despre sinucidere. Este tragică și este frecventă (30-32%). Statisticile arată că, în acești ultimi ani, după accidente, suicidul este principala cauză a mortalității tinerilor de la 15 la 20 de ani. Un deces din zece la această perioadă de vârstă îi este atribuit.
Din studiile efectuate atât de către criminologi, cât și de către psihologi s-a ajuns la concluzia că suicidul nu este o simplă reacție la unele dificultăți sau circumstanțe; el este mai curând urmarea unui comportament care se desfășoară puțin câte puțin și atrage ansamblul personalității. În acest sens este demonstrat că aproximativ 20-30% dintre persoanele care comit acest act suferă de tulburări mentale grave (stare schizofrenică, sindrom de depersonalizare, depresie), fie își manifestă sentimentul de intensă solitudine, de o totală neputință de a-și rezolva problemele și al unei disperări în fața viitorului.
De asemenea, s-a observat faptul că, de cele mai multe ori, autorul actului de suicid încearcă să-și ia rămas bun și iertare de la cei dragi lăsând în urma sa un bilet, o scrisoare, prin care încearcă să-și motiveze actul său. Astfel, de un remarcabil interes este examenul grafologic, întrucât scrierea relevează, pentru cine știe să o descifreze, personalitatea autorului.
Un lucru foarte important cu privire la actul de suicid îl constituie faptul că acesta nu este incriminat și sancționat de legea penală. Aceasta nu e de conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-și ridice viața, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicție cu interesele persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această situație nu poate fi vorba de o relație socială cu privire la viață. O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale, adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenind astfel o valoare socială.
Prevalându-se de faptul că sinuciderea nu este o faptă incriminată de legea penală, autorii omorului premeditat încearcă, de multe ori, să scape nepedepsiți disimulând omorul comis în sinucideri. Înscenarea și regizarea unei sinucideri se poate realiza în mai multe feluri, dar în practica judiciară s-a constatat că diferențierea omuciderii de sinucidere este posibilă dacă se interpretează just leziunile pe care le prezintă cadavrul, avându-se în vedere următoarele aspecte:
sinucigașii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile pe axa gâtului sunt perpendiculare, iar la mâni sunt mai multe tăieturi paralele, mai adânci la punctul de plecare și mai superficiale la sfârșit;
sinucigașii, în activitatea de pregătire a autolezării, își desfac hainele sau cămașa și ridică mânecile, în timp ce la omucideri, victimele au îmbrăcămintea încheiată și există simetrie între punctul de perforare a îmbrăcămintei și plaga de pe corp;
este exclus ca sinucigașii să aibă plăgi tăiate în zona spatelui sau pe mâini, dar tipice încercărilor de apărare activă ori pasivă, în încercarea de acoperire a feței;
de obicei, la omorurile săvârșite cu obiecte contondente, apar plăgi plesnite și zdrobite, iar forma obiectului poate fi reținută și de îmbrăcămintea victimei;
în cazul sinuciderilor, obiectele cu ajutorul cărora s-a provocat moartea sunt mult mai ușor de descoperit la fața locului, pe când în cazul omuciderii de obicei sunt ascunse.
Disimularea omorului în sinucidere prin spânzurare.
Omorul prin asfixie, ca și sinuciderea prin această modalitate, fac parte din categoria morților violente și sunt frecvent întâlnite în practică. Organele judiciare și în general echipa de cercetare deplasată la fața locului, au o serie de probleme de rezolvat din cauza diversității în care se realizează: sugrumare, sufocare, ocluzia orificiilor respiratorii.
Dintre semnele clinice externe întâlnite la astfel de morți, cele mai frecvente sunt învinețirea feței și a degetelor mâinii, hemoragii punctiforme pe pleoape, lividități cadaverice accentuate albastru închis, emisie de urină, fecale, etc.
După cum este știut, spânzurarea se datorează strângerii gâtului cu un laț lăsat apoi sub acțiunea greutății corpului, iar primul efect al spânzurării este ocluzia arterei carotide, care determină lipsa de alimentare cu oxigen a creierului și pierderea cunoștinței. Urmează apoi strângerea traheii care determină încetarea respirației, inima continuând să bată, iar moartea se instalează după câteva minute în plină inconștiență.
Săvârșirea unui omor prin spânzurare poate fi întâlnită, de regulă, numai în cazul unor victime aflate practic în imposibilitate de a se apăra (bătrâni, paranoici, debili mintali). Persoanele în putere pot fi spânzurate numai prin acțiunea mai multor indivizi sau prin acțiuni care le anulează rezistența (loviri, intoxicații alcoolice, ș.a.).
Simularea spânzurării se face după ce s-a provocat moartea victimei prin alte mecanisme: lovire, strangulare, otrăvire. În variantele mai simple, simularea se constată relativ ușor, prin raportarea petelor cadaverice la poziția victimei, prin studierea șanțului spânzurării, prin observarea direcției fibrelor frânghiei care a servit la spânzurare. Diagnosticul diferențial al naturii morții impune examinarea atentă a semnelor de violență existente pe corpul cadavrului și cercetarea criminalistică minuțioasă a locului faptei. La admiterea variantei este necesar să se aibă în vedere dacă locul faptei permite asemenea acțiuni de autovătămare: pregătirea lațului, fixarea lui, deplasarea unor obiecte, etc.
Consider semnificativ, în acest sens, următorul exemplu preluat din practica organelor judiciare. În data de 23.12.2005, în jurul orelor 18.00, Secția 5 Poliție din municipiul Iași a fost sesizată cu privire la faptul că în apartamentul 24 din strada Dimineții nr. 13, blocul 774, scara A, etajul 6, au fost descoperite cadavrele numiților Ș.I. și F.M.V., de 49 și respectiv 38 de ani. Ținând seama de poziția cadavrelor, persoanele care au semnalat evenimentul au presupus că este vorba de o omucidere și o sinucidere. Echipa operativă deplasată la fața locului a constatat faptul că Ș.I. prezenta multiple plăgi la nivelul corpului (foto 1), iar cadavrul numitei F.M.V. era atârnat de un laț fixat pe conducta de alimentare cu gaz, care trece prin holul apartamentului (foto 2).
Cercetarea la fața locului a evidențiat faptul că ușa de acces în apartament prezenta urme de forțare, cheile fiind găsite în holul apartamentului. De asemenea, în tot spațiul apartamentului au fost găsite mai multe obiecte personale ale victimelor, printre care o poșetă, un telefon mobil, o geacă, papuci de casă, etc.
Trecându-se la examinarea atentă a cadavrului numitei F.M.V., a fost relevat faptul că acesta prezenta la nivelul gâtului, pe lângă lațul specific de spânzurătoare, un șanț continuu ce se putea produce prin ștrangulare (foto 3). În apropierea cadavrului victimei a fost găsit un scaun pliant, de pe suprafața căreia s-au relevat urme papilare (foto 4).
În primul dormitor, pe un pat, a fost găsit cadavrul numitului Ș.I., care prezenta la nivelul gâtului și trunchiului mai multe plăgi tăiate (foto 5), iar pe o pernă din același dormitor a fost găsit un cuțit (foto 6).
Deși s-a încercat crearea impresiei că în speță ar fi vorba de o crimă pasională urmată de o sinucidere, din cercetările efectuate la locul faptei, pe parcursul a 12 ore, s-a desprins concluzia preliminară, inclusiv a medicului legist, că, în acest caz, era vorba de un dublu asasinat.
Asfel, urmele și mijloacele materiale de probă, prin natura, locul și modul de dispunere, arătau că cele două victime au fost omorâte de persoane necunoscute.
Din investigațiile ulterioare, dar și pe baza datelor deja existente în cauză, s-au putut identifica și reține făptuitorii odiosului asasinat. Aceștia au fost identificați în persoana numiților Ș.A. (fiul victimei Ș.I.), L.W.C. și H.P.M, mobilul crimei fiind interesul material.
La reconstituirea crimei, autorii au arătat modul în care l-au ucis cu lovituri de cuțit pe Ș.I., precum și modul cum au ucis-o prin ștrangulare pe F.M.V., după care i-au suspendat cadavrul (foto 8 și 9).
Un alt caz s-a întâmplat în septembrie 1980, când organele judiciare au fost sesizate că victima M.A. din comuna C. s-a sinucis prin spânzurare. La sosirea echipei operative s-a constatat că victima a fost luată din podul casei în care s-a spânzurat, locul faptei suferind modificări. La examinarea externă a cadavrului s-au constatat o serie de semne de violență sub formă de escoriații și echimoze, situate pe corp, majoritatea la nivelul capului, gâtului și membrelor superioare.
Din cercetarea locului faptei și din relatările unor martori, s-au reținut câteva aspecte importante. Victima a fost găsită spânzurată de un căprior la înalțimea de de la planșeul podului. Capătul funiei cu care s-a spânzurat a fost prins de un alt căprior aflat la aceeași înălțime. În dreptul căpriorului de care a fost prinsă inițial funia nu a fost găsit niciun obiect pe care s-ar fi putut urca cineva.
La autopsie s-au descoperit leziuni la nivelul gâtului specifice sugrumării cu mâna, inclusiv fractura cartilagiului tiroid. Celelalte leziuni de pe corp au fost provocate prin loviri repetate cu un corp contondent. Concluziile raportului medico-legal au fost că moartea a avut un caracter violent, fiind datorată sugrumării. Din investigațiile întreprise de organul de urmărire penală s-a stabilit că între victimă și soț au existat animozități, victima întreținând relații intime cu alți bărbați.
Pe baza probelor administrate în cauză, s-a stabilit faptul că victima a fost ucisă de soțul său, care a sugrumat-o cu mâna, după care a înscenat sinuciderea.
Disimularea omorului în sinucidere prin precipitare.
Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi în ipoteza căderilor de la înălțime, este destul de dificilă, datorată dificultății separării leziunilor specifice căderii de cele provocate de agresor. Pentru cazurile de căderi este foarte greu de stabilit dacă aceasta a fost actul unui sinucigaș sau rezultatul unei agresiuni, de regulă neputându-se depista semnele corporale specifice împingerii victimei. O simplă îmbrâncire de pe un pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, etc., nu lasă urme evidente dacă, mai înainte nu a avut loc o luptă între victimă și agresor, creându-se aparența de crimă perfectă.
În acest sens, apreciem binevenită recomandarea ca diagnosticul de cădere să se pronunțe numai după excluderea posibilităților de producere a morții prin alte mecanisme. De regulă, diagnosticul de cădere trebuie să se impună prin excluderea pe rând a altor cauze de provocare a morții de alți agenți vulneranți sau alte macanisme. În cazul unor precipitări de la mică înălțime pot apărea unele confuzii cu privire la natura morții, conlucrarea dintre procuror și medicul legist în clarificarea împrejurărilor morții fiind hotărâtoare.
Un caz exemplificativ în acest sens este cel întâmplat în data de 12.07.2002 într-un cartier din municipiul Arad, când numitul T.N. în vârstă de 52 de ani a fost găsit decedat pe casa scărilor unui bloc cu 10 etaje, cauza decesului fiind căderea de la înălțime ( foto 1, 2 și 3).
Inițial, toate indiciile conduceau spre sinucidere. Vecinii îl cunoșteau ca bolnav psihic, a fost găsit și un bilet de adio în care își argumenta gestul prin faptul că unica lui rudă, un nepot căruia îi lăsase întreaga avere, nu îl mai vizitase de mai bine de 6 luni, victima fiind bolnavă și având nevoie de ajutor. Cu ocazia cercetării la fața locului, ceea ce a trezit suspiciunea anchetatorilor în prima fază a fost coincidența cu care a venit suspectul G.R., nepotul victimei, deși în bilet scria că nu mai venise de câteva luni. În al doilea rând, s-a constatat lipsa urmelor de pe tocul ferestrei, atât a impresiunilor digitale, cât și a urmelor de încălțăminte.
Ulterior s-a stabilit că nepotul victimei ar avea o implicare în moartea acesteia. În urma cercetărilor făcute a reieșit că numitul G.R. în vârstă de 38 de ani, nepotul victimei, fără ocupație, datora sume importante unor prieteni, mai cu seamă în urma jocurilor de noroc. Ajuns la locuința lui T.N în data de 12.07.2002 ora observat pe masa acestuia biletul de adio. Între timp, victima, fericit că îl vizitase nepotul, renunță la planurile de sinucidere, fapt care îl nemulțumește pe G.R. În jurul orei 12.00, ieșit pe casa scărilor să-și conducă nepotul, victima T.N. este ademenit de G.R. lângă fereastră și apoi este împins de acesta peste geam. Pleacă apoi pe furiș fără a fi observat de nimeni, după care revine la orele 18.00, prefăcându-se că nu știe nimic. În final cazul a fost soluționat și inculpatul G.R. a fost condamnat.
§4. Disimularea omorului în morți accidentale
În ceea ce privește stabilirea disimulării omorului în moarte accidentală (printr-un accident de cale ferată, accident rutier, incendiu, înec, etc.) aici apare necesitatea ca medicul legist să diferențieze leziunile vitale de cele postvitale. Dificultatea apare, în special, în cazurile în care înscenarea morții printr-un agent mecanic s-a efectuat imediat după suprimarea vieții victimei de către autor.
Fără a minimaliza câtuși de puțin aportul medicinei legale la soluționarea diverselor spețe de morți violente, trebuie subliniat de la început că datele, constatările și examinările specialiștilor au uneori valoare relativă – de orientare a organelor de urmărire penală – neputând conduce în mod nemijlocit la calificarea juridică a faptelor. Pe cale de consecință, acestea nu pot fi considerate ca hotărâtoare, ci trebuie analizate și interpretate în măsura în care se coroborează perfect cu datele cercetării la fața locului și cu celelalte elemente criminalistice.
În ansamblul datelor ce pot lămuri natura juridică a unei morți violente, cele de ordin criminalistic au adeseori o valoare deosebită. Ne referim, mai ales, la cele rezultând din cercetarea la fața locului, deși noțiunea generică de date criminalistice trebuie înțeleasă ca având un sens mai larg, care cuprinde pe lângă acestea și toate celelalte constatări obținute pe diverse alte căi, pe întreg parcursul desfășurării urmăririi penale. Sintetizând experința în această materie, trebuie relevat că de multe ori datele criminalistice au corectat pe cele medico-legale și au ajutat la limpezirea situației unor leziuni ce puteau duce la interpretări diverse (omor, accident, sinucidere).
Spre exemplu, numitul B.M. a decedat din cauza unei leziuni la cap, care prezenta caracteristicile unei lovituri produse de un corp contondent. Cercetările efectuate au stabilit că aceasta a fost produsă prin izbirea cu o piatră ce a fost proiectată de roata unui autovehicul în mișcare, rezolvându-se cazul ca moarte accidentală.
Disimularea omorului în accidente rutire sau accidente de cale ferată, se realizează mai ales prin transportarea cadavrului victimei pe drumurile publice sau pe calea ferată, în prealabil ea fiind ucisă în alt loc. În aceste cazuri, autorii și complicii lor pot proceda și la călcarea victimei cu un automobil. Transportarea cadavrului pe calea ferată este urmată, până la descoperirea acestuia, de secționarea de către trenurile care circulă. Toate aceste cazuri de disimulare a omorului, ca împrejurare negativă generală, prezintă inexistența sau existența unei cantități de urme de sânge care contrastează cu gravitatea leziunilor și hemoragia presupusă de aceasta. De asemena, se vor constata modificări traumatice, precum și existența unor leziuni care nu se puteau produce prin fapta disimulată.
În disimularea omorului prin înscenarea unui accident de circulație prin călcarea cadavrului după transportarea lui pe un drum public, lipsesc leziunile caracteristice lovirii –proiectării – împrejurare controversată importantă în demascarea simulării. Așa s-a întâmplat în august 1994 când a fost sesizat un accident mortal pe DN 79 din județul Arad, în raza localității Bocsig. În timp ce I.S. conducea autoturismul pe timp de noapte, într-o curbă de pe raza comunei Bocsig l-a călcat pe G.M. situat pe carosabil, fără a-l putea evita, deși schimbase deja faza lungă cu cea de întâlnire. După ce la fața locului s-au prezentat organele din cadrul poliției rutiere, cadavrul a fost transportat la morgă unde a fost autopsiat constatându-se următoarele: la nivelul abdomenului au fost găsite leziuni specifice călcării, dar cu absența echimozelor care ar fi trebuit să existe și cu o cantitate foarte mică de sânge pierdută în cavitatea peritoneală, în condițiile în care majoritatea organelor erau rupte sau strivite, toate acestea demonstrând că, accidentul s-a produs după ce survenise moartea. Absolut atipică a fost identificarea unor echimoze specifice sugrumării, din zona cervicală, care în final au condus la concluzia că moartea a survenit în urma unei asfixii mecanice. De asemenea, nu se justifica prezența lui G.M. în acea zonă la acea oră, întrucât soția și copiii susțineau că victima era paznic în altă parte și că nu vine acasă decât o dată la sfârșitul lunii după alimente, iar acum fusese recent.
Ulterior, în cursul anchetei s-a stabilit faptul că o altă persoană, I.T., recidivist, l-a omorât pe G.M. prin ștrangulare deoarece fusese surprins de paznic în timp ce sustrăgea niște bunuri. După ce l-a ștrangulat, I.T. a transportat victima cu o căruță pe drumul public, încercând să simuleze un accident rutier.
Nu este exclus ca accidentul de circulație să fie disimulat în omor, aceasta tot pentru a induce în eroare organele de cercetare penală și pentru a scăpa nepedepsit. Astfel, pe un cîmp, în apropierea șoselei, a fost găsit un cadavru ce prezenta la gât o plagă tăiată, fără a se observa urme de sânge. Examenul exterior al cadavrului, realizat în condiții de proastă vizibilitate, nu a putut pune în evidență alte leziuni. Apărea deci pentru început ipoteza omorului, dublat de împrejurarea transportării cadvrului. La autopsie s-au constatat leziuni superficiale pe coaste și fese, precum și o mare hemoragie internă cauzată de multiple rupturi ale ficatului, dar fără semne de violență pe peretele abdominal. O analiză atentă a condus la concluzia unui accident rutier, produs prin mecanismul de lovire și proiectare. Analiza histopatologică a stabilit că plaga tăiată în regiunea gâtului a fost produsă post mortem, pentru derutarea cercetărilor, lămurindu-se definitiv cazul ca fiind accident de circulație. Înscenarea autorului de a masca accidentul mortal de circulație în omor s-a dovedit infructoasă.
În ceea ce privește disimularea omorului în accidente de cale ferată putem exemplifica prin următorul caz: s-a găsit pe calea ferată prezentând multiple traumatisme, inclusiv de secționare, cadavrul victimei I.P. În apropierea cadavrului se afla un coș răsturnat. Pe baza interpretării leziunilor și a constatărilor de la locul faptei s-a conchis că acesta prezenta și o lovitură la cap produsă cu muchia unui topor. Cercetarea ulterioară a unor bănuiți a dus la constatarea că transportarea și așezarea victimei pe calea ferată, precum și răsturnarea coșului au fost doar elemente de regizare. Dacă s-ar fi efectuat încă de la început examenele histopatologice, s-ar fi stabilit că secționarea victimei s-a produs post mortem.
În acest caz este de remarcat faptul că obișnuita apreciere în legătură cu existența unei împrejurări controversate, în cazul când lipsește sângele de la locul găsirii cadavrului sau constatarea unei cantități prea mici în raport cu gravitatea leziunilor, nu este valabilă marilor traumatisme produse prin călcarea victimei de un tren. Medicina legală explică acest fenomen prin mecanisme fiziologice speciale, demonstrând că viteza cu care se instalează moartea și fuga sângelui spre extremitățile corpului, din cauza presiunii exercitate asupra regiunilor vitale, lezate, fac uneori să nu se observe deloc urme de sânge la nivelul secționării cadvrului. În asemenea cazuri, infiltratele sanguine trebuie căutate la distanță de nivelul unde s-a produs secționarea.
Disimularea omorului în morți accidentale survenite în urma unor incendii reprezintă una dintre soluțiile adoptate de către criminali în ascunderea crimei comise. În practica judiciară s-au întâlnit numeroase cazuri în care autorul unui omor încearcă să-și ascundă fapta comisă fie prin incendierea numai a cadavrului, pentru a nu putea fi identificat, fie odată cu acesta și a autovehiculului în care se găsește cadavrul sau a locuinței. În acest sens se poate exemplifica omorul comis în data de 17.09.2004 în municipiul Pitești. În această dată, Secția nr.2 Poliție din municipiul Pitești a fost alertată cu privire la faptul că în apartamentul nr.6 din blocul B-O, scara A situat pe Bulevardul Petrochimiștilor, a izbucnit un incendiu. Deplasându-se la fața locului, echipa operativă, împreună cu pompierii militari, au forțat ușa de acces în apartament, după care au pătruns în dormitor, unde era focarul incendiului.
În această încăpere a fost descoperit cadavrul unui bărbat care prezenta pe corp mai multe urme de violență (plăgi tăiate-înjunghiate la nivelul toracelui, zonei cervicale, membrelor superioare, etc.) (foto1)
La o primă examinare a cadavrului, medicul legist a constatat că moartea victimei a fost violentă, ca urmare a plăgilor existente la nivelul gâtului, inimii și abdomenului, produse de lama unui cuțit. În camera unde se afla cadavrul, criminaliștii au descoperit două cuțite de bucătărie, unul dintre ele era între între hainele cu care era acoperită victima, iar celălalt într-o cutie de carton (parțial carbonizat). De asemenea s-au mai descoperit un ciocan cu mâner metalic, două șurubelnițe (una îndoită) și un patent. Examinările făcute asupra cuțitului descoperit între haine au scos în evidență faptul că lama era îndoită, iar pe mâner se aflau pete de culoare brun-roșcată, cu aspect de sânge (foto 2).
Pe un pat, din aceeași cameră, s-a găsit un seif a cărui ușă era deschisă și prezenta urme de forțare. În interiorul acestuia nu se aflau bunuri, înscrisuri sau valori.
Din verificările întreprinse de către lucrători din cadrul Serviciului Investigații Criminale a rezultat că în după-amiaza zilei de 17.09.2004, între orele 17.30-18.00, au fost văzuți ieșind în grabă din scara blocului respectiv trei tineri (un băiat și două fete), având asupra lor un bagaj mai voluminos. Totodată, s-a stabilit faptul că în urmă cu câteva zile, victima a fost văzută în compania a două tinere, care l-au vizitat la domiciliu. Acestea au fost identificate ulterior ca fiind B.T.A. de 18 ani și O.M. de 18 ani, ambele din orașul Topoloveni, cunoscute ca prostituate.
În urma audierilor s-a stabilit faptul că acest omor a fost premeditat de către C.M., proxenet, care în urma pontului vândut de cele două prostituate cum că victima ar avea un seif în care ține bani și bijuterii din aur, a stabilit un plan de pătrundere în apartamentul victimei și spargerea seifului. În acest sens, cele două tinere urmau să se deplaseze la apartamentul victimei, iar după ce întrețineau raporturi sexuale cu acesta, să introducă somnifere în băutura clientului, după care să deschidă ușa apartamentului pentru ca numitul C.M. să intre în casă și să sustragă bijuteriile din seif. În cazul în care victima se trezea, ea urma să fie omorâtă cu un cuțit de către C.M.
Conform înțelegerii prealabile, C.M. a pătruns în apartamentul victimei, a mers în camera unde dormea P.A. și i-a aplicat mai multe lovituri în cap cu o sticlă, precum și un număr de 33 de lovituri de cuțit în diferite zone ale corpului, fapt ce a condus la deces. După comiterea crimei, cei trei au spart seiful și au sustras bijuterii din aur și un telefon mobil, precum și cheile de la ușa de acces în locuință. Pentru a șterge urmele faptelor săvârșite, C.M. a incendiat apartamentul. Cei trei au fost reținuți și aduși în fața instanței de judecată pentru a primi pedeapsa cuvenită.
În alt caz de omor, a cărui victimă a fost M.A., autorul la fel a incendiat locuința victimei. Cadavrul a fost găsit carbonizat, dar la autopsie s-a stabilit că moartea s-a datorat asfixiei mecanice, prin obturarea căilor respiratorii cu un corp moale (ciorap). Urmărirea penală efectuată inițial nu a ținut seama de faptul că autorul, prin încercarea de disimulare a omorului și prin crearea aparenței unei morți accidentale, demonstra că se află foarte aproape de cercul de relații ale victimei. De aceea, primele verificări întreprinse în cauză au înlăturat cu ușurință această versiune și, cu toate că autorul fusese și el audiat în cadrul unui mai larg cerc de suspecți, nu s-a procedat la verificarea susținerilor sale. Abia la o dată mai recentă s-a putut stabili că alibiul furnizat de acest suspect pentru noaptea când s-a comis fapta era fals, ceea ce îl demonstrează în mod indirect ca fiind autor al omorului. Totodată, acest exemplu demonstrează că disimulările de atitudine ale suspecților trebuie observate cu multă minuțiozitate, ele demonstrând posibilitatea ca tocmai persoana disimulată să fie autorul omorului.
Disimularea omorului în morți accidentale survenite în urma înecului.
Submersia sau înecarea este consecința astupării căilor respiratorii cu lichide de o anumită densitate. Face parte din categoria morților violente și din punct de vedere juridic, ancheta urmărește să stabilească dacă moartea este rezultatul unui accident sau este consecința unui omor sau a unui omor disimulat în accident.
Înecarea în apă este o cauză de moarte răspândită pe tot globul. Nu este mai puțin adevărat că și această formă a asfixiilor mecanice se întâlnește destul de frecvent și în cazul sinuciderilor, ea fiind una din primele forme de autosuprimare a vieții. Probarea omorului prin înecare, deși foarte rar întâlnit, necesită investigații deosebit de aprofundate.
În stabilirea diagnosticului diferențial se impune deosebirea urmelor caracteristice ale înecului, inclusiv a unor cauze patologice (infarct miocardic, congestie cerebrală) de semnele morții violente.
Importantă este stabilirea momentului în care s-au produs leziunile: înainte de ajungerea în apă (leziuni de lovire, tăiere, împușcare, otrăvire), ori după scufundare, leziunile fiind determinate de frecarea de fundul apei curgătoare, prin lovirea de vase, bărci, diverse obstacole, inclusiv de mușcăturile unor pești răpitori. Diferențierea este dificilă datorită fenomenelor de putrefacție intervenite în submersie.
În acest sens este elocvent următorul caz din practica organelor de urmărire penală.
Victima B.N. a fost găsită într-un râu din apropierea localității B., în luna martie 1981. Din datele anchetei rezultă că în seara dinainte a consumat băuturi alcoolice. În jurul orei 22.30, în timp ce se afla în curtea unui cetățean, a fost lovită peste față și gât de cumnatul său D.E. Victima a fost scoasă din curte și lăsată într-o intersecție, unde este văzută cu urme de sânge pe față de câțiva trecători care au încercat să o ajute. Aceasta a refuzat, menționând că se duce acasă. Cadavrul a fost descoperit a doua zi de niște copii, în pârâu, cu picioarele în mâl și cu fața la suprafața apei, care în acel punct avea adâncimea de . Necropsia, examenele macroscopice, determinările de laborator pentru evidențierea planctonului din plămâni a exclus posibilitatea înecului, cauza morții fiind asfixie prin sugrumare.
Potrivit acestei concluzii, coroborate cu datele obținute din actele de urmărire penală efectuate în cauză, s-a stabilit că moartea victimei B.N. a avut un caracter violent, autorul acestei fiind D.E., inculpatul recunoscându-și fapta.
Un caz asemănător s-a întâmplat în data de 13.06.1997, când în râul Mureș a fost găsit cadavrul tânărului M.G., de 26 de ani. În urma autopsierii s-au constatat o serie de leziuni traumatice, care ridicau problema unei agresiuni asupra victimei. După terminarea autopsiei, în baza celor stabilite s-a impus și formularea versiunii omorului. Aceasă versiune a fost infirmată de datele rezultate în urma investigațiilor efectuate în cauză. Acestea relevau faptul că leziunile pe care le prezenta cadavrul s-au produs după intrarea victimei în apă. Unele au putut fi explicate prin lovirea indirectă de fundul pietros al râului, în timp ce mai era în viață. Având în vedere că potrivit datelor anchetei, confirmate prin experimente și reconstituiri la fața locului, victima a fost scoasă din apă după 16 minute (plus-minus 2-3 minute), înseamnă că restul modificărilor traumatice au fost provocate după această perioadă, cu ocazia manevrelor de scoatere, transportare și reanimare.
Cazul prezentat ne dovedește faptul că este posibil ca modificări cu caracter vital, cel puțin în cazul înecului, să se producă după o perioadă relativ lungă (de circa 16 minute), cu toate că se susține că moartea prin înec se produce în 5-6 minute.
SECȚIUNEA VII – Concluzii
Fără îndoială, omul reprezintă suprema creație a lumii. De-a lungul timpului și oriunde pe suprafața planetei noastre, lămurirea naturii și a condiției sale de existență a constituit problema centrală, preocupând deopotrivă știința, literatura, arta, filozofia, etc. Privită prin prisma normelor juridice, ocrotirea omului a răspuns și răspunde unui interes manifestat întotdeauna în drept față de atributele persoanei, considerate ca valori general umane. Din cele mai vechi timpuri, apărarea persoanei a constituit o trăsătură comună tuturor sistemelor de drept, indiferent de orânduirea socială, deși modul în care era perceput pericolul social al faptelor îndreptate împotriva vieții, și mai ales tratamentul juridic aplicat făptuitorilor, a cunoscut numeroase diferențieri, criteriul de bază fiind acela al apartenenței la o clasă socială sau alta.
Pe bună dreptate, literatura de specialitate evidențiază faptul că pentru a putea aborda problema personalității umane prin mijloacele dreptului este necesară caracterizarea acestei noțiuni complexe. Dar definirea acestei noțiuni este extrem de dificilă, ținând cont de condițiile istorice concrete, nivelul de dezvoltare al societății și gândirii pe diferite trepte de evoluție, inclusiv de modul în care este privit omul de științele care îl studiază, în raport cu specificul fiecăruia.
Actualul Cod penal al României, modificat, reglementează infracțiunile de omor sub denumirea generică de “infracțiuni contra vieții”, alături de omorul propriu-zis fiind incriminate și infracțiunile de uciderea la cererea victimei, uciderea din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, a căror redactare este sensibil îmbunătățită.
Prin numeroase și substanțiale diferențieri față de legislația anterioară, noul Cod penal nu reprezintă o îmbunătățire a acesteia, ci un cod calitativ nou, un document juridic de importanță deosebită, având drept scop să soluționeze în mod unitar vasta problematică a prevenirii și pedepsirii infracțiunilor.
Evoluția societății contemporane scoate în relief un aspect cutremurător care afectează toate segmentele sociale și anume, creșterea fără precedent a criminalității în general, a celei cu violență în special.
Reprezentând o problemă socială ale cărei modalități de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social, cât și opinia publică, acțiunile săvârșite prin folosirea violenței tind să devină tot mai frecvente și periculoase pentru societate și persoanele care o compun, îndemnându-ne la diverse asociații: crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, apreciate ca specifice subculturilor violente și crimei profesionalizate.
Cauzele creșterii fără precedent a violenței sunt explicate diferențiat de la o societate la alta, de la o zonă geografică la alta, căutându-se uneori, sursele acestora în sfera politicului, economicului, juridicului sau într-o conflictualitate de natură grupală, de obicei etnică sau religioasă.
O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluția criminalității, a infracțiunilor contra vieții, e suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieții în societatea actuală. Se știe că violența este un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reușește să-și impună valorile și să-și facă respectate normele.
Acceptând cu o viziune de ansamblu asupra cauzelor infracțiunilor asupra vieții, se observă că, în majoritatea cazurilor aceste infracțiuni sunt comise de indivizi care și-au pierdut simțul uman, dominați de mentalități profund retrograde, de concepții suburbane, primitive și josnice, elemente neadaptate ale căror structuri psihologice și etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceștia manifestând o desăvârșită insensibilitate, cel mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături esențialmente dizarmonice, adică cu tendințe impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar schizoide, ori cu sugestibilitate exacerbată.
Apariția violenței a fost un fenomen nou numai la debutul său, evoluția ei fiind strâns legată de dezvoltarea comunităților umane, motiv pentru care poate fi considerată o permanență legată indisolubil de funcționarea societății. Întrebuințarea forței brutale cu scopul de a jefui, maltrata, silui, a fost considerată întotdeauna un flagel social, determinând reacții de reprimare sau de ținere sub control, dar și de studiere a cauzalității care determină fenomenul respectiv.
În general, infracțiunile contra persoanei prezintă un ridicat grad generic de pericol social determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente. Normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale legate de ocrotirea persoanei și a vieții acesteia nu ar fi posibilă fără combaterea eficace, folosind mijloacele dreptului penal, a tot ce este primejdios și vătămător pentru existența umană.
Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al omului fiind viața. Fiind fapte comisive, infracțiunile de omor prezintă numeroase modalități normative și faptice.
Trebuie subliniat faptul că mijloacele și procedeele folosite pentru curmarea vieții victimei nu condiționează existența infracțiunii. Cel mult, acestea pot determina anumite diferențieri privitoare la gravitatea faptei comise. Tot astfel, e de remarcat faptul că, pentru existența laturii obiective, nu prezintă niciun fel de relevanță dacă moartea a survenit imediat după efectuarea acțiunii de ucidere sau mai târziu, atâta timp cât s-a dovedit legătura de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs.
Pornind de la considerentul că acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească poate prezenta multiple particularități, în raport cu diferitele elemente ce se grupează ori se alătură omorului simplu, care îi sporesc gradul de pericol social, legea prevede împrejurările ce constituie elemente circumstanțiale, creând astfel anumite modalități normative agravante ale omorului.
Dintre elementele circumstanțiale ale omorului calificat, omorul săvârșit cu premeditare este, indiscutabil, mai periculos, fapta fiind calculată cu multă atenție, autorul urmărind permanent ducerea la bun sfârșit a ideii de a ucide. Literatura de specialitate este unanimă în a accepta că atunci când hotărârea de a suprima viața victimei a fost luată din timp și s-a concretizat în acte de pregătire, ne aflăm în fața unui omor calificat, săvârșit în această modalitate.
Premeditarea, în accepțiunea legii penale, are o sferă mai largă, incluzând intensitatea actului de gândire, chibzuința asupra reușitei, măsurile concrete și modul cum se va desfășura acțiunea de suprimare a vieții.
Simpla deliberare nu constituie agravanta premeditării, ci mai este necesar ca omorul să fi fost și pregătit dinainte. Acțiunea premeditată implică o hotărâre prealabilă și activități materiale premergătoare săvârșirii infracțiunii, de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
Se presupune că există o mare încărcătură afectogenă, caracterizată prin alcătuirea unui scenariu în care făptuitorul își imaginează secvențe din timpul luptei. Este inegală această luptă pentru motivul că, în timp ce făptuitorul pregătește actul în cele mai mici detalii, victima inocentă își urmează cursul vieții.
Considerarea premeditării ca o faptă care califică omorul se explică prin aceea că o faptă săvârșită în mod spontan este socotită ca mai puțin gravă decât fapta comisă în urma unei deliberări prin care făptuitorul a elaborat un plan de executare și a organizat aducerea acestuia la îndeplinire. În cazul premeditării nu se poate vorbi de o simplă întâmplare, de un moment de rătăcire, ci de o atitudine vădit antisocială, de o comportare neșovăielnică în hotărârea de a săvârși infracțiunea, de un grad ridicat de periculozitate a făptuitorului. În terminologia unor autori și a unor legislații penale, omorul săvârșit cu premeditare este denumit asasinat.
§ Bibliografie selectivă
Constituția României
Codul penal al României
Codul de procedură penală
Codul penal francez
Legea nr. 140 / 06.10.1996
Legea nr. 281 /2003
Decizii ale C. S. J., secția penală, Dec. nr. 622, 1933, în “Dreptul” nr. 8, 1994
G. Antoniu, C. Bulai și colaboratorii, Practică judiciară penală, vol. III
C-tin Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al României, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977
V. Bercheșan, C. Pletea și I. E. Sandu, Cercetarea la fața locului în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992
V. Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Cercetarea omorului în “Tratat de metodică criminalistică”, vol. I, Editura Carpați, Craiova, 1994
Al. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. Națională, București, 1996
C. Bulai, Curs de drept penal, partea specială, vol. I, București, 1975
L. Coman, I. R. Constantin, Unele particularități ale cercetării la fața locului în infracțiunile de omor și în cazul cadavrelor neidentificate, în “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987
J. Dollard, L. W. Dood, E. Miller, O. H. Maxren and R. Sears, Frustration and agression, New Haven, Zale Univ. Press/1939
V. Dongoroz, în introducere la lucrarea colectivă, Explicații teoretice ale codului penal român, vol. III, Editura Academiei Române, București, 1971
M. Dragomir și Gh. Asanachi, Urmele de natură piloasă, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
S. A. Gdunski, Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961
V. Greblea, Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminaliști, manuscris, din fondul documentar al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție
V. Greblea, O. Petrescu, I. Argeșeanu, Cercetarea omorului de către o echipă complexă, în rev. P. C. C., nr. 3-4/1982
E. de Greef, Introduction a la criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank
L. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe, în R.R.D. nr. 3-1978
R. Kallman, Rechtsprobleme bei der organtransplantation Straf und zivil rechttiche Erwangungen in “Zeitschrifft fur das gesante Familiesrech”
M. Kernback, Medicina judiciară, Editura Medicală, București, 1958
Kraus-Manolescu, I. Preda, Tanatologie medico-legală, Editura Medicală, București, 1967
V. Macovei, Folosirea videomagnetofonului la cercetarea la fața locului și la reconstituire într-un caz de omor, în revista P.C.C. nr. 2, 1982
V. Măcelaru, Urmele create prin folosirea armelor de foc, în “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
V. Manzini, Tratatto di divitto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937
Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles Thomas, California, SUA, 1958
O. Năstase, Unele aspecte teoretice și practice privind cercetarea infracțiunii de omor, studiu realizat în cadrul direcției de urmărire penală și criminalistică a Parchetului General de pe lângă C.S.J.
I. Quai, Aprecieri privind cercetarea omorului de către o echipă completă, în rev. P.C.C., nr. 4/1981
N. V. Popov, Medicina judiciară, Editura Espla, București, 1954
S. Rădulescu, D. Banciu, Sociologia crimei și criminalității, Casa de editură și presă ȘANSA SRL, București, 1996
Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., partea specială, București, 1960
Saltelli, Romano – Di Falco, Nuovo Codice penale comentato, U.T.E.T., Torino, 1940
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-legală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1978
E. Stancu, Criminalistică, vol. II, Editura Actami, București, 1999
E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, Curs de criminalistică, partea a II-a și a III-a, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1988
O. A. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică și pedagogică, București, 1976
C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
C-tin Țurai, Elemente de criminalistică și tactică criminală, Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București, 1947
T. Vasiliu și colaboratorii, Codul penal comentat și adnotat, partea specială, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975
N. Volonciu, Drept Procesual Penal, vol. I, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972
J. G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliției criminale, Stutgart, Germania, 1946
Pavel Palcu, Soluționarea împrejurărilor controversate de la fața locului,Editura Vasile Goldiș, Arad, 2005
Viorel Vasile, Vasile Lăpăduși, Fiul și doi complici ucid cu ferocitate, articol din Revista Criminalistica nr.2, București, aprilie 2006
Iancu Ștefan în articolul intitulat “ Abominabila crimă din B-dul Petrochimiștilor”, în revista Criminalistica nr. 5, București , septembrie 2005
Mihăiță Teșan, Elucidarea împrejurărilor negative sau controversate ale cercetării la fața locului, articol în revista Criminalistica nr.5, București, septembrie 2005
www.fbi.gov.com
Bibliografie selectivă
Constituția României
Codul penal al României
Codul de procedură penală
Codul penal francez
Legea nr. 140 / 06.10.1996
Legea nr. 281 /2003
Decizii ale C. S. J., secția penală, Dec. nr. 622, 1933, în “Dreptul” nr. 8, 1994
G. Antoniu, C. Bulai și colaboratorii, Practică judiciară penală, vol. III
C-tin Barbu, Ocrotirea persoanei în dreptul penal al României, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977
V. Bercheșan, C. Pletea și I. E. Sandu, Cercetarea la fața locului în Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992
V. Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Cercetarea omorului în “Tratat de metodică criminalistică”, vol. I, Editura Carpați, Craiova, 1994
Al. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Ed. Națională, București, 1996
C. Bulai, Curs de drept penal, partea specială, vol. I, București, 1975
L. Coman, I. R. Constantin, Unele particularități ale cercetării la fața locului în infracțiunile de omor și în cazul cadavrelor neidentificate, în “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987
J. Dollard, L. W. Dood, E. Miller, O. H. Maxren and R. Sears, Frustration and agression, New Haven, Zale Univ. Press/1939
V. Dongoroz, în introducere la lucrarea colectivă, Explicații teoretice ale codului penal român, vol. III, Editura Academiei Române, București, 1971
M. Dragomir și Gh. Asanachi, Urmele de natură piloasă, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
S. A. Gdunski, Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961
V. Greblea, Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminaliști, manuscris, din fondul documentar al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție
V. Greblea, O. Petrescu, I. Argeșeanu, Cercetarea omorului de către o echipă complexă, în rev. P. C. C., nr. 3-4/1982
E. de Greef, Introduction a la criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank
L. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe, în R.R.D. nr. 3-1978
R. Kallman, Rechtsprobleme bei der organtransplantation Straf und zivil rechttiche Erwangungen in “Zeitschrifft fur das gesante Familiesrech”
M. Kernback, Medicina judiciară, Editura Medicală, București, 1958
Kraus-Manolescu, I. Preda, Tanatologie medico-legală, Editura Medicală, București, 1967
V. Macovei, Folosirea videomagnetofonului la cercetarea la fața locului și la reconstituire într-un caz de omor, în revista P.C.C. nr. 2, 1982
V. Măcelaru, Urmele create prin folosirea armelor de foc, în “Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, București, 1976
V. Manzini, Tratatto di divitto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937
Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles Thomas, California, SUA, 1958
O. Năstase, Unele aspecte teoretice și practice privind cercetarea infracțiunii de omor, studiu realizat în cadrul direcției de urmărire penală și criminalistică a Parchetului General de pe lângă C.S.J.
I. Quai, Aprecieri privind cercetarea omorului de către o echipă completă, în rev. P.C.C., nr. 4/1981
N. V. Popov, Medicina judiciară, Editura Espla, București, 1954
S. Rădulescu, D. Banciu, Sociologia crimei și criminalității, Casa de editură și presă ȘANSA SRL, București, 1996
Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., partea specială, București, 1960
Saltelli, Romano – Di Falco, Nuovo Codice penale comentato, U.T.E.T., Torino, 1940
Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-legală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1978
E. Stancu, Criminalistică, vol. II, Editura Actami, București, 1999
E. Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, Curs de criminalistică, partea a II-a și a III-a, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1988
O. A. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică și pedagogică, București, 1976
C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
C-tin Țurai, Elemente de criminalistică și tactică criminală, Tipografia Prefecturii Poliției Capitalei, București, 1947
T. Vasiliu și colaboratorii, Codul penal comentat și adnotat, partea specială, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975
N. Volonciu, Drept Procesual Penal, vol. I, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972
J. G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliției criminale, Stutgart, Germania, 1946
Pavel Palcu, Soluționarea împrejurărilor controversate de la fața locului,Editura Vasile Goldiș, Arad, 2005
Viorel Vasile, Vasile Lăpăduși, Fiul și doi complici ucid cu ferocitate, articol din Revista Criminalistica nr.2, București, aprilie 2006
Iancu Ștefan în articolul intitulat “ Abominabila crimă din B-dul Petrochimiștilor”, în revista Criminalistica nr. 5, București , septembrie 2005
Mihăiță Teșan, Elucidarea împrejurărilor negative sau controversate ale cercetării la fața locului, articol în revista Criminalistica nr.5, București, septembrie 2005
www.fbi.gov.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodologia Investigarii Infractiunii de Omor Calificat Savarsit Prin Cruzimi (ID: 128538)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.