Metodologia Investigarii Infractiunii de Furt

METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNII

DE FURT

CUPRINS

CAPITOLUL I – ASPECTE INTRODUCTIVE

SECȚIUNEA 1. Furtul

SECȚIUNEA 2. Particularități metodologice privind investigarea furtului

2.1. Considerații introductive

2.2. Primele măsuri luate în vederea investigării furtului

2.3. Alte activități de urmărire penală efectuate în anchetarea furtului

2.4. Unele particularități ale investigării furtului

CAPITOLUL II – TACTICA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

SECȚIUNEA 1. Noțiunea și importanța cercetării la fața locului

SECȚIUNEA 2. Pregătirea în vederea efectuării cercetării la fața locului

SECȚIUNEA 3. Modul de efectuare a cercetării la fața locului

SECȚIUNEA 4. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

SECȚIUNEA 5. Noțiunea și clasificarea urmelor în cazul infracțiunii de furt

5.1 Noțiunea de urmă

5.2 Clasificarea urmelor de la locul faptei

CAPITOLUL III – AUDIEREA

SECȚIUNEA 1. Principiile generale ale audierii martorilor

SECȚIUNEA 2. Formarea declarațiilor martorilor

SECȚIUNEA 3. Procedee tactice de audiere a martorilor

3.1 Pregătirea în vederea audierii

3.2. Etapele audierii

3.3.Consemnarea declarațiilor de martor

3.4 Protecția martorilor amenințați

3.5 Protecția martorilor vulnerabili

SECȚIUNEA 4. Ascultarea suspecților

SECȚIUNEA 5. Pregătirea în vederea ascultării suspectului

SECȚIUNEA 6. Procedee tactice de audiere a suspectului

6.1. Pregătirea în vederea audierii

6.1.1 Studierea materialelor sau datelor existente în cauză

6.1.2 Cunoașterea personalității suspectului sau învinuitul

6.1.3 Organizarea modului de desfășurare a ascultării

6.2 Etapele audierii

6.3 Procedee de ascultare a suspectului sau inculpatului

6.4 Atitudini ale suspectului sau inculpatului

6.5 Particularități ale audierii în instanță ale inculpatului

6.6 Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului

SECȚIUNEA 7. Confruntarea

7.1 Tactica efectuării confruntării

7.2 Reglementarea procesuală

7.3 Realizarea confruntării

7.3.1. Pregătirea confruntării

7.3.2. Aspecte psihologie ale confruntării

7.3.3. Procedura confruntării

7.3.4. Rezultatul confruntării

CAPITOLUL IV – PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE

SECȚIUNEA 1. Noțiuni generale și principiile planificării urmăririi penale

1.2. Structura planului de urmărire penală

1.3. Conținutul planului de urmărire penală

1.3.1. Formula celor 7 întrebări

1.3.2. Formula celor patru întrebări

SECȚIUNEA 2. Elaborarea și verificarea versiunilor

CONCLUZII

ANEXĂ

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

SECȚIUNEA 1. Furtul

Furtul a fost încriminat din cele mai îndepărtate timpuri constituind forma cea mai tipică și cea mai frecventă prin care se aduce atingere patrimoniului privat sau public.

Infracțiunea de furt mai era cunoscută și sub denumirea de “furtișag”, aceasta fiind infracțiunea cea mai frecventă în Evul Mediu.Nu se pedepsea furtul de consumație momentană din livezi sau vii, însă era pedepsit mai grav “furtul de față”, adică flagranța furtului, respectiv făptuitorul era prins în flagrant sau imediat după comiterea furtului.

Noțiunea de furt a evoluat în decursul secolelor ca și sancțiunea sa.În epoca primitivă a Romei, furtul era un delict privat, care dădea dreptul victimei să recurgă la răzbunarea individuală apoi la o compozițiune bănească.În epoca clasică, furtul tinde să devină un delict public.Urmărind evoluția istorică a noțiunii de furt, se pot distinge câteva momente mai importante: furtul înainte de Legea celor XII Table, în Legea celor XII Table, reformele pretorului și furtul în dreptul clasic.

Indiferent de unele diferențieri nesemnificative, furtul a fost definit întotdeauna ca luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept ( art. 228, alin. 1 Cod Penal in vigoare).Fapta constituie furt si daca bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane ( alin. 2 ).

Forma cea mai tipică și cea mai frecventă prin care se aduce atingere patrimoniului privat sau public este infracțiunea de furt.Fapta de furt, ținând cont de împrejurările diferite în care se poate comite, a fost încriminată atât în formă simplă, cât și în formă calificată.

Furtul, în forma sa simplă, potrivit art. 208 Vechiul Cod Penal, respectiv art. 228 Cod Penal în vigoare, constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Furtul în forma calificată este o variantă a infracțiunii de furt, variantă agravantă de săvârșire a faptei în anumite circumstanțe (împrejurări) considerate de legiuitor ca prezentând un grad sporit de periculozitate socială.

SECȚIUNEA 2. Particularități metodologice privind investigarea furtului

2.1. Considerații introductive

Dintre infracțiunile care aduc atingere proprietății și/sau posesiei, furtul, sub diversele sale forme, se numără printre cele mai vechi fapte îndreptate împotriva patrimoniului, pedepsită de legile din toate timpurile, din cauza atât pericolului său social, cât și frecvenței cu care a fost și este săvârșită.

Furtul în forma sa simplă, potrivit art. 208, alin.(1) din vechiul Cod Penal, respectiv art. 228, alin.(1) din Codul Penal în vigoare, constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește, potrivit art. 208 din vechiul Cod penal cu închisoare de la 1 la 12 ani, iar potivit art. 228 din actualul Cod Penal cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În ceea ce privește furtul calificat, acesta constă în săvârșirea lui într-una din împrejurările prevăzute de art. 209, lit. a -i din vechiul Cod Penal, respectiv art. 229, lit a-e din Codul Penal în vigoare, dintre care, săvârșirea de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții, de către o persoană marcată, deghizată sau travestită, într-un mijloc de transport în comun etc.

Cercetarea furtului presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni.Principalele probleme care se cer a fi rezolvate sunt, în esență, următoarele:

1. Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenția legitimă a unei persoane ori a unei unități din cele prevăzute de art. 145 Cod Penal.

Determinarea precisă, concretă, a bunurilor furate, oferă posibilitatea urmăririi lor, în vederea identificării și recuperării acestora, precum și a prinderii făptuitorilor.

2. Stabilirea exactă a locului și momentul săvârșirii faptei are semnificații juridice multiple.Furtul poate fi simplu sau calificat în funcție de locul în care s-a săvârșit infracțiunea.

Stabilirea precisă a locului și momentul săvârșirii faptei, prezintă interes pentru cercetarea criminalistică a acestora, în primul rând pentru pentru urmele ce pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea autorului.

3. Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii servește la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu ori calificat, totodată fiind posibilă și conturarea modului de operare, aspect important pentru organele de urmărire penală în alcătuirea cercului de suspecți.

4. Identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului. Identificarea este necesară pentru conturarea formelor calificate ale furtului și pentru răspunderea exactă a răspunderii penale ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcție de contribuția avută la săvârșirea infracțiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.

5. Identificarea persoanei vătămate trebuie privită sub două aspecte:

a. Identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului.

b. Identificarea persoanei vătămate.

6. Stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii, reprezintă o sarcină cu un caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept să ia măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor aparținând patrimoniului public sau privat.Din cauza neglijenței sau lipsei unui elementar simț de prevedere, deseori infractorii sunt “invitați” să săvârșească furtul.

2.2. Primele măsuri luate în vederea investigării furtului

Indiferent de natura și împrejurarea în care a fost săvârșit furtul – în urma sesizării, prin plângere, denunț ori din oficiu – organul de urmărire penală va efectua cât mai urgent posibil una din următoarele acte procedural:

1. Constatarea infracțiunii flagrante.În ipoteza descoperirii furtului, in momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, soluționarea cazului este relativ simplă.În cazul în care infracțiunea este săvârșită în piețe, în magazine, mijloc de transport în comun etc., iar autorul este prins sau urmărit, chiar de partea vătămată, de martorii oculari ori de strigătul public, autorul infracțiunii este reținut pe loc și identificat.

Persoana vătămată va fi ascultată imediat, ca și martorii oculari la săvârșirea infracțiunii și la prinderea autorului, pentru a se preveni influențarea reciprocă ulterioară.Autorul va fi percheziționat și interogat asupra faptei comise.De asemenea va fi cercetat locul faptei, dacă situația o impune, toate constatările fiind consemnate într-un proces-verbal.

2. Cercetarea la fața locului. Cercetarea la fața locului este un act procedural indispensabil în cercetarea infracțiunii de furt.Prin cercetarea la fața locului pot fi obținute date importante referitoare la metodele și mijloacele folosite în săvârșirea furtului, la numărul de persoane și timpul în care au operat, la drumul pe care l-au parcurs făptuitorii, precum și la bunurile furate.Prin cercetarea la fața locului pot fi fixate și ridicate urmele lăsate de infractor sau instrumentele de spargere folosite.Pot fi găsite și obiecte pierdute sau abandonate de autor, acestea fiind prezentate sub forma de resturi de obiecte ori diferite materii( șpan, resturi de sticlă,rumeguș etc.).Din sfera cercetării nu se exclud nici urmele biologice, cele mai des întâlnite fiind firele de păr ori urmele de sânge, autorul rănindu-se la spargerea unui geam sau la forțarea unui lacăt, a unei uși metalice etc.Organul de urmărire penală poate elabora primelor versiuni cu privire la natura faptei și la posibilii autori, precum și primele concluzii privind modul de operare, din interpretarea urmelor găsite în câmpul infracțional.

3. Ascultarea persoanei vătămate. Obiectivul important în audierea persoanei vătămate îl reprezintă obținerea de date concrete privind bunurile sustrase, modul în care se prezenta locul faptei înaintea săvârșirii infracțiunii, persoanele care aveau cunoștință despre existența bunurilor și eventual posibilitatea de acces la bunurile respective.

Persoanei vătămate i se pune întrebări privind bănuielile pe care le are în legătură cu persoana autorului, dacă acesta face parte din cei apropiați, sau dintre persoanele care au vizitat locuința recent sub diferite motive.

4. Audierea martorilor. Ascultarea martorilor are ca scop stabilirea împrejurărilor, episoade ale furtului care a fost perceput direct, identificarea autorului infracțiunii dintre persoanele aflate în cercul de bănuiți, vazut la locul infracțiunii în momentul săvârșirii sale, prin prezentarea lor prin recunoaștere, procedeu tactic aplicat și în cazul ascultării victimei.

În pregătirea audierii martorilor în cazul savârșirii infracțiunii de furt, nu se va omite stabilirea poziției acestora față de fapta respectivă și a raporturilor pe care le are cu persoana vătămată sau cu făptuitorii, deseori unii dintre martori dovedindu-se a fi complici ai autorului sau tăinuitori.

5. Efectuarea de percheziții oferă posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum și a altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei.În cazul infracțiunilor flagrante, dispensabil în cercetarea infracțiunii de furt.Prin cercetarea la fața locului pot fi obținute date importante referitoare la metodele și mijloacele folosite în săvârșirea furtului, la numărul de persoane și timpul în care au operat, la drumul pe care l-au parcurs făptuitorii, precum și la bunurile furate.Prin cercetarea la fața locului pot fi fixate și ridicate urmele lăsate de infractor sau instrumentele de spargere folosite.Pot fi găsite și obiecte pierdute sau abandonate de autor, acestea fiind prezentate sub forma de resturi de obiecte ori diferite materii( șpan, resturi de sticlă,rumeguș etc.).Din sfera cercetării nu se exclud nici urmele biologice, cele mai des întâlnite fiind firele de păr ori urmele de sânge, autorul rănindu-se la spargerea unui geam sau la forțarea unui lacăt, a unei uși metalice etc.Organul de urmărire penală poate elabora primelor versiuni cu privire la natura faptei și la posibilii autori, precum și primele concluzii privind modul de operare, din interpretarea urmelor găsite în câmpul infracțional.

3. Ascultarea persoanei vătămate. Obiectivul important în audierea persoanei vătămate îl reprezintă obținerea de date concrete privind bunurile sustrase, modul în care se prezenta locul faptei înaintea săvârșirii infracțiunii, persoanele care aveau cunoștință despre existența bunurilor și eventual posibilitatea de acces la bunurile respective.

Persoanei vătămate i se pune întrebări privind bănuielile pe care le are în legătură cu persoana autorului, dacă acesta face parte din cei apropiați, sau dintre persoanele care au vizitat locuința recent sub diferite motive.

4. Audierea martorilor. Ascultarea martorilor are ca scop stabilirea împrejurărilor, episoade ale furtului care a fost perceput direct, identificarea autorului infracțiunii dintre persoanele aflate în cercul de bănuiți, vazut la locul infracțiunii în momentul săvârșirii sale, prin prezentarea lor prin recunoaștere, procedeu tactic aplicat și în cazul ascultării victimei.

În pregătirea audierii martorilor în cazul savârșirii infracțiunii de furt, nu se va omite stabilirea poziției acestora față de fapta respectivă și a raporturilor pe care le are cu persoana vătămată sau cu făptuitorii, deseori unii dintre martori dovedindu-se a fi complici ai autorului sau tăinuitori.

5. Efectuarea de percheziții oferă posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum și a altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei.În cazul infracțiunilor flagrante, se procedează, de îndată la percheziția corporală a făptuitorului, la domiciliul său, ori al persoanelor la care a ascuns bunurile, inclusiv a locului în care a fost prins.Descoperirea, prin percheziție a unor mijloace materiale de probă, pe lângă instrumentele folosite de autor, pot fi descoperite și alte obiecte purtătoare de urme, ca de exemplu, îmbrăcămintea pe care se găsesc urme sub formă de resturi materiale.

6. Identificarea și prinderea făptuitorilor este o activitate esențială a organelor de urmărire penală.În acest scop, sunt folosite toate datele deprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum și din constatările tehnico-științifice, din expertizele criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.

2.3. Alte activități de urmărire penală efectuate în anchetarea furtului

În cadrul urmăririi penale, dintre actele procedurale mai importante, întâlnite frecvent în cercetarea furtului, sunt menționate:

1. Ascultarea suspecților. Ascultarea suspectului va fi axată pe obținerea de date în legătură cu maniera de concepere și pregătire a infracțiunii.Interogarea atentă, minuțioasă a suspecților prezintă avantajul unei posibile descoperiri în persoana celui interogat, a autorului altor fapte penale, de regulă în asemenea cazuri, fiind vorba tot de infracțiuni contra patrimoniului, dar și de infracțiuni contra persoanei.

2. Efectuarea prezentărilor pentru recunoaștere și a reconstituirilor

a. Prezentarea pentru recunoaștere de persoane și de obiecte se face atât în vederea identificării făptuitorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămată, identificarea bunurilor și valorilor ce au constituit obiectul furtului, cat și identificarea altor participanți la săvârșirea faptei, a mijloacelor folosite de făptuitor , a autoturismelor sau a altor mijloace de deplasare

b. Efectuarea de reconstituiri este, de asemenea, o activitate procedurală de mare utilitate, în verificarea declarațiilor suspecților, cât și ale martorilor ori a persoanei vătămate.În ceea ce-i privește pe suspecți, reconstituirea are drept scop verificarea posibilităților de săvârșire a unei acțiuni în anumite condiții concrete, iar în ceea ce-i privește pe martori se verifică, în special, posibilitățile de percepție, în condițiile date, ale anumitor episoade, sau a întregii fapte, inclusiv cele ale victimei furtului.

3. Dispunerea de expertize judiciare.Pe lângă celelalte acte de urmărire penală, un rol important în aflarea adevărului îl au constatările tehnico-științifice și expertizele criminalistice, în special cele traseologice, fiind absolut necesare identificării infractorilor și instrumentele folosite în săvârșirea faptei, pe baza urmelor descoperite în câmpul infracțional.

2.4. Unele paricularități ale investigării furtului

În esență, particuraritățile cercetării furtului sunt determinate, cu precădere, de locul și de modul în care se operează.

1. Furtul din locuințe se comite de către una sau mai multe persoane, prin folosirea de chei potrivite ori forțând încuietorile cu ajutorul unor instrumente ce nu produc zgomote, iar uneori prin spargerea geamurilor, scoaterea ușilor din balamale etc.

Cercetarea furtului în urma sesizării din partea victimei sau a vecinilor începe cu cercetarea la fața locului și ascultarea persoanelor care au descoperit fapta, continuă cu perchezițiile la domiciliul persoanelor suspecte, urmărirea bunurilor furate etc.

Locul faptei trebuie cercetat imediat după primirea sesizării, de mare ajutor fiind câinele de urmărire.La cercetare se recomandă să participe victima, care poate să dea explicații în legătură cu modificările intervenite în locuință, bunurile furate și obiectele ce nu-i aparțin și descoperite la locul infracțiunii.

Pentru început se stabilesc căile de acces în locuință, drumul parcurs de infractor în interiorul încăperilor, operațiile desfășurate, metodele și instrumentele folosite, dacă a fost unul sau mai mulți infractori.La locul faptei mai prezintă importanță și așa-numitele “împrejurări controversate”, ca, de exemplu, lipsa urmelor de forțare a ușilor, ferestrelor, dulapurilor din care s-au furat obiectele de valoare, a urmelor de picioare și de mâini pe pervazul ferestrei sparte, acoperit cu praf, care pot conduce la presupunerea că este vorba doar de simularea unui furt.Ca martori, sunt ascultați vecinii, rudele și prietenii victimei, precum și persoanele care au văzut bunuri asemănătoare cu cele furate la persoanele suspecte, în timpul transportului sau a vânzării lor pe piață, pe străzi ori magazinele de consignație.

Perchezițiile se fac atunci când organul de urmărire penală are suficiente date în legătură cu persoana infractorului și bunurile furate.Expertizele dispuse în infracțiunile de furt sunt cele de

identificare a persoanelor după urmele de mâini, de picioare sau pentru identificarea instrumentelor utilizate.

Foto 1. Furtul din locuință prin folosirea unei chei potrivite

Sursa: www.PortalSM.ro

Foto 2. Furtul din locuință prin forțarea încuietorilor cu ajutorul unor instrumente ce nu produc zgomot.

Sursa: www.PortalSM.ro

Foto 3. Furtul din locuință prin spargerea geamului.

Sursa: www.PortalSM.ro

2. Furtul din buzunare se comite, de regulă, în locurile aglomerate, ca de exemplu, gările, sălile de spectacol, magazinele comerciale, mijloacele de transport în comun.

Procedeele aplicate de infractori sunt foarte variate.Unii acționează de unul singur, “pe cont propriu”, iar alții în grup.După un anumit timp unii hoți se “specializează” în furturi din buzunare exterioare sau interioare, pe când alții în furturi din poșete, sacoșe și serviete.

Pentru sustragerea bunului, infractorii versați procedează fie la introducerea degetului arătător și a celui mijlociu în buzunarul victimei cu care apucă și ridică foarte ușor obiectul, fie la tăierea părții de jos a buzunarului cu o lamă bine ascuțită, obiectul căzând în mâna infractorului.Furtul din sacoșe sau poșete este asemănător furtului din buzunare.

Cercetarea furturilor din buzunare începe odată cu prinderea infractorului în flagrant sau la sesizarea victimei, acesta fiind percheziționat pentru a se descoperi și alte obiecte furate sau arme de atac.Martorilor oculari și victimelor l-i se cere să relateze dacă îl cunosc pe infractor, unde l-au mai văzut și când au sesizat comiterea infracțiunii.

Foto 1. Furtul din buzunare.

Sursa: www.PortalSM.ro

Foto 2. Furtul din poșete, sacoșe.

Sursa: www.ZiarMM.ro

3. Furtul din și de autoturisme face parte din infracțiunile care cunosc o creștere relativ proporțională cu creșterea numărului de autovehicule.

Metodele și mijloacele aplicate de organele judiciare, sunt determinate de modul în care furtul s-a comis,de exemplu, sustragerea de bunuri materiale sau valori din autovehicule ori chiar de sustragerea nemijlocită a autovehiculelor respective.

Investigarea furtului din autoturisme începe cu ascultarea victimei și a persoanelor care cunosc date utile în legătură cu fapta comisă, continuă cu examinarea autoturismului în cauză, a locului și împrejurimilor în care se află ori s-a aflat în timpul săvârșirii infracțiunii.Martorilor li se solicită să arate cum și când au aflat despre săvârșirea furtului din autoturismul victimei și ce știu despre obiectele furate.

Automobilul din care s-au furat bunuri materiale se cercetează mai întâi reținându-se poziția și starea în care se află, locul și împrejurimile acestuia.După examenul general se cercetează cu multă atenție portierele și clanțele acestora, parbrizele, oglinzile retrovizoare, volanul, bordul, scaunele și bancheta, în vederea descoperirii urmelor de forțare, urmelor reliefului papilar sau chiar a celor de sânge, firelor de păr, ori chiar obiectelor pierdute de suspect.

Foto 1. Furtul de autoturisme

Sursa: www.cugetliber.ro

Foto 2. Furtul de autoturisme

Sursa: www.cugetliber.ro

Foto 3. Furtul din autoturisme.

Sursa: www.Lideruldeopinie.ro

4. Alte forme de furt.

a. Furtul de bagaje și de obiecte de îmbrăcăminte, din gări, trenuri, aeroporturi etc., ce poate fi comis într-un mod simplu, profitându-se de neatenția victimei, după cum se poate recurge la procedee mai “specializate”, ca de exemplu, substituirea bunului cu un obiect asemănător utilizat și în alte forme de furt.

b. Furtul de la persoane adormite, sau în stare de ebrietate, care sunt întâlnite în mijloacele de transport în comun, în parcuri, restaurante.

c. Furtul săvârșit la garderobe din sălile de spectacol, vizând deseori paltoane și haine de blană, precum și furtul din ștranduri sau de pe plajă, de unde se pot sustrage bijuterii, bani sau alte bunuri.

d. Furtul din hoteluri, mai ales în localitățile, sau stațiunile turistice mari, săvârșit în perioadele de aglomerație și căteodată, având complicitatea personalului de deservire.

Conținutul constitutiv al infracțiunii de furt simplu nu a suferit modificări prin actualul Cod Penal, însă au fost reduse semnificativ limitele de pedeapsă prevăzute pentru sancționarea infracțiunii.De asemenea s-a prevăzut posibilitatea sancționării alternative cu pedeapsa amenzii.Se constată o inversare a ordinii alineatelor 2 și 3 față de forma actuală a Codului, fără semnificație juridică.Spre deosebire de vechiul Cod Penal, în actualul Cod Penal, energia electrică este menționată expres printre bunurile mobile care pot constitui obiectul material al infracțiunii.

Primul alineat al art. 209, Vechiul Cod Penal, a suferit modificări fiind reduse numeric situațiile care atrag reținerea formei calificate a infracțiunii de furt, astfel printre acestea nu se mai regăsesc împrejurările care în Codul Penal în vigoare constituie circumstanțe agravante legal ( săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane împreună; asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra și în timpul unei calimități.Prin urmare, furtul săvârșit în condițiile prevăzute de art. 209, alin. 1 literele a,d și h din vechiul Cod Penal va atrage reținerea infracțiunii de furt simplu prevăzută de art. 228 din Codul Penal în vigoare și după caz, a circumstanțelor agravante prevăzute de art. 77 din același cod, legea nouă fiind mai favorabilă. Cazurile prevăzute la alineatul 3 al art. 229 nu au suferit modificări decât în privința limitelor pedepsei aplicabile, maximul special al acesteia fiind redus.

CAPITOLUL II

TACTICA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

SECȚIUNEA 1. Noțiunea și importanța cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului este o activitate inițială de urmărire penală, care constă în cunoașterea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, în scopul studierii acestuia, pentru descoperirea, interpretarea, conservarea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea.

Fiind o activitate de urmărire penală, cercetarea la fața locului se poate realiza, după începerea urmăririi penale, dispusă de organul de cercetare penală.Prin “locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totalitate sau în parte ori locul unde s-au produs rezultatele faptei.

Locul faptei este cel mai important pentru ancheta penală, fiind de cele mai multe ori, punctul de plecare al investigației criminalistice.Aici se găsesc urmele suspecților și ale victimelor, vizibile ori în stare latentă, lăsate intenționat, din neglijență ori din ignoranță.

Prin locul faptei se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului în câmpul infracțional.

Cercetarea la fața locului se desfășoară în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (2) – (5) din vechiul Cod de Procedură Penală, respectiv art. 192 alin. (1) și (2) din Codul de Procedură Penală în vigoare.

Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de speciallitate, atât procesual-penală, cât și criminalistică.Deplasarea organului judiciar la fața locului este “una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”.Se afirmă despre cercetarea la fața locului că aceasta nu este un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanță cu caracter imediat și cu aceleași rezultate.Așadar, importanța cercetării la fața locului rezultă din următoarele aspecte:

a) locul săvârșirii unei fapte este principalul izvor de probe judiciare referitoare la infracțiunea și la autorul acesteia

b) urmele ridicate cu ocazia cercetării la fața locului permit declanșarea și orientarea investigațiilor, referitoare la fapta comisă și făptuitor

c) cercetarea la fața locului, determină efectuarea unor activități de urmărire penală imediată ca: percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, examinarea medico-legală a unor persoane, urmărirea, prinderea și reținerea suspectului

d) pe durata efectuării cercetării la fața locului se pot stabili cauzele care au determinat comiterea infracțiunii și condiții care au favorizat comiterea ei

e) cercetarea la fața locului este o activitate de maximă importanță, cu caracter obligatoriu, imediat și de neînlocuit.

Întrucât cercetarea la fața locului, ca și celelalte acte ori activități de investigare a faptelor penale, se face numai în strictă conformitate cu prevederile legale, este necesar să se amintească regulile procesual-penale mai importante referitoare la acest procedeu probator.

1. În faza de urmărire penală, cercetarea la fața locului este dispusă printr-o rezoluție motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după încetarea urmăririi penale.Cercetarea se efectuează în prezența martorilor asistenți, cu excepția cazurilor în care această prezență nu este posibilă.În ceea ce privește pe suspect, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în care este reținut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea.

2. În faza de judecată, cercetarea la fața locului este dispusă de către instanță, printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătorești.Instanța are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracțiunea și să cântărească mai exact rezultatele deprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.

Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării.

SECȚIUNEA 2. Pregătirea în vederea efectuării cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului este o activitate criminalistică ce trebuie desfășurată cu deosebită urgență, eficiența acesteia fiind determinată atât de constituirea și deplasarea urgentă la locul faptei a echipei specializate, cât și de luarea unor măsuri de conservare a locului de către primii agenți ai autorității care ajung la fața locului.

Pregătirea în vederea efectuării cercetării la fața locului presupune luarea unor măsuri de asigurare logistică și de pregătire metodologică necesare efectuării activității.

a. Asigurarea logistică și metodologică

Polițiștii care se deplasează la fața locului sunt obligați saă aibă asupra lor: trusa criminalistică, aparat fotografic, aparatul de filmat ( cand se impune efectuarea de filmări), formularea de proces-verbal pentru cercetarea la fața locului; rezoluție motivată, fișa infracțiunii după modul de operare; alte mijloace tehnice din dotare, în funcție de specificul infracțiunii și a locului faptei (magnetofon, detector de metale etc.).

b. Constituirea echipei de cercetare criminalistică

La cercetarea la fața locului, organul de cercetare penală invită să participe și alte persoane ce au o anumită pregătire de specialitate în domeniul legat de faptă sau de locul unde s-a comis infracțiunea.

Prin dispoziția șefului, la fiecare unitate de poliție se iau măsuri organizatorice care să permită constituirea în cel mai scurt timp a echipei de cercetare și deplasarea cât mai urgentă a acesteia la fața locului.Șefii unităților de poliție vor lua măsuri pentru cercetarea la fața locului în toate cazurile când sunt necesare constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor acesteia, stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost săvârșită.

c. Componența echipei de cercetare la fața locului.

Echipa de cercetare va avea în componență un ofițer de specialitate de la compartimentul de profil sau alt ofițer cu experiență, un ofițer de cercetare penală, un ofițer sau subofițer tehnician criminalist, ofițerul sau subofițerul de la postul ori sectorul pe a cărui rază de componență s-a comis fapta.La infracțiunile a căror urmărire penală este de competența obligatorie a procurorului, acesta va fi informat de îndată, pentru a participa la cercetare.Șeful unității de poliție sau șeful echipei de cercetare va solicita la fața locului și alți specialiști ori experți, când condițiile în care s-a săvârșit infracțiunea impun efectuarea, după caz, a unor constatări tehnico-științifice, constatări medico-legale, expertize și alte asemenea activități specifice.

d. Pregătirea echipei de cercetare a locului faptei

Pregătirea ca atare a cercetării locului faptei presupune, sub raport tactic criminalistic, două aspecte operative:

a.Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la fața locului, în vederea cercetării, atât din punct de vedere judiciar cât și criminalistic.

b. Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la fața locului, pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica sub o formă sau alta etc.

La primirea sesizării, organul de urmărire penală are datoria să întreprindă de îndată următoarele:

Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, dacă sesizarea s-a făcut pe această cale.În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru prevenirea unor eventuale dezinformări.

Determinarea locului, naturii, gravității și a oricărui alt element care să servească la formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.

Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării la fața locului.

e. Deplasarea la fața locului.

Deplasarea la fața locului este ordonată de comandantul unității de poliție, care va organiza activitatea astfel încât, în orice moment, atât în timpul cât și în afara programului lucrătorii de poliție să poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării la fața locului.Deplasarea la fața locului se face cu autolaboratorul criminalistic, sau cu alte mijloace de transport din dotarea unității.

Când unitatea sesizată nu dispune în momentul respectiv de mijloace de transport proprii, pot fi utilizate cele ale altor instituții sau întreprinderi ori ale persoanelor fizice, cu respectarea prevederilor legale privind folosirea acestora.

SECȚIUNEA 3. Modul de efectuare a cercetării la fața locului

Imediat după sosirea la fața locului și a realizării activității premergătoare, echipa de cercetare trece la efectuarea cercetării propriu-zise.

În procesul acestei cercetări echipa este chemată să constate: cum se prezintă locul faptei; ce fel de schimbări s-au produs până la sosirea sa; ce categorii de urme se află în perimetrul lui; ce anume s-a întâmplat acolo, adică accident, sinucidere ori s-a comis o infracțiune; când s-a produs evenimentul în cauză; dacă urmele descoperite evidențiază săvârșirea faptei în locul respectiv; cine este victima și cu ce ocazie s-a aflat în acel loc; care este mobilul infracțiunii; ce posibilități sunt pentru descoperirea și reținerea suspectului.

Cercetarea la fața locului se face cu respectarea normelor de procedură penală și a regulilor de tactică criminalistică.Pentru asigurarea unei bune organizări și desfășurări, pe tot parcursul cercetării la fața locului trebuie respectate următoarele reguli tactice generale:

1. Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență.Prin scurgerea timpului există pericolul producerii unor modificări la locul faptei în sensul dispariției sau degradării urmelor.Totodată se pot identifica martorii, fără a exclude posibilitatea surprinderii autorului faptei.Urgența la fața locului este, în fond, o reflectare a principiului operativității aplicat la întregul proces, dar și la activitățile de cercetare criminalistică.O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

2. Cercetarea la fața locului să se efectueze complet și detaliat, în sensul că trebuie căutate și fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunile organului de urmărire penală.Aceasta presupune că, după elaborarea versiunilor, pe baza datelor deja existente în cauză, toate urmele de la locul faptei trebuie să ocupe poziții identice în fața organului judiciar.Unele urme sau anumite obiecte din perimetrul locului faptei, chiar dacă nu au legătură nemijlocită cu săvârșirea infracțiunii, este posibil să atragă atenția organului judiciar ca fiind importante pentru soluționarea cauzei.

3. Cercetarea la fața locului se efectuează planificat.Planul se întocmește în funcție de natura faptei, particularitățile locului în care a fost săvârșită și varietatea urmelor existente, prevăzându-se în el întreaga gamă de activități și procedee de căutare, examinare și ridicare a urmelor, de ascultare, cu această ocazie, a unor persoane.

De asemenea, în acest plan se mai includ, dacă este cazul, și în alte activități operative ce urmează să se întreprindă paralel cu această activitate tactică.Ținând seama de complexitatea cercetării, în plan se mai precizează atribuțiile ce revin fiecărui membru al echipei de cercetare la fața locului.

Pentru o mai bună sistematizare a cercetării locului faptei, se recomandă ca întreaga activitate să parcurgă două faze convenționale – statică și dinamică, de altfel, se întrepătrund, constituind un proces unic, continuu de cercetare.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei constă în:

orientarea în teren la locul faptei

observarea locului faptei, în ansamblu

concretizarea și fixarea cadrului în care s-a produs fapta, descoperirea și ridicarea urmelor și probelor materiale

fixarea rezultatelor cercetării.

1. Faza statică reprezintă primul contact cu locul faptei, fără să se atingă nimic, cercetarea rezumându-se la observare.

Continuarea delimitării locului săvârșirii infracțiunii, stabilirea limitelor și particularitățile topografice se face prin stabilirea vecinătăților și orientarea locului faptei.Fixarea prin fotografiere se realizează prin executarea fotografiilor de orientare, de la o distanță mare, pentru a putea cuprinde locul faptei în întregime, repere considerate fixe (clădiri, garduri, împrejmuiri, arbori, căi de acces) – fotografii ce se vor executa prin procedeele: unitar, pe sectoare, pe direcții încrucișate sau panoramic sau prin executarea fotografiilor schiță care să redea strict locul faptei sau numai porțiuni din acesta.

Stabilirea punctului de acces al infractorului în perimetrul locului faptei, de multe ori, este necesar atât pentru o mai ușoară descoperire a urmelor create, cât și pentru prevenirea distrugerii lor în procesul activității de cercetare.Punctul de acces și drumul parcurs de infractor, odată stabilite, se marchează cu jetoane, rulete de pânză ori de hârtie existente în dotarea organelor de urmărire penală.

Când locul faptei este în loc deschis și foarte vast sau dacă este în interiorul unui imobil, întins în mai multe încăperi, se recomandă să fie împărțit pe sectoare.Este bine, dacă se poate, ca ordinea cercetării să urmeze succesiunea activităților infractorului.Trebuie menționat, în această privință, că nu se recomandă cercetarea simultană a sectoarelor stabilite de către un membru al echipei în mod separat, ci numai succesiv, sector după sector, de către întreaga echipă de cercetare la fața locului.

Tot în faza statică, urmele descoperite se fixează, fără a le mișca din poziția în care se află, prin descriere și fotografiere.Urmele ajută, de multe ori, la aprecierea modului săvârșirii infracțiunii precum și la alegerea celor mai potrivite metode de cercetare în faza dinamică.

2. Faza dinamică.Activitățile specifice în legătură cu probele se continuă și în faza dinamică a cercetării la fața locului, acestea putând fi examinate prin atingere și schimbarea pozițiilor inițiale, fără a le contamina.Cronologic se continuă operațiunile în legătură cu urmele pentru:

– examinarea și fixarea prin fotografiere metrică, la scară, a probelor descoperite și a detaliilor acestora.Stabilirea modificării poziției unor obiecte distruse parțial sau total, poate conduce la stabilirea altor caracteristici individuale ale bunului, ale istoricului poziției inițiale ale obiectelor, a căror poziție ar fi putut fi modificată de către alte persoane, inclusiv după săvârșirea faptei, dar până la sosirea echipei de cercetare la fața locului.

– ridicarea/colectarea- ambalarea și custodia probelor preced celelalte opreațiuni executate în legătură cu acestea.

Este potrivit ca anumite urme, după ce au fost descoperite și fixate, înainte de a fi trimise sau de a se cere informații de la cartotecile de identificare, să fie comparate de ofițerul criminalist din componența echipei de cercetare la fața locului cu impresiunile luate de la victime și alte persoane, care anterior au venit în contact cu unele obiecte din câmpul infracțional.

Paralel cu celelalte activități se iau primele declarații martorilor și victimei, dacă mai este la fața locului, inclusiv persoanelor suspecte.Este recomandabil ca declarațiile să fie înregistrate pe o bandă de magnetofon.

SECȚIUNEA 4. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului se fixează prin întocmirea unui proces-verbal de cercetare la fața locului și prin efectuarea schiței locului, a planșelor fotografice și/sau a înregistrărilor video.

În conformitate cu art. 195 alin. (1) Cod de Procedură Penală în vigoare.Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 199, următoarele:

a) indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura

b) numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care aceștia participă

c) numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul

d) descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede că în toate cazurile se pot face schițe, desene sau fortografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal.

Toată activitatea de cercetare la fața locului de descrie în procesul-verbal de către organul de urmărire penală care conduce cercetarea respectivă.

Structura procesului-verbal: partea introductivă, partea descriptivă și încheierea.

Potrivit art. 199 Cod Procedură Penală în vigoare, procesul-verbal trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

b) locul unde este încheiat;

c) data la care s-a încheiat procesul-verbal;

d) data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul-verbal;

e) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;

f) descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

g) numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;

h) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de peroanele arătate la lit. e) și g).Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității ori refuzului de a semna.

Schița locului faptei este un mijloc de fixare, prin desenare, a locului faptei, în ansamblul său, prin scoaterea în evidență a obiectelor și a urmelor descoperite, cu zonele în care se află, precum și a distanțelor și a raporturilor dintre ele.Schița poate fi realizată prin desenare simplă sau la scară.

În schița executată la scară, cunoscută și sub denumirea de plan-schiță sunt redate cu precizie dimensiunile locului faptei, distanțele dintre obiecte, precum și mărimile acestora ridicate în plan.Schița simplă sau desenul-schiță se realizează fără respectarea strictă a dimensiunilor suprafețelor, a distanțelor dintre obiecte și a mărimilor acestora.La ambele schițe, pentru orientarea în teren, se indică punctele cardinale ale desenului, stabilite cu ajutorul busolei existente în trusa criminalistică a organului judiciar.

Fotografia și filmul judiciar se efectuează pe măsura desfășurării cercetării.Fotografia la fața locului include, fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând a locului faptei, fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, armele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea infracțiunii, fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, ale detaliilor caracteristice ale acestora, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.

Filmul judiciar este una din metodele tehnice moderne de fixare a locului faptei și a rezultatelor cercetării sale.

Este indicat ca cercetarea la fața locului să se facă o singură dată, epuizându-se toate aspectele.

În cazuri deosebite, cum ar fi verificarea altor versiuni sau când se consideră cercetarea

ca incompletă, se procedează la o nouă deplasare la locul faptei.Constatările se vor consemna într-un nou proces-verbal.

SECȚIUNEA 5.Noțiunea și clasificarea urmelor în cazul infracțiunii de furt

5.1 Noțiunea de urmă

În general prin urmă se înțelege orice stare sau schimbare a mediului înconjurător produsă direct sau indirect, cu sau fără intenție, printr-o acțiune.Urmele care interesează criminalistica sunt cele care au o legătură, într-un fel sau altul, cu fapta și persoanele participante.

Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei este o activitate intelectivă, complex, de refacere imaginară, explicare și comentare a acțiunilor întreprinse la locul infracțiunii de persoanele implicate în săvârșirea acesteia, pe baza examinării științifice și stabilirii situației reale a urmelor descoperite în perimetrul cercetat.

Această activitate se realizează, la cererea expresă a organelor de urmărire penală, de către specialiști sau experți criminaliști cu pregătire și experiență adecvate.Concluziile interpretării se prezintă sub forma unui raport argumentat, redactat într-un limbaj accesibil, bazat pe constatări, experimente și demonstrații.

Referitor la valoarea probantă a urmelor care sunt investigate de criminalistică, unii disting pe cele care constituie probe, prin care se dovedește un adevăr, de cele care constituie doar indicii, adică semnul aparent din care se deduce existența unui lucru, fenomen sau știință.Probele sunt date de ceea ce s-ar putea numi urme probante, constând cel mai adesea din amprente care, prin studierea formei și particularităților, permit stabilirea unui raport de cauzalitate, respectiv identificarea cauzei (obiectul creator) în funcție de efectul produs (urma).

5.2 Clasificarea urmelor de la locul faptei

Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii care diferă potrivit unor factori sau elemente de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate, o parte din acestea fiind în funcție de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic și practic.Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate a formulării concluziilor cercetării criminalistice în soluționarea cauzelor penale, parchetele și instanțele de judecată fiind chemate să vegheze la realizarea acestui deziderat.

În opinia unor autori, urmele sunt clasificate în patru mari categorii, după cum urmează:

– urme de contact;

– urme substanță;

– curme deprinderi;

– alte genuri.

Urmele de contact sunt urmele produse prin contactul dintre obiectul creator, care trebuie identificat, și obiectul primitor, care poată urma.permite identificarea persoanei sau a obiectului prin compararea caracteristicilor desenului urmei necunoscute cu cele ale urmelor de proveniență certă.

În funcție de modul de formare se disting:

– urme de suprafață și urme de adâncime;

– urme de stratificare și urme de destratificare;

– urme statice și urme dinamice;

– urme vizibile și urme latente.

Urmele de suprafață se creează în situația de contact a două obiecte de o duritate ce nu permite modificarea corpului a nici unuia din ele, prin detașarea de substanță de pe suprafața unuia și aderența substanței respective la suprafața celuilalt.

Urmele de adâncime se formează atunci când obiectul primitor este mai puțin consistent decât cel creator și are o oarecare plasticitate.Când obiectul primitor este de o granulație fină, urmele create în masa lui reproduc cele mai mici detalii ale suprafeței de contact a obiectului creator, făcându-se astfel apte de a conduce până la realizarea identității.

Urmele de stratificare se formează prin transferul de substanță de pe suprafața obiectului creator pe obiectul primitor de urmă.

Urmele de destratificare se formează prin transferul de substanță de pe suprafața obiectului primitor de urmă pe obiectul creator de urmă ( de exemplu, urmele de mâini formate prin atingerea unei suprafețe proaspăt vopsite).

Urmele statice se formează prin apăsare, presare, lovire, rostogolire, fără ca suprafața obiectului creator de urmă să alunece pe suprafața obiectului primitor de urmă ( urme de încălțăminte, urme papilare, conturul instrumentelor de spargere).

Urmele dinamice se formează când suprafața de contact, ale celor două obiecte ( obiectul creator și cel primitor de urmă) se află în mișcare față de altele.

Urmele vizibile sunt cele perceptibile cu ochiul liber și pot fi identificate în context fără o experiență deosebită sau aparatură specială

Urmele latente se formează prin depuneri de substanțe incolore sau substanțe cu un colorit asemănător de al suportului primitor, fiind slab vizibile sau invizibile.

Urmele de substanță sunt date de substanțe/materii care rămân la fața locului. Propriu-zis acestea sunt probe materiale și nu urme în sensul restrictiv al noțiunii, decât atunci când joacă rolul de substanțe de stratificare.

Urmele deprinderii derivă din manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se exteriorizează într-o formă concretă, materială, cum ar fi scrisul, vocea, mersul etc.

De pildă, scrierea constituie comunicarea ideilor prin grafism, în care mecanismul fiziologic este dat de complexul de legături temporare nervoase.

Literatura de specialitate cunoaște și clasificarea urmelor în locale și periferice.

Urmele locale se formează prin modificarea suprafeței sau volumului obiectului primitor pe locul de contact cu obiectul creator, reproducându-se în limitele respective caracteristicile generale și chiar individuale, în anumite situații, ale părții de contact din obiectul creator de urmă.

Urmele periferice reprezintă o modificare de suprafață a obiectului primitor în afara limitelor de contact cu obiectul creator, redându-i conturul general al acestuia din urmă.

După natura obiectului creator, urmele de reproducere sunt: urme de mâini, urme de picioare, urme ale instrumentelor de spargere, urme ale mijloacelor de transport etc.

Urmele de mâini

Urmele de mâini se crează în momentul atingerii cu suprafața palmei a obiectelor din mediul înconjurător.Formarea urmelor de mâini se explică prin existența permanentă pe suprafața palmei a substanței secretate de piele, substanță formată din compuși organici și anorganici, care nu se evaporă prin trecerea timpului.

Capitolul criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea reliefului papilar, precum și cu identificarea persoanelor după detaliile sale, poartă denumirea de dactiloscopie.

Urmele degetelor descoperite la locul faptei se numesc urme de deget, cele luate experimental poartă denumirea de impresiuni digitale, iar fotografiile reliefului papilar, obținute prin fotografierea urmelor sau a impresiunilor, se cunosc sub denumirea de dactilograme, care de altfel formează obiectul de studiu în procesul de identificare dactiloscopică.

Dactiloscopia este ramura criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei.

În funcție de modul de formare, urmele se pot prezenta astfel:

urmele de suprafață sau adâncime – în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă; urmele de suprafată se pot forma prin stratificare și destratificare.

urmele vizibile sau latente – se întâlnesc de regulă la urmele de suprafață formate prin stratificare

urmele statice sau dinamice – cele statice redau claritate desenului papilar și detaliile sale caracteristice, pe când cele dinamice se prezintă sub forma unor mânjituri.

Pentru descrierea exactă a urmelor de mâini în procesul-verbal de cercetare la fața locului a infracțiunii este necesară cunoașterea structurii desenului papilar.Astfel, desenul papilar al palmei este despărțit de șanțuri de flexiune în trei regiuni:

regiunea digito-palmară care se întinde de la baza degetelor până la șanțul de flexiune situat în podul palmei;

regiunea tenară – situată la baza degetului mare (policelui);

regiunea hipoternară, situată spre exteriorul palmei.

Desenul papilar al degetelor se întinde pe suprafața falangelor, falanginelor și falangetelor.În cadrul desenului papilar al degetelor, în mod deosebit interesează cel al falangetelor, pentru că prezintă forme complexe și variate, precum și pentru faptul că acestea vin în vontact deseori cu diverse obiecte din câmpul infracțional.

Proprietățile papilare sunt următoarele:

unicitatea – desenele papilare sunt proprii unui singur deget; nu există în lume două desene întru-totul identice;

imuabilitatea – desenele papilare se formează în timpul sarcinii și se păstrează neschimbate până dincolo de moarte;

fixitatea – relieful papilar se manifestă prin menținerea trăsăturilor inițiale, fără niciun fel de schimbare de-a lungul întregii existența.Singura schimbare a reliefului papilar este doar de creștere, dar fără apariția ori dispariția unei creste;

inalterabilitatea – relieful papilar se caracterizează prin aceea că de-a lungul vieții el nu poate fi șters, modificat pe cale fizică sau chimică, dacă prin acest procedeu nu este distrus și stratul dermic în care se află papilele.

Cercetarea la fața locului a urmelor de mâini cuprinde activități ale organelor de urmărire penală ce se întreprind pentru descoperirea, evidențierea urmelor latente, fixarea și ridicarea prin metode și mijloace tehnice adecvate, precum și pentru interpretarea lor.Căutarea urmelor de mâini începe cu depistarea obiectelor apte de a primi și păstra asemenea urme care, prin destinația, locul și poziția în care se află, ar fi putut fi atinse, mișcate sau chiar utilizate în timpul săvârșirii infracțiunii.După aceasta se procedează la examinarea amănunțită a fiecărui obiect în parte presupus de a fi purtător de urme.

Urmele latente create prin depunere de transpirație apar ușor translucide, iar urmele care constau dintr-o substanță de aceeași culoare cu suprafața obiectului purtător de urme au o altă nuanță decât cea a obiectului.În condiții de întuneric sau semiîntuneric, se recurge la folosirea unei lanterne de buzunar pentru cercetarea fiecărui obiect sub unghiuri variate de incidență a luminii, pentru ca razele să producă efecte de reflexie.

În cele din urmă, pe lângă acestea, se folosește și lampa portativă de raze ultraviolete.Sub această acțiune a razelor ultraviolete, substanța străină de pe suprafața obiectului cercetat, are o fluorescență deosebită.

Foto 1. Urme papilare puse în evidență cu lumina ultravioletă și albastră

Sursa: www.criminalistic.ro

Foto 2. Relevarea urmei papilare de pe suprafețe adezive.

Sursa: www.criminalistic.ro

Evidențierea urmelor reliefului papilar descoperite în stare latentă se mai poate face :

prin prăfuirea sau pulverizarea unei pulberi aleasă în funcție de culoarea obiectului în cauză.Cea mai utilizată culoare este neagră, iar în cazul suprafețelor multicolore se aplică prafuri fluorescente care apoi se cercetează sub raze ultraviolete;

prin vaporizare cu vapori de iod.Acest procedeu constă în răspândirea vaporilor de iod pe suprafața purtătoare de urmă cu ajutorul unui pulverizator, format dintr-un tub de sticlă;

prin afumare directă.Substanța pusă într-o capsulă de porțelan, se aprinde deasupra flăcării, apoi, se trece obiectul purtător de urmă;

prin tratarea cu reactivi chimici.este o metodă mai greu de realizat, însă de multe ori singura aptă de a conduce la rezultatul dorit, când urmele în cauză au o vechime apreciabilă.

Din punct de vedere criminalistic a fixa o urmă, înseamnă a arăta natura, calitatea, forma, culoarea, amplasamentul și poziția urmei prin diferite mijloace de probă cu mențiunea că acestea au fost descoperite la locul comiterii unei anumite infracțiunii și nu în altă parte.După fixarea urmelor se trece la ridicarea acestora, fiind o operație obligatorie, în faza dinamică a cercetării la fața locului.Urmele se pot ridica prin mai multe procedee: ridicarea urmelor prin fotografiere sau filmare, ridicarea urmelor de mâini o dată cu obiectul purtător de urme, ridicarea urmelor prin transferare, ridicarea urmelor de adâncime cu ajutorul mulajului.După ce au fost ridicate de la fața locului, obiectele purtătoare de urme de mâini trebuie ambalate pentru a fi transportate de la fața locului.

Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activității de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, de obținerea de informații privind persoana, precum și de precizarea raportului dintre urmă și activitatea infacțională.Prin aceasta se încheie o activitate de cercetare complexă, ale cărei limite se situează între descoperirea urmelor de mâini și identificarea autorului.

Urmele de picioare

În procesul săvârșirii infracțiunii, la locul faptei se creează, împreună cu alte urme, și urmele de picioare.Ele pot fi lăsate atât de picioarele desculțe, cât și de picioarele încălțate sau în ciorapi.

Urmele create de piciorul desculț, denumite și plantare, uneori prezintă și detalii ale reliefului papilar de pe talpă.Identificarea este posibilă când pe suprafața urmei se pun în evidență crestele papilare, șanțuri de flexiune, cicatrice, negi, bătături și alte caracteristici.Acestea au o valoare de identificare asemănătoare desenelor papilare folosite în dactiloscopie.Valoarea calitativă a reproducerii caracteristicilor de identificare ale obiectului creator (plantei) este dată de modul de formare a urmei, de plasticitatea și finețea obiectului primitor.

În ceea ce privește cărarea de pași ca materializare a caracteristicilor mersului, aceasta oferă doar elemente orientative asupra persoanei, neputând constitui temeiul identificării, întrucât lungimea pașilor, distanța dintre urme, unghiul format de axa lor longitudinală cu sensul de deplasare, variază în funcție de viteză, înclinația terenului, încărcătura transportată, starea de sănătatea sau chiar psihică a suspectului.

După modul de formare, urmele de picior sunt statice și dinamice.Cele statice redau în volum sau pe suprafața obiectului primitor de urmă trăsăturile generale și uneori particulare, de detaliu, ale încălțămintei ori ale piciorului desculț, acestea fiind mai utile cercetării criminalistice, ajutând la identificarea obiectului creator.Cele dinamice se prezintă sub formă de dâre paralele, contribuind la cercetarea criminalistică, cel mult, pentru stabilirea naturii obiectului creator și la determinarea modului de săvârșire a infracțiunii.

Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele:

direcția de mișcare ce reprezintă linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași, indicând direcția de deplasare;

linia mersului reprezentată de o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul, lungimea pasului, determinată de distanța dintre două urme consecutive, măsurată la partea din spate sau din față a lor;

lățimea pasului reprezentând distanța cuprinsă între partea exterioară ori interioară a urmelor piciorului stâng și drept;

unghiul de mers măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii.

Fixarea urmelor de picioare se poate realiza prin mai multe procedee:

a. Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la fața locului este primul procedeu de fixare a orice fel de urmă.După prezentarea aspectului general al urmelor de picioare, se procedează la descrierea lor în mod amănunțit, cu toate detaliile.La urmele de încălțăminte, se specifică dacă urma în cauză este de adâncime ori de suprafață.La urmele create de piciorul desculț, se arată dacă se disting caracteristicile reliefului papilar, urmele degetelor, aspectul general al tălpii, cu arcada pronunțată sau platfus.

b. Fotografierea urmelor de picioare este al doilea procedeu de fixare, în succesiunea recomandată.Prin acest mod de fixare urmele în cauză nu suferă nicio modificare.Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent dacă acestea au fost create de încălțăminte, piciorul desculț, dacă sunt urme de suprafață sau de adâncime.Fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat se face imediat după fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare.Pentru realizarea fotografiei la scară, înainte de fotografiere, se așează alături de urmă și paralel cu ea o riglă gradată în centimetri, pentru a se cunoaște și dimensiunile urmei fotografiate.

c. Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime se realizează, dacă se consideră necesar, după primele două procedee de fixare – descrierea și fotografierea.

d. Copierea cu peliculă adezivă este un procedeu la care se recurge, în situațiile când urmele de picioare au anumite detalii semnificative, utile în cercetarea criminalistică (detaliile reliefului papilar, anumite cicatrici în urmele plantare).

Foto urmă de picior încălțat.

Sursa: www.Polițiaromână.ro

Urme ale instrumentelor de spargere

Numeroase infracțiuni comise implică utilizarea diferitelor instrumente care lasă urme de contact.Cele mai numeroase se întâlnesc în acțiunile de spargere ca mijloc de pătrundere în încăperi, de forțare a locurilor de păstrare a bunurilor și de deschidere sau înlăturare a încuietorilor. Instrumentele folosite la comiterea infracțiunilor sunt foarte variate.

Fără subaprecierea clasificării acestor urme după alte criterii, mai potrivită este clasificarea după modul lor de formare.Astfel, după acest criteriu sunt: urme de tăiere, urme de apăsare, urme de frecare, urme de lovire.

Urmele de tăiere sunt dinamice și rețin sub formă de striații paralele relieful lamei instrumentului folosit.

Urmele de apăsare sunt statice și reproduc, de regulă, construcția exterioară a obiectului creator.Instrumentele care pot folosi la forțarea ușilor, ferestrelor, dulapurilor, sertarelor sunt foarte variate.

Urmele de frecare, deși sunt dinamice, prezintă totuși importanță în procesul identificării, întrucât reproduc sub formă de dâre liniare vârfurile macro sau microscopice ale reliefului instrumentului care le-a creat.

Urmele de lovire se formează prin acțiunea a diferitor obiecte asupra obiectului primitor.Obiectele mai des întâlnite în acest scop sunt: răngile, ciocanele, topoarele, târnacoapele, cleștele sau alte obiecte ușor de mânuit și cu efect vătămător mărit.Urmele create prin lovire, de obicei, reproduc în negativ pe suprafața și mai des în volumul obiectului primitor unele caracteristici generale ale instrumentului folosit, cum ar fi forma și dimensiunile părții de contact cu obiectul primitor.

Fixarea urmelor instrumentelor de spargere se realizează prin descriere în procesul-verbal de cercetare la fața locului, fotografiere și mulare.Cu ocazia descrierii se arată locul în care se află urmele descoperite, forma, dimensiunile, caracteristicile generale și mai ales cele particulare.

Foto 1. Clește folosit la forțarea sistemelor de închidere și asigurare prin lovire.

Sursa: Poliția Orașului Breaza, Prahova.

Foto 2. Rangă folosită la forțarea sistemelor de închidere a ușilor, ferestrelor etc., prin lovire.

Sursa: Poliția Orașului Breaza, Prahova.

Foto 3. Fierăstrău folosit la secționarea sistemelor de asigurare prin tăiere.

Sursa: Poliția Orașului Breaza, Prahova

Urmele mijloacelor de transport

Anvelopele se diferențiază între ele după profilul antiderapant, lățimea benzii de rulare și circumferință, aceste caracteristici fiind specifice fiecărui tip de autovehicul.Tipul de autovehicul care a lăsat urmele la locul faptei poate fi stabilit prin anumite elemente generice caracteristice anvelopelor cu care este echipat.Urmele se formează în condițiile rulării.Ele se prezintă sub forma unor linii paralele, în care impresiunile circumferinței roții se repetă după fiecare rotire.

Urmele de anvelopă pot fi de destratificare dar, mai ales, de stratificare.Stratificarea se realizează prin depunere de praf sau noroi, ceea ce poate da naștere la o supradimensionare a urmelor profilelor imprimate, de care trebuie să se țină cont la aprecierea comparativă a dimensiunilor.Ridicarea urmelor de rulare se face prin fotografie metrică în cazul urmelor de substanță și prin mulaj când urmele sunt de adâncime.

Fixarea urmelor mijloacelor de transport se realizează prin metodele și mijloacele tehnice aplicate la urmele de picioare și ale instrumentelor de spargere, respectiv prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului, fotografiere, desenare, iar cele de adâncime și prin mulare.

Fotografierea se realizează în două faze.În prima fază se fac fotografiile obiectelor principale, adică în imagine se includ urmele pe locurile în care se află, precum și raporturile dintre ele.Pentru fixarea acestor urme se recurge uneori și la filmare, prin care se imprimă din mai multe poziții și mult mai clar forma, dimensiunile și raportul urmelor cu diferite obiecte într-un spațiu mai limitat al locului faptei.

A doua fază de fotografiere privește fixarea urmelor descoperite în toate detaliile lor.

CAPITOLUL III

AUDIEREA

SECȚIUNEA 1. Principiile generale ale audierii martorilor

Regulile tactice privind ascultarea martorului au o deosebit de mare importanță urmare a faptului că proba testimonială reprezintă unul dintre cele mai des folosite mijloace de probă în procesul penal. În același timp, declarația de martor este și cea mai discutată probă dată fiind subiectivitatea factorului uman, raportată la obiectivitatea probelor materiale.

Pe cale de consecință, anchetatorul este dator a ști nu doar reglementările specifice dreptului procesual penal, ci și noțiuni de psihologie privitoare la mecanismele formării declarației martorului, la factorii ce pot influența declarația de martor.

Potrivit art. 114 Cod procedură penală, pot fi audiate ca martor :

(1) Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunostință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

(2) Orice persoană citata în calitate de martor are urmatoarele obligații:
a) de a se prezenta in fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua si ora aratate in citație;
b) de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței;
c) de a spune adevărul.

(3) Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre parți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele si împrejurarile de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
(4) Pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 si 62.

În mod practic, nu există cauză penală în care pentru aflarea adevărului să nu contribuie în mod esențial declarațiile martorilor.

Acest fapt a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale, în cadrul procesului penal, caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor. Din dorința de a sublinia importanța acestui mijloc de probă, unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”

Definind martorul, legea (art.114 C.pr.pen.) arată că este persoana care are cunoștință despre vreo faptă de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Pentru a deveni martor este necesar ca o astfel de persoană să fie chemată în calitate de martor de un organ judiciar penal.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Totodată pot fi martori inclusiv persoane cu anumite deficiențe senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică.

Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, potrivit opiniei profesorului Vintilă Dongoroz, “o probă foarte plăpândă”, totuși în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și în același timp esențială pentru realizarea scopului procesului penal.

SECȚIUNEA 2. Formarea declarațiilor martorilor

La începutul secolului Profesorul N. Stan Emanuel arăta că „mărturia poate fi comparată cu o mașină perfecționată care fabrică produse delicate. Valoarea produselor va depinde de trei factori: starea de funcționare a aparatului, calitatea materiei prime, condițiunile în care a fost efectuată lucrarea”.

Din punct de vedere psihologic, declarațiile martorilor se formează într-o succesiune de etape, calitatea informației putând fi alterată, în fiecare din aceste etape, prin intervenirea unor factori obiectivi sau subiectivi – procesul conducând la relativitatea declarației de martor.

Etapele formării declarației de martor sunt:

a)recepția informațiilor

b)memorarea informațiilor

c)redarea informațiilor

a) Recepția informațiilor

Omul poate recepta informațiile prin intermediul simțurilor sale, cel mai des fiind întâlnite recepția auditivă și recepția vizuală. Recepția vizuală, la rândul său, vizează cel mai adesea percepția trăsăturilor spațiale ale obiectelor / persoanelor, percepția mișcării și percepția timpului.

Recepția auditivă vizează perceperea de către martor a fenomenelor sonore ce însoțesc uzual sau întâmplător comiterea unei infracțiuni, anume: înălțimea sunetului, intensitatea sunetului, timbrul.

Factorii obiectivi ce pot influența recepția auditivă sunt multipli:

audibilitatea – dependentă de distanța față de emițător, prezența obiectelor sau sunetelor de interferență,

iluziile optice

durata sunetelor percepute

Recepția vizuală este cea mai des întâlnită, martorului cerându-i-se adesea să descrie obiecte, persoane, distanțe, mișcarea obiectelor, intervale de timp ș.a.

Factorii obiectivi ce pot influența recepția auditivă sunt multipli:

vizibilitatea – condițiile de iluminare, condițiile meteorologice, prezența anumitor obstacole

durata prezenței în câmpul vizual a imaginii receptate

Factorii subiectivi pot influența, la rândul lor, exactitatea informației receptate (vizual și auditiv) prin:

– calitatea organului de simț – raportat la vârstă, prezența unor boli, oboseala etc.

– gradul de instruire al martorului

– vârsta și inteligența

– starea afectivă la momentul recepției

– atenția – dacă e voluntară sau involuntară

b) Memorarea faptelor

Memorarea implică, la rândul său, parcurgerea a trei etape, și anume:

achiziția informației (memorarea)

stocarea informației (păstrarea)

reactivarea informației (actualizarea)

Memorarea informațiilor este și ea supusă influențelor factorilor obiectivi și subiectivi. Ca și regulă generală, creierul uman nu stochează toate informațiile receptate pe parcursul vieții, ci doar o mică parte dintre acestea. Durata memorării poate fi și ea diferită, existând memoria de scurtă durată, memoria de durată medie și memoria de lungă durată.

Capacitatea de memorare a unei informații precum și calitatea (fidelitatea) informației stocate depinde de mai mulți factori, între care enumerăm:

caracterul voluntar sau involuntar al memorării

volumul informației stocate

vârstă, inteligență, educație

starea de sănătate

starea psihică

intervalul de timp scurs între memorare și reactivare

c) Reproducerea faptelor

Capacitatea de redare a informației memorate depinde și ea de la o persoană la alta. Pot influența capacitatea de redare volumul de date recepționat, dacă acestea sunt într-o înlănțuire logică sau sunt percepute fragmentat, atitudinea față de fapta comisă (eventualele interese ale martorului în cauză), nivelul intelectual și gradul de instruire, atmosfera creată în momentul redării (relaxarea sau presiunea), temperamentul, vârsta, profesia, experiența de viață ș.a.

În cazul mărturiei, reproducerea poate îmbrăca forma verbală sau scrisă.

Fidelitatea unei mărturii, în sensul corespondenței cu realitatea , este strâns dependentă de o serie de factori specifici momentului audierii. Printre cei mai importanți se cuvin menționați:

priceperea cu care este condusă ascultarea de către organul judiciar

condițiile create de acesta pentru reducerea emotivității firești a martorului.

Cu prilejul ascultării trebuie ținut seama că pe lângă erorile firești, întâlnite inclusiv la martorii de bunăcredință, pot apărea și denaturări determinate de de un anumit interes al acestuia în cauza cercetată, de o anumită atitudine față de inculpat, dar și față de anchetator.

SECȚIUNEA 3. Procedee tactice de audiere a martorilor

3.1 Pregătirea în vederea audierii

Studierea materialului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor, precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate, aceste fapte, dintre care vor fi selecționați martorii.

În vederea audierii martorului, anchetatorul trebuie să cunoască în mod temeinic materialele cauzei așa cum au fost ele realizate până la momentul audierii. Acest lucru permite organului de anchetă să poată știi ce anume aspecte trebuie lămurite, ce anume ar putea relata martorul, ce întrebări ar fi util de adresat acestuia. Pentru fiecare martor în parte e indicat ca anchetatorul să realizeze un plan de ascultare. În acest sens, organul de anchetă va determina cercul persoanelor ce pot fi audiate ca martor, aspectele asupra cărora pot aduce lămuriri, ordinea în care acești martori vor fi chemați pentru audiere. În vederea audierii, organul de anchetă va stabili locul audierii și va dispune citarea sau aducerea martorilor. Audierea are loc, de regulă, la sediul organului de cercetare penală, însă situații speciale – vârsta, starea de sănătate ș.a. – pot determina audierea martorului la domiciliul acestuia, locul de muncă, spital sau chiar la locul săvârșiri faptei.

3.2. Etapele audierii

Audierea martorului se realizează în mod obișnuit în trei etape, anume:

stabilirea identității și discuțiile prealabile

relatarea liberă

adresarea întrebărilor de control

a) În primul rînd sunt identificate personele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, și acelea ce cunosc sau dețin indirect date referitoare la faptă, din surse ori pe căi sigure, cât mai aproape de adevăr. Din rândul acestora vor fi selecționate persoanele care, potrivit legii, pot depune mărturie.

Pregătirea ascultării martorului sub raport tactic se va face în funcție de obiectivele anchetei și activitățile destinate soluționării lor, astfel cum au fost ele planificate de organul judiciar în vederea aflării adevărului.

După determinarea problemelor ce se cer clarificate sau verificate, va fi stabilită ordinea de ascultare a martorilor. De regulă, martorii principali, cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea martorilor indirecți.

Stabilirea identității martorului este obligatorie și se realizează cu ajutorul actelor de identitate, iar în caz de lipsă a acestora sau de îndoială, identitatea se stabilește prin orice mijloc de probă.

După stabilirea identității, prin discuții prealabile anchetatorul trebuie să afle relațiile martorului cu părțile din dosar, eventualele relații de rudenie, prietenie sau dușmănie putând fi un element de subiectivitate a martorului.

Un moment important îl constituie depunerea jurământului de către martor, jurământ obligatoriu potrivit art. 121 C.proc.pen. Acest jurământ – având caracter religios – constituie un moment psihologic important pentru martor, prin apelarea la divinitate având rolul de a trezi conștiința acestuia și de a-l determina să spună adevărul.

b) În etapa relatării libere martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe cu privire la aspectele pentru care a fost solicitat ca martor, organul de anchetă, pentru a orienta declarația martorului, trebuind să-i comunice numele părților și fapta penală supusă cercetării, împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus.

Martorul a fi lăsat să declare nestingherit și neîntrerupt ceea ce cunoaște, organul judiciar intervenind doar în situația în care, în mod vădit martorul se îndepărtează de subiect. Anchetatorul trebuie să adopte o „mască de ceară” astfel ca, prin poziția și gesturile sale să nu influențeze în nici un mod (prin confirmare sau negare) cele declarate de martor. De asemenea, observarea mimicii și gesticii martorului pe parcursul relatării poate da indicii cu privire la sinceritatea sa.

Relatarea liberă prezintă un avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor.

O depoziție liberă prezintă garanția unei mari fidelități , dacă martorul nu are nimic de acuns sau pe cineva de protejat.

c) Ultima etapă a audierii nu are un caracter obligatoriu, în practică fiind întâlnite situații în care martorii fac decșarații complete și calre, încă din faza de redare liberă.

Întrebările de control au rolul de a completa sau a detalia anumite aspecte ori de a verifica sinceritatea declarației și se pot prezenta ca:

întrebări de completare a faptelor omise din declarație sau relatări ce conțin detalii insuficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt;

întrebări de precizare, necesare în determinarea cu exectitate a circumstanțelor de loc de timp și mod de desfășurare a unui eveniment, precum și în stabilirea surselor în care martorul a obținut date despre faptă;

întrebări ajutătoare, destinate reactivării memoriei, ca și înlăturării denaturărilor, de genul substituirilor sau transformărilor, prin referiri la evenimente importante din viața martorului, evenimente desfășurate concomitent cu faptele despre care este ascultat;

întrebări de control, deatinate verificării afirmațiilor, pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării de denaturări, în special prin adăugare sau transformare ca și în ipoteza existenței de suspiciune cu privire la bunacredință a martorului.

3.3.Consemnarea declarațiilor de martor

Declarațiile martorilor se consemnează în scris, de regulă de către organul de cercetare penală pe formular tipizat.

La cerere, martorul poate să-și consmneze propria declarație, precizând în partea introductivă că a depus jurământul și i s-a pus în vedere să declare tot ce știe și i s-a adus la cunoștință că, în caz contrar săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 120 lit. d, Cod procedură penală).

Pentru martorii care sunt soți sau rudă apropiată cu suspectul sau inculpatul și doresc să depună mărturie, se va menționa expres acest lucru la începutul declarației.

În cazul în care martorul nu știe carte se face mențiune despre acest aspect în declarație și este indicat ca declarația să-i fie citită de o altă persoană , aceasta semnând alături de martorul în cauză.

Legea procesual penală permite, de asemenea, înregistrarea audio și video a declarațiilor martorilor.

3.4 Protecția martorilor amenințați.

În situația în care organul judiciar constată că există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi pus în pericol, ca urmare a datelor pe care le furnizează sau a declarațiilor sale, acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una sau mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute de lege.

Odată cu acordarea statutului de martor amenințat, în cursul urmăririi penale, procurorul dispune aplicarea față de acesta a uneia sau a mai multora dintre măsurile prevăzute în dispozițiile art.126. Măsurile de protecție se dispun de procuror din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal.

Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsuri de protecție, prevăzute în dispozițiile art.127 Cod procedură penală.

Dispunerea măsurii protecției martorului în cursul judecății se dispune de către instanță, fie din oficiu, fie la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate.

În situația în care, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecății ascultarea martorului se face fără ca acesta să fie prezent, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, sau, după caz, instanța de judecată procedează la audierea martorului fără ca acesta să fie prezent fizic la locul unde se află procurorul ori în sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo.

3.5 Protecția martorilor vulnerabili.

Procurorul sau, după caz, instanța poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil categoriilor de persoane prevăzute la art.130 Cod procedură penală. Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot dispune măsurile de protecție prevăzute la art.126, li.b) și d) sau după caz, art.127 lit. b)-e) Cod procedură penală, care se aplică în mod corespunzător.

SECȚIUNEA 4. Ascultarea suspecților sau inculpaților

Declarațiile suspectului sau inculpatului cunoscute și sub denumirea de mărturisire, – considerată cândva ”regina probelor” – reprezintă un mijloc important de probă care servește mai mult sau mai puțin direct la aflarea adevărului în procesul judiciar.

Suspectul sau inculpatul, în calitate de subiect central și indispensabil finalizării activității procesuale, prin declarațiile sincere contribuie la justa soluționare a pricinii organele judiciare având posibilitatea să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care s-a săvârșit fapta. Chiar și în eventualitatea unei mărturisiri nesincere, aceasta își are o anumită utilitate, în sensul că permite cunoașterea atitudinii față de fapta comisă.

Declarațile suspectului sau ale inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura coroborării acestoara cu celelalte probe administrate în cauză.

SECȚIUNEA 5. Pregătirea în vederea ascultării suspectului sau inculpatului

În vederea audierii suspectului sau inculpatului, anchetatorul trebuie să cunoască în mod temeinic materialele cauzei așa cum au fost ele realizate până la momentul audierii. Acest lucru permite organului de anchetă să poată ști ce anume aspecte trebuie lămurite, ce întrebări ar fi util de adresat acestuia, care sunt împrejurările negative ce trebuie elucidate, ce alibiuri ar putea fi invocate.

În vederea audierii, organul de anchetă va stabili locul audierii și va dispune citarea sau aducerea suspectului / inculpatului. Audierea are loc, de regulă, la sediul organului de cercetare penală, însă situații speciale – vârsta, starea de sănătate ș.a. – pot determina audierea la domiciliul acestuia, la locul de muncă, la spital sau chiar la locul săvârșiri faptei. Dacă asistența juridică este obligatorie ori dacă învinuitul are apărător ales trebuie asigurată prezența apărătorului.

SECȚIUNEA 6. Procedee tactice de audiere a suspectului

6.1. Pregătirea în vederea audierii

Pentru ca interogarea suspectului sau a inculpatului să-și atingă scopul propus, se impune o organizre temeinică a aacestei activități, care, în linii mari se apropie de pregătirea ascultării martorului.

6.1.1 Studierea materialelor sau datelor existente în cauză

Studierea materialelor presupune cunoașterea datelor referitoare la modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, la probele existente în acel moment la dosar, , la participanți, la persoana vătămată, la martori ș.a., date care urmeayă să fie completate, confirmate sau verificate prin declarațiile suspectului sau ale inculpatului.

6.1.2 Cunoașterea personalității suspectului sau învinuitului

Această cerință tactică are o incidență directă, imediată asupra stabilirii tacticii de ascultare, servind la conturarea ulterioară a laturii subiective a infracțiunii.

Anchetatorul trebuie să ia în considerare caracterul, temperamentul și aptitudinile suspectului sau inculpatului, ca trăsături psihice al personalității acetuia. Totodată trebuie să țină seama și de factorii care au influențat sau condiționat evoluția somato-psihică și socială a suspectului sau inculpatului, respectiv:

– mediul familial sau intelectual în care a evoluat și s-a format;

– cercul de prieteni (anturajul);

– antecedentele penale;

6.1.3 Organizarea modului de desfășurare a ascultării

Organizarea ascultării presupune:

– stabilirea cu precizie a problemelor care urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum și a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej;

– pregătirea materialului probator ce urmează să fie folosit in timpul ascultării (mijloace materiale de probă, înscrisuri, fotografii, inregistrări);

– determinarea ordinii în care se va face asculatarea; Dacă în cauză există mai mulți suspecți sau inculpați, la început sunt ascultați cei care dețin mai multe date sau cei care fac declarații sincere și complete.

– stabilirea modalității de citare. Ordinea și modalitate de citare trebuie astfel concepute , încât să se evite contactul între persoanele audiate, pentru a nu fi infleuențate declarațiile celorlalți suspecți, a martorilor sau a părților vătămate.

6.2 Etapele audierii

Audierea învinuitului se realizează în mod obișnuit în trei etape, anume:

stabilirea identității, discuțiile prealabile și comunicarea drepturilor și obligațiilor

relatarea liberă

adresarea întrebărilor de control

a) Stabilirea identității învinuitului este obligatorie și se realizează cu ajutorul actelor de identitate, iar în caz de lipsă a acestora se apelează la alte mijloace ce pot conduce la stabilirea identității, de regulă acte oficiale cu fotografie – permis de conducere, legitimație, livret militar ș.a. Această identificare este foarte importantă datorită poziției procesuale și consecințelor juridice ale tragerii la răspundere penală, trebuind a fi împiedicată orice eroare judiciară, orice încercare de substituire de persoane, situații întâlnite în practică.

Discuțiile prealabile au rolul, spre deosebire de audierea martorului, de a detensiona atmosfera, de a determina inculpatul să-și abată atenția de la faptele ce urmează a fi relatate, de a-l îndepărta de la „versiunea” pe care a venit pregătit să o relateze, lucrurile reale fiind mai bine întipărite în memorie decât „scenariile” neadevărate, concepute pentru a scăpa de răspunderea penală.

Comunicarea drepturilor și obligațiilor – este o obligație procesuală, ce presupune participarea activă și formală a anchetatorului, persoana anchetată trebuind, doar, să semneze un formular scris, în sensul că a luat cunoștință despre drepturile și obligațiile pe care le are. (art. 108 Cod procedură penală ”(1) Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

(2) Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute la art. 83, precum și următoarele obligații:

a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;

b) obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.

(3) În cursul urmăririi penale, înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile prevăzute la alin. (2). Aceste drepturi și obligații i se comunică și în scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

(4) Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.)

b) relatarea liberă este o etapă obligatorie, codul de procedură penală prevăzând obligația organului de cercetare penală de a permite învinuitului să relateze, într-o declarație scrisă olograf (personal) de către acesta, tot ceea ce dorește să declare cu privire la fapta cercetată.

Urmează apoi relatarea liberă orală, etapă în care anchetatorul

– trebuie să impună o atmosferă de calm și răbdare;

– va urmări cu atenție, fără ostentație, comportamentul celui ascultat;

– va evita gesturile , expresiile de supărare, de nemulțumire sau enervare astfel încât nici o nici o reacție să nu-i trădeze părerile

– va adopta acea „mască de ceară” prin care să nu confirme sau infirme cele relatate de suspect sau inculpat;

– va observa manifestările voluntare sau involuntare (mimică, gestică, transpirația, roșeața etc.) de natură a trăda nervozitatea, nesinceritatea.

c) întrebările de control sunt adresate de către anchetator în legătură cu aspectele ocolite, voit sau involuntar, de către învinuit, pe parcursul relatării libere. Aceste întrebări pot fi, raportat la informațiile solicitate – anterioare, concomitente sau posterioare comiterii faptei.

Întrebările trebuie formulate într-o manieră clară și concisă, să nu fie tendențioase sau sugestive, trebuie să fie formulate într-un limbaj accesibil inculpatului sau învinuitului.

6.3 Procedee de ascultare a suspectului sau inculpatului

În tactica ascultării învinuitului sau inculpatului pot fi adoptate o serie de procedee, în raport de împrejurările cauzei, de atitudinea învinuitului, de psihicul acestuia, scopul fiind acela de a obține informații cât mai complete și exacte, chiar și atunci când se încearcă disimularea adevărului, însă întotdeauna, prin respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților în procesul penal.

Astfel de procedee utilizate sunt:

procedeul ascultării progresive – pornind de la aspecte mai puțin importante, continuând cu cele importante, în mod gradual

procedeul ascultării frontale – prin prezentarea către inculpatul a celor mai importante probe, pentru a-i crea convingerea că nu are nici o șansă de scăpare și a-l determina din start să spună adevărul

procedeul ascultării repetate – prin aceasta determinându-se aspectele mincinoase din declarația învinuitului

procedeul ascultării încrucișate – realizate de către doi sau mai mulți anchetatori în același timp, ori succesive – cei doi anchetatori audiind separat, dar unul după altul același învinuit, acesta putând manifesta o deschidere mai mare față de anchetatorul mai „blând”

procedeul întâlnirii surpriză – învinuitul întâlnind vizual, pentru o scurtă durată de timp și în mod aparent „întâmplător” un alt făptuitor sau martor cheie în dosarul său, creându-i-se impresia atuului pe care îl au anchetatorii

6.4 Atitudini ale suspectului sau inculpatului

În cursul declarațiilor date învinuitul sau inculpatul poate adopta fie o atitudine de negare a faptelor, fie o atitudine de recunoaștere totală sau parțială a acestora. Atât recunoașterea cât și negarea, pot fi, după caz, sincere sau nesincere.

De cele mai multe ori suspectul neagă comiterea faptelor creându-și alibiuri sau aruncând responsabilitatea în sarcina altor persoane.

Nu sunt puține cazurile în practica judiciară în care avem de-a face cu recunoașteri nesincere, motivate cel mai adesea de înțelegerea între cel audiat și adevăratul făptuitor, de a lua asupra sa o anumită faptă având în vedere efectele juridice mai mici asupra falsului făptuitor (minor la data săvârșirii faptei sau cu pluralitate de fapte la activ pentru care o faptă în plus sau în minus nu are efecte deosebite) decât ale celui real.

Este și motivul pentru care o recunoaștere a inculpatului cu privire la săvârșirea faptei nu este suficientă pentru probarea vinovăției acestuia., declarația sa trebuind a fi coroborată și confirmată prin alte mijloace de probă.

6.5 Particularități ale audierii în instanță ale inculpatului

Psihologia inculpatului prezent în instanța de judecată este alta decât a celui aflat în faza de urmărire penală. De asemenea, situațiile obiective sunt diferite – ceea ce conduce la o altă abordare tactică a ascultării acestuia în fața completului de judecată.

În fața instanței de judecată atitudinea adoptată de inculpat poate fi una diferită de cea de la urmărirea penală, nu de puține ori acesta modificându-și în totalitate sau în parte declarațiile date.

În ascultarea în fața instanței – obligatorie pentru judecător, dar nu și pentru inculpat, trebuie să se țină seama de următoarele deosebiri față de ascultarea la urmărire penală:

– faza de judecată este una publică (spre deosebire de cea de la urmărirea penală, nepublică), inculpatul fiind acum în prezența nu doar a procurorului ci și a părții vătămate, a rudelor și prietenilor, a asistenței din sala de judecată. Această asistență îl poate determina pe inculpat să capete îndrăzneală, iar uneori să se simtă rușinat de fapta comisă și de poziția sa de inculpat

– în faza de judecată inculpatul dă declarație având cunoștință de ansamblul probelor administrate (în urma prezentării materialului de urmărire penală sau a studierii dosarului) în cauză atât în favoarea cât mai ales în defavoarea sa, putând nuanța și modifica anumite relatări, combate anumiți martori, lucru pe care nu avea cum să îl facă la audierile din faza de urmărire penală

– legătura cu ceilalți inculpați în cauză, realizată pe durata transportului la instanță (pentru cei arestați) sau în comunitate poate determina „ajustarea” acestor declarații sau, dimpotrivă, aruncarea responsabilității de la unul către altul

6.6 Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului

Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris, întocmindu-se în acest sens procesul verbal de ascultare. Acest proces verbal se semnează pe fiecare pagină de către organul de urmărire penală, de către persoana ascultată și de către celelalte persoane ce participă eventual la audiere (avocat, părinte, reprezentant autoritate tutelară) și trebuie să cuprindă inclusiv ora la care audierea a început și cea la care a luat sfârșit. Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze se face mențiune despre acest lucru în declarație.

Dacă suspectul sau inculăpatul revine asupra vreuneia dintre declarațiile sale sau are de făcut completări, aceasta se consemnează și se semnează în condițiile amintite mai sus.

De asemenea, declarațiile suspectului sau inculpatului pot fi înregistrate prin mijloace audio / video.

SECȚIUNEA 7. Confruntarea

Confruntarea se înscrie printre procedeele probatorii cu caracter complementar, efectuarea ei fiind condiționată de existența nor declarații date de persoanele ascultate în aceeași cauză, declarați între care s-a constatat că există contradicții (art. 131 Cod procedură penală). Confruntarea reprezintă o modalitate distinctă de ascultare a subiecților procesuali, efectuarea ei devenind absolut necesară în numeroase împrejurări și, prin urmare, supusă unor reguli de tactică criminalistică.

Confruntarea este o activitate de urmărire penală ce constă în ascultarea simultană a două persoane, între le căror declarații date anterior există contrziceri esențiale cu privire la aceași problemă.

7.1 Tactica efectuării confruntării

Ca regulă general obligatorie pentru ascultarea persoanelor în procesul penal, audierea acestora ( suspecți, inculpați, părți vătămate sau martori) are loc individual și sperat unii de alții.

Confruntarea este un act procedural prin care sunt audiate concomitent două persoane, persoane ce au dat anterior declarații, individual, în acea cauză și care se contrazic asupra unor aspecte relevante pentru soluționarea respectivei cauze penale. Scopul confruntării este de a pune față în față persoanele ce au versiuni diferite asupra acelorași aspecte pentru a determina reacția lor psihică, pentru a observa care versiune corespunde realității și care nu. Cu ajutorul confruntării:

– se elimină contrazicerile esențiale existente între declarațiile persoanelor confruntate cu privire la aceeași problemă a cauzei;

– se obțin noi probe în cauza ce se instrumentează;

– se întăresc declarațiile anterioare , mai ales în cazul persoanelor ce oscilează în depozițiile lor ori există date că vor încerca să retracteze cele declarate în fața organelor judiciare.

7.2 Reglementarea procesuală

Potrivit art. 131 „(1)Când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor audiate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. (2) Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic.3) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări. (4) Întrebările și răspunsurile se consemnează într-un proces-verbal.”

Confruntarea este limitată doar la aspectele aflate în contradicție în declarațiile anterioare ale celor două persoane confruntate.

7.3 Realizarea confruntării

7.3.1. Pregătirea confruntării

Necesitatea confruntării este determinată de existența unor contradicții privind aspecte importante ale cauzei, contradicții rezultate din parcurgerea declarațiilor date de persoanele audiate în cauză. Prin urmare, organul de anchetă trebuie să cunoască materialul probator administrat, să–și noteze contradicțiile observate, persoanele ale căror declarații cuprind aceste contradicții, importanța acestor împrejurări asupra corectei soluționări a cauzei.

După determinarea cercului persoanelor ce urmează a fi confruntate, organul de anchetă trebuie să stabilească ce întrebări vor fi adresate persoanelor confruntate, raporturile existente între acestea, ordinea în care vor fi supuse confruntări. Sub acest ultim aspect, tactica criminalistică recomandă ca, mai întâi de toate să fie confruntați martorii, apoi martorii cu părțile iar la sfârșit părțile între ele. De asemenea se recomandă a se evita confruntarea între autor și victimă, interesele opuse și încărcătura emoțională ducând cel mai adesea la rezultate negative ale confruntării între aceste părți.

Organul judiciar trebuie să stabilească locul unde va avea loc confruntarea și să dispună citarea persoanelor în cauză și anunțarea apărătorilor, în măsura în care există apărători aleși sau din oficiu, dacă apărarea este obligatorie.

7.3.2. Aspecte psihologie ale confruntării

În abordarea regulilor tactice de de efectuare a confruntării, trebuie menționați factorii psihologici specifici acestui moment. Astfel, pe lângă tensiunea psihică existentă persoana ascultată, cu ocazia confruntării apar elemente suplimentare de emoție specifice acesteia.

Spre deosebire de audierea individuală, persoana confruntată este supusă unei presiuni psihice mai mari prin prezența celeilalte persoane confruntate despre care știe că prezintă o altă versiune asupra aceluiași aspect, punându-se problema sincerității unuia dintre cei confruntați

Poziția de inculpat, acuzat de comiterea faptei, având falsa reprezentare că ceea ce spune el nu este luat în seamă poate influența psihic poziția acestuia pe parcursul confruntării

Victima mizează pe compasiunea, meritată sau nu și prin credința că eventualele sale inexactități vor fi trecute cu vederea, fiind puse pe seama impactului psihologic determinat de comiterea faptei

Martorul, dacă este de bună credință, va avea o atitudine relaxată, de neimplicare afectivă în situația generată de comiterea faptelor.

Relațiile anterioare dintre părțile confruntate pot afecta rezultatul actului procesual, eventualele raporturi de subordonare dintre acestea ducând chiar la inoportunitatea realizării confruntării.

7.3.3. Procedura confruntării

Persoanelor chemate pentru confruntare trebuie să li se stabilească identitatea. După stabilirea raporturilor cu părțile din dosar se procedează la confruntarea propriu zisă. Important în desfășurarea confruntării, pe lângă observarea mimicii și gesticii persoanelor în cauză este:

poziția celor două persoane confruntate

Persoanele confruntate pot fi așezate față în față sau ambele cu fața spre anchetator, poziția având implicații psihologice și permițând organului de anchetă să observe reacțiile celor întrebați.

ordinea de adresare a întrebărilor

Această ordine este determinată de organul judiciar în raport de impresia sa asupra sincerității sau nesincerității unuia dintre cei confruntați. Ca regulă generală, când o persoană afirmă o împrejurare, iar cealaltă o neagă, întrebările pornesc de la cel ce afirmă.

cine adresează întrebările

De regulă, întrebările sunt adresate de către organul de cercetare penală. După epuizarea întrebărilor planificate, acesta poate permite părților să-și adreseze reciproc întrebări, moment de maximă importanță pentru a observa reacția persoanelor confruntate.

Persoanele confruntate pt avea atitudini diferite, de pildă unii vor continua să nege, să nu recunoască cele afirmate de adversar, sau pur și simplu să se încăpățâneze să tacă. În astfel de împrejurărieste necesar să se insiste cu întrebări de detaliu, care în majoritatea cazurilor înfrâng rezistența persoanei nesincere , aplelânușse la procedee tactice secfice audierii martorului sau suspectului.

7.3.4. Rezultatul confruntării

Confruntarea poate avea rezultate pozitive sau negative, totale sau parțiale. Se apreciază o confruntare ca fiind reușită atunci când, în urma întrebărilor adresate și a interacțiunii psihice dintre persoanele confruntate una dintre acestea revine asupra declarației anterioare și adoptă, în totul sau în parte versiunea faptică prezentată de cealaltă persoană.

Rezultatul este negativ atunci când nici una dintre aceste persoane nu revine asupra declarațiilor date, menținându-și poziția anterioară.

CAPITOLUL IV

PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE

SECȚIUNEA 1. Noțiuni generale și principiile planificării urmăririi penale in cazul infractiunii de furt

Organizarea sau planificare activității de cercetare penală are menirea de a așeza pe un fundament științific activitatea de descoperire și cercetare a infracțiuni de furt în vederea atingerii scopului procesului penal: constatarea completă și la timp a faptelor ce constituie infracțiuni, a persoanelor ce le-au comis în vederea tragerii la răspundere penală.

În cercetarea oricărei cauze penale, stabilirea faptelor, a făptuitorilor, a condițiilor de săvârșire necesită stabilirea unor obiective și direcții de cercetare astfel încât munca specifică anchetei penale să se desfășoare în mod eficient și cu celeritate.

Una din căile de remodelare, restructurare și mai ales de înscriere în principiile fundamentale, unanim admise, ale acțiunii magistratului, o reprezintă cele mai moderne metode tehnice criminalistice, a unor procedee tactice și reguli metodologice destinate să consolideze baza științifică a investigației judiciare.

Raportat la această conduită definitorie pentru oricare dintre reprezentanții puterii judecătorești, indiferent de conținutului demersului judiciar, el ar trebui să se supună necondiționat principiilor fundamentale ale dreptului penal, cum sunt cel al aflării adevărului, al prezumției de nevinovăție. Legalitatea impune o atitudine fermă față de cei ce încalcă interesele generale ale societății.

În vederea aflării adevărului, cu privire la faptele și la împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului (art. 5 Cod procedură penală) este absolut necesar ca organele de urmărire penală să apeleze la mijloacele tehnico-științifice și tactice pe care le pune la îndemână știința Criminalisticii.

Considerată drept o metodă de tactică fundamentală în descoperirea și cercetarea infracțiunilor, organizarea anchetei penale servește realizării scopului procesului penal.

Autorii lucrărilor de specialitate afirmă necesitatea ca planul de urmărire penală să răspundă atât principiilor generale ale procesului penal (legalitatea, oficialitatea, principiul aflării adevărului) și ale criminalisticii (principiul identității, al operativității, principiul potrivit căreia orice faptă determină o modificare materială în mediul extern), dar și unor principii proprii planificării: principiul individualității și principiul dinamismului.

1.1.a Principiul individualității planificării impune cerința ca organul de urmărire penală să întocmească un plan de cercetare în fiecare caz în parte, să țină seama de particularitățile fiecărei spețe. Practica a dovedit-o că nu există două infracțiuni identice sub raportul împrejurărilor de comitere chiar dacă am avea aceeași tip de infracțiune, același făptuitor, același modus operandi etc. Aplicarea acestui principiu nu exclude, desigur, posibilitatea ca planurile de cercetare a anumitor categorii de infracțiuni (de exemplu, furturi, tâlhării) să cuprindă elemente asemănătoare în privința problemelor de rezolvat, a direcțiilor de cercetare.

1.1.b Principiul dinamismului este o regulă fundamentală a planului de cercetare penală vizând două aspecte:

– impune obligația efectuării prompte și dinamice a cercetării criminalistice într-o cauză dată

– impune necesitatea unui plan flexibil, maleabil, de cercetare penală. Planul de cercetare este rezultatul ansamblului de date (privitoare la faptă) existente la un moment dat. Pe măsura acumulării de noi date prin avansare anchetei, uneori prin obținerea unor probe și indicii surprinzătoare, care schimbă total sau radical cursul anchetei, planul poate și trebuie să fie modificat, nefiind permisă rigiditatea, scopul anchetei fiind acela al descoperirii adevărului, oricare ar fi acesta.

1.2. Structura planului de urmărire penală

Planul de urmărire penală după care trebuie să se desfășoare o anchetă este constituit dintr-o structură unitară de elemente componente, menite să confere eficiență activității de urmărire penală.

Principalele elemente constitutive ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum și activitățile desfășurate pa baza metodelor științifice criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste probleme.

Se mai precizează în plan termenele de rezolvare a problemelor și implicit, de verificare a versiunilor, precum și persoanele care urmează să participe la soluționarea lor.

1.3. Conținutul planului de urmărire penală

Planul de cercetare penală trebuie să conțină probleme ce se cer a fi rezolvate de către anchetă, elaborarea și verificare versiunilor de anchetă, termenele de soluționare a problemelor și persoanele care urmează să participe la soluționarea lor.

Planul de anchetă nu trebuie întocmit nici prea devreme, în absența unui minimum de date certe despre cazul supus cercetării, dar nici prea târziu, unele activități de cercetare penală fiind condiționate în eficacitatea lor, de realizarea cu celeritate. (de exemplu, cercetarea la fața locului se impune a fi efectuată imediat după descoperirea faptei, fără întârziere, pentru a nu fi distruse, modificate sau a nu dispărea urme).

1.3.1. Formula celor 7 întrebări

În teoria criminalistică se apreciază că prin întocmirea unui plan de cercetare penală trebuie să se urmărească a se da răspuns la 7 întrebări fundamentale despre faptă și făptuitor, formularea de răspunsuri corecte pentru toate aceste întrebări echivalând cu soluționarea cazului.

Cele șapte întrebări sunt următoarele:

1.ce faptă s-a comis și care este natura ei?

2. unde s-a comis fapta? Uneori, răspunsul nu este atât de facil de dat când există indicii temeinice că fapta s-a comis într-un alt loc decât acolo unde se dorește a se lăsa impresia că s-a comis.

3. când a fost comisă fapta? Se urmărește a se stabili cu cât mai mare precizie data comiterii faptei (anul, luna, ziua, ora)

4. cine a săvârșit fapta? Prin răspunsul la această întrebare se urmărește stabilirea nu doar a autorului material (sau a autorilor) faptei, ci și a eventualilor complici sau instigatori (participanți).

5. cum (în ce mod) s-a săvârșit fapta? – se urmărește stabilirea tuturor împrejurărilor de comitere a faptei (acel modus operandi)

6. cu ajutorul cui s-a săvârșit fapta? – întrebare care este inclusă în cea de-a patra (cine?), axată exclusiv pe determinarea participanților la comiterea faptei, indiferent dacă aceștia răspund penal sau nu (de exemplu, minori sub 14 ani)

7. de ce? cu ce scop? – sunt întrebări prin a căror răspuns se finalizează ansamblul de informații cu privire la faptă și făptuitor stabilindu-se mobilul și scopul comiterii faptei. De precizat că uneori stabilirea acestor elemente ale laturii subiective (mobilul și scopul) este obligatorie pentru încadrarea juridică a faptei (de pildă, când legea penală cere existența unui anume scop ca element constitutiv al infracțiunii – vezi infracțiunea de înșelăciune – sau pentru încadrarea în forma simplă sau calificată – vezi infracțiunea de furt, în celelalte situații stabilirea unui motiv sau a unui scop în săvârșirea infracțiunii fiind necesară unei argumentări convingătoare a acuzării, respectiv unei juste individualizări a răspunderii penale.

1.3.2. Formula celor patru întrebări.Formula celor patru întrebări este considerată superioară calitativ primei formule, deoarece delimitează mai clar conținutul infracțiunii, servește la elucidarea problemelor unei cauze penale plecând de la elementele constitutive ale acesteia.

1. Detrminarea obiectului infracțiunii, respectv a relației sociale lezate prin săvârșirea faptei penale, ca și a obiectului nemijlocit asupra căruia s-a exercitat acțiunea ilicită.

2. Stabilirea laturii obiective a infracțiunii, a acțiunii sau inacțiunii incriminate de lege, a raportului de cauzalitate între acestea și urmările faptei, precum și a locului, timpului,modului, a altor circumstanțe în care a fost săvârșită fapta.

3. Identificarea subiectului activ al infracțiunii, a tuturor participanților, ca și identificarea subiectului pasiv.

4. Determinarea laturii subiective a infracțiunii, prin stabilirea vinovăției (intenție directă sau indirectă, imprudență sau neglijență) ca și mobilul faptei.

În cazul furtului: existența lipsei, a naturii și cantității bunurilor sustrase; cauza lipsei; data; locul și modul de săvârșire; participanții la săvârșirea faptei; împrejurările care au favorizat sustragerea; locul în care se află bunurile sustrase etc.

SECȚIUNEA 2. Elaborarea și verificarea versiunilor

În cadrul planificării urmăririi penale un loc central îl ocupă elaborarea și verificarea versiunilor de urmărire penală întrucât prin ele se materializează una din metodele tactice fundamentale, menite să orienteze întreaga activitate spre stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei, spre aflarea adevărului.

Versiunea de urmărire penală este o presupunere, o supoziție sau ipoteză emisă de organul judiciar pe baza unor date existente asupra cazului la un moment dat, ipoteză menită a da posibile explicații faptei, în ansamblu, sau unor aspecte ale faptei.

Așadar, aceste versiuni nu sunt altceva decât variante posibile de comitere a faptelor supuse cercetării penale, variante posibile în raport cu materialul probator existent până la acel moment (al emiterii versiunii).

Elaborarea unor versiuni utile cercetării penale este condiționată atât de elemente ținând de stadiul cercetării faptei pe caz concret (elemente obiective), cât și de elemente ținând de persoana anchetatorului (elemente subiective).

În privința elementelor obiective literatura de specialitate evidențiază importanța deosebită a calității și cantității datelor în elaborarea unor versiuni de natură să ajute la progresul anchetei și la stabilirea adevărului. Din punct de vedere cantitativ, lipsa datelor sau insuficiența lor poate duce la generarea unui număr imens de versiuni, cu consecința unui mare efort uman și material și a întârzierii în soluționarea cauzei. Din punct de vedere calitativ , informațiile ce stau la baza versiunilor trebuie să fie precise și concrete.

Informațiile ce stau la baza elaborării versiunilor pot proveni fie din surse procesuale (din mijloacele de probă administrate până la acel moment), fie extraprocesuale (investigații, scrisori anonime, zvonuri) însă practica recomandă ca în elaborarea versiunilor anchetatorul să nu se bazeze exclusiv pe informațiile de natură extraprocesuale.

În privința elementelor subiective ce influențează soliditatea versiunilor elaborate amintim:

pregătirea teoretică și practică a anchetatorului, aria de cunoștințe de care acesta dispune, nu numai din domeniul științelor penale (drept penal, procesual penal, criminalistică, criminologie), dar și extrapenale și chiar extrajuridice

experiența acumulată prin instrumentarea unui număr mare de cazuri, fără ca această experiență să ducă la rutină

intuiția („flerul”) anchetatorului – reflectând capacitatea organului de urmărire penală de a descoperi și a explica, dând dovadă de rapiditate și precizie, fapte sau împrejurări legate de aceste fapt

Autorii apreciază că în elaborarea versiunilor de urmărire penală se impune respectarea următoarelor reguli tactice:

1 .elaborarea versiunilor se impune doar pentru faptele sau împrejurările ce pot avea mai multe explicații

2. elaborarea versiunilor trebuie realizată pe baza datelor de natură procesuală, completate, în caz de nevoie, cu informații de natură extraprocesuală

3. în elaborarea versiunilor se pornește doar de la date concrete, corespunzătoare calitativ și cantitativ

4. versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile care pot fi date în cauza supusă cercetării

5. versiunile trebuie să fie solid argumentate și construite din punct de vedere logic, problemele fiecăreia trebuind formulate clar și precis

Versiunile elaborate trebuiesc verificate concomitent și prin acordarea unei egale atenții din partea organelor de urmărire penală, indiferent de gradul lor de plauzibilitate. Tactica criminalistică recomandă efectuarea cu precădere a acelor activități a căror amânare ar stânjeni aflarea adevărului (de exemplu, cercetarea la fața locului, percheziția, audierea victimei ș.a.).

Planul de urmărire penală trebuie să îmbrace forma scrisă (deși nici o dispoziție legală nu obligă la acest lucru), forma scrisă ajutând la mai buna fixare a problematicii anchetei penale și la evitarea erorilor generate de memoria neclară a anchetatorului asupra unor date sau evenimente.

Tot în planul de urmărire penală se precizează ordinea efectuării anumitor activități, deoarece de felul cum va decurge una sau alta și de rezultatele la care se va ajunge depinde modul desfășurării altor acțiuni.

CONCLUZII

Materia criminalisticii ocupă un loc însemnat în formarea profesională a corpului de juriști, indiferent de modalitatea în care absolvenții studiilor juridice își vor desfășura profesia (ca judecători, procurori, avocați, notari, consilieri juridici, executori judecătorești, polițiști ș.a.).

Deși, la o primă vedere, noțiunile de criminalistică par a fi circumscrise, alături de celelalte materii penale (Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Criminologia) scopului de soluționare a cauzelor penale, în realitate informațiile oferite de știința criminalisticii se pot dovedi utile în toate ramurile dreptului.

În egală măsură, prin utilizarea de către Criminalistică a unor cunoștințe din cele mai diverse științe – pornind de la științele juridice, ajungând la cele nejuridice – atât științe tehnice (fizică, chimie, matematică ș.a.) dar și umaniste (filosofie, psihologie, logică), aprofundarea disciplinei contribuie la îmbogățirea unei culturi generale indispensabile unui bun jurist.

Justiția penală se bazează pe probe științifice, obiective și verificabile, care să împiedice producerea de erori judiciare. Criminalistica fiind considerată ”știința probelor”, este chemată să răspundă acestui deziderat și să ofere răspunsuri clare întrebărilor pe care procesul penal le ridică, fiind într-o continuă căutare de soluții ștințifice, problemelor tot mai complexe care le solicită.

Criminalistica dezvoltă metode proprii de cercetare, dar de cele mai multe ori adaptează și folosește metode specifice altor deomenii ale științelor naturii, pentru a-și atinge obiectivul suprem, cel de aflare a adevărului în procesul penal.

Activitățile de cercetare sunt una din principalele preocupări ale societății. Cunoscând importanța lor toate activitățile centrate asupra investigațiilor sunt în multe cazuri principala sursă de informații utile. Toate eforturile anchetatorilor caută rezultate concrete, dar de multe ori aceștia se confruntă cu erori și greșeli sau la sfârșit pot fi observate multe abuzuri.

În ceea ce privește noile reglementări ale Codului Penal și ale Codului de Procedură Penală, intrate recent în vigoare, este fără putință de tăgadă faptul că legiuitorul a dorit ca pedepsele și modalitățile de executare să fie mai blânde, totodată și măsurile preventive să poată fi luate în ordinea stabilită de lege și numai dacă măsurile mai puțin restrictive nu sunt suficiente sau sunt încălcate, de-abia atunci să se ia măsura severă de arest preventiv.

Infracțiunea de furt, este poate cea mai frecventă infracțiune din țara noastră.

Conținutul constitutiv al infracțiunii de furt nu a suferit modificări majore prin Noul Cod penal, însă au fost reduse semnificativ limitele de pedeapsă prevăzute pentru sancționarea infracțiunii. De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea sancționării alternative cu pedeapsa amenzii.

Potrivit art. 231 Cod penal, în cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin (1), alin. (2) lit. b) și c) și art. 230, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Așadar legiutorul, pe lângă faptul că a diminuat substanțial limitele pedepselor pentru infracțiunea de furt, a permis ca și în cazul aestei infracțiuni, părților să se poată împăca, astfel răspunderea penală va fi înlăturată.

Este adevărat că de cele mai multe ori, partea vătămată care s-a constituit și parte civilă într-o cauză penală, preferă să-i fie acoperit prejudiciul. Nu era prea încântată de faptul că autorul furtului era condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, preferând ca ea să-și recupereze paguba.

Urmează să observăm, în practică, dacă incidența acestui articol, sau incidența pedepselor mult diminuate, va face ca infracțiunea de furt să nu mai aibă aceeași frecvență, sau doar va diminua doar numărul inculpaților condamnați la pedepse privatve de libertate.

Aceste reglementări ale Codului penal actual, ajută autorii faptelor de furt să realizeze mai mult consecința materială a săvârșirii faptelor, întrucât aceștia, caută să achite contravaloarea prejudiciului pentru a determina partea vătămată să se înpace, acest fapt înlăturând răspunderea penală.

E posibil ca legiuitorul să se fi gândit că autorul unui furt, odată descoperit, acesta să facă imediat diligențele în vederea împăcării cu partea vătămată, astfel volumul de muncă al anchetatorilor fiind mult diminuat, la fel și cel al instanțelor de judecată. Totodată legiuitorul a urmărit ca penitenciarele să nu mai fie atât de populate.

Condamnarea unui inculpat la o măsură privativă de libertate, presupune excluderea inculpatului din mediul în care în mod curent își duce existența, astfel că este mult mai greu să reintegrezi în societate o persoană care a fost scoasă din mediul ei și a stat o perioadă de timp împreună cu alți infractori.

Interesul social primordial subsecvent condamnării infractorului nu este ca acesta să execute o îndelungată privare de libertate, ci, ca alături de o pedeapsă principală adecvată, să existe mijloacele legale prin care consecințele infracțiunii să fie înlăturate. În cazul infracțiunilor de furt urmările patrimoniale (urmări constând fie în diminuarea prin mijloace infracționale a patrimoniului victimei, fie în creșterea frauduloasă a patrimoniului infractorului), una dintre consecințele importante ale tragerii la răspundere penală, cu o pondere uneori mai importantă decât detenția propriu-zisă, trebuie să fie

restabilirea situației anterioare furtului.

A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă în general a stabili dacă fapta există și de cine a fost săvârșită, dacă întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.

Adevărul însă trebuie aflat nu numai în ceea ce privește fondul cauzei ci și cu privire la orice act al procesului penal. Așadar aflarea adevărului într-o cauză penală nu se poate face decât cu ajutorul probelor.

Aprecierea probelor în procesul penal este, desigur, liberă. Depinde însă de fiecare procuror sau judecător cum va folosi libertatea care i-a fost acordată în acest domeniu.

ANEXĂ

În cadrul orelor de practică pe care le-am efectuat am făcut studiu de caz în cadrul Parchtului de pe lângă Judecătoria Ploiești și Poliția Municipiului Ploiești. Astfel, am observat toate activitățile de urmărire penală în cazul relatat în continuare. După sesizarea organelor de poliție cu săvârșirea infracțiunii de furt, organele de urmărire penală au întocmit acte premergătoare, ulterior dispunându-se începerea urmăririi penale împotriva inculpaților. În cadrul urmăririi penale, s-au efectuat: cercetare la fața locului, percheziție domiciliară, s-au luat declarații ale părților vătămate, ale martorilor și ale inculpaților. S-au efectuat și fotografii cu urmele găsite la fața locului și s-au ridicat urme. Urmărirea penală s-a efectuat cu inculpații în stare de arest preventiv, aceștia fiind reținuți inițial pentru 24 de ore, de către organul de cercetare penală, iar în decursul acestor 24 de ore, instanța de judecată a fost sesizată cu propunere de arestare preventivă pentru 19 zile respectiv 30 de zile, propunere admisă de instanță și prelungită la fiecare 30 de zile, până la judecarea în fond a pricinii.

În baza întregului material probator, procurorul de caz a întocmit rechizitoriul, astfel a trimis pe inculați în judecată pentru a se stabili vinovăția acestora și pedeapasa ce urmează să o execute. În continuare prezint fragmente din actele întocmite cu ocazia urmăririi penale și extras din rechizitoriul prin care inculpații au fost trimiși în judecată.

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA PLOIEȘTI

Ploiești, Str. …..-……nr…..-…..

Operator de date cu caracter personal nr….-….

Dosar nr…../P/20..

Arestați – arestarea expiră la data de….-….

RECHIZITORIU

Procuror CMF din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești,

Examinând actele din dosarul cu nr./P/2011, privind pe:

– inculpatul T.A., cercetat în stare de arest preventiv sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. .pen.,

– inculpatul L.I.A., cercetat în stare de arest preventiv sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c C.pen.,

– învinuitul N.M., cercetat în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 alin. 1 C.pen.,

– învinuitul V.F.M., cercetat în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 C.pen. și

– învinuita I.M., cercetată în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 C.pen.,

EXPUN URMĂTOARELE

I. SITUAȚIA DE FAPT

În cursul anului 2009 partea vătămată a extras din conturi suma de 1100000 euro. Suma de bani a fost depozitată de parte vătămată într-o valiza de culoare neagră, iar valiza în cauză a fost așezată într-o încăpere tip cămară, aflată sub scara imobilului situat în Ploiești, {..}, care aparține părții vătămate. Partea vătămată nu locuia în mod statornic în această locuință, însă verifica periodic camera în care depozitase valiza cu bani.

La data de 14.01.2011, pe înserat, inculpații T.A. și L.I.A. au luat hotărârea de a merge în zona stației CFR G. pentru a sustrage fier în aceste condiții cei doi inculpați s-au deplasat din satul R. până în apropierea hipodromului Ploiești unde au observat mai multe case izolate.

Văzând aceste case inculpații T.A. și L.I.A. s-au hotărât să intre in una dintre ele cu intenția de a sustrage bunuri.

În această împrejurare, inculpații au ajuns, mergând pe un câmp, la casa părții vătămate E.M., au escaladat gardul împrejmuitor si au intrat în curte. Acolo au găsit o teslă, cu care inculpatul L.I.A. a forțat un geam al locuinței până ce acesta s-a deschis. Inculpații T.A. și L.I.A. au intrat în casă pe geamul astfel deschis și au început să caute bunuri pe care să le sustragă. În urma căutărilor efectuate inculpații au ajuns la o încăpere mică situată sub scara interioară a imobilului, nemobilată, în care era o valiză neagră, pe care erau așezate mai multe ghivece. Inculpatul L.I.A. a înlăturat ghivecele și a deschis valiza, cei doi inculpați, văzând că în interior se afla o cantitate mare de bancnote de euro.

Apoi, inculpații au părăsit imobilul părții vătămate având asupra lor valiza cu bani, ieșind din curte pe câmpul aflat în spatele casei. Pe câmp, inculpații s-au oprit de mai multe ori, pentru a verifica conținutul valizei. La una dintre opriri, inculpații au aruncat o punga din plastic, inscripționată ”Farmacia D.”, care se afla în valiză, din care au scos anterior banii care se aflau în aceasta. De asemenea, aceștia au aruncat și două banderole din hârtie cu care erau legate două teancuri de bani, toate aceste obiecte fiind găsite de organele de poliție cu ocazia cercetării la fața locului.

În continuare, inculpații au ascuns valiza cu bani într-o zona cu vegetație bogată de pe câmp, după ce, în prealabil, au luat o parte din bani și s-au întors în satul R..

În noaptea respectivă, inculpatul L.I.A. a fost văzut având asupra sa sume mari de bani, deși era cunoscut ca o persoană cu venituri modeste. Astfel, inculpatul a fost văzut consumând băuturi scumpe, schimbând bancnote de 20 euro în lei și oferind bancnote de 20 și 50 euro muzicanților dintr-un local din satul R..

Inculpații au procedat la împărțirea banilor din valiză, fiecăruia revenindu-i un număr egal de teancuri cu bani, fără a ține cont de suma de bani ce a intrat în posesia fiecăruia. După ce au împărțit banii, inculpatul L.I.A. a ars valiza în cauză.

O parte din banii care i-au revenit inculpatului L.I.A. au fost ascunși de acesta sub pardoseala din beton dintr-una din camerele casei în construcție din curtea sa, săpând în stratul de beton, după care i-a acoperit cu pământ și pietriș. Cu ocazia percheziției efectuate la acest imobil, la data de…-…, organele de poliție au găsit locul unde au fost ascunși banii, precum și două banderole din hârtie inscripționate BRD, fără a fi găsiți și banii care au fost ascunși acolo.

La data de…-…, având asupra sa o parte din banii sustrași de la partea vătămată E.M., inculpatul L.I.A. a plecat în Italia, împreună cu învinuita I.M. și alte persoane, deplasare făcându-se cu avionul.

II. MIJLOACE DE PROBĂ

Situația de fapt, astfel cum a fost expusă mai sus, se probează cu următoarele mijloace de probă:

– procese-verbale de cercetare la fața locului și planșe foto,

– declarații parte vătămată E.M.,

– înscrisuri doveditoare pentru existența sumei de 1.100.000 euro (extrase cont și contracte de vânzare-cumpărare),

– proces-verbal de efectuare a unei percheziții domiciliare la locuința inculpatului T.A.,

– proces-verbal de efectuarea a unei percheziții domiciliare la locuința inculpatului G.V.,

– proces-verbal de efectuarea a unei percheziții domiciliare la locuința inculpatului L.I.A.,

– proces-verbal de transcriere a unei convorbiri telefonice purtate între inculpatul L.I.A. și martora L.M.C.,

– proces-verbal de transcriere a înregistrărilor în mediul ambiental efectuate în camera de arest nr. 3, unde este deținut inculpatul A.C.L.,

– declarații martor J.T.,

– declarații martor T.A.L.,

– declarații martor G.I.M.,

– declarații martor D.C.E.,

– declarații martor S.C.,

– declarație martor V.M.,

– declarații martor S.M.C.,

– declarații martor S.B.,

– proces-verbal de ascultare înregistrare 112,

– declarații martor D.V.,

– declarații martor L.M.C.,

– declarații martor T.C.,

– declarați martor G.G.,

– declarație martor C.A.M.,

– declarație martor G.D.,

– declarație martor D.A.,

– declarație martor N.I.,

– declarație martor V.A.,

– declarație martor I.N.,

– declarație martor S.I.,

– declarație martor N.L.M.,

– declarație martor I.V.,

– declarație martor M.I.,

– proces-verbal de conducere în teren a martorului M.I.,

– declarație martor I.A.,

– raport de expertiză dactiloscopică nr. 482075 din data de …-….,

– proces-verbal de depistare a inculpatului T.A.,

– declarații inculpat T.A.,

– proces-verbal de reconstituire cu inculpatul T.A.,

– declarații inculpat L.I.A.,

– raport de constatare tehnico-științifică,

– proces-verbal de constatare întocmit de I.P.J. Arad,

– declarații inculpat V.F.,

– raport de constatare tehnico-științifică,

– declarații învinuit N.M.,

– proces-verbal de confruntare

Analiza mijloacelor de probă:

1. Cu privire la data săvârșirii infracțiunii de furt calificat, se reține că această faptă s-a comis la data de …-…, pe timp de noapte, având în vedere, în primul rând, că în ziua respectivă partea vătămată a verificat existența valizei cu bani și a constatat că aceasta se află în locul în care a fost lăsată.

De asemenea, se observă că în noaptea de …-…, inculpatul L.I.A. a cheltuit sume mari de bani în euro la un local din satul R..

Totodată, din declarația martorului M.I. reiese că, la data de …-.., în jurul orelor 18.00, i-a transportat pe inculpații T.A. și L.I.A. în zona din apropierea casei părții vătămate, cu autoturismul, iar la aproximativ 10 minute după ce aceștia au plecat de la mașină, s-au întors cu o valiză.

Prin urmare, este puțin probabil ca furtul să se fi comis în data de …-…, întrucât perioada scurtă scursă între momentul în care inculpații au coborât din mașina martorului și cel în care s-au reîntors la autoturism nu era suficient pentru a asigura inculpaților timpul necesar de a ajunge a locuința părții vătămate, de a intra în casă, de a sustrage valiza cu bani și de a se reîntoarce la locul unde îi aștepta martorul.

2. Audiat fiind, inculpatul L.I.A. nu a recunoscut săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, declarând că inculpatul T.A. a sustras singur suma de 1.100.000 euro. De asemenea, L.I.A. a precizat că, după comiterea furtului, inculpatul T.A. i-a spus despre valiza plină cu bani și amândoi s-au deplasat la locul unde cel din urmă a ascuns valiza, au transportat-o la domiciliul lui L.I.A. și au împărțit banii.

Aspectele învederate de inculpatul L.I.A. nu pot fi reținute pentru următoarele considerente:

La data de …-…, acesta a fost văzut având asupra sa sume mari de bani, deși face parte dintr-o familie cu posibilități financiare reduse. Totodată, acesta a prezentat un comportament simulat atunci când a fost testat cu aparatul poligraf și a răspuns negativ la întrebările referitoare la participarea sa la furtul comis în dauna părții vătămate E.M..

De asemenea, se reține că, în declarațiile inițiale, inculpatul T.A. a arătat că a fost împreună cu L.I.A. în casa părții vătămate, de unde au sustras amândoi o valiză cu bani, aceste fapte fiind relatate și de învinuitul N.M., care a declarat că i-au fost spuse de inculpatul L.I.A..

Totodată, se apreciază că este puțin probabil ca T.A. să fi sustras singur valiza cu bani, având în vedere chiar declarația acestuia, care a afirmat că valiza era foarte grea astfel că a fost transportată de inculpatul L.I.A..

Mai mult decât atât, se reține că inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei nici cu ocazia convorbirii telefonice purtate cu mama sa în data de ….-…, când i-a spus acesteia că el doar a împrumutat 1.000 de euro la T.A. și nu cunoaște de unde avea acesta banii.

III. ÎNCADRARE JURIDICĂ

Fapta inculpatului minor T.A. care, la data de …-…, în jurul orelor 18.00, împreună cu inculpatul L.I.A., a pătruns, prin escaladarea gardului împrejmuitor, în curtea părții vătămate E.M., iar apoi, prin efracție, în casa acesteia, de unde a sustras o valiză în care se afla suma de 1.100.000 euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. .pen..

Fapta inculpatului L.I.A. care, la data de …-…, în jurul orelor 18.00, împreună cu inculpatul minor T.A., a pătruns, prin escaladarea gardului împrejmuitor, în curtea părții vătămate E.M., iar apoi, prin efracție, în casa acesteia, de unde a sustras o valiză în care se afla suma de 1.100.000 euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c C.pen..

Fapta învinuitului N.M., care, în perioada …-…., fără o înțelegere prealabilă, l-a găzduit pe inculpatul L.I.A. în locuința sa, deși cunoștea că acesta este căutat de autoritățile statului pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 alin. .pen..

De asemenea, având în vedere că martorul M.I. i-a ajutat pe inculpații T.A. și L.I.A. să transporta valiza sustrasă de la partea vătămată E.M., desfășurând, deci, o acțiune în scopul de a le asigura produsul infracțiunii, fără a cunoaște că bunul provine din săvârșirea unei infracțiuni, se va dispune neînceperea urmăririi penale față de acesta, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. .pen., în considerarea dispozițiilor art. 10 lit. d C.

IV. LATURA CIVILĂ

Fapta săvârșită de inculpații T.A. și L.I.A., fiind o infracțiune de rezultat, produce prejudicii materiale și/sau morale.

Din prejudiciul cauzat părții vătămate E.M. s-a recuperat suma de 168.080 euro și 430 lei.

Partea vătămată a declarat că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 931.920 euro.

V. DATE PRIVIND PERSOANA INCULPAȚILOR ȘI ÎNVINUITULUI

Inculpatul T.A., zis N., este (date de stare civilă)

Din fișa de cazier a inculpatului, rezultă că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale. Cu toate acestea, se reține că inculpatul este cercetat în mai multe cauze aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești pentru săvârșirea

Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul T.A. a avut o atitudine oscilantă, parțial sinceră. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul T.A. a arătat că și inculpatul L.I.A. a participat la comiterea infracțiunii de furt calificat.

Inculpatul L.I.A., zis L. (date de stare civilă)

Din fișa de cazier a inculpatului, rezultă că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale.

VI. DATE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ

Prin rezoluția organelor de poliție din cadrul I.P.J. Prahova – S.I.C. din data de 17.01.2011, confirmată la aceeași dată prin rezoluția procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, s-a dispus începerea urmăririi penale “in rem”, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. i C.pen..

Prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești din data de…-… s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. i C.pen. în infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. i și alin. .pen..

Prin rezoluția organelor de poliție din cadrul I.P.J. Prahova – Serviciul de Investigații Criminale din data de …-…, confirmată la aceeași dată prin rezoluția procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, s-a dispus începerea urmăririi penale față de T.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. .pen. și față de L.I.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c C.pen..

Prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești din data de …-…., s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de învinuiții T.A. și L.I.A..

VII. MĂSURI PREVENTIVE ȘI ALTE MĂSURI PROCESUALE

Prin ordonanța organelor de poliție din cadrul I.P.J. Prahova – S.I.C. din data de 26.01.2011 s-a dispus reținerea inculpatului T.A. pentru o durată de 24 de ore, începând cu data de …-…, ora 05.40. Din durata reținerii s-a dedus perioada de la data de …-…, ora 20.00 și până la data de …-…, ora 05.40, cât inculpatul s-a aflat la sediul I.P.J. Prahova – S.I.C. ca urmare a măsurii administrative prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. b din Lg. 218/2002.

Prin încheierea din data de …-…, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 1346/281/2011, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul T.A., pentru o perioadă de 19 zile, începând cu data de …-… și până la data de …-…inclusiv, precum și față de inculpatul L.I.A., pentru o perioadă de 30 de zile, care va curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare. În acest sens, au fost emise mandatele de arestare preventivă nr. 21/U/2011 și 22/U/2011.

Prin încheierea din data de …-…, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 1346/281/2011, s-a dispus punerea în executare a mandatului de arestare preventivă nr. 22/U/2011 cu privire la inculpatul L.I.A., începând cu data de …-… și până la data de 01.04.2011 inclusiv.

Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul T.A. a fost asistat de apărător din oficiul C.B.M., inculpatul L.I.A. a fost asistat de apărător din oficiu T.E.

Față de cele expuse,

Constatând că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului,

Constatând că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate,

1. În baza art. 262 pct. 1 lit. a C.proc.pen.,

2. În baza art. 262 pct. 1 lit. b C.proc.pen.,

3. În baza art. 228 alin. 6 C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. f C.proc.pen.,

4. În baza art. 228 alin. 6 C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen.,

5. În baza art. 228 alin. 6 C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen.,

6. În baza art. 228 alin. 6 C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen.,

7. În baza art. 228 alin. 6 C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. i1 C.proc.pen.,

8. În baza art. 228 alin. 6 C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. d C.proc.pen. și

9. În baza art. 45 C.proc.pen. raportat la art. 38 C.proc.pen.,

DISPUN

1. Punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva învinuitului N.M., pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 alin. .pen..

2. Trimiterea în judecată a inculpaților:

– T.A. (în stare de arest preventiv), (date de stare civilă) pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. .pen.,

– L.I.A. (în stare de arest preventiv (date de stare civilă) pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. .pen., cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. c C.pen.,

– N.M. (în stare de libertate), (date de stare civilă) pentru săvârșirea infracțiunii de

9. Disjungerea cauzei față de:

– învinuiții V.M.F. și I.M., în vederea continuării cercetărilor față de aceștia sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 221 alin. .pen.,

În baza art. 264 C.proc.pen., dosarul va trimis Judecătoriei Ploiești, competentă să judece cauză în temeiul art. 25 alin. 1 C.proc.pen. raportat la art. 30 alin. 1 lit. a C.proc.pen., urmând a fi citați:

Inculpații: T.A. – aflat în prezent în arestul I.P.J. Praho L.I.A. – aflat în prezent în arestul I.P.J. Prahova,

Partea vătămată-parte civilă: E.M. – domiciliată în ……

Martorii: Se va menționa domiciliul fiecărui martor în parte.

Se stabilesc cheltuieli judiciare în cuantum de ……. lei, care, în baza art. .proc.pen., vor fi suportate de inculpați, din care onorariile apărătorilor din oficiu C.B.M., T.D., vor fi avansate din fondurile Ministerului Justiției.

Procuror,

CMF

DECLARAȚIE DE SUSPECT / INCULPAT

Anul .-.. luna .-.. ziua .-..

Nume………T………..

Prenume.A. posesor al actului de identitate..-., seria..-., nr.., eliberat de, la data de.-.

C.N.P….-………

Numele și prenumele purtat anterior……TA…Porecla……….-……….

Data nașterii, anul…………-…………….luna……-………..ziua…………-…….

Locul nașterii …..-…………………………..

Numele și prenumele tatălui …….-……………..

Numele și prenumele mamei …….-………………….

Cetățenia română…………………………

Starea civilă necăsătorit ……………

Studii…10 clase………………

Profesia ori ocupația…fără ocupație…………………..

Locul de muncă…-………

Domiciliul și adresa unde locuiește efectiv (reședința) ………….-…………

Adresa aleasă pentru a-i fi comunicate actele de procedură……

Antecedente penale…….fără antecedente………….

Alt proces penal aflat in desfășurare împotriva sa ….este cercetat în mai multe cauze aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești

Mi s-a adus la cunoștință că urmează să fiu audiat în calitate de (suspect/inculpat) pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzute de art. 228, 229 alin 1, lit. b și d constând în aceea că la data de – , în jurul orelor 18, împreună cu suspectul L.I.A a pătruns prin escaladarea gardului împrejmuitor în curtea părții vătămate E.M., iar apoi prin efracție, în casa acesteia de unde a sustras o valiză în care se afla suma de 1.100.000 euro.

După ce mi-au fost aduse la cunoștință drepturile prevăzute de art.10 și art. . proc. pen., precum și obligațiile prevăzute de art. . proc. pen.

În prezența apărătorului ales/din oficiu CBM cu delegația nr. ……-…..declar următoarele

Declarația a fost luată între orele 10 și 12.

PROCUROR, AVOCAT, INTERPRET, SUSPECT/INCULPAT,

C.M.F C.B.M T.A

DECLARAȚIE DE MARTOR

Anul .-.. luna .-.. ziua ..-.

Nume……B………………

Prenume…..N…………………..

posesor al actului de identitate…..-….., seria…..-.., nr. …-………………………………………, eliberat de ……-…………….., la data de …..-……….., C.N.P……..-…………………………… Numele și prenumele purtat anterior ……B.N……….

Porecla….-……………

Data nașterii, anul …-………. luna……-…ziua…-…..

Locul nașterii ………..-………….

Numele și prenumele tatălui…….-………….

Numele și prenumele mamei ………-…………….

Cetățenia…română…………….

Starea civilă….căsătorit……

Situația militară………-……………

Studii……12 clase ……

Profesia ori ocupația……fără ocupație ………

Locul de muncă……-…………

Domiciliul și adresa unde locuiește efectiv (reședința) ………..-……..

Adresa aleasă pentru a-i fi comunicate actele de procedură …………

Calitatea procesuală anterioară în cauză………martor ……………….

Raporturile dintre martor și subiecții procesuali principali nu se cunoșteau anterior

Dacă martorul este în situația prevăzută de art. 117 alin. (1):

Mi s-a adus la cunoștință că am dreptul de a refuza să dau declarații în calitate de martor și declar că nu sunt/sunt de acord să dau declarație.

Paguba suferită în urma săvârșirii infracțiunii ……….-……..

Alte date pentru stabilirea situației personale………-…….

Mi s-a adus la cunoștință că urmează să fiu audiat în calitate de martor cu privire la fapta de furt prev. De art. 228, 229 alin 1, lit. b și d CPP, constând în aceea că la data de – , în jurul orelor 18, T.A împreună cu suspectul L.I.A a pătruns prin escaladarea gardului împrejmuitor în curtea părții vătămate E.M., iar apoi prin efracție, în casa acesteia de unde a sustras o valiză în care se afla suma de 1.100.000 euro.

Mi-a fost adusă la cunoștință obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-mi-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă, precum și celelalte dispoziții prevăzute de art. 120, art.125 și art.130 din C. proc. pen.

Înainte de a fi ascultat ca martor am depus jurământul religios/declarația solemnă:

"Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!"( …………J.T………………………..(semnătura martorului)

Declar următoarele: ….-………………………

Întrebare: ……-…………………

Răspuns: …….-………………….

Declarația a fost luată între orele..14…….și ….15………….

Declarația nu a fost înregistrată audio/audio video.

PROCUROR, AVOCAT, INTERPRET , MARTOR,

CMF CBM JT

R E F E R A T

Anul .-.. luna .-..ziua -…

Procuror CMFdin cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești

Examinând actele de urmărire penală din dosarul cu nr. de mai sus, privind pe TA

EXPUN URMĂTOARELE:

Prin ordonanța din data de .-.. s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 228, 229 alin 1 lit b și d, constând în aceea că … că la data de – , în jurul orelor 18, împreună cu suspectul L.I.A a pătruns prin escaladarea gardului împrejmuitor în curtea părții vătămate E.M., iar apoi prin efracție, în casa acesteia de unde a sustras o valiză în care se afla suma de 1.100.000 euro

Prin ordonanța din data de .-.. s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul LIA

Din procesele verbale informative rezultă faptul că numitul TA s-a aflat în barul SC….SRL, alături de LIA, oferind lăutarilor sume mari de bani (aproximativ 1000 de euro), deși nu prestează nici o activitate remunerată.

Din probele administrate în cauză declarații de martori, declarația părții vătămate, constatările tehnico-științifice, urmelor de picior încălțat, reconstituirii, proceselor verbale de informare, există indicii temeinice și suficiente în sensul că T.A. și LIA au legătură cu săvârșirea faptei apreciindu-se totodată că în cauză este pertinentă și utilă efectuarea unei percheziții domiciliare la locuința sus numiților în vederea descoperirii și strîngerii probelor necesare continuării cercetărilor.

În temeiul art.158 alin. (1), (2) și următoarele din C. proc. pen.,

S O L I C I T:

Încuviințarea percheziției pe o durată de 1 zi, începând cu data de..-., la domiciliul/ sediul aparținând lui… TA, , situat la …-……

Dosarul se trimite judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Ploiești

P R O C U R O R ,

CMF

PROCES – VERBAL

de cercetare la fața locului

Anul .-.. luna .-..ziua .-..

Procuror CMF, din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești

Azi, data de mai sus, împreună cu comisar șef I.M, subcomisar TM și Asp CM, toți din cadrul piliției Municipiului Ploiești, Birou investigații criminale,

Fiind în continuarea cercetărilor în cauza privind pe TA.

În baza sesizării și în temeiul art. 192 și art 195 Cpp, ne/am deplasat la fața locului însoțiți de către tehnician criminalist DC și conducător câine Asp SM, ambii din cadrul serviciului criminalistic al IPJ Prahova, unde în prezența martorului asitent CF, am constatt următoarele:

Locuința numitei EM este situată în Ploiești, împrejmuită pe toate laturile cu gard confecționat din plăci de tablă și scândură, înalt de doi metri, iar accesul în interor se face pe latura de vest. Poarta este prevăzută cu sistem de închidere cu yală. Nu s-au constatat urme de forțare.

S-a procedat la efectuarea cercetării atât în interiorul, cât și în exteriorul gardului ce împrejmuiește locuința, ocayie cu care se constată că nu sunt urme sau mijloace materiale de probă care să conducă la faptul persoanele ar fi putut escalada din exterior către interior sau invers.

Lucuințe est situată la 30 m de poartă, accesul se face pe o alee betonată de 4 metri lățime, locuința are 4 intrări și este construită în sistem parter plus mansardă și subsol.

Tâmplăria locuinței este din aluminiu cu geam termopan și nu s-au găsit urme de forțare nici la uși nici la ferestre.

Din hol, amplastă sub casa scării ce duce la mansarddă se află o încăpere cu destinație boxă, ca dimensiuni în lățime și lungime, aproximativ 3 m, prevăzută cu ușă de acces confecționată din material lemnos, fără sistem de închidere sau asigurare, găsită în poziția deschis.

În această încăpere pe pardoseală au fost găsite un nr. De 6 cutii hexagonale dim material plastic cu conținut ceară de parchet. Din această încăpere, se reclamă de către partea vătămată furtul unei valize tip geamantan confecționată din carton încărcat cu material tip imitație de piele de culoare neagră, în care aceasta declară că avea suma de aproximativ 1.100.000 euro, ce provenea din vânzarea unui teren, sumă ce îi aparținea. Fereastara din, amplasată pe latura de nord a clădirii este compusă din trei corpuri, confecționată din aluminiu cu geam termopan, având deschidere în zona corpului de mijloc, către exterior. În zona inferioară a corăpului de mijloc se constată urme de forțare.

Pe panoul metalic al acestei ferestre a a fost decoperită o urmă de încălțăminte.

Nu s-au reclșamt furtul altor bunuri.

Cu ocazia cercetării la fața locului a fost folosut câinele de urmă, rezultatu fiind negativ.

A fost prelevată cu pulbere gabenă flourescentă și ridicată pe folie adezivă de culoare negră o urmă papilară descoperită pe rama interioară a ferestrei.

Au fost fixate și ridicate prin fotografiere metrică trei urme de încălțăminte.

Au fost efectuate fotografii judiciare cu aparatul marca Nikon FM 3A cu film color Fuji, în condiții de lumină naturală și artificială.

Persoanele prezente la fața locului nu au de făcut obiecțiuni cu privire la desfășurarea cercetării.

Prezentul proces-verbal a fost întocmit la – între orele 14 și 20, fiind citit tuturor persoanelor.

Procuror, Organ de Poliție, Martori asistenți, cei în cauză,

1. 1.

2. 2 .

Foto 1. Aspecte din curtea locuinței.

Foto 2. Urma de picior încălțat descoperită cu ocazia cercetării la fața locului.

Foto 3. Urmă papilară descoperită cu ocazia cercetării la fața locului.

Foto 4. Detaliu al unei forme de forțare, creată prin apăsare la nivelul inferior al părții mobile a ferestrei.

Foto 5.

Foto 6.

Foto nr. 5-6 reprezintă banii găsiți cu ocazia percheziției corporale asupra numitului T.A.

Sursa: Fotografiile 1-6 și rechizitoriu au fost puse la dispoziție de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești.

BIBLIOGRAFIE

Aionițoaie, C. – Tratat de tactic criminalistică, ed. a II-a, Editura Carpați, 1992.

Anghelescu, I. – Filmul judiciar, I.G.M., București, 1974.

Antoniu, G. – Dicționar de procedură penală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Atasiei, D. – Criminalistica – Suport de curs anul IV Semestrul 2, Universitatea Alexandru I. Cuza, Iași.

Bercheșan, V. – Cercetarea penală.Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2001.

Bercheșan, V. – Tratat de tactică criminalistică., Editura Carpați, Craiova, 1992, p. 73.

Becheșan,V. – Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de interne, Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, 1994.

Buzatu, N.E. – Criminalistică, Editura Pro Universitaria, București, 2013.

Botez, Gh.D. – Procedee tactice de audiere a martorilor în procesul penal, București 2011.

Butoi, T. – Confruntarea în ”Tactica criminalistică” , Ministerul de Interne, Serviciul Editorial și Cinematografic, București 1989.

Ciopraga, A. – Criminalistică.Tratat de tactică, Editura Gamma, Iași, 1996.

Coman, L. – Tratat practic de criminalistică , vol. I, IGM, București, 1976.

Constantin, I.R. – Tratat practic de criminalistică.Expertiza urmelor lăsate de obiecte și urmelor materie., vol. III, Editura Carpați, 1980.

Dongoroz, V. – Explicatii Teoretice ale Codului de procedură penală roman, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1975.

Ghiorghici, V. – Criminalistică.Îndrumar practic., Editura Profiprint Impex, Câmpina, 2012.

Golunski, S.A. – Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961.

Iakubovskaia, I. – Probleme de medicină judiciară și criminalistică, vol. I, Editura medical, București, 1964.

Ionescu, L. – Identificarea Criminalistică, Editura Științifică, București, 1990.

Lăpăduși, V. – Criminalistică(Mileniul III), Editura Little Star, București, 2001.

Le Clere, M. – Manuel de police tehnique, Editura Police Revue, Paris, 1974.

Minovici, M. – Tratat complet de medicină legală, vol. II, București, 1930.

Mircea, I. – Criminalistică, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1992.

Mircea, I. – Criminalistică, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Mircea, I. – Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura Vasile Goldiș, Arad, 1996.

Mitrache, C-tin – Drept penal roman.Parte general, ed. a VI-a, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Molcuț, Emil – Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Negoiță, Florin – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universitară, București, 2008.

Niculae, G. – Criminalistică.Note de curs., vol. I, Editura Ager, București, 2006.

Nistoreanu, Gh.- Drept penal, Editura Continent XXI, București, 1995.

Pășescu, G. – Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura ERA, București, 2006.

Rujoiu, C. – Cercetarea la fața locului (îndrumar practic pentru subofițerii de poliție), Editura Ministerului de Interne, 1996.

Sava, V. – Manual de dactiloscopie, București, 1943.

Stancu, E. – Criminalistică, vol. I, Editura Actami, București, 1995.

Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2004.

Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Voicu, C. – Noul cod de procedură penală si codul anterior Prezentare comparativă, Editura Hamangiu, București, 2013.

Vicol, I. – Tratat practice de criminalistică, vol. I, I.G.M., București, 1976.

Vinberg, A.I. – Criminalistică, vol. I, București, 1953.

Visiliniuc, I. – Tratat de criminalistică.Constatarea tehnico-științifică și expertiza urmelor lăsate de om., vol. II, Editura Carpați, București, 1978.

Volonciu N. – Tratat de drept procesual penal, Editura Meteor, București.

Volonciu, N. – Tratat de procedură penală, Editura. Paideia, București, 1998.

DEX – Dicționar explicative al limbii române, ed. a II-a, Academia Română, Editura Universul Enciclopedic, București, 1998.

Legea nr. 15/1968, republicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, modificată și completată prin Decizia Curții Constituționale nr. 177/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 24 februarie 1999.

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului de droguri, publicată în Monitorul Oficial nr. 362 din 3 august 2000.

Legea nr. 197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 568 din 15 noiembrie 2000.

Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 18 aprilie 2002.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005.

Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi , publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006.

Legea nr. 337/2007 pentru completarea art. 195 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 840 din 8 decembrie 2007.

Legea nr. 58/2008 pentru completarea art. 258 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 228 din 25 martie 2007.

Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată și completată prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 20 martie 2012.

Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 modificată și completată prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012.

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010; Decizia Curții Constituționale nr. 573/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 25 mai 2011.

Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 20 martie 2012.

Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012.

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013.

O.U.G. nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și Codului de Procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 22 noiembrie 2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 456/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 25 iulie 2000.

O.U.G. nr. 10/2001 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 271/2000 privind regimul activităților de transport, comercializare și recuperare a țițeiului, gazolinei, condensarului și etanului lichid și stabilirea regimului de urmărire și judecare în procedură urgentă a unor fapte penale, publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 6 februarie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 20/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 28 ianuarie 2002.

O.U.G. nr.89/2001 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni privind viața sexuală, publicată în Monitorul Oficial nr. 338 din 26 iunie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 61/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

O.U.G. nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 27 mai 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 160/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005.

O.U.G. nr. 93/2002 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicat în Monitorul Oficial nr. 453 din 27 iunie 2002, aprobată prin Legea nr. 574/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 787 din 30 octombrie 2002.

O.U.G. nr. 143/2002 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și unele legi speciale în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale, publicată în Monitorul Oficial nr. 804 din 5 noiembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 45/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 29 ianuarie 2003.

O.U.G nr. 109/2004 pentru completarea Codului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 1115 din 27 noiembrie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 85/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 303 din 12 aprilie 2005.

O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 7 septembrie 2006.

O.U.G. nr. 198/2008 privind modificarea și completarea Codului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din 8 decembrie 2008, aprobată cu completări prin Legea nr. 93/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 27 martie 2010.

Decizia Curții Constituționale nr. 5/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 5 martie 1999.

Decizia Curții Constituționale nr. 150/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 605 din 10 decembrie 1999.

Decizia Curții Constituționale nr. 62/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2006.

Decizia Curții Constituționale nr. 573/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 25 mai 2011.

BIBLIOGRAFIE

Aionițoaie, C. – Tratat de tactic criminalistică, ed. a II-a, Editura Carpați, 1992.

Anghelescu, I. – Filmul judiciar, I.G.M., București, 1974.

Antoniu, G. – Dicționar de procedură penală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Atasiei, D. – Criminalistica – Suport de curs anul IV Semestrul 2, Universitatea Alexandru I. Cuza, Iași.

Bercheșan, V. – Cercetarea penală.Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2001.

Bercheșan, V. – Tratat de tactică criminalistică., Editura Carpați, Craiova, 1992, p. 73.

Becheșan,V. – Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de interne, Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, 1994.

Buzatu, N.E. – Criminalistică, Editura Pro Universitaria, București, 2013.

Botez, Gh.D. – Procedee tactice de audiere a martorilor în procesul penal, București 2011.

Butoi, T. – Confruntarea în ”Tactica criminalistică” , Ministerul de Interne, Serviciul Editorial și Cinematografic, București 1989.

Ciopraga, A. – Criminalistică.Tratat de tactică, Editura Gamma, Iași, 1996.

Coman, L. – Tratat practic de criminalistică , vol. I, IGM, București, 1976.

Constantin, I.R. – Tratat practic de criminalistică.Expertiza urmelor lăsate de obiecte și urmelor materie., vol. III, Editura Carpați, 1980.

Dongoroz, V. – Explicatii Teoretice ale Codului de procedură penală roman, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1975.

Ghiorghici, V. – Criminalistică.Îndrumar practic., Editura Profiprint Impex, Câmpina, 2012.

Golunski, S.A. – Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961.

Iakubovskaia, I. – Probleme de medicină judiciară și criminalistică, vol. I, Editura medical, București, 1964.

Ionescu, L. – Identificarea Criminalistică, Editura Științifică, București, 1990.

Lăpăduși, V. – Criminalistică(Mileniul III), Editura Little Star, București, 2001.

Le Clere, M. – Manuel de police tehnique, Editura Police Revue, Paris, 1974.

Minovici, M. – Tratat complet de medicină legală, vol. II, București, 1930.

Mircea, I. – Criminalistică, Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1992.

Mircea, I. – Criminalistică, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Mircea, I. – Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Editura Vasile Goldiș, Arad, 1996.

Mitrache, C-tin – Drept penal roman.Parte general, ed. a VI-a, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Molcuț, Emil – Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Negoiță, Florin – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universitară, București, 2008.

Niculae, G. – Criminalistică.Note de curs., vol. I, Editura Ager, București, 2006.

Nistoreanu, Gh.- Drept penal, Editura Continent XXI, București, 1995.

Pășescu, G. – Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura ERA, București, 2006.

Rujoiu, C. – Cercetarea la fața locului (îndrumar practic pentru subofițerii de poliție), Editura Ministerului de Interne, 1996.

Sava, V. – Manual de dactiloscopie, București, 1943.

Stancu, E. – Criminalistică, vol. I, Editura Actami, București, 1995.

Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2004.

Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Stancu, E. – Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Voicu, C. – Noul cod de procedură penală si codul anterior Prezentare comparativă, Editura Hamangiu, București, 2013.

Vicol, I. – Tratat practice de criminalistică, vol. I, I.G.M., București, 1976.

Vinberg, A.I. – Criminalistică, vol. I, București, 1953.

Visiliniuc, I. – Tratat de criminalistică.Constatarea tehnico-științifică și expertiza urmelor lăsate de om., vol. II, Editura Carpați, București, 1978.

Volonciu N. – Tratat de drept procesual penal, Editura Meteor, București.

Volonciu, N. – Tratat de procedură penală, Editura. Paideia, București, 1998.

DEX – Dicționar explicative al limbii române, ed. a II-a, Academia Română, Editura Universul Enciclopedic, București, 1998.

Legea nr. 15/1968, republicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, modificată și completată prin Decizia Curții Constituționale nr. 177/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 24 februarie 1999.

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului de droguri, publicată în Monitorul Oficial nr. 362 din 3 august 2000.

Legea nr. 197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 568 din 15 noiembrie 2000.

Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 18 aprilie 2002.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005.

Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi , publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006.

Legea nr. 337/2007 pentru completarea art. 195 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 840 din 8 decembrie 2007.

Legea nr. 58/2008 pentru completarea art. 258 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 228 din 25 martie 2007.

Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată și completată prin Legea nr. 27/2012 pentru modificarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 20 martie 2012.

Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 modificată și completată prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012.

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010; Decizia Curții Constituționale nr. 573/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 25 mai 2011.

Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 20 martie 2012.

Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012.

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013.

O.U.G. nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și Codului de Procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 22 noiembrie 2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 456/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 25 iulie 2000.

O.U.G. nr. 10/2001 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 271/2000 privind regimul activităților de transport, comercializare și recuperare a țițeiului, gazolinei, condensarului și etanului lichid și stabilirea regimului de urmărire și judecare în procedură urgentă a unor fapte penale, publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 6 februarie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 20/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 28 ianuarie 2002.

O.U.G. nr.89/2001 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni privind viața sexuală, publicată în Monitorul Oficial nr. 338 din 26 iunie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 61/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

O.U.G. nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 27 mai 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 160/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005.

O.U.G. nr. 93/2002 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicat în Monitorul Oficial nr. 453 din 27 iunie 2002, aprobată prin Legea nr. 574/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 787 din 30 octombrie 2002.

O.U.G. nr. 143/2002 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și unele legi speciale în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale, publicată în Monitorul Oficial nr. 804 din 5 noiembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 45/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 29 ianuarie 2003.

O.U.G nr. 109/2004 pentru completarea Codului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 1115 din 27 noiembrie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 85/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 303 din 12 aprilie 2005.

O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 7 septembrie 2006.

O.U.G. nr. 198/2008 privind modificarea și completarea Codului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din 8 decembrie 2008, aprobată cu completări prin Legea nr. 93/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 27 martie 2010.

Decizia Curții Constituționale nr. 5/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 5 martie 1999.

Decizia Curții Constituționale nr. 150/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 605 din 10 decembrie 1999.

Decizia Curții Constituționale nr. 62/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2006.

Decizia Curții Constituționale nr. 573/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 25 mai 2011.