Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice Septimiu Chelcea Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice București, 2003 comunicare.ro… [607775]

Septimiu Chelcea
Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice

Septimiu Chelcea
Metodologia elabor ării
unei lucr ări științifice
București, 2003
comunicare.ro

Toate drepturile asupra acestei edi ții aparțin editurii
comunicare.ro
SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy“
Strada Povernei 6–8, Bucure ști
Tel./fax: (021) 313 5895
E-mail: [anonimizat]
www.comunicare.ro
www.editura.comunicare.roCuprins
Lista tabelelor / 9
Lista figurilor / 11
Mulțumiri / 13
Prefață la ediția a II-a / 15
Cuvânt înainte / 17
CAPITOLUL 1
Întrebări, răspunsuri posibile și un imperativ / 19
Despre calitatea cercet ării / 19
„Stilul este știința însăși“ / 23
Câteva întreb ări necesare / 25
O formulă acceptabil ă / 34
Să nu plagiezi! / 36
Despre stil și stilul științific / 41
Ce titlu punem? / 58
CAPITOLUL 2
Norme de redactare / 69
Rezumatul / 71
Introducerea / 72
Literatura consultat ă / 73
Descrierea design -ului cercet ării / 88
Analiza datelor / 89
Discutarea datelor / 109
Concluziile / 112
Corectura / 114
CAPITOLUL 3
Capcanele punctua ției / 117
Punctul / 117
Virgula / 120

Studenților mei de ieri, de azi,
poate și de mâinePunct și virgulă / 122
Două puncte / 123
Semnele cit ării / 124
Parantezele / 126
Linia de pauz ă, linia oblic ă și cratima / 128
Alte semne de punctua ție / 130
CAPITOLUL 4
Finisarea lucr ării / 133
Hârtia și litera / 133
Oglinda paginii / 135
Cum se numeroteaz ă paginile / 138
Întocmirea listei tabelelor și figurilor / 139
Mulțumiri, anexe, glosar, note / 140
Redactarea listei bibli ografice, a indexului și a cuprinsului / 143
Anexa A Prezentarea unei diserta ții / 153
Anexa B Expresii și locuțiuni în limba latin ă / 155
Bibliografie / 179
Index de nume / 187Index de teme / 193

Lista tabelelor
Tabelul 1 . Tabel de contingen ță cu variabila independent ă (x)
deasupra coloanelor și variabila dependent ă (y) la începutul
rândurilor (p. 92)
Tabelul 2 . Tabel de contingen ță cu variabila independent ă (x) la
începutul rândurilor și variabila dependent ă (y) deasupra
coloanelor (p. 93)
Tabelul 3 . Nivelul de școlaritate, în func ție de apartenen ța la gen
(N = 1171) (p. 94)
Tabelul 4 . Atitudinea fa ță de muncă, în funcție de preg ătirea
profesional ă și de apartenen ța la gen (N = 2150) (p. 95)
Tabelul 5 . Aprecierea emisiunilor TV (N = 9) (p. 96)
Tabelul 6 . Evaluarea rela țiilor intragrupale (p. 96)
Tabelul 7 . Autoaprecierea onestit ății în compara ție cu membrii
grupului (p. 97)
Tabelul 8 . Lectura revistelor literare (p. 97)
Tabelul 9 . Puncte de reper în argumentare ( după Ferréol și Flageul,
1996/1998, 61) (p. 111)
Tabelul 10 . Abrevierea indica țiilor bibliografice frecvente (p. 118)

Lista figurilor
Fig. 1. Gril ă pentru evaluarea cercet ărilor socioumane (p. 22)
Fig. 2. Poligonul frecven țelor (după Barometrul de opinie public ă,
octombrie 2002, 13) (p. 102)
Fig. 3. Histogram ă în plan (dup ă Barometrul de opinie public ă,
octombrie 2002, 29) (p. 103)
Fig. 4. Histogram ă în spațiu (după Barometrul de opinie public ă,
octombrie 2002, 29) (p. 104)
Fig. 5. Histogram ă în spațiu (după Barometrul de opinie public ă,
octombrie 2002, 13, și Barometrul de opinie public ă. Republica
Moldova , noiembrie 2002, 8) (p. 104)
Fig. 6. Cerc de structur ă în plan (dup ă Barometrul de opinie public ă,
octombrie 2002, 29) (p. 105)
Fig. 7. Cerc de structur ă în spațiu (după Barometrul de opinie
publică, octombrie 2002, 29) (p. 106)
Fig. 8. Grafice figurative (dup ă Prisma , 1979, 8, 7) (p. 107)

Mulțumiri
La elaborarea acestui ghid de redactare am primit ajutor din partea
mai multor institu ții și persoane, fa ță de care îmi exprim recu-
noștința.
Programele doctorale și de mobilitate universitar ă, coordonate de
profesorii Ilie B ădescu, Maria Voinea și Elena Zamfir de la
Universitatea din Bucure ști, mi-au oferit prilejul de a m ă documenta
în bibliotecile unor universit ăți prestigioase din SUA (Universitatea
Columbia și Universitatea Tiffin), Marea Britanie (Universitatea
Politehnic ă Anglia, Cambridge) și Suedia (Universitatea din Umea).
Gratias vobis ago!
Apariția lucrării nu ar fi fost posibil ă fără sprijinul moral și
logistic din partea conducerii Facult ății de Comunicare și Relații
Publice „David Ogilvy“ din cadrul Școlii Naționale de Științe Poli-
tice și Administrative. Profesorii Cornel Codi ță, Grigore Georgiu și
Dumitru Iacob de la SNSPA au avut bun ăvoința de a citi manu-
scrisul. Nae Georgescu, profesor la Universitatea „Hyperion“, a
revizuit termenii și expresiile în limba latin ă. Le mulțumesc pentru
colegialitatea lor generoas ă.
The last, but not least , le mulțumesc domnului prof. univ. dr.
Paul Dobrescu, Decanul Facult ății de Comunicare și Relații Publice
„David Ogilvy“, și domnului Alin Z ăinescu, directorul economic al
Editurii Comunicare.ro, pentru apari ția în timp util a celor dou ă ediții
ale acestui ghid de redactare în domeniul științelor socioumane.

Prefață la ediția a II-a
În urmă nu cu mult timp – a ș fi de-a dreptul pedant s ă vă spun că era
spre sfârșitul lui decembrie anul trecut, într-o zi de miercuri dup ă
orele de curs, adic ă la 1405 – un student m-a întrebat la ce libr ărie ar
mai putea g ăsi Cum să redactăm… „Nu cred s ă mai fie la vânzare“ –
i-am spus –, ad ăugând: „O carte bun ă se epuizeaz ă rapid, dac ă este
tipărită într-un tiraj mic“! A „zâmbit a râde“, fapt ce m-a f ăcut să-i
recomand o lectur ă inteligent ă: Come si fa una tesi di laurea de
Umberto Eco (1977), tradus ă în douăsprezece țări, din Portugalia
(1980) pân ă în Federa ția Rusă (2001). Versiunea în limba român ă a
apărut în anul 2000. A mai trecut un timp și am fost din nou oprit de
același student. „Totu și, am nevoie de Îndrumarul dv.“. Mă întreb și
acum cu ce l-ar fi putut ajuta mai mult Cum să… decât Come si
fa…? Nu am g ăsit alt răspuns „mai plin de modestie“ decât acela c ă
lucrările sunt complementare: profesorul de semiotic ă al Universi-
tății din Bologna, distins cu titlul de Doctor Honoris Causa de
douăzecișinouă de universit ăți din întreaga lume, le arat ă studenților
cum să conceapă o teză de licență, iar Septimiu Chelcea cum s ă
prezinte ce au conceput, cum s ă pună în pagină gândul lor. A șa s-a
născut ideea unei noi edi ții a ghidului de redactare în domeniul
științelor socioumane.
Actuala edi ție nu are trufia de a fi „nerev ăzută“, dimpotriv ă. Am
căutat să elimin erorile ce au învins vigilen ța sau știința autorului la
data public ării primei edi ții, graba sau p ăcatul „con științei ațipite“.
Am completat vechiul text cu mai multe exemple, rezultate din
lecturi recente și din analiza lucr ărilor de licen ță aflate la biblioteca
Facultății de Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea din

Septimiu Chelcea 16
București sau sus ținute la Facultatea de Comunicare și Relații
Publice „David Ogilvy“. M-am c ălăuzit după dictonul Amicus Plato,
sed magis amica veritas când am pus în discu ție unele texte ale
colegilor de breasl ă. Îi asigur de bunele mele sentimente. Cu bun ă
știință, am folosit frecvent expresii în limba latin ă. Dacă am
exagerat, ceea ce nu cred, s ă se ia în considera ție scopul didactic al
lucrării. Am confruntat textul primei edi ții cu recomand ările din
Guide de preséntation d’un raport de recherche întocmit de Marc A.
Provost, Alain Michel, Yvan Leroux și Yvan Lussier (1993/1997).
Subcapitolul despre evitarea plagiatului, ca și cel referitor la
reprezentarea grafic ă a datelor din cercet ările cantitative, sunt pentru
prima dat ă publicate în aceast ă ediție. Am dat deoparte din vechiul
text ce mi s-a p ărut acum a fi de prisos. A rezultat, sper, o unealt ă
intelectual ă mai ascuțită.
Septimiu Chelcea
15 ianuarie 2003Dorința de aprobare este, probabil, instinctul cel
mai profund al omului civilizat.
W. Somerset Maugham (1919)
Cuvânt înainte
Acest „ghid de redactare“ se adreseaz ă celor care nu au voie s ă se
abată cu nimic de la scrierea corect ă a lucrărilor lor: studen ți, docto-
ranzi, tineri cercet ători, în general, celor din domeniul științelor
socioumane, în special. Savantul spaniol Santiago Ramón y Cajal
(1852–1934), adresându-se cercet ătorilor încep ători, le atr ăgea
atenția „să nu uite c ă dreptul de a gre și se tolereaz ă numai celor
consacrați!“ (1897/1967, 153).
Cuvântul „redactare“ (lat. redactum ) are în limba român ă un
înțeles dublu: a formula în scris un act oficial, o scrisoare etc. și a
pregăti pentru multiplicare un manuscris. În cele ce urmeaz ă am în
vedere ambele semnifica ții ale termenului. M ă voi referi la „cum“ și
mai puțin la „ce“ scriem, de și sunt convins, împreun ă cu Nicolas
Boileau-Despréaux (1636–1711), c ă „ceea ce concepi bine se enun ță
în mod clar și cuvintele pentru a le exprima î ți vin cu u șurință“. Pe
de altă parte, știu că formele semnific ă și că „orice lucru î și
dobândește unitatea prin forma sa și își manifest ă coeziunea intern ă
tot în forma pe care o are“ (S endrail, 1967/1983, 15). Într-un anume
sens, forma dat esse rei .
De-a lungul activit ății mele didactice universitare am constatat c ă
puțini sunt studen ții și chiar doctoranzii care reu șesc să-și redacteze
corect lucr ările. Nu i-a înv ățat nimeni sau nu au dat importan ță
acestui „detaliu“. Nu ascund c ă am întâlnit și profesori care nu
acordă atenția cuvenit ă scrisului lor. Recunosc, pe de alt ă parte, că în
ceea ce am publicat se întâlnesc unele din gre șelile pe care acum le
denunț.

Septimiu Chelcea 18
În mediile academice din str ăinătate apar cu ritmicitate lucr ări
despre redactare: Lee Cuba și John Cocking, 1997; J. Giltrow, 1995;
Chris Hart, 1989; Christine A. Hult, 1996; E.M. Phillips și D. Pugh,
1994 – ca s ă mă opresc doar la cele mai recente. Exist ă, de altfel, și
manuale de publicare ce se retip ăresc periodic de c ătre asocia țiile
profesionale academice, de exemplu, Publication Manual of the
American Psychological Association (1994), aflat la a patra edi ție.
Acest manual, pe care l-am folosit intensiv, face trimitere la peste o
sută de lucrări consacrate problemei redact ării lucrărilor științifice.
În limba român ă, deși s-au publicat câteva c ărți privind stilul
lucrărilor științifice ( vezi Gherghel, 1996, 11-14), nu exist ă – cu o
singură excepție, dar notabil ă (Ferréol și Flageul, 1996/1998) – un
„ghid practic“ pentru redactarea unui raport de cercetare sau a unei
disertații în domeniul științelor socioumane.
Sper ca studen ții mei de azi și de ieri, poate și de mâine, s ă gă-
sească în Cum să redactăm în domeniul științelor socioumane un
ghid util pentru activitatea lor științifică.
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea
13 iunie 2000Capitolul 1
Întrebări, răspunsuri posibile
și un imperativ
Nici întreb ările nu sunt toate câte s-ar putea formula în leg ătură cu
activitatea de cercetare științifică, nici răspunsurile pe care le schi țez
nu sunt indubitabile. Singurul lucru mai presus de orice discu ție
rămâne imperativul: S ă nu plagiezi!
Despre calitatea cercet ării
Înainte de a preg ăti manuscrisul pentru publicare sau pentru a fi
prezentat comisiei pentru examenul de licen ță sau de doctorat, ar
trebui să ne punem singuri câteva întreb ări în legătură cu calitatea
cercetării tocmai încheiate. În Publication Manual (1994, 3-4) sunt
reluate și generalizate întreb ările formulate de K.M. Bartol la
conferința Asociației Americane de Psihologie (Los Angeles, 1981):
• Este problema cercetat ă semnificativ ă?
• Abordarea este original ă?
• Sunt instrumentele de investigare satisf ăcător de reliabile
(fidele) și de solide?
• Este măsurarea strâns legat ă de variabilele vizate în cer-
cetare?

Septimiu Chelcea 20
• Se testeaz ă în investiga ție pe deplin și fără ambiguitate ipo-
tezele enun țate?
• Este popula ția investigat ă reprezentativ ă pentru popula ția la
care se face generalizarea?
• Respectă cercetarea standardele etice?
• Este cercetarea într-un stadiu suficient de avansat încât s ă jus-
tifice publicarea rezultatelor?
S-ar mai putea formula, desigur, și alte întreb ări:
• Au aplicativitate rezultatele cercet ării?
• Publicarea raportului de cercetare (a studiului) are un impact
social dezirabil?
Pentru a evalua cât mai obiectiv propriile studii, ca și cercetările
altora, am imaginat un model aplicabil abord ărilor experimentale
(Chelcea, 1982, 207), dar care poate fi extins la oricare alt ă moda-
litate de investigare a vie ții sociale (Figura 1).
Noutatea temei, ineditul tehnicilor, procedeelor și instrumentelor
de investigare utilizate, ca și originalitatea concluziilor au fost
considerate variabile cu doar dou ă valori (absen ță sau prezen ță: zero
sau unu). Sigur, originalitatea poate fi în țeleasă și evaluată diferit,
după cum ne raport ăm la cunoa ștere, în general, sau la nivelul
cunoștințelor dintr-o comunitate științifică distinctă, cea a socio-
logilor din România, de exemplu. A cerceta stima de sine implicit ă
nu mai reprezint ă o noutate pe plan mondial: A.G. Greenwald și
M.R. Banaji au definit-o deja ca „efect introspectiv neidentificat (sau
inexact identificat) al atitudinii self-ului față de evaluarea obiectelor
asociate și disociate lui“ (1995, 11). Abordarea acestei teme de c ătre
psihosociologii din România ar constitui o noutate, ar l ărgi aria
cercetărilor din domeniu.
E.M. Phillips și D. Pugh (1994), cita ți de Chris Hart (1998, 24),
identifică nu mai pu țin de nou ă moduri diferite de a fi original în
cercetarea științifică a vieții sociale:Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 21
• A efectua cercet ări empirice (de teren, concrete) pe teme care
nu au mai fost niciodat ă abordate.
• A da o interpretare nou ă unor idei vechi.
• A aduce noi eviden țe pentru problemele deja cunoscute.
• A elabora sinteze noi.
• A utiliza cuno ștințele acumulate în studierea realit ăților socio-
culturale din alte țări.
• A experimenta metode și tehnici de cercetare în contexte
socioculturale diferite.
• A realiza cercet ări interdisciplinare.
• A privi altfel, dintr-o alt ă perspectiv ă teoretică, realitățile
socioculturale.
• A prezenta cuno ștințele dobândite într-o manier ă care nu a
mai fost încercat ă.
În ceea ce prive ște rigurozitatea metodelor, tehnicilor și proce-
deelor de ob ținere și de prelucrare a datelor, coeren ța demonstra ției
și validitatea concluziilor, credem c ă există grade de compara ție.
Unele modalit ăți de investigare sunt mai valide decât altele; la fel și
rezultatele finale. Putem acorda mai multe valori: zero, unu sau doi.
În fine, semnifica ția teoretic ă și aplicativ ă a rezultatelor în timp și
spațiu oferă o gamă de valori mai extins ă: zero, unu, doi și trei – am
presupus noi. Se ajunge la un indice de evaluare a cercet ărilor de
teren sau experimentale, care ia valori între zero și zece. Chiar dac ă
modelul propus opereaz ă ierarhizări bazate pe aprecieri individuale,
indicele rezultat pare a fi un instrument de evaluare și autoevaluare
util. Indicele de evaluare al acestui ghid s-ar situa, dup ă autoeva-
luarea mea, undeva în zona cifrei șapte. Poate c ă cititorii vor ajunge
la un alt indice de evaluare.
Este recomandabil ca fa ță de propriile scrieri s ă nu avem îng ă-
duință. Ca profesori, s ă manifest ăm cumpănită indulgen ță față de
erorile din lucr ările scrise ale studen ților; ca oameni de știință, să fim
respectuoși față de neîmplinirile din lucr ările personalit ăților
științifice consacrate. Santiago Ramón y Cajal (1897/1967, 145) ne

Septimiu Chelcea 22
îndemna s ă facem aprecieri critice, evalu ări nu numai cu impar ția-
litate, sine ira et studio , dar și „într-o form ă politicoas ă, plăcută și
chiar măgulitoare“. S ă scuzăm cu bun ăvoință erorile încep ătorilor și
„să nu atribuim eroarea numaidecât ignoran ței“ (idem , 147). Când
scriu aceste lucruri nu pot s ă nu-mi repro șez că, dintr-un motiv sau
altul, ba chiar f ără nici un motiv serios, uneori am nesocotit astfel de
precepte, dar… qui s’excuse s’accuse !
Originalitatea
Tema 0 – 1 Rigurozitatea
Metodele 0 – 1 0 – 2Semnifica ți
a teoretică
și aplicativ ă
Rezultatele 0 – 1 0 – 2 0 – 3 Indicele de
evaluare
Total 0 – 3 0 – 4 0 – 3 0 – 10
Fig. 1. Gril ă pentru evaluarea cercet ărilor socioumane
Dacă ne-am încredin țat că cercetarea noastr ă are un indice de
evaluare a con ținutului superior mediei, ne punem imediat problema
redactării raportului de cercetare și ne gândim la g ăsirea celei mai
adecvate modalit ăți de „împachetare“ a con ținutului. Arta pache-
tului, a ambal ării, nu reprezint ă o artă minoră. A nu te preocupa de
ambalaj înseamn ă a risca să irosești munca anterioar ă. Dimpotriv ă,
reușita împachet ării finale poate compensa multe insuficien țe. Există
chiar „speciali ști în arta pachetului și a scrisului, care reu șesc să
seducă într-atât, încât prea pu țini reușesc să vadă că în interior nu se
află, de fapt, nimic (acesta nu este, totu și, un ideal de urmat)“
(Kaufmann, 1996/1998, 285).Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 23
„Stilul este știința însăși“
O dată încheiată analiza datelor de cercetare și realizată interpretarea
lor, studentul, doctorandul sau cercet ătorul științific se afl ă în fața
unei noi probleme: redactarea raportului de cercetare și, după caz,
pregătirea manuscrisului în vederea pred ării lui la comisia de
examen sau la o editur ă. Redactarea raportului face parte din cerce-
tarea științifică însăși și respectarea anumitor reguli este obligatorie,
întocmai ca respectarea regulilor de formulare a întreb ărilor într-un
chestionar sau a prescrip țiilor privind desf ășurarea observa ției. În
perimetrul „rigid“ al regulilor de redactare a lucr ărilor științifice
există un câmp suficient de larg pentru manifestarea personalit ății
fiecărui cercet ător. „O disciplin ă se define ște în mare m ăsură prin
stilul ei, iar stilul sociologiei se define ște, în parte, prin opozi ția față
de tot ce ar putea s ă pară literar“ (Kaufmann, 1996/1998, 290).
Aceasta era situa ția în momentul afirm ării sociologiei în mediile
academice, ca știință relativ independent ă. Astăzi, distincția știință/artă
nu mai opereaz ă atât de drastic. Abordarea calitativ ă a sociouma-
nului este vecin ă cu reportajul, cu beletristica.
După formula lui Georges Louis Leclerc, conte de Buffon
(1707–1788), din discursul s ău de recep ție la Academia Francez ă, Le
style est l’homme même , voi spune și eu: „Stilul este știința însăși“.
Marele naturalist francez se referea la operele literare și de
popularizare a științei (Didier, 1964, 36), dar formula r ămâne vala-
bilă, în limite rezonabile, și pentru lucr ările științifice.
Sociologia s-a impus pe plan academic, a devenit disciplin ă uni-
versitară, arătând, prin modul de abordare și de prezentare a feno-
menelor societale, c ă este altceva decât filosofia, istoria sau beletris-
tica. Eseismul literar, limbajul aluziv și abunden ța metaforelor în
rapoartele de cercetare, în studiile și lucrările de sociologie ascund
mai degrab ă fisuri în demonstrarea cauzalit ății producerii fenome-
nelor vag definite decât relev ă un talent literar. Se întâlnesc, desigur,
și sociologi, istorici sau antropologi cu har literar, de exemplu, Bro-
nislaw Malinowski, Richard Price, Galo Mann sau Carlo Ginzburg –

Septimiu Chelcea 24
menționați de Peter Burke (1992/1999, 153). Psihosociologul
francez, originar din România, Serge Moscovici, atât de riguros în
scrierile științifice, i-a învins pe profesioni știi literaturii pe propriul
lor teren – cum aprecia cronicarul ziarului Le Point – când a publicat
povestirea autobiografic ă sub titlul Cronica anilor risipi ți (1997/
1999). Este un caz fericit.
Pledând pentru redactarea lucr ărilor de sociologie într-un stil
științific, nu m ă fac nicicum avocatul lipsei de expresivitate, al
„ortodoxismului verbal“ sau al „exerci țiului ostentativ al rigorii
lexicale“ – p ăcate denun țate de Jean-Claude Passeron (1991), citat
de Jean-Claude Kaufmann (1998, 290). Nu sugerez nici preluarea
modelului creat de Baruch Spinoza, în Etica demonstrat ă după
metoda geometric ă și împărțită în cinci p ărți (1677/1981), sau a
celui al lui Joseph Bochenski, din Introducere în logica autorit ății
(1974/ 1992). Aceste modele sunt aproape imposibil de egalat.
Pe de alt ă parte, scrierile din domeniul științelor socioumane
țintesc spre un public cât mai larg, nu se adreseaz ă doar cercului
restrâns al speciali știlor. Ele trebuie s ă angajeze în dialog nu numai
„comunitatea celor competen ți, speciali ști și experți, ci și publicul
larg, concet ățenii noștri“ (Bellah et al., 1985/1998, 388).
Așa cum un poet când vrea s ă scrie un sonet știe că trebuie s ă
plăsmuiască 14 versuri în dou ă catrene cu rim ă îmbrățișată și două
terține cu rim ă liberă, ceea ce nu-i limiteaz ă puterea de crea ție,
originalitatea, tot astfel investigatorii vie ții sociale trebuie s ă
respecte canoanele redact ării rapoartelor de cercetare științifică. În
epoca postmodern ă în care am intrat, în condi țiile înmul țirii abor-
dărilor calitative ale socioumanului, grani țele dintre știință și artă
devin tot mai permeabile. Se vorbe ște din ce în ce mai accentuat de
„poetica științei“, de „construc ția textuală“, de „ficțiunea prezent ării
realității“, de „mitul realismului“, sus ținându-se c ă și oamenii de
știință (istorici, sociologi, antropologi etc.) „lucreaz ă la fel de mult
pe tărâmul ficțiunii ca și romancierii și poeții, cu alte cuvinte, c ă și ei
produc «artefacte literare» în concordan ță cu regulile de gen și de
stil“ (Burke, 1992/1999, 151). Acest lucru impune și mai mult
conștientizarea „conven țiilor literare“ (White, 1966), redactarea
„narațiunilor polifonice“ (Bahtin, 1981) într-un stil științific.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 25
În cele ce urmeaz ă, pe baza consult ării lucrărilor de specialitate,
a experien ței publicistice proprii și a sfaturilor primite de la profe-
sorii mei, propun reflec ției celor afla ți în fața colilor albe ale
viitoarei lor lucr ări de licen ță, teze de doctorat sau monografii unele
răspunsuri la întreb ările pe care și le pun în mod firesc când încep
redactarea. Trebuie avute în vedere ambele componente ale oric ărui
plan de redactare: „situa ția retorică“ și „organizarea materialului“.
Situația retorică este conturat ă de următoarele elemente: inten ția
autorului, persoana autorului, cititorii poten țiali, conținutul comuni-
cării și limbajul adecvat (Hult, 1996, 113).
Câteva întreb ări necesare
Este cât se poate de logic s ă ne întrebăm de la început: „Ce scop are
ceea ce întreprindem?“ Dac ă ne propunem s ă descriem aprofundat și
sistematic un fenomen, adopt ăm o strategie diferit ă de cea impus ă de
atingerea scopului explica ției cauzale. Dac ă intenționăm să ne
etalăm erudiția sau cuno ștințele – ceea ce nu mi se pare deloc un
păcat –, vom redacta altfel decât în cazul elabor ării unei lucr ări
menite să convingă cititorii despre valoarea de adev ăr a punctelor de
vedere avansate.
Dar de ce trebuie s ă facă studenții o lucrare de licen ță? „Pentru
că așa prevede Legea înv ățământului din 1995, înc ă în vigoare“ nu
este decât un r ăspuns care ocole ște sensul profund al întreb ării.
Umberto Eco (1977/2000, 10) spune: „Licen ța, în feluritele sale
forme, se apropie de exerci țiul profesiunii“. Facem, a șadar, lucrarea
de licență la sfârșitul anilor de studii universitare pentru a demonstra
cât de ap ți suntem s ă desfășurăm o activitate în domeniul în care
ne-am preg ătit. Lucreaz ă însă absolven ții noștri în sectoarele muncii
sociale specifice facult ăților pe care le-au urmat? O particularitate a
tranziției postcomuniste din România o constituie renun țarea la
concordan ța dintre specializarea universitar ă și cerințele locului de

Septimiu Chelcea 26
muncă. Am întâlnit ingineri constructori care se ocup ă cu relațiile
publice, economi ști care fac sondaje de opinie public ă, fizicieni
deveniți analiști politici, dac ă nu chiar „oameni politici“ ș.a.m.d. Ce
mai rămâne din justificarea dat ă de nobilul Umberto Eco licen ței în
urmă cu un pătrar de veac? Gândindu-ne la realit ățile din România,
ar fi poate mai aproape de adev ăr să spunem c ă licența aproximeaz ă
calitatea intelectual ă și morală a absolven ților. De altfel, cel dintâi
principiu înscris în Magna Charta a Universit ăților, semat la 18
septembrie 1988 la Bologna de c ătre un mare num ăr de rectori din
Uniunea European ă, stabilește că universit ățile au rolul de a „pro-
duce și transmite cultura prin intermediul cercet ării și învățămân-
tului“. Acelor studen ți care accept ă acest rost al lucr ării de licen ță
(de transmitere a culturii prin cercet are) le ofer ghidul de redactare.
Lor, ca și celor care doresc s ă obțină o „super-licen ță“ prin doctorat,
dovadă meritată a erudiției lor.
O primă întrebare pe care trebuie s ă și-o pună cei ce s-au decis s ă
facă o disertație este „Ce tem ă să alegem?“ Întrebarea este valabil ă
și pentru licen țiații care vor s ă se afirme în câmpul lor de cunoa ștere.
Alegerea „topicii diserta ției“, a subiectului ei, a temei de cercetare
este dictat ă în primul rând de interesul de cunoa ștere al fiec ăruia.
„Ce te intereseaz ă mai mult din domeniul psihosociologiei?“ îi
întreb pe cei care îmi propun s ă le fiu conduc ător științific. Dacă îmi
răspund „Ce crede ți dv.“, mă gândesc mult dac ă să accept sau nu s ă
le fiu „instructor de zbor“ (Umberto Eco îi consider ă „cobai“ pe
profesorii care îndrum ă disertațiile – și nu exagereaz ă deloc!). Cei
mai mulți studenți sau candida ți la studiile doctorale au interese de
cunoaștere bine conturate. Cum și le-au format este greu de știut. Și
nici nu încerc s ă aflu. Cred totu și că biografia reprezint ă cheia. Mai
toate temele mele de studiu au pornit de la experien ța trăită:
adaptarea social ă, comportamentul prosocial, manipularea, memoria
socială ș.a.
Dincolo de subiectivitate, exist ă criterii relativ obiective în ale-
gerea temelor de cercetare. Bert Useem (1997) le enumer ă: „proba-
bilitatea de a fi realizat ă“ (engl. tractability ), „probabilitatea de a fi
acceptată în departament“ (engl. resonance with organizationalMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 27
culture ), „probabilitatea de a înv ăța metodologii noi“, „contribu ția la
dezvoltarea cunoa șterii“ și „facilitarea g ăsirii unui loc de munc ă“.
Profesorul de sociologie de la University of New Mexico (SUA),subliniind c ă nu toate criteriile sunt la fel de importante, consider ă că
probabilitatea de realizare ocup ă primul loc și contribu ția științifică
locul al doilea. Înv ățarea unor metodologii și probabilitatea de a fi
acceptată în departamentul (facultatea) din care faci parte au un rol
mai redus. Pe ultimul loc în alegerea temei de cercetare sau a diser-
tației ar trebui s ă se afle găsirea unui job (Useem, 1997, 215). A ș fi
un Don Quijote dac ă le-aș cere studen ților mei s ă adopte tale quale
ierarhizarea criteriilor propus ă de Bert Useem. În condi țiile de azi
din România îmi pare mai realist ă următoarea ordonare a criteriilor:
1) probabilitatea de a fi realizat ă în timp util; 2) aportul științific
probabil; 3) sporirea șanselor de a g ăsi un job; 4) probabilitatea de a
fi acceptat ă departamental; 5) înv ățarea unor noi metodologii. Și aș
mai adăuga un criteriu: efortul intelectual, care se include doar
parțial în probabilitatea de a fi realizat ă. O temă este realizabil ă cu
mai mult sau mai pu țin efort intelectual, uneori cu un efort chinuitor,
nu numai intelectual, dar și psihic, fizic și material. Cândva, am
propus o formul ă matematic ă pentru stabilirea ordinii priorit ăților în
activitățile de munc ă (Chelcea și Chelcea, 1977, 72). Nu ar fi de
prisos să ponderăm criteriile în alegerea temei diserta țiilor și să
calculăm un „indice al topicii“ (IT). Îmi place îndemnul fizicianului
german Max Planck (1858–1947) de „a m ăsura tot ce este m ăsurabil
și de a face m ăsurabil ceea ce nu este înc ă astfel“.
La calcularea IT-ului, probabilitatea de a fi realizat ă intervine cu
ponderea cea mai mare, pentru c ă – nu-i așa?! –, oricât de important ă
ar fi tema diserta ției, dacă nu este finalizat ă înaintea datei de sus ți-
nere nu își atinge ra țiunea de a fi. Într-un mod asem ănător se în-
tâmplă lucrurile și cu subiectele monografiilor. O cercetare cu tema
„Pregătirea ader ării României la NATO“ care s-ar încheia dup ă ce
acest act se va fi înf ăptuit nu mai înseamn ă foarte mult. Are doar
valoare de document istoric, nu poate contribui în nici un fel la acce-
lerarea procesului integr ării. Așa stând lucrurile, având în vedere și
„dorința de aprobare“ – despre care scriitorul englez W. Somerset

Septimiu Chelcea 28
Maugham (1919/1996) spunea c ă „este, probabil, instinctul cel mai
profund al omului civilizat“ –, s ă chibzuim atent ce tem ă abordăm.
Ca și Ulise, fiecare î și are arcul s ău… Să ne decidem dac ă facem o
„disertație de cercetare“ sau o „diserta ție de compila ție“. Umberto
Eco (1977/2000, 11) are dreptate când apreciaz ă că ambele tipuri de
teze sunt acceptabile, dar c ă „o teză de cercetare este totdeauna mai
lungă, mai obositoare și cu mai mare implicare; o tez ă de compila ție
poate fi și lungă și obositoare (exist ă lucrări de compila ție care au
necesitat ani și ani), dar de obicei poate fi f ăcută în cel mai scurt
timp și cu cel mai mic risc“.
Tezele de doctorat sunt obligatoriu diserta ții de cercetare, ele –
cel puțin teoretic, dac ă nu și în fapt – l ărgesc cunoa șterea, au o pro-
nunțată notă de originalitate. Lucr ărilor de licen ță nu li se pretinde
neapărat acest lucru; ele pot consta foarte bine într-o lectur ă critică a
literaturii de specialitate și o expunere coerent ă a raporturilor dintre
diferitele teorii sau puncte de vedere ale autorilor consacra ți. În
sociologie, o diserta ție de cercetare presupune desf ășurarea unei
investigații de teren. Chiar lucr ările de licen ță, nu numai tezele de
doctorat, sunt mai bine cotate dac ă includ în structura lor rezultatele
unor experimente, anchete sau sondaje proprii. Sociologia este oștiință teoretico-empiric ă. În alte discipline socioumane cerin ța efec-
tuării unor cercet ări concrete abia dac ă se schițează. În perspectiv ă și
la limită, toate diserta țiile din domeniul științelor socioumane trebuie
să fie de cercetare. Și cum cercetarea cere timp, este judicios ca stu-
denții să-și aleagă tema lucr ării de licen ță încă la sfârșitul celui de-al
treilea an de studii. Cu doctoranzii lucrurile stau altfel. De regul ă, ei
au o experien ță de cercetare de cinci, zece ani – uneori, chiar și mai
mulți. Doctoratul nu încununeaz ă o carieră, ci o deschide. Totu și, a
admite la doctorat pe cei care abia au absolvit studiile universitare și
pe cei care nu au probat prin nimic voca ția de cercet ător științific –
cum se întâmpl ă uneori azi – prezint ă pericolul coborârii tezei de
doctorat la nivelul unei lucr ări de licen ță. Doctoranzii din domeniul
științelor socioumane ar trebui s ă țintească spre performan ța lui Jürgen
Habermas, a c ărui teză de doctorat Structurwandel der Öffentlichkeit
(trad. rom. Sfera public ă și transformarea ei structural ă, EdituraMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 29
Univers, Bucure ști, 1998), sus ținută în 1962, a fost publicat ă fără
modificări în șaptesprezece edi ții (până în 1990).
Pentru a ne asigura c ă disertația este realizabil ă în timp util, se
recomand ă restrângerea subiectului ei. Zicala „Cine îmbr ățișează
prea larg nu strânge bine“ s-a transformat într-o regul ă fundamental ă
a alegerii problemei de cercetare: „Restrânge cât mai mult domeniulpentru a-l st ăpâni mai bine și a risca mai pu țin“. Mi-am însu șit acest
principiu din propria-mi experien ță. Când am fost încadrat cercet ător
științific stagiar, era în urm ă cu 35 de ani, Traian Herseni, pe atunci
șef al Sec ției de psihologie social ă din cadrul Institutului de
Psihologie al Academiei R. S. România, m-a întrebat ce planuri am.
„Vreau să cercetez psihologia poporului român. Voi scrie pe aceast ă
temă o lucrare în dou ă volume: în primul volum voi trece în revist ă
ce au spus al ții despre aceast ă problemă, în al doilea voi prezenta
cercetările proprii“ – i-am r ăspuns imediat. „Foarte bine“ – m-a
încurajat c ărturarul, discipol al lui Dimitrie Gusti. „Pân ă să te apuci
să scrii psihologia poporului român, hai s ă cercetăm psihologia
boldeștenilor“. A șa am ajuns în comuna Bolde ști (județul Prahova).
Am început prin a studia comportamentul ceremonial al unei
populații care se urbaniza. De la „psihologia românilor“ la
„psihologia bolde ștenilor“ și de aici la „psihologia ceremonialului
boldeștean“: iată ajustările succesive ale temei. Ast ăzi, chiar tema
„Comportamentul ceremonial în Bolde ști“ (administrativ, comuna a
devenit ora șul Boldești-Scăeni) mi se pare prea larg ă. Poate că mi-aș
fixa ca tem ă „Ceremonialul funerar la Bolde șt i “ . N u – i n i c i o
exagerare. Oscar Lewis, renumitul antropolog american, a restrâns și
mai mult tema comportamentului funerar, studiind acest „aspect al
vieții“ la nivelul unei singure familii mexicane. Lucrarea lui, O
moarte în familia Sánchez (A Death in the Sánchez Family , 1969),
este literatur ă de referin ță în antropologia cultural ă.
Cel de-al doilea criteriu în alegerea unui subiect pentru o
disertație, aportul științific, este intim corelat cu probabilitatea de
realizare, despre care am vorbit. Sigur c ă tema „Comportamentul
ceremonial în culturile lumii“ poate fi foarte semnificativ ă sub
raportul cunoa șterii. Dar cine se încumet ă să o facă? Poate doar un

Septimiu Chelcea 30
institut de specialitate, și dintre cele mai prestigioase (de exemplu,
Human Relations Area Files), nu un singur om. Ca studen ți sau ca
tineri cercet ători trebuie s ă echilibrăm ambiția unei „mari diserta ții“
cu timpul pe care îl avem la dispozi ție și cu experien ța de cercetare
pe care am acumulat-o. Eu cred c ă selectarea unei idei semnificative
este mai important ă decât num ărul mare de cazuri studiate. S ă ară-
tăm „în mic“ ce am putea face când vom coordona activitatea unui
mare institut de cercetare. Bert Useem (1997, 214) aminte ște câteva
lucrări de referin ță care se bazeaz ă pe diserta țiile doctorale: Agrarian
Socialism (Lipset, 1950), States and Revolution (Skocpol, 1979),
Governing Prisons (DiIulio, 1987), Hitler’s Willing Executioners
(Golhagen, 1996). Acestea sunt ceea ce autorul citat nume ște „big
dissertation “, lucrările de licen ță și tezele de doctorat care deschid
perspective pentru cercet ările viitoare ample.
Să coborâm îns ă cu picioarele pe p ământ: primum vivere, deinde
philosophari – ironizau anticii discu țiile sterile. Sunt de toat ă lauda
studenții care se gândesc nu numai la semnifica ția științifică a temei
lor, dar și la aplicativitatea imediat ă a cunoștințelor dobândite în
travaliul de elaborare a ei. Cu alte cuvinte, când studen ții își aleg
subiectul diserta ției este bine s ă se gândeasc ă dacă lucrarea de
licență îi va ajuta s ă găsească un loc de munc ă adecvat. Ne place sau
nu ne place s ă recunoaștem, piața muncii influen țează mai puternic
alegerea subiectului diserta ției decât charisma profesorilor, dac ă o
au, firește.
Câteva cuvinte acum despre cel de-al patrulea criteriu pe care ar
trebui să-l aibă în vedere studen ții când aleg tema diserta ției, compa-
tibilitatea cu filosofia comunit ății academice care va evalua lucrarea.
Probabilitatea de acceptare departamental ă nu reprezint ă un factor
conjunctural și nu îndeamn ă la oportunism, dar nici nu poate fi
ocolită. Catedrele de specialitate, departamentele, facult ățile au o
„cultură organizațională“ proprie. Diserta țiile studen ților se prezint ă
într-un climat cultural specific și este bine ca ele s ă fie consonante
cu respectiva cultur ă organizațională. De exemplu, o tez ă de licență
bazată pe date statistice va fi mai bine cotat ă dacă departamentul în
care se prezint ă se ghideaz ă după paradigma cantitativist ă decât dac ăMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 31
privilegiaz ă celălalt stil de cercetare, propriu paradigmei calitativiste.
Să ne amintim și observațiile lui Max Weber (1864–1920) cu privire
la relativitatea selec ției în universit ăți. În discursul de la Univer-
sitatea din München, intitulat Știința ca profesiune (1919/2000),
marele sociolog german atr ăgea atenția că „reprezint ă o accentuare a
primejdiei ca respectivul titular de specialitate s ă-i prefere totu și pe
propriii săi elevi, el având cea mai mare corectitudine posibil ă, însă
subiectivă“ (Weber, 1919/2000, 486). Diserta țiile se prezint ă în fața
unor comisii, care, de regul ă, sunt alc ătuite din profesorii cei mai
prestigioși, dar care nu sunt deloc scuti ți de subiectivitate. Când î și
alege tema de cercetare, candidatul știe – cu aproxima ție, dar știe – cu
ce profesori se va întâlni la examen. El poate s ă facă două lucruri: a)
să consulte lucr ările posibililor membri ai comisiei pentru examenul
de licență sau de doctorat; b) s ă-și aleagă alt subiect pentru diser-
tație. Cred în prima op țiune, fapt pentru care le-am sugerat totdeauna
studenților cu care am lucrat s ă nu ignore c ărțile și manualele uni-
versitare ale profesorilor membri (posibili) în comisiile de examen,să le citeze în m ăsura în care le-au folosit în redactarea lucr ărilor sau
să le menționeze în bibliografia general ă, dacă i-au ajutat s ă
înțeleagă problematica domeniului. Nu știu dacă am procedat sut ă la
sută corect, dar am observat, când mi-au urmat sfatul, o anumit ă
bunăvoință din partea comisiilor din care de multe ori am f ăcut și eu
parte. Oare nu este citarea „plata unei datorii“ – cum spunea Um-berto Eco? Și față de cine r ămân studen ții mai totdeauna îndatora ți,
dacă nu față de profesorii lor?
Ultimul criteriu în alegerea subiectului diserta ției poate fi rezu-
mat de întrebarea: îmi ofer ă tema aleas ă prilejul de a înv ăța metode,
tehnici și procedee noi de rezolvare a problemelor din domeniu? Nu
este de neglijat prioritatea pe care am putea s ă o dobândim pe plan
național aplicând pentru prima dat ă o metodă sau un test cu circu-
lație pe plan mondial. Dincolo de faptul c ă însușirea cât mai multor
modalități de rezolvare a problemelor dintr-un domeniu te face mai
competent, experimentarea unor c ăi de cunoa ștere sau de ac țiune în
contexte socio-culturale diferite confer ă originalitate lucr ării (despre
scrierea rapoartelor de cercetare, a lucr ărilor de licen ță și a tezelor de

Septimiu Chelcea 32
doctorat în științele socioumane a se vedea și recomand ările lui
Nigel Gilbert, 1993, 328-344).
După ce ne-am stabilit tema de cercetare trebuie s ă ne întreb ăm:
cine sunt eu, cel care comunic? La examenul de licen ță sau de doc-
torat va trebui s ă argument ăm amănunțit, corect și complet toate
aserțiunile. Ne vom sprijini pe fapte sau pe „umerii uria șilor“, pe
scrierile clasice; fiind la por țile consacr ării, nu ne bucur ăm de
suficientă credibilitate. Vom acorda toat ă atenția faptelor și ne vom
reține să facem prea multe specula ții. Dincolo de cerin țele comune, o
teză de doctorat (echivalentul în România al „tezei de PhD“ –
Philosophy Doctor – pentru științele socioumane) se distinge fa ță de
o lucrare de licen ță, care deschide calea spre un PhD, nu numai
printr-un num ăr mai mare de pagini, ci mai ales prin densitatea
ideilor noi, prin originalitate. Sensul originalit ății în domeniul știin-
țelor socioumane difer ă oarecum de ceea ce se în țelege prin origina-
litate în științele naturii. În științele naturii sunt originali mai cu
seamă cei care descoper ă fapte noi; în științele socioumane sunt, de
asemenea, originali și cei care descoper ă un mod nou de a interpreta
faptele deja cunoscute.
Fiind cercet ători cu experien ță, ne vom dep ărta cu pruden ță,
totuși, de datele colectate, le vom privi de la o anumit ă altitudine,
vom reveni în intimitatea lor, pentru ca în cele din urm ă să
formulăm enunțuri cu un grad mai ridicat de generalitate. Sunt de
neacceptat studen ții care în lucr ările lor de licen ță se pronun ță de la
înălțimea savan ților, ca și cercetătorii care scriu cu „fals ă umi-
lință“ . C â n d î n l u c r ările de licen ță sau în tezele de doctorat sunt
formulate opinii proprii, este bine s ă se renun țe la acel noi majes-
tatis. De altfel, „pluralul majest ății“ a cam disp ărut și din articolele
științifice și din cărțile tipărite. Dac ă președintele Asocia ției
Americane de Sociologie, Douglas S. Massey (2002, 2), spune
direct: I seek to explicate and amplify these three critiques , I date
the origins of humanity , I seek to illuminate , I identify seven basic
era of social development , de ce ne-am sim ți obligați, ca studen ți
sau ca tineri cercet ători, să ne gratul ăm cu noi majestatis . Este de-a
dreptul necuviincios pentru un student s ă se exprime ad hoc înMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 33
disertația sa „Noi îl consider ăm pe Max Weber ca fiind un mare
sociolog“. S ă evităm personalizarea ori de câte ori ne st ă în putință.
Vom scrie: „Max Weber, considerat unul dintre cei mai marisociologi…“.
Putem să facem trimitere la un articol pe care l-am citat f ără a
apela la pronumele personal (de exemplu, „Articolul anteriorcitat…“, nu „Articolul pe care eu l-am citat…“. În c ărțile tipărite,
folosirea pronumelui „noi“ presupune c ă punctul de vedere al
autorului ar fi împ ărtășit și de către cititori ( cf. Eco, 1977/2000, 167),
ceea ce nu este totdeauna cazul. Am numit „fals ă umilință“ excesul
de protejare a eu-ului prin e xpresii de tipul: „am încercat dup ă
modesta noastr ă știință…“, „modesta noastr ă contribuție…“, „nu ne
permitem s ă afirmăm cu certitudine…“ (N.B. certitudinea este apa-
najul credin ței, nu al științei!), „Mica noastr ă contribuție…“ etc. În
ceea ce m ă privește, mă disociez atât de noi majestatis , cât și de
„falsa umilin ță“. De fapt, îmi repugn ă orice fel de umilin ță, a mea
sau a altora, excep ție făcând umilin ța în fața științei.
Pentru cine scriem, care este publicul țintă? Identificarea seg-
mentului de popula ție căruia ne adres ăm face parte din situa ția
retorică. Asupra acestui lucru voi reveni. Nu fac acum decât o
singură remarcă în legătură cu tezele de licen ță și tezele de doctorat.
Ele nu sunt scrise pentru publicul larg, ci pentru a fi citite de
membrii comisiilor de examinare, pentru speciali ști. Datorit ă acestui
fapt, redactarea lor se supune unor standarde de exigen ță speciale.
De asemenea, asupra r ăspunsului la întrebarea „Care este
conținutul comunic ării?“ voi face pe parcurs observa ții mai detaliate.
Acum subliniez doar faptul c ă ceea ce spunem constituie elementul
central al comunic ării și, totodată, „componenta cea mai important ă
a situației retorice“ (Hult, 1996, 115). Cu destul de mult umor, Bruce
L. Berg (1989/1998, 253) compara scrierea raportului de cercetare
cu sortarea t ăițeilor din sup ă. Ca în jocul copiilor care formeaz ă din
tăițeii fierți diferite litere și apoi cuvinte, în cercetarea științifică –
mai ales în abord ările calitative – din acelea și date, diferit sortate,
ajungem la variate con ținuturi ale comunic ării.

Septimiu Chelcea 34
În fine, răspunsul la întrebarea „Ce limbaj s ă adoptăm?“ rezult ă
din conexiunea comportamentelor situa ției retorice anterior men țio-
nate. Personal, consider c ă ordinea logic ă în retorica lui Marcus
Fabius Quintilianus (c. 35–96 e.n.): quis, quid, ubi, quibus auxilius,
cur, quomodo, quando ne ajută să definim foarte exact situa ția
retorică și, mutatis mutandis , să redactăm lucrările științifice cât mai
corect cu putin ță.
O formul ă acceptabil ă
În ceea ce prive ște organizarea materialului, cred c ă formula EARS
(Elimină, Adaugă, Reorganizeaz ă și Substituie), propus ă de Christine
A. Hult (1996, 112), este bine s ă o avem în minte când d ăm formă
finală raportului de cercetare, lucr ării de licen ță sau tezei de
doctorat. Statuile, vecine cu perfec țiunea, stau închise în blocul de
marmură – se știe acest lucru. Ele î și așteaptă sculptorul pentru a le
elibera, pentru a da deoparte marmura care este de prisos.
Eliminarea a ceea ce nu ajut ă la atingerea scopului propus este la
fel de important ă și în redactarea lucr ărilor științifice. Strategia „vâr ă
tot“ conduce cu siguran ță la eșec. Recomand o selectivitate maxim ă
în sortarea materialului ce va da substan ță lucrărilor științifice, fie
ele teze de doctorat, monografii, articole științifice sau lucr ări de
licență. La teren adun ăm mult material, dar nu totul merit ă a fi
integrat și comentat în raportul de cercetare. Am renun țat de atâtea
ori la informa ții adunate cu trud ă, încât nu pot s ă îmi reprim tendin ța
de a-i sfătui pe cercet ătorii mai pu țin experimenta ți să nu colecteze
la teren mai multe informa ții decât apreciaz ă că vor folosi în
redactarea raportului final. Altminteri, nu-i decât risip ă de efort
uman, de timp sau de bani, ceea ce-i totuna.
Adăugirile nu se practic ă numai cu ocazia reedit ărilor. Pân ă în
ultima clip ă a redactării adăugăm noi argumente pentru sus ținerea
punctelor de vedere avansate sau a concluziilor formulate. Când neMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 35
dăm seama c ă argumenta ția este neconving ătoare, suntem obliga ți să
aducem în discu ție și alte fapte de observa ție sau să apelăm și la alte
surse bibliografice. Sunt convins c ă niciodată nu epuiz ăm biblio-
grafia temei. De aceea îi sf ătuiesc pe colaboratorii mei s ă nu pună
punct decât provizoriu trecerii în revist ă a literaturii de specialitate.
Le mai spun s ă lase la urm ă redactarea acestei p ărți din lucrarea lor.
Rearanjarea materialului vizeaz ă deopotriv ă datele de cercetare și
paragrafele, subcapitolele și chiar capitolele lucr ării. Planul de
redactare și lucrarea finalizat ă sunt dou ă lucruri diferite. Distan ța
dintre ele este ca de la ideal la real. Cel mai bun plan de redactare
poate eșua într-o scriitur ă lamentabil ă. Îmi este îns ă greu să îmi
imaginez c ă pornind de la un proiect prost gândit putem ajunge la o
operă care să înfrunte timpul. Pe parcursul redact ării reorganiz ăm
materialul de care dispunem și, când revizuim lucrarea, reordon ăm
ideile în func ție de succesiunea lor logic ă și de valoarea lor de
adevăr. Putem porni de la enun țuri foarte generale, de la principii și,
treptat, să ajungem s ă explicăm situații cu totul particulare. Dar și
drumul invers poate fi parcurs cu succes: de la faptele de observa ție
disparate un cercet ător științific cu voca ție reușește să construiasc ă
teorii, explica ții coerente.
Substituirea nu are nimic de-a face cu „metoda tragerii de p ăr a
datelor“ – numit ă așa de unul dintre profesorii mei, Paul Popescu-
Neveanu. În ce const ă această pseudometod ă? În înlocuirea sau si-
luirea datelor când ele nu sus țin ipotezele sau convingerile autorului.
Infirmarea ipotezelor contribuie la fel de mult la progresul cunoa ș-
terii ca și identificarea situa țiilor care sus țin ipotezele cercet ării.
Investigațiile științifice în care toate ipotezele sunt în concordan ță cu
datele empirice nasc un semn de întrebare. Nu cumva autorul s-afolosit de „metoda“ incriminat ă? În sensul ei corect, substituirea se
referă la înlocuirea unor argumente mai slabe cu unele mai puter-
nice, cu valoare de generalizare mai mare.
Definirea corect ă a situației retorice și organizarea inteligent ă a
materialului – iat ă premisele redact ării eficiente.

Septimiu Chelcea 36
Să nu plagiezi!
„Evitați plagiatul!“ este mai mult decât un sfat; este o porunc ă. A
plagia = a fura. Și furtul se pedepse ște. Inclusiv furtul intelectual.
Acest lucru trebuie s ă-l știe studen ții din prima zi de cursuri. S ă-l știe
și să învețe cum poate fi evitat ă acuzația de plagiat când scriu lucr ări
de an și, mai ales, când fac lucrarea de licen ță.
Termenul de „plagiat“ provine din limba latin ă, plagium desem-
nând în antichitate „furtul practicat de sclavi“. Ast ăzi, grosso modo ,
„a plagia“ înseamn ă „a-ți însuși ideile, textele (integral sau par țial),
creațiile altora, f ără a cita“. Deci, a trece sub nume propriu ipotezele,
tezele, teoriile, argumenta ția altora; a reproduce expresii, enun țuri,
tabele, grafice etc. produse de al ți autori; a copia crea țiile artistice
(din literatura beletristic ă, pictură, sculptură ș.a.) conduc la plagiat.
Plagiatul are nuan țe (a „împrumuta“ o idee nu-i totuna cu a reproduce
pagini întregi f ără să citezi) și se diferen țiază în tipuri dup ă intențio-
nalitate (plagiatul deliberat și plagiatul involuntar, de „bun ă cre-
dință“), după modelul copiat (autoplagiatul și plagiatul propriu-zis),
după domeniu (plagiatul în art ă și plagiatul în știință), după gravitate
(plagiatul în lucr ările de an sau în lucr ările de licen ță, în tezele de
doctorat sau în volumele tip ărite), în fine, dup ă frecvența acestei
practici dezonorante (plagiatul întâmpl ător, plagiatul ca stil, constant,
recidivist). In secula seculorum , sensul termenului s-a restrâns la
furtul din proprietatea intelectual ă. Esența a rămas: cei care plagiaz ă
au „suflet de sclav“, nu au deprins gustul libert ății (de gândire).
În cele ce urmeaz ă voi restrânge discu ția doar la un singur aspect:
plagiatul în înv ățământul universitar cu profil sociouman. Analizând
plagiatul din universit ățile americane și reglementarea sanc țiunilor
pentru acest delict, Leonard Price Stavinsky (1973, 447) afirm ă
răspicat: „Prezentarea muncii altuia pentru a îndeplini unele cerin țe
academice constituie plagiat. Manuscrisul «împrumutat» este pre-
zentat ca fiind rezultatul muncii proprii, f ără citările de rigoare“.
Plagiatul este o problem ă de etică profesional ă în universit ăți și,
mai general, în lumea academic ă. O anchet ă sociologic ă despreMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 37
frauda în colegiile americane, efectuat ă în 1964 de William J. Bower
la cererea Biroului de Cercet ări Sociale Aplicate al Universit ății
Columbia, a pus în eviden ță amploarea fenomenului. Dintre cei
peste 5 300 de studen ți intervieva ți, 28 la sut ă au declarat c ă în
cariera lor universitar ă au plagiat: 9 la sut ă doar o singur ă dată; 16 la
sută de câteva ori; 3 la sut ă de multe ori. Aproximativ 14 la sut ă
dintre studen ții cuprinși în ancheta sociologic ă au mărturisit că au
prezentat ca fiind ale lor lucr ări scrise de al ții. Dintre ace știa, 64 la
sută au admis c ă la fel au procedat și în liceu. La nivelul anului
2002, conform informa țiilor de pe Internet , se estimeaz ă că, în ciuda
apelului la onoare, a avertismentelor și a pedepselor, care uneori
merg pân ă la excluderea din universitate, o treime din studen ții din
SUA sunt plagiatori.
Dar în România? Nu beneficiez de statistici, nu cunosc s ă se fi
făcut cercet ări sociologice pe aceast ă temă, nici lucrări de licen ță sau
teze de doctorat ( și cât de necesare ar fi!). Observa ții nesistematice
îmi dau temei s ă cred că între o treime și jumătate dintre studen ții de
la facultățile cu profil sociouman au plagiat m ăcar o dată, doar o
dată în viața lor – vorba unui cântec de dragoste. Plagiatul este,
probabil, o tenta ție a tuturor studen ților din toate timpurile. Nu sunt
nostalgic, dar nu pot s ă admit că epidemia de plagiat de azi se
datorează educației comuniste a pionierilor și uteciștilor de ieri,
stimulați „să colaboreze la revista școlii sau la alte publica ții locale,
să prezinte «comunic ări» la diferite sesiuni organizate dup ă princi-
piile întrecerii socialiste“ (Marcus, 2002, 3). De asemenea, îmi este
greu să admit că, după 1989, problemele în privin ța plagiatului au
rămas acelea și. A apărut și s-a extins „plagiatul online “ (sau „pla-
giatul digital“, „plagiatul de pe Internet“). Pentru combaterea lui, înOccident s-au creat institu ții specializate, de exemplu, Plagiarism.org
și Turnitin.com , în 1997, și apar cu ritmicitate lucr ări în care se
discută „granițele plagiatului“ și, mai general, frauda academic ă și
problemele de etic ă în cercetarea științifică (La Follette, 1992;
Shrader-Frechette, 1994). La noi, astfel de preocup ări nu știu să
existe, iar conducerile institu țiilor de înv ățământ, ca și o parte a
profesorilor, sufer ă de cecitate: „nu v ăd“ frauda sau nu întreprind

Septimiu Chelcea 38
nimic pentru a reduce dimensiunile plagiatului. Mi se pare inad-
misibil ca la intrarea în cl ădirea facult ății să fie afișate anunțuri de
tipul „Vând lucrare de licen ță“ și nimeni s ă nu se sesizeze, indicat
fiind num ărul camerei din c ăminul studen țesc unde se face nego țul
cu diplome. Mi se pare cel pu țin dubioas ă îngăduința unor profesori,
chiar a unor consilii profesorale, în fa ța plagiatului grosolan, care
poate fi probat „pe dou ă coloane“.
Există însă și un „plagiat involuntar“, generat de confundarea
„bunurilor comune“ din știință cu „proprietatea intelectual ă“. Cine
mai aminte ște că „tabla înmul țirii“ a fost descoperit ă de Pitagora din
Samos (c. 560–c. 500 î.e.n)?! Cine mai face trimitere la Auguste
Comte (1798–1857) când utilizeaz ă termenul de „sociologie“, știut
fiind că acesta l-a utilizat în 1939 pentru prima dat ă?! Astfel de
cunoștințe sunt bunuri comune (informa ții comune) și ar fi nefiresc
să încărcăm textul cu citate. Cu totul altfel stau lucrurile când
aplicăm „diferen țiatorul semantic“ sau când ne referim la „sociobio-
logie“. Este bine s ă menționăm numele celui care a imaginat diferen-
țiatorul semantic (Charles E. Osgood, 1957), ca și numele creato-
rului sociobiologiei (Edward O. Wilson, 1975). Dac ă discutăm – ca
de la sine cunoscut – despre „fluxul comunic ării în dou ă trepte“,
despre „imagina ția sociologic ă“ sau despre „spirala t ăcerii“ și nu
cităm numele p ărinților acestor teorii, respectiv, Paul F. Lazarsfeld
(1944), C. Wright Mills (1959) și Elisabeth Noelle-Neumann (1980),
am plagiat f ără să ne dăm seama. Grani ța dintre onestitate și plagiat
este floue , se mută de la o etap ă de progres în cunoa ștere la alta, se
schimbă de la un autor la altul. În aceast ă lucrare multe informa ții
(normele de redactare, regulile de punctua ție, termenii și expresiile
în limba latin ă etc.) le-am considerat „bunuri comune“, informa ții
generale. Ca atare, am citat cu parcimonie. Dar nu sunt sigur c ă toți
vor gândi ca mine.
Plagiatul involuntar se poate ivi și în cazurile în care parafraz ăm
enunțurile altora, când exprim ăm cu cuvintele noastre ce au spus
alții înaintea noastr ă. Cât de mult trebuie s ă ne îndepărtăm de textul
original pentru a nu fi acuza ți de plagiat? Dac ă ne distan țăm prea
mult, nu tr ădăm autorul pe care îl parafraz ăm? Mărturisesc c ă nu amMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 39
un răspuns precis la aceste întreb ări. Pot – dup ă modelul recomandat
de Writing Tutorial Service de la Indiana University – s ă dau, de-
clarat cu scop didactic, un exemplu pentru a sesiza diferen ța dintre
plagiat și parafrazarea onest ă.
În Teoria și practica investiga țiilor sociale , Henri H. Stahl scrie:
„Lăsăm de o parte pe interesan ții, dar neutilizabilii «filozofi sociali»,
constructori de vagi teorii generale cu privire la o via ță socială asupra
căreia n-au f ăcut nici un fel de cercetare și care se aseam ănă cu niște
surdo-muți care ar fi înv ățat teoria armoniei și contrapunctului și s-ar
considera în drept s ă învețe pe alții ce este muzica. Mai util e s ă fim
atenți la experien ța investigatorilor de teren, de la care într-adev ăr avem
ceva de înv ățat, deși nu toți au fost «sociologi» propriu-zi și“ (Stahl,
1974, 19).
Plagiază fără să-și dea seama cei care nu men ționează cui aparțin
aceste reflec ții și reproduc textul, schimbând ordinea ideilor și doar
câteva cuvinte:
Este util s ă studiem experien ța cercetătorilor de teren, chiar dac ă nu toți
au fost sociologi în sensul de azi al termenului. De la filosofii sociali,
care au construit teorii generale vagi cu privire la o societate asupracăreia nu au f ăcut nici un fel de cercetare, nu afl ăm prea multe lucruri.
Ei au procedat ca ni ște surdo-mu ți, pretinzând c ă știu compozi ția
muzicală, și consider ă că sunt în drept s ă-i învețe pe alții ce este muzica.
O parafrazare onest ă, acceptabil ă ar fi următoarea:
De la cei care nu au desf ășurat cercet ări sociologice concrete asupra rea-
lității sociale, dar au construit „teorii vagi“ despre societate (de exemplu,
filosofii sociali), avem mai pu țin de învățat decât de la cei care au f ăcut
investigații de teren, chiar dac ă nu au fost to ți „sociologi propriu-zi și“
(Stahl, 1974, 19).
Pentru a evita plagiatul involuntar ar trebui:
• Să închidem între ghilimele orice text care apar ține altora.
• Să menționăm numele, titlul lucr ării, locul de apari ție, edi-
tura, anul, pagina.

Septimiu Chelcea 40
• Să fim atenți la distinc ția dintre cuno ștințele comune, care au
intrat în patrimoniul științei, și informațiile din sfera dreptului
de proprietate intelectual ă.
• Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui
text, menționând corect autorul și opera care ne-au inspirat.
• Să prescurt ăm textul original, exprimând într-o manier ă
proprie ideile de baz ă din opera citat ă.
• Să învățăm să luăm „notițe inteligente“, nu copiind propozi ții
și fraze din prelegerile profesorilor.
• Să ne obișnuim să lucrăm cu fișe de lectur ă, în care s ă sinteti-
zăm ideile autorilor, nu doar s ă le reproducem între ghilimele.
Imperativele enun țate anterior se men țin și în cazul informa țiilor
obținute din World Wide Web ( www site ). Este preferabil ă o lucrare
de licență sau o tez ă de doctorat cu un surplus de citate uneia cu
plagiate involuntare sau de-a dreptul furat ă. Umberto Eco ne d ă un
sfat cât se poate de practic: „Proba cea mai sigur ă o veți avea atunci
când veți reuși să parafraza ți textul fără a-l avea sub ochi. Va în-
semna nu numai c ă nu l-ați copiat, dar și că l-ați înțeles“ (Eco,
1977/2000, 179).
Adoptarea de c ătre Parlamentul României la 14 martie 1996 a
Legii privind drepturile de autor și drepturile conexe mă scutește de
orice comentariu referitor la plagiatul în lucr ările încredin țate
tiparului. Articolul 142, litera a, prevede: „Constituie infrac țiune și
se pedepse ște cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amend ă de la
700 000 lei la 7 milioane de lei, dac ă nu constituie o infrac țiune mai
gravă, fapta persoanei care, f ără a avea consim țământul titularului
drepturilor recunoscute prin prezen ta lege, reproduce integral sau
parțial o oper ă“. Prin termenul de „oper ă“, în sensul acestei legi, se
înțeleg și „comunic ările, studiile, cursurile universitare, manualele
școlare, proiectele și documenta țiile științifice“ (Art. 7, litera b).
Dura lex, sed lex .
Lucian Mihai, fost pre ședinte al Cur ții Constitu ționale a Româ-
niei, precizeaz ă: „Orice oper ă (chiar și fără valoare literar ă, artistică
sau științifică) este protejat ă juridic independent de aducerea ei laMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 41
cunoștința publică […]. O crea ție care nu este original ă nu bene-
ficiază de protec ția legii“ (Mihai, 2002, 30). Mai multe informa ții de
natură juridică se pot ob ține de la Oficiul Român pentru Drepturile
de Autor, organism creat pentru eviden ța, observarea și controlul
modului de aplicare a legisla ției privind protec ția dreptului de autor
(copyright ).
Despre stil și stilul științific
Discutarea datelor, de altfel întreaga lucrare, trebuie s ă respecte stilul
științific de redactare, ceea ce presupune, înainte de toate, prezen-
tarea sistematic ă a „ideilor clare și distincte“ – dup ă dictonul lui
Réne Descartes (1596–1650).
Stilul . Sensul propriu al termenului de „stil“ trimite la activitatea de
gravare, cu ajutorul unui fel de cui metalic (lat. stilus ), ascuțit la un
capăt și turtit la cel ălalt, a literelor pe pl ăcuțele de plumb, aram ă sau
lemn acoperite cu un strat de cear ă. Când, în Satira I , Quintus
Horatius Flaccus (65–8 î.e.n.) spune stilum vertere (a întoarce stilul)
aceasta însemna c ă stilul (cuiul) a fost r ăsucit cu extremitatea turtit ă
în jos, pentru a șterge sau pentru a corecta scrierea. În timp, terme-
nului de „stil“ i s-a asociat un sens figurat: stil obscur, stil literar sau
stil științific. Cu privire la acesta din urm ă voi face câteva observa ții
în continuare, nu înainte de a atrage aten ția asupra particularit ăților
generale ale stilului (proprietatea, claritatea, concizia, varietatea, efi-
ciența, eufonia, naturale țea, expresivitatea, elegan ța, originalitatea) și
asupra gre șelilor de combinare a cuvintelor (pleonasmul, contradic ția,
anacolutul, construc țiile asimetrice și construc țiile contaminate), a șa
cum au fost prezentate de Andra Șerbănescu (2000/2001, 183-207).
Să reținem că a avea stil înseamn ă a avea și „proprietatea“ terme-
nilor, adic ă să folosim corect cuvintele atât în ceea ce prive ște forma,
cât și sensul lor. Pentru c ă Dicționarul limbii române cuprinde

Septimiu Chelcea 42
aproximativ 120 000 de unit ăți, este greu de imaginat c ă cineva le-ar
cunoaște pe toate. Avem nevoie deci de dic ționare explicative,
etimologice, ortografice/ortoepice, de neologisme, de antonime, desinonime, de epitete, de paronime etc. În mod deosebit, pentru a
stăpâni proprietatea termenilor trebuie s ă consultăm dicționarele de
specialitate: de sociologie, psihologie, psihosociologie, filosofie,antropologie, demografie, jurnalism etc. Cei care se mul țumesc cu
Micul dic ționar de… nu cred c ă vor ajunge prea departe în aprofun-
darea cuno ștințelor, iar cei care preiau defini țiile conceptelor din
domeniul lor de cunoa ștere din dic ționarele generale, respectiv din
Dicționarul limbii române , se autodescalific ă de-a dreptul. Avem la
dispoziție dicționare de specialitate redactate de autori români și
dicționare de specialitate traduse din limbile de circula ție interna-
țională. Problema este a alege dintre ele în func ție de tema diser-
tației: dacă dorim să ne facem o imagine despre nivelul cuno ștințelor
din domeniul psihologiei sociale în România anilor 1980, vom apela
la Dicționarul de psihologie social ă (1981); dac ă ne intereseaz ă să
știm care este starea psihologiei sociale pe plan mondial în ultimul
deceniu al secolului trecut, ne va fi de folos, de exemplu, The
Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (1995) ș.a.m.d. Nu
cred nici despre gum ă că este mama pro știlor, nici despre dic ționar
ca ar fi tat ăl lor. Dimpotriv ă, a-ți corecta gre șelile de exprimare și a
căuta proprietatea termenilor reprezint ă o știință pe care doar cei
dotați intelectual o dobândesc.
Claritatea ideilor se constat ă prin claritatea limbajului: când
introducem termeni de specialitate, trebuie s ă-i definim, chiar dac ă
par cunoscu ți de toată lumea (nu avem de unde ști cât de mare este
lumea!). Un text devine mai clar dac ă îi ajutăm pe cititori s ă vadă
relațiile logice dintre enun țuri. Andra Șerbănescu 2000/2001, 191-
192) ne ofer ă o listă a conectorilor util ă pentru orice tip de redactare.
Existența unui num ăr atât de mare de conectori ne d ă posibilitatea s ă
variem structura textului prin înlocuirea cuvintelor de leg ătură utili-
zate, evitând astfel repeti țiile. Varietatea poate proveni și din alter-
narea frazelor și propozițiilor scurte (cu un num ăr mic de cuvinte) cu
fraze și propoziții ample.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 43
Eficiența stilului este dat ă de reliefarea ideilor, produs ă prin ale-
gerea cuvintelor cu diferite grade de generalitate, prin utilizarea fie a
unor cuvinte concrete, fie a unor cuvinte abstracte, ca și prin folo-
sirea predominant ă a verbelor în locul substantivelor. Este mai efi-
cient textul:
Cercetările sociologice de teren relevă situații ce nu pot fi puse la în-
doială,
decât:
Relevanța situațiilor din cercet ările sociologice de teren nu poate fi pus ă
la îndoială.
În același sens, verbele la diateza activ ă, comparativ cu verbele la
diateza pasiv ă, dau un plus de eficien ță exprimării ideilor. De ce s ă
scriem:
Pentru a pune în eviden ță relația dintre cele dou ă variabile s-au făcut
mai multe experimente de teren.
când putem s ă folosim diateza activ ă:
Pentru a pune în eviden ță relația dintre cele dou ă variabile am făcut mai
multe experimente de teren.
Citez dintr-o tez ă de doctorat:
Persoanele investigate au fost 322 elevi la trei școli generale și două
licee din Bucure ști în anul 2002.
Firească ar fi fost exprimarea:
În 2002, am investigat 322 de elevi din trei școli generale și din două
licee din Bucure ști.
Stilul oric ărui text este dat și de eufonie, de felul pl ăcut „cum
sună“. S-a încet ățenit expresia „Sun ă ca dracu’“, chiar dac ă nimeni
nu știe dacă dracii comunic ă vocal. De asemenea, se spune despre un

Septimiu Chelcea 44
text oral c ă „sună bine“, ca și despre un text scris. S ă nu uităm că în
secolele XVI–XVIII în Europa rata alfabetiz ării a marcat o revolu ție
culturală, iar răspândirea lecturii efectuat ă în tăcere a însemnat
retrasarea grani ței „dintre ac țiunile culturale ale forului privat și cele
ale vieții colective“ (Chartier, 1985/1995, 136). Lectura t ăcută, care
îngăduie reflec ția solitară, a devenit în secolul al XV-lea o practic ă
obișnuită, cel puțin pentru cei care știau să citească. În timp, lectura
cu voce tare a precedat „lectura cu ochii“, dar ea continu ă să ne sune
în minte.
Cacofoniile nu sun ă, ci grohăie. Pe cât posibil s ă le evităm. În
ceea ce m ă privește – mărturisesc – am obsesia cacofoniilor. Am
evitat deja o cacofonie ( mărturisesc c ă). Rodica Zafiu (2002, 13) ne
asigură că „Până să devină o problem ă stilistică vitală, cacofonia
apărea la mai to ți autorii importan ți“. Dimitrie Cantemir scria în
Istoria ieroglific ă „ce numai ca cum preste puterea sim țurilor ar fi“;
în Letopisețul Țării Moldovei al lui Ion Neculce afl ăm că „trimițiin-
du-i cartea acie […], ca cum vrè hi de la singur Dumitra șco-vodă“;
„ca cum “ apare și la Nicolae B ălcescu și la Titu Maiorescu ( cf.
Zafiu, ibidem ). Ce era acceptat în urm ă cu secole nu mai are
circulație astăzi, dimpotriv ă: cacofoniile trebuie evitate prin alegerea
cuvintelor, prin construc ția frazei, ca și prin intercalarea unor
cuvinte. Intercalarea semnelor de punctua ție [,] sau [–] nu elimin ă
cacofonia. Formularea:
Munca casnic ă a femeilor nu a fost pân ă în prezent studiat ă din punct de
vedere sociologic.
nu pierde nimic din în țeles dacă se elimin ă cacofonia:
Munca femeilor în gospod ărie nu a fost pân ă în prezent studiat ă din
punct de vedere sociologic.
Rodica Zafiu are dreptate când spune c ă substituirea lui ca prin
ca și este pe cât de comod ă, pe atât de „antipatic ă“. Este preferabil ă
expresia „drept calitate a vie ții s-a măsurat…“ celei „ca și calitate a
vieții s-a măsurat…“ pentru a evita cuvântul tabu „c…“ Am constatatMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 45
că există o corelație între prezen ța cacofoniilor, imprecizia textului,
greșelile gramaticale și eroarea de informare. Iat ă un exemplu care
ilustrează corelația semnalat ă:
„Prin conceptualizarea adev ărului ca ceva relativ, construit social,
postmodernismul provoac ă concepția gânditorilor ilumini ști ai secolului
XVIII, Voltaire, Montesquieu, Di derot, Rousseau, Montaigne“.
Pe de o parte, cacofonia [c ă co], apoi imprecizia (ce înseamn ă că
postmodernismul „provoac ă“ o concep ție din trecut?!), exprimarea
neglijentă (ai secolului al XVIII-lea, nu „ai secolului XVIII“), gre-
șeala de punctua ție (virgula înaintea enumer ării) și, pe de alt ă parte,
includerea lui Michel de Montaigne (1533–1592) între gânditorii din
secolul al XVIII-lea.
În fine, se cuvine s ă nu uităm că sunt cacofonice nu numai aso-
cierile de sunete care conduc la c uvinte tabu, ci toate suprapunerile
de sunete discordante, lipsite de armonie (de exemplu, că gripa pro-
duce complica ții; scalarea ar putea fi privit ă etc.).
Stilul științific. Stilul rapoartelor de cercetare, lucr ărilor de licen ță,
tezelor de doctorat, articolelor în reviste sau monografiilor de specia-
litate „trebuie s ă fie clar și didactic: sobru, simplu, neafectat, f ără să
urmărească alte scopuri decât ordinea și claritatea. Emfaza, stilul
declamator și oratoriu sau hiperbola nu au ce c ăuta în lucr ările cu
adevărat științifice“ (Ramón y Cajal, 1897/1967, 150). A s ări fără
nici o logic ă de la o idee la alta pentru a reveni mai apoi la firul
discursului abandonat – iat ă cea mai bun ă cale de a-l îndep ărta pe
cititor. Ordonarea ideilor, a tezelor ajut ă la înțelegerea mesajului.
Trecerea de la o tem ă la alta poate fi marcat ă prin num ărătoarea
paragrafelor în cadrul capitolelor. Lucr ările lui Baruch Spinoza
(1677/1981) și Joseph Bochenski (1974/1992) sunt pilduitoare în
acest sens. Totu și, rămân excep ții. De obicei, pentru a sublinia conti-
nuitatea ideilor, se folosesc cuvinte care arat ă tranziția temporal ă
(următorul aspect ce va fi discutat…; dup ă cele arătate se impune…;
apoi vom analiza…), leg ătura cauz ă-efect (consecin ță a acestui

Septimiu Chelcea 46
fapt…; decurge logic din datele…; rezult ă de aici…), asocierea ide-
ilor (în plus, luarea în considerare și a…; în asociere cu factorul…;
similar ac ționează și…) sau disocierea lor (contrar celor ar ătate…;
invers acționează…; dar; totu și; deși; cu toate c ă…). Publication
Manual (1994, 24) recomand ă limitarea utiliz ării cuvintelor de
trecere, pentru a spori claritatea textului. Acela și Manual ne în-
deamnă să ocolim ambiguit ățile, să eliminăm contradic țiile din text,
ca și referirile la faptele irelevante. Trecerile abrupte pot fi netezite
prin utilizarea corect ă a timpului și diatezei verbelor. Se recomand ă
timpul prezent și diateza activ ă. În ceea ce prive ște diateza, este
recomandabil ă formularea la diateza activ ă:
William J. McGuire (1986) a constatat c ă anumite categorii sociale sunt
subreprezentate în mass media…
Formularea la diateza pasiv ă nu este recomandabil ă:
Constatarea c ă anumite categorii sociale sunt subreprezentate în mass
media a fost f ăcută de către William J. McGuire (1986).
Pentru prezentarea datelor se va folosi timpul trecut, pentru
discutarea lor timpul prezent:
Russel Fazio și Mark P. Zanna (1981) au examinat rela ția dintre
accesibilitatea și consisten ța atitudinilor. Cunoa șterea acestei rela ții ne
ajută să prevedem reac țiile comportamentale.
În legătură cu folosirea verbelor, Publication Manual (1994, 32)
atrage aten ția că modul subjonctiv se utilizeaz ă în redactarea ra-
poartelor de cercetare numai în condi țiile în care datele sunt impro-
babile.
Ca și în viața de zi cu zi, în discutarea datelor trebuie s ă răspun-
dem direct la problem ă, să nu spunem nimic mai mult decât ne
permit informa țiile de care dispunem. Vorba mult ă echivaleaz ă cu
refuzul manuscrisului la editur ă. Maxima scriitorului și filosofului
spaniol Balthasar Gracián y Morales (1601–1658) „Ceea ce este buneste de dou ă ori mai bun dac ă e scurt“ ar trebui s ă ne ghideze înMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 47
scrierea rapoartelor de cercetare, a lucr ărilor științifice în general.
Dorința de a dobândi recunoa ștere public ă trebuie să fie asociat ă cu
respectul pentru timpul cititorilor și cu convingerea c ă vorbele sunt
bani (pentru hârtie, tipar, timp etc.), fapt ce ne oblig ă să fim conci și,
să evităm euforia cuvintelor, s ă reducem redundan ța, să ne alegem cu
grijă cuvintele. Toate cele spuse cu privire la lizibilitate se aplic ă aici
perfect: cuvintele, propozi țiile și frazele scurte sunt mai u șor de înțeles.
Umberto Eco (1977/2000, 159) ne îndeamn ă să scurtăm frazele,
fără teama de a repeta subiectul. În loc de:
„Pianistul Wittgenstein, care era fratele cunoscutului filosof care a scris
Tractatus Logico-Philosophicus pe care mul ți îl consider ă azi capodopera
filosofiei contemporane, a avut norocul ca Ravel s ă fi scris pentru el con-
certul pentru mâna stâng ă, deoarece o pierduse pe dreapta în r ăzboi.“
este preferabil:
„Pianistul Wittgenstein era fratele filoso fului Ludwig. Și, cum era mutilat
de mâna dreapt ă, Ravel a scris pentru el concertul pentru mâna stâng ă.“
sau:
„Pianistul Wittgenstein era fratele filosofului, autor al celebrului Trac-
tatus . Pianistul î și pierduse mâna dreapt ă. De aceea, Ravel i-a scris un
concert pentru mâna stâng ă“ (Eco, 1977/2000, 159-160).
Sociologul american C. Wright Mills (1916–1960) ne-a demon-
strat că „Orice idee, orice lucrare pot s ă fie rezumate, f ără îndoială,
într-o propozi ție sau, dimpotriv ă, să fie expuse în dou ăzeci de volume.
Important de știut este ce dezvoltare reclam ă expunerea unei idei
pentru a fi clar ă și ce importan ță pare să aibă această idee: câte
experiențe elucideaz ă, câte probleme permite s ă fie rezolvate sau
măcar să fie puse“ (Mills, 1969/1975, 68).
Utilizarea excesiv ă a termenilor tehnici, de specialitate restrânge
aria cititorilor doar la câ țiva inițiați. Referitor la lucrarea lui Talcott
Parsons The Social System (1951), promotorul sociologiei americane
contestatare, C. Wright Mills, f ără a o lua în derâdere, constata c ă

Septimiu Chelcea 48
există patru categorii de „speciali ști“: 1) cei care pretind c ă o înțeleg
și o evalueaz ă foarte pozitiv; 2) cei care pretind c ă o înțeleg, dar o
consideră „vorbărie greoaie și gratuită“; 3) cei care nu pretind c ă o
înțeleg, dar o consider ă miraculoas ă, fascinant ă; 4) cei care nu
pretind că o înțeleg, dar î și dau seama c ă „regele este gol“ (Mills,
1969/1975, 61). Ideal ar fi ca „speciali știi“ nu doar s ă „pretindă că o
înțeleg“, ci s ă o înțeleagă efectiv, f ără un efort chinuitor. Pentru
aceasta lucrarea lui Talcott Pa rsons (1902–1979) ar trebui tradus ă
„din englez ă în englez ă“. Ceea ce, pentru exemplificare, întreprinde
cu succes C. Wright Mills.
„Un element dintr-un sistem simbolic comun, care serve ște drept criteriu
sau normă de selecție între alternativele ce apar în mod intrinsec, într-o
situație care se nume ște valoare […] Dar, având în vedere rolul siste-
melor simbolice, este necesar s ă distingem între acest aspect de orientare
motivațională, al acțiunii ca totalitate, și aspectul de „orientare de
valoare“. Acest aspect nu indic ă sensul pe care îl a șteaptă cel care
efectuează o acțiune în func ție de raportul satisfac ție-privațiune, ci
conținutul normelor înse și de selec ționare. Conceptul de orientare de
valoare constituie deci, în acest sens, un procedeu logic de formare a
unui aspect central al articul ării tradițiilor culturale în cadrul sistemului
de acțiune“ (Parsons, 1951, 12, apud Mills, 1959/1975, 59).
Traducerea acestui pasaj este:
„Oamenii se conduc dup ă anumite norme și așteaptă unul de la altul ca
fiecare să le respecte. În m ăsura în care procedeaz ă astfel, în societatea
lor va domni ordinea“ (Mills, 1959/1975, 62).
Cuvintele de „umplutur ă“ nu au ce c ăuta într-un text științific:
Mai multe studii, care au fost efectuate, au ar ătat…
Putem spune direct:
Studiile au ar ătat…Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 49
Iată o listă de exprim ări redundante întâlnite frecvent în rapoar-
tele de cercetare, în lucr ările de licen ță sau în tezele de doctorat:
Un total de 215 subiec ți…; Un num ăr de trei grupe diferite de subiec ți…;
S-au dat exact aceleași instrucțiuni…; Absolut esențial este faptul c ă…;
Un eșantion redus ca mărime…; Unul și același lucru îl sus ține și…;
Unanimitatea desăvârșită a răspunsurilor…; Dup ă o perioadă de timp…
O lectură atentă a lucrărilor (articole, studii, c ărți) din perimetrul
științelor socioumane va releva, cu siguran ță, și alte formul ări redun-
dante în afara celor semnalate în Publication Manual (1994, 27). În
categoria acestora intr ă și pleonasmele de tipul: a prevedea viitorul,
scurtă alocuțiune, a se bifurca în dou ă direcții, hazardul imprevizibil,
concluziile finale, absolut exterior, falsul pretext, abrogarea legii,hemoragie de sânge, proiectarea viitorului, protagonistul principal
(Miguel, 1997, 167-168).
Dacă termenii tehnici sunt de neînlocuit în redactarea unui studiu
pentru o revist ă de specialitate, apelul la jargon în scrierea rapoar-
telor de cercetare, a lucr ărilor de licen ță sau a tezelor de doctorat
trebuie făcut cu parcimonie, pentru c ă nu se știe dacă modificarea
voluntară de către un grup socioprofesional a lexicului și pronunțării
„ține de natura particular ă a lucrurilor spuse, de voin ța de a nu fi
înțeles, de dorin ța grupului de a- și marca originalitatea“ (Ducrot și
Schaeffer, 1972/1996, 94). Termeni ca „subiec ți“, „zone dezavan-
tajate“, „propensiune“, „rela ții difuze“, „rela ții mutuale“, „diade“ ș.a.
au intrat în vocabularul științelor socioumane. Îi utiliz ăm ca atare.
Ce rost are, de exemplu, s ă nu mai folosim termenul de „triangulare“
(engl. triangulation ), intrat în vocablarul științelor socioumane, pre-
ferând termenul de „triumvirat“ al metodelor, surselor de informare,
orientărilor teoretice? Abuzul de astfel de termeni, mai ales când
sunt tradu și dubios, are dou ă consecin țe: neînțelegerea textului sau
dublarea lui, dac ă se explic ă termenii din jargonul științei. Cred c ă
nu sunt singurul care nu a în țeles ce vrea s ă spună autorul unui ase-
menea text (preluat dintr-o revist ă de specialitate, pe care din motive
lesne de b ănuit nu o citez):

Septimiu Chelcea 50
„Numele de meta-sondaj păstrează, într-adev ăr, o grupalizare ironic ă a
celor care, cum zice Dominique Wolton, tr ăiesc dintr-un «efect de
borcan» autointoxicându-se cu «teme» bune în sondaje pentru «a mâncasocietatea civil ă», scoțând produse care scad observabilitatea altor teme
reale de expresie (manifesta ții, mișcări publice de protest, greve etc.)
pentru că izbucnesc direct «de la baz ă» (indivizii se mobilizeaz ă pe ei
înșiși, pe când în sondaje sunt mobiliza ți anchetatorii).“
Ce ar putea s ă semnifice „grupalizarea ironic ă“? Temele sonda-
jelor sunt bune pentru „a [le] mânca societatea civil ă“ sau temele
„mănâncă“ societatea civil ă? Sunt temele „reale“ de expresie sau
„temele de expresie“ sunt reale? Cine „scoate produse“? Sondajele?!
Uneori, probabil pentru a se distan ța de felul de a comunica al
restului colectivit ății, speciali știi din domeniul științelor socioumane
preiau fără nici un efort de a traduce și de a-i adapta limbii române
termeni din limbile clasice sau de circula ție internațională, ajungân-
du-se la barbarisme. De exemplu, în loc de a spune „stabilirea rangu-rilor“, unii psihologi prefer ă termenul de „rangare“, evident o cal-
chiere a „scal ării“. Într-un singur studiu despre sondajele de opinie
publică am întâlnit termenii: performativ, deactualizat, dificult ăți
spectatoriale, suspans interpretativ, intelectuali politico-mediatici anti-
mediatici, eu și sub-eu cognitiv, desf ătarea-de-sine-în-rol, p ărelnicul,
descriptibilitate, atom dialogic, media ție prin mutualitate, ideologie
imediatist ă, publicizarea sondajelor, sondeurul, pozi ție expectativist ă,
spontaneism al opiniilor, informa ție sondajier ă, solitudine interactiv ă,
baie reflexiv ă, opinarism, opiniile opiniatre, c ăzătura epistemic ă,
complicitatea simpatetic ă, artefact charismatic, spa țiul intersubiectiv,
prezențe virtuale, mecanisme de de-localizare, mini-referendum,
meta-sondaj, buc ă reflexivă, crezanie în munca lor, angajament
virtual, receptabilitate universal ă, pragmatic ă a spectatorului, com-
petență emisivă, figurativizare a opiniei publice, pogorâre a opiniei
publice, specificare progresiv ă tacită, sondaje la p ătrat, atitudini
propoziționale, manifestabilitatea cauzelor, efect de teorie, sondaj
bombă, bavardaj politic, lideri de influen ță, minimalisme, quasi-
subiect colectiv, lector ideal-justi țiar, cunoa ștere public ă mutuală,
normă de internabilitate. Apropo, știați că norma de internabilitateMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 51
„își are originea în practicile evaluative internalizate asociate
exercițiului liberal al puterii“? M ă tem că nici dup ă ce ați citit
această explicație tot nu v-a ți lămurit. Nu este vina dv.
Jurnaliștii, dar nu numai ei, au început s ă-i numeasc ă pe cei ce
fac sondaje de opinie „sondori“ (sau mai elevat sondeuri ) și pe cei
care își exprimă opinia „p ărelnici“! Politologii ne amintesc de
„acquis comunitar“, considerând c ă toți înțelegem c ă este vorba
despre „cuno ștințele“, despre „experien ța“ din Comunitatea Euro-
peană. În cercet ările sociologice se folose ște frecvent termenul de
„biais “, care poate s ă fie trades în multe feluri: tendin ță, preferință,
prejudecat ă, influență indirectă etc. Transformarea lui biais în verb
sună… ca dracu’:
„Datele și raportul cercet ării sunt biasate de rasa, sexul, clasa și orien-
tarea politic ă a cercetătorului“.
Dacă s-ar fi spus simplu:
Datele și raportul cercet ării sunt influen țate indirect de rasa, sexul, clasa
și orientarea politic ă a cercetătorului
ar fi fost mult mai clar și, oricum, mai pe în țelesul celor care nu au
privilegiul unei culturi sociologice solide și nu sunt prea avansa ți în
însușirea limbii engleze. Ace știa, de multe ori, echivaleaz ă impropriu
bias cu „eroare“. Petru Ilu ț traduce bias prin „deturnare subiectiv ă“
(Iluț, 2000, 61). Fire ște, nu este gre șit, dar deturnarea presupune
intenționalitate, ceea ce nu se întâmpl ă în cazul „influen ței indirecte“
(bias).
În Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant
Maneca (1978) pentru „item“ [< lat. item] se propune doar adverbul
(liv.) „de altfel“ sau „în plus“. Dar termenul „item“, atât de familiar
cercetătorilor din domeniul științelor socioumane, ca substantiv
semnifică: o întrebare dintr-un chestionar, un enun ț într-o scal ă de
măsurare a atitudinilor, o problem ă, un paragraf ș.a. La plural se
folosec formele itemi și itemuri . Ambele forme sunt în circula ție;
forma „itemi“ se apropie îns ă mai mult de specificul limbii române.

Septimiu Chelcea 52
Un alt termen care a intrat în vocabularul domeniului este cel de
„ocurență“:
Rezultatele cercet ării noastre au pus în eviden ță ocurența corelației
itemilor …
În limba englez ă, occurence înseamnă, în primul rând, „întâm-
plare“. Pentru a clarifica lucrurile, vom spune:
Rezultatele cercet ărilor noastre au pus în eviden ță apariția unei corela ții
dintre răspunsurile la întrebarea X și întrebarea Y.
Termenul opportuny se confund ă de multe ori în textele de
specialitate, ca și în vorbirea cotidian ă, cu „ocazie“, de și ar trebui
tradus prin expresia „survenit în momentul cel mai favorabil“. Cei
interesați de „falșii prieteni“ ( false friends ) pot consulta repertoarul
de anglicisme întocmit de Marc A. Provost et al. (1993/1997, 139-
150). Termenul „a baliza“ exercit ă o puternic ă atracție asupra spe-
cialiștilor din domeniul științelor socioumane. Îl întâlnim tot mai
des. Uneori este folosit corect, alteori gre șit. Adrian Neculau scrie în
prefața Manualului de psihologia comunit ății:
„Termenul de comunitate evocă ideea unui spa țiu fizic și social bine
balizat, în interiorul c ăruia se produc interac țiuni și un proces de inter-
cunoaștere între actorii sociali, se dezvolt ă legături sociale, se impun
norme și reguli de conduit ă, se naște un spirit de apartenen ță“ (Neculau,
2002, 13).
Este corect, de și eu aș fi scris:
Termenul de „comunitate“ sugereaz ă un spațiu fizic și social bine con-
turat, în care se produc interac țiuni și…
Preferința pentru neologisme poate însemna și o condamnare a
„limbajului de lemn“. Dar s ă nu reparăm stricând. Iat ă un citat dintr-o
lucrare cu caracter didactic, deloc nesemnificativ ă din punct de
vedere teoretic:Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 53
„Întrebările cercet ării trebuie s ă fie balizele de reper în alegerea me-
todei și nu un angajament ontologic, epistemologic sau metodologic al
cercetătorului.“
Neologismul „baliz ă“ [< fr. balise ] înseamn ă chiar reper… Din
aceeași lucrare mai afl ăm despre „ experiențierea libertății“, despre
„natura plurală“, despre paradigma constructivist ă, care „ asumă
existența unor realit ăți multiple“. De la assumere (lat.), la assumer
(fr.) și la assume (engl.) s-a ajuns la exprimarea neferiticit ă citată: „a
asuma“, în limba român ă, înseamn ă „a lua ceva asupra sau pe seama
sa“ și nicidecum „a presupune, a admite“ – ca în limba englez ă.
Aceeași semnifica ție o are neologismul „asump ție“ (engl. assump-
tion). Este bine s ă se facă totuși distincție între „asump ție“ și
„prezumție“ (cuvânt care evoc ă mai ales „recunoa șterea unui fapt ca
autentic din punct de vedere juridic“):
„În modelul ra țional era implicat ă prezumția că oamenii tind și sunt
capabili, în remarcabil ă măsură, să foloseasc ă datele cele mai rele-
vante…“ (Ilu ț, 2000, 60).
Într-o lucrare despre români am identificat unii termeni improprii
limbii noastre sau neadecva ți la un anumit registru stilistic: demo-
dernizarea fățișă [a țării], difuzul graniței inaugurale [a României],
atenția dată scenei, decorului și rechiziției [sic], resurgență a dramei
ca model de interpretate a lumii, concep ția prebelică ș.a. În aceea și
lucrare, voluptatea utiliz ării termenilor în limbi str ăine face textul
greu lizibil. De exemplu, autorul m ărturisește: „Aceast ă quête a mea,
prin hățișurile istoriei…“, se refer ă la „efecte de écriture “,
avertizând c ă face „numai de l’histoire , și nu l’histoire “. Autorul
crede că astfel de termeni sunt „dificil de tradus în limba român ă“.
Personal, consider c ă limba român ă de azi este suficient de evoluat ă
pentru a putea exprima caracteristicile, nuan țele și subtilitățile
fenomenelor și relațiilor sociale. Va trebui, îns ă, să o folosim corect.
Unii autori utilizeaz ă, cu efecte stilistice discutabile, arhaisme
precum: „a zăbovi asupra temei“, „ideile izvodite în acest secol“,
„există un soi de reacții“, „opinia public ă ar fi un fel de leat cu

Septimiu Chelcea 54
sondajele“ etc. Scriem pentru oamenii de azi, chiar dac ă ne referim
la realitatea social ă de acum un veac. În 2002, la reeditarea lucr ării
Îndrumări pentru monografiile sociologice , „redactate sub direc ția
științifică a d-lui prof. D. Gusti și sub conducerea tehnic ă a d-lui
Traian Herseni“ (cum scrie pe pagina de titlu), am înlocuit cuvintele,
expresiile și formele gramaticale ie șite din uz (semnalând acest lucru
și menționând pagina). Astfel, am stabilit urm ătoarele echivalen țe:
„într-o sintez ă care [însemneaz ă] înseamn ă (p. 13); „Num ărul
cercetătorilor speciali ști [atârnă] depinde“ (p. 16); „regiunea natural ă
în care satul [zace] este a șezat (p. 36); „[caractere] caracteristici…
ale casei“ (p. 50); „acest [ram] ramur ă [al] a științei“ (p. 61); „[ogorul]
domeniul antropologiei (p. 84); „[prepondereaz ă] predomin ă carac-
terele“ (p. 85); „în [dosul] spatele capului“ (p. 108); „[fundul] esen ța
lucrurilor“ (p. 166); „[m ădularele] elementele unei unit ăți sociale“
(p. 170); „[studiosul] cercet ătorul va trebui“ (p. 268); „chestionarul
va cuprinde [chestiuni] întreb ări (p. 281); „[încrust ăm] subliniem
absoluta nevoie“ (p. 299); „înregistrarea [credincioas ă] obiectiv ă“
(p. 302); „Dac ă [primim] accept ăm definiția“ (p. 312); „[întunec ă]
îngreuneaz ă munca noastr ă“ (p. 356); „[procentualitatea] procentajul“
(p. 401). Îmi place s ă cred că echivalen țele propuse nu au schimbat
sensul original al enun țurilor (Chelcea și Filipescu, 2002, v).
În lucrările științifice întâlnim adesea expresii și locuțiuni din
limba latin ă. Pentru c ă „au o circula ție interna țională și exprimă
foarte exact o idee“ (Roman, 1978, 37) și pentru c ă „limba latin ă
este limba matern ă a Occidentului“ ( cf. Munteanu și Munteanu,
1996, 5), este bine s ă le cunoaștem semnifica ția și să apelăm la ele
ori de câte ori prin aceasta este slujit ra ționamentul. Celor care nu au
studiat în școală limba lui Publius Ovidius Naso le propun o list ă de
expresii și locuțiuni întâlnite mai des în textele de specialitate
(Anexa B), pentru c ă prea adesea astfel de expresii r ămân fără de
înțeles sau sunt gre șit interpretate. Ce v ă spune expresia „Cismarule,
nu mai sus de sanda“ ( Sutor, ne ultra crepidam )? Credeți că explicit
are înțelesul cuvântului „explicit“ din limba român ă sau că eperto
credite înseamnă „să dai crezare expertului“? Hai s ă verificăm!Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 55
Utilizarea neologismelor ridic ă uneori probleme. A avea pe masa
de lucru un dic ționar de neologisme, de sinonime, antonime sau de
acronime este l ăudabil, nu condamnabil. Sunt de blamat doar cei
care produc texte lizibile numai cu ajutorul dic ționarului de neolo-
gisme, ca și cei ce folosesc impropriu neologismele. „A imple-
menta“ ( implement ) nu înseamn ă „a introduce“, ci „a pune în
funcțiune, a realiza, a îndeplini“; „a integra“ nu semnific ă acțiunea
de includere în ceva (cum gre șit se utilizeaz ă în expresiile: integrare
în muncă, integrare în grup, integrare european ă ș.a.), ci acțiunea de
„formare a unui întreg din mai multe p ărți componente“ (de
exemplu, integrarea României cu structurile europene).
Stilul de redactare a lucr ărilor științifice exclude limbajul argotic,
acel limbaj folosit de categoriile marginale ale societ ății (delincven ți,
vagabonzi, cer șetori ș.a.). Totu și, când reproducem declara țiile
acestora, r ăspunsurile la întreb ările deschise dintr-un chestionar sau
interviurile comprehensive realizate cu astfel de persoane vom fi
obligați să trecem între ghilimele cuvintele folosite, chiar dac ă sunt
incorect exprimate (de exemplu, „p ă bune“, „parai“, „p ă nasoale“,
„nașpa“ etc.). Obscenit ățile nu le vom reproduce cu exactitate în nici
un caz. Vom pune puncte de suspensie dup ă inițiala cuvântului: tot
atâtea câte litere am suprimat (de exemplu, „a intrat în c… pân ă la
gât“, „este o c… de lux“ ș.a.m.d. Nu îi este permis omului de știință
ce îi este permis scriitorului, mai ales dac ă se cheam ă David Lodge…
Și totuși, chiar în lucr ări academice am întâlnit cuvinte pentru care și
mahalagii ar ro și dacă le-ar citi:
Vulva trahit corda plus quam fortissima corda . P… trage de inimi mai
mult decât cea mai tare frânghie.
sau:
Non est peccatum per culum mittere flatum . Nu este p ăcat să slobozi
prin c.. o suflare.
Păcat nu este dac ă se întâmpl ă, dar nu și dacă scrii expresis verbis .

Septimiu Chelcea 56
Figurile de stil . De preferin ță, un raport de cercetare, o lucrare de
licență, o teză de doctorat, un articol științific sau o monografie în
domeniul științelor socioumane se scriu într-un „limbaj referen țial“,
„în care toate lucrurile sunt numite cu numele lor obi șnuit, acela
recunoscut de c ătre toți, care nu se preteaz ă la echivocuri“ (Eco,
1977/2000, 163). Întâlnim îns ă în diserta ții de cea mai bun ă factură
intelectual ă pasaje redactate într-un „limbaj figurat“, cu „figuri de
stil“ (metafore, epitete etc.). Pân ă la un punct sunt acceptabile. Exce-
sul le condamn ă. În limbaj figurat, rela ția dintre jurnali ști, oameni
politici și opinia public ă apare ca „triunghiul infernal“; influen ța
sondajelor de opinie public ă este „perfuzia cifrelor“. Exagerat. S ă
spunem lucrurilor pe nume, s ă nu introducem niciodat ă termeni pe
care mai întâi nu i-am definit.
Epitetele . Dintre figurile de stil, epitetele sunt, probabil, cel mai
frecvent întâlnite în scrierile de specialitate. Epitetele (gr. epithon )
sunt cuvinte calificative ata șate în scop estetic altor cuvinte referen-
țiale. Conform Dicționarului de epitete al limbii române (1985) de
Marian Buc ă, există mai multe categorii de epitete adjectivale: a)
evocative [noul capitalism] și apreciative [capitalismul de cumetrie];
b) epitete fizice pentru entit ăți materiale [ țară imensă] și epitete
fizice pentru entit ăți ideale [teorie înalt ă], precum și epitete morale
pentru entit ăți ideale [gândire str ălucită] și epitete morale pentru
entități materiale [ țară mândră]; c) epitete pleonastice, cuvântul
atașat are un sens apropiat de cel al cuvântului referen țial [conștiință
trează] și epitete antitetice, contrare primelor [con știință ațipită]; d)
epitete generalizatoare, pentru o întreag ă clasă de obiecte, și epitete
individualizatoare, evocând o caracteristic ă proprie doar unei unit ăți
sociale; e) epitete simple și epitete multiple. În 1988, am f ăcut o
„analiză de conținut“ a Dicționarului : datele statistice arat ă că în
limba român ă cea mai mare capacitate de a atrage calificative adjec-
tivale (epitete) o au cuvintele cu semnifica ție psihologic ă (Chelcea,
1988, 155). Ochii au nu mai pu țin de 606 de determin ări cu valoare
stilistică, 60 dintre acestea sunt epitete evocative referitoare la
caracteristicile cromatice: în afara celor alba ștri (cu dou ăsprezeceMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 57
nuanțe), ochii mai pot fi: m ăslinii, murgi, opalini, o țelii, pistruia ți,
smoliți, suri, viorii etc. Privirea – ca s ă luăm un alt exemplu – atrage
530 de epitete: poate fi colorat ă (albastră, albă, căprie, cenu șie, fu-
murie, roșcată, spălăcită, sură, verzulie etc.).
Stilul științific, caracterizat prin sobrietate, ne oblig ă să fim
reținuți în folosirea epitetelor, în general, și a epitetelor apreciative,
în special. Decât „titanicul Max Weber“, „str ălucitul gânditor Max
Weber“, „inegalabilul, monumentalul Max Weber“, este preferabil
să spunem ( și să scriem) „sociologul german Max Weber“ sau, mai
obișnuit, dar mai bine, „marele sociolog german Max Weber“. Sunt,
trebuie să recunosc, și oameni de știință care reușesc să apropie stilul
științific de cel artistic. Iat ă un pasaj din Istoria sociologiei. Peri-
oada marilor sisteme de Ilie Bădescu:
„Marii mae ștri ai omenirii, marii profesori ai spiritului vegheaz ă asupra
noastră cu măsura lor. Întoarcerea noastr ă la mesajul lor este, în
întregime, m ăsura puterilor noastre. Judecata lor nu întârzie niciodat ă să
cadă asupra vredniciei sau nevredniciei urma șilor. Când veacul t ău nu
vrea nimic de la mae ștrii trecutului, ei z ăbovesc în t ăcere, iar triste țea lor
înconjoară veacul cu o inefabil ă umbră. Când veacul se treze ște, maeștrii
epocilor cruciale ale omenirii se întorc c ătre el. Uneori, ca în Rena ștere,
ei vin cu lumea lor cu tot și spiritul veacului se p ătrunde profund de
viziunile și ideile lor. De marile sisteme te-apropii cu întreb ările vremii
tale“ (Bădescu, 2002, 15).
Oricât de seduc ător ar fi acest text, nu-i sf ătuiesc pe studen ți să
încerce un astfel de stil: ca s ă scrii ca Ilie B ădescu, trebuie s ă fii Ilie
Bădescu.
Litota . De copii am înv ățat să nu ne juc ăm cu focul. „Cine cu cuvin-
tele se joac ă, cu focul se joac ă!“ – îmi spunea într-o anchet ă
sociologic ă un bătrân dintr-un sat de sub munte. Ca s ă folosesc o
„litotă“ (figură de stil care const ă în diminuarea caracteristicilor,
pentru a se în țelege contrariul), n-a ș zice că nu avea dreptate. De
fapt, avea foarte mult ă dreptate. Despre o concluzie banal ă a unei
cercetări de teren putem s ă afirmăm că este „o mare descoperire“,
fiind convin și că este o platitudine. Dar, aten ție! Folosim litota (gr.

Septimiu Chelcea 58
litotes , simplificare) numai pentru c ă suntem convin și că cititorii
lucrării noastre sunt capabili s ă o înțeleagă. Această rezervă se
impune în leg ătură cu toate figurile de stil. Dac ă se folosesc pentru o
exprimare mai incisiv ă și mai conving ătoare, nu trebuie s ă le
explicăm – ne atrage aten ția Umberto Eco (1977/2000, 164): „Dac ă
se consider ă că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri
retorice, iar a le folosi explicându-le înseamn ă să-l iei pe cititor drept
idiot, care se r ăzbună luându-l pe autor drept idiot“.
Despre metafore voi spune câteva cuvinte în subcapitolul urm ător.
Cred că folosirea cu m ăsură a figurilor de stil este calea cea bun ă:
Uti, non abuti .
Ce titlu punem?
Primul contact al cititorului cu lucr ările noastre se face prin titlul pe
care îl punem, uneori în grab ă, la începutul raportului de cercetare
sau al studiului pe care inten ționăm să îl publicăm. Cei care nu dau
atenție intitulării lucrărilor lor risc ă să îi îndepărteze pe virtualii
cititori, chiar dac ă tema este important ă și demonstra ția științifică se
remarcă prin rigurozitate. Asemenea arhitec ților sau designerilor
produsului industrial, trebuie s ă avem totdeauna în vedere estetica
obiectului construit în cercetarea noastr ă, fără a ne amăgi însă că arta
titlului poate compensa s ărăcia ideilor teoretice, modestia abord ă-
rilor empirice sau multitudinea erorilor de culegere și de prelucrare a
datelor. Exist ă o artă a titlului și în lucrările din domeniul științelor
socioumane. În cuvinte pu ține trebuie s ă oferim multe informa ții
despre cercetarea realizat ă.
Arta titlului . În principal, arta titlului se concentreaz ă în jurul a dou ă
figuri de stil, „elipsa“ și „hiperbatul“ (Dubois et al ., 1970/1974,
126). Tocmai pentru c ă titlul este o formulare concis ă, „simplă și,
dacă este posibil, cu stil“ ( Publication Manual , 1994, 7) a temei deMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 59
cercetare, se impune suprimarea anumitor cuvinte. Absen ța lor,
denumită „elipsă“, scurteaz ă propoziția. De regul ă, este suprimat
verbul (a fi, a avea, a ob ține etc.). Monografia sociologic ă întocmită
de echipa regal ă studențească nr. 19 din 1935, sub conducerea lui
Ion Conea, poart ă titlul Clopotiva – un sat din Ha țeg (1940). Primul
capitol, semnat de conduc ătorul echipei, are titlul Țara Hațegului,
regiune natural ă. Din ambele titluri lipse ște verbul a fi, în locul lui
apărând linia de spa țiu sau virgula, care nu numai c ă prescurteaz ă
enunțul, dar și scoate în relief (hiperbat) determin ările sat și, res-
pectiv, regiune. Spicuim oarecum la întâmplare din titlurile artico-
lelor scrise de Dimitrie Gusti (1935) și reunite de Ovidiu B ădina în
volumul Opere. Despre cultur ă (1996): Chezășia unei munci rod-
nice – căminul cultural; Un scop al muncii noastre – muzeul satelor
românești; Școala de echipieri – școală de personalit ăți; După 5
ani, un examen de con știință… Observ ăm în aceste titluri supri-
marea verbelor.
De multe ori, în formularea titlurilor semnul de punctua ție [:]
înlocuiește verbul a fi, ca în cazul studiului Forme tradi ționale de
cooperare în via ța poporului român: tov ărășiile tinerilor (Chelcea și
Chelcea, 1990, 93). În formularea acestui titlu am recurs nu numai lafigura denumit ă „elipsă“, ci și la „hiperbat“, prin permutare, prin
schimbarea ordinii sintagmelor în fraz ă. Fraza minimal încheiat ă,
compusă din substantiv și determinan ți, urmați de verb și determi-
nanți, ar fi fost: Tovărășiile tinerilor reprezint ă o formă tradițională
de cooperare în cultura româneasc ă, dar aceasta n-ar fi satisf ăcut
cerințele stilistice ale unui titlu. Am inversat ordinea cuvintelor din
propoziție pentru a scoate în relief faptul c ă în cultura româneasc ă
există, din vechime, forme democratice de cooperare interuman ă.
Suprimarea, care contribuie la arta titlului, poate fi total ă (elipsa)
sau parțială, prin contragerea substantiv-adjectiv. Tendin ța spre
contragerea termenilor este foarte puternic ă în științele socioumane,
în general, și în formularea titlurilor, în special. Am folosit și în titlul
acestei lucr ări termenul „socioumane“, care s-a impus în literatura de
specialitate din România dup ă evenimentele din decembrie ’89,
înlocuindu-l pe cel de „ științe sociale“, ca s ă nu mai amintim de

Septimiu Chelcea 60
„științe socio-politice“, care s-a demonetizat. Contragerea termenilor
apare în titlurile studiilor și lucrărilor sociologice fie cu cratim ă, fie
într-un singur cuvânt. Chiar dac ă o cratim ă reprezint ă o liniuță de
unire, contopirea într-un cuvânt a substantivului cu adjectivul poate
semnifica mai mult decât o figur ă în arta titlului. Mi-am intitulat una
din lucrări Un secol de cercet ări psihosociologice (2002) atât pentru
a condensa titlul, dar și pentru a sublinia c ă domeniul de a c ărui
istorie mă ocupam este unitar și relativ independent, c ă pun accentul
pe polul sociologic al domeniului, nu pe cel psihologic, c ă mă intere-
sează situația individului în grup, contradic țiile interne și inovația
din câmpul psihologiei sociale. Dup ă cum arătau Jean-Léon Beau-
vois și André Lévy (1983), diferen țele în semnifica ția termenilor de
„psihologie social ă“ și „psihosociologie“ sunt notabile, astfel c ă a
scrie psihologie social ă, psihosociologie sau psiho-sociologie nu
semnifică același lucru.
Metaforele . „Ceasornicarul orb“: ce poate sugera mai pregnant
apariția și evoluția vieții pe Pământ decât aceast ă metaforă?! Ce
poate exprima mai deplin esen ța concep ției senzualiste decât
metafora Tabula rasa ?! Despre un vin bun spunem c ă estre Lacrima
Christi . Utilizarea metaforelor în texte și în titluri apropie științele
socioumane de literatura beletristic ă.
Vorbind despre arta titlurilor, trebuie s ă ne amintim c ă metafora
funcționează în științele sociale atât ca figur ă de stil, cât și ca instru-
ment de investiga ție. Alvin Toffler în Al treilea val (1981/1983, 39)
spunea: „Marea metafor ă a acestei lucr ări […] sunt valurile de schim-
bare care se ciocnesc“. Și mai departe: „nu metafora valului este
nouă, ci aplicarea ei la transformarea civiliza ției de astăzi […] Ideea
valului nu este numai un instrument de organizare a unor mase mari
de informa ții foarte diferite […] Când aplic ăm metafora valului, ni se
clarifică multe lucruri care p ăreau confuze. Fapte familiare ne apar
adesea într-o lumin ă cu totul nou ă“. În fine, Alvin Toffler conchide:
„până și cea mai gr ăitoare metafor ă nu ne poate reda decât un adev ăr
parțial“ (1981/1983, 40). Pentru un titlu de carte este suficient – a ș
adăuga eu.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 61
Când în investigarea vie ții sociale apel ăm la metafor ă, este firesc
să o utilizăm și în titlu: teoria „ țapul ispășitor“, teoria melting pot ,
teoria „vârful negru al puterii“, teoria „locul controlului“ ș.a. Într-o
lucrare recent ă întâlnim mai multe titluri de capitole sau de
subcapitole metaforice: Turnesolul legionar , Schizofrenie social ă,
„Surful“ politic , Mașina de tocat regal ă. Autorul se explic ă: „Meta-
fora este un mijloc euristic prin care încerc s ă înțeleg ce s-a întâm-
plat, nu un mod de a evacua realitatea din discurs“ (Alexandrescu,
1998, 24). Revine apoi: „ Valul istoriei și tehnicile de plutire, surful
politic sînt noi metafore de care am nevoie în aceast ă încercare de a
privi evenimentele perioadei interbelice ca tot atâtea ciocniri de for țe
colective, care ac ționează neplanificat, nu sînt controlate de indivizi
sublimi ori machiavelici și nu sînt deduse din înalte principii, ci sînt
simple contingen țe, tot atâtea încerc ări de a pluti cu valul , prin care
unii se salveaz ă, iar alții se îneac ă“ (Alexandrescu, 1998, 82).
Așa cum remarca și Mihaela Vl ăsceanu (1999, 42), „Apelul la
metafore este echivalent cu îndemnul de a înv ăța să ne confrunt ăm
cu complexitatea, ambiguitatea și chiar paradoxurile […], pentru c ă,
în ultimă instanță, acestea sunt înse și caracteristicile realit ății“.
Unele câmpuri de cunoa ștere din domeniul științelor socioumane
atrag irezistibil metaforele: opinia public ă, de exemplu. Complexi-
tatea fenomenului, abiguitatea termenului, enun țurile teoretice
contradictorii au f ăcut ca opinia public ă să fie definit ă metaforic vox
Dei (vocea Divinit ății), dar și vox stultorum (vocea dobitoacelor).
Despre opinia public ă s-a spus c ă este „regina Lumii“, un „tribunal
al poporului“, un „tiran“, un „despot modern“ etc. Chiar teoriile și
modelele explicative ale opiniei publice sunt denumite prin meta-
fore: teoriile „spirala t ăcerii“, „lene șul cognitiv“, „savantul naiv“,
modelele „pâlnia cauzalit ății“, „glonțul magic“, „acul hipodermic“,
„câinele învins“ și atâtea altele ( vezi Chelcea, 2002 b), ceea ce arat ă
cât de mult se folose ște metafora în științele socioumane. Douglas S.
Massey (2002, 1), f ăcând o scurt ă istorie a societ ății umane, spunea
că în preajma anului 2007 omenirea va trece „Rubiconul demo-
grafic“: adic ă mai mult de jum ătate din popula ția Terrei va tr ăi în
mediul urban, ceea ce va avea consecin țe importante pentru stilul de

Septimiu Chelcea 62
viață, pentru evolu ția omului. „Rubicon“ este numele unui râu din
Italia. Cezar, în 49 î.e.n., trecând cu armatele sale Rubiconul, a
început războiul civil care a dus la pr ăbușirea regimului republican
la Roma.
Utilizarea metaforelor, chiar în titlul monografiilor sau al lucr ă-
rilor de licen ță, ascunde îns ă pericolul transferurilor ilicite dintr-un
domeniu în altul. Un student și-a intitulat lucrarea de licen ță Bocă-
nitul cultural (fără vreun subtitlu), pierzînd din vedere c ă umanul nu
se explică prin infrauman, c ă a echivala rela ții interpersonale intime
cu împerecherea animalelor înseamn ă reducționism. Ar fi fost mai
acceptabil titlul Comportamentul intim – boc ănit cultural? Direc-
torul Departamentului Mamifere din cadrul Societ ății de Zoologie
din Marea Britanie, Desmond Morris, și-a intitulat unele c ărți cu
titluri-metafor ă: The Naked Ape (1967) (trad. rom. Maimuța goală,
1991), The Human Zoo (1969) ( Grădina zoologic ă umană). Fiind în
discuție lucrările unui reputat om de știință și cunoscând c ă homo
sapiens poate fi v ăzut și într-o perspectiv ă etologică, aceste titluri au
fost acceptate de comunitatea sociologic ă.
Știința titlului . În afară de o „artă“, există și o „știință“ a titlurilor, o
serie de reguli acceptate și practicate de comunitatea speciali știlor
din domeniul socioumanului. Prelu ăm din Publication Manual of the
American Psychological Association (1994, 7) recomandarea ca
titlul să fie formulat în 10-12 cuvinte și să conțină acei termeni care
servesc la indexarea lucr ării, la clasificarea ei. Cu mul ți ani în urm ă,
la Conferința națională de psihologie (21-23 octombrie 1968), pre-
zentam o comunicare cu titlul pe care ast ăzi nu l-aș recomanda
studenților mei, ba l-a ș da chiar ca exemplu de cum nu trebuie s ă fie
formulat un titlu: Comportamentul ceremonial al unei popula ții
aflate în proces de trecere de la munca agrar ă la cea industrial ă.
Titlul este lung (17 cuvinte) și nu ajută la indexarea articolului.
Titlul Schimbare social ă și comportament ceremonial ar fi acoperit
foarte bine con ținutul comunic ării și ar fi facilitat indexarea dup ă
termenii-cheie „schimbare social ă“ și „comportament ceremonial“.
Recurgând la adjonc ție, la practica parantezei adi ționale sau aMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 63
subtitlului (de exemplu , Trecerea de la munca agrar ă la cea indus-
trială a unor popula ții din zona Muscel ), s-ar fi putut compensa
caracterul laconic al titlului pe care îl propun acum, dup ă treizeci de
ani. Tocmai ca studen ții mei să fie scutiți de astfel de reveniri, dup ă
o perioadă atât de lung ă, scriu aceste pagini.
În întâlnirile cu absolven ții sau cu doctoranzii de la sociologie le
atrag aten ția că titlul unei lucr ări de licen ță sau al unei teze de
doctorat nu reprezint ă doar funda colorat ă a pachetului, care î și are
funcția ei estetic ă, ci conține chiar esen ța lucrării, fapt pentru care îi
îndemn să se gândeasc ă și să se răzgândeasc ă de mai multe ori și
să-mi prezinte nu un singur titlu, ci o list ă de titluri exacte, concise și
atractive, dup ă toate regulile. Îi mai îndemn s ă ocoleasc ă titluri
precum: Considera ții generale asupra… , Unele aspecte… , Obser-
vații asupra… , Importan ța…, Câteva considera ții…, Probleme ale… ,
Cercetări asupra… , întâlnite, uneori, chiar și în revistele de spe-
cialitate. Santiago Ramón y Cajal, c ăruia în 1906 i s-a acordat
Premiul Nobel pentru contribu țiile sale la cunoa șterea sistemului
nervos, afirma în Reguli și sfaturi asupra cercet ării științifice (1897)
că astfel de titluri „par inventate în mod special pentru lene“ (Ramón
y Cajal, 1897/1967, 143). P ăcatul lor const ă în lipsa de exactitate. În
titlu trebuie ar ătat: ce aspecte, ce fel de considera ții, în ce const ă
importanța, ce probleme abordeaz ă studiul sau raportul de cercetare.
Sunt de evitat redundan țele. Nu au nici un rost în titlu formul ări
ca Studiul fenomenelor de… sau Abordarea experimental ă a…
ș.a.m.d., dup ă cum, în mod normal, în titlu nu ar trebui s ă apară
termenii de „cercetare“, „metod ă“ sau „rezultate“. Se în țelege de la
sine că publicarea unui studiu se face pentru a fi comunicate rezul-
tatele și că pentru a ajunge la rezultate au fost aplicate diferite
metode. Rezultatele studiului rela țiilor interpersonale într-o echip ă
de muncă folosind metoda observa ției directe – iată un titlu într-ade-
văr inacceptabil.
Din „știința“ titlului face parte și denumirea exact ă a domeniului
de care ne ocup ăm în lucrările noastre. Vom intitula un manual sau
un tratat pur și simplu Sociologie , dacă prezintă sistematic și
complet domeniul. Nenum ărați autori înscriu în titlul c ărților lor

Septimiu Chelcea 64
denumirea științei pe care o slujesc și lasă cititorilor privilegiul de a
aprecia dac ă se află în fața unui manual sau a unui tratat. Mi se pare
corectă și elegantă această practică (Schifirne ț, 1999). Din modestie
(justificată sau nu, autentic ă sau fals ă), ca urmare a unui spirit
(auto)critic foarte dezvoltat, f ără îndoială pilduitor, unii autori
formuleaz ă „titluri de protec ție“: Elemente de sociologie (Gusti și
Herseni, 1942), Noțiuni elementare de sociologie (Szczepa ński,
1970/1972), Introducere în sociologie (Goodman, 1992/1998) și
altele asem ănătoare. Alți autori nu ezit ă să includă în titlu sintagma
„tratat“: de exemplu, Tratat de sociologie , sub coordonarea lui
Raymond Boudon (1992/1997). De multe ori, „titlul – denumire a
domeniului“ este completat de un subtitlu care precizeaz ă concepția
autorului (de exemplu, Sociologie. Teoria general ă a vieții sociale
de Traian Herseni, 1982) sau delimiteaz ă unghiul de abordare (de
exemplu, Psihologie social ă. Aspecte contemporane , coord. Adrian
Neculau, 1996).
Lucrurile se complic ă puțin când domeniul de care ne ocup ăm nu
este suficient de structurat. Sub acela și titlu apar c ărți ce trateaz ă
probleme diferite. În astfel de situa ții „titlurile – denumire a dome-
niului“ impun preciz ările de care aminteam. De exemplu, Sociologie
juridică. Ipoteze și funcții sociale ale dreptului de Dan Banciu
(1995). Uneori, autorii prefer ă „titlurile explicite“: Logica cercet ării
de Karl R. Popper (1973/1981) sau Spre o paradigm ă a gândirii
sociologice de Cătălin Zamfir (1999).
Multe lucr ări (cărți, teze de doctorat sau lucr ări de licen ță) vi-
zează relațiile dintre dou ă sau mai multe fenomene, procese și enti-
tăți sociale. Titlurile lor exprim ă acest lucru: Psihologie și societate
de Ștefan Boncu (1999), Social Theory and Social Structure de S.A
Barnett. (1988/1995), Adolescence et toxicomanie , sub coordonarea
lui Gilles Ferréol (1999), și altele. Când se analizeaz ă relațiile dintre
trei variabile (fenomene sau procese), titlul lucr ării este format din
trei cuvinte (denumirea variabilelor): Națiune, cultur ă, identitate de
Grigore Georgiu (1997), Experiment, teorie, practic ă de P.L. Kapi ța
(1977/1981), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri , sub
coordonarea lui Richard Y. Bourhis și Jacques-Philippe LeyensMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 65
(1994/1997) etc. Nu pu ține sunt cazurile când lucr ări științifice
prestigioase poart ă titluri – s ă le numim a șa – „criptice“. Cine ar
putea bănui, dacă nu ar cunoa ște preocup ările autorului, c ă sub titlul
Maimuța goală (Morris, 1967/1991) se ofer ă publicului o excelent ă
lucrare de etologie uman ă? Titlurile criptice nu se recomand ă pentru
lucrările de licen ță și pentru tezele de doctorat. Nici „titlurile-
întrebare“ nu î și au locul pe astfel de lucr ări, nici chiar pe coper țile
cărților. Titluri precum Racially Separate or Together? (Pettigrew,
1971), Sommes-nous tous de psychologues? (Leyens, 1983), Does
America Need a Forign Policy? Toward a Diplomacy for the 21st
Century (Kissinger, 2001) sunt o excep ție în domeniul științelor
socioumane. Cu subtitlul lucr ărilor de licen ță, al tezelor de doctorat
sau al monografiilor lucrurile stau altfel: nu numai c ă se accept ă
interogațiile, dar sunt chiar recomandabile. Mai ales în cazul titlu-
rilor-denumire a științei sau domeniului de cunoa ștere. Lucr ării cu
titlul Opinia public ă i-am adăugat subtitlul-întrebare: Gândesc ma-
sele despre ce și cum vor elitele? (Chelcea, 2002 b). Este un exemplu
între atâtea altele. Titlurile-întrebare sunt mai adecvate pentru
articolele științifice: Does Television Violence Cause Aggresion?
(Eron et al. , 1972 ), Exerciții structurate în dinamica grupurilor:
pentru ce? (de Visscher, 1998), Putem să ne ocupăm de libertate,
demnitate, dreptate? (Amerio, 1999). Totu și, astfel de titluri se
regăsesc cel mai frecvent în revistele de informare științifică adresate
publicului larg: Succesul – un țel al fiecăruia? (Luca, 1999), Vârsta
adultă – involu ție sau progres? (Stănculescu, 1998), Ce așteaptă
tinerii de la munc ă? (Bălașa, 1997). Exemplele s-ar putea multi-
plica. Cititorul va putea el însu și analiza titlurile lucr ărilor altora,
dobândind astfel arta și știința „împachet ării“ propriei „opere“.
Tradutore-tradittore. Voi încheia discu ția despre arta și știința titlu-
rilor cu câteva remarci despre traducerea în limba român ă a lucrărilor
apărute în editurile din str ăinătate și a titlurilor acestora. Elisabeta
Stănciulescu (1998, 9) lanseaz ă un S.O.S. în leg ătură cu traducerile
în limba român ă și identific ă trei tipuri de traduc ători (traduc ătorul-
școlar, traduc ătorul-literar, traduc ătorul-tehnician/academist), f ără a

Septimiu Chelcea 66
mai lua în considerare „traduc ătorul lăutar“, care se conduce „dup ă
ureche“.
În ceea ce prive ște titlurile ce ni se ofer ă în traducere a ș mai iden-
tifica un tip: „traduc ătorul-comerciant“, care nu urm ărește decât s ă
se vândă cartea. Pentru aceasta nu se sfie ște să pocească titlurile
operelor clasice. Le Suicide, étude de sociologie de Émile Durkheim
a fost tradus ă, într-o editur ă prestigioas ă de altfel, sub titlul voit
comercial Despre sinucidere (1993), fără a mai preciza c ă este vorba
de un studiu sociologic; Personality Investigations de Hans J. Ey-
senck și Michael Eysenck s-a transformat, prin traducere, în Desci-
frarea comportamentului uman (1998), de și toată lumea știe că per-
sonalitatea nu se confund ă cu comportamentul. Iat ă încă un exemplu
de trădare a spiritului unei c ărți chiar din titlu: lucrarea Designing
Social Inquiry. Scientific Inference in Qualitative Research de Gary
King, Robert Keohane și Sidney Verba (1994) a ap ărut cu titlul v ădit
commercial Fundamentele cercet ării sociale (2000), nu cu un titlu
apropiat de cel original ( Proiectarea cercet ării sociale. Inferen ța
științifică în cercetarea calitativ ă). În versiunea româneasc ă a fost
suprimat subtitlul, care ar fi l ămurit inten ția celor trei autori, pro-
fesori la Universitatea Harvard și la Universitatea Duke (SUA).
Uneori se adaug ă subtitluri comerciale dubioase. Lucrarea lui
Jean-Claude Kaufmann Corps de femmes, regards d’hommes a
primit în versiunea româneasc ă subtitlul Sociologia sânilor goi
(1998). Alteori, se renun ță la titlurile foarte l ămuritoare. Subtitlul
lucrării lui Oscar Lewis The Children of Sánchez – Autobiography of
a Mexican Family – în traducerea româneasc ă din 1978 a disp ărut
pur și simplu. Nu mai amintesc de practica omiterii cu bun ă știință a
datei de apari ție a ediției princeps, pentru a se l ăsa impresia c ă s-a
tradus o lucrare de ultim ă oră, sau de tertipul men ționării doar a
ediției după care s-a f ăcut traducerea, f ără a se preciza a câta edi ție
este, dacă este o edi ție revizuit ă sau adăugită. Chiar Come si fa una
tesi di laurea a lui Umberto Eco, în care se discut ă mult depre modul
corect de citare a c ărților, a apărut fără a se indica data primei edi ții
și localitatea (Milano) unde î și are sediul Editura Bompiani. „Este
groaznic a spune unde a fost publicat ă o carte și a nu spune de cătreMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 67
cine“ – apreciaz ă autorul (Eco, 1977/2000, 73). La fel de descali-
ficant este și a spune „de c ătre cine“ (editura), nu și „unde“ (locul de
apariție, localitatea). S-a ad ăugat și un titlu neinspirat c ărții lui Eco:
Disciplinele umaniste . Astfel de practici îndrept ățesc sintagma tra-
dutore-tradittore .
Ce se poate face pentru nu fi acuza ți de trădare? O cale foarte la
îndemâna cercet ătorilor ar fi ca în lista bibliografic ă, după traducere,
între paranteze, s ă transcrie titlul original al lucr ărilor apărute în
limbi străine. În cazul semnalat mai sus, corect ar fi ca în lista biblio-
grafică să fie trecut între paranteze titlul original:
Eco, Umberto. (2000). Cum se face o tez ă de licență. Disciplinele uma-
niste. București: Editura Pontica ( Come si fa una tesi di laurea . Milano:
Bompiani, 1977).
Recunosc deschis c ă nu am întâlnit în multe lucr ări menționarea,
alături de traducere, și a titlului original. Nici eu nu am procedat
altfel. Îi îndem, totu și, pe studen ții mei să încerce, poate c ă astfel se
instituie o tradi ție în redactarea tezelor de doctorat și a lucrărilor de
licență. Orice tradi ție a fost la început o inova ție…
Autori și instituții. Deși nu face parte din titlul raportului de cerce-
tare, al articolelor sau al c ărților, mă opresc pu țin și la numele auto-
rului/autorilor și ale institu țiilor unde ace știa lucreaz ă.
Dedesubtul titlului trebuie s ă fie scrise prenumele, ini țiala și
numele autorului sau ale autorilor. Este gre șit ca aici s ă fie specificat
numele întreg al autorului și în text sau în bibliografie s ă fie omis
prenumele sau s ă dispară inițiala prenumelui tat ălui. De unde s ă știe
cititorul, de exemplu, c ă Michael Eysenck este fiul lui Hans Ey-
senck, dac ă nu se dă numele complet al nici unuia din cei doi autori?
Și apoi Hans J. Eysenck este unul și același cu Hans Eysenck și cu
Hans Jürgen Eysenck, psiholog englez de origine german ă, născut în
1916 la Berlin? Men ționarea corect ă a numelui autorului/autorilor
rezolvă astfel de probleme și ajută la indexarea lucr ărilor. Probabil
din prea mare grab ă, în unele lucr ări de licen ță sau în teze de doc-
torat, ca și în cărți (îndoielnice) tip ărite, se arunc ă puzderie de nume

Septimiu Chelcea 68
de autori, ad ăugându-se – în cel mai fericit caz – doar ini țiala pre-
numelui. Este p ăgubitor pentru cititor. Dac ă vrem să-l ajutăm să
găsească rapid lucrarea la care ne referim, este necesar s ă men-
ționăm și prenumele al ături de nume. Sunt unii autori care și-au pu-
blicat lucr ările trecând pe copert ă doar numele și inițiala prenumelui
sau a prenumelor. De exemplu, V.O. Key, Jr. (1961). Trecem numelelor așa cum a intrat în con știința cititorilor.
În legătură cu cele spuse pân ă acum, aș remarca și faptul că mai
recent, pe plan mondial, s-a impus practica de a nu se mai men ționa,
alături de numele autorului, gradele didactice (sau militare), titlurile
academice sau specialitatea acestuia. Astfel de informa ții, foarte
utile altminteri, vor fi incluse separat într-o caset ă pe coperta a patra
sau pe o pagin ă nenumerotat ă, înaintea prefe ței și a cuprinsului, în
cazul cărților.
Și numele institu ției la care este afiliat autorul ofer ă informații
folositoare. În unele țări, în Japonia de exemplu, firma unde lucreaz ă
conferă persoanelor un prestigiu mai mare chiar decât profesia pe
care o au. F ără a exagera, trebuie s ă recunoaștem că nu prezint ă
aceleași garanții științifice un practician și un cercet ător științific, un
profesor de la un colegiu nou înfiin țat și un profesor de la o uni-
versitate cu tradi ție. Este bine, deci, s ă se cunoasc ă instituția unde
funcționează autorii, cu denumirea ei întreag ă (de exemplu, Institutul
pentru Cercetarea Calit ății Vieții, nu ICCV).
Cum proced ăm când unul dintre autori nu este încadrat (sau nu
mai este încadrat) în nici o institu ție sau când lucreaz ă în mai multe
instituții prin cumul? În primul caz, regula empiric ă cere să fie men-
ționat, sub numele autorului, numele ora șului și al țării în care tr ă-
iește. În al doilea caz, aceea și practică a impus regula de a se trece
cel mult dou ă instituții, dacă în realizarea studiului au oferit auto-
rului sprijin egal. Este recomandabil, totu și, să se renunțe la institu ția
mai puțin prestigioas ă.Capitolul 2
Norme de redactare
Îndemnul de „a redacta cu gândul la cititor“ nu îi ajut ă prea mult pe
cei care fac primii pa și în cercetarea științifică. Sigur, este esen țial să
nu confund ăm adresa: s ă scriem într-o revist ă academic ă, destinată
colegilor de breasl ă, așa cum ne-am adresa unui public larg, într-o
revistă de popularizare. Anselm L. Strauss (1992, 6) – citat de Jean-
Claude Kaufmann (1996/1998, 292) – remarc ă: „Pur și simplu, cele
două tipuri de public nu poart ă aceiași ochelari“. Chiar persoanele
cultivate, dar cu o alt ă specializare decât în domeniul științelor so-
cioumane, nu vor în țelege foarte bine nici terminologia din domeniu
și nici nu vor putea aprecia, a șa cum se cuvine, argumenta ția,
rigoarea prelucr ărilor statistice, valoarea datelor dintr-o cercetare de
teren. Publicul larg nu va citi cu aceea și atenție ca speciali știi din
științele socioumane un raport de cercetare. Probabil, va fi captat de
faptele concrete și de descrierea unor situa ții excentrice sau exotice.
În cel mai bun caz, va r ăsfoi raportul de cercetare, nu îl va studia –
așa cum ne a șteptăm să o facă profesioni știi domeniului și membrii
comisiilor la examenul de licen ță sau la sus ținerea tezei de doctorat,
ca să nu mai vorbim de responsabilitatea colegiilor de redac ție când
decid acceptarea sau respingerea unei lucr ări.
În cele ce urmeaz ă voi descrie cerin țele redact ării unui raport de
cercetare și exigențele pregătirii studiilor pentru publicare în
revistele de specialitate din țară și din străinătate, precum și normele
prezentării manuscriselor la editurile specializate.

Septimiu Chelcea 70
Încă din 1928, când în SUA ap ăreau doar patru publica ții de spe-
cialitate, editorii revistelor de psihologie și antropologie au propus o
procedură standard de preg ătire a manuscriselor, care în timp a
condus la alc ătuirea unui manual cu reguli precise pentru prezen-
tarea studiilor științifice. Publication Manual of the American Psy-
chological Association – căci despre el este vorba – a ap ărut într-o
primă formă în 1952. Cu complet ările ulterioare, acest manual
constituie un ghid excelent nu numai pentru psihologi, ci și pentru
toți profesioni știi din domeniul științelor socioumane. Pe baza lui,
Marc A. Provost, Michel Alain, Yvan Leroux și Yvan Lussier
(1993/1997) de la Université du Qu ébec à Trois-Rivières au pus la
punct un Guide de présentation d’un rapport de recherche , aflat deja
la a treia edi ție. În introducere se arat ă că normele oficiale ale
American Psychological Association (APA, 1994) trebuie adaptate,
pentru a se respecta particularit ățile limbii franceze. Este ceea ce am
urmărit să fac și eu în textul de fa ță, firește, cu referire la limba
română. Operația mi se pare cu atât mai necesar ă cu cât în prezent în
textele de specialitate române ști sunt puse în circula ție expresii
englezești, uneori, gre șit utilizate sau pentru care exist ă echivalen țe
în limba român ă.
Se acceptă cvasiunanim ca organizarea materialului pentru publi-
care să urmeze o schem ă-standard ( vezi Traxel, 1974, 439; Singleton
et al., 1988, 437):
• O introducere, în care se prezint ă stadiul de cunoa ștere a
problemei investigate.
• Trecerea în revist ă a literaturii de specialitate cu referire la
tema cercetat ă.
• Descrierea design -ului și a modului de desf ășurare a investi-
gației, incluzând toate informa țiile utile pentru verificarea
rezultatelor printr-o nou ă cercetare.
• Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatele
studiului.
• O discuție asupra datelor relevante în cercetare, interpretarea
teoretică a rezultatelor.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 71
În Anexa A propun un mod de prezentare a lucr ărilor de licen ță
și a tezelor de doctorat, f ără a pretinde c ă ofer un panaceu. Aceea și
remarcă trebuie făcută și în legătură cu modul de prezentare a c ăr-
ților, a monografiilor din domeniul științelor socioumane. Precizez
că am avut în vedere mai ales cercet ările realizate într-o perspectiv ă
cantitativist ă. Cei interesa ți de redactarea rapoartelor de cercetare
calitativă găsesc în Metodologia cercet ării calitative de Adriana
Băban (2002, 30-38) o serie de informa ții utile.
Rezumatul
Deși se scrie ultimul, rezumatul, ca plasare în textul unui articol
științific, precede studiul propriu-zis. În lucr ările de diplom ă sau de
doctorat nu se obi șnuiește prezentarea unui rezumat. Rezumatul este
un text scurt despre con ținutul articolului științific sau al raportului
de cercetare. Ca și titlul, rezumatul ofer ă informații despre studiu și
servește la indexarea lucr ării, ca și la arhivarea datelor. Mul ți cititori
decid pe baza rezumatului dac ă merită să citească în continuare
articolul. Ar fi dezavantajos ca pentru un rezumat scris în grab ă să
nu fie citit un studiu interesant.
Un bun rezumat trebuie s ă fie exact, redactat cu aten ție deosebit ă,
acurat, să reflecte corect con ținutul studiului, s ă nu includ ă infor-
mații care nu se reg ăsesc în text. De și concis, rezumatul trebuie s ă
fie suficient de cuprinz ător (engl. self-contained ), conținând termenii
necesari index ării, tezele, rezultatele, concluziile și implicațiile cele
mai relevante ale studiului. Scris cu claritate, la diateza activ ă și
folosind verbele la timpul prezent (verbele la timpul trecut se vor
utiliza numai la descrierea modului de manipulare a variabilelor),
rezumatul trebuie s ă se disting ă prin coeren ță și lizibilitate. Publi-
cation Manual (1994, 9) fixeaz ă lungimea unui rezumat pentru un
studiu la 960 de semne tipografice (inclusiv spa țiile albe), ceea ce ar
însemna aproximativ 120 de cuvinte. Pentru rezumatul unui raport

Septimiu Chelcea 72
de cercetare empiric ă se prevăd 100-120 de cuvinte, iar pentru un
articol teoretic 75-100 de cuvinte. Rezumatul unei cercet ări empirice
trebuie s ă conțină referiri la: problema sau tema investigat ă,
populația chestionat ă (număr, vârstă, sex, profesie ș.a.), metodele
utilizate, datele ob ținute, concluziile și implicațiile sau aplica țiile
care decurg. Rezumatul studiilor preg ătite pentru tipar va fi scris f ără
alineate și va fi plasat pe centrul paginii, imediat sub titlu. De cele
mai multe ori, în revistele de specialitate rezumatul studiilor este pus
în eviden ță prin mărimea sau tipul literei (engl. typeface ); interli-
nierea trebuie s ă fie la un rând (spa țiul dintre rânduri este de
mărimea literei folosite) sau textul poate fi încadrat într-o coloan ă
mai îngust ă. Folosirea laolalt ă a tuturor acestor modalit ăți de distin-
gere a rezumatului de restul textului nu se justific ă.
Pentru tezele de doctorat și lucrările de licen ță, se recomand ă un
rezumat mai cuprinz ător (aproximativ dou ă pagini, circa 500 de
cuvinte), care s ă cuprindă: a) problematica studiului; b) obiectivele
sau ipotezele; c) metodologia; d) rezultatele; e) principalele con-
cluzii ale studiului (Provost, 1993/1997, 40).
Introducerea
Orice studiu este firesc s ă înceapă cu o introducere, în care se pre-
zintă tema de cercetare și se descrie pe scurt strategia de investigare.
„Introducerea permite s ă se situeze problematica studiului în inte-
riorul domeniului sau al câmpului disciplinei. Ea trebuie s ă precizeze
aspectele care diferen țiază cercetarea de alte studii existente, ele-
mentele de originalitate, ca și obiectivele cercet ării“ (Provost et al.,
1993/1997, 43). Aceast ă parte a raportului de cercetare sau a stu-
diului, pentru c ă este ușor identificabil ă prin pozi ția sa la începutul
studiului, nu necesit ă să fie intitulat ă. Uneori, autorii îi pun titlul
simplu Introducere sau imagineaz ă un titlu voit acro șant. Este o
chestiune de op țiune, în nici un caz o gre șeală. O bună introducere
trebuie să răspundă mai multor întreb ări:Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 73
• Care este problema studiat ă?
• Care sunt ipotezele referitoare la aceast ă problemă?
• Ce implica ții teoretice are studiul realizat și cum va influen ța
el cunoașterea în domeniu?
• Care sunt enun țurile testate și cum au fost derivate conclu-
ziile?
Apelul la o vorb ă de spirit, la un aforism sau o butad ă dă relief
introducerii. De exemplu, analizând rela ția dintre m ăsurare și socie-
tate, invocarea lui Mihai Eminescu ar putea stârni curiozitatea
cititorilor:
„Dacă cifrele nu guverneaz ă lumea, ele arat ă cel puțin cum este ea gu-
vernată“ – spunea Mihai Eminescu. Parafrazând, vom afirma și noi:
„Dacă sondajele de opinie public ă nu guverneaz ă, ele ne arat ă totuși
cum este guvernat ă țara“.
În introducerea unui capitol tratând despre evolu ția structurii
creierului uman, paradoxal intitulat Trecutul este prezent , expreșe-
dintele Asocia ției Americane de Sociologie, Douglas S. Massey
(2002, 15), face trimitere la o replic ă din Requiem for a Nun de
William Faulkner, pies ă de teatru jucat ă în 1956 la Paris în regia lui
Albert Camus: „Trecutul nu moare niciodat ă. El nu este chiar trecut“
(Actul 1, Scena 3). Dincolo de profunzimea tezei, exprimarea ei –trebuie să recunoaștem – este sclipitoare.
Literatura consultat ă
În legătură cu problema cercetat ă, literatura consultat ă exprimă
măsura document ării. Chiar dac ă astăzi este relativ u șor să se obțină
prin Internet liste cvasicomplete cu lucr ări care trateaz ă problema de
studiu, chiar dac ă informatizarea bibliotecilor face mai u șoară acti-
vitatea de documentare, trecerea în revist ă a literaturii de specialitate

Septimiu Chelcea 74
nu constituie deloc o opera ție mecanic ă, de înșiruire cronologic ă a
unor titluri de c ărți și a unor nume de autori. Prioritar ă mi se pare a fi
selecția contribu țiilor: a pune pe acela și plan, în acela și rând autorii
clasici cu cei obscuri este nu numai o impietate la adresa primilor,
dar și semnul evident al superficialit ății.
„Înainte de a descrie contribu ția noastră personală asupra temei
studiate – ne atrage aten ția Santiago Ramón y Cajal – trebuie s ă se
descrie pe scurt istoricul chestiunii, fie pentru a semnala punctul de
plecare, fie pentru a da tributul de dreptate cuvenit cercet ătorilor care
ne-au precedat, netezind calea cercet ărilor noastre“ (1897/1967,
144). Și „nobilul și generosul om care a f ăcut pentru Spania știin-
țifică ceea ce au f ăcut Cervantes în literatur ă, Velasquez și Murrillo
în pictură“ – conform aprecierii lui Gheorghe Marinescu – continu ă:
„Dacă din dragoste pentru concizie sau chiar din cauza lenei tân ărul
investigator tinde s ă omită date sau omite s ă citeze pe al ții, să nu uite
că și ceilalți îl vor răsplăti cu aceea și monedă, trecând în mod inten-
ționat sub t ăcere lucrările sale“ (Ramón y Cajal, 1897/1967, 144).
Chris Hart (1998, 219), pledând pentru desc ătușarea imagina ției
în cercetările din științele sociale, propune o list ă cu imperativele
trecerii în revist ă a literaturii de specialitate:
• Să identificăm și să discutăm studiile cele mai relevante în
legătură cu tema ce ne preocup ă.
• Să includem cât mai multe materiale moderne, de ultim ă oră.
• Să acordăm atenție detaliilor, cum ar fi transcrierea numelor
proprii.
• Să încercăm să fim reflexivi, s ă examinăm bias-urile noastre
și să le clarific ăm.
• Să evaluăm critic materialele consultate și să arătăm cum le-am
analizat.
• Să dăm citate și exemple pentru a justifica evalu ările și
analizele f ăcute.
• Să fim analitici, evaluativi și critici fa ță de literatura consul-
tată.
• Să orientăm informa țiile obținute prin trecerea în revist ă a
literaturii de specialitate.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 75
• Să facem lizibil ă trecerea în revist ă a literaturii prin claritate
și coerență, procedând sistematic.
În același timp, Chris Hart atrage aten ția asupra a ceea ce nu tre-
buie să facem:
• Să omitem lucr ările clasice sau relevante din domeniu.
• Să discutăm lucrări depășite, vechi, neactuale.
• Să scriem incorect numele autorilor sau s ă greșim datele
bibliografice.
• Să utilizăm termeni afectogeni sau concepte f ără a le defini.
• Să facem apel la termenii din jargon și la un limbaj discrimi-
natoriu pentru a justifica puncte de vedere limitate.
• Să înșirăm idei, fără să le coment ăm: o listă nu echivaleaz ă cu
trecerea în revist ă a literaturii problemei.
• Să acceptăm orice punct de vedere sau credin ță ce se reg ă-
sește în literatura consultat ă.
• Să descriem doar con ținutul lucr ărilor citite, f ără a-l evalua.
• Să includem informa ții necontrolate, inexacte.
• Să transcriem incorect termenii, în special paronimele.
• Să utilizăm un limbaj preten țios.
Ca să mă conformez regulilor formulate de Chris Hart, apreciez
ca fiind foarte valoros ghidul propus: recomand ările și interdicțiile
sistematizate nu epuizeaz ă însă problema trecerii în revist ă a litera-
turii de specialitate. De exemplu, priorit ățile, propor țiile și modali-
tățile concrete. Despre acestea ghidul în cauz ă nu ne spune nimic.
Raportul clasic-modern îi desparte pe cercet ătorii științifici în dou ă
tipuri: „cercet ători ai ultimei c ărți“ și „cercetători ai cărților funda-
mentale“. În timp ce primii iscodesc apari ția cărților noi și pândesc
moda, ceilal ți rămân încremeni ți în preajma clasicilor. S ă evităm a
ne încadra în oricare din aceste tipuri extreme: est modus in rebus .
Să acordăm prioritate noului, dar s ă nu ignorăm fundamentele.
Cât privește modalitatea concret ă de documentare, trebuie s ă avem
în vedere logica descoperirii și, corespunz ător, figura compozit ă a

Septimiu Chelcea 76
cercetătorului științific: jumătate vulpe, jum ătate arici. „Cercet ă-
torul-vulpe, pe m ăsură ce descrie, îl vedem urmând, scrut ător și
agresiv ca o vulpe, pistele numeroase ale geografiei sociale. Elcombină faptele și noțiunile disparate, jongleaz ă cu metodele abil și
fără reticențe. Nimic nu-i st ă în cale dac ă cercetările sale îi permit s ă
avanseze. Ca și în cazul artistului, calit ățile operei sunt mai impor-
tante decât respectarea regulilor artei. Cercet ătorul-arici intr ă în
acțiune când este vorba de a explica rezultatele ob ținute. Ca arici, el
se strânge, amenin ță cu țepii, refuz ă tot ceea ce neag ă sau contrazice
propria viziune. El examineaz ă aceste rezultate în interiorul unei
discipline și, plecând de la o singur ă cauză, caută cheia tuturor
enigmelor“ (Moscovici, 1988, 8-9, apud Seca, 1999, 45). Cele dou ă
fațete ale cercet ătorului se v ăd și în felul în care este trecut ă în
revistă literatura de specialitate. Ipse dixit, pare a sus ține cercet ă-
torul-arici; nihil praeter naturam perpetuum, ne avertizeaz ă cercetă-
torul-vulpe. Serge Moscovici crede c ă „ariciul“ are ultimul cuvânt.
Acest lucru este indubitabil în cadrul științei normale. Revolu țiile în
știință – cum numea Thomas S. Kuhn (1962/1976) tensiunea schim-
bării paradigmelor – îl favorizeaz ă însă pe cercetătorul-vulpe.
S-ar mai putea aduce în discu ție și o altă tipologie. Exist ă „cer-
cetători-țânțar“ și „cercetători-lipitoare“. Poate c ă unii dintre colegii
mei se vor sup ăra, dar nu mi se pare mai nobil ă analogia cu vulpea
decât cu lipitoarea. În medicina popular ă folosirea lipitorilor a salvat
vieți… Și lipitorile, și țânțarii sug sânge; țânțarii se satur ă rapid,
lipitorile nu. Și printre cercet ători se întâlnesc persoane, foarte
onorabile de altfel, care nu st ăruiesc prea mult asupra unei teme.
Spun ce au de spus și rapid abordeaz ă o temă nouă, sunt atra și de o
altă problem ă. La polul opus se situeaz ă cercetătorii care nu se
dezlipesc de tema lor de cercetare ani și ani de zile, uneori toat ă
viața. Șansa lor de a r ămâne în istoria științei pe care au slujit-o este
mult mai mare. Gândindu-m ă la drumul meu în știință, mă văd mai
degrabă țânțar decât lipitoare…
Dar cum se fac trimiterile bibliografice, ce reguli de citare a lucr ă-
rilor trebuie respectate? Apelez, în continuare, la recomand ările din
Publication Manual (1994, 168-174). Exist ă mai multe modalit ăți deMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 77
a face referin țe bibliografice, cercet ătorul având libertatea de a alege
între:
• Inserarea numelui autorului/autorilor în nara țiune și între pa-
ranteze a anului de apari ție a lucrării la care se face trimitere.
Émile Durkheim (1895) consider ă că faptele sociale trebuie tratate ca
lucruri.
• Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât și a
anului de apari ție a lucrării.
Așa cum s-a afirmat, faptele sociale trebuie tratate ca lucruri (Durkheim,
1895).
• Mai rar, se utilizeaz ă și formula includerii în nara țiune atât a
numelui autorului, cât și a anului edi ției princeps, renun țân-
du-se la paranteze.
Încă în 1895, Émile Durkheim a cerut ca faptele sociale s ă fie tratate ca
lucruri.
Se recomand ă menționarea doar a numelui autorului, f ără men-
ționarea prenumelui sau a altor determin ări (de exemplu, Jr.). În
textul de fa ță nu am ținut seama de aceast ă recomandare și, consi-
derând că repetitio est mater studiorum, am trecut insistent numele,
prenumele, ini țiala și, după caz, sufixul Jr., când am renun țat la
paranteze sau când am inclus între paranteze doar anul lucr ării. Dată
fiind finalitatea didactic ă a discursului, nu cred c ă am greșit sau nu
am greșit prea mult.
• Când trimiterea bibliografic ă se face la o anumit ă parte a lu-
crării, acest lucru este marcat prin notarea capitolului, a pa-
ginii sau a paginilor imediat dup ă anul de apari ție a lucrării
consultate, având grij ă ca în lista bibliografic ă de la sfâr șitul
volumului s ă menționăm și anul apari ției primei edi ții.

Septimiu Chelcea 78
Întrebându-se ce este un fapt social , Émile Durkheim (1985/1974, cap. 1)
răspunde: un fapt social are ca note definitorii constrângerea extern ă și
existența lui independent de formele individuale pe care le îmbrac ă.
• Dacă nu se sintetizeaz ă textul autorului sau dac ă este para-
frazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lu-
crare și se include între ghilimele.
În concep ția fondatorului sociologiei franceze, sociologia are ca do-
meniu studiul faptelor sociale, iar „Un fapt social se recunoa ște după
puterea de constrângere extern ă pe care o exercit ă sau e în stare s ă o
exercite asupra indivizilor“ (Durkheim, 1895/1974, 65).
• Când citatul, în lucrarea original ă, acoperă două pagini (sfâr-
șitul uneia și începutul urm ătoarei) sau când men ționăm un
studiu dintr-o revist ă, specificăm acest lucru prin trecerea nu-
mărului respectivelor pagini, precedate de [pp.].
„A trata fenomenele sociale ca lucruri înseamn ă a le trata în calitatea lor
de date, alc ătuind punctul de plecare al științei“ (Durkheim, 1974, pp.
79-80).
Atenție, să nu uităm faptul c ă un citat nu trebuie s ă depășească
28 de rânduri de text, adic ă o pagină, și că pe o pagin ă din manuscris
se recomand ă să nu fie date mai mult de dou ă-trei citate scurte
(Miguel, 1997, 137). Se recomand ă ca citatele care dep ășesc 40 de
cuvinte să fie inserate în text f ără a fi marcate cu ghilimele, dar la un
singur rând, p ăstrându-se un spa țiu de mărimea alineatului la dreapta
și la stânga citatului.
Textul se prezint ă ca o succesiune de p ărți. Fiecare parte con ține o
singură idee principal ă, pe care o prezint ă, o detaliaz ă, o analizeaz ă, o
dezbate, o exemplific ă. Autorul trebuie s ă stabileasc ă legături între p ărți,
astfel încât textul s ă capete complexitate, continuitate, ritm alert, s ă
ofere surprize la lectur ă, să-l facă pe cititor s ă vadă frumusețea textului.
Textul trebuie organizat în func ție de ideile pe care autorul dore ște să le
transmită și pentru care și-a făcut un plan într-o etap ă anterioar ă. El
trebuie să se opreasc ă la un num ăr optim de idei principale și secundare
(în funcție de complexitatea subiectului, de spa țiul avut la dispozi ție, deMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 79
public, de importan ța problemei, de tactica adoptat ă pentru a convinge
publicul). Trebuie s ă le selecteze pe cele cu adev ărat relevante,
importante pentru tema pus ă în discuție. Aceste idei trebuie amalgamate
într-un text personal, nu prezentate a șa cum au fost întâlnite în sursele
bibliografice. ( Șerbănescu, 2000/2001, 178).
Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maxim ă de o
pagină, lasă impresia c ă autorul nu a st ăruit asupra textului, c ă nu a
reușit sau nu și-a propus s ă desprindă ideea din cuvinte. În lucr ările
de licență și în tezele de doctorat, citatele care dep ășesc 28 de
rânduri este bine s ă fie prezentate în „caset ă“ (engl. box). Casetele
vor fi reunite într-un adaos la lucrare, numit „apendice“ (lat.
appendix ). Nu ar trebui admise diserta ții cu casete dispuse în textul
propriu-zis. Ele las ă impresia unui colaj. În lucr ările destinate tipa-
rului, casetele pot fi dispuse în interiorul capitolelor, marcându-se
faptul că nu aparțin autorului. Vor fi, a șadar, încadrate în chenar,
scrise cu corp de liter ă mai mic sau pe mai multe coloane decât
textul original. Casetele vor avea titlu și vor fi numerotate. Se va
alcătui o „listă a casetelor“ (engl. list of boxes ), ce se va insera dup ă
„cuprins“ și, eventual, dup ă „lista tabelelor“ și „lista figurilor“.
În legătură cu lungimea unui citat, Mircea Eliade (1958/2002, 4)
spunea: „Un citat pre țuiește (în con știința cititorului) în m ăsura în
care este scurt, dens, str ălucitor. O pagin ă întreagă citată anulează
această imagine“. Se întâmpl ă, uneori, c ă ideile la care vrem s ă
facem referiri sunt plasate în dive rse locuri într-o lucrare: folosim
atunci indica ția bibliografic ă pass. = passim . Alteori, ideea apare la
o anumită pagină, iar dezvoltarea ei se face pe mai multe pagini.
Indicăm acest lucru prin men ționarea paginii și a abrevierii urm. =
următoarele .
• O lucrare citat ă poate avea mai mul ți autori. Când sunt doi
autori, fără excepție menționăm numele amândurora. Dac ă
lucrarea citat ă are până la șase autori, regula prevede ca prima
dată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte cit ări să se
menționeze numele primului autor, urmat de abrevierea și
alții = et al. sau și colab . = și colaboratorii .

Septimiu Chelcea 80
Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evalua-
tions of Tendencies (Abraham, B ădescu și Chelcea, 1995) reprezint ă o
primă încercare de analiz ă și diagnoză…
Este de remarcat faptul c ă între ultimul și penultimul autor se
introduce conjunc ția [și].
Dorel Abraham et al. (1995), analizând rela țiile interetnice din România…
• Multe lucr ări tipărite au coordonatori. Specificarea acestui
lucru se face prin men ționarea dup ă numele lor, între paran-
teze, a calit ății (coord.), (ed.) sau când sunt mai mul ți (eds.).
Dacă grupul de autori dep ășește numărul de șase, în text nu
vor fi trecute toate numele, ci doar numele primului autor,urmat de abrevierea „ și alții“ sau et alii (prescurtat, ed al. ). În
lista bibliografic ă se recomand ă însă menționarea tuturor
celor care au contribuit la realizarea studiului, pentru canumele lor s ă poată fi incluse în indexul de nume.
• În redactarea studiului facem uneori trimiteri la institute de
cercetare, la organiza ții guvernamentale sau interna ționale.
Prima oar ă când cităm trecem denumirea institu ției, pentru ca
în citările ulterioare s ă folosim doar ini țialele.
• Se întâmpl ă, ce-i drept rar, ca textul pe care-l cit ăm să aibă un
autor anonim: ar ătăm aceasta prin cuvântul „anonim“, dup ă
care facem datarea.
• Întâlnim și situații în care unul și același autor a abordat
aceeași temă la care vrem s ă ne referim în mai multe lucr ări,
apărute în ani diferi ți. După numele autorului în parantez ă
trecem, în ordine cronologic ă, anii de apari ție a respectivelor
contribuții.
Într-o serie de lucr ări, Septimiu Chelcea (1975, 1982, 1986, 19 98) a abor-
dat diferite probleme de metodologie a cercet ării sociologice empirice.
• Dacă aceeași temă a fost abordat ă de mai mul ți autori, dar la
anumite intervale, îi includem într-o singur ă parantez ă,Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 81
ordonându-i alfabetic, men ționând, dup ă numele fiec ăruia,
anul public ării volumului pe care îl avem în vedere.
Ipoteza „sâmburelui de adev ăr“ al stereotipurilor a fost verificat ă în
numeroase cercet ări (Abate și Berrien, 1967; Mackie, 1973; McCauley
și Stitt, 1978; Schumab, 1966).
Personal, consider c ă ordonarea cronologic ă a contribu țiilor este
mai relevant ă decât ordinea alfabetic ă a numelui autorilor. Nu îi
îndemn pe studen ți să-mi împărtășească preferința, ci să evalueze ce
ajută cel mai mult la l ămurirea problemei de studiu: anterioritatea
cercetărilor sau în șiruirea alfabetic ă a numelor autorilor?
• Ar mai fi de spus în leg ătură cu modul în care se fac trimi-
terile bibliografice c ă pentru lucr ările a căror dată de publi-
care nu este cunoscut ă se menționează după titlu ( f.a.), ceea
ce înseamn ă „fără an“, echivalent în limba englez ă n.d. = no
date.
• Pentru scrierile din antichitate care nu se pot data se va
menționa anul traducerii sau versiunii utilizate.
În Scrisori c ătre Luciliu , filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca
(1967, 243-250) schi țează teoria comportamentului prosocial.
• Când se cunoa ște anul scrierii lucr ărilor antice, se recomand ă
menționarea lui.
În Scrisori c ătre Luciliu , filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca
(58 e.n./1967, 243-250) schi țează teoria comportamentului prosocial.
• Același lucru este bine s ă îl precizăm ori de câte ori folosim
traduceri sau alte edi ții decât edi ția princeps:
Evoluția anchetelor sociale în Marea Britanie este prezentat ă de C.A.
Moser (1958/1967, cap. 2).
• Trimiterile bibliografice la scrierile sfinte ( Biblia , Coranul
ș.a.), ca și la unele lucr ări clasice care au o numerotare

Septimiu Chelcea 82
sistematic ă invariabil ă în toate edi țiile, vor cuprinde titlul,
numărul capitolului și al versetului sau al paragrafului, f ără a
se mai indica și pagina.
• Uneori, dintr-un motiv sau altul, nu avem acces la o lucrare
de referin ță. O găsim citată sau descoperim un citat din ea
într-o altă lucrare a altui autor. Riguros și moral în acela și
timp este s ă recunoaștem că folosim o informa ție „de mâna a
doua“, men ționând dup ă numele autorului: „citat de“, „dup ă“
sau apud și notând din ce lucrare am preluat citatul. În lista
bibliografic ă vom trece îns ă ambele lucr ări.
Auguste Comte (1824, 500) – apud Paul Foulquié și Raymond Saint-
Jean (1962, 492) – atr ăgea atenția că „nu exist ă o separare absolut ă între
observație și raționament“.
În legătură cu sursele de prim ă mână și de mâna a doua, Umberto
Eco (1977/2000, 61) apreciaz ă că „în limitele fixate de obiectul
cercetării mele , sursele trebuie s ă fie totdeauna de primă mână“.
Eruditul profesor precizeaz ă: „O traducere nu este o surs ă: este o
proteză, precum placa dentar ă sau ochelarii, un mijloc pentru a
atinge într-un mod limitat ceva ce nu se g ăsește la îndemâna mea“
(1977/2000, 61). Într-adev ăr, dacă cineva și-a ales ca tem ă a diserta-
ției „Problema transcendentalit ății Frumosului în Summa theolo-
giae“ de Toma d’ Aquino, trebuie s ă analizeze Summa Sf. Toma în
original. Dac ă ți-ai stabilit tema „Profe ția autorealizatoare și aplica-
țiile ei în înv ățământul pre școlar“, nu ai altceva de f ăcut decât s ă
începi cu studiul The self-fulfilling prophecy , publicat de Robert K.
Merton în Antioch Review (1948, 8, 193-200) și retipărit în Social
Theory and Social Structure (Merton, 1949). Lucrurile mi se par
foarte clare. Îmi este greu s ă accept îns ă că, scriind despre opinia
publică, am utilizat surse de mâna a doua când am citat lucrarea The
Spiral of Silence. Public Opinion – Our Social Skin de Elisabeth
Noelle-Neumann (1984) pentru faptul c ă această lucrare de referin ță
este o traducere din german ă (Die Schweigespirale: Öffentliche
Meinung – Unsere Soziale Haut , 1980). Nici când am f ăcut trimitereMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 83
la Imaginația sociologic ă de C. Wright Mills (1969/1975) nu consi-
der că am apelat la o surs ă bibliografic ă de mâna a doua, de și m-am
folosit de o traducere în limba român ă (C. Wright Mills, The Socio-
logical Imagination , New York, Oxford Un iversity Press, 1959).
Cred în institu ția traducerii. O traducere profesionist ă este o protez ă,
într-adevăr, dar așa cum este microscopul sau luneta, nu ochelarii…
Îl înțelegem mai bine pe Jean-Jacques Rousseau (1762/1962) în
traducerea acad. Henri H. Stahl, pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel
(1833/1964) tradus de acad. D.D. Ro șca, pe Sigmund Freud (1916-
17/1980), în traducerea dr. Leonard Gavriliu, pe C. Wright Mills
(1969/1975) în versiunea dr. Petr u Berar. Ca atare, îmi sf ătuiesc stu-
denții, înainte de a începe lectura, s ă se intereseze cine a f ăcut tradu-
cerea și să specifice numele traduc ătorului în lista bibliografic ă a
disertației lor:
Hegel, Georg W.F. [1833](1963). Prelegeri de istoria filozofiei (trad.
D.D. Roșca). Bucure ști: Editura Academiei R. P. Romîne.
Le mai spun s ă nu dea un citat folosit într-un text ca și cum ar fi
consultat originalul. S-ar putea ca lucrarea pe care pretindem c ă am
citit-o în original nici s ă nu fi intrat în bibliotecile din țară sau să se fi
pierdut. Recunosc, m-am ab ătut și eu de la pova ța pe care le-o dau
azi studen ților, dar nu am perseverat. Autorul lui Escu , poetul,
prozatorul și dramaturgul Tudor Mu șatescu, ar fi spus: „Ale tinere ții
valuri“.
După trimiterile bibliografice (num ăr, selecție valorică, mozaicul
limbilor str ăine, scufundarea în trecut sau apelul la lucr ările de
ultimă oră) deosebim f ără prea mare efort un cercet ător autentic de
un diletant. Dup ă modul cum sunt f ăcute aceste trimiteri ne d ăm
seama nu numai de acribia autorului, dar și de moralitatea lui.
Constituie o abatere de la etica profesional ă să citezi mai mult decât
ai citit, dar și mai puțin. Citatele de complezen ță, din prietenie sau
slugărnicie, ca și cele impuse în epoca totalitarismului comunist de
către unele edituri nu au nimic de-a face cu spiritul științific. M-aș
bucura ca astfel de practici s ă fi rămas de domeniul trecutului.

Septimiu Chelcea 84
În afara „sistemului de citare autor-dat ă“, cunoscut și sub numele
de „sistemul Harvard“, la care m-am referit pân ă acum, în practica
redactării lucrărilor științifice întâlnim și „sistemul de citare nume-
ric“ (numit și „sistem autor-num ăr“). Claudette Buzon și Marie-Jo
Mouras (1997, 93) constatau c ă în Franța sistemul de citare numeric
se păstrează mai ales în redactarea textelor de istorie și filosofie. La
noi, în domeniul științelor socioumane predomin ă sistemul autor-
dată. Prezint, totu și, și sistemul autor-num ăr:
„În studiile sociologice se poate vorbi de realizarea observa ției de către
o persoan ă, de către o echip ă omogenă și, în fine, de c ătre o echip ă
multidisciplinar ă“.39
39. Traian Herseni, „Metodologia cercet ărilor psihosociologice de la
Boldești“, în Sociologia militans , vol. II, Bucure ști, Editura Științifică,
1972, p. 36.
În cadrul acestui sistem, referin țele bibliografice sunt numerotate
în ordinea în care apar în text. La „subsolul paginii“ se trece res-pectivul num ăr, cu indica țiile bibliografice corespunz ătoare. Este
permis ca numerele corespunz ătoare citatelor din text, ca și preci-
zările bibliografice, s ă nu fie plasate în partea de jos a paginii, ci la
sfârșitul capitolului sau chiar în finalul lucr ării. Dacă se opteaz ă
pentru aceast ă ultimă variantă, trimiterile bibliografice vor fi nume-
rotate de la 1 la N pentru fiecare capitol și prezentate astfel la sfâr-
șitul lucrării. A se vedea, pentru exemplificare, lucrarea lui Mihai
Ralea și Traian Herseni Introducere în psihologia social ă (1966).
Nu constituie decât risip ă de timp și de spațiu reluarea la sfâr șitul
lucrării a trimiterilor bibliografice de la finele capitolelor – a șa cum
se procedeaz ă neinspirat în unele teze de licen ță. Avantajul plas ării
trimiterilor bibliografice la subsolul paginii decurge din economia de
timp: cititorul afl ă imediat autorul și lucrarea la care se face refe-
rință, nu mai trebuie s ă caute la sfâr șitul capitolului sau al întregii
lucrări indicația bibliografic ă. Dezavantajul acestui sistem de citare
este legat de punerea în pagin ă: există riscul de a trece notele biblio-
grafice de la o pagin ă la alta, ceea ce reduce lizibilitatea.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 85
Deși se practic ă încă ambele sisteme de citare, sistemul Harvard
câștigă teren, se generalizeaz ă, pentru c ă prezintă – după cum
remarca și Chris Hart (1998, 210) – o serie de avantaje: relev ă cu
pregnanță lucrările citate și data apari ției lor, permite revizuirea
bibliografiei, inserarea unor lucr ări noi sau renun țarea la unele
trimiteri bibliografice f ără renumerotarea citatelor, ofer ă posibilitatea
citării de mai multe ori a aceleia și lucrări, indicându-se o singur ă
dată autorul și lucrarea, asigur ă o viziune de ansamblu, l ămuritoare,
asupra bibliografiei întregii lucr ări.
Firește, autorii au libertatea nu numai de a alege între cele dou ă
sisteme de citare, dar și de a le combina. Important este ca referin țele
bibliografice s ă fie clare, s ă ofere toate detaliile de identificare, s ă fie
uniforme, adic ă să se citeze în acela și fel pe tot parcursul lucr ării, să
fie corecte, ceea ce presupune respectarea structurii citatului. Cele
trei criterii pentru referin țele bibliografice trebuie s ă ghideze redac-
tarea lucrărilor academice (Hart, 1998, 209).
Uneori, în lucr ările de licen ță se fac trimiteri la studii publicate în
revistele de specialitate de la începutul secolului trecut, ca și cum ar
fi fost consultate direct. Numai c ă unele din colec țiile revistelor
citate nici nu se g ăsesc în țară sau se păstrează la fondul c ărților rare
ale bibliotecilor centrale, la care studen ții cu greu au acces. O astfel
de strategie nu constituie deloc o subtilitate; este un truc ce nu-i
poate impresiona decât pe neaveni ții din domeniu. Corect este s ă se
facă distincție între lucr ările citite, din care s-au extras anumite
citate, și lucrările consultate ce alc ătuiesc bibliografia general ă sau
selectivă a problemei, dar din care nu s-au folosit citate.
• În bibliografia general ă a lucrărilor de licen ță ar merita s ă fie
menționate și prelegerile profesorilor, chiar dac ă acestea nu
au fost tip ărite. Se în țelege, numai dac ă au legătură cu tema și
numai dac ă au sugerat vreo idee sau au transmis informa ții
utilizate.
Chelcea, Septimiu (2000). Psihologia social ă. Curs universitar nepu-
blicat, Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Bucure ști.

Septimiu Chelcea 86
• În lucrările de licen ță, în tezele de doctorat și, mai rar, în
cărțile și articolele științifice se fac trimiteri la lucr ările de
licență sau tezele de doctorat sus ținute anterior la aceea și uni-
versitate sau în alte institute de înv ățământ superior din țară și
din străinătate.
Stănculescu, Irina. (1998). Organizarea social ă a memoriei colective.
Lucrare de licen ță nepublicat ă, Universitatea Bucure ști.
• Tezele de doctorat sunt înso țite de un rezumat care se multi-
plică într-un num ăr redus de exemplare. Trimiterile biblio-
grafice pot viza fie acest rezumat, fie manuscrisul tezei.
Recomand trimiterile bibliografice la rezumatul tezei dedoctorat, nu la manuscrisul ei.
Rezumatele tezelor de doctorat sus ținute în str ăinătate sunt
incluse într-o publica ție special ă, Dissertation Abstracts Interna-
tional (DAI). După caz, se vor indica numele și prenumele autorului,
anul prezent ării tezei, titlul acesteia, denumirea publica ției (DAI),
numărul volumului și indicativul de reg ăsire.
• Când se utilizeaz ă informații din comunic ările prezentate la
reuniuni științifice, conferin țe, simpozioane, întâlnim dou ă
situații: respectivele comunic ări au fost incluse într-un volum
editat de institu ția organizatoare și, a doua situa ție, contribu-
țiile participan ților nu au fost (înc ă) reunite într-o lucrare
tipărită. În primul caz se procedeaz ă ca și când materialul ar fi
apărut într-o carte. În al doilea caz se men ționează numele
autorilor, titlul comunic ării științifice și data desf ășurării
simpozionului (anul, luna, ziua sau zilele). În continuare, se
trece numele moderatorului și denumirea sec țiunii în care a
fost susținută verbal comunicarea, precum și tema simpo-
zionului și locul de desf ășurare.
Constantinescu, Cornel. (1999, decembrie). Tradi ția cercetărilor socio-
logice în jude țul Argeș. În Ilie B ădescu (moderator), 60 de ani de laMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 87
cercetarea sociologic ă a plasei Dâmbovnic, Simpozion, Universitatea
din Pitești.
• Când ne referim la o comunicare științifică prezentat ă ca
poster (afi șată), trebuie s ă facem aceast ă precizare.
Chelcea, Septimiu. (1992, septembrie). Atitudinile etnice ale românilor .
Prezentare poster la Conferin ța Națională de Psihologie. Universitatea
București.
Rămâne la latitudinea autorilor s ă menționeze sau nu data precis ă
(luna și ziua) a manifest ării științifice la care se face trimiterea
bibliografic ă. De obicei, se indic ă numai luna calendaristic ă, nu și
ziua sau zilele în care au avut loc simpozionul, conferin ța, sesiunea
de comunic ări științifice.
• În fine, pot fi f ăcute trimiteri bibliografice și la manuscrisele
nepublicate sau în curs de publicare. Acest lucru se va men-ționa.
Chelcea, Septimiu (2003). Oficializarea bârfei, calomniei și delațiunii în
comunism . Manuscris nepublicat.
În practica redact ării lucrărilor științifice apar mereu probleme
noi. În urm ă cu zece-dou ăzeci de ani nu ne gândeam s ă facem
trimiteri bibliografice la media electronic ă. Azi, ne întreb ăm cum să
facem acest lucru cât mai bine. Lucrarea lui X. Li și N.B. Crane
(1993) despre stilul electronic și despre modul de citare a informa-
țiilor electronice este de referin ță. Conform preciz ărilor din Publica-
tion Manual , este de dorit s ă se specifice toate elementele de refe-
rință pentru informa țiile online.
Autor, I. (data). Titlul articolului. Numele revistei [online ], XX. Locul
de regăsire: adresa ( Available: Specify path ).
• Când se folosesc baze de date electronice, se vor men ționa:
numele autorilor principali (coordonatorii cercet ărilor), data
publicării materialului, titlul cercet ării, datele de identificare a

Septimiu Chelcea 88
sursei electronice, inclusiv anul stoc ării materialului în com-
puter, numele produc ătorului, institu ția produc ătoare, locali-
tatea și numele distribuitorului.
• Pentru rezumatele de pe CD-ROM se specific ă: numele auto-
rului, data, titlul articolului, apoi între paranteze drepte men-țiune CD-ROM, titlul revistei, num ărul revistei, paginile între
care se afl ă articolul și precizarea num ărului de reg ăsire a
informației.
• În cazul paginilor Web se menționează: metoda de prelucrare,
numele „gazdei“ (engl. host) și al dosarului (engl. file) și data
vizitării.
Literatura consultat ă în vederea scrierii unui articol științific, a
unei teze de doctorat sau a unei lucr ări de licen ță îl califică pe autor;
modul de utilizare a ei îl poate descalifica.
Descrierea design -ului cercet ării
Ca și descrierea modului de desf ășurare a investiga ției, prezentarea
design -ului acesteia constituie o parte component ă a raportului de
cercetare ce poate avea o pondere mai mare sau mai mic ă în eco-
nomia lucr ării, în func ție de poten țialii cititori. Pentru speciali ști,
cunoașterea în detaliu a metodologiei cercet ării este de cel mai mare
interes. Dac ă redactăm materialul pentru publicarea într-o revist ă de
specialitate, vom trata pe larg problemele de ordin metodologic, vomprezenta în profunzime aspectele tehnice și de procedur ă. Aceeași
cerință apare când adres ăm rapoartele de cercetare beneficiarilor
(persoanelor sau institu țiilor care au finan țat cercetarea). Dac ă vizăm
marele public, sigur, nu vom insista asupra subtilit ăților metodei, ci
vom discuta mai ales semnifica ția datelor, vom sublinia noutatea
interpretării lor.
În ceea ce prive ște rapoartele de anchet ă, consider, al ături de C.A.
Moser (1958/1967, 422-233), c ă rămân valabile Recomand ărileMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 89
privind preg ătirea rapoartelor de anchete selective , publicate de
Oficiul statistic al Na țiunilor Unite în 1950. Se începe cu descrierea
generală a anchetei (a. enun țarea scopurilor anchetei; b. descrierea
materialului cuprins; c. natura informa ției colectate; d. metodele de
colectare a datelor; e. metoda de e șantionare; f. repetarea anchetei,
dacă este cazul; g. data începerii și durata anchetei; h. exactitatea; i.
costul; j. evaluarea anchetei în func ție de atingerea obiectivelor; k.
responsabilitatea asupra datelor; l. referin țele la respectiva anchet ă).
Se precizeaz ă apoi metoda de selectare a unit ăților din eșantion și se
descrie personalul (num ăr, calificare, preg ătire special ă pentru
uniformizarea colect ării datelor, verificarea corectitudinii culegerii
datelor, expunerea modalit ăților de verificare a exactit ății datelor
primare) și echipamentul utilizat pentru înregistrarea datelor de
teren. Analiza statistic ă și procedeele de calcul trebuie prezentate pe
larg. O aten ție specială se va acorda preciziei anchetei, indicându-se:
a. erorile de e șantionare; b. gradul concordan ței realizate de investi-
gatori independen ți care trateaz ă același material; c. alte erori decât
cele de e șantionare; d. precizia, completitudinea și adecvarea ca-
drului; e. compara ția cu alte surse de informa ție; f. eficien ța cer-
cetării; g. observa țiile critice vizând tehnicile și procedeele anchetei.
Raportul de anchet ă se va încheia cu considera ții finale.
Analiza datelor
Analiza datelor ocup ă, de regul ă, cea mai mare parte dintr-un raport
de cercetare, ca și dintr-un studiu publicat într-o revist ă științifică.
Vor fi prezentate datele și metodele statistice de prelucrare a lor, în
cazul abord ărilor cantitative, iar în studiile calitative se vor insera în
proporții convenabile r ăspunsurile persoanelor intervievate, frag-
mente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.

Septimiu Chelcea 90
Tabelele . În anchetele sociologice, cel mai adesea, datele cercet ării
sunt prezentate sub forma tabelelor, care permit concentrarea optim ă
a informa țiilor. Dac ă a spune multe în cuvinte pu ține este o art ă, a
concentra informa ția în spațiul restrâns al unui tabel constituie o
știință. Voi arăta în continuare cum se construiesc tabelele și cum
pot fi ele inserate în textul lucr ărilor științifice. În mod obi șnuit,
tabelele con țin date cantitative, dar pot fi construite – a șa cum se va
vedea – și tabele necifrice, în care sunt prezentate compara ții cali-
tative (caracteristici, func ții etc.). Tabelele de date cantitative sunt de
mai multe tipuri.
„Tabelele centralizatoare“ con țin datele primare ale cercet ării, „toate
informațiile recoltate cu ajutorul ansamblului variabilelor și pentru
fiecare individ în parte“ (Ferréol și Schlachter, 1995, 89). De regul ă,
tabelele centralizatoare sunt incluse în anexele lucr ării. De aici sunt
preluate anumite date pentru analiz ă. În tabelele centralizatoare
„subiectul“ se trece la începutul fiec ărui rând, iar predicatul deasupra
fiecărei coloane. Dac ă, din anumite motive, unele date nu au intrat în
posesia cercet ătorului, de și ele exist ă, în căsuța corespunz ătoare din
tabel se vor trece puncte de suspensie […]. Dac ă fenomenul cercetat
nu apare, se trece linie de spa țiu [–].
Datele din tabelul centralizator pot fi preluate pentru analiz ă și
incluse într-un „tabel cu o singur ă variabilă“ (engl. univariate
presentation ), „cu dou ă variabile“ sau „cu mai multe variabile“
(engl. bivariate , polivariate presentation ). Programul pentru com-
puter (SPSS) realizeaz ă, fără efortul cercet ătorului, astfel de tabele.
Problema este de a le folosi corect.
„Tabelele cu o singur ă variabilă“ sunt indispensabile nu numai în
studiile descriptive, când cercet ătorul urm ărește apariția fenome-
nului într-o anumit ă categorie de popula ție, dar și în studiile explica-
tive. Cu ajutorul tabelelor cu o singur ă variabilă putem prezenta ran-
gul scorurilor, media, mediana, modul, frecven țele și procentajele.
Examinarea distribu ției frecven țelor oferă o viziune de ansamblu
asupra datelor și ne orienteaz ă pașii pe care urmeaz ă să îi facem înMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 91
analiza datelor. Nu î și găsește nici o justificare trecerea la analiza
bivariată, la construirea tabelelor cu dubl ă intrare, dac ă frecvențele
se concentreaz ă în jurul unei singure categorii, în celelalte frec-
vențele fiind nesemnificative, dac ă lipsesc datele referitoare la o
variabilă sau dacă apar multe erori de codificare sau nonr ăspunsuri.
Ca și distribuția frecven țelor, calcularea procentajelor (împ ărțirea
numărului cazurilor dintr-o categorie la num ărul total de cazuri și
înmulțirea rezultatului cu 100) serve ște la identificarea fenomenelor.
Va trebui s ă avem grij ă să nu exprim ăm și să nu interpret ăm pro-
centajele când num ărul total de cazuri este mai mic de 30. Expri-
marea datelor în procente are menirea de a simplifica, nu de a
amplifica. Altfel, ajungem la constat ări de tot hazul: într-o familie
monogam ă sunt 50 la sut ă bărbați și 50 la sut ă femei! De asemenea,
va trebui s ă decidem dac ă exprimăm în procente totalul r ăspun-
surilor sau totalul cazurilor. De exemplu, în prezentarea rezultatelor
unui sondaj de opinie public ă vor fi lăsate de o parte nonr ăspun-
surile, calculându-se procentajele fa ță de totalul celor care și-au
exprimat opiniile, sau se va lua în calcul întregul e șantion?
Datoria cercet ătorului este de a evita manipularea publicului, de a
preîntâmpina în țelegerea gre șită a datelor. P ăstrarea constant ă a
numărului în raport de care se calculeaz ă procentajele (deci, inclu-
derea nonr ăspunsurilor) faciliteaz ă, de cele mai multe ori, în țele-
gerea corect ă a datelor de cercetare. Ar mai fi de spus c ă datele din
orice tip de tabele exprimate în procente trebuie s ă aibă același
număr de zecimale și că prin rotunjirea zecimalelor putem simplifica
prezentarea datelor, sporind relevan ța lor. Chiar dac ă programul de
calculator editeaz ă tabele cu mai multe zecimale, r ămâne în sarcina
autorului s ă reconstruiasc ă tabelele în vederea includerii lor în
rapoartele de cercetare. Ar trebui descurajat ă tendința de a încorpora
direct în lucr ările științifice tabelele imprimate la calculator. A le
rescrie nu constituie o activitate gratuit ă. De multe ori, pentru per-
soanele avizate datele din tabele vorbesc de la sine. S ă ne rezerv ăm
timp să le „ascult ăm“ șoapta.

Septimiu Chelcea 92
„Tabelele cu dou ă variabile“, numite și tabele de contingen ță, arată
relația dintre variabilele ipotezei, dintre componentele „dac ă“ și
„atunci“ ale ipotezei. Contingen ța exprimă dependen ța unei variabile
de o altă variabilă, conform modelului construit ipotetic în prima
fază a cercetării. Putem deci imagina tabele de contingen ță chiar
înaintea culegerii datelor de teren. Spa țiul eșantionului, reprezentat
rectangular, va fi împ ărțit printr-o linie orizontal ă în două jumătăți,
conținând deasupra liniei cazurile în care o anumit ă caracteristic ă a
variabilei este prezent ă și dedesubtul acesteia cazurile în care
respectiva caracteristic ă este absent ă. Printr-o linie vertical ă divizăm
spațiul eșantionului conform prezen ței sau absen ței caracteristicii
celei de-a doua variabile (Loftus și Loftus, 1988, 32). Rezult ă un
tabel cu câte dou ă caracteristici (tabel 2 x 2). Un astfel de tabel are
patru căsuțe sau câmpuri (engl. cells). Amando de Miguel consacr ă
un capitol întreg din lucrarea sa, intitulat ă provocator Manual del
perfecto sociólogo (1997, 69-83), problemei construirii tabelelor.
Dacă în ipotez ă am presupus c ă x → y, atunci tabelul de contin-
gență va cuprinde pe orizontal ă, pe fiecare rând, valorile lui x și pe
verticală, în fiecare coloan ă, valorile lui y (în cifre brute și în
procente). Kenneth D. Bailey (1978/1982, 394) atr ăgea atenția că în
practica cercet ărilor empirice s-a instituit regula de a plasa variabila
independent ă pe vertical ă (coloane) și variabila dependent ă pe ori-
zontală (rânduri). Aceast ă regulă nu este restrictiv ă. Mulți cerce-
tători, între care și subsemnatul, nu împ ărtășesc sugestia de a pune
variabila independent ă deasupra coloanelor (Tabelul 1).
Tabelul 1. Tabel de contingen ță cu variabila independent ă (x) deasupra coloa-
nelor și variabila dependent ă (y) la începutul rândurilor
Apartenen ța la gen (x) Total Nivel de
școlaritate (y) Masculin Feminin
Ridicat a b a + b = 100%
Scăzut c d c + d = 100%
Total a + c = 100% b + d = 100% a + b + c + d = 100%Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 93
François de Singly, profesor la Universitatea Paris V-Sorbona,
consideră că prima regul ă în construc ția tabelelor vizeaz ă plasarea
variabilelor: „Variabila independent ă trebuie a șezată pe linii, iar
variabila dependent ă pe coloane“ (Singly, 1992/1998, 88). Urm ărind
să testăm relația dintre variabila independent ă (x) – apartenen ța la
gen (masculin/feminin) – și variabila dependent ă (y) – nivelul de
școlaritate (ridicat/sc ăzut) –, vom dispune datele ca în Tabelul 2.
Tabelul 2. Tabel de contingen ță cu variabila independent ă (x) la începutul rân-
durilor și variabila dependent ă (y) deasupra coloanelor
Nivel de școlaritate (y) Apartenen ța
la gen (x) Ridicat Sc ăzutTotal
Masculin a b a + b = 100%
Feminin c d c + d = 100%
Total a + c = 100% b + d = 100% a + b + c + d = 100%
Apreciez, împreun ă cu R. Guy Sedlack și Jay Stanley (1992,
313), că singura regul ă majoră de la care nu are nici o justificare s ă
ne abatem este aceea de a maximiza claritatea prezent ării datelor în
tabele. Conform acestei reguli, plasarea variabilelor independente și
dependente în tabelele de contingen ță se face în func ție de num ărul
claselor fiec ărei variabile, astfel ca, în func ție de suprafa ța paginii,
tabelul să nu fie îmbâcsit, cu datele înghesuite în c ăsuțe prea strâmte.
Dacă, de exemplu, variabila dependent ă are șase clase și variabila
independent ă doar dou ă clase, este logic s ă plasăm variabila inde-
pendentă deasupra coloanelor, pe l ățimea paginii, iar variabila depen-
dentă pe rânduri, pe lungimea paginii. „Pentru a nu fi prea înc ărcate,
în tabele reducem uneori num ărul claselor sau categoriilor stabilite,
contopind intervale sau categorii învecinate“ (Radu et al. , 1993, 61).
Indiferent de modul în care plas ăm variabilele, avem obliga ția de a
arăta, fie în titlul tabelului, fie prin modul în care calcul ăm procentajul,
care este, în ra ționamentul nostru, variabila independent ă (Tabelul 3).
Este bine, dac ă nu obligatoriu, ca în tabele s ă trecem atât frecven țele
absolute (cifrele brute), cât și frecvențele relative (procentajele).

Septimiu Chelcea 94
Tabelul 3. Nivelul de școlaritate, în func ție de apartenen ța la gen (N = 1171)
Nivelul de școlaritate Apartenen ța
la gen Ridicat Sc ăzutTotal
Masculin 376 182558 (100 %)
Feminin 208 305513 (100 %)
Total 584 4871071 (100 %)
În ceea ce prive ște calcularea procentajului în tabelele de contin-
gență, există trei posibilit ăți: pe coloane, pe rânduri, pe baza totalului
general. În primele dou ă cazuri se eviden țiază influența variabilei
independente asupra variabilei dependente. Dac ă valorile maxime se
dispun pe diagonala tabelului (Tabelul 3), suntem îndrept ățiți să
conchidem c ă relația dintre variabile este statistic semnificativ ă.
Când ne propunem s ă prezentăm doar distribu ția datelor într-o cer-
cetare descriptiv ă, procentajele se calculeaz ă pentru datele din fie-
care căsuță, luând ca baz ă totalul general.
„Tabelele cu trei variabile“ servesc la testarea rela ției dintre variabila
independent ă și variabila dependent ă, conform modelului explicativ
pe care l-am imaginat. Cu ajutorul unor astfel de tabele se trece de la
analiza bivariat ă la analiza multivariat ă, care const ă în introducerea
succesivă a variabilelor-test, dup ă metodologia pus ă la punct în 1946
de Paul F. Lazarsfeld (1901–1976). Dac ă, prin introducerea variabi-
lelor-test, corela ția dintre variabilele independent ă și dependent ă se
menține și dacă există un raport de anterioritate între variabila consi-
derată de noi independent ă și variabila dependent ă, atunci putem
spune că, probabil, prima este cauza cel ei de-a doua. J ean-Claud Pas-
seron (1991) avea dreptate când observa c ă variabilele independente
ca sexul, vârsta sau clasa social ă nu acționează în același fel precum
gravitația universal ă (apud Singly, 1992/1998, 93). Variabilele inde-
pendente nu sunt transistorice, ele ac ționează într-un context social-
istoric concret. Se impune totdeauna analiza multivariat ă, deci
analiza tabelelor cu trei sau cu mai multe variabile. Construirea lorMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 95
nu ridică probleme diferite de cel e privind tabelele cu dou ă variabile,
atâta doar c ă trebuie să avem grij ă ca variabila-test (care reprezint ă
tot o variabil ă independent ă) să fie plasat ă pe aceea și latură a tabe-
lului ca și variabila independent ă (Tabelul 4).
Tabelul 4. Atitudinea fa ță de muncă, în funcție de preg ătirea profesional ă și de
apartenen ța la gen (N = 2150)
Atitudinea fa ță de muncă (y) Pregătirea
profesional ă (t)Apartenen ța
la gen (x) Pozitivă NegativăTotal
Masculin 800 200 1000Superioar ăFeminin 200 50 250
Masculin 100 200 300InferioarăFeminin 200 400 600
Total 1300 850 2150
Notă. t reprezint ă variabila-test, x – variabila independent ă și y – variabila de-
pendentă.
Introducerea variabilei-test (preg ătirea profesional ă) a făcut să
dispară corelația statistic semnificativ ă între apartenen ța la gen (va-
riabila independent ă) și atitudinea fa ță de munc ă (variabila depen-
dentă). Deci, nu se poate sus ține că apartenen ța la gen ar fi cauza
atitudinii fa ță de activitatea de munc ă.
În afara tabelelor centralizatoare și de contingen ță (cu două, trei sau,
foarte rar, cu patru variabile), în prezentarea datelor din cercet ările
empirice (de teren) putem utiliza și alte tipuri de tabele. Când se cere
persoanelor incluse în anchet ă sau într-un experiment s ă facă o
apreciere pe o scal ă de la 1 la 5 a filmelor vizionate, a emisiunilor
TV sau a c ărților citite etc. putem prezenta datele într-un „tabel de
preferințe“ (Tabelul 5).

Septimiu Chelcea 96
Tabelul 5. Aprecierea emisiunilor TV (N = 9)
Persoanele
din experimentEmisiunile TV
ABCDEF
1 435325
2 334335
3 545435
4 213224
5 343334
6 444344
7 334435
8 213133
9 222114
Notă. Cifra 5 exprim ă o apreciere foarte favorabil ă și cifra 1 arat ă o apreciere
foarte nefavorabil ă.
În cercetările sociometrice utiliz ăm „tabele de proximitate“: cerem
subiecților să acorde un punctaj de la 1 la 10 pentru a evalua rela țiile
dintre membrii grupurilor (Tabelul 6).
Tabelul 6. Evaluarea rela țiilor intragrupale
Persoanele
din grupABCDEFGH
A 9488327
B1 0 321458
C9 1 0 87567
D 897 6885
E 9 10 10 6 321
F 48766 78
G 999567 7
H 4544687
Notă. 10 = rela ții afective foarte pozitive; 1 = rela ții afective foarte negative.
Putem folosi, de asemenea, „tabelele de dominan ță“ pentru a pre-
zenta autoaprecierea sub raportul unei anumite caracteristici (inteli-
gență, memorie, onestitate etc.) a fiec ăruia din membrii grupului
(Tabelul 7).Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 97
Tabelul 7. Autoaprecierea onestit ății în compara ție cu membrii grupului
Membrii
grupuluiAB C D EF
A +1 0 +1 –1 0
B– 1 –1 +1 +1 +1
C+ 1 + 1 00 + 1
D+ 1 – 1 – 1 0+ 1
E+ 1 – 1 – 1 + 1 +1
F + 1 + 1+ 1+ 1+ 1
Notă. Valorile +1 marcheaz ă superioritatea, 0 egalitatea și –1 inferioritatea.
Uneori, suntem în situa ția de a construi „tabele de inciden ță“, de
exemplu, când dorim s ă prezentăm sintetic lectura ziarelor, revistelor
etc. (Tabelul 8).
Tabelul 8. Lectura revistelor literare
Revistele literare Persoanele
anchetate ABC D E
1 100 1 1
2 110 1 1
3 010 0 1
4 111 0 0
.
.
n 110 1 1
Notă. Valorile 1 reprezint ă un răspuns pozitiv, iar 0 un r ăspuns negativ.
Astfel de tabele au și funcție de tabele centralizatoare. Datele
sunt prezentate într-o form ă cifrică. Există însă și posibilitatea
construirii unor tabele cu date calitative, în care pe dou ă sau pe mai
multe coloane sunt înscrise notele definitorii ale conceptelor sau
caracteristicile fenomenelor studiate (Tabelul 9).
Indiferent de tipul de tabel pe care ne-am decis s ă-l folosim
pentru prezentarea datelor, va trebui s ă avem în vedere c ă orice tabel
trebuie să poarte un num ăr și un titlu (explica ție). Numerotarea tabe-
lelor se face cu cifre arabe, în ordinea în care apar în raportul de
cercetare, în volumul preg ătit pentru tipar sau în capitolele lucr ării,

Septimiu Chelcea 98
dacă s-au inserat în text mai multe tabele. La numerotarea tabelelor
nu se recomand ă utilizarea combinat ă a cifrelor și literelor: vom face
trimitere la Tabelele 3, 4 sau 5, nu la Tabelele 3a, 3b sau 3c. Dac ă în
Anexele A, B sau C apar tabele, ele vor fi numerotate astfel: Tabelul
A1, Tabelul A 2, Tabelul B 4 ș.a.m.d. Numerotarea (notarea, simboli-
zarea) tabelelor în lucr ările științifice este reglementat ă în România
prin STAS 8660-82. C onform acestui STAS:
• Numărul tabelului este precedat de cuvântul „Tabelul“.
• Numărul tabelului se plaseaz ă deasupra tabelului.
• Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului.
• Dacă tabelul este preluat dintr-o alt ă lucrare, se va indica între
paranteze drepte num ărul de ordine al lucr ării, conform listei
bibliografice.
Pe plan interna țional, ca și la noi în țară s-a generalizat practica
de a se plasa pe acela și rând num ărul și titlul tabelului. S-a renun țat,
așadar, la modalitatea de a trece „Tabelul nr.“ pe un rând și sub el
„Titlul tabelului“. Acesta urmeaz ă aceleași reguli recomandate pentru
intitularea rapoartelor de cercetare și a capitolelor din lucrare: scurt
și clar. Pentru tabelele centralizatoare și de contingen ță este bine s ă
se specifice între paranteze num ărul de cazuri (N = 327). De ase-
menea, dac ă în text se folosesc abrevieri, ele trebuie trecute în titlul
tabelelor între paranteze rotunde, explicându-se semnifica ția lor.
Locul controlului (LC) și acceptarea valorilor societ ăților deschise
(N = 279).
În sistemul Harvard, preluarea tabelelor din alte lucr ări se cere a
fi menționată, indicându-se dup ă titlu, între paranteze rotunde,
numele autorului, anul apari ției lucrării și pagina la care se afl ă
tabelul în lucrarea original ă. A r m a i f i d e s p u s c ă, așa cum nu se
pune punct dup ă titlul capitolelor sau al subcapitolelor, nici sfâr șitul
titlului tabelelor nu va fi marcat prin punct. Num ărul tabelului va fi
despărțit printr-un punct de titlul tabelului sau printr-un spa țiu alb,
corespunz ător pentru dou ă sau trei semne grafice. Num ărul
tabelului, precedat de cuvântul „Tabel“, și titlul tabelului se vorMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 99
culege, printa sau multiplica folosind aceea și literă (mărime, tip) ca
în întreaga lucrare. Nu se recomand ă literele cursive (italice) sau
bold nici pentru num ărul, nici pentru titlul tabelului. Pentru
economisirea spa țiului tipografic se admite scrierea tabelelor,
inclusiv a num ărului și titlului, cu un corp de liter ă mai mic (corp 8
sau petit, de exemplu).
„Notele tabelelor“ sunt plasate dedesubtul acestora și sunt de trei
feluri. „Notele generale“ au menirea de a completa informa țiile din
titlu, dând mai multe explica ții, arătând semnifica ția simbolurilor
ș.a.m.d. Se introduc imediat sub tabel, men ționându-se Not ă. Se
începe cu majuscul ă, se scriu cu litere italice, se pune punct. Notele
specifice se refer ă la cifrele din coloane sau din rândurile tabelelor,
marcate prin literele alfabetului, trecute între paranteze deasupra
cifrelor din careuri (a, b, c). Marcarea dup ă necesități a cifrelor se
face în ordine de la stânga la dreapta pe rânduri și de sus în jos pe
coloane. Se folosesc acelea și simboluri pentru fiecare tabel, indepen-
dent însă ca semnifica ție. Prin notele specifice se aduc complet ări,
de exemplu, totaluri, produse etc. Notele specifice se plaseaz ă sub
notele generale. Notele de probabilit ăți indică rezultatele testelor
statistice de semnifica ție. În partea superioar ă a cifrelor din c ăsuțele
tabelelor se trec asteriscurile (4,21* sau 3,84**), dup ă cum sunt veri-
ficate semnifica țiile uneia sau mai multor valori din tabel. Sub notele
specifice sunt trecute probabilit ățile, ca în exemplul urm ător.
Notă. Distribuția răspunsurilor…,
an = 50. b n = 84.
*p < .05. **p < .001.
Uneori, notele de probabilit ăți se includ în notele generale.
Dacă suntem convin și că pentru prezentarea datelor este necesar
să folosim tabele, c ă acest lucru nu înjum ătățește spațiul tipografic al
studiului (prin „povestirea“ datelor), atunci ne punem mai multe
întrebări:
• Titlul tabelului este scurt și deplin lămuritor?
• Rândurile și coloanele au la începutul lor specifica ții clare?

Septimiu Chelcea 100
• Sunt explicate abrevierile, simbolurile etc.?
• Sunt menționate corect probabilit ățile?
• Apar sub tabel tot atâtea note câte sunt marcate în rândurile și
coloanele tabelului?
• Este respectat ă ordonarea: note generale, note specifice, note
de probabilit ăți?
• Se menționează, când este cazul, lucrarea din care este preluat
tabelul?
• Sunt toate tabelele construite în acela și fel?
• Au tabelele trimiteri corespunz ătoare în text?
Nu mi se pare inutil s ă precizez c ă trimiterile la tabele se fac prin
menționarea num ărului lor (Tabelul 12), nu: a se vedea tabelul de
mai jos, de mai sus, de la pagina 32 ș.a.m.d. Răspunsul pozitiv la
întrebările vizând regulile de construire a tabelelor ne d ă dreptul de a
le utiliza în prezentarea datelor. Dar s ă nu abuzăm de acest drept.
Am întâlnit într-un studiu, de altfel foarte interesant, 20 de pagini de
text și 60 de tabele și figuri. Este o excep ție.
Figurile . Orice tip de ilustra ție diferită de tabele (grafice, h ărți, foto-
grafii, desene, schi țe ș.a.) poartă numele de „figur ă“. Figurile ajut ă la
prezentarea datelor și rezultatelor cercet ării, ca și la înțelegerea rapid ă
și corectă a textului. Chiar dac ă figurile nu ofer ă o informa ție precisă,
obligând la estimarea valorilor (fapt pentru care mul ți cercetători
optează pentru tabele) și la completarea informa ției prin imagina ție
(ca în cazul desenelor și fotografiilor), introducerea lor în textul ra-
portului de cercetare este bine venit ă (sparge monotonia prezent ării)
și, uneori, absolut necesar ă (prezentarea printr-o schi ță desenată sau
cu ajutorul fotografiei a situa ției experimentale, a aparatelor de
laborator, localizarea cartografic ă a satelor monografiate, prezentarea
fotografic ă a portului dintr-o zon ă etnografic ă etc.). Cine analizeaz ă
colecția revistei Sociologie româneasc ă în seriile ei succesive (1936,
1990, 1999) nu poate s ă nu se întrebe cum de era posibil ca, în anii
’40, fotografii de 60×15 cm și hărți de 28×19 cm, ca s ă nu mai vorbim
de cele de dimensiuni mai mici (25 la num ăr), să ilustreze studiileMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 101
sociologice (de exemplu, Apolzan, 1943, 149-160), iar dup ă 50 de
ani de progres al tehnicilor fotografice și tipografice nu. Întrebarea
este valabil ă și pentru celelalte reviste și lucrări sociologice.
Și în legătură cu utilizarea figurilor se pun, cu adapt ările de cu-
viință, aceleași întrebări ca și în legătură cu tabelele. Simplitatea,
claritatea și continuitatea reprezint ă standardele unei bune ilustra ții.
Figurile utilizate în lucr ările sociologice trebuie s ă aducă un plus de
informație, relevând ceea ce este esen țial, nu să dubleze textul. Ele
trebuie să fie ușor de perceput și de înțeles (eliminarea detaliilor,
explicarea simbolurilor, diferen țierea liniilor etc.). STAS 8660-82
precizează exigențele față de lucrările științifice:
• Se numeroteaz ă cu cifre arabe.
• Când exist ă o singură figură, aceasta nu se numeroteaz ă.
• Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucr ări, fie
pe capitole.
• Numerotarea figurilor, precedat ă de prescurtarea „Fig.“, se
plasează dedesubtul acestora.
• Explicația figurii (titlul) este precedat ă de numărul figurii.
• Când este cazul, dup ă explicația figurii se trece între paran-
teze drepte num ărul lucrării, conform listei bibliografice, din
care figura a fost preluat ă.
Ar mai fi de precizat c ă:
• În „sistemul Harvard“, trimiterea la lucrarea din care a fost
preluată o figură se face prin indicarea între paranteze rotunde
a numelui autorului, a anului de apari ție a lucrării și a paginii
de unde a fost extras ă respectiva figur ă.
• La numerotarea și explicația figurilor se utilizeaz ă de regulă
aceeași literă (tip, mărime) ca și în cadrul textului lucr ării.
• Între num ărul figurii și explicația ei se pune punct sau se las ă
un spațiu alb, corespunz ător unui num ăr de două-trei semne
tipografice.
• La sfârșitul explica ției figurilor nu se pune punct.

Septimiu Chelcea 102
„Graficele“ de toate tipurile sunt nelipsite din textele științifice. Cu
ajutorul graficelor putem exprima foarte sugestiv anumite caracte-
ristici ale datelor (de exemplu, valoarea relativ ă și absolută), ca și
relațiile dintre datele de cercetare (de exemplu, compara ții sau distri-
buții). Graficele sunt de mai multe tipuri. Cu ajutorul graficelor li-
niare se poate exprima rela ția dintre dou ă variabile cantitative.
Variabila independent ă este trecut ă pe orizontal ă (axa x), iar variabila
dependent ă pe vertical ă (axa y). Valorile liniare (cu intervale de
creștere egale sau logaritmice) sunt marcate pe cele dou ă axe.
În cercetările din domeniul științelor socioumane se utilizeaz ă
frecvent „grafice liniare“ de tipul „poligonului frecven țelor“, rezultat
din unirea printr-o dreapt ă a perechilor de valori ale „seriei statistice“
și a „curbei de distribu ție“, care se ob ține prin rotunjirea poligonului
frecvențelor, aproximându-se cea mai acceptabil ă formă (Ludușan și
Voiculescu, 1997, 247). Este recomandabil ca linia graficului s ă fie
astfel trasat ă încât să se disting ă ușor de cele dou ă axe, iar dac ă apar
în același grafic ele trebuie diferen țiate prin grosimea liniei, între-
ruperea sau punctarea ei, ca și prin culoare. Graficul va fi înso țit de o
legendă care arată semnifica ția simbolurilor. Nu se recomand ă men-
ționarea în clar: „Legend ă“. Este suficient s ă explicăm semnifica ția
liniilor sau a barelor din grafice (Figura 2).
Fig. 2. Poligonul frecven țelor (dup ă Barometrul de opinie public ă,
octombrie 2002, 13)
Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 103
„Graficele cu bare“ indic ă prin dreptunghiuri orizontale sau verticale
valorile variabilelor. Lungimea fiec ărei bare exprim ă proporțional
valoarea unei variabile (de exemplu, frecven ța de apari ție a unui
fenomen, tip de r ăspuns etc.). Foarte adesea în rapoartele de cerce-
tare întâlnim „histograme“, gr afice în care dreptunghiurile sunt
perpendiculare pe abscis ă, fie în plan (Figura 3), fie în spa țiu (Figura
4). Îmi exprim preferin ța pentru histogramele în spa țiu. Sunt mai
sugestive, îmi dau sentimentul de încredere în soliditatea datelor. Înpresa scris ă de la noi s-a r ăspândit practica de a reda preferin țele
publicului în sondajele de opinie prin histograme în plan: în loc de a
se menționa procentele deasup ra barelor, se fixeaz ă fotografiile perso-
nalităților publice. Parc ă ar avea fiecare un soclu, asemenea unor
statui. În sondajul urm ător „statuile“ dispar sau soclul lor devine atât
de mic încât te întrebi cum de au fost cândva coco țați atât de sus…
Fig. 3. Histogram ă în plan (dup ă Barometrul de opinie public ă, octombrie 2002, 29)
?

Septimiu Chelcea 104
Fig. 4. Histogram ă în spațiu (după Barometrul de opinie public ă, octombrie
2002, 29)
Histogramele în spa țiu pot fi utilizate foarte eficient în analizele
comparative. În figura 5 sunt prezentate comparativ datele din dou ă
sondaje realizate la un interval de timp scurt, în România de c ătre
Metro Media Transilvania și în Republica Moldova de c ătre Insti-
tutul de Politici Publice (Figura 5).
Fig. 5. Histogram ă în spațiu (după Barometrul de opinie public ă, octombrie 2002,
13, și Barometrul de opinie public ă. Republica Moldova , noiembrie 2002, 8)
?
Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 105
„Cercul de structur ă“ se utilizeaz ă, ca și „barele de structur ă“, pentru
a arăta propor ția item-ilor, luând ca întreg variabila (100% din
suprafață). Există în prezent programe de calculator (Excel, SPSS)
care ne scutesc de efortul de a mai construi grafice, de a prezentadatele în plan (Figura 6) sau în spa țiu (Figura 7).
Fig. 6. Cerc de structur ă în plan (dup ă Barometrul de opinie public ă, octombrie
2002, 29)
Chiar dac ă ordinatorul genereaz ă graficele (histograme, cercuri
de structur ă, bare de structur ă), rămâne în sarcina noastr ă să decidem
în legătură cu mărimea graficelor și cu modul în care sunt formate
(sau colorate) suprafe țele (dreptunghiurile, sectoarele cercurilor)
astfel ca s ă iasă în eviden ță caracteristica pe care dorim s ă o comen-
tăm. În cazul nostru (Figura 6) am vrut s ă atrag aten ția că un cetă-
țean român din zece nu are (sau nu declar ă) o opinie în leg ătură cu o
problemă socială atât de actual ă. Din aceast ă cauză am prezentat cu
negru respectivul sector de cerc. Alte caracteristici le putem pune în
evidență prin detașarea unui sector de cerc (de exemplu, 16% din cei
intervieva ți sunt de acord cu participarea României…).
Aceeași distribuție a răspunsurilor din Barometrul de opinie pu-
blică (octombrie 2002) este mai sugestiv redat ă printr-o „pl ăcintă“,
printr-un cerc de structur ă în spațiu (de fapt, un cilindru).

Septimiu Chelcea 106
Fig. 7. Cerc de structur ă în spațiu (după Barometrul de opinie public ă,
octombrie 2002, 29)
Este bine de știut că printr-un cerc de structur ă nu se recomand ă
compararea a mai mult de cinci itemi , că ordinea reprezent ării lor se
face după pondere (descresc ătoare), începând cu propor ția cea mai
mare plasat ă la „ora 12“. Pentru a eviden ția diferen țele dintre itemi
se pot folosi culori (cele mai luminoase pentru ponderile cele maimici). De asemenea, pentru a eviden ția ponderea unui item putem
face ca din cercul de structur ă – numit și „plăcintă“ (engl. pie) – să
fie detașat sectorul de cerc corespunz ător. În unele cercet ări datele
obținute se vizualizeaz ă cel mai clar prin a șa-numitele grafice de
împrăștiere: fiecare eveniment este pozi ționat în func ție de valorile
lui pe cele dou ă axe (x și y), astfel punându-se în eviden ță o core-
lație. Când cluster -ul datelor aproximeaz ă o diagonal ă, avem de-a
face cu o corela ție perfectă, coeficientul de corela ție fiind 1,00.
„Graficele figurative“ au avantajul – fa ță de cercul de structur ă sau
de histograme, de exemplu – de a reprezenta mai sugestiv diferen țele
cantitative dintre indivizi, grupuri sau colectivit ăți. Simbolurile utili-
zate (siluete umane, desenul sau fotografia obiectelor etc.) exprim ă
proporțional valoarea variabilelor, dar, aten ție, dublarea în ălțimii unui
simbol echivaleaz ă cu mărirea de patru ori a suprafe ței lui. În figura
Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 107
8, cercul de structur ă în spațiu este prezentat grafic foarte atractiv
(Figura 8).
Fig. 8. Grafice figurative (dup ă Prisma , 1979, 8, 7)
Astfel de grafice figurative, pe care le-am preluat dintr-o revist ă
mai veche, capteaz ă atenția cititorului. Las ă impresia lucrului bine
făc u t . N u a r f i r ău dacă ne-am gândi mai mult cum s ă prezentăm
datele cercet ării și nu am transfera totul pe seama computerului.
Pentru ilustrarea lucr ărilor bazate pe cercet ări concrete mai
putem folosi și grafuri, desene sau fotografii. Despre necesitatea
figurilor și a ilustra țiilor în lucr ările științifice, Santiago Ramón y
Cajal spunea: „Oricât de precis ă și de minu țioasă ar fi descrierea
obiectelor observate, totdeauna [s.n.] ea va r ămâne inferioar ă unei
prezentări grafice (desen etc.)“ (1897/1967, 150). Înc ă în urmă cu un
secol, marele neurolog spaniol considera c ă desenele, fotografiile și
microfotografiile constituie „suprema garan ție a obiectivit ății noas-
tre“ ( ibidem ).
Figurile din textele rapoartelor de cercetare pot fi realizate de
graficieni sau generate pe computer. Și într-un caz, și în celălalt

Septimiu Chelcea 108
trebuie să alegem propor țiile optime ale literelor, numerelor, liniilor,
hașurilor și spațiile albe. S ă avem grij ă ca figurile s ă fie ușor de
perceput și de înțeles, chiar dac ă la tipărire vor fi mic șorate. Fiecare
element al figurii va fi analizat în sine și în funcție de celelalte
elemente, astfel ca elementul cel mai important s ă iasă în eviden ță.
Ca și tabelele, figurile vor fi numerotate cu cifre arabe de la 1 la N
sau pe capitole. Identificarea figurilor citate se face prin referire lanumărul lor. În text se va face trimitere la „Figura“ sau se va închide
între paranteze ( vezi Figura X). Înaintea titlului (explica ției) figurilor
se scrie „Fig.“ sau „Figura“. Dup ă numărul figurii se pune punct și
se lasă un spațiu de dou ă-trei semne tipografice pân ă la începutul
explicației.
Așa cum se arat ă în figura 8, rela ția dintre…
Relația dintre cele dou ă variabile este liniar ă (Figura 8).
Explicația unei figuri este mai ampl ă decât un titlu, se plaseaz ă
sub cadrul desenat, iar legenda în interiorul acestuia. Recomand ările
menționate nu sunt restrictive, ci doar orientative.
Uneori, studen ții mă întreabă nu cum s ă prezinte datele, ci câte
tabele sau figuri s ă introducă în lucrarea lor de licen ță sau în primul
lor raport de cercetare. Le r ăspund: „Nu mai multe decât este necesar
ca să se înțeleagă exact și rapid ce inten ționați să comunica ți“. Într-o
lucrare de 715 pagini (format 17,50×10,50 cm), Alfred C. Kinsey,
Wardell B. Pomeroy, Clyde E. Martin și Paul H. Gebhard
(1953/1970) au inserat 122 de figuri și nici una în plus. De re ținut că
o prezentare adecvat ă a datelor cu ajutorul tabelelor și figurilor
facilitează analiza și discutarea lor.
Prezentarea tabelelor, dactilografierea sau editarea lor compute-
rizată impun respectarea normelor din STAS 6524-82, cu unele
adaptări dictate de extinderea culegerii computerizate a textelor și de
imperativul racord ării la standardele occidentale din domeniu.
Folosindu-m ă de lucrarea lui Nicol ae Gherghel (1996, 194-195), voi
atrage aten ția că la dactilografierea (editarea) tabelelor:
• „Capul tabelului“ se desparte de piciorul s ău printr-o linie ori-
zontală simplă sau dublă.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 109
• „Etajele rubricilor“ se despart între ele prin linii orizontale
simple.
• „Titlurile rubricilor“, ca și titlurile coloanelor, se scriu cu
litere de rând.
• „Cuvintele din titlurile rubricilor“ nu se prescurteaz ă.
• „Textul“ compus din coloane de text sau cifre se dactilogra-
fiază (editează) la un rând și jumătate.
• „Notele“ se plaseaz ă după linia de închidere a tabelului, la
minimum dou ă rânduri albe distan ță.
• Când tabelele ocup ă mai mult de o pagin ă, se numeroteaz ă
rubricile, iar pe paginile urm ătoare, între dou ă linii orizontale
simple, se trec doar numerele corespunz ătoare titlului coloa-
nelor.
Practica publica țiilor străine arată că s-a renun țat la prezentarea
tabelelor cu linii orizontale între rubrici și între coloane. S-a renun țat
la dublarea liniei care desparte capul tabelului de prima rubric ă și la
liniile verticale marginale, care închideau forma p ătrată sau dreptun-
ghiulară a tabelului. Se dubleaz ă însă linia de sus a tabelului sau se
îngroașă, uneori și cea de jos. Tendin ța de renun țare la închiderea
figurilor în chenar este remarcat ă în ultima vreme atât în revistele de
circulație internațională, cât și în lucrările monografice și în manua-
lele universitare de prestigiu. Recomand ca titlul figurilor și al tabe-
lelor să se plaseze constant deasupra marginii din stânga, indiferent
de mărimea suprafe ței respectivelor figuri sau tabele. De asemenea,
„notele“ s ă fie plasate sub tabel, totdeauna la marginea stâng ă a
acestuia, la un rând distan ță de „piciorul tabelului“.
Discutarea datelor
Este vorba despre interpretarea lor teoretic ă. În orice cercetare știin-
țifică prezentarea datelor nu constituie decât o etap ă intermediar ă, în
nici un caz scopul ultim al investiga ției. Travaliul sociologului, al

Septimiu Chelcea 110
cercetătorilor de teren în general, nu se justific ă, în ultimă instanță,
decât prin aportul teoretic, care trebuie eviden țiat în aceast ă parte a
lucrării. Se în țelege că în discutarea datelor nu vor fi reproduse
pasaje din introducere sau din alte p ărți ale lucrării. Totuși, se impun
reamintirea problemei studiate și trecerea în revist ă a celor mai
semnificative dintre datele cercet ării.
Când avem în vedere un public avizat, când redact ăm un articol
științific pentru o revist ă de specialitate, a prezenta problemele ab
ovo constituie nu numai o pierdere de timp, dar și o ofensă pentru
specialiști, care se constituie într-un senat invizibil, nobil și cultivat.
Important este s ă ne organiz ăm logic ideile, s ă avem un plan. Putem
adopta unul din tipurile de elaborare: analitic (descompunerea în sub-probleme), bazat pe opozi ție (aspecte negative/aspecte pozitive), pe
raționament cauzal (identificarea lan țurilor explicative), pe raționa-
ment deductiv/inductiv (de la general la particular sau de la particular
la general), prin reducere la absurd (relevând consecin țele inexisten ței
elementului analizat), bazat pe ra ționamentul dialectic (teza care
vizează aspectele pozitive/antiteza, care trateaz ă aspectele negative/
sinteza, prin care cercet ătorul aduce o contribu ție original ă, evaluând
fenomenul studiat) (Ferréol și Flageul, 1996/1998, 42-43).
Evident c ă într-o lucrare de mai mari propor ții, structurat ă în
părți și capitole, fiecare subunitate poate fi diferit elaborat ă, inclusiv
prin mixajul tipurilor de ra ționamente. În introducere, pentru subli-
nierea importan ței fenomenului studiat, ra ționamentul prin reducere
la absurd pare foarte indicat. Analiza literaturii de specialitate soli-
cită un raționament bazat pe opozi ție. În concluzii apel ăm la rațio-
namentul dialectic ș.a.m.d. Redactarea raportului de cercetare im-
pune, în cazul studiilor explicative, un plan bazat pe ra ționamentul
cauzal. Cercet ările descriptive, folosind metode calitative, reclam ă un
plan de discu ție (elaborare) fondat pe ra ționamentul analitic. În astfel
de cercetări se recomand ă să se adopte „un stil concret de redactare a
conceptului […], reluându-l uneori în termeni diferi ți, adaptați la spe-
cificul situa ției“ (Kaufmann, 1996/1998, 286). Acela și autor atrage
atenția că „Una dintre gre șelile cele mai frecvente este redactarea-
sandviș: redactarea se face în mai multe felii și cu cât aceste felii suntMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 111
mai mari, cu atât cercetarea risc ă să fie un eșec: teoria nu a fost
utilizată ca instrument, materialul nu a vorbit“ ( idem ).
Pentru a urma firul Ariadnei în redactare se face apel la operatorii
logici, marcându-se rela țiile dintre enun țuri. Gilles Ferréol și Nöel
Flageul (1996/1998) propun un tabel con ținând punctele de reper
frecvente în lan țul argument ării. Putem s ă îl complet ăm cu con-
juncții, prepozi ții și locuțiuni verbale întâlnite în lucr ările de socio-
logie redactate în limba român ă (Tabelul 9).
Tabelul 9. Puncte de reper în argumentare ( apud Ferréol și Flageul, 1996/1998, 61)
Relații Conjunc ții și
adverbe
coordonatoarePrepoziții și
conjuncții
subordonatoareVerbe și
locuțiuni verbale
Analogie De exemplu, adic ă,
la fel, identic,
foarte asem ănător,
aproape ca…După cum, la fel
ca…La aceasta se
adaugă și, este
comparabil cu,
se aseamănă
izbitor cu…
Disjuncție Sau, fie, nici, ori… În afar ă de, numai
dacă, doar dac ă…Diferă de, a nu
se confunda cu,
se face disjunc ție
între… și…
Opoziție Dar, ci… Din contr ă, deși… Este contrar,
vizavi de, în
opoziție cu…
Cauză Într-adevăr, deci,
căci…Pentru că, dat
fiind că, de vreme
ce…Cauza const ă în,
motivul este
că…
Consecință Prin urmare, în
consecință, ca
urmare…Așa că, încât, de
manieră că…Rezultă din,
urmează logic
că, decurge…
Prezentarea în scris a rezultarelor cercet ărilor de tip cantitativ (de
exemplu, sondaje de opinie public ă, recensăminte, statistici etc.)
ridică problema scrierii cifrelor. „Regula general ă e s t e d e a s c r i e
cifrele inferioare lui 10 cu litere (doi, trei, îns ă 12, 45, 78)“ – se arat ă
în Ghidul de prezentare a unui raport de cercetare (Provost et al.,
1993/1997, 56). În aceea și lucrare se atrage aten ția și asupra celor
câteva excep ții:

Septimiu Chelcea 112
• În cazul enumer ării (de exemplu, întreb ările 7, 8, 11, 17).
• Când se fac compara ții (de exemplu, subiec ții aveau vârsta
cuprinsă între 5 și 7 ani).
• În exprimarea procentelor (de exemplu, 3,0%, 7,5%, 9,2%).
• Când se fac referiri la tabele sau figuri (de exemplu, în tabelul
4 se arată…).
• Când sunt exprimate opera țiile matematice (de exemplu, per-
formanța grupului experimental a fost de 2,5 ori mai ridicat ă
decât cea a grupului de control).
• Când se precizeaz ă data calendaristic ă și ora (de exemplu, 6
ianuarie 2003, experimentul a început la 2h 30 p.m.).
Numerele se scriu cu litere:
• Când sunt la începutul propozi ției sau frazei (de exemplu,
Douăzecișitrei din cei 40 de subiec ți testați au obținut scoruri
ridicate).
• Când se exprim ă o fracție (de exemplu, o treime, dou ă cin-
cimi etc.).
Concluziile
Adesea, lectura unui articol științific începe cu concluziile. Dac ă
acestea sunt clare, l ămuritoare, concise și coerente, dac ă se înscriu în
aria noastr ă de preocup ări și prezintă un anume grad de noutate, vom
continua examinarea respectivului studiu prezentat în revist ă sau
inclus într-un volum cu caract er monografic. Santiago Ramón y
Cajal ne îndemna „s ă încheiem lucrarea c onsemnând într-un scurt
număr de propozi ții datele pozitive aduse în problema de care ne-am
ocupat, date care au motivat interven ția noastră în studiul subiectului
respectiv“ (1897/1967, 149). Ceea ce la începutul secolului XXpărea a fi fost o cerin ță standard pentru redactarea articolelor în
revistele de specialitate, ast ăzi apare ca recomandare nerestrictiv ă,Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 113
cel puțin în domeniul științelor socioumane. Editurile și colegiile de
redacție acceptă spre publicare atât studii care au distinct formulate
concluziile, cât și studii în care concluziile sunt integrate în partea de
discuție a datelor. Mai mult, în acela și număr al revistei sunt
publicate f ără discriminare studii cu și fără concluzii semnalate prin
subtitlu, de exemplu, British Journal of Social Psychology sau
Revista de cercet ări sociale . Alte redac ții cer ca studiile s ă fie
încheiate cu o parte de concluzii, separat ă de discu ția datelor, de
exemplu, Revista de psihologie sau revista Psihologia social ă. În
Journal of Social Psychology sau Sociologie româneasc ă articolele
și studiile sunt finalizate prin discutarea datelor. Practica redact ării în
domeniul științelor socioumane nu a impus, deci, o regul ă strictă în
legătură cu separarea concluziilor de discutarea datelor. Recomand,
totuși, colegilor mai tineri s ă separe sub titlul „Concluzii“ câteva
paragrafe care con țin enunțuri concise despre:
• Stadiul actual al cunoa șterii temei abordate, pe plan mondial
și național.
• Punctele de vedere referitoare la problem ă.
• Elementele de noutate teoretico-metodologic ă aduse în studiul
efectuat.
• Aplicativitatea rezultatelor.
• Limitele investiga ției.
• Posibilele direc ții de urmat în cercet ările viitoare.
În nici un caz nu îi îndemn s ă se joace cu cuvintele când for-
mulează titlul concluziilor. Iat ă un contraexemplu întâlnit într-o
lucrare despre satul românesc actual: „Concluzii generale ( și insu-
ficiente [sic])“.
Același Santiago Ramón y Cajal considera c ă „Prin indicarea noi-
lor cercetări necesare și a punctelor pe care nu le-am putut l ămuri dăm
tinerilor cercet ători, doritori de reputa ție, o generoas ă ocazie de inves-
tigație și de confirmare a descoperi rilor noastre“(1897/1967, 149).
Fără a fi fără reproș, rezumatul studiului Tineri, culturi emer-
gente și ieșiri din «galer ă» de Jean-Marie Seca (1998, 2, 59) repre-
zintă un exemplu concludent.

Septimiu Chelcea 114
În ultimii cincisprezece ani, socializarea tinerilor în deriv ă a fost esen-
țialmente analizat ă prin descrierea contextelor («galer ă», frustrare) ce le
favorizeaz ă sau nu devian ța. Cercetările legate de integrarea lor social ă
prin artă și cultură și – mai specific – prin practicarea muzicii populare
emergente (rock, rap etc.) sunt percepute ast ăzi drept referin țe în reflec-
ția politicilor sociale. În studiul nostru au fost trecute în revist ă trei
caracteristici ale acestor conduite: modelarea lor de c ătre conținuturi ale
culturii de mas ă, tendințele lor structurante și atitudinea de autoinser ție
pe care o implic ă (Seca, 1998, 2, 59).
Dacă, așa cum s-a v ăzut, în redactarea articolelor științifice
evidențierea concluziilor prin titlu constituie mai degrab ă o opțiune,
în scrierea lucr ărilor de licen ță și a tezelor de doctorat încheierea cu
câteva pagini de concluzii, specificate în sumar, este obligatorie.
Două-trei pagini de concluzii în cazul lucr ărilor de licen ță și cinci-
șapte pagini în cazul tezelor de doctorat permit fixarea în memoria
comisiilor de evaluare a ideilor esen țiale expuse anterior. „De fapt,
concluziile comunic ării sau articolului constituie r ăspunsul la pro-
blema propus ă spre rezolvare (cercetare) prezentat ă în introducere“
(Gherghel, 1996, 127).
Corectura
Înainte de a fi tip ărită sau de a fi predat ă pentru examinare de c ătre
comisia de licen ță sau de doctorat, orice lucrare trebuie corectat ă.
STAS 6524-82 reglementeaz ă modul de corectare a manuscriselor
dactilografiate ce urmeaz ă a fi tipărite. Corecturile manuale pe text,
cel mult cinci pe o pagin ă, trebuie s ă fie citețe, utilizându-se semnele
de notare prev ăzute de STAS 9082-71 și reproduse în lucrarea lui
Nicolae Gherghel (1996, 187) și în Dicționarul explicativ al limbii
române (1975).
În ceea ce prive ște corectura final ă a textului lucr ărilor de licen ță
și al tezelor de doctorat, nu exist ă reglement ări oficiale, nu intervine
nici un STAS. Opereaz ă regula respectului pentru titlul academicMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 115
(doctor, licen țiat) și pentru institu ția care îl acord ă. Nu exprim ă
deloc un astfel de respect o lucrare corectat ă asemenea manuscri-
selor dedicate tip ăririi (rânduri sau cuvinte t ăiate cu o linie, s ăgeți
pentru indicarea locului în care ar fi trebuit inserat ă o figură, scrierea
pe marginea stâng ă a manuscrisului etc.). Cel mai „cu minte“ lucru
ar fi să redactilografiem sau s ă dăm un nou print când sunt mai mult
de două-trei corecturi pe o pagin ă.
Când facem corectura textului trebuie s ă avem gij ă să marcăm
expresiile sau termenii pe care vrem s ă-i scoatem în eviden ță, dată
fiind importan ța lor pentru sus ținerea demonstra ției. Conform princi-
piului „Dac ă totul este important, atunci nimic nu este important“, se
impune să facem cât mai pu ține sublinieri. Sublinierile vor fi f ăcute,
exclusiv, cu italice de rând, nu cu litere bold (aldine) și nici prin
trasarea unei linii sub respectivele cuvinte. Se subliniaz ă cu italice
termenii în limbi str ăine, mai pu țin cei care au fost asimila ți în limba
română (de exemplu, etc., ed., eds.). Se scriu întotdeauna cu italice
titlurile cărților și revistelor.
În acest ghid, titlul l-am scris cu majuscule, centrat pe pagin ă;
titlul capitolelor a fost cules cu litere de rând bold și a fost plasat pe
centrul paginii; titlurile paragrafelor scrise cu italice de rând au fostplasate în marginea din stânga a rândului. În acest din urm ă caz,
titlul a fost separat printr-un [.] de restul cuvintelor de pe acela și
rând. Subdiviziunile paragrafelor le-am semnalat printr-un rând alb.Astfel, titlurile au fost organizate pe patru niveluri. Organizarea
titlurilor pe cinci niveluri se întâlne ște foarte rar (doar în cazul
lucrărilor de mare amploare, tratate, manuale universitare, mono-
grafii de referin ță). Structurate pe trei sau patru niveluri, tezele de
doctorat, lucr ările de licen ță sau rapoartele de cercetare trebuie s ă
păstreze acela și mod de subliniere a ceea ce este esen țial.
Tot la corectur ă va trebui s ă rectificăm și să uniformiz ăm spațiile
de dinaintea sau de dup ă semnele de punctua ție. După două puncte
(în cazul frac țiilor), dup ă punct sau dup ă virgulă (în cazul numerelor
cu zecimale), dup ă linia de unire (în cazul numelor proprii și al
cuvintelor compuse, în citarea studiilor și articolelor, când se arat ă
paginile între care acestea sunt), precum și atunci când se specific ă

Septimiu Chelcea 116
durata vie ții unui autor, dup ă linia de pauz ă (folosită pentru a preciza
durata vie ții unui autor) nu se las ă spațiu nici înainte, nici dup ă
semnele de punctua ție. Nu se las ă spațiu liber înainte, dar se las ă
după, când se folosesc virgula, punctul, semnele de întrebare și de
exclamare, dou ă puncte, punct și virgulă. În fine, se las ă spațiu liber
atât înainte, cât și după folosirea liniei de pauz ă [–] , a punctelor de
suspensie […]. Aceste indica ții de corectur ă se regăsesc parțial și în
Ghidul lui Marc A. Provost et al. (1993/1999, 20). Pe baza practicii
editoriale din România, mi-am permis s ă sugerez unele modalit ăți
specifice în ceea ce prive ște relația dintre spa țiul liber și semnele de
punctuație (vezi și capitolul Capcanele punctua ției).
Pentru că o dată susținem prima dat ă o lucrare de licen ță sau o tez ă
de doctorat și pentru c ă în știință, la modul ideal, scriem sub specie
aeternitatis , merită efortul să redactăm fără reproș.Capitolul 3
Capcanele punctua ției
Mă voi referi la unele dificult ăți gramaticale ale limbii române, cu o
privire special ă asupra scrierilor din domeniul științelor socioumane.
Nae Georgescu, cel care ne -a oferit de curând o edi ție critică sinoptică
M. Eminescu, spune: „textul înseamn ă covor de semne, cuvinte adic ă –
și semne de circula ție printre ele, a șadar: punctua ție.“ (Georgescu,
2000, xvii). S ă ne oprim la punctua ție ca în fa ța unui semafor. Mai
degrabă din neglijen ță decât din ne știință, în unele lucr ări întâlnim
greșeli de punctua ție grave (virgula între subiect și predicat, între
predicat și complementul direct sau indirect, scrierea cu majuscul ă
după două puncte ș.a.). Nu pe acestea le am în vedere. Nici dezacor-
durile gramaticale, și nici greșelile de exprimare în limbajul de zi cu
zi. Mă preocupă capcanele scrierii lucr ărilor de specialitate, pe care
studenții și doctoranzii trebuie s ă le identifice și să le evite.
Punctul
Toți credem c ă știm exact când și unde să punem un punct [.]. Prin
închiderea semnelor de punctua ție între paranteze drepte voi exem-
plifica semnele de punctua ție discutate. A șa cum am înv ățat cu toții,
semnul grafic numit „punct“ desparte propozi țiile și frazele. Am
întâlnit atâtea lucr ări scrise ale studen ților în care lipsea punctul la
sfârșitul propozi țiilor sau frazelor, încât nu mi se pare de prisos s ă

Septimiu Chelcea 118
atrag aten ția asupra situa țiilor în care este obligatoriu s ă punem sau
să nu punem punct. Deci, punctul [.] se trece la sfâr șitul propozi țiilor
și frazelor independente ca în țeles, după care vorbirea nu mai con-
tinuă. Punctul încheie frazele, alineatele, capitolele, diserta țiile, cărțile.
Când cuvintele, propozi țiile sau frazele se afl ă între paranteze,
lucrurile se complic ă puțin: când paranteza se afl ă în cadrul propozi-
ției sau frazei, punctul se pune dup ă paranteză, ca în cazul trimite-
rilor bibliografice; când propozi ția sau fraza este în întregime în
paranteză, punctul se pune în interiorul parantezei. De exemplu:
Uneori, grupurile umane se co nstituie spontan. (Este adev ărat, însă, că
există și grupuri umane formate artificial, planificat [.])
Se pune punct, de asemenea, dup ă fiecare men ționare a lucr ărilor
incluse în lista bibliografic ă.
Simon, Patrick. [1998](2000). Reprezent ările relațiilor interetnice într-un
cartier cosmopolit. În G. Ferréol (coord.). Identitatea, cet ățenia și legă-
turile sociale (pp. 13-42). Ia și: Editura Polirom.
Utilizarea punctului în abrevieri ne pune uneori în dificultate.
Regula ortografic ă impune [.] în abrevierile formate din prima liter ă
a cuvintelor (de exemplu, H[.] R[.] A[.] F[.] pentru Human Relations
Area Files ), precum și din prima silab ă a cuvântului și consoana și
grupul de consoane cu care începe cea de-a doua silab ă (de exemplu,
cap[.] pentru capitol, op[.] cit[.]) pentru „opera citat ă“ (Tabelul 10).
Tabelul 10. Abrevierea indica țiilor bibliografice frecvente
art. = articol
cap. = capitolcf. = compar ă (confer )
ib. (ibid.) = ibidem
id. = idem
lucr. cit. = lucrarea citat ă
N.B. = nota beneop. cit. = opera citat ăp. (pp.) = pagin ă (pagini)
pass. (passim.) = în diferite locuriP.S. = post-scriptumr. = rând
s.n. = sublinierea noastr ă
urm. = urm ătoarele
v. = vezivol. = volumulMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 119
Folosim abrevieri și pentru titlurile academice și didactice (acad.
= academician; dr. = doctor; drd. = doctorand; asist. univ. = asistent
universitar; conf. univ. = conferen țiar universitar; prof. univ. = pro-
fesor universitar) și pentru profesii (arh. = arhitect; pr. = preot; prof.
= profesor; ec. = economist; ing. = inginer).
Va trebui s ă folosim și să scriem abrevierile corect. Marcarea cu
[.] a abrevierilor nu anuleaz ă utilizarea altor semne de punctua ție.
Amenințările lumii civilizate (de ex., terorismul, crima organizat ă, traficul
de persoane, sp ălarea banilor murdari) nu po t fi eliminate decât prin…
Nu se prescurteaz ă cuvinte precum: lector, preparator (grade
didactice universitare) sau sociolog, psiholog (profesii). Nu vomfolosi abrevieri care introduc ambiguit ăți (de exemplu, Testul de
interese profesionale al lui Martin Irle nu este indicat s ă fie abreviat
ca „Tip Martin Irle“. Se recomand ă să nu prelu ăm abrevierile din
alte limbi dac ă în limba român ă avem echivalen țe. Vom nota de
exemplu , nu e.g., dar vom folosi abrevierile din latin ă etc. pentru „și
alții, și altele, și așa mai departe“; vs. (versus ) = împotrivă. De
regulă, nu se va folosi pluralul abrevierilor: vom scrie „coeficien ții
de inteligen ță“, nu IQ-urile. Excep ție face abrevierea eds. =
îngrijitori ai edi ției, coordonatori . În aceste situa ții [.] nu mai are rol
de semn de punctua ție, ci de semn ortografic, înlocuind literele care
nu mai apar în text. Vom pune punct dup ă numărul tabelelor și
figurilor (op țional), dar în mod obligatoriu dup ă cuvântul Notă și la
sfârșitul explica ției date în not ă. Punctul separ ă numerele întregi de
zecimale (de exemplu, 2 [.] 080 de diade). În aceast ă situație, nu se
lasă spațiu liber nici înainte, nici dup ă punct.
În lista bibliografic ă semnul [.] desparte numele autorilor de anul
apariției lucrărilor citate și respectivul an, trecut între paranteze
rotunde, de titlul c ărții sau articolului. Se mai pune punct și după
titlurile lucr ările incluse în bibliografie, ca și la încheierea trimiterii
bibliografice. A se vedea, pentru exemplificare, lista bibliografic ă a
acestui ghid.
Sunt situa ții când este gre șit să punem punct: când abrevierile
s-au asimilat substantivelor (de exemplu, CURS pentru Center of

Septimiu Chelcea 120
Urban and Regional Sociology sa u ISOGEP pentru Institutul de
studii sociocomportamentale și geopolitice), când abrevierile sunt
formate din prima și ultimele litere ale unui cuvânt (de exemplu,
dna), ca și în cazul prescurt ărilor din fizic ă, matematic ă etc. (de
exemplu, m pentru metru, km pentru kilometru). De asemenea, nu se
va pune punct dup ă inițialele punctelor cardinale (N pentru Nord sau
S-V pentru Sud-Vest). Titlul c ărților, capitolelor, subcapitolelor,
tabelelor și figurilor nu se marcheaz ă cu semnul punct [.]. Nici
abrevierile din denumirile testelor psihologice, ale scalelor și ale
altor instrumente de investigare nu trebuie separate prin punct (de
exemplu, TAT, nu T.A.T.; WAIS, nu W.A.I.S.).
Virgula
Se știe că virgula marcheaz ă juxtapunerea și coordonarea termenilor
într-un text. Pentru c ă nu suntem poe ți avangardi ști, să utilizăm
virgula în conformitate cu regulile de punctua ție, nu într-un „stil
propriu“. Ca și punctul, virgula este un semn de punctua ție fără de
care textul aproape c ă își pierde în țelesul. Transcriu un pasaj omi-
țând [,]:
Oricum ar fi deosebirile cons tante observate între opiniile și comporta-
mentul politic al b ărbaților și al femeilor n-ar putea fi atribuite înainte de
toate unor cauze de natur ă biologică.
Acum „trântesc“ virgula la întâmplare:
Oricum ar fi deosebirile, cons tante observate între opiniile și comporta-
mentul politic al b ărbaților și al femeilor, n-ar putea fi atribuite înainte
de toate unor cauze de ordin biologic.
Sau și mai rău (voit gre șit):Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 121
Oricum, ar fi deosebirile cons tante observate între opiniile și comporta-
mentul politic al b ărbaților și al femeilor n-ar, putea fi atribuite înainte
de toate unor cauze, de ordin biologic.
Abia utilizarea corect ă a virgulei d ă înțeles discursului:
Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile și comporta-
mentul politic al b ărbaților și al femeilor, nu ar putea fi atribuite în
primul rând unor cauze de ordin biologic.
După astfel de exemple, alc ătuite în scop didactic, nu cred c ă
cineva ar mai sus ține că virgula este un semn de punctua ție minor.
Dar și în legătură cu virgula apar unele capcane. Prima grij ă este ca
virgula să nu cadă, din întâmplare, fire ște, între subiect și predicat.
Cunosc profesori care nu citesc mai departe lucr ările studen ților
dacă întâlnesc virgula între subiect și predicat. Nici scuza „Dacti-
lografa este de vin ă!“ nu îi înduplec ă. Și cred că foarte bine fac. Nu
trebuie admis ă nici greșeala de a închide între virgule în interiorul
unei propozi ții conjunc țiile „deci“, „îns ă“, „totuși“ (spre deosebire
de conjunc țiile „prin urmare“ și „așadar“ care se pun între virgule).
Nu are ce c ăuta virgula între predicat și complementele directe și in-
directe, îns ă se izoleaz ă prin virgule apozi țiile.
Leon Festinger [,] creatorul teoriei disonan ței cognitive [,] a intuit…
Se pune virgul ă și între numele autorilor (a șa cum s-a ar ătat în
legătură cu trimiterile bibliografice), dar și când se enumer ă mai
multe determin ări de acela și fel, dacă nu sunt legate prin copula „ și“.
Bronislaw Malinowski (1884–1942), sociolog [,] etnolog și antropolog
englez de origine polonez ă…
Se despart prin virgul ă zecimalele de numerele întregi (de
exemplu, 3[,] 438), dar nu și părțile unei m ăsurări (de exemplu, 3
min 40 s). Când se despart prin virgul ă zecimalele, nici înainte și
nici după [,] nu se las ă spațiu. De exemplu, media clasei a fost de

Septimiu Chelcea 122
8,54. În textele engleze ști și americane, virgula este echivalent ă
punctului când se scriu numere cu mai multe zecimale. De exemplu:
Într-un grup, num ărul maxim de diade este determinat prin formula (N2
– N)/2, unde N = num ărul membrilor grupului. Asfel, într-un grup de 65
de persoane se pot forma [2,080] diade (adic ă 2.080 diade).
Am semnalat când trebuie s ă apelăm la [,]. Poate c ă ar fi cazul s ă
avertizez și în legătură cu „excesul“ de virgule. Am amintit deja c ă,
„nici la ordin“ – cum se spune în armat ă –, virgula nu are ce c ăuta
între subiect și predicat. Ea nu trebuie intercalat ă înaintea unei p ărți
esențiale a frazei. De exemplu:
Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile și comporta-
mentul politic al b ărbaților și al femeilor, nu ar putea fi atribuite [,] în
primul rând [,] unor cauze de ordin biologic.
Deși în limba englez ă se pune virgul ă și înaintea ultimului
termen dintr-o enumerare (de exemplu, etc.), în limba român ă nu
este acceptat ă această practică. Nu vom scrie:
În psihosociologie, exist ă un șir întreg de teorii de orientare psihana-
litică, behaviorist ă, cognitivist ă [,] etc.
Punct și virgulă
Acest semn grafic „marcheaz ă o pauză mai mare decât cea redat ă
prin virgul ă și mai mic ă decât cea redat ă prin punct“ ( Îndreptar
ortografic, ortoepic și de puctua ție, 1983, 65). Acest semn de punc-
tuație anunță o pauză de durat ă medie. A șa cum se precizeaz ă în
Ghidul de prezentare a unui raport de cercetare , acest semn de
punctuație permite: 1) separarea propozi țiilor de o anumit ă lungime,
deja marcate cu virgule; 2) ma rcarea caracterului independent al
propozițiilor juxtapuse; 3) semnalarea faptului c ă nu s-a practicat oMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 123
ruptură totală între elementele pe care autorul dore ște temporar s ă le
reunească în aceeași frază; 4) să facă distincție între diferitele justi-
ficări (fr. attendus ) în frazele lungi din anumite texte și documente
administrative; 5) punctarea diferi ților termeni dintr-o enumerare“
(Provost et al., 1993/1997, 14).
În rapoartele de cercetare, punctul și virgula separ ă, de exemplu,
elementele dintr-o serie care con ține ea însăși virgule.
Culorile au fost prezentate în ordinea ro șu, galben, albastru [;] albastru,
galben, ro șu [;] galben, ro șu, albastru.
Se mai despart prin punct și virgulă numele autorilor, urmate de
anul de apari ție a lucrărilor citate:
(Klineberg, 1953 [;] Cantril și Buchanan, 1953 [;] Tajfel, 1969 [;] Leyens,
Yzerbyt și Schadron, 1994)
De asemenea, se despart prin punct și virgulă datele dintr-o serie:
(saturațiile în factorul al treilea au fo st: –0,37[;] –0,52[;] 0,56[;] 0,20[;]
0,34 și –0,54).
Două puncte
Semnul grafic „dou ă puncte“ se folose ște în scrierea oric ăror texte în
mai multe situa ții.
• Când se separ ă o propozi ție introductiv ă completă de propo-
zițiile care ilustreaz ă, extind sau amplific ă ideea:
Gabriel Tarde (1980) consider ă că există două moduri de a imita [:] a te
comporta ca modelul și a face exact contrariul.
• Când se specific ă o proporție:
Raportul este 1[:]5

Septimiu Chelcea 124
În acest ultim caz, nu se las ă spațiu nici dup ă [:], nici înaintea acestui
semn de punctua ție. De exemplu, raportul a fost de 3:4.
• Când se reproduc declara țiile persoanelor intervievate:
Persoanele din anchet ă au declarat[:] „Via ța noastră este tot mai…“
• Când reproducem un citat:
În lucrarea Modernizare și europenism , apărută în 1995, Lumini ța Iacob
afirmă[:] „Românismul se înva ță prin europenism“.
• În cazul unei enumer ări, când propozi ția care anun ță enume-
rarea este plasat ă la sfârșit:
Germania, Anglia, Fran ța, Olanda, Estonia, Austria[:] iat ă câteva dintre
țările europene în care exist ă arhive pentru cercet ări sociologice empirice.
• Se pun dou ă puncte când urmeaz ă o concluzie:
Din cele ar ătate rezult ă cu claritate[:] f ără cunoașterea aprofundat ă a
gramaticii nu vom reu și niciodată să redactăm o lucrare acceptabil ă.
• În fine, semnul grafic dou ă puncte poate înlocui verbele din
titlul, așa cum s-a ar ătat.
Atenție, nu se pun dou ă puncte când avem de-a face cu o propo-
ziție incomplet ă (de exemplu, formula emergen ței zvonurilor este
).
Semnele cit ării
Sunt obligatorii când reproducem cuvânt cu cuvânt un text dintr-o
altă lucrare. Pentru citare, în textele fran țuzești se utilizeaz ă cel mai
adesea [« »], spre deosebire de textele engleze ști, în care sePAIf(S)×=Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 125
utilizează [“ ”]. În ortografia limbii române, ghilimelele sunt
[„…“].
Citarea poate fi precedat ă de două puncte, caz în care textul
reprodus începe cu majuscul ă:
În 1941, Anatole Chircev a constatat c ă: [„]Românii sunt pentru biseric ă
și naționalism; sunt împotriva interna ționalismului și păstrează atitudini
intermediare fa ță de tradiție-progres[“].
În alte cazuri, nu avem obliga ția de a folosi majuscula la înce-
putul citării.
Informațiile culese de cercet ători trebuie verificate, [„]l ăsând ca obice-
iurile și credințele să se actualizeze în fa ța lor[“] Rădulescu-Motru (1942,
71).
De asemenea, se pun ghilimele la începutul și la sfârșitul tran-
scrierii răspunsurilor la un interviu sau la un chestionar cu întreb ări
deschise. Citez dintr-o lucrare a lui Jean-Claude Kaufmann (1996/
1998, 94).
Persoanele interogate au notat adesea acest comportament specific: ana-
lizându-l ca pe o provocare, o c ăutare a privirilor masculine interesate,
contrastând cu modalit ățile obișnuite de a sta cu sânii goi. [„]Exist ă tinere
adolescente cam înfierbântate care se plimb ă cu sânii goi pentru a fi
privite[“] B-95; [„]Când e ști tânără, când ești drăguță, ai chef s ă fii pri-
vită, ai impresia c ă o să-ți meargă, ce mai[“] F-71.
Așa cum am ar ătat, ghilimelele se pun la începutul și la sfârșitul
definiens -ului, în defini țiile nominale.
Rol social = df [„]Ansamblu de comportamente a șteptate în mod legitim
din partea persoanelor care au status social determinat[“].
Introducerea unor termeni noi (inven ții lingvistice sau prelu ări
din literatura de specialitate interna țională) se face prin folosirea
ghilimelelor (numai la prima men ționare a termenului):

Septimiu Chelcea 126
În funcție de dimensiunea [„] locus of control [“], persoanele accept ă va-
lorile [„]societ ății deschise[“].
La fel, se folosesc semnele cit ării când, prezentându-se metodo-
logia cercet ării, se reproduc întreb ările din chestionare sau item-ii
scalelor de m ăsurare a atitudinilor:
La întrebarea „Cât de mul țumit sunte ți, în general, de felul în care tr ăiți?“
o treime dintre cei chestiona ți au răspuns „destul de mul țumit“ ( Baro-
metrul de opinie public ă, octombrie 2002, 15).
Se trec între ghilimele titlurile capitolelor, articolelor din reviste,
atunci când sunt specificate în text.
Lucrarea [„]Drama psihologiei[“] de Vasile Pavelcu (1965) a marcat
profund evolu ția psihologiei în România.
Conform practicii redac ționale, nu se vor utiliza ghilimele pentru
marcarea semnifica ției cifrelor în tehnicile de scalare, când sunt date
ca exemple lingvistice cuvinte, propozi ții sau fraze, când se folosesc
termeni de specialitate din domeniu. În toate aceste cazuri, cuvinteleîn cauză vor fi subliniate, de preferin ță, cu italice (Publication Manual ,
1994, 66).
Parantezele
În general, parantezele servesc la separarea dintr-o fraz ă a elemen-
telor structural independente. Studen ții și tinerii cercet ători trebuie s ă
știe, dincolo de cele ar ătate în dic ționarele ortografice și de punc-
tuație, cum s ă foloseasc ă „parantezele rotunde“ și „parantezele
drepte“ (numite și „croșete“), care introduc explica ții, precizări sau
nuanțări în interiorul propozi țiilor sau frazelor. Astfel, se trec între
paranteze rotunde referin țele bibliografice (Pavelcu, 1965, 47);
datele de identificare a persoanelor intervievate: ini țialele numelui șiMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 127
prenumelui, sexul, vârsta (I.C., f, 38), dac ă nu se opteaz ă pentru
întocmirea listei acestora; abrevierile denumirii institu țiilor (CURS)
sau testelor psihologice (TAT), când se introduc prima dat ă în text;
literele sau numerele folosite pentru identificarea unei enumer ări:
Pentru cunoa șterea stimei de sine a persoanelor de vârsta a treia, am
folosit: a) teste psihologice; b) observa ția directă; c) biografia social ă;
d) un chestionar cu 54 de întreb ări.
Parantezele drepte închid materialul din interiorul parantezelor
rotunde și separă cuvintele introduse de noi într-un text citat.
Datele cercet ării (au fost testa ți studenți [N = 125] și elevi [N = 140])
susțin ipoteza rela ției dintre…
În 1974, Anatole Chircev a constat c ă:
„Românii sunt pentru biseric ă; sunt împotriva interna ționalismului [de
la acea dat ă] și păstrează atitudini intermediare fa ță de tradiție-pro-
gres“ (p. 163).
Uneori, ca în cazul acestei lucr ări, parantezele drepte în lista
bibliografic ă închid anul de apari ție a ediției princeps:
Durkheim, É. (1979 [1897]). Suicide: A Study in Sociology . London:
Routledge .
Propun studen ților mei, ca și cititorilor acestui ghid de redactare,
să adopte aceast ă practică întâlnită și în alte publica ții, într-o form ă
ușor modificat ă.
Durkheim, Émile. [1897] (1993). Despre sinucidere . Iași: Editura Insti-
tutului European.
Se impune o precizare în leg ătură cu punctua ția și cu folosirea
parantezelor rotunde: când se separ ă între paranteze un enun ț complet,
punctul [.] va fi pus înaintea parantezei; când o parte a enun țului rămâne
în afara parantezelor, punctul va fi plasat dup ă paranteză.

Septimiu Chelcea 128
Distribuția răspunsurilor este prezentat ă în Tabelul 4. (Datele din tabele
sunt exprimate în procente.)
Distribuția răspunsurilor (în procente) este edificatoare (vezi Tabelul 4).
Linia de pauz ă, linia oblic ă și cratima
Grafic, linia de pauz ă este mai lung ă decât cratima, poate suplini atât
virgula, cât și parantezele rotunde când se introduce o explica ție sau
o determinare.
„Sunt mul ți sociologi [–] printre care îndr ăznesc a m ă număra [–] care
recunosc puternica influen ță care au avut-o asupra lor lucr ări precum
cele ale istoricului Jules Michelet, cu darul s ău de a «reînvia» tre-
cutul…“ (Stahl, 1974, 22).
Se recomand ă utilizarea cu parcimonie a [–], pentru a nu influen ța
lizibilitatea textului.
Linia oblic ă (engl. slash ) marcheaz ă: a) introducerea unei clarific ări;
b) separă numărătorul de numitor; c) separ ă unitățile de măsurare; d)
indică în text anul apari ției ediției princeps, diferit de anul public ării
ediției utilizate; e) arat ă o alternativ ă sau o opozi ție.
• Introducerea unei clarific ări:
„Analiza factorial ă în componente principale (ACP), o metod ă care
constă în construirea unei noi variabile [/] factori f ără corelație… (Zlate,
1996, 129).
• Separă numărătorul de numitor:
„Aproximativ [1/5] din procentul cititorilor de ziare în mediul rural și
circa [1/3] în mediul urban…“
• Separă unitățile de măsurare:Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 129
Viteza de 80 km [/] or ă.
• Indică în text anul apari ției ediției princeps, diferit de anul
publicării ediției utilizate:
Dimitrie Gusti (193 6/1996) sublinia c ă „Muzeul Satului Românesc este
în stare să oglindeasc ă, mai bine decât altceva, bog ăția și varietatea de
viață țărănească, ideile, de atâtea ori adânci…“
• Arată o alternativ ă:
Stabilirea controlului social și [/] sau socializarea incomplet ă contribuie
la emergen ța comportamentului deviant.
Nu se recomand ă scrierea: luni și/sau mar ți, fidelitatea test/retest,
preferându-se: luni, mar ți sau în ambele zile, fidelitatea test-retest.
Cratima mai este numit ă și „liniuță de unire“ sau „de despărțire“ și
ridică mai multe probleme decât ne-am închipui. C ă lucrurile stau
așa, oricine se poate convinge urm ărind diferen țele de redactare a
lucrărilor sociologice. Corectura editurii nu poate suplini lipsa unui
îndreptar ortografic pentru științele socioumane. Cele câteva remarci
pe care le voi face nu au decât inten ția de a semnala, nu de a rezolva
problema.
Cum trebuie s ă scriem: feed back , feed [-] back sau feedback ? Se
întâlnesc toate cele trei forme ale termenului „reac ție inversă“,
preluat din limba englez ă, pe cât de frecvent utilizat, pe atât de
diferit transcris. Dac ă avem în vedere tendin ța de compunere a
cuvintelor care prevede trecerea de la cuvinte separate la unirea lor
prin cratim ă și apoi la scrierea într-un cuvânt, cea mai satisf ăcătoare
translitera ție este feedback . De altfel, cuvintele împrumutate din
limbi străine și care nu sunt înc ă asimilate în limba român ă se scriu
exact ca în limba din care provin.
Este bine de știut că se folosește cratima în cazul prefixelor, când
cuvîntul de baz ă este: un nume propriu (pro [-] Europa); un num ăr
(post [-] 1848); o abreviere (anti [-] URSS) sau când prefixul este
urmat de mai multe cuvinte unite printr-o cratim ă (pro-euro-

Septimiu Chelcea 130
atlantic). Se despart îns ă prin cratim ă cuvintele cu prefix, dac ă acest
lucru conduce la sporirea lizibilit ății (de exemplu, anti [-] intelectua-
lism, co [-] ocuren ță, re [-] repagina). În fine, termenii forma ți din
același cuvânt de baz ă, dar cu adjective diferite, ca și termenii
derivați de la self, cu excep ția expresiei self psychology , se scriu cu
cratimă.
Cum vom proceda când cuvântul de baz ă, self, asociat cu diferite
substantive sau adjective, se întâlne ște în vocabularul limbii române?
Păstrăm forma original ă self-esteem , traducem expresia integral sau
doar o parte a ei, respectiv stimă de sine sau self [-] stimă? Păstrând
termenul din limba englez ă self [-] concept riscăm să nu fim corect
înțeleși, pentru c ă în limba român ă cuvântul „concept“ are alt în țeles
decât cel din expresia citat ă (definirea sinelui ca rezultat al situa ției
în care persoana se afl ă). Consider c ă soluția cea mai bun ă este
găsirea echivalen țelor terminologice în limba român ă și notarea între
paranteze rotunde a expresiei originale. Traducerea par țială seamănă
a struțocămilă. Și sufixele ne dau b ătaie de cap uneori. Vom scrie
self [-] ul sau selful ? Item [-] ul sau itemul ? Bias sau bias- urile? În
astfel de situa ții se recomand ă scrierea cu cratim ă.
Alte semne de punctua ție
Semnul întreb ării marcheaz ă interogațiile. Am atras aten ția asupra
„titlurilor-întrebare“ (vezi subcapitolul Ce titlu punem? ). Ar mai fi
de spus c ă în legătură cu acestea se întâlnesc dou ă situații: a) când
sunt propozi ții interogative directe; b) când sunt propozi ții interoga-
tive indirecte. În primul caz la sfâr șitul propozi ției se pune semnul
întrebării, în cel de-al doilea nu. De exemplu:
Cum am redactat aceast ă lucrare [.] (întrebare indirect ă)
Cum să redactăm o astfel de lucrare [?] (întrebare direct ă)Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 131
De asemenea, trebuie s ă facem distinc ție între „întreb ările
directe“ și „întrebările retorice“. În ambele situa ții, când redact ăm,
punem semnul întreb ării, fără a lăsa spațiu alb între sfâr șitul propo-
ziției sau frazei și introducerea acestui semn de punctua ție. În unele
scrieri române ști am observat c ă, după modul de redactare reco-
mandat în Fran ța, bunăoară, semnul întreb ării este precedat de un
spațiu liber, ca în exemplu urm ător: „Sfârșitul crizei morale ? Când ?
Cum ?“ În ortografia limbii române, nu se las ă nici un spa țiu
înaintea acestui semn de punctua ție. Ca atare, vom scrie: „Sfâr șitul
crizei morale? Când? Cum?“
Aș face o observa ție în legătură cu întreb ările retorice, care sunt
mai des întâlnite în lucr ările științifice. Pe cât de nepl ăcut este s ă
întâlnim întreb ări retorice banale, pe atât de nejustificat este s ă fim
jigniți de răspunsurile date la întreb ările retorice extrem de com-
plexe. De exemplu, „Cum s ă depășim criza moral ă din societatea de
azi? Răspunsul este unul [foarte simplu]…“ Te gânde ști imediat:
dacă răspunsul era atât de simplu, cum de nu l-am știut și noi? O
astfel de formulare ne oblig ă să recunoaștem nu că suntem pro ști, ci
foarte pro ști!
Semnul exclam ării se folose ște singur sau asociat cu semnul
întrebării. El marcheaz ă propoziția exclamativ ă sau imperativ ă. De
exemplu, „S ă nu plagiezi!“ Cu totul alt sens ar avea propozi ția, dacă
la sfârșitul ei am pune al ăturate semnul întreb ării și al exclam ării:
„Să nu plagiezi?!“ sau „S ă nu plagiezi !?“ De aemenea, s-ar intro-
duce o nuan ță (grad de intensitate), dac ă am reda în scris cre șterea
intensității vocii: „S ă nu plagiezi!!!“ Adev ărul este c ă în lucrările
științifice semnul exclam ării nu prea î și are rost (cu excep ția celor
realizate pe baza metodelor calitative, când sunt transcrise decla-
rațiile, autobiografiile etc. persoanelor intervievate).
Puncte de suspensie se folosesc restrictiv. Nu se justific ă să lăsăm
frazele sau propozi țiile neîncheiate. Punctele de suspensie
semnaleaz ă întreruperea discursului, momentan ă sau definitiv ă.
Întreruperea momentan ă poate avea efect stilistic, autorul urm ărind

Septimiu Chelcea 132
să provoace o emo ție de surprindere; întreruperea definitiv ă exprimă
autocenzurarea autorului, care nu g ăsește de cuviin ță să-și continue
gândul, socotind c ă este de la sine în țeles ce ar urma. Punctele de
suspensie se folosesc și când datarea unui eveniment sau a unui
document social este incert ă:
Dezghețul ideologic, cu voie sau f ără voie de la partid, s-a produs în
România începând cu […] 1965.
Când cităm, punctele de suspensie, închise între paranteze drepte,
arată lipsa unui fragment din text. Redactarea cu cro șete […] trebuie
să fie mai presus de orice inten ție de manipulare a gândirii cititorilor.
Cel mai bine ar fi dac ă am renun ța, pe cât posibil, la atât de incri-
minatele puncte.
Nu am avut inten ția să recapitulez regulile ortografice și de punc-
tuație, ci să semnalez unele dificult ăți sau capcane pentru cei care
știu perfect limba român ă. Dar poate fi atins ă perfecțiunea?Capitolul 4
Finisarea lucr ării
Felul în care arat ă manuscrisul când îl depunem la editur ă spre
publicare influen țează decizia de acceptare a lucr ării pentru tipar. Ne
slujim în continuare de recomand ările din Publication Manual of the
American Psychological Association (1994), la care adaug propriile
observații, mai ales în ceea ce prive ște prezentarea final ă a lucrărilor
de licență și a tezelor de doctorat în științele socioumane.
Hârtia și litera
Pare de la sine în țeles că paginile manuscrisului trebuie s ă aibă
dimensiuni standard A4 (21×29,7 cm), iar hârtia alb ă să fie de o
calitate cât mai bun ă. Pentru lucr ările de licen ță sau de doctorat, care
vor fi citite nu numai de c ătre membrii comisiilor, dar și de alte
persoane interesate (exist ă obligativitatea depunerii la bibliotec ă a
tezelor de doctorat pentru liber ă consultare cu 21 de zile lucr ătoare
înaintea sus ținerii lor publice), va trebui s ă ne îngrijim ca textul s ă
fie integral dactilografiat sau cules la computer pe acela și tip de
hârtie (cu acela și grad de alb și aceeași grosime) și pe o singur ă față
a colii de hârtie.

Septimiu Chelcea 134
Litera ( typeface sau font, în limba englez ă) se recomand ă a fi Times
New Roman (a șa cum este imprimat și textul de fa ță), iar „corpul de
literă“ (mărimea literei) de 12 puncte. Când textul se dactilografiaz ă,
nu prea avem de ales. Totu și, și în acest caz se cere ca imprimarea s ă
fie îngrijit ă, uniformă, neîmbâcsit ă. Textul trebuie s ă fie și la figurat,
și la propriu „negru pe alb“. Utilizarea altor culori este nerecoman-
dabilă, chiar și atunci când se dore ște sublinierea unor cuvinte ( și
când, în mod gre șit, se utilizeaz ă culoarea ro șie). Sobrietatea confer ă
distincție lucrărilor de licen ță, tezelor de doctorat, ca și textelor
prezentate spre publicare. Exist ă tentația la unii studen ți de a utiliza,
mai ales pentru titluri, fonturi „excentrice“. Nu este cazul s ă ne
risipim imagina ția astfel…
Dacă în pregătirea „final ă“ a manuscrisului unei lucr ări de
licență sau teze de doctorat avem libertatea de a utiliza litere
italice, bold, verzale sau capitale, ca și sublinierea pentru a scoate
în eviden ță un cuvânt, o propozi ție sau o fraz ă, când avem în
vedere predarea manuscrisului la o editur ă este de preferat s ă
subliniem ceea ce inten ționăm să punem în eviden ță, lăsând
libertatea graficianului sau redactorului de carte s ă decidă în
legătură cu setul de litere pentru tipar. În unele lucr ări, ca o
excepție, italicele se folosesc pentru a atrage aten ția asupra unor
concepte sau termeni; sublinierea cu bold se practic ă pentru
evidențierea acelor propozi ții sau fraze ce trebuie memorate ca
atare, iar utilizarea liniei continue pentru subliniere este menit ă să
accentueze ideile deosebit de importante sau punctul de vedere
special al autorului. În prefa ță se fac preciz ări în legătură cu modul
concret de utilizare a sublinierilor. A șa procedeaz ă, de exemplu,
Anselm L. Strauss și Juliet Corbin (1998, p. XIII). Cei doi autori
ne avertizeaz ă că au subliniat cu italice categoriile, propriet ățile și
dimensiunile conceptelor. Au folosit literele bold pentru a marca
frazele ce trebuie s ă fie păstrate în memorie. Au subliniat cu o linie
propozițiile ce exprimau puncte de vedere esen țiale. Este foarte
bine. Studen ții și doctoranzii ar putea s ă le urmeze exemplul.
Încă o precizare: titlurile men ționate în text se eviden țiază cu
italice (fără a se închide între ghilimele), iar în lista bibliografic ăMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 135
italicele se folosesc pentru titlul volumelor sau al revistelor în care
sunt incluse studiile la care s-a f ăcut trimitere (titlul studiilor se scrie
cu literă de rând, iar titlul revistelor nu se marcheaz ă cu ghilimele).
Textul va fi dactilografiat sau printat la dou ă rânduri, adic ă la o
distanță de 0,50-0,65 cm un rând de altul. Notele infrapaginale, ca și
citatele mai ample (de peste 40 de cuvinte) pot fi dactilografiate laun singur rând. Este obligatorie separarea paragrafelor printr-o dubl ă
interliniere (printr-un rând alb) (Provost et al ., 1993/1997, 7). În
ceea ce m ă privește, în redactarea textului de fa ță m-am conformat
acestei reguli.
Oglinda paginii
Este vorba despre suprafa ța paginii acoperit ă cu text. Ea rezult ă din
lăsarea unor margini uniforme sus, jos și lateral (de minimum 2 cm)
sau, în cazul lucr ării de licen ță sau al tezei de doctorat, a unor
margini uniforme sus, jos și lateral dreapta (marginea din stânga
fiind de 4 cm, pentru ca manuscrisul s ă poată fi legat). În
manuscrisele dactilografiate, rândurile, cu o lungime de maximum
16,51 cm, con țin 65 de semne tipografice (litere, semne de
punctuație, spații albe între cuvinte). Pe o pagin ă nu vor fi scrise mai
mult de 31 de rânduri, dar nici mai pu ține. Încercarea de a aduce
lucrarea de licen ță la un volum de pagini rezonabil îi determin ă
uneori pe studen ți să reducă numărul de rânduri pe pagin ă sau să
mărească spațiul dintre rânduri: sau și una, și alta. Alteori, se
scurtează rândurile, se reduce num ărul de semne sau de cuvinte
dintr-un rând. În unele teze de doctorat apare tendin ța contrară, de a
câștiga spațiu prin reducerea corpului de liter ă, a distan ței dintre
rânduri și a marginilor albe ale paginii. Astfel de subterfugii nu
ajută. Încadrarea în normele redact ării lucrărilor științifice neteze ște
drumul spre succes.

Septimiu Chelcea 136
În România, se obi șnuiește ca lucr ările de licen ță să fie impri-
mate la „un rând și jumătate“, ca și tezele de doctorat sau articolele
științifice. În alte țări, de exemplu, în Fran ța, în mod normal astfel de
lucrări sunt imprimate la „dou ă rânduri“. În cazul articolelor știin-
țifice exist ă chiar obligativitatea ca „întregul text, f ără nici o
excepție, să fie dactilografiat la dou ă rânduri, inclusiv tabelele și lista
bibliografic ă“ (Provost et al., 1993/1997, 7). Vorbind despre oglinda
paginii, se cuvine s ă ne gândim și la alineate, și la paragrafe. De
asemenea, s ă acordăm atenție și modului de inserare a casetelor.
Alineatul . Ne dăm seama de num ărul alineatelor dintr-o privire:
alineatele nu încep de la marginea stâng ă a rândului, ci dup ă un
spațiu liber, de aproximativ 0,5 cm. Poate face excep ție de la aceast ă
regulă primul alineat al fiec ărui capitol sau subcapitol. De obicei,
într-un text științific nu ar trebui s ă apară pe o pagin ă mai mult de
patru, cinci alineate. În fond, alineatul marcheaz ă trecerea de la o
idee la alt ă idee. Sunt s ărace ideile care pot fi expediate în trei, patru
rânduri. Sigur, sunt și excepții de la aceast ă regulă: de exemplu,
redactarea unui ghid, cum ar fi cel de fa ță.
Paragraful . De regul ă, paragraful se introduce printr-un alineat, dar
nu trebuie confundat cu acesta. Ca subdiviziune a unui capitol, para-
graful poate s ă cuprindă mai multe alineate. Dac ă alineatul separ ă
ideile dintr-un text, paragraful ne ajut ă să distingem tezele, enun-
țurile cu valoare de generalizare. Un paragraf se poate extinde pe
mai multe pagini. Tocmai pentru a nu se confunda paragrafele cu
alineatele, în textele moderne s-a renun țat la practica întroducerii
paragrafelor prin alineate. În prezent, din ce în ce mai mul ți autori
încep paragrafele de la marginea stâng ă a paginii, l ăsând un rând alb
despărțitor (interliniere dubl ă). Uneori, ca în textul de fa ță, paragra-
fele poart ă un titlu, subliniat cu italice . Dacă se respect ă regula de
dispunere a titlului capitolelor, subcapitolelor și paragrafelor, nu se
mai justific ă numerotarea paragrafelor.
Să observăm chiar la acest ghid de redactare cum sunt dispuse
titlurile: capitolele au titlul, printat cu bold de rând (14 puncte), plasatMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 137
pe centrul paginii; subcapitolele au titlurile tot pe centrul paginii,
imprimate cu litere de rând bolduite (12 puncte); paragrafele sunt
marcate cu italice de rând (10,5 puncte), dar apar chiar la margineastângă a paginii. Ar fi fost de-a dreptul inutil s ă fi numerotat
subcapitolele și, în cadrul lor, paragrafele (de exemplu, 1.1.1. apoi
1.1.2. și 1.2.1.1 ș.a.m.d. Lucr ările de licen ță sau tezele de doctorat în
care apare numerotarea capitolelor, subcaptitolelor și paragrafelor îi
dezavantajaz ă pe autori, l ăsând impresia c ă nu au fost capabili s ă-și
organizeze textul f ără ajutorul vechiului „abac“ (instrument de
calcul, format dintr-un cadru de lemn, cu vergele metalice, pe care se
pot deplasa bile de diferite culori) sau al t ăbliței de num ărare de
altădată. Pentru articolele științifice, conform normelor interna țio-
nale, se recomand ă organizarea pe niveluri a titlurilor și subtitlurilor,
fără marcarea lor cu numere sau cu litere.
Casetele . Așa cum am ar ătat, în unele diserta ții, monografii sau
manuale universitare sunt incluse casete, ca o prelungire a discur-sului. De cele mai multe ori, acestea con țin texte ale unor autori
consacrați. Prin procedee grafice care țin de gustul estetic, dar și de
restricțiile financiare, casetele pot fi tip ărite pe un fond colorat sau
nu, pe dou ă sau pe trei coloane (în func ție de așezarea textului de
bază), cu litere care s ă difere sau nu de cele ale textului de baz ă. Cel
mai adesea, casetele sunt marcate cu un chenar. Num ărul casetei și
titlul acesteia sunt plasate în interiorul casetei, spre deosebire de
tabele sau figuri. Tot diferit de tabele și figuri, titlul casetei va fi
centrat, iar precizarea „Caseta 1“, „Caseta 2“ etc. va fi fixat ă la
marginea din stânga a spa țiului casetei. Titlul paragrafului preluat în
casetă poate fi cel din lucrarea pe care o cit ăm, după cum cel care
citează poate formula un titlu care s ă exprime cât mai fidel
conținutul textului preluat. În partea de jos a casetei se va preciza
sursa bibliografic ă, în conformitate cu regulile de citare statuate. Pe
pagină, casetele vor fi plasate totdeauna în partea superioar ă, imediat
sub colontitlul paginii. Se recomand ă ca o caset ă să nu ocupe mai
mult de dou ă-trei pagini. Cel mai adesea, casetele sunt reduse la mai
puțin de o pagin ă tipărită.

Septimiu Chelcea 138
Cum se numeroteaz ă paginile
Se numeroteaz ă toate paginile, chiar dac ă numărul nu este printat.
Pagina de titlu, cea cu mul țumiri, sumarul și paginile de început ale
capitolelor, bibliografiei și anexelor nu vor avea un num ăr imprimat,
dar se vor lua în calcul la numerotarea celorlalte pagini. La fel se vaproceda și cu paginile care în întregime con țin un tabel sau o figur ă
orientate tip „peisaj“ (cu capul tabelului sau cu partea superioar ă a
figurii spre cotorul c ărții, spre sistemul de îndosariere a manu-
scrisului). Articolele științifice incluse în revistele de specialitate au
marcate pe pagina de titlu numerele paginilor între care se afl ă
respectivul text. Când numerotarea diserta țiilor, a cărților sau revis-
telor se face în spa țiul liber din partea de jos a paginii, pe centru,
întregul text va fi numerotat (imprimându-se numerele de la 2, 4, 6,
8, după caz, până la N, ultima pagin ă).
Există practica de a numerota cu cifre romane mici (i, ii, iii, iv, v)
sau mari paginile care con țin lista tabelelor, lista figurilor, paginile
de mulțumiri și cuvântul înainte (3-5 pagini), prefa ța (6-16 pagini)
sau studiul introductiv (peste 16 pagini) – semnate de autor sau de o
altă persoană. În mod obi șnuit num ărul paginii se va trece în
manuscris în col țul din dreapta-sus, cu cifre arabe, drepte, f ără punct,
paranteză sau linie oblic ă. Inserarea unor pagini noi presupune
renumerotarea manuscrisului. La lucr ările de licen ță sau la tezele de
doctorat se accept ă și semnalarea introducerii paginilor în comple-
tare prin ad ăugarea literelor la num ărul paginii care se dubleaz ă sau
se tripleaz ă: de exemplu, 125, 125a, 125b, 126 ș.a.m.d.
Sunt de multe ori întrebat de studen ți câte pagini trebuie s ă aibă o
lucrare de licen ță. Câte sunt necesare și suficiente! Nu cred c ă,
totdeauna, cine nu are timp scrie lucr ări voluminoase. Pe de alt ă
parte, argumentul c ă Albert Einstein (1879–1955) a schimbat ima-
ginea despre lume printr-o lucrare de doar 16 pagini ( Fundamentele
teoriei generale a relativit ății, 1916, trad. rom. 1957) este valabil
pentru cei care revolu ționează știința, nu și pentru noi, ceilal ți.
Așadar, după dictonul non multa, sed multum , apreciez c ă o lucrareMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 139
de licență bazată pe o cercetare concret ă (de teren sau de laborator)
ar putea lămuri problema de studiu în 60-85 de pagini (la un rând și
jumătate). Num ărul de pagini al unei teze de doctorat ar trebui s ă fie
dublu sau triplu. Se adaug ă anexele, referin țele bibliografice și
indexul pe alte câteva zeci de pagini (f ără a se fixa vreo limit ă).
Anexele, glosarul, notele, lista bibliografic ă și indicele de nume și de
teme (subiecte) se numeroteaz ă în continuarea paginilor de text,
avându-se în vedere ca fiecare din acestea s ă înceapă pe o pagin ă
nouă. În unele universit ăți, de exemplu, la Universitatea din Michigan,
Ann Arbor, este fixat num ărul de pagini pentru o tez ă de doctorat în
domeniul științelor socioumane (300 p., la dou ă rânduri). La noi,
cred că ar trebui stabilit num ărul maxim de pagini, peste care s ă nu
se treacă în nici un caz, la 300 p. la un rând și jumătate.
Întocmirea listei tabelelor și figurilor
Și în lucrările de licen ță sau de doctorat, ca și în cazul textelor
pregătite pentru tipar, imediat dup ă cuprins este inserat ă lista cu
tabelele din text și din anexe. Se specific ă numărul, titlul și pagina
unde se afl ă fiecare tabel (vezi lista tabelelor din acest ghid).
Numărul tabelului (în cifre arabe) precede, cu dou ă spații albe, titlul
complet al tabelului, care nu va fi subliniat. Titlul tabelelor, ca și
cuvântul „Tabelul“, va fi scris cu acela și caracter de liter ă, de aceea și
mărime ca și întregul text. Num ărul paginii din lucrare unde se
regăsește respectivul tabel poate fi închis între paranteze rotunde.
Principalul este ca lista tabelelor s ă reproduc ă integral și fidel
titlurile tabelelor prezentate. Paginile ocupate de lista tabelelor vor fi
numerotate cu cifre romane, de rând. Prima pagin ă a listei tabelelor
nu va purta nici un num ăr, dar va fi luat ă în calcul la numerotarea
celorlalte.
Cele spuse despre lista tabelelor sunt valabile și pentru lista figu-
rilor. Subliniez îns ă că nu trebuie s ă se abuzeze nici de tabele, nici de

Septimiu Chelcea 140
figuri: ce este prea mult stric ă. Recursul la tabele și figuri trebuie s ă
ajute înțelegerea textului, nu s ă-l încețoșeze. La jum ătatea secolului
trecut, Alfred C. Kinsey et al. (1953) includeau în raportul de cerce-
tare a comportamentului sexual al femeilor nu mai pu țin de 136 de
figuri și tabele. Lista lor era plasat ă la sfârșitul cărții, înainte de
bibliografie și de index. Suntem în primul deceniu al secolului XX și
atâtea lucruri s-au schimbat. Între ele, și modul de redactare în do-
meniul științelor socioumane.
Mulțumiri, anexe, glosar, note
Suntem datori persoanelor și instituțiilor care ne-au ajutat într-un fel
sau altul s ă elaborăm lucrarea de licen ță sau teza de doctorat, s ă
desfășurăm cercetarea de teren sau s ă finalizăm o monografie.
Acestora le adres ăm, pe pagini separate, mul țumirile noastre. Punem
titlul standard: „Mul țumiri“ (engl. Acknowledgments ; fr. Remercie-
ments ). Paginile de mul țumiri (sau, dup ă caz, o singur ă pagină) se
plasează înaintea „Introducerii“ sau a „Cuvântului înainte“ și se
numeroteaz ă cu cifre romane de rând, excep ție făcând prima pagin ă.
În articolele științifice preg ătite pentru tipar, mul țumirile vor fi tre-
cute pe pagina de titlu, la subsol. În cazul articolelor științifice desti-
nate revistelor de specialitate mul țumirile (ca și adresa autorului
pentru coresponden ță, inclusiv adresa de e-mail) sunt plasate în
partea de jos a paginii de titlu.
Muțumirile trebuie s ă se limiteze la persoanele și instituțiile care
într-adevăr au contribuit la realizarea lucr ării într-o etap ă sau alta,
într-un mod sau altul. Le mul țumim persoanelor care ne-au sugerat
tema diserta ției și au evaluat-o critic, celor care ne-au ajutat s ă
culegem datele de teren sau au realizat prelucrarea lor la computer.Ne exprim ăm sentimentele de gratitudine fa ță de sponsori sau de
editori, fa ță de cei care, pe parcursul redact ării, ne-au sus ținut moral
sau financiar. Avem obliga ția să arătăm pentru ce le mul țumim.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 141
Mulțumirile de complezen ță sunt ofense. La fel, mul țumirile exage-
rate. Să ne abținem să mulțumim părinților, soției, copiilor sau
rudelor mai îndep ărtate. Acestora le putem dedica lucrarea tip ărită.
Hans J. Eysenck și Michael Eysenck (1981/1998) dedic ă lucrarea lor
despre investigarea personalit ății „Lui Fleur, cu dragoste din partea
tatălui și bunicului“. Ulric Neisser (1982) a dedicat volumul de
studii despre memoria social ă pe care l-a coordonat: „Lui Mark, și
Eric, și Julie, și Philip, și Toby, și Jenny, și Katherine, și Joe“.
Înțelegem că le oferă lucrarea celor despre care a scris. În ceea ce m ă
privește, am scris înaintea „Cuvântului înainte“ la lucrarea Persona-
litate și societate în tranzi ție: „Închin aceast ă carte memoriei tat ălui
meu, etnograful Ion Chelcea, care și-a iubit ca nimeni altul neamul și
țara, pentru care a p ătimit“ (Chelcea, 1994).
Lucrările de diserta ție nu vor purta o dedica ție, iar mul țumirile
sobre, deplin justificate, de cele mai multe ori, sunt incluse în finalul
„Introducerii“. La sus ținerea public ă a diserta ției, cel ce a primit
titlul de doctor are posibilitatea s ă mulțumească într-un mod mai
puțin conven țional tuturor celor ce l-au ajutat.
Glosarul . Lista cu explica țiile termenilor utiliza ți va urma imediat
textului lucr ării dacă, și numai dac ă, nu am întocmit și anexe. În
lucrările de licen ță și chiar în tezele de doctorat nu se justific ă
glosarul, pentru c ă – de regul ă – se utilizeaz ă termeni consacra ți, iar
publicul c ăruia i se adreseaz ă astfel de lucr ări (comisia de examen,
alți profesioni ști din domeniu) se presupune c ă este familiarizat cu
vocabularul de specialitate. În alte lucr ări, manuale universitare,
monografii etc., glosarul este util: ne ajut ă să înțelegem mai bine
sensul pe care l-a dat autorul termenilor de specialitate. Spre deo-sebire de „termenii-cheie“, care sunt semnala ți la sfârșitul fiecărui
capitol, glosarul este plasat dup ă anexe, înaintea listei bibliografice.
Uneori, dup ă definirea termenilor se indic ă între paranteze rotunde
capitolul în care s-a ar ătat pe larg con ținutul acestora.
Anexele . În afara titlului, ele vor fi identificate și prin men ționarea:
Anexa A, B, C ș.a.m.d. Anexele pot avea una sau mai multe pagini,

Septimiu Chelcea 142
care se vor numerota consecutiv. La colontitlu, ca indica ție auxiliar ă,
deasupra textului se va trece, dup ă caz, Anexa A (în partea stâng ă a
paginii). Dac ă titlul anexei con ține prea multe cuvinte, la colontitlu
se vor trece doar primele cuvinte sau se va reformula concis titlul.
Dacă mai multe anexe se refer ă la aceeași problem ă, atunci se va
menționa Anexa A 1, A2, A3…, A n. Pentru a nu rupe fluen ța textului,
se recomand ă ca tabelele și figurile s ă fie trecute în anexe. R ămân în
textul propriu-zis al lucr ărilor de licen ță și al tezelor de doctorat doar
tabelele și figurile f ără de care demonstra ția ar avea de suferit.
Anexele pot fi prezentate într-un volum separat. O diserta ție de 500
de pagini îl descurajeaz ă pe orice cititor. Pe membrii comisiei îi
chinuie, pur și simplu. Dac ă aceeași disertație este prezentat ă în două
volume (teza propriu-zis ă, 250 p. și anexele alte 250 p.), lucrurile se
schimbă. Dar de ce ne trebuie atâtea pagini pentru anexe? Cred c ă
este păguboasă strategia de a încerca s ă impresion ăm cititorii
(inclusiv comisiile de examen) prin includerea în anexe a tot ce a
produs computerul. Dictonul „Cine nu are timp scrie mult“ se veri-fică aici foarte bine. S ă ne rezerv ăm suficient timp pentru a selecta
tabelele și figurile, pentru a condensa informa ția astfel ca diserta ția
să aibă dimensiuni umane.
Notele . Altădată, notele erau infrapaginale, plasate la subsolul
paginii. Acum sunt reunite de cele mai multe ori la sfâr șitul fiecărui
capitol sau la finalul c ărții. Există și posibilitatea de a introduce sub
denumirea „Note“, numerotate pe capitole, preciz ările necesare
pentru mai buna în țelegere a textului. În astfel de cazuri notele sunt
introduse imediat înaintea listei bibliografice. Paginile de note sunt
numerotate cu cifre arabe în continuarea textului.
Folosirea notelor în redactarea lucr ărilor științifice ar trebui
încurajată. Textul propriu-zis ar fi mai lizibil și argumenta ția mai
limpede. Erudi ția savantului s-ar exprima foarte bine în aceste note.
Un bun exemplu de redactare cu note ni-l ofer ă Slavko Splichal
(1999, 313), profesor de comunicare în mas ă și opinie public ă la
Universitatea din Lubljana și director al Institutului European pentru
Comunicare și Cultură:Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 143
Note
CAPITOLUL I:
PUBLICITATE, PUBLIC ȘI OPINIE PUBLIC Ă
1. Preferin ța lui Ginsberg și Zaller pentru opinia de mas ă și pentru
termenul „opinia maselor“ nu este fondat ă pe dihotomia opinie public ă
și opinia maselor, în care opinia maselor este negarea opiniei publice,
așa cum a sugereat, de exemplu, Tönnies (1922, 77-87) și, mai târziu,
Schmidtchen (1959). (Splichal, 1999, 313)
Umberto Eco (1977/2000, 181-183) consider ă că notele folosesc
pentru: a) a indica sursele citatelor; b) a ad ăuga alte indica ții biblio-
grafice de înt ărire despre un subiect discutat în text; c) a face
trimiteri externe și interne; d) a introduce un citat de înt ărire a unui
punct de vedere exprimat în text; e) a da amploare afirma țiilor din
text; f) a corecta unele afirma ții din text; g) a reda traducerea unui
citat din text; h) a pl ăti datorii. Savantul și scriitorul italian ne atrage
atenția că „o notă n-ar trebui niciodat ă să fie cu adev ărat foarte
lungă; altminteri, nu e not ă, este un apendice și, ca atare, trebuie
inserată și numerotat ă la sfârșitul lucrării“ (idem , 183).
Firește că notele terebuie s ă fie deplin justificate în logica
discursului și că nu trebuie s ă preia la subsolul paginii sau la sfâr șitul
cărții informa țiile esențiale. Totu și, sunt suficient de multe motive
pentru care, a șa cum am spus, s ă nu se renun țe la practica de a folosi
notele.
Redactarea listei bibliografice,
a indexului și a cuprinsului
Lista bibliografic ă. Plasată la sfârșitul unui articol științific, lista
bibliografic ă nu se confund ă cu bibliografia unei c ărți de specia-
litate, a unei lucr ări de licen ță sau a unei teze de doctorat. În lista
bibliografic ă sunt incluse numai lucr ările citate în articolul scris spre

Septimiu Chelcea 144
a fi publicat într-o revist ă de specialitate. Bibliografia, ca parte a
lucrărilor științifice, conține și lucrări din care nu s-au extras citate,
ci doar idei în leg ătură cu tema tratat ă. Este bine ca la finele tezelor
de doctorat și de licen ță să se facă distincție între „bibliografia
temei“ și „bibliografia consultat ă“. Academicianul Solomon Marcus
remarca faptul c ă „În limba englez ă se face o distinc ție între refe-
rences și bibliography , prima variant ă având în vedere referin țele
bibliografice la care se face trimitere în locuri precise ale textului, pe
când a doua poate eluda aceast ă condiție. Nu întâmpl ător, unii
adoptă a doua variant ă, fie din neglijen ță, fie deliberat, pentru a
menține o stare de imprecizie. Prima variant ă este, desigur, de
preferat“ (Marcus, 2002, 3). Este posibil ă și combinarea celor dou ă
modalități de trimiteri bibliografice chiar în redactarea monografiilor
destinate tiparului. Referin țele bibliografice se disting cu u șurință de
bibliografia temei prin precizarea paginilor de unde au fost preluate
citatele sau ideile ce sus țin demonstra ția proprie. Nu mi se pare a fi
nici neglijen ță, nici rea inten ție să menționăm la bibliografie titlurile
unor cărți pe care nu le-am citit, dar despre existen ța cărora am aflat
din consultarea lucr ărilor de referin ță. Aceasta poate orienta lecturile
altor persoane preocupate de tema pe care am abordat-o noi. Întezele de licen ță mai ales – dat fiind timpul relativ limitat rezervat
redactării – este recomandabil s ă se includ ă în lista bibliografic ă un
număr cât mai mare de titluri în leg ătură cu subiectul diserta ției.
Căutarea bibliografiei, chiar pe Internet, nu poate constitui o not ă
proastă pentru studen ți, dimpotriv ă. Personal, îi încurajez pe stu-
denții și pe doctoranzii mei s ă nu se limiteze la men ționarea în lista
bibliografic ă doar a lucr ărilor din care au citat și pe care, fire ște, le-au
citit. Își găsesc locul în lista bibliografic ă și studiile consacrate
rezolvării problemei lor de cercetare, dar pe care, din lipsa timpului,
din cauza dificul ăților de procurare a revistelor sau volumelor de
studii, nu le-au putut fi șa. Abaterea deontologic ă intervine când nu
se opereaz ă distincția între bibliografia consultat ă (references ) și
bibliografia temei ( bibliography ).
Dar cum se alc ătuiește o listă bibliografic ă? În conformitate cu
STAS 8660-82, lista bibliografic ă se poate alc ătui în mai multeMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 145
feluri. Cel mai frecvent și cel mai adecvat este modul de organizare
a listei dup ă criteriul alfabetic al numelui autorului (sau al primului
autor, dac ă sunt mai mul ți autori men ționați în pagina de titlu a
lucrărilor consultate). Dac ă sunt men ționate mai multe lucr ări ale
aceluiași autor, se va proceda la ordonarea lor cronologic ă, de la cea
mai veche publica ție la cea mai recent ă. Dacă același autor a
publicat într-un singur an mai multe lucr ări pe care le-am și folosit,
vom nota dup ă anul de apar ție, fără nici un spa țiu liber, primele
litere ale alfabetului (Chelcea, 2002 a, 2002 b). Lucrările realizate de
respectivul autor în colaborare vor fi și ele ordonate cronologic și
inserate în lista bibliografic ă după ce se vor fi epuizat lucr ările la
care este unic autor. În practica unor edituri s-a r ăspândit urm ătoarea
modalitate de alc ătuire a listelor bibliografice:
Cernea, Mihail (coord). (1970). Contribuții la sociologia culturii de
masă. București: Editura Academiei R.S.România.
Chelcea, Septimiu. (1975). Chestionarul în investiga ția sociologic ă.
București: Editura Științifică și Enciclopedic ă.
________. (1982). Experimentul în psihosociologie . București: Editura
Științifică.
________. (1988). Lungul drum spre tine însu ți. București: Editura
Militară.
________. (2002 a). Un secol de cercet ări psihosociologice . Iași: Editura
Polirom.
________. (2002 b). Opinia public ă. Gândesc masele despre ce și cum
vor elitele? București: Editura Economic ă.
Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina. (1977). Elemente de psihosocio-
logie a muncii eficiente . București: Editura Politic ă.
Nu mi se pare foarte fericit acest mod de alc ătuire a listei biblio-
grafice. Pe de alt ă parte, de și se înscrie în logica redact ării și a
lecturii, alc ătuirea listei bibliografice în ordinea cit ării în text
prezintă dificultăți în plus; nu o recomand.
În ceea ce prive ște normele etice referitoare la listele bibliogra-
fice, suntem de acord cu Nicolae Gherghel (1996, 95) care sus ține că
ele trebuie „s ă reflecte documentarea real ă, să conțină numai lucr ă-
rile în strâns ă legătură cu subiectul cercet ărilor efectuate, s ă nu fie

Septimiu Chelcea 146
unilaterale, s ă nu omit ă lucrările autorilor autohtoni, s ă reflecte
cunoașterea lucrărilor anterioare în aceea și problem ă și, în special, a
celor care abia de țin prioritatea“.
Reglement ările din STAS 6158-70 (rev izuit în 1990) privind
referințele bibliografice sunt într-o oarecare discordan ță cu standar-
dele Harvard. În loc de a indica numele și prenumele autorului
(autorilor), titlul publica ției, traducerea titlului, num ărul ediției, locul
(locurile) public ării, editura (editurile), anul (anii) apari ției lucrării,
este preferabil s ă trecem anul apari ției lucrării imediat dup ă numele
autorului. Astfel se repereaz ă mai ușor lucrările citate în sistemul
Harvard. De asemenea, mi se pare judicios, cel pu țin pentru lucr ările
din domeniul științelor socioumane, s ă preluăm modelul referin țelor
bibliografice din revistele și cărțile occidentale de prestigiu. Un bun
exemplu îl constituie bibliografia lucr ării coordonate de Richard Y.
Bourhis și Jacques-Philippe Leyens (1994/1997, 276-316). Pentru
fiecare lucrare consultat ă se menționează, în ordine, dac ă a apărut
într-o revist ă: numele și prenumele autorului sau autorilor, anul
publicării, titlul articolului, titlul revistei, tomul (volumul), num ărul
acesteia, paginile tip ărite ale respectivului articol.
Să remarcăm tendința actuală de a se simplifica modalitatea alc ă-
tuirii trimiterilor bibliografice. S-a renun țat la trecerea între ghili-
mele a titlului articolelor și revistelor, precum și la preciz ările: nr.,
vol., p. sau pp. În manuscris se subliniaz ă obligatoriu titlul revistei
(acesta apare cu italice ), iar anul apari ției publica ției se închide între
paranteze. Pentru o în țelegere mai corect ă a contribu țiilor este bine
să se treacă în parantez ă dreaptă anul apari ției ediției princeps, dup ă
care, în parantez ă rotundă, anul apari ției lucrării consultate. Nu mi se
pare a fi suficient s ă notăm doar a câta edi ție este lucrarea la care am
avut acces: într-un singur an pot ap ărea mai multe edi ții, iar lucr ările
clasice cunosc, de-a lungul timpului, zeci și zeci de edi ții. Practica
datării ediției princeps nu s-a generalizat, dar mi se pare a fi bine
venită. Personal, o recomand mai ales în redactarea lucr ărilor de
licență și a tezelor de doctorat când se trece în revist ă literatura de
specialitate. Spicuim, spre exemplificare, din lucrarea lui Chris Hart(1998, 221-223):Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 147
Ayar, A.J. (1946 [1936]) Language, Truth and Logic . London: Victor
Gollancz.
Becker, H. (1963) Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance . New
York: Free Press.
Button, G. (ed.) (1991) Ethnomethodology and the Human Sciences .
Cambridge: Cambridge University Press.
Durkheim, É. (1970 [1897]) Suicide: A Study in Sociology . London:
Routledge.
Lévi-Strauss, C. (1964-1972) Mythologies . 3 vols. Paris: Plon.
Schlick, M. (1949 [1936]) ‘Meaning and verification’, in M. Feigl and
W. Sellars (eds.) Readings in Philosophical Analysis . Viena:
Springer.
Weber, M. (1965a [1930]) The Theory of Social and Economic
Organisation . Oxford: Oxford University Press.
Weber, M. (1965b [1930]) The Protestant Ethic and the Spirit of
Capitalism . London: Allen & Unwin.
Yanni, D.A. (1990) ‘The social cons truction of women as mediated by
advertising’, Journal of Communication Inquiry , 14(1): 71-81.
Față de stilul trimiterilor bibliografice recomandat de Asociația
American ă de Psihologie , pe care l-am prezentat, exist ă numeroase
particulariz ări cerute de edituri sau agreate de autori. Va trebui s ă ne
interesăm, să citim recomand ările pentru preg ătirea manuscrisului
(tipărite pe ultima pagin ă sau pe coperta a treia a revistelor), s ă aflăm
cerințele institu țiilor de înv ățământ superior care organizeaz ă
examene de licen ță și de doctorat. Ne vom conforma lor: aici
inovația nu-și are loc.
Când preg ătim manuscrisul pentru editur ă, ne putem manifesta
opțiunile: numele autorilor s ă-l trecem cu majuscule, prenumele cu
litere de rând, s ă plasăm numele autorilor pe un rând separat, anul
apariției lucrării să fie separat prin virgule sau în paranteze rotunde,
iar data edi ției princeps – a șa cum am mai ar ătat – să fie marcat ă
prin paranteze drepte, s ă se păstreze indica țiile nr., vol., p. sau pp., ca
și ghilimelele.
TABOADA LÉON ETTI, Isabel
1989 «Cohabitation pluri-ethnique dans la ville: stratégies d’insertion
locale et phénomènes identitaires», Revue européene des migrations
internationales , 5, 2, 51-69.

Septimiu Chelcea 148
Esențială este păstrarea stilului lucr ării (inclusiv a modului de
întocmire a listei bibliografice) de la primul la ultimul rând al
acesteia.
Când lucrarea citat ă nu este datat ă, după numele autorului se
menționează f.a. = fără an. Se va preciza a câta edi ție este lucrarea
consultată și dacă suntem în prezen ța unei edi ții revăzute.
Bailey, Kenneth D. [1978] (1982). Methods of Social Research (ediția a
II-a, revăzută), New York: The Free Press.
Dacă am consultat o lucrare tradus ă, după titlu vom specifica în
ce limbă a apărut ediția după care s-a f ăcut traducerea.
Szczepański, Jan. [1970] (1972). Noțiuni elementare de sociologie (trad.
din polonă). București: Editura Științifică.
Ordonarea lucr ărilor se va face dup ă alfabetul limbii române (în
cazul nostru), avându-se în vedere ini țiala numelui autorului sau a
primului autor. Aceast ă operație nu prezint ă dificultăți. Totuși, atra-
gem atenția asupra câtorva detalii. Când apar în lista bibliografic ă
mai multe lucr ări de acela și autor, numele acestuia poate fi trecut o
singură dată, iar lucrările vor fi ordonate cronologic. Dac ă sunt citate
și lucrări în care respectivul autor are unul sau mai mul ți colabo-
ratori, se va epuiza șirul lucrărilor la care este unic autor, trecându-se
apoi lucrările colective (tot ordonate cronologic). Dac ă lucrările
citate nu au men ționat autorul sau autorii ( Constituția României ,
Hotărâri de guvern , documente statistice oficiale etc.), se vor insera
în lista bibliografie conform ini țialei institu ției care a emis docu-
mentul sau conform ini țialei primului cuvânt din titlul acestora.
Să revenim la ordonarea numelor de autori. Când întâlnim nume
compuse și unite prin cratim ă, le ordon ăm după inițiala primului
cuvânt.
Rădulescu-Motru, Constantin. [1904] (1995). Cultura român ă și politi-
cianismul . Craiova: Editura Scrisul Românesc.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 149
Numele autorilor francezi formate cu particulele de noble țe La
sau Le vor fi trecute la litera L, p ăstrându-se un spa țiu tipografic alb
(La Rochefoucauld, François; Le Bon, Gustave; Le Page, A.; LeVine, R.A.); cele ale autorilor englezi formate cu Mc sau Mac vor fi
incluse la litera M, fără nici un spa țiu alb (MacLachlan, J; McCauley,
C.; McGregor, D.M.). Numele formate cu Van se grupeaz ă la litera
V (Van Leeuwen, M.S.; Van Gennep, A .), la fel cele formate cu Von
(Von Bayer, C.L. ). Cele ce cuprind particula de vor fi inserate la
litera D (DeFleur, M.L.; de Visscher, P.; DePaulo, B.M.; D’Andrare,R.), iar cele formate cu litera O (O’Barr, W.; O’Hara, M.) între
literele N și P. Există și excepții: numele lui Charles Alexis Clarél de
Tocqueville va fi inserat la litera T, nu la D. Uneori, nu este foarteușor să distingem numele de prenumele unor autori. De exemplu,
Sandu Dumitru sau Dumitru Sandu (1999); Nicolae Radu sau Radu
Nicolae?). În astfel de situa ții preluăm înscrisul de pe copert ă sau din
pagina de titlu și consider ăm primul cuvânt ca fiind numele de
botez. Să avem în vedere îns ă că autorii maghiari î și scriu mai întâi
numele de familie și apoi prenumele (de exemplu, Bogathy Zoltan,
nu Zoltan Bogathy; Ranschburg Jenö, nu Jenö Ranschburg). Oricum,
este bine ca la întocmirea listei bibliografice s ă consultăm, când
avem dubii, dic ționarele de specialitate și enciclopediile.
Indexul de nume . Același lucru se recomand ă la întocmirea indicelui
de nume. Fa ță de cele spuse, nu avem de ad ăugat decât c ă la
înșiruirea numelor ce au aceea și inițială se ia în considerare cea de-a
doua și, după caz, cea de-a treia liter ă a numelui. Dac ă numele de
familie ale mai multor autori sunt identice, ordonarea se face
conform ini țialei prenumelui. Este recomandabil s ă se menționeze
prenumele, nu doar ini țiala. De exemplu: Strauss, Anselm L. Când
autorul se semneaz ă cu inițiala înaintea prenumelui (de exemplu, C.
Wright Mills), la indexul de nume ini țiala va fi intercalat ă între
nume și prenume (de exemplu, Mills C. Wright).
Se observ ă că după transcrierea numelui se pune virgul ă, dar nu
și după prenume. De asemenea, dup ă inițiala prenumelui tat ălui
apare virgula. Dup ă numărul paginii (f ără a indica p. sau pp .) nu se

Septimiu Chelcea 150
inserează nici un semn ortografic. Vom avea grij ă ca în index
numele autorilor s ă fie scrise exact ca în text la paginile indicate,
păstrându-se toate elementele numelui. Indicele de nume se dactilo-
grafiază (culege) pe dou ă sau trei coloane, în func ție de formatul
cărții, respectiv de oglinda paginii.
Indexul de teme . În fine, indicele de teme (de subiecte, de materii/
teme) va cuprinde toate „cuvintele-cheie“, în ordine alfabetic ă. Se
vor preciza paginile unde apar, ca și – după caz – intervalul de
pagini consacrat analizei acestora. Este foarte bine dac ă, după
indicarea paginilor, se trece cu italice vezi și… În unele lucr ări se
publică un singur indice în care apar, în ordine alfabetic ă, atât
numele autorilor cita ți, cât și subiectele (temele) abordate. Nu mi se
pare a fi o solu ție fericită.
Construirea indicelui de nume și de teme nu este o opera ție
mecanică. Din contr ă, ea presupune o reflec ție atentă asupra textului.
Vor fi incluse numai numele autorilor din care s-a citat, nu și numele
altor personalit ăți care apar incidental. Dac ă folosim maxima Amicus
Plato, sed magis amica veritas , nu vom trece în index numele filoso-
fului grec Platon (427–347 î.e.n.). Nici numele oamenilor politici nuau de ce s ă apară în index dac ă ne referim la epoca sau la guvernarea
lor. Dacă însă cităm din cuvânt ările lor, atunci, fire ște, trebuie s ă in-
cludem respectivele nume în index. Nu-i sf ătuiesc deloc pe studen ți
sau pe cercet ătorii din domeniul științelor socioumane s ă apeleze la
argumentul autorit ății. În ceea ce prive ște alcătuirea indicelui de
teme, aceasta se confund ă cu analiza con ținutului, proces laborios de
identificare a categoriilor în care vor fi incluse cuvintele-cheie și
sinonimele lor.
Cuprinsul . Deși „cuprinsul“ (sau „tabla de materii“) se scrie ultimul,
el figureaz ă pe prima pagin ă, după pagina de titlu. Nu mi se pare o
idee bună de a introduce cuprinsul dup ă prefață sau la sfâr șitul
lucrării. Mi se pare firesc s ă știm din capul locului, nu la sfâr șit, care
este structura diserta ției sau a c ărții. Este inestetic și școlăresc să se
marcheze cu un șir de puncte coresponden ța dintre titlul capitolelorMetodologia elabor ării unei lucr ări științifice 151
sau subcapitolelor și numărul paginii unde se afl ă în cuprinsul
lucării. În lucr ările moderne, la „Cuprins“ num ărul paginilor se trece
imediat dup ă titlul unit ăților de text (capitole, subcapitole), la dou ă
spații albe dup ă o linie oblic ă.
*
* *
Nu aș vrea să închei aceast ă lucrare înainte de a m ărturisi nelini ștea
mea în leg ătură cu felul în care ve ți reacționa după ce o veți fi
consultat-o. M ă tem să nu spune ți: „Cine știe face, cine nu îi înva ță
pe alții“, fără să îl citați pe George Bernard Shaw. Accept c ă m-am
abătut de la unele reguli de redactare. Știu că nu știu de câte ori am
făcut-o. Dac ă s-ar publica numai lucr ările redactate perfect, nu ar
mai apărea nici o carte. Și mă mai tem ca dumneavoastr ă să nu fi
descoperit c ă plictiseala s-a n ăscut în ziua când a ți citit cuprinsul
acestui ghid. Dar nu! Lucrurile nu vor sta a șa, pentru c ă sunteți sau
ați fost studen ții mei. V-a ți dat seama de la prima pagin ă că am dorit
să cunoașteți mai devreme decât am aflat eu cum se redacteaz ă în
domeniul științelor socioumane, chiar dac ă pentru asta m-am mai și
împrumutat de idei de la unii, de la al ții, din reviste, c ărți și de pe
Internet. Cine au fost genero șii? Îi găsiți la indexul de nume.

Anexa A
Prezentarea unei diserta ții
Prezentarea lucr ărilor de licen ță sau a tezelor de doctorat trebuie s ă
răspundă pe deplin cerin țelor universit ății unde se sus țin. Ne permi-
tem să facem totu și câteva recomand ări generale.
Volumul – unei teze de licen ță: 60-85 de pagini
– unei teze de doctorat: 200-300 de pagini
Numărul de copii – pentru o lucrare de licen ță: 2 + 1 copie
pentru conduc ătorul științific
– pentru o tez ă de doctorat: 1 + 3 copii
pentru membrii comisiei
Elementele generale
Elementele tehnice
1. Pagina de titlu
Denumirea universit ății
Denumirea facult ății
Titlul complet și subtitlul tezei
Numele și prenumele autorului
Numele, prenumele și gradul didactic al conduc ătorului
științific
Luna și anul susținerii diserta ției
2. Sumarul (con ținutul, tabla de materii)
3. Lista figurilor și tabelelor

Septimiu Chelcea 154
4. Lista abrevierilor
5. Mulțumiri pentru persoanele și instituțiile care l-au ajutat pe
absolvent/doctorand s ă realizeze lucrarea/teza
Elemente de con ținut
6. Conținutul propriu-zis al lucr ării/tezei
Introducere: ce î și propune lucrarea/teza
Trecerea în revist ă a literaturii de specialitate
Metodologia: metodele și tehnicile utilizate
Datele ob ținute
Discuția datelor
Concluzii și recomand ări pentru cercet ările viitoare
7. Anexe (op țional)
8. Glosar (op țional)
Elemente bibliografice
9. Note
10. Lista bibliografic ă (lucrări din care s-a citat și lucrări citite,
dar din care nu s-a citat)Anexa B
Expresii și locuțiuni în limba latin ă
Ab abrupto. Dintr-o dat ă, a intra direct în subiect, de la început în fondul pro-
blemei.
Ab actu ad potentiam. De la real la posibil.
Ab acia et acu. De la fir și de la ac, de-a fir a p ăr, amănunțit.
A baculo ad angulum. De la baston la unghi, incoerent.
Ab antiquo . Din vechime, de demult.
Ab auctoritate . Argumentul autorit ății, invocarea faptului c ă afirmația a fost
făcută de o persoan ă cu autoritate.
Abdita loca . Locuri ascunse.
Ab extra. Pe dinafar ă.
Ab hac et ab hoc. De la aceasta și de la aceasta, a s ări de la un lucru la altul
Ab imo pectore. Din adâncul inimi.
Ab initio . De la începuturi.
Ab invidia . Argumentul urii, demonstra ție falsă.
Ab Iove principium . Începutul se face de la Jupiter. S ă începem cu începutul
(Vergiliu).
Ab ore ad aurem . De la gur ă la ureche.
Ab origine . De la origine.
A bove maiori discat arare minor . De la boul mai vârstnic s ă învețe cel mai
tânăr să are (după Esop).
Ab ovo . De la ou, de la începutul începuturilor. Este vorba despre oul din care s-a
născut Elena, fiic ă a lui Jupiter (Hora țiu).
Ab re . Departe de subiect, f ără rost.
Absit adulator, feriat me verus amator . Să dispară lingușitorul, să mă certe cel
care mă iubește.
Absque nota . Fără notă, fără indicarea locului și/sau a anului apari ției unei cărți.
Ab uno disce omnes . De la un specimen judec ăm tot restul, de la o persoan ă
extindem concluzia la întreaga popula ție (Vergiliu).
Ab urbe condita . De la întemeierea ora șului, a Romei (753 î.e.n.).

Septimiu Chelcea 156
Abutere verbum . A abuza de un cuvânt, a-l folosi într-un sens impropriu.
Acies ingenii . Ascuțișul minții (Cicero).
A contrario . Argumentare dedus ă din ceea ce este contrar, prin opozi ție.
Acta diurna . Acte zilnice, buletinul oficial al Romei.
Acta est fabula . Piesa a fost jucat ă. Formulă de încheiere a spectacolului dra-
matic.
Acta, non verba . Fapte, nu vorbe.
Acta senatus . Actele senatului. Consemnarea discu țiilor din Senatul roman.
Acute cogitare . A gândi profund (Cicero).
Ad absurdum . Argumentare prin reducere la absurd (la ceea ce este imposibil de
acceptat).
Ad aperturam libri . La deschiderea c ărții, la o prim ă lectură.
Ad calendas graecas . La calendele grecilor, niciodat ă. (Grecii nu aveau calende,
zile fixe în care s ă se plătească datoriile, a șa cum aveau romanii).
Addenda . Ceea ce se adaug ă, listă cu adăugiri.
Adaequatio rei et intellectus . Concordan ța între lucrurile din realitate și gândire,
între semnifica ția cuvântului și obiectul desemnat, coresponden ța imaginilor
noastre mintale cu realitatea obiectiv ă, coerența externă. Definiție scolastic ă
a adevărului (Toma d’Aquino).
Ad extremitates. Până la limite, în cel mai înalt grad.
Ad extremum. Până la capăt, până la urmă, în cele din urm ă.
Ad finem . La sfârșit.
Ad fontes. La izvoare, referire bibliografic ă la opera original ă.
Ad hoc . Pentru aceasta, pentru un anumit scop.
Ad infinitum. La infinit, la nesfâr șit.
Ad ignorantiam. Argumenta ție bazată pe cererea accept ării dovezilor noastre,
abstracție făcând de argumentele celuilalt.
Ad interim. Temporar, provizoriu.
Ad libita librarii. Cu voia copistului, erori ap ărute într-un text datorit ă tiparului.
Ad libitum (ad lib ). După plac, atât cât mi-a f ăcut plăcere (în cazul e șantionării
nereprezentative).
Ad litteram . La literă, în sensul propriu, întocmai, cuvânt cu cuvânt.
Ad narrandum, non ad probandum . Pentru a povesti, nu pentru a dovedi.
Ad rem. La obiect.
Ad unum omnes . Toți până la unul.
Ad valorem. În concordan ță cu valoarea, dup ă valoare.
Advocatus diaboli. Avocatul diavolului (persoana desemnat ă spre a pune la
îndoială în fața Papei meritele unui candidat la canonizare, la includerea în
rândul sfin ților).
A fortiori. Cu atât mai mult, cu în țelepciune, care se impune cu necesitate.
Alea jacta est. Zarurile au fost aruncate (cuv intele lui Cezar la trecerea Rubi-
conului în anul 49 î.e.n.), hot ărârea a fost luat ă.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 157
Alias. Altfel (denumit), cunoscut și sub numele de…
Alma mater. Mamă hrănitoare (despre patrie, despre universitate).
Alter ego. Un alt eu, persoan ă foarte asem ănătoare, de încredere.
Alter idem. Altul similar.
Amicus certus in re incerta cernitur. Prietenul adev ărat se vede în vremuri
nesigure.
Amicus humani generis. Prieten al omenirii, cu referire la umani ști (azi, în sens
peiorativ, lipsa criteriilor în alegerea prietenilor).
Amicus Plato, sed magis amica veritas. Îmi este prieten Platon, dar mai prieten
îmi este adev ărul.
Ancilla theologiae. Slujitoarea teologiei (cu referire la filosofie, în Evul Mediu).
Anno Domini. În anul Domnului, num ărul anilor de la na șterea lui Iisus Christos.
Annus mirabilis . An minunat.
Ante annum . Anul trecut.
Ante Christum . Înainte de na șterea lui Iisus Christos.
Ante meridiem (a.m.). Înainte de amiaz ă.
Ante portas . Înaintea por ților, pericol apropiat.
A posteriori . De la efect la cauz ă, aposteriori, ulterior.
Apparatus criticus . Aparat critic, lucr ările citate pe baza c ărora s-a stabilit în text.
Appendix . Adaus (la o lucrare scris ă).
A priori . De la cauz ă la efect, înaintea oric ărei experien țe, apriori, anterior.
Apud. Semnalarea faptului c ă citatul folosit nu provine de la o surs ă primară.
Aquila non captat muscas. Vulturul nu prinde mu ște, un om superior nu se
ocupă de lucruri lipsite de valoare.
Ardentia verba . Limbaj entuaziast, cuvinte care ustur ă.
Argumenta ponderantur, non numerantur . Argumentele se evalueaz ă, nu se
numără.
Argumentum argentarium . Argument pecuniar, mit ă.
Argumentum baculinum . Argumentul b ățului, utilizarea for ței pentru ob ținerea
unui drept. Denumirea acestui argument provine din practica anticilor de adovedi existen ța realității exterioare intelectului prin lovirea p ământului cu
un băț.
Argumentum ab auctoritate . Argumentul autorit ății, bazat pe recunoa șterea ade-
vărului unui enun ț pentru că acesta a fost f ăcut de o persoan ă cu autoritate
științifică sau social ă.
Argumentum ab invidia. Argumentul pornit din ur ă, bazat pe sentimente nega-
tive, nu pe ra ționamente obiective.
Argumentum ad consequentiam. Respingerea unui enun ț prin evaluarea conse-
cințelor ce decurg din admiterea lui.
Argumentum ad hominem . Argumentul privind persoana, constând în a-i opune
interlocutorului consecin țele cele mai pu țin probabile ale afirma țiilor lui,
care vizeaz ă adversarul ca persoan ă, nu afirma țiile sale.

Septimiu Chelcea 158
Argumentum ad ignorantiam . Argumentare bazat ă pe ignoran ța celuilalt,
solicitând ca acesta s ă prezinte probe pentru a sus ține afirma țiile făcute.
Argumentum ad judicium. Argumentul bazat pe dovezile cunoa șterii științifice.
Argumentum ad misericordiam. Argumentul bazat pe sentimentele sau intere-
sele interlocutorului.
Argumentum ad personam. Atac la persoan ă, constând din ironizarea sau insul-
tarea acesteia.
Argumentum ad verecundiam. Argumentul bazat pe respect, pe recunoa șterea
adevărului unui enun ț pentru c ă acesta a fost f ăcut de o persoan ă cu
autoritate, care se bucur ă de o bună reputație.
Argumentum a contrario. Argumentare pornind de la contrariul a ceea ce trebuie
demonstrat.
Argumentum a fortiori. Argumentul prin invocarea unui motiv mai puternic.
Argumentum a pari. Argument bazat pe egalitate, argumentul care se bazeaz ă pe
translația demonstra ției în cazurile similare.
Argumentum a tuto . Argumentul bazat pe analogie, de la cazurile cu probabi-
litate ridicat ă la cele cu probabilitate sc ăzută.
Argumentum ex concessis . Acceptarea pentru un moment a tezei interlocu-
torului, pentru a-l face s ă recunoasc ă slăbiciunea argument ării lui.
Argumentum ex silentio. Argument prin t ăcere, a nu nega un lucru înseamn ă a-l
afirma.
Ars longa, vita brevis. Arta (me șteșugul) este îndelungat ă (cere mult timp ),
viața este scurt ă (după Hipocrat).
Artes liberales . Arte (științe) libere, preocupare intelectual ă a oamenilor liberi în
antichitate.
Artium baccalaureus. Licențiat în litere sau în științe umanistice.
Artium magister. Doctor în litere sau în științe umanistice.
Asinus ad lyram. Măgarul în fa ța lirei.
Asinus asinum fricat. Măgarul freac ă (desmiard ă) pe măgar. Despre dou ă per-
soane care se laud ă reciproc în public.
Asinus Buridani. Măgarul lui Buridan, aflat între dou ă căpițe de fân, incapabil s ă
se hotărască din care s ă mănânce.
Auctor opus laudat. Autorul î și laudă opera (Ovidiu).
Audiatur et altera pars. Să fie ascultat ă și cealaltă parte (Seneca).
Aura popularis. A avea trecere la mul țime, popularitate ieftin ă.
Aurea mediocritas. Aurita cale de mijloc, via ță cumpătată (Horațiu). Astăzi, per-
siflare a mediocrit ății.
Auri sacra fames. Blestemata foame de aur (Vergiliu).
Aut Caesar, aut nihil. Sau împ ărat, sau nimic (e xpresie atribuit ă de Nicolo
Machiavelli lui Cezar Borgia), ambi ție exagerat ă.
Aut Deus, aut natura. Sau Dumnezeu, sau natura.
Aut vincere, aut mori. Sau înving ător, sau mort (a muri pentru victorie).Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 159
Ave! Să fii sănătos!
Ave, Caesar (imperator), morituri te salutant . Slavă ție Cezar, cei ce merg la
moarte te salut ă (omagiul gladiatorilor înainte de începerea luptelor în aren ă).
Baculinum. Folosirea for ței în locul unui argument ra țional.
Barba non facit philosophum. Nu barba îl face pe filosof (Plutarh).
Bellum omnium contra omnes. Războiul tuturor împotriva tuturor (Th. Hobbes).
Bene merenti. Celui care merit ă, medalie instituit ă de Papa Pius al VII-lea (1823).
Bis dat qui cito dat. Cine dă repede, d ă îndoit (dublu).
Bis eadem dicere ridiculum est. Este ridicol s ă spui de dou ă ori același lucru.
Bona fide. Bună credință, circumstan ță atenuată.
Brevis Sallustiana. Concizie salustian ă (Scrierile istoricului Caius Sallustius
Crispus au r ămas un exemplu de concizie).
Caesar non supra grammaticos. Împăratul nu este mai presus de gramaticieni,
nimănui nu îi sunt permise gre șelile de exprimare.
Cadit quaestio. Problemă falsă.
Cantus cycneus. Cântecul de leb ădă, ultima crea ție a unei celebrit ăți.
Captatio benevolentiae. Câștigarea bun ăvoinței (cititorilor, publicului).
Carpe diem! Bucură-te de ziua de azi, profit ă de timp.
Castigat ridendo mores. Moravurile se îndreapt ă prin râs (deviza scris ă la
inaugurare pe cortina Teatrului de Comedie din Paris).
Casus belli. Ceea ce reprezint ă cauza sau justific ă războiul.
Causa causarum. Cauza cauzelor, cauza prim ă.
Causa est prior suo effectu. Cauza este anterioar ă efectului. Principiu al metafi-
zicii scolastice.
Causa per se. Cauză prin sine. În metafizica scolastic ă, acea cauz ă care este
destinată să producă un efect prin propria ei natur ă.
Cave canem! Atenție, câine (r ău), avertisment.
Cedant arma togae. Armele s ă cedeze locul togii, îndemn la solu ționarea pa ș-
nică a conflictelor.
Ceteris paribus. Celelalte r ămân la fel. Cerin ță pentru a compara dou ă elemente.
Circa. În jur de…, aproximativ.
Circulus vitiosus. Cercul vicios, deducerea propozi țiilor una din cealalt ă, circu-
laritatea demonstra ției.
Citius, altius, fortius. Mai repede, mai sus, mai tare (deviza jocurilor olimpice
moderne).
Cogito, ergo sum. Gândesc, deci exist (Descartes).
Compos sui. Stăpân pe sine, a fi totdeauna st ăpân pe sine.
Concedo. De acord, acceptarea argumentelor preopinentului.
Conditio humana. Condiția umană.
Conditio sine qua non. Condiție fără de care (nu se poate).

Septimiu Chelcea 160
Confer (cf.). Compară (două texte), trimitere la alt text.
Consensus facit legem. Bună înțelegere, consensul supline ște legea.
Consensus gentium. Consimțământul popoarelor.
Consensus omnium. Consimțământul general, în unanimitate.
Consilio et prudentia. Prin înțelepciune și prudență.
Consummatum est! Totul s-a sfâr șit! Ultimile cuvinte rostite de Iisus Christos.
Contra bonos mores. Contra bunelor moravuri, imoral.
Contradictio in adiecto. Contradic ție intrinsec ă, în definiție.
Contradictio in subiecto. Contradic ție înlăuntrul subiectului (sau în lucru).
Coram nobis. În fața noastră, în prezen ța noastră.
Coram populo. În fața oamenilor, în prezen ța mulțimii, a vorbi deschis.
Corpus delicti. Corp delict.
Corrigenda. Ceea ce trebuie corectat, lista erorilor.
Crassa ignorantia. Ignoranță crasă.
Credo sed intelligere volo. Cred, dar vreau s ă înțeleg.
Credo quia absurdum est. Cred, pentru c ă este absurd (paradox formulat de
Tertulian), împotriva ra țiunii.
Cui bono? În avantajul cui? În interesul cui? (vezi Cui prodest ?)
Cui dolet meminit. Cine pătimește își amintește (Cicero).
Cui prodest? Cui folose ște? La ce bun?
Cum hoc, ergo propter hoc. O dată cu acest lucru, deci din cauza acestui lucru.
Cum eximia laude. Cu elogii deosebite (la acordarea unei diplome).
Currente calamo. Din fuga condeiului, gre șeală în scris datorit ă neatenției.
Curriculum vitae. Cursul vie ții, autobiografie.
Dat, dicat, dedicat (D.D.D.). D ă, spune, dedic ă. Formulă scrisă la începutul c ăr-
ților latinești.
De auditiu. Din auzite, informa ție nesigur ă.
Decet imperatorem stantem mori. Un împărat se cuvine s ă moară în picioare
(Vespasian).
De facto. Din punct de vedere faptic, actual (opus lui de iure ).
Definiendum. Care trebuie definit.
Definiens. Care define ște.
Definitio nominalis. Definiție nominal ă.
Definitio per idem. Definiție prin aceea și, circulară.
De gustibus non est disputandum. Despre gusturi nu se discut ă, fiecare este liber
să aprecieze.
De jure. Din punct de vedere legal, de drept (opus lui de facto ).
De lege ferenda. Conform prevederilor legale.
Delenda Carthago. Cartagina trebuie distrus ă, răul trebuie înl ăturat (Cato cel
Bătrân).Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 161
De mortuis nil nisi bene. Despre mor ți numai de bine. Mor ții nu trebuie def ăi-
mați (Chilon).
De novo. Din nou, iar ăși.
Deo gratias. Prin voia lui Dumnezeu, slav ă Domnului (c ă s-a terminat ceva ce
părea fără sfârșit).
De omnibus dubitandum. Trebuie s ă ne îndoim de totul.
De omni re scibili (et de quibusdam aliis ). Despre tot ceea ce se poate ști (și
despre altele câteva). Se folose ște ca ironie la adresa pseudosavan ților.
De plano. De la început, f ără a mai fi necesar s ă se dezbat ă.
De profundis. Din adâncul sufletului, strig ăt de deznădejde către Dumnezeu.
De propaganda fide. Pentru răspândirea credin ței (institut înfiin țat în 1622 de
Papa Grigore al XV-lea).
Desinit in piscem mulier formosa superne. Se sfârșește ca un pe ște o femeie
frumoasă de la brâu în sus. Despre ceea ce este hibrid în art ă (Horațiu).
De visu. Din văzute (cu proprii ochi).
Dicendo dicere, scribendo scribere discimus. Învățăm să vorbim vorbind, s ă
scriem scriind, deprinderile se formeaz ă prin practic ă.
Difficile est proprie communia dicere. Este greu s ă tratezi o tem ă comună într-un
stil personal (Hora țiu).
Dignus est intrare in nostro docto corpore. Este demn s ă intre în înv ățatul nostru
corp (formul ă medieval ă de acordare a titlului de doctor, p ăstrată în unele
universități și azi).
Dissertatio. Expunere științifică (scrisă sau orală).
Divide et impera! Dezbină și stăpânește! (N. Machiavelli).
Dixi. Am zis! Form ul ă de încheiere a unui expozeu, sublinierea unei afirma ții
categorice.
Docendo discitur. Învățându-i pe al ții, învățăm noi înșine (Seneca).
Docta dicta. Rostiri savante (Lucre țiu)
Docta ignorantia . Ignoranță savantă, ignoranță în cunoștință de cauză, ridicu-
lizarea infatu ării celor lipsi ți de cunoștințe temeinice (Nicolaus Cusanus) .
Doctor honoris causa. Doctor în semn de cinstire (titlu universitar).
Do ut des. Îți dau ca s ă îmi dai (echivalen ța prestațiilor în dreptul roman), ser-
viciu contra serviciu, în sens larg.
Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist
(Réne Descartes).
Dulce et decorum est pro patria mori. Este dulce și frumos s ă mori pentru patrie
(Horațiu).
Dum spiro, spero. Cât timp respir, sper (Cicero).
Dura lex, sed lex. Legea este aspr ă, dar este lege; obligativitatea respect ării le-
gilor juridice.
Durante causa, durat effectus. Cât timp d ăinuie cauza, d ăinuie și efectul.

Septimiu Chelcea 162
Eadem. Aceași autoare.
Eadem, sed aliter. Aceleași, dar altfel. Raportul dintre original și copie.
Ecce homo! Iată omul (de care este nevoie)! Exclama ția lui Pilat din Pont când
l-a arătat mulțimii pe Iisus Christos (dup ă Ioan, 11, 5).
Ecundum quod. Generalizare pripit ă, extinderea nepermis ă a concluziilor de la
câteva cazuri observate la toate cazurile.
Editio princeps. Prima edi ție a unei c ărți.
Eo facto. Prin acest fapt.
Eo ipso. De la sine, tocmai de aceea.
Epistola non erubescit. Scrisoarea nu ro șește (Cicero), hârtia suport ă orice.
E pluribus unum. Unul format din mai mul ți (Vergiliu). Inscrip ție pe stema SUA.
Ergo. Așadar.
Eripitur persona, manet res. Persoana piere, lucrul r ămâne; opera supravie-
țuiește creatorului ei.
Errare humanum est, sed perseverare diabolicum . Eroarea este omeneasc ă,
perseveren ța (în ea) este diabolic ă (Cicero).
Errata . Erori, lista erorilor.
Est modus in rebus . Există o măsură în toate (Hora țiu).
Et alibi. Și în alte locuri (dintr-un text).
Et alli (et al. ). Și alți (autori).
Et caetera (Et cetera ). Și alții, și altele, și așa mai departe (pronun ție: et-ce-te-ra).
Et in Arcadia ego! Și eu am fost în Arcadia! (exprimarea nostalgiei dup ă feri-
cirea pierdut ă).
Ex abrupto. Brusc, fără pregătire prealabil ă (vezi și ab abrupto ).
Ex anima. Din suflet, cu sinceritate.
Ex ante. De dinainte, anterior.
Ex cathedra. De pe tronul papal, cu mare autoritate, de la catedra universitar ă.
Excelsior. Mai sus. Deviza statului New York
Exceptio probat regulam. Excepția întărește regula (principiu scolastic).
Ex concessis. Din premise.
Ex eadem causa. Din aceea și cauză.
Exempli gratia (e.g.). Pe calea exemplului, de exemplu.
Ex falso quodlibet. Din ceva fals (rezultă) orice.
Ex hypothesi. Prin ipotez ă, ca supozi ție.
Exit. Sfârșit. Iese (indica ție tehnică în teatrul din antichitate).
Ex libris (meis). Din cărțile (mele), formul ă înscrisă pe cărțile personale.
Ex nihilo nihil . Din nimic (nu se na ște) nimic (Lucre țiu).
Ex necessitate rei. Din necesitate, constrâns de situa ție.
Exordium (orationis ). Începutul (cuvânt ării), introducerea.
Ex officio. Din oficiu (apărător).
Experimentum crucis. Experiment crucial, decisiv (Francis Bacon).
Experto credeite. Dați crezare celui p ățit (Vergiliu), încrederea în experien ță.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 163
Explicit. Se termin ă. În Evul Mediu, Cuvânt scris la sfâr șitul unei lucr ări.
Ex post facto. Retrospectiv, dup ă ce fapta s-a întâmplat.
Expressis verbis. În termeni explici ți.
Ex silentio. Argumentare bazat ă pe faptul c ă celălalt nu neag ă cele afirmate de noi.
Ex tempore. Pe neașteptate, imediat.
Extra muros. Dincolo de ziduri, din exterior, izolat de comunitate.
Ex uzu. Conform obiceiului.
Fabula docet. Fabula ne înva ță.
Facile princeps. Principiu preeminent, superior, prim.
Fac simile. Fă la fel, facsimil, copie fidel ă a unui text.
Facta, non verba. Fapte, nu cuvinte.
Fac totum (factotum ). Fă totul. Persoana care face toate activit ățile într-un cadru
organizat.
Fallacia accidentis. Sofismul accidentului: a considera esen țial ceea ce este
accidental.
Fallacia dictionis. Sofism bazat pe vorbire.
Fecundus est error. Eroarea este fecund ă, ipoteza neverificat ă restrânge aria
investigației.
Fama volat. Vestea zboar ă (Vergiliu).
Facit. A făcut(-o). Inscrip ție pe o oper ă de artă, inserată înaintea numelui autorului.
Festina lente. Grăbește-te cu m ăsură (după Suetoniu).
Felix qui potuit rerum cognoscere causas. Fericit cel ce a putut cunoa ște cauza
lucrurilor (Vergiliu).
Fiat lux. Să fie lumin ă, prin rațiune să fie alungat ă ignoranța.
Fide et fiducia. Prin fidelitate și încredere.
Fide, non armis. Prin încredere, nu cu ajutorul armelor.
Fides preacedit rationem. Credința precede ra țiunea (Augustin).
Fides punica. Credință punică, perfidie, rea-credin ță.
Finis coronat opus. Sfârșitul încununeaz ă opera (Ovidiu).
Finita est comedia. Spectacolul s-a sfâr șit.
Flagrante bello. Ostilitate deschis ă, declarată.
Finis coronat opus. Sfârșitul încoroneaz ă opera (Ovidiu).
Flecti, non frangi. Să te pleci, dar s ă nu te frângi. Expresie a tenacit ății.
Forma dat esse rei. Forma dă existență lucrurilor. (Principiu scolastic).
Forma mentis. Alcătuirea min ții. Ceea ce define ște o persoan ă, o epocă, un stil.
Fortuna favet fortibus. Întâmplarea îi favorizeaz ă pe cei îndr ăzneți.
Fugit irrepara bile tempus. Timpul fuge f ără să se mai întoarc ă (Vergiliu).
Furor loquendi. Violență în vorbire, a urla.
Furor poeticus. Avânt poetic

Septimiu Chelcea 164
Gaudeamus igitur. Să ne bucurăm, așadar; imnul studen ților din toat ă lumea.
Genius loci. Spirit al locului. La romani, zeul cel mai vechi al unui loc. Prin
extensie, ceea ce define ște un anumit loc.
Gloria in excelsis Deo. Glorificarea (lui Dumnezeu) în cel mai înalt grad.
Glossarium. Glosar, lista termenilor utiliza ți într-o lucrare științifică.
Graeca sunt, non leguntur. Sunt scrise (în limba) greac ă, deci nu se citesc (azi,
avertizare asupra instabilit ății parcugerii unui text). Expresie a arogan ței
inculte.
Grosso modo. La modul general. În mare, sumar, f ără a intra în am ănunte.
Habent sua fata libelli. Cărțile își au soarta lor (Tirentianus Maurus).
Habitus. Mod de comportare constant, dobândit prin înv ățare.
Haec non intelligo. Aceasta nu se în țelege.
Harenas numerare. A număra firele de nisip. Despre o opera ție migăloasă și inutilă.
Hannibal ante portas! Hanibal este la por ți (Titus Livius), vestea unui pericol
iminent.
Haud longis intervallis. La un interval scurt.
Hic et nunc. Aici și acum, pe loc, imediat.
Hic et ubique. Aici și pretutindeni (formul ă înscrisă în vechime pe diplomele de
doctor ale Universit ății din Paris).
Historia magistra vitae. Istoria (este) îmv ățătoarea vie ții (Cicero)
Hoc erat in votis. Aceasta am inten ționat (Hora țiu).
Homo erectus. Om ridicat. Etap ă în evoluția omului.
Homo faber. Omul făuritor. Despre ipostaza tehnic ă a omului
Homo habilis. Om capabil s ă construiasc ă unelte. Etap ă în evoluția omului.
Homo homini deus. Omul este sfânt pentru om (Sen eca, reluat de Baruch Spinoza).
Homo homini lupus. Omul este lup pentru om (Plaut, reluat de Thomas Hobbes).
Homo ludens. Omul care se joac ă. Ipostaza ludic ă a omului (Johann Huizinga).
Homo novus. Om nou. Despre o persoan ă ridicată prin propriile for țe (Cicero).
Homo religiosus. Omul religios.
Homo sapiens. Omul înțelept. Etap ă în evoluția omului.
Homo universalis. Omul universal. Despre omul nou în epoca Rena șterii.
Homo sum et nihil humani a me alienum puto. Sunt om și nimic din ce e omenesc
nu-mi este str ăin (Terențiu), exprimarea sentimentului solidarit ății umane.
Homo unius libri. Omul unei singure c ărți (Biblia ). Azi, expresia desemneaz ă un
om unilateral preg ătit.
Homo unius momenti. Omul unui singur moment.
Homunculus. Omuleț. Diminutiv creat de Goethe. Prin extensie, persoan ă lipsită
de importan ță.
Honoris causa. În mod onorific (doctor în știință, profesor).
Horresco referens. Mă cutremur de ceea ce relatez (Vergiliu).Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 165
Humanum est errare, diabolicum in errore perseverare. A greși este omenesc, a
persevera este diabolic (Augustin).
Hypotheses non fingo. Nu plăsmuiesc ipoteze, nu încerc s ă explic fenomenele
prin cauze fictive (Isaac Newton).
Ibidem (ibid. sau ib.). În același loc, în aceea și lucrare, la aceea și pagină.
Idem (id.). Același cuvânt sau aceea și lucrare (carte, studiu) sau acela și autor.
Idem per idem. Același prin acela și. Argumentare defectuoas ă, tautologie.
Id est (i.e.). Adică. Acest lucru înseamn ă că…
Idola. Imagini, prejudec ăți (Francis Bacon).
Idola fori. Prejudecăți inerente limbajului.
Idola specus. Prejudecăți inerente individualit ății fiecărui subiect uman.
Idola theatri. Prejudecăți derivate din sistemele filosofice.
Idola tribus. Prejudecăți inerente naturii umane, în general.
Ignoramus et ignoramibus. Nu știm și nu vom ști niciodat ă.
Ignoratio elenchi. Ignorarea temei: gre șeală de interpretare de la început, neso-
cotirea subiectului, înlocuirea premisei majore pentru a ajunge la concluzia
dorită (Aristotel).
Ignotum per ignotius. A cerceta ceva necunoscut prin ceva și mai necunoscut
(principiu al alchimiei)
Illustrant orationem translata verba. Metaforele dau str ălucire stilului.
Imago mundi. Imaginea lumii, vechea denumire a h ărților geografice.
Imprimatur. Să se tipărească. Permisiunea dat ă de cenzura ecleziastic ă de a se
tipări o carte.
Immunis est hominum cogitatio. Gândul oamenilor este inviolabil.
In abstracto. În abstract (opus concretului).
In aeternum. Pentru totdeauna, pe vecie.
In alternum. Alternativ.
In capite. În frunte.
Index expurgatorius. Listă de cărți pe care biserica romano-catolic ă le-a interzis,
inițiată de Papa Paul al IV-lea (1559).
In dubio. Îndoială, dubiu.
In dubiis abstine. Dacă ai dubii, ab ține-te (de a te pronun ța).
In esse. În actualitate.
In extenso. Pe larg, în întregime (a relata).
In extremis. Până în pragul mor ții, până la punctul extrem.
In folio. Format de carte în care coala de tipar este pliat ă în două, alcătuind
patru pagini.
In forma pauperis. Ca un om s ărac.
Infra dignitatem. Sub orice demnitate.
In illo tempore. În trecutul îndep ărtat, în timpuri imemoriale.
In infinitum. La nesfârșit.

Septimiu Chelcea 166
In loco. În locul obi șnuit, în acela și loc.
In medias res. În miezul lucrurilor (Horatiu).
In memoriam. În memoria, în amintirea.
In nomine. În numele.
In nuce. În nucă, în germene, în esen ță.
In octavo. Formatul de carte în care coala este pliat ă în opt, formând șaisprezece
pagini.
In omnibus aliquid, in toto nihil. Din toate câte pu țin, în total nimic, cuno ștințe
fragmentate și superficiale.
In pectore. În piept, în gând.
In pleno. În fața întregii adun ări.
In posse. Posibilitate.
In praesenti. În momentul de fa ță, în prezent.
In praxi. În practic ă, în viața de zi cu zi.
In puris naturalibus. Gol, dezbr ăcat complet, în costumul lui Adam.
In quarto. Formatul de carte în care coala de tipar este pliat ă în patru, formând
opt pagini.
In re. În materie de…
In rerum natura. În natura (esen ța) lucrurilor.
In saecula saeculorum. În secole și secole.
In situ. În situația originar ă, chiar în acel loc.
In spe. În speran ța că…
In statu nascendi. În forma de apari ție, pe cale de a se na ște.
In statu quo. În forma veche.
Inter alia. Între alte lucruri.
Inter arma silent leges. În timp de r ăzboi legile tac, nu se aplic ă (Cicero).
Inter arma silent musae. În zgomotul armelor, muzele tac.
Inter nos. Între noi (fie vorba).
In terrorem. Prin amenin țare.
Inter se. În sine însu și.
In toto. În întregime.
Intra muros. În interiorul zidurilor cet ății, în cadrul unei colectivit ăți.
In transitu. În trecere, în tranzi ție.
In vacuo. În spațiu gol, în vid, în eprubet ă.
In vino veritas. În vin este adev ărul, adevărul spus sub influen ța alcoolului
(Pliniu cel B ătrân).
In vitro. În sticlă, în laborator, în condi ții artificiale.
In vivo. Pe viu.
Ipse dixit. Așa a spus el, recursul la argumentul autorit ății. Expresie prin care
pitagoreicii î și exprimau venera ția față de magistru.
Ipsissima verba. Prin chiar acelea și cuvinte, a reproduce cu fidelitate.
Ipso facto. Prin faptul însu și, în sensul adev ărului faptelor.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 167
Ius gentium. Dreptul popoarelor, dreptul interna țional.
Ius primae noctis. Dreptul primei nop ți. Cutumă feudală care dădea drept st ă-
pânului să defloreze orice mireas ă.
Laborare est orare. Munca este sfânt ă.
Labore et constantia. Prin munc ă și perseveren ță.
Labor omnia vincit improbus. Munca st ăruitoare învinge totul (Vergiliu).
Lacrima Christi. Lacrima lui Christos. Metafor ă pentru un vin bun.
Lapsus calami. Greșeală scăpată din condei.
Lapsus linguae. Greșeală apărută în actul vorbirii, folosirea improprie a unui
termen.
Lapsus memoriae. Greșeală de memorie, incapacitatea de a- ți aminti un cuvânt.
Lato sensu. În accepțiunea larg ă (a termenului), în sens larg.
Laudator temporis acti. Lăudător al vremurilor trecute (Vergiliu), idealizarea
trecutului.
Laudem conferre in medium. Să lauzi cu m ăsură.
Lege artis. După legea artei, f ără greș.
Lex exclusi tertii. Principiul ter țiului exclus.
Lex non scripta. Lege nescris ă.
Libere loqui. A vorbi liber (f ără să a avea un text în fa ță).
Libri muti magistri sunt. Cărțile sunt magi ștri muți.
Licentia poetica. Licență poetică, abatere de la norma lingvistic ă pentru o mai
mare expresivitate (Seneca).
Lingua franca. Limbă de circula ție internațională.
Loco citato (l.c.). În locul citat mai sus.
Locus communis. Loc comun, ceea ce știe toată lumea. Tem ă, formulă, figură de
stil care apar frecvent în texte.
Locus sigilli (l.s.). Locul sigiliului. Inscrip ție pe documentele medievale.
Lumen naturale. Facultatea natural ă de a cunoa ște clar și distinct (Réne
Descartes).
Magister dixit. Magistrul a spus, recursul scolas ticilor la autoritatea magistrului
lor (Aristotel).
Magna cum laude. Cu cele mai mari elogii, calificativ pentru un titlu universitar
sau pentru o diplom ă.
Magnum opus. Lucrare (carte) de mari dimensiuni.
Malum discordiae. Mărul discordiei. M ărul dat Afroditei de c ătre Paris, gest prin
care s-a declan șat războiul troian.
Manu militari. Cu putere armat ă, a rezolva prin m ăsuri drastice.
Manu propria. Cu propria mân ă (a semna). Autentificarea isc ăliturii regelui.
Manus manum lavat. O mână spală pe alta (Epicarm, preluat de Seneca).

Septimiu Chelcea 168
Margaritas ante porcos. Mărgăritare la porci, a oferi lucruri valoroase celor care
nu știu să le prețuiască (Matei, 7, 6).
Mathesis universalis. Știință generală bazată pe număr și măsură.
Mea culpa. Greșeală proprie, gre șeala mea, recunoa șterea unei gre șeli.
Medicus curat, natura sanat. Medicul îngrije ște, natura vindec ă ( după Hipocrat).
Me judice. În opinia mea.
Memento mori. Adu-ți aminte c ă (și tu) vei muri.
Mens sana in corpore sano. Minte sănătoasă în corp sănătos (Iuvenal).
Minima de malis. Cel mai mic dintre rele (Fedru).
Mirabile dictu. Este minunat de a relata (despre o întâmplare).
Mirabile visu. Este minunat de a vedea.
Mixtum compositum. Lucru amestecat, amalgam de idei.
Modus essendi. Mod de a fi.
Modus intelligibilis. Lumea realit ăților inteligibile.
Modus loquendi. Mod de exprimare.
Modus operandi. Mod de ac țiune.
Modus probandi. Mod de demonstrare.
Modus sensibilis. Lumea lucrurilor perceptibile.
Modus vivendi. Mod de a tr ăi, acceptarea unor compromisuri.
Mulgere hircum. A mulge un țap, a încerca s ă faci ceva imposibil (Vergiliu).
Multi sunt vocati, pauci vero electi. Mulți chemați, puțin aleși (Matei, 20, 16).
Multum in parvo. Mult în pu țin (cu referire la comunicarea oral ă sau scrisă).
Mundi civis sum. Sunt ceățean al lumii (dup ă Diogene)
Mutatis mutandis. Cu o schimbare necesar ă, schimbând ceea ce trebuie schimbat.
Mutatio elenchi. Trecerea ilegitim ă de la un subiect la altul.
Nam et ipsa scientia potestas est. Căci știința însăși înseamn ă putere (Francis
Bacon).
Narrata refero. Mă refer la cele povestite anterior.
Natura non facit saltus. Natura nu face salturi (Wilhelm Leibniz).
Naturae non imperatur nisi parendo. Nu i se porunce ște naturii decât supu-
nându-i-te (Francis Bacon).
Natura semper eadem. Natura este mereu aceea și (Baruch Spinoza).
Necessitas non habet legem. Necesitatea nu are lege (adagiu de dreptul roman).
Nec plus ultra. Nimic în plus, complet.
Ne discere cessa. Nu înceta s ă înveți (Cato cel B ătrân).
Nego maiorem. Resping premisa major ă.
Nego consequentiam. Resping consecin ța.
Nemine contradicente. Fără opoziție.
Nemo dat quod non habet. Nimeni nu d ă ceea ce nu are.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 169
Nemo propheta in patria sua. Nimeni nu este profet în patria sa. (Răspunsul lui
Iisus Christos la rug ămințile mulțimii de a face minuni și în Nazareth, a șa
cum făcuse și în Capernaum).
Nemo recte sine exemplo docetur aut discitur. Nimic nu se înva ță și nu se însu-
șește corect f ără exemple.
Ne quid nimis. Nimic prea mult (Teren țiu).
Ne varietur. De neschimbat, caracterul definitiv al unui text, al unei opere.
Inițial, despre edi țiile biblice autorizate de Vatican.
Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu. Nu există nimic în minte
fără să fi fost mai înainte în sim țuri (John Locke), principiu senzualist,
contrar teoriei ideilor înn ăscute.
Nihil praeter naturam perpetuum. Nimic nu este ve șnic în afar ă de natură.
Nihil sine Deo. Nimic fără Dumnezeu (Cicero).
Nihil violentum durabile. Nimic violent nu d ăinuie.
Nil desperandum. Nu există motiv de disperare.
Nil medium est. Nu există cale de mijloc, ori a șa, ori contrariul.
Nimium probans argumentum. Argumentare care dovede ște prea mult.
Nolens, volens. Vrând, nevrând.
Noli (dis)turbare circulos meos! Nu-mi șterge cercurile! Avertisment adresat celui
ce încearc ă să te distrag ă de la treburi importante. Astfel s-a adresat Arhi-
mede militarului care i-a c ălcat cercurile desenate pe nisip, dup ă ce armata
romană cucerise Siracusa. Arhimede a fost omorât de c ătre acel soldat.
Nomina notata. Nume citate anterior.
Nomina odiosa. Nume ale persoanelor detestate, care evoc ă lucruri nepl ăcute.
Non causa pro causa. A considera cauz ă ceea ce nu este, sofism.
Non dubitandum est. Fără îndoială.
Non liquet (N.L.). Nu este clar.
Non multa, sed multum. Nu multe, ci mult (valoros).
Non nova, sed nove. Nu lucruri (teme, subiecte) noi, ci într-un chip (mod de tra-
tare) nou.
Non numero, sed pondere. Nu numărul, ci valoarea, greutatea (argumentelor).
Non olet pecunia. Banii nu au miros. (Replic ă a împăratului Vespasian dat ă
fiului său, Titus, care îi repro șa că a înființat latrine cu tax ă pentru a reface
visteria Romei.)
Non omnes qui habent citharam sunt citharedi. Nu toți care au citer ă sunt cân-
tăreți din citeră. Prin extensie, nu to ți cei care au scris c ărți sunt autori.
Non quis, sed quid. Nu cine, ci ce (spune).
Non refert quam multos libros, sed quam bonos habeas. Nu conteaz ă cât de
multe cărți ai sctris, ci cât sunt de bune (Seneca).
Non scholae, sed vitae discimus. Nu învățăm pentru școală, ci pentru via ță
(Seneca).
Non sequitur. Nu rezult ă.

Septimiu Chelcea 170
Nota. Adnotație la un text, însemnare, not ă.
Nota bene (N.B.). Aspect important, observa ție pentru a atrage aten ția asupra
unui pasaj dintr-un text, subliniere.
Nuda veritas. Adevărul gol.
Nudis verbis. În sensul exact al cuvântului, în cuvinte simple, sincere.
Nulla dies sine linea. Nici o zi f ără o linie, nici o zi f ără a lucra ceva (Pliniu cel
Bătrân).
Nulla regula sine exceptione. Nici o regul ă (nu este) f ără excepție (adagiu de
drept roman).
Nullius in verba. Nimănui în cuvinte (să dai crezare, ci dovezilor experimentale).
Nullum verum inferet falsum. Nici un adev ăr nu poate conduce la o concluzie
falsă.
Numeri gubernant mundum. Numerele guverneaz ă lumea.
Numerus clausus. Număr limitat (privind propor ția studenților dintr-o anumit ă
categorie social ă).
Nunc aut nunquam. Acum sau niciodat ă.
Oculos habent et non videbunt. Quid habet aures audiendi audiat . Au ochi și nu
vor vedea. Cine are urechi de auzit s ă audă (Evanghelia dup ă Matei 13, 14).
Obscurum per obscurius . Explicație obscură printr-un stil obscur.
Oculi mentis . Ochii min ții.
Odi profanum vulgus . A dispre țui vulgul, mul țimile profane (Hora țiu).
Omitte haec! Lasă de o parte acestea! S ă trecem peste asta!
Omne initium difficile est . Orice început este greu.
Omne quod fit habet causam . Tot ceea ce se întâmpl ă are o cauz ă.
Omnia mutantur, nihil interit . Totul se transform ă, nimic nu piere (Ovidiu).
Onus probandi. Obligația de a dovedi (sarcina reclamantului).
Opus citatum (op. cit.). Opera citat ă.
Opus igne, auctor patibulo dignus. Opera este bun ă de pus pe foc, iar autorul de
spânzurătoare. Rezolu ție pusă de cenzur ă pe manuscrisul Hronicii Româ-
nilor a lui Gheorghe Șincai.
Ora et labora. A se ruga și a munci.
Oratio pedestris. Vorbire prozaic ă.
Ora pro nobis. A se ruga pentru noi.
O tempora, o mores! Vai, timpul! Vai, moravurile! (Cicero).
Paete, non dolet! Paetus, nu doare! Îndemnul la sinucidere dat de c ătre soția sa
lui Paetus, implicat în complotul împotriva împ ăratului Claudiu, îndemnul
de a o imita.
Panem et circenses. Pâine și jocuri (Iuvenal).
Pars pro toto. Parte pentru întreg, sugerarea întregului prin descrierea unei sin-
gure părți.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 171
Particeps criminis. Complice la crim ă.
Parvus error in princi pio magnus est in fine. O eroare mic ă la început devine
mare la sfâr șit (după Aristotel).
Passim. Ici și colo. Idei preluate din întreaga lucrare, f ără indicarea paginilor.
Pater patriae. Părinte al patriei, merite excep ționale pentru patrie.
Pauca, sed bona. Puțin, dar bun.
Per ambages loqui. A vorbi pe ocolite.
Per aspera ad astra. Pe căi anevoioase se ajunge la stele.
Per consequentias. Prin consecin țe.
Per pedes apostolorum. Cu picioarele apostolilor, pe jos, descul ț.
Persona grata. Persoană acceptată (cu referire la acreditarea diploma ților).
Persona dicitur ens quod memoriam sui conservat. Persoana este entitatea care
își amintește mereu c ă este ea îns ăși.
Persona non grata. Persoană nedorită, neacceptat ă (cu referire la diploma ți,
juriști).
Petitio principii. Întoarcerea la enun țul inițial.
Philosophia perennis. Problematic ă și temă constantă a tuturor filosofilor.
Pluralis majestatis. Pluralul majest ății, a vorbi despre sine la plural.
Pons asinorum. Puntea măgarilor; în Evul Mediu denumire hazlie dat ă de către
elevi materialelor didactice mai rudimentare (de exemplu, repetarea unordefiniții) folosite pentru în țelegerea unor probleme dificile.
Post factum. După faptă, ulterior.
Post festum. După sărbătoare, prea târziu.
Post hoc, ergo propter hoc. După aceasta, deci din cauza aceasta; sofism care
constă din stabilirea unei leg ături cauzale pe baza constat ării succesiunii în
timp a fenomenelor.
Post scriptum (P.S.). Adaos la o scrisoare, dup ă semnătură.
Prima facie. La prima vedere.
Primum movens. Primul motor, principiul etern și neschimbat al mi șcării (după
Aristotel).
Primum non nocere. În primul rând s ă nu dăuneze (principiu medical aplicabil și
în cercetările sociale).
Primum vivere, deinde philosophari. Întâi să trăiești, apoi să filozofezi (ironi-
zarea celor care discut ă steril și disprețuiesc acțiunea).
Primus inter pares. Primul dintre egali.
Pro bono publico. În interesul public.
Pro domo sua. Pentru casa sa, a pleda pentru a- și susține propria cauz ă sau pro-
priile interese.
Pro forma. De formă.
Pro memoria. Spre aducere aminte.
Propria laus sordet. Lauda de sine miroase urât.
Punctum saliens. Punctul nodal, esen ța problemei.

Septimiu Chelcea 172
Qui pro quo. Unul în locul altuia, confuzie, deviere de la subiect într-o discu ție.
Quid novi ex Africa? Ce a mai ap ărut nou din Africa? Exprim ă curiozitatea știin-
țifică: în antichitate Africa era pu țin cunoascut ă (după Aristotel).
Quid prodest? La ce bun? Ce folos?
Qui scribit bis legit. Cine scrie, cite ște de două ori.
Quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando? Cine, ce, unde, prin ce
mijloace, pentru ce, cum, când? (Ordinea logic ă în retorica lui Quintilian).
Quod erat demonstrandum (Q.E.D.). Ceea ce era de demonstrat. (Traducerea în
latină a formulei lui Euclid).
Quot capita, tot sensus. Câte capete, atâtea sensuri, p ăreri.
Quod licet Iovi, non licet bovi. Ce este permis lui Jupiter, nu este îng ăduit boului.
Quot linguas calles, tot homines vales. Câte limbi știi, atâția oameni valorezi.
Quod nimis probat nihil probat. Ceea ce dovede ște prea mult nu dovede ște nimic.
Principiu scolastic.
Quorum. Dintre care. Num ărul stabilit ca fiind necesar pentru a se lua o hot ărâre
prin vot.
Quo vadis? Unde te duci? Întrebare pus ă lui Iisus de c ătre apostolul Petru.
Qout homines, tot sententiae . Câți oameni, atâtea p ăreri.
Rara avis. Pasăre rară (Iuvenal), ceva neobi șnuit, persoan ă care se arat ă rareori.
Ratio cognoscendi. Rațiune, temei al cunoa șterii.
Ratio essendi. Temei de existen ță.
Re. În materie de…
Recta ratio. Rațiunea dreapt ă.
Recto folio. Pe fața foii (despre filele nenumerotate ale unui manuscris).
Reductio ad absurdum. Reducerea la absurd, verificare indirect ă.
Regnum hominis. Domnia omului. Viziunea antropocentrist ă în Renaștere.
Regressus ad infinitum. A urca perpetuu de la efecte la cauze, de la consecin țe la
principii..
Regulae philosophandi. Reguli ale filosof ării, canoane metodologice în cerce-
tarea științifică (Isaac Newton).
Repetitio est mater studiorum. Repetiția este mama înv ățăturii (Quintilian).
Res, non verba. Lucruri, nu vorbe (fapte, nu vorbe).
Restitutio in integrum. Reparație integral ă, repararea tuturor prejudiciilor morale
sau materiale.
Rhetorica est bene dicendi scientia in civilibus quaestionibus. Retorica este știința
de a vorbi bine în probleme publice (Isidorus de Sevilla)
Ridentem dicere verum. Să spui adev ărul râzând (Hora țiu).
Roma non fuit una die condita. Roma nu a fost ridicat ă într-o singur ă zi. Faptele
mărețe necesită timp.
Rumor semper in ambiguo est. Zvonul este totdeauna îndoielnic (Ovidiu).Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 173
Sacra populi lingua est. Limba poporului este sacr ă.
Saepe stylum vertas. Să-ți întorci mereu condeiul. S ă schimbi mereu maniera de
a scrie (Hora țiu).
Saltus in probando. Salt în demonstra ție. Omiterea voluntar ă sau involuntar ă a
unei etape în argumentare.
Salve! Salvete! Să fii săntătos! Să fiți sănătoși!
Salvo errore calculi (s.e.c. ). Sub rezerva unei erori de calcul.
Salvo errore et omissione (s.e. et o.). Sub rezerva unei erori sau a unei omisiuni.
Salvo titulo. Sub rezerva titlului. Mai târziu se va g ăsi un titlu mai potrivit.
Sancta simplicitas! Sfântă naivitate! A deplânge ignoran ța. Cuvinte adresate de
reformatorul religios ceh, Jan Hus, unei b ătrâne care a pus și ea o surcic ă pe
rugul arzând. Jan Hus a fost excomunicat (1410) și ars pe rug (1415).
Sapere aude! Îndrăznește să fii înțelept! (Hora țiu), îndemn la studiu.
Satis verborum. Prea multe vorbe.
Scientia et potentia in idem. Știința și puterea sunt unul și același lucru (Francis
Bacon).
Scientia nobilat. Știința înnobileaz ă.
Scio me nescire. Știu că nu știu (după Socrate).
Scire volunt omnes, studiis incumbere pauci. Toți vor să știe, puțini vor să se
dedice studiilor.
Scribendi cacoethes. Tumorile scrisului. Despre scrierile inutile.
Scribere scribendo, dicendo dicere disces. Înveți să scrii scriind și să vorbești
vorbind.
Secundum quid. În funcție de, relativ.
Sed ad rem redeamus. Dar să revinim la subiectul discu șiei (Cicero)
Sic. Așa, întocmai (încadrat între paranteze p ătrate arată că se respect ă textul
fără nici o modificare, cu gre șelile de redactare).
Sic transit gloria mundi. Așa trece gloria lumii (Thomas a Kempis).
Simplex munditiis. Eleganță în simplitate.
Sine amicitia vitam esse nullam. Fără prietenie n-ar fi via ță (Cicero).
Sine cura. Fără grijă, slujbă bine plătită pentru o munc ă minimă.
Sine die. Fără o zi stabilit ă, la nesfâr șit.
Sine dubio. Fără îndoială.
Sine hoc, ergo propter hoc. Din lipsa unui lucru, deci din cauza acelui lucru.
Sine ira et studio. Fără ură și fără părtinire (Tacit).
Sine loco et anno (s.l.et a.). Fără specificarea locului și a anului (cu referire la
cărți).
Sine qua non. Fără de care este imposibil.
Sine tempore. Fără răgaz, întocmai la ora convenit ă.
Si vis pacem, para bellum. Dacă dorești pace, preg ătește-te de război.
Si vis amari, ama! Dacă vrei să fii iubit, iube ște! (Seneca)
Socratico more. În manier ă socratică.

Septimiu Chelcea 174
Sol lucet omnibus. Soarele str ălucește pentru to ți, dreptul de a ne bucura de daru-
rile naturii.
Solum certum nihil esse certi. Singurl lucru sigur este faptul c ă nimic nu este
sigur (dup ă Socrate).
Spero meliora. Sper în lucruri mai bune.
Spiritus rector. Spirit conduc ător, personalitate care define ște o mișcare de idei.
Stante pede. În picioare, pe fug ă.
Statu quo. Situația în care se g ăsesc lucrurile, f ără schimbare.
Status in statu. Stat în stat (referitor la o popula ție care dore ște condiții speciale).
Stricto sensu. În accepțiunea restrâns ă a termenului.
Studiose exquirunt unde verba sint. Cerceteaz ă cu pasiune de unde provin
cuvintele. Îndemn pentru a c ăuta etimologia cuvintelor (Cicero).
Sublata causa, tollitur effectus. Dacă se înlătură cauza, dispare și efectul.
Sub lege libertas. Libertate în cadrul legii.
Sub specie aeternitatis. A concepe lucrurile din perspectiva eternit ății (Spinoza).
Sub voce (s.v.). Sub cuvântul (când se citeaz ă cuvintele dintr-un dic ționar).
Sui generis. O entitate deosebit ă de oricare alt gen, care constituie ea îns ăși un
gen, în felul s ău.
Summa cum pietate. Cu cel mai mare respect.
Summa summarum. Cele mai presus dintre cele mai presus. Formul ă pentru
superlativ (Plaut)
Summum bonum. Binele suprem (Dumnezeu).
Sunt lacrimae rerum. Sunt lacrimi pentru lucruri, nenorocirile provoac ă lacrimi
(Vergiliu).
Suo tempore. La vremea sa (orice lucru).
Suppressivo veri. Sub presiunea adev ărului.
Sustine et abstine! Îndură și stăpânește-te! (principiu etic fundamental al stoicis-
mului).
Sutor, ne ultra crepidam. Cizmarule, nu mai sus de sanda. Admonestarea celui
care își depășește competen ța. Aceste cuvinte au fost adresate de pictorul
grec Apelles (356– 308 î.e.n.) unui cizmar care, dup ă ce a făcut o observa ție
corectă legată de modul în care era pictat ă o sandală a personajului, a înce-
put să critice și alte elemente ale tabloului.
Tabula rasa. Tăblă (de ceară) ștearsă, metaforă vizând capacitatea receptiv ă a
omului, anterioar ă oricărei experien țe (după Aristotel).
Tacent, satis laudant. Tăcând, ei laud ă destul (Teren țiu).
Tale quale. Așa cum este, neschimbat, ca atare.
Tamen est laudanda voluntas. Totuși trebuie l ăudată dorința de a face (chiar
dacă acțiunea a eșuat).
Tandem bona causa triumphat. În cele din urm ă, cauza bun ă a triumfat.
Tantum possumus, quantum scimus. Putem atât cât știm (Francis Bacon).Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 175
Temere. Fără intenție, din întâmplare.
Temporis filia veritas. Adevărul este fiul timpului.
Tempora mutantur, nos et mutamur in illis! Timpurile se schimb ă și noi o dat ă cu
ele!
Tempus edax rerum est. Timpul este devoratorul lucrurilor.
Tempus omnia revelat. Timpul d ă la iveală toate lucrurile.
Terminus a quo, terminus ad quem. Punct de pornire, punct de destina ție.
Terminus technicus. Termen tehnic.
Terra incognita. Ținuturi neexplorate, probleme înc ă neelucidate de știință.
Tertium comparationis. Al treilea termen al compara ției (elementul neutru).
Tertium non datur. Nu se dă ca posibil un al treilea termen (ipotez ă).
Theatrum mundi. Spectacolul lumii. Lumea privit ă ca spectacol.
Theoria sine praxi est carrus sine axi. Teoria fără paractică este (ca) un car f ără
osie.
Timeo hominem unius libri. Mă tem de omul unei singure c ărți. Cuvintele lui
Toma d’Aquino pot fi interpretate în dou ă sensuri: a) M ă tem de cel care a
citit o singur ă carte ( Biblia ), pentru c ă o cunoaște foarte bine și nu mă pot
confrunta cu el; b) M ă tem de cel care a citit o singur ă carte, pentru c ă nu
cunoaște diversitatea punctelor de vedere și nu pot dialoga cu el.
Toga praetexta. Togă tivită (cu purpur ă) pe care la Roma o purtau adolescen ții
(până la 17 ani).
Toga virilis. Togă bărbătească, purtată de cetățenii romani maturi.
Toto caelo. Diametral opus.
Totum est prius partibus. Întregul este anterior p ărților (Wilhelm Leibniz).
Tu quoque, mi fili! Chiar și tu, fiule! Sunt cuvintele adresate de Cezar lui Brutus,
fiul său natural, care se afla printre conjura ții care l-au ucis în Senat la Idele
lui Marte (anul 44 î.e.n.)
Ubi bene, ibi patria. Unde este bine, acolo este patria (Cicero).
Ubi libertas, ibi patria. Unde este libertate, acolo este patria.
Ubi supra. Unde s-a men ționat anterior (deasupra).
Ultima ratio. Ultimul argument.
Ultima Thule. Thule (ținut mitic) cea îndep ărtată, capătul lumii, ultima limit ă
într-un domeniu.
Una hirundo non facit ver. Cu o rândunic ă nu se face prim ăvară (după Aristotel).
Una voce. Cu o singur ă voce, în unanimitate.
Una animo. Cu o singur ă minte, unanimitate.
Urbi et orbi. Către oraș (Roma) și către lume (benedic țiunea papal ă).
Utile dulci. (A îmbina) utilul cu pl ăcutul.
Ut infra. Ca dedesubt, ca mai jos, trimitere la paragraful urm ător.
Uti, non abuti. A uza, nu a abuza.
Ut sic. Ca atare.

Septimiu Chelcea 176
Ut supra. Ca mai sus, trimitere la paragraful anterior.
Vade mecum (vademecum ). Mergi cu mine. Denumire pentru un manual școlar,
pentru un îndreptar sau pentru un ghid.
Variae lectiones. Diferite lucruri, c ărți.
Variorum notae. Note ale diferi ților comentatori.
Verbi gratia (v. g.). De exemplu.
Veni, vidi, vici. Am venit, am v ăzut, am învins (Cezar).
Venter non habet aures. Pântecele nu are urechi, cei fl ămânzi nu se satur ă cu
vorbe.
Vera causa. Cauza adev ărată.
Verba docent, exempla trahunt. Vorbele te înva ță, exemplele te conving.
Verbatim et litteratim. Cuvânt pentru cuvânt și scrisoare pentru scrisoare.
Verbotenus. Cuvânt cu cuvânt.
Verbum a verbo. Cuvânt cu cuvânt. În mod literal.
Vere scire est per causas scire. A cunoa ște cu adev ărat înseamn ă a cunoaște
cauzele (Francis Bacon).
Verba volant, scripta manent. Cuvintele zboar ă (se pierd), cele scrise r ămân (ca
dovadă) (Terențiu).
Veritas numquam perit. Adevărul nu piere niciodat ă (Seneca).
Veritatis oratio simplex. Adevărul se roste ște simplu (Seneca).
Veritas odium parit. Adevărul stârnește ură.
Verum ipsum factum est. Adevărul este însu și faptul (Giambattista Vico).
Vestem mutare. A-și schimba haina, a fi oportunist.
Vexata quaestio. Problemă disputată.
Via media. Cale de mijloc.
Via regia. Calea regal ă.
Via, veritas, vita. Metodă, adevăr, viață.
Vice versa. Invers, termeni inter șanjabili, schimbarea succesiunii.
Vide. Vezi. Trimitere la un text.
Video meliora proboque, deteriora sequor. Văd și sunt de acord cu calea cea
bună, dar o urmez pe cea rea (Ovidiu).
Vide ut supra. Văd ceea ce este deasupra mea.
Vi et armis. Prin forță și arme.
Vincit omnia veritas. Adevărul le învinge pe toate.
Virtus constitit in medio. Virtutea se afl ă la mijloc.
Virtute et fide. Prin virtute și credință.
Virtute et labore. Prin virtute și muncă.
Virtute, non astutia. Prin virtute, nu prin viclenie.
Vis cogitativa. Puterea de a cugeta (principiu scolastic).
Vis inertiae. Puterea iner ției (rezisten ță la schimbare).
Vis viva. Puterea vie ții, energia.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 177
Vita brevis, ars longa. Viața este scurt ă, arta este lung ă.
Vivat, crescat, floreat! Să trăiască, să crească, să înfloreasc ă! (urare academic ă).
Viva vox. (Prin) viu grai, oral.
Viva vox docet . Cuvântul viu înva ță.
Volens, nolens. Vrând, nevrând.
Vox et praeterea nihil. O voce și nimic mai mult, vorbe f ără sens.
Vox populi, vox Dei. Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu (autoritatea
majorității).
Vox populi, vox stultorum. Vocea poporului este vocea dobitoacelor (incompe-
tența majorității)
Vox Stentorea. Voce de stentor, puternic ă (Stentor, personaj din Iliada lui Homer,
care avea o voce foarte puternic ă, asemenea a cincizeci de oameni).
Vox et praeterea nihil. O voce și nimic mai mult, vorbe f ără sens.
Vulgo. Comun, obi șnuit, în limbaj popular.
Sursa: Dicționar de filozofie , București, Editura Politic ă, 1978, 707-736; The
Concise English Dictionary , Peter Haddock Ltd., f.a., 474-482; Munteanu,
E. și Munteanu, Lucia-Gabriela, 1996; Mic dicționar enciclopedic , Bucu-
rești, Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1978, III-XXXII; P ătru, M.V.,
1999; Roman, I., 1978, 38-44; S ăvulescu, Silvia, 2001, 153-167.

Bibliografie
Abraham, Dorel, B ădescu, Ilie și Chelcea, Septimiu. (1995 ). Interethnic Rela-
tions in Romania. Sociological Di agnosis and Evaluation of Tendencies .
Cluj-Napoca: Editura Carpatica.
Alexandrescu, Sorin. (1998). Paradoxul român . București: Editura Univers.
Amerio, Piero. (1999). Putem s ă ne ocupăm de libertate, demnitate și dreptate?
Psihologia social ă, 3, 7-25.
Apolzan, Lucia. (1943). Sate-crânguri din Mun ții Apuseni. Observa ții asupra
așezării lor sociale. Sociologie româneasc ă, V, 1-6, 149-160.
A Statment on Plagiarism . webster.commnet.edu/mla/plagiarism.shtml
Bahtin, Mihail. (1986). The Problem of Speech Genres. Apud Peter Burke
(1992/1999).
Bailey, Kenneth D. [1972] (1982). Methods of Social Research (ediția a II-a).
New York: The Free Press.
Banciu, Dan. (1995). Sociologie juridic ă. Ipoteze și funcții sociale ale dreptului.
București: Editura Hyperion XXI.
Barnett, S.A. [1988] (1995). Biologie și libertate. București: Editura Enciclo-
pedică.
Băban, Adriana. (2002). Metodologia cercet ării calitative . Cluj-Napoca: Editura
Presa Universitar ă Clujeană.
Bădescu, Ilie. (2002). Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme (vol. 1).
București: Editura Economic ă.
Bălașa, Ana. (1997). Ce a șteaptă tinerii de la munc ă? Psihologia , 2, 11-15.
Beauvois, Jean-Léon și Lévy, André. (1984). Editorial. Connexions , 24, 5-8.
Becker, Howard S. (1998 ). Tricks of the Trade. How to Think about Your
Research while You’re Doing it . Chicago: The University of Chicago Press.
Berg, Bruce L. [1989] (1998). Qualitative Research Methods for the Social
Science (ediția a III-a). Boston: Allyn and Bacon.
Bellah, R.N., Madsen, R., Su llivan, W.M., Swidler, Ann și Tipton, S.M. [1985]
(1998). Americanii. Individualism și dăruire . București: Editura Humanitas.
Bochenski, Joseph. [1974] (1992). Ce este autoritatea? Introducere în logica
autorității. București: Editura Humanitas.

Septimiu Chelcea 180
Boncu, Ștefan. (1999). Psihologie și societate. Iași: Editura Erota.
Boudon, Raymond (coord.). [1992] (1997). Tratat de sociologie . București:
Editura Humanitas.
Bourhis, Richard Y. și Leyens, Jacques-Philippe (coord.). [1994] (1997). Stereo-
tipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Editura Polirom.
Burke, Peter. [1992] (1999). Istorie și teorie social ă. București: Editura Humanitas.
Buzon, Claudette și Mouras, Marie-Jo. (1997). Se documenter, gérer et exploiter
l’information. În A.Veil-Barais (coord.). Les Méthodes en psychologie (pp.
56-95). Paris: Bréal.
Cernea, Mihail (coord). (1970). Contribuții la sociologia culturii de mas ă.
București: Editura Academiei R.S. România.
Chartier, Roger. [1985] (1995). Practicile scrierii. În Ph. Ariès și G. Duby (coord.).
Istoria vie ții private (vol. 5, pp. 136-198). Bucure ști: Editura Meridiane.
Chelcea, Septimiu. (1975). Chestionarul în investiga ția sociologic ă. București:
Editura Științifică și Enciclopedic ă.
Chelcea, Septimiu. (1982). Experimentul în psihosociologie . București: Editura
Științifică.
Chelcea, Septimiu. (1988). Lungul drum spre tine însu ți. București: Editura
Militară.
Chelcea, Septimiu. (2002 a). Un secol de cercet ări psihosociologice . Iași: Editura
Polirom.
Chelcea, Septimiu. (2002 b). Opinia public ă. Gândesc masele despre ce și cum
vor elitele? București: Editura Economic ă.
Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina. (1977). Elemente de psihosociologie a
muncii eficiente . București: Editura Politic ă.
Chelcea, Ion și Chelcea, Septimiu. (1990). Forme tradi ționale de cooperare în via ța
poporului român: tov ărășiile tinerilor. Sociologie româneasc ă, 1-2, 93-105.
Chelcea, Septimiu, Lungu, Ovidiu, Radu, Lucian și Vlăduț, Mihaela. (1999).
Reprezentarea mintal ă a self-ului și a altora. Fenomenul Muhammad Ali în
România . Manuscris în curs de publicare.
Chelcea, Septimiu și Filipescu, Iancu. (2002). Not ă asupra edi ției. În D. Gusti și
T. Herseni (eds.). Îndrumări pentru monografiile sociologice [1940]. Bucu-
rești: Editura Universit ății din Bucure ști.
Comte, Auguste. (1824). Système de philosophie positive . Apud Paul Foulquié și
Raymond Saint-Jean. (1962).
Conea, Ion. (1940). Clopotiva – un sat din Ha țeg. București: Institutul de Științe
Sociale al României.
Constantinescu, Cornel. (1999 decembrie). Tradi ția cercetărilor sociologice în
Județul Argeș. În Ilie B ădescu (moderator), 60 de ani de la cercetarea
sociologic ă a plasei Dâmbovnic . Simpozion. Universitatea din Pite ști.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 181
Coteanu, Ion, Seche, Luiza și Seche, Mircea. (1996). Dicționarul explicativ al
limbii române (ediția a II-a). Bucure ști: Editura Univers Enciclopedic.
Cuba, Lee și Cocking, John. (1997). How to Write about the Social Sciences .
Edinburgh: Longman Group Limited.
de Visscher, Pierre. (1998). Exerci ții structurate în dinamica grupurilor: de ce?
Psihologia social ă, 1, 117-125.
Dicționarul explicativ al limbii române . (1975). Bucure ști: Editura Academiei
R.S.România.
Didier, Julia. (1964). Dictionnaire de la Philosophie . Paris: Librairie Larousse.
Dubois, Jean, Edeline, F., Klinkenberg, J.M., Minguet, P., Pire, F. și Trinon, N.
[1970] (1974). Retorică generală. București: Editura Univers.
Ducrot, Oswald și Schaeffer, Jean-Marie. [1972] (1996 ). Noul dic ționar
enciclopedic al științelor limbajului . București: Editura Babel.
Durkheim, Émile. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice . București:
Editura Științifică și Enciclopedic ă.
Durkheim, Émile. [1897] (1993). Despre sinucidere . Iași: Editura Institutului
European.
Eco, Umberto. [1997] (2000). Cum se face o tez ă de licență. Constanța: Editura
Pontica.
Einstein, Albert. [1916] (1957). Fundamentele teoriei generale a relativit ății.
București: Editura Științifică.
Eliade, Mircea. [1958] (2002). Scrisoare c ătre Principesa Ileana a României.
Aldine , 334, 4.
Eron, L.D., Huesmann, L.R., Lefkowitz, M.M. și Walder, L.O. (1972). Does
television violence cause aggression? American Psychologist , 27, 253-263.
Eysenck, Hans J. și Eysenck, Michael. [1981] (1998). Descifrarea comporta-
mentului uman . București: Editura Teora.
Ferréol, Gilles și Schlachter, Didier. (1995). Dictionnaire des techniques quan-
titatives appliquées aux scie nces économiques et sociales . Paris: Armand
Colin.
Ferréol, Gilles și Flageul, Noël. [1996] (1998). Metode și tehnici de exprimare
scrisă și orală. Iași: Editura Polirom.
Ferréol, Gilles (coord.). (1999) Adolescence et toxicomanie . Paris: Armand Colin.
Foulquié, Paul și Saint-Jean, Raymond. (1962). Dictionnaire de la Langue
philosophique . Paris: PUF.
Freud, Sigmund. [1916] (1980). Introducere în psihanaliz ă. Prelegeri de psiha-
naliză. Psihopatologia vie ții cotidiene (trad. Leonard Gavriliu). Bucure ști:
Editura Didactic ă și Pedagogic ă.
Georgiu, Grigore (1997). Națiune, cultur ă, identitate . București: Editura Diogene.
Georgescu, N. (2002). Cuvânt înainte. În M. Eminescu. Poezii (vol. 1: Satire ).
București: Editura Floare Albastr ă.

Septimiu Chelcea 182
Gherghel, Nicolae. (1996). Cum să scriem un articol științific. București: Edi-
tura Științifică.
Gilbert, Nigel. (1993). Writing about Social Research. În N. Gilbert (ed.).
Researching Social Life (pp. 328-344). Londra: Sage Publications.
Goodman, Norman. [1992] (1998). Introducere în sociologie . București: Editura
Lider.
Greenwald, Anthony G. și Banaji, Mahzarin, R. (199 5). Implicit social cognition:
Attitudes, self-esteem, and stereotypes, Psychological Review , 102, 2-27.
Gusti, Dimitrie. [1936] (1996). Muzeul Satului Românesc. În Opere. Despre cu-
tură (pp. 169-177). Bucure ști: Editura „Dimitrie Gusti“.
Gusti, Dimitrie și Herseni, Traian. (1942). Elemente de sociologie cu aplic ări la
cunoașterea țării și a neamului nostru (ediția a VII-a, rev ăzută). București:
Editura Cartea Româneasc ă.
Habermas, Jürgen. [1962] (1998). Sfera public ă și transformarea ei structural ă.
București: Editura Univers.
Hart, Chris. (1998). Doing a Literature Review. Releasing the Social Science
Research Imagination . Londra: Sage.
Hegel, Georg W.F. [1833] (1964). Prelegeri de istorie a filozofiei (trad. D.D.
Roșca). Bucure ști: Editura Academiei R.P. România.
Hult, Christine A. (1996). Researching and Writing in the Social Sciences .
Boston: Allyn and Bacon.
Iluț, Petru. (2000). Iluzia localismului și localizarea iluziei. Teme actuale ale
psihosociologiei . Iași: Editura Polirom.
Kapița, P.L. [1977] (1981). Experiment, te orie, practic ă. București: Editura Politic ă.
Kaufmann, Jean-Claude. [1995] (1998a). Trupuri de femei, priviri de b ărbați.
Sociologia sânilor goi . București: Editura Nemira.
Kaufmann, Jean-Claude. [1996] (1998b). Interviul comprehensiv. În François de
Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman și Jean-Claude Kaufmann, Ancheta și
metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul com-
prehensiv . Iași: Editura Polirom.
Key, V.O. Jr. (1961). Public Opinion and American Democracy . New York:
Alfred A. Kopf.
King, Gary, Keohane, Robert și Verba, Sidney. [1994] (2000). Fundamentele
cercetării sociale . Iași: Editura Polirom.
Kinsey, Alfred C., Pomeroy, Wardell B., Clyde, Martin E. și Gebhard, Paul H.
[1953] (1970). Das sexuelle Verhalten der Frau . Berlin: G.B. Fischer & Co.
Kissinger, Henry. (2001). Does America Need a Foreign Policy? Toward a
Diplomacy for the 21st Century . New York: Simon & Schuster.
Kuhn, Thomas S. [1962] (1976). Structura revolu țiilor științifice. București:
Editura Științifică și Enciclopedic ă.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 183
La Follette, M. (1992). Stealing into Print: Plagiarism, Fraud, and Misconduct
in Scientific Publishing . Berkeley, CA: University of California Press.
Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, Monitorul Oficial al
României , Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996.
Lewis, Oscar. [1961] (1978). Copiii lui Sánchez . București: Editura Eminescu.
Lewis, Oscar. (1969). A Death in the Sánchez Family . New York: Random House.
Leyens, Jacques-Philippe. (1983). Sommes-nous tous des psychologues? Bru-
xelles: Mardaga.
Loftus, Geoffrey R. și Loftus, Elisabeth F. [1982] (1988). Esence of Statistics
(ediția a II-a). New York: Alfred A. Knopf Inc.
Lodge, David. [1995] (2002). Terapia . București: Editura Polirom.
Luca, Marcela. (1999). Succesul – un țel al fiecăruia? Psihologia , 5, 28-35.
Ludușan, Nicolae și Voiculescu, Florea. (1997 ). Măsurarea și analiza statistic ă
în științele educației. Teorie și aplicații. Sibiu: Editura Imago.
Marcu, Florin și Maneca, Constant. [1961] (1978). Dicționar de neologisme (ediția
a III-a, rev ăzută și adăugită). București: Editura Academiei R.S. România.
Marcus, Solomon. (2002). La școala plagiatului. România literar ă, 48, 3.
Massey, Douglas S. (2002). A brief hist ory of human society: The origin and
role of emotion in social life. American Sociological Review , 67, 1, 1-29.
Maugham, W. Somerset. [1919] (1996). Vreau și luna de pe cer . București:
Editura Allfa.
Merton, Robert K. (1948). The self-fulfilling prophecy. Antioch Review , 8, 193-200.
Merton, Robert K. [1949] (1968). Social Theory and Social Structure . Londra:
The Free Press.
Mic dicționar enciclopedic . (1978). Bucure ști: Editura Științifică și Enciclopedic ă.
Miguel, Amando de. (1997). Manual del perfecto sociólogo . Madrid: Espasa
Calpe S.A.
Mihai, Lucian. (2002). Protec ția creațiilor literare, artistice și științifice prin dreptul
de autor. Buletin informativ , 8, 30-31.
Miller, David L. (1985). Introduction to Collective Behavior . Belmont: Wads-
worth Publishing Company.
Mills, C. Wright [1959] (1975). Imagina ția sociologic ă (trad. Petru Berar).
București: Editura Politic ă.
Morris, Desmond. [1967] (1991). Maimuța goală. București: Editura Enciclo-
pedică.
Moscovici, Serge. (1988). La Machine à faire des dieux. Sociologie et psycho-
logie . Paris: Fayard.
Moscovici, Serge. [1997] (1999). Cronica anilor risipi ți. Povestire autobiogra-
fică. Iași: Editura Polirom.
Moser, C.A. [1958] (1967). Metodele de anchet ă în investigarea fenomenelor
sociale . București: Editura Științifică.

Septimiu Chelcea 184
Munteanu, Eugen și Munteanu, Gabriela-Lucia. (1996). Aeterna latinitas. Mic ă
enciclopedie a gîndirii europene în expresie latin ă. Iași: Editura Polirom.
Neculau, Adrian. (coord.) (1996). Psihologie social ă. Aspecte contemporane .
Iași: Editura Polirom.
Neculau, Adrian. (2003). Prefa ță. În B. Zani și A. Palmonari (coord.). Manual
de psihologia comunit ății. Iași: Editura Polirom.
Noelle-Neumann, Elisabeth. [1980] (1984). The Spiral of Silence. Public
Opinion – Our Social Skin . Chicago: The University of Chicago Press.
Parsons, Talcott. (1951). The Social System . Glencoe: The Free Press.
Passeron, Jean-Claude. (1991). Le Raisonnement sociologique . Paris: Éditions
Nathan. Apud Jean-Claude Kaufmann (1998).
Pătru, Miron Virgil. (1999). Sententiae. Dic ționar de maxime, citate, expresii
latine . București: Editura Compol.
Perpelea, Nicolae. (1997). Opinia public ă despre „opinia public ă“. Revista
română de sociologie , VIII, 3-4, 319-357.
Pettigrew, Thomas F. (1971). Racially Separate or Together? New York:
McGraw-Hill.
Plagiarism: What It is and How to Recognize and Avoid It . http://www.
indiana.edu/~wts/wts/plagiarism.html.
Popper, Karl R. [1971] (1981). Logica cercet ării. București: Editura Științifică
și Enciclopedic ă.
Provost, Marc A., Alain, Michel, Leroux, Yvan și Lussier, Yvan [1993] (1997).
Guide de preséntation d’un raport de recherche (ediția a III-a). Trois-
Rivières Qc: Les Éditions SMG.
Publication Manual of the American Psychological Association . (1994). (edi ția
a IV-a). Washington: Ameri can Psychological Association.
Radu, Ioan, Miclea, Mircea, Albu, Monica, Moldovan, Olga, Neme ș, Sofia și
Szamosközy, Ștefan. (1993). Metodologie psihologic ă și analiza datelor .
Cluj-Napoca: Editura Sincron.
Ramón y Cajal, Santiago. [1897] (1967). Drumul spre știință. București: Editura
Politică.
Roman, Ion. (1978). Vorbiți mai bine, scrie ți mai bine române ște. București:
Editura Ion Creang ă.
Rousseau, Jean-Jacques. [1762] (1967). Contractul social . (trad. Henri H. Stahl).
București: Editura Științifică.
Sandu, Dumitru. (1999). Spațiul social al tranzi ției. Cercet ări și eseuri . Iași:
Editura Polirom.
Săvulescu, Silvia. (2001). Retorică și teoria argument ării. București: Editura
SNSPA.
Schifirneț, Constantin. (1999). Sociologie . București: Editura Economic ă.Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 185
Seca, Jean-Marie. (1998). Tineri, culturi emergente și ieșiri din „galer ă“.
Psihologia social ă, 2, 59-71.
Seca, Jean-Marie. (1999). Logica simulacrului. Psihologia social ă, 3, 37-49.
Sendrail, Marcel. [1967] (1983). Înțelepciunea formelor . București: Editura
Meridiane.
Seneca, Annaeus L. [58 e.n.] (1967). Scrieri către Luciliu . București: Editura
Științifică.
Shrader-Frechette, Kristin. (1994). Ethic of Scientific Research . Lanham, MD:
Rowman and Littlefield.
Singleton, Royce, Jr., Straits, Bruce C., Straits, Margaret M. și McAllister,
Ronald J. (1988). Approaches to Social Research . New York: Oxford
University Press.
Singly, François de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne și Kaufmann, Jean-Claude.
[1992] (1998). Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul de producere
a datelor, interviul comprehensiv . Iași: Editura Polirom.
Sirota, André. (1998). Când lipse ște regula, se deschide o bre șă pentru un atac
pervers obi șnuit. Psihologia social ă, 2, 39-59.
Splichal, Slavko. (1999). Public Opinion. Developments and Controversies in
the Twentieth Century . Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.
Spinoza, Baruch. [1677] (1981). Etica demonstrat ă după metoda geometric ă și
împărțită în cinci p ărți. București: Editura Științifică.
Stahl, Henri H. (1974). Teoria și practica investiga țiilor sociale (vol. I).
București: Editura Științifică.
Stavinsky, Price L. (1973). Term Paper „Mills“, Academic Plagiarism, and State
Regulation. Political Science Quarterly , 88, 3, 445-461.
Stănciulescu, Elisabeta. (1998). Prefa ță. În François de Singly și alții. (1998).
Stănculescu, Elena. (1998). Vârsta adult ă – involuție sau progres? Psihologia , 6,
9-14.
Stănculescu, Irina. (1998). Organizarea social ă a memoriei colective . Lucrare
de licență nepublicat ă, Universitatea Bucure ști.
Strauss, Anselm L. (1992). La Trame de la négociation. Sociologie qualitative et
interactionalisme . Paris: L’Harmattan. Apud Jean-Claude Kaufmann (1998).
Strauss, Anselm L. și Corbin, Juliet. [1990] (1998). Basics of Qualitative
Research: Techniques and Procedures for Developing Grounded Theory.Thousand Oaks: Sage.
Szczepański, Jan. [1970] (1972). Noțiuni elementare de sociologie . București:
Editura Științifică.
Șerbănescu, Andra. [2000] (2001). Cum se scrie un text (ediția a II-a). Ia și:
Editura Polirom.
Toffler, Alvin. [1981] (1983) . Al treilea val. București: Editura Politic ă.

Septimiu Chelcea 186
Traxel, Werner. (1974). Grundlagen und Methoden der Psychologie . Berna:
Hans Huber Verlag.
Useem, Bert. (1997). Chosing a Dissertation Topic. Political Science and
Politics , 30, 2, 213-216.
Vlăsceanu, Mihaela. (1999). Organizațiile și cultura organiz ării. București:
Editura Trei.
Wallerstein, Immanuel. [1998] (1999). Raportul Pre ședintelui Asocia ției
Internaționale de Sociologie. Sociologie româneasc ă, 1, 123-128.
Weber, Max. [1919] (2000). Știința ca profesiune. Revista român ă de socio-
logie , 5-6, 485-508.
White, Hayden V. (1966). The Burden of History. Apud Peter Burke (1992/1999).
Zafiu, Rodica. (2002). Obsesiile cacofoniei. România literar ă, 50, 13.
Zamfir, C ătălin. (1999). Spre o paradigm ă a gândirii sociologice. Iași: Editura
Cantes.
Zlate, Mielu. (1996). Introducere în psihologie . București: Casa de editur ă și
presă „Șansa“.Index de nume
Abraham, Dorel, 80, 179
Alain, Michel, 16, 70, 184
Albu, Monica, 184
Alexandrescu, Sorin, 61, 179Amerio, Piero, 65, 179
Apolzan, Lucia, 101, 179
Ariès, Philippe, 180
Aristotel, 165, 167, 171, 174, 175
Augustin (Aurelius Augustinus), 163,
164
Ayar, A.J., 147
Bacon, Francis, 162, 165, 168, 173,
174, 176
Bahtin, Mihail, 24, 179
Bailey, Kenneth D., 92, 148, 179
Banaji, Mahzarin R., 20, 182
Banciu, Dan, 64, 179
Barnett, S.A., 64, 179
Bartol, K.M., 19
Băban, Adriana, 51, 53, 71, 179
Bădescu, Ilie, 13, 57, 80, 86, 179, 180
Bădina, Ovidiu, 59
Bălașa, Ana, 65, 179
Bălcescu, Nicolae, 44
Beauvois, Jean-Léon, 60, 179
Becker, Howard S., 147, 179
Bellah, R.N., 24, 179
Berar, Petru, 83
Berg, Bruce L., 33, 179
Blanchet, Alain, 182, 185
Bochenski, Joseph, 24, 45, 179
Bogathy, Zoltan, 149
Boileau-Despréaux, Nicolas, 17Boncu, Ștefan, 64, 179
Boudon, Raymond, 64, 179
Bourhis, Richard Y., 64, 146, 180
Bower, William J., 37Bucă, Marian, 56
Buchanan, William, 123
Buffon, Georges Louis Leclerc de, 23
Burke, Peter, 24, 179, 180, 186
Button, G., 147
Buzon, Claudette, 84, 180
Camus, Albert, 73
Cantril, Hadley, 123
Cantemir, Dimitrie, 44
Cato cel B ătrân (Marcus Porcius Cato
Maior), 160, 168
Cernea, Mihail, 145, 180
Cervantes, Miguel de, 74
Cezar (Caius Iulius Caesar), 62, 156,
176
Chartier, Roger, 44, 180
Chelcea, Ion, 27, 59, 141, 180
Chelcea, Septimiu, 20, 27, 54, 56, 59,
61, 65, 80, 85, 87, 141, 145, 179,
180
Chircev, Anatole, 125, 127
Cicero (Marcus Tullius Cicero), 156,
161, 162, 164, 166, 169, 170, 173,
174, 175
Clyde, Martin E., 182
Cocking, John, 18, 180
Codiță, Cornel, 13
Comte, Auguste, 38, 82, 180
Conea, Ion, 59, 180

Septimiu Chelcea 188
Constantinescu, Cornel, 86, 180
Corbin, Juliet, 134, 185
Coteanu, Ion, 180
Crane, N.B., 87
Cuba, Lee, 18, 180
Cusanus, Nicolaus, 161
D’Andrare, R., 149
DeFleur, M.L., 149
DePaulo, B.M., 149
Descartes, Réne, 41, 159, 167
Didier, Julia, 23, 181
Diogene, 168
Dobrescu, Paul, 13
Duby, Georges, 180
Dubois, Jean, 58, 181
Ducrot, Oswald, 49, 181
Durkheim, Émile, 66, 77, 78, 127, 147,
181
Eco, Umberto, 15, 25, 26, 28, 31, 33,
40, 47, 56, 58, 66, 67, 82, 143, 181
Edeline, F., 181Einstein, Albert, 138, 181
Eliade, Mircea, 79, 181
Eminescu, Mihai, 73, 117
Eron, L.D., 65, 181
Euclid, 172
Eysenck, Hans J., 66, 67, 141, 181
Eysenck, Michael, 66, 67, 141, 181
Faulkner, William, 73
Fazio, Russel H., 46
Fedru (Phaedrus), 168
Ferréol, Gilles, 18, 64, 90, 110, 111,
118, 181
Festinger, Leon, 121
Filipescu, Iancu, 54, 180
Flageul, Nöel, 18, 110, 111, 181
Foulquié, Paul, 82, 180, 181
Freud Sigmund, 83, 181
Gavriliu Leonard, 83
Gebhard, Paul H., 108, 182
Georgescu, Nae, 13, 117, 181Georgiu, Grigore, 13, 64, 181
Gherghel, Nicolae, 18, 108, 114, 145,
181
Gilbert, Nigel, 32, 181
Giltrow, J., 18
Ginzburg, Carlo, 23
Goodman, Norman, 64, 182
Gotman, Anne, 182, 185
Gracián y Morales, Balthasar, 46
Greenwald, Anthony G., 20, 182
Gusti, Dimitrie, 29, 54, 59, 64, 129,
180, 182
Habermas, Jürgen, 28, 182
Hart, Chris, 18, 20, 74, 75, 85, 146, 182
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, 83,
182
Herseni, Traian, 29, 54, 64, 84, 180, 182
Hipocrat, 158, 167
Hobbes, Thomas, 159, 164
Horațiu (Quintus Horatius Flaccus),
41, 155, 161, 162, 164, 165, 170,
172, 173
Huesmann, L.R., 181
Huizinga, Johann, 164
Hult, Christine A., 18, 25, 33, 34, 182
Iacob, Dumitru, 13
Iacob, Lumini ța, 124
Iluț, Petru, 51, 53, 182
Iuvenal (Decimus Iunius Iuvenalis),
168, 170
Kapița, P.L., 64, 182
Kaufmann, Jean-Claude, 22, 23, 24, 66,
69, 110, 125, 182, 184, 185
Keohane, Robert, 66, 182
Key, V.O. Jr., 68, 182
Kinsey, Alfred C., 108, 140, 182
King, Gary, 66, 182
Kissinger, Henry, 65, 182
Klineberg, Otto, 123
Klinkenberg, J.M., 181
Kuhn, Thomas S., 76, 182Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 189
La Follette, M., 182
La Rochefoucauld, François, 149
Lazarsfeld, Paul F., 38, 94
Le Bon, Gustave, 149
Leibniz, Wilhelm, 168, 175
Lefkowitz, M.M., 181
Le Page, A., 149
Leroux, Yvan, 16, 70, 184
Le Vine, R.A., 149
Lévi-Strauss, Claude, 147
Lévy, André, 60, 179
Lewis, Oscar, 29, 66, 182, 183
Leyens, Jacques-Philippe, 64, 65, 123,
146, 180, 183
Li X., 86
Locke, John, 169
Lodge, David, 55, 183
Loftus, Elisabeth F., 92, 183
Loftus, Geoffrey R., 92, 183
Luca, Marcela, 65, 183
Lucrețiu (Titus Lucretius Carus), 161,
162
Ludușan, Nicolae, 102, 183
Lungu, Ovidiu, 180
Lussier, Yvan, 16, 70, 184
MacLachlan, J., 149
Machiavelli, Nicolo, 158, 161
Madsen, R., 179
Maiorescu, Titu, 44
Maneca, Constant, 51, 183
Marcu, Florin, 51, 183
Marcus, Solomon, 37, 144, 183
Malinowski, Bronislaw, 23, 121
Mann, Galo, 23
Marinescu, Gheorghe, 74
Massey, Douglas S., 32, 61, 73, 183
Martin, Clyde E., 108
Maugham, W. Somerset, 17, 28, 183
Maurus, Tirentianus, 164
Merton, Robert K., 82, 183
McAllister, Ronald J., 185
McCauley, C., 149
McGregor, D.M., 149
McGuire, William J., 46Miclea, Mircea, 184
Michelet, Jules, 128
Miguel, Amando de, 49, 78, 92, 183
Mihai, Lucian, 40, 183
Miller, David L., 183
Mills, C. Wright, 38, 47, 48, 83, 149, 183
Minguet, P., 181
Moldovan, Olga, 184
Morris, Desmond, 62, 65, 183
Moscovici, Serge, 24, 76, 183
Moser, C.A., 81, 88, 183
Mouras, Marie-Jo, 84, 180
Munteanu, Eugen, 54, 183
Munteanu, Gabriela Lucia, 54, 183
Murrillo, 74
Neculau, Adrian, 52, 64, 183, 184
Neculce, Ion, 44
Neisser, Ulric, 141
Nemeș, Sofia, 184
Newton, Isaac, 164, 172
Noelle-Neumann, Elisabeth, 38, 82
O’Barr, W., 149
O’Hara, M., 149
Osgood, Charles E., 38
Ovidiu (Publius Ovidius Naso), 54,
158, 163, 169, 172, 176
Palmonari, Augusto, 184
Parsons, Talcott, 47, 48, 184
Passeron, Jean-Claude, 24, 94, 184
Patrick, Simon, 118
Pătru, Miron V., 184
Perpelea, Nicolae, 184
Pettigrew, Thomas F., 65, 184
Pavelcu, Vasile, 126
Phillips, E.M., 18, 20
Pire, F., 181
Pitagora, 38
Plank, Max, 27
Plaut (Titus Maccius Plautus), 174
Pliniu cel B ătrân (Caius Plinius
Secundus), 166
Pomeroy, Wardell B., 108, 182

Septimiu Chelcea 190
Popescu-Neveanu, Paul, 35
Popper, Karl R., 64, 184
Price, Richard, 23
Provost, Marc A., 16, 52, 70, 72, 111,
116, 123, 135, 136, 184
Pugh, D., 18, 20
Quintilian (Marcus Fabius
Quintilianus), 34, 172
Radu, Ioan, 93, 184
Radu, Lucian, 180
Radu, Nicolae, 149
Ralea, Mihai, 84
Ramón y Cajal, Santiago, 17, 21, 45,
63, 74, 107, 112, 113, 184
Ranschburg, Jenö, 149
Raymond, Saint-Jean, 180, 181
Rădulescu-Motru, Constantin, 125, 148
Roman, Ion, 54, 184
Roșca, D.D., 83
Rousseau, Jean-Jacques, 83, 184
Saint-Jean, Raymond, 82
Sandu, Dumitru, 149, 184
Săvulescu, Silvia, 184
Schaeffer, Jean-Marie, 49, 181
Schifirneț, Constantin, 64, 184
Schlachter, Didier, 90, 181
Schadron, Georges, 123
Schlick, M., 147
Seca, Jean-Marie, 76, 113, 114, 184
Seche, Luiza, 180
Seche, Mircea, 180
Sedlack, Guy R., 93
Seneca (Lucius Annaeus Seneca), 81,
158, 161, 164, 167, 169, 173, 176,
185,
Sendrail, Marcel, 17, 184
Shrader-Frechette, Kristin, 37, 185
Simon, Patrick, 118
Singly, François de, 93, 94, 182, 185
Singleton, Royce, Jr., 70, 185
Sirota, André, 185
Shaw, Bernard Geroge, 151Socrate, 173
Splichal, Slavko, 142, 185
Spinoza, Baruch, 24, 45, 164, 168, 174,
185
Stahl, Henri H., 38, 83, 185
Stanley, Jay, 93
Stavinsky, Price Leonard, 36, 185
Stănciulescu, Elisabeta, 65, 185
Stănculescu, Elena, 65, 185
Stănculescu, Irina, 86, 185
Straits, Bruce C., 185
Straits, Margaret M., 185
Strauss, Anselm L., 69, 134, 149, 185
Suetoniu (Caius Suetonius
Tranquillus), 163
Sullivan, W.M., 179
Szamosközy, Ștefan, 184
Szczepański, Jan, 64, 148, 185
Swidler, Ann, 179
Șerbănescu, Andra, 41, 42, 79, 185
Șincai Gheorghe, 170
Taboada, Léonetti Isabel, 147
Tacit (Publius Cornelius Tacitus), 173
Tajfel, Henri, 123
Tarde, Gabriel, 123
Terențiu (Publius Terentius Afer), 168,
174, 176
Tertulian (Quintus Septimius Florens
Tertullianus), 160
Titul Livius, 164
Thomas a Kempis, 173
Tipton, S.M., 179
Toffler, Alvin, 60, 185
Tockville, Charles Alexis Clarél de, 149
Toma d’Aquino, 82, 156
Tönnies, Ferdinand, 143
Traxel, Werner, 70, 185
Trinon, N., 181
Useem, Bert, 26, 27, 30, 185Van Gennep, A., 149
Van Leeuwen, M.S., 149Metodologia elabor ării unei lucr ări științifice 191
Veil-Barais, A., 180
Velasquez, 74
Verba, Sidney, 66, 182
Vergiliu (Publius Vergilius Maro), 155,
158, 162, 163, 167, 168, 174
Vespasian (Titus Fl avius Vespasianus),
160, 169
Vico, Giambattista, 176
Vlăduț, Mihaela, 180
Vlăsceanu, Mihaela, 61, 185
Voiculescu, Florea, 102, 183
Voinea, Maria, 13
Von Bayer, C.L., 149
Visscher, Pierre de, 65, 149, 181
Walder, L.O., 181
Wallerstein, Immanuel, 186Weber, Max, 31, 33, 57, 147, 186
White, Hayden V., 24, 186
Wilson, Edward O., 38
Wittgenstein, Edward, 47
Wolton, Dominique, 50
Yanni, D.A., 147
Yzerbyt, Vincent, 123
Zafiu, Rodica, 44, 186
Zamfir, Cătălin, 64, 186
Zamfir, Elena, 13
Zani, Bruna, 184
Zanna, Mark H., 46
Zăinescu, Alin, 13
Zlate, Mielu, 128, 186

Index de teme
Abrevierile, 79, 118
Adăugirile, 34
Adjoncția, 62
Alineatul, 136
Analiza datelor, 89–109
Anexele, 141–142Apendice,
Aplicativitatea, 20
Argoul, 55
Arhaismele, 53–54
Argumentarea, 111
Autorii, 67, 79–81
Barbarisme, 50–51
Bibliografia, 73
Cacofonia, 44–45
Calitatea cercet ării, 19–22
Casetele, 137
CD-ROM, 88
Citatele, 78–79
Colontitlu, 142
Concluziile, 112–114
Corectura, 114–116
Cratima, 129–130
Cuvinte-cheie, 150
Descrierea design -ului cercet ării, 88–89
Discutarea datelor, 109–112
Două puncte, 123–124
Drepturile de autor, 40–41
Elipsa, 58–59
Eliminarea, 34
Epitetele, 56–57Eufonia, 43
Excel, 105
Explicația figurilor, 108
Expresii în limba latin ă, 155–179
Figurile, 100–109
Fotografiile, 100–101, 107
Glosarul, 141
Graficele, 102–108
– (cu) bare, 103
– cluster, 106
– cercul de structur ă,105–106
– figurative, 106–107
– histograme, 103–104
– liniare, 102
– poligonul frecven ței, 102
Grilă de evaluare, 22
Hârtia, 133
Hiperbatul, 58
Histogramele, 103–104
Indexare, 62
Index
– de evaluare, 21
– de nume, 149
– de teme, 150– al topicii, 27
Internetul, 73, 140
Instituțiile, 68
Introducerea, 72–73
Jargon, 49–51

Septimiu Chelcea 194
Lectura
– tăcută, 44
– cu voce tare, 43
Linie, 128–130
– oblică, 128
– (de) pauz ă, 128
Lista
– bibliografic ă, 143
– casetelor, 79
– figurilor, 12, 139
– tabelelor, 10, 139
Litota, 57–58
Literatura consultat ă, 73–88
Litera, 133–135
Lizibilitatea, 71–72
Lucrarea de licen ță, 25, 34
Media electronic ă, 87–88
Metaforele, 60–62
Mitul realismului, 24
Mulțumiri, 13, 140–141
Narațiuni polifonice, 24
Neologisme, 51–53
Norme
– etice, 145
– (de) redactare, 69–116
Notele, 142–143
Notele tabelelor, 99–100
– generale, 99
– (de) probabilit ăți, 99
– specifice, 99
Numerotarea
– figurilor, 101
– paginilor, 138–139
– tabelelor, 97–98
Oglinda paginii, 135
Organizarea materialului, 34–35
Originalitatea, 20–21, 22
Paragraful, 136
Paranteze, 126–128
– drepte, 127
– rotunde, 126, 141Plagiatul, 36–41
– intenționat, 36
– involuntar, 38–40
– online, 37
Pleonasmul, 49
Postmodernism, 24
Prezentarea
– tabelelor, 108–109
– disertațiilor, 153
Puncte de suspensie, 131–132
Punctul, 117–120
Punct și virgulă, 122–123
Raport de anchet ă, 89
Raționament, 110
– analitic, 110
– cauzal, 110
– deductiv, 110
– dialectic, 110
– inductiv, 110
– (bazat pe) opozi ție, 110
– (bazat pe) reducerea la absurd,
110
Rearanjarea materialului, 35
Redactarea, 17
Redundan ța, 63
Referințele bibliografice, 77
Rezumatul, 71–72, 86
Rigurozitatea, 21, 22
Schema de organizare a lucr ării, 70–71
Semnele cit ării, 124–126
Semnul exclam ării, 131
Semnul întreb ării, 130–131
Semnifica ția teoretică, 21
Sistemul de citare
– autor-dat ă, 81–84
– autor-num ăr, 84
– Harvard, 81–84, 98, 101
Situație retorică, 25
SPSS, 105
Stil, 41–45
– științific, 23, 45–55
– (de) redactare, 55
Substituirea, 35Cum să redactăm 195
Suprimarea, 59–60
– parțială, 59
– totală, 59
Surse
– de mâna a doua, 82
– de primă mână, 82
Tabele, 90–100
– bivariate, 90
– centralizatoare, 90–97
– (de) contingen ță, 95
– (de) dominan ță, 96
– (de) inciden ță, 97
– multivariate, 92–95
– (de) preferin țe, 97
– (de) proximitate, 96
– univariate, 90
Teza de doctorat, 28, 32, 34
Tipuri de cercet ători, 75–76Titlul, 58–68
– arta, 58–60
– criptice, 65
– denumire a domeniului, 63–64
– explicit, 63
– figurilor, 108
– interoga ție, 65
– (de) protec ție, 64
– (de) rela ție, 64
– știința, 62–68
– tabelelor, 97–99
Traducerile, 65–67, 82–83
Trimiterile bibliografice, 76
Variabilă test, 95
Virgula, 120–122
Web, 88

Inițiere în cercetarea sociologicã
cursuri universitarecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 1

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 2

Septimiu Chelcea
Inițiere în cercetarea sociologicã
comunicare.ro cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 3

Redactor: Adina Chelcea
Tehnoredactor: Ana-Maria Popescu
Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin Editurii Comunicare.ro, 2004
SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy“
Strada Povernei 6–8, BucureștiTel./fax: (021) 313 58 95E-mail: editura@comunicare.rowww.editura.comunicare.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CHELCEA, SEPTIMIU
Inițiere în cercetarea sociologicã / Septimiu
Chelcea. – București: Comunicare.ro, 2004
Bibliogr.
ISBN 973-711-027-7
316(075.8)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 4

Cuprins
Argument / 9
Capitolul 1
Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale
Întrebãrile sociologiei / 13Cunoașterea comunã: caracteristici / 15Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã: „rupturã“ sau „continuitate“? / 17Caracteristicile cunoașterii științifice / 19Cercetarea sociologicã – o activitate socialã / 23Rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã / 25Cunoașterea științificã și valorile sociale / 28
Capitolul 2
Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice
Metodã, tehnicã, procedeu, instrument de investigare: precizãri terminologice / 31Principii metodologice în cercetãrile socioumane empirice / 35Cercetarea calitativã versus cercetarea cantitativã / 37
Analiza ipotezelor: definiția și dimensiunile ipotezelor / 50Tipuri și modalitãți de elaborare a ipotezelor / 53Structura logicã și validitatea ipotezelor / 54Explicația teoreticã / 57
Capitolul 3
Analiza conceptelor sociologice
Raportul dintre semn, semnificație și realitatea socialã / 61Concepte, termeni și noțiuni în științele socioumane / 62Definirea conceptelor / 64Analiza indicatorilor definiționali / 68Trecerea de la indicatori la indici / 72cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 5

Capitolul 4
Mãsurarea în științele sociale și comportamentale
Societate și mãsurare / 77Ce este mãsurarea? / 79Nivelurile de mãsurare / 80Validitatea și fidelitatea mãsurãrii / 84
Capitolul 5
Tipuri de cercetãri socioumane
Precizãri terminologice / 89Tipologia cercetãrilor socioumane empirice / 92
Capitolul 6
Chestionarul în cercetarea sociologicã
Ce este un chestionar de cercetare științificã? / 105Clasificarea chestionarelor / 107Structura chestionarelor / 127Tehnici de structurare a chestionarelor / 131Formularea întrebãrilor / 134
Capitolul 7
Interviul ca tehnicã de cercetare științificã
Precizãri terminologice / 149Interviul ca tehnicã de cercetare în științele socioumane / 150Interviul ca interacțiune psihologicã și socialã / 151Avantajele și dezavantajele utilizãrii interviului în științele socioumane / 153Tipuri de interviuri și criterii de clasificare / 155Aplicații ale logicii interogative în anchetele prin interviu / 169Desfãșurarea interviurilor de cercetare / 170Selecția și formarea operatorilor de interviu / 173
Capitolul 8
Metoda observației
Ce este observația? / 177Tipurile de observație / 179Reguli de observare / 191
Capitolul 9
Experimentul în științele socioumane
Experimentul, cunoașterea științificã și societatea / 195Definiție, concepte de bazã și scheme experimentale / 202Tipuri de experimente în științele socioumane / 212Etapele cercetãrii experimentale / 223cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 6

Capitolul 10
Studiul documentelor sociale
Ce este un document social? / 235Clasificarea documentelor sociale / 236Recensãmântul populației / 238Documente scrise necifrice / 247Biografiile sociale / 253
Capitolul 11
Tehnicile de analizã a conținutului comunicãrii
Specificul tehnicilor de analizã a conținutului comunicãrii / 263Etapele analizei conținutului comunicãrii / 272Procedee de analizã a conținutului / 275Aplicarea tehnicilor de analizã a conținutului / 279
În loc de încheiere / 283
Bibliografie selectivã / 285cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 7

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 8

Argument
Lucrarea de fațã, conceputã sub forma unui curs universitar, se adreseazã, în primul rând, studenților de
la facultãțile cu profil sociouman. Ea le este utilã și viitorilor specialiști din domeniile conexe sociologiei(psihologie, economie, marketing, științe juridice ș.a.), precum și jurnaliștilor și oamenilor politici; mai general,tuturor celor interesați de cunoașterea vieții sociale.
În prima parte a lucrãrii prezint notele distinctive ale cunoașterii științifice, subliniind necesitatea
fundamentãrii metodologice a investigațiilor sociologice de teren (concrete, empirice). Dacã este adevãrat cã„cel mai practic lucru este o bunã teorie“ – cum spunea fondatorul ăcolii dinamicii grupurilor, psihosocio-logul american Kurt Lewin (1935) –, tot atât de adevãrat este și faptul cã „nu existã cercetare sociologicã maibunã decât metodologia și teoria pe care se fondeazã“. Teorie, metodologie, metode, tehnici și procedee – iatão înlãnțuire la fel de solidã ca și fiecare verigã ce o compune. Nu ne este permis sã scurtcircuitãm demersulcercetãrii sociologice: sã începem cu alcãtuirea și aplicarea instrumentelor de investigație, fãrã sã alegemparadigma explicativã cea mai adecvatã. Este, de asemenea, sortitã eșecului tentativa de cercetare empiricã,
de teren, care nu pornește de la analiza conceptualã și de la ipoteze valide.
Partea a doua a lucrãrii este alcãtuitã dintr-o suitã de monografii vizând metodele anchetei (cu tehnicile
chestionarului și interviului de cercetare), observației (cu tipurile ei: nestructuratã/structuratã, externã/partici-
pativã, continuã/eșantionatã), experimentului (de laborator, de teren, invocat, mintal etc.) și analizei documen-
telor (biografii sociale, statistici ș.a.m.d.). Cele patru principale metode ale sociologiei, anterior menționate,
beneficiazã de numeroase tehnici și proceedee de culegere a informațiilor și de prelucrare a datelor. M-amoprit doar la tehnicile cel mai frecvent utilizate: chestionarul, interviul, tehnicile de analizã a conținutuluicomunicãrii. Nu am adus în discuție prelucrarea datelor (analiza lor statisticã sau analiza calitativã) și nici num-am referit la exigențele redactãrii raportului de cercetare (am fãcut acest lucru în Cum sã redactãm o lucrare
de licențã, o tezã de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socioumane , București, Editura
Comunicare.ro , 2000/2003).
Pe parcursul celor unsprezece capitole ale lucrãrii, am folosit interșanjabil termenii de „sociologie“, „științe
socioumane“, „științe sociale și comportamentale“. Vreau sã cred cã cititorul sagace nu va cãuta „ceartã decuvinte“. ăi mai vreau sã cred cã studenții vor completa cu lecturi extinse și fundamentale acest text, pe careîl consider introductiv.
La sfârșitul fiecãrui capitol am inclus o listã cu termenii-cheie, o suitã de întrebãri (probleme) recapitulative
și am fãcut recomandãri bibliografice din literatura de specialitate româneascã și strãinã. Pentru a atrage atențiaasupra vocabularului sociologiei, am scris cu italice termenii de specialitate când i-am folosit prima datã, iarpentru a nu încãrca textul cu timiteri bibliografice m-am limitat – cât mi-a fost cu putințã – la indicarea întreparanteze doar a numelui autorului și a anului ediției princeps a lucrãrii din care am preluat puncte de vederecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 9

teoretice sau rezultate ale cercetãrilor empirice. În cazul lucrãrilor citate, am menționat mai întâi data apariției
primei ediții și apoi a ediției pe care am consultat-o.
Cititorii dornici de însușirea în profunzime a problematicii cunoașterii vieții sociale și de dobândirea
competenței de cercetãtor științific în domeniul științelor socioumane pot consulta în continuare lucrarea noastrãMetodologia cercetãrii sociologice . Metode cantitative și calitative (București, Editura Economicã,
2001/2004, 694 p.).
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea10 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 10

Talcott Parsons Robert K. Merton Wright C. MillsMax Weber George Herbert MeadKarl Marx Charles Horton CooleyAuguste Comte Émile DurkheimAuguste Comte (1798–1929)
Curs de filosofie pozitivã (1830–1842)
Karl Marx (1818–1883)
Capitalul (1867); împreunã
cu Friederich Engels, Manifestul partidului comunist (1848)
Émile Durkheim (1858–1917)
Diviziunea socialã a muncii (1893);
Regulile metodei sociologice (1895)
Charles H. Cooley (1864–1929)
Natura umanã și ordinea socialã (1902);
Organizarea socialã (1909)
Max Weber (1864–1920)
Etica protestantã și spiritul capitalismului(1904–1905)
George H. Mead (1863–1931)
Mintea, sinele și societatea(publicatã postum, 1934)
Robert K. Merton (1910–2003)
Teoria socialã și structura socialã (1949)
Talcott Parsons (1902–1979)
Structura acțiunii sociale (1951)
Wright C. Mills (1916–1962)
Imaginația sociologicã (1959)Clasicii sociologiei universalecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 11

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 12

CAPITOLUL 1
Cunoașterea comunã
și cunoașterea științificã a vieții sociale
Întrebãrile sociologiei
Primul mare precursor al investigației sociologice empirice, Aristotel (383–322 î.e.n.), scria
în cartea întâi a Metafizicii cã filosofia s-a nãscut din uimire. Același lucru se poate spune și
despre sociologie. Dacã filosofii și-au îndreptat privirea spre stele, punându-și întrebãri despreoriginea Universului și apoi despre caracterul cunoașterii însãși, sociologii au privit Terraîntrebându-se despre existența omului în societate și, mai târziu, despre modalitãțile decunoaștere a traiului laolaltã al oamenilor. Sociologul francez Claude Javeau (1988) apreciazãcã sociologia nu a depãșit, ca alte științe, „stadiul discuțiilor despre fundamentele cunoașteriiîn domeniu“, iar Joel Smith (1991), punând în discuție „Sociologia în secolul al XXI-lea“,considera cã, din punct de vedere metodologic, în prezent sociologia suferã de pe urma unor„distincții false“ între: abordãrile cantitative versus calitative, metoda anchetelor versus metoda
comparativ-istoricã, metodologia sociologicã versus etnometodologie, studiile microsociologice
versus studiile macrosociologice. Profesorul de la Universitatea Duke (SUA) își exprimã convin-
gerea cã în secolul în care am intrat sociologia va depãși „dilemele metodologice dogmatice“și va produce cunoștințe necontestabile despre fenomenele și procesele sociale.
Dar care este obiectul cercetãrilor sociologice? Așa cum preciza C. Wright Mills (1916–1962),
„analiștii clasici“ ai vieții sociale au încercat sã rãspundã la trei grupe de întrebãri, și anume:
1) „Care este structura acestei societãți particulare ca întreg? Cum diferã ea de alte orânduiri
sociale? Care este, în interiorul societãții, semnificația fiecãrei trãsãturi particulare pentrucontinuitatea ei și pentru transformarea ei?“ (Mills, 1959/1975, 35).
Promotorul sociologiei contestatare din America anilor ’50–’60 ai secolului trecut remarca
faptul cã sociologia se preocupã în primul rând de „interrelațiile și interdependențele compo-nentelor societãții, precum clasele sociale, formele fundamentale ale muncii, forțele de sociali-zare majore (structura familiei, educația, organizațiile sociale), regulile și formele controluluisocial care organizeazã o societate“ (Baker, 1988, 6).
2) Cea de-a doua grupã de probleme care au stat și rãmân în atenția sociologiei o constituie
întrebãrile de tipul: „Ce loc ocupã aceastã societate în istoria omenirii? Ce mecanisme duc laschimbarea ei? Care este locul acesteia în dezvoltarea umanitãții, în ansamblul ei, și care estesemnificația ei pentru aceastã dezvoltare? Care sunt influențele pe care le suferã și pe care leexercitã aspectele studiate în cadrul perioadei istorice în care se manifestã și, în ce priveșteaceastã perioadã, care sunt trãsãturile ei esențiale? Prin ce se deosebește ea de alte perioade?Care sunt modurile ei caracteristice de fãurire a istoriei?“ (Mills, 1959/1975, 35).cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 13

Dacã prima grupã de întrebãri viza structura socialã , aceastã a doua grupã are în vedere
schimbarea socialã . Sociologii încearcã sã înțeleagã și sã explice științific schimbãrile din
societate de-a lungul istoriei: schimbãrile din structura familiei, modificarea formelor de socia-lizare, transformarea muncii, deplasarea centrului de greutate a vieții sociale spre organizațiileformale etc.
3) În fine, a treia grupã de întrebãri se concentreazã asupra studiului personalitãții și a
raporturilor individ-societate: „Ce tipuri de bãrbați și femei predominã în aceastã societate șiîn aceastã perioadã? ăi ce tipuri vor predomina în viitor? Cum sunt ele selectate și formate,emancipate și reprimate, sensibilizate și opacizate? Ce tipuri de naturã umanã se relevã în
conduitã și caracter în aceastã societate, în aceastã perioadã? Ce semnificație are pentru natura
umanã fiecare dintre trãsãturile societãții pe care le examinãm?“ (Mills, 1959/1975, 35-36).
Cele trei grupe de întrebãri identificate de C. Wright Mills în opera marilor sociologi,
indiferent de problemele specifice pe care le-au abordat, reflectã concepția autorului despreobiectul sociologiei ca studiu al influențelor reciproce dintre om și societate, dintre biografieși istorie. Imaginația sociologicã permite înțelegerea relațiilor dintre istorie și biografie, pornind
de la premisa cã fiecare individ își trãiește biografia într-o perioadã istoricã determinatã,contribuind la configurarea societãții și fiind, în același timp, un produs al societãții.
Întrebãrile pe care și le-au pus și continuã sã și le punã analiștii sociali îi frãmântã și pe
oamenii obișnuiți, fãrã a avea o imaginație sociologicã educatã, sistematicã. Cine s-a întrebatîn decembrie 1989 ce societate vom edifica? Cine poate sã rãspundã azi la întrebarea: Prin ce
se diferențiazã noua societate de cea de care ne-am despãrțit? Cum influențeazã economia depiațã asigurarea drepturilor omului și un trai decent pentru fiecare? Oamenii se întreabã: dece a crescut exploziv infracționalitatea? De ce au scãzut producția și nivelul de trai? Care suntcauzele extinderii ca o plagã a corupției? Ce fel de oameni sunt cei care și-au schimbat instan-taneu convingerile politice declarate? Prin ce se caracterizeazã întreprinzãtorul ca tip umanimpus de societatea în tranzație de la totalitarism la democrație? Cum se exercitã justiția socialãîn perioada de tranziție postcomunistã?
Neavând calitatea spiritualã a imaginației sociologice, „forma cea mai fertilã a conștiinței
de sine“, oamenii necultivați din punct de vedere sociologic nu reușesc sã vadã legãturainseparabilã dintre viața individului și istoria societãții, nu înțeleg seismele sociale, evoluțiasocialã rapidã și faptul cã vechile norme și valori nu îi mai pot orienta într-o lume a concurențeiși confliectelor.
Este scopul cercetãrii din domeniul științelor sociale și comportamentale de a explica
necazurile personale și conflictele sociale, de a propune modalitãți de depãșire a neliniștei,anxietãții, panicii sau indiferenței și apatiei. „Epoca noastrã este cea a neliniștei și a indiferenței“– spunea C. Wright Mills în urmã cu mai mult de patru decenii. Aceastã caracterizare este deo mare actualitate pentru societatea româneascã de azi. De aceea cercetarea socioumanã trebuiesã evidențieze care sunt valorile amenințate și cine le amenințã; ea trebuie sã contribuie ladepãșirea „necazurilor personale generate de mediu“ și la soluționarea „conflictelor publiceale structurii sociale“.14 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 14

Cunoașterea comunã: caracteristici
Trãind în societate, fiecare individ își însușește în cursul existenței sale o sumã de cunoștințe
despre traiul laolaltã al oamenilor. Aceste cunoștințe se bazeazã pe experiența directã aindivizilor. Este ceea ce numim „cunoașterea comunã“ (sau „spontanã“, „cotidianã“, „la nivelulsimțului comun“, „la nivelul bunului simț“).
Cunoașterea comunã „nu este altceva decât însușirea de cãtre agentul cunoscãtor a unei
informații legate nemijlocit de condițiile praxiologice în care acționeazã“ (Cornel Popa, 1972).În activitatea lor practicã, oamenii, ca agenți cunoscãtori individuali sau colectivi, utilizeazãcunoștințele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generație laalta în procesul socializãrii. Structura și configurația activitãților practice contemporane, modulde raportare la mediul natural și social, sistemul de valori, orizontul cunoștințelor anterioarealcãtuiesc – așa cum preciza Cornel Popa (1972) – „situația praxiologicã determinatã“ în carese realizeazã actul cunoașterii.
Serge Moscovici și Miles Hewstone (1983) au definit simțul comun ca pe un „corpus de
cunoștințe fondat pe tradițiile împãrtãșite și îmbogãțite de mii de observații și experiențesancționate de practicã“. Simțul comun, la care apelãm cu toții pentru a explica ceea ce seîntîmplã și pentru a prevedea ce se va întîmpla, se deruleazã în douã etape. În prima etapã, în
mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisã produsãde mecanisme psihice necontrolate rațional. Simțul comun se bazeazã pe metode informale.Se vorbește astfel despre intuiția excepționalã a unor persoane ca despre ceva dat, înnãscut.Astfel de persoane „simt“, intuiesc dacã cineva spune adevãrul sau nu. Dacã sunt întrebateînsã, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte persoane suntcapabile sã „diagnosticheze“ dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Sevorbește astfel despre proverbiala „intuiție femininã“. Cea de-a doua etapã în cunoașterea la
nivelul simțului comun constã în extrapolarea explicațiilor de la situațiile trecute la cele prezentesau viitoare. Evident, aceastã extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o moda-litate mecanicistã de transpunere a explicațiilor de la o situație la alta.
Dupã modul de dobândire a cunoștințelor, simțul comun are douã forme esențiale: simț
comun de primã mânã și simț comun de mâna a doua . Simțul comun de primã mânã reprezintã
ansamblul cunoștințelor spontane fondate pe experiența directã a agenților cunoscãtori. Un juristcu experiențã de multe ori își dã seama intuitiv de partea cui este dreptatea. În mod spontan„simte“ cã o mãrturie este falsã. Dacã respectivul jurist a citit lucrãri de psihologie și sociologiejudiciarã, va utiliza cunoștințele dobândite fãcând apel la ceea ce se numește „simț comun demâna a doua“, adicã „ansamblul cunoștințelor științifice transformate în imagini și folosite înpracticã. În procesul judiciar, depãșindu-se cunoașterea la nivelul simțului comun, se face apella cunoașterea științificã, respectiv la expertiza psihologicã. Dintotdeauna activitãțile practice(vânãtoarea și pescuitul, culegerea și cultivarea plantelor, meșteșugurile etc.) s-au realizat pebaza cunoștințelor dobândite de cei ce realizau aceste activitãți și transmise apoi verbal dingenerație în generație. Inițial, aceste cunoștințe, reduse ca volum, nesistematice, cu caracterprescriptiv (nu explicativ), rãmânând la nivelul fenomenal, fãrã a surprinde raporturile cauzale,de esențã, erau singurele care orientau producerea celor necesare traiului. Cu timpul, producțiaa început a fi din ce în ce mai mult ghidatã de științã, de cunoașterea teoreticã, iar în prezentștiința a devenit un instrument decisiv în optimizarea acțiunilor umane.Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 15cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 15

Rezultã din cele arãtate cã între activitatea practicã a oamenilor și activitatea de cunoaștere
existã o largã interferențã, cã tipul cunoașterii comune a fost, în decursul evoluției societãții,depãșit de cunoașterea științificã. ăi în ceea ce privește cunoașterea societãții, a traiului laolaltãal oamenilor asistãm la același proces de depãșire, prin apariția și evoluția sociologiei și acelorlalte discipline socioumane, a cunoștințelor la nivelul simțului comun de cãtre cunoaș-terea teoreticã. A rãmâne, în cunoașterea societãții, la nivelul simțului comun „înseamnã a-iacorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multã vreme în celelalte științe“ (Durkheim,1895/1974, 35).
Sociologia, atrãgea atenția întemeietorul ăcolii sociologice franceze, Émile Durkheim
(1858–1917), în prefața la ediția I (1895) a lucrãrii Regulile metodei sociologice , „nu trebuie
sã consiste într-o simplã parafrazã a prejudecãților tradiționale, ci sã ne facã sã vedem lucrurilealtfel de cum apar omului de rînd; cãci obiectul fiecãrei științe este de a face descoperiri șiorice descoperire deconcerteazã mai mult sau mai puțin opiniile acceptate“ (Durkheim, 1895/1974, 35). Analizând trecerea de la cunoașterea spontanã a fenomenelor și proceselor socialela cea științificã, Henri H. Stahl (1901–1991) arãta, în Teoria și practica investigațiilor sociale
(1974, 75), cã la nivelul simțului comun cunoașterea are un caracter iluzoriu datoritã unei seriide factori. Enculturația, transmiterea culturii de la o generație la alta, are efecte limitative asupracunoașterii. Limba, ca element al culturii, prin bogãția vocabularului și prin sintaxã, condițio-neazã modul de a judeca al oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezintãmatricea internã pe care se structureazã și se dezvoltã întreaga organizare psihicã a individului.
Într-o serie de experimente s-a demonstrat influența limbajului, ca element al culturii, asupra
procesului de memorare: un lucru este mai ușor readus în memorie dacã pentru el existã untermen lingvistic corespunzãtor. Acest fapt a fost pus în evidențã comparându-se performanțelepopulației de limbã englezã și de limbã zuni (pentru care existã un singur termen desemnândatât culoarea portocaliu, cât și culoarea galben) într-un test de recunoaștere a culorilor. Cercetãriasemãnãtoare care evidențiazã modelarea gândirii de cãtre limbã, ca element al culturii, aufost realizate pe populația navaho și euro-americanã (J.B. Caroll și J.B. Casagrande, 1958).
Un alt factor care limiteazã cunoașterea spontanã este socializarea , procesul de formare a
personalitãții în acord cu normele și valorile societãții în care individul se naște și trãiește.Socializarea primarã are un rol primordial în formarea personalitãții pentru și într-o anumitã
culturã. Socializarea primarã începe încã din primele sãptãmâni de viațã ale copilului și îșipune amprenta generând personalitatea de bazã , caracteristicã a unei arii culturale determinate.
În cadrul acestui tip de socializare pãrinții sunt principalii transmițãtori de culturã. Sociali-
zarea secundarã se realizeazã în cadrul instituțiilor specializate (școalã, bisericã, armatã, organi-
zații profesionale sau politice etc.) prin transmiterea de cunoștințe și formarea de deprinderi,atitudini, convingeri.
Atât socializarea primarã, cât și cea secundarã se desfãșoarã diferit de la un grup la altul,
astfel cã însușirea culturii poate fi mai mult sau mai puțin realizatã. Se vorbește chiar de osocializare incompletã . În aceste condiții indivizii, în cadrul aceleiași culturi, își formeazã foarte
diferențiat abilitãțile de cunoaștere spontanã.
Experiența directã a oamenilor este limitatã atât spațial, cât și temporal. Din aceastã cauzã
cunoașterea comunã este parcelarã, incapabilã sã evidențieze evoluția istoricã a societãții,caracteristicile generale ale colectivitãții umane, legitatea schimbãrilor sociale. În ciuda adevã-rului incontestabil cã „nimeni nu a trãit cât lumea“, mulți oameni se considerã „sociologi prin16 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 16

naștere“ și manifestã un scepticism nedisimulat fațã de efortul sociologilor de a explica științific
ceea ce ei cunosc la nivelul bunului simț. Caracterul iluzoriu al cunoașterii spontane decurgeși din implicarea subiectivã a oamenilor în viața socialã în funcție de scopurile și intereselelor particulare, ceea ce îi face sã se înșele adesea „cu bunã credințã“. Nu numai societatea înevoluția ei, dar și structura propriei personalitãți, motivația propriului comportament rãmânparțial necunoscute celui care se bazeazã numai pe cunoașterea spontanã. Mecanismele psiho-neurologice și condiționãrile socioculturale ale gândirii, memoriei, activitãții voluntare etc. nupot fi cunoscute în mod spontan: a-i întreba pe oameni de ce gândesc și acționeazã într-unanume fel înseamnã a colecționa opinii, nu cunoștințe științifice. Este datoria științelor socialeși comportamentale de a da rãspuns la astfel de întrebãri, explicând în același timp limitelecunoașterii spontane. Dupã Petru Iluț (1997, 15-17), principalele limite ale simțului comun suntsubiectivitatea (cu tipul ei special, viziunea de tunel ), suprageneralizarea , confundarea legãtu-
rilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei , încrederea în falsul consens și neluarea în considerare
a efectului încadrãrii .
Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã:
„rupturã“ sau „continuitate“?
La sfîrșitul secolului trecut, Émile Durkheim cerea ca sociologia sã devinã ezotericã ase-
menea oricãrei științe, îndemnând astfel la despãrțirea de cunoașterea spontanã. Mulți sociologise pronunțã pentru distanțarea cunoașterii teoretice de cunoașterea spontanã. Pierre Bourdieu,Jean-Claude Chamboredon și Jean-Claude Passeron (1968) subliniazã faptul cã familiaritateacu universul social reprezintã pentru sociolog un principal obstacol în cunoașterea obiectivãa societãții. Ca actor social, sociologul este tentat sã considere cã experiența trãitã de el constituieexplicația faptelor și proceselor pe care le cerceteazã. De remarcat cã cercetãtorul, fie el sociolog,psiholog sau antropolog, nu reușeste sã se detașeze definitiv de cunoașterea spontanã.
Donald H. McBurney considerã cã simțul comun are douã limite fundamentale: în primul
rând, standardele cunoașterii la acest nivel diferã dintr-un moment în altul și dintr-un loc înaltul în funcție de atitudini și de caracteristicile culturii și, în al doilea rând, cunoașterea comunãeste limitatã de faptul cã singurul criteriu al recunoașterii adevãrului credințelor constã înpracticarea lor. „Pentru cã la nivelul simțului comun doar succesul practic funcționeazã dreptcriteriu al adevãrului, nu pot fi promovate cunoștințe noi“ (Donald H. McBurney, 1984). Însprijinul acestor afirmații autorul citat aduce urmãtorul exemplu: proba vinovãției la unelepopoare primitive consta în dificultatea celui învinuit de a mânca o anumitã cantitate de cereale(grãunțe). Dacã nu reușea, era considerat vinovat. Pe ce se baza aceastã probã? Pe observația,la nivelul simțului comun, cã în fața judecãtorilor persoanelor vinovate li se „usucã gura“.Într-adevãr, datoritã emoției se produce o dereglare a activitãții glandelor salivare. De aici dificul-tatea de a înghiți o cantitate mai mare de grãunțe. Ceea ce se pierde din vedere, la nivelul simțuluicomun, este faptul cã existã persoane foarte emotive care au manifestãri neurovegetative puter-nice fie și numai pentru cã au fost bãnuite de comiterea unor acțiuni reprobabile. Deci, necon-fruntarea cu practica poate conduce cunoașterea spontanã la concluzii false.
În psihosociologie, în ultimele decenii s-a conturat un nou domeniu de cercetare, cel al
cogniției sociale , având ca obiect de studiu tocmai cunoașterea spontanã a opiniilor, atitudinilor
și comportamentelor noastre și ale altora, explicarea evenimentelor din viața socialã.Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 17cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 17

De la început se impune o precizare: „Senzorialul nu ne relevã misterul realului“ (Bernard
Lacroix, 1975). Deși vedem astrul solar rotindu-se pe bolta cereascã, nu Soarele, ci Pãmântulse învîrtește. La nivelul simțului comun, ne este greu sã acceptãm cã materia este „plinã devid“, cã un lingou de aur are mai multe spații goale decât atomi de aur, cã în interiorul atomuluiparticulele sunt separate în spațiu. ăi aceasta datoritã „perseverenței credinței“ (C.G. Lord,1979). T.R. Carretta și R.L. Moreland (1982) au demonstrat, printr-un studiu de teren cã, dupãce „afacerea Watergate“ fusese denunțatã fãrã putințã de tãgadã, susținãtorii președintelui Nixoncontinuau sã-și arate stima fațã de acesta, în timp ce adversarii exprimau opinii foarte negative,dat fiind faptul cã încuviințase încãlcarea democrației prin montarea unor microfoane deascultare a discuțiilor la sediul contracandidatului sãu la funcția de președinte al SUA. Nume-roase experimente au evidențiat cã prejudecãțile influențeazã puternic cunoașterea la nivelulsimțului comun. Aprecierea expresiei faciale a unei persoane variazã în funcție de informațiilecare sunt date despre respectiva persoanã. Prezentându-se fotografia unui bãrbat, s-a spus unuigrup de studenți cã este vorba despre un șef nazist, vinovat de experimente medicale pe deținuțiidin lagãrele de concentrare, iar altui grup de studenți cã fotografia îl reprezintã pe șeful uneiformații secrete de luptã antinazistã, care a salvat mii de evrei. Primul grup de studenți auapreciat cã expresia feței exprimã cruzime și amenințare, cel de-al doilea grup de studenți cãexprimã cãldura umanã și amabilitate (P. Rothbart și M. Birrell, 1977).
Gustave-Nicolas Fischer (1990), analizând mecanismele cunoașterii sociale (cunoașterea
spontanã), aratã cã tendința de a vedea interdependența acolo unde aceasta nu existã și convin-gerea cã putem controla desfãșurarea unor evenimente în fața cãrora suntem în realitate neputin-cioși introduc erori fundamentele în psihologia spontanã, ca și în cunoașterea sociologicã lanivelul simțului comun. În mod spontan, indivizii umani au tendința de a filtra informațiile
disonante și de a reține informațiile consonante , adicã preferãm informațiile care confirmã
opiniile noastre, nu pe cele care le contrazic.
La nivelul simțului comun, suntem tentați sã stabilim o legãturã între fenomene care în
realitate se produc simultan prin hazard . Dacã, mergând pe stradã, ne gândim la o persoanã
și imediat ne întîlnim cu ea, suntem tentați sã credem cã existã premoniție , deși de atâtea ori
ne-am gândit la diferite persoane fãrã a le fi întâlnit ulterior. Supraestimãm coincidențele șidãm uitãrii situațiile care contrazic legãtura dintre fenomenele ce se produc independent unelede altele. Așa cum remarcau Pierre Bourdieu, Jean-Claude Chamboredon și Jean-ClaudePasseron (1968), cercetarea științificã permite reunirea fenomenelor pe care simțul comun leseparã și separarea fenomenelor pe care cunoașterea spontanã nu le diferențiazã.
Iluzia controlului asupra evenimentelor pe care, în realitate, nu le putem influența a fost
remarcatã de antropologi într-o serie întreagã de rituri: de exemplu, dansul ploii sau paparudadin cultura popularã româneascã. Colectivitãțile arhaice apelau la dansuri ritualice ca instrumentpentru aducerea ploii când seceta se prelungea. Din punctul de vedere al chemãrii ploii, funcțiaacestor dansuri era nulã. Ele aveau însã alte funcții pozitive: reafirmarea solidaritãții socialeîntr-un moment dificil pentru existența respectivei comunitãți, manifestarea unei atitudinicolective active, manifestarea esteticã, facilitarea contactului între tineri în vederea alegeriipartenerului de viațã (C. Zamfir, 1987, 73).
O serie de experimente psihosociologice au evidențiat iluzia controlului în cazul jocurilor
de noroc. Când jucãtorii la loterie își aleg ei înșiși numerele, tind sã investeascã mai mulți banidecât atunci când numerele de loterie le sunt atribuite de experimentator, de parcã nu hazardular interveni și într-un caz, și în celãlalt (E.-I. Langer, 1977).18 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 18

V om spune și noi, împreunã cu L. Ross și R.A. Nissbett (1991), cã unele principii și intuiții
prin intermediul cãrora omul obișnuit explicã și prezice comportamentele sunt inadecvate. Daraltele sunt adecvate. Nu toate predicțiile bazate pe cunoașterea spontanã sunt defectuoase. Por-nind de la acest adevãr, unii savanți au absolutizat inportanța simțului comun pentru cunoaștereapersonalitãții și a societãții. Este cazul, de exemplu, al reputatului psihosociolog american FritzHeider (1896–1988), care considera cã științele socioumane nu ar trebui sã facã altceva decâtsã sistematizeze enunțurile psihologiei naive, așa-numita „psihologie a bunicii“ ( bubba psy-
chology ).
Petru Iluț (1997, 10–14) enumerã virtuțile cunoașterii comune astfel:
1) este adecvatã nivelului „mezo“ al existenței, care nu impune aparate și instalații speciale
spre a fi cunoscut;
2) este facilitatã de familiaritatea cu obiectul cunoașterii;3) beneficiazã de strategii cognitive complexe, flexibile, subtile;4) utilizeazã strategii de cunoaștere asemãnãtoare celor utilizate de savanți;5) nefiind omogenã, ci puternic stratificatã, cunoașterea comunã, în cazul persoanelor cu
multã experiențã, se apropie adesea de adevãr.
Fãrã a nega rolul simțului comun în inițierea cercetãrilor psihologice sau sociologice – multe
studii științifice au pornit de la observațiile cotidiene sau de la situația concretã a cercetãto-rului – și fãrã a contesta posibilitatea formalizãrii și structurãrii teoretice a propozițiilor generatede cunoașterea comunã – vezi teoria echilibrului (Fritz Heider, 1946) sau teoria crizei de iden-titate (Erik H. Erikson, 1968) –, consider cã știința oferã o cunoaștere ce depãșește performanțelesimțului comun. Relația dintre cele douã tipuri de cunoaștere este dialecticã, de negare și depreluare, implicând „ruptura“, dar și „continuitatea“.
Caracteristicile cunoașterii științifice
De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalitãți de generare și testare a adevãrului
enunțurilor despre realitate. Walter Wallace (1971) ia în discuție patru astfel de modalitãți. Modul
autoritarian s-a afirmat în antichitate, dar a continuat pânã în contemporaneitate. Preoți, regi,
președinți sau savanți se considera cã ar avea atributul natural sau supranatural de a produceadevãrul. Deci adevãrul era garantat de calitãțile de excepție ale producãtorului enunțurilor.Modul autoritarian se întâlnește azi ca apel la argumentul autoritãții. Foarte apropiat de modulautoritarian prin mecanismul de producere a adevãrului este modul mistic , în care starea de
grație conferã profeților, prezicãtorilor, marilor mistici calitatea cunoașterii adevãrate. Modul
logico-rațional se centreazã pe logica formalã. Se face apel la „primele principii“ și prin deducție
se stabilește adevãrul. Principala grijã constã în rigoarea judecãții logice, fãrã a se urmãricorespondența cu realitatea. În fine, modul științific de determinare a adevãrului îmbinã preocu-
parea pentru aplicarea corectã a metodei de cunoaștere cu observația riguroasã a fenomenelor.Metoda științificã asigurã desubiectivizarea cunoașterii, oferindu-se o imagine despre lumeaînconjurãtoare așa cum este ea în realitate, și nu așa cum îi apare unui individ la nivelul simțuluicomun. Modul științific reprezintã astãzi principala cale de cunoaștere a comportamentelorindividuale și de grup, a faptelor, a fenomenelor și proceselor sociale.Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 19cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 19

Pe baza observației obiective , utilizându-se metode adecvate , sunt obținute enunțuri empirice
cu valoare de adevãr. Filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), inițiatorul empirismului șisenzualismului modern – care susține cã prelucrarea raționalã a datelor senzoriale conduce laștiința adevãratã –, arãta foarte plastic rolul metodei în cunoaștere: „Schilodul care șchioapãtãpe un drum bun poate întrece trãpașul care aleargã pe un drum greșit. Mai mult, cu cât trãpașulcare a greșit drumul aleargã mai repede, cu atât schilodul îl lasã mai în urmã“.
Cunoașterea științificã se fondeazã pe câteva postulate sau enunțuri despre lume, al cãror
adevãr este acceptat de majoritatea cercetãtorilor din științele sociale și comportamentale. JamesW. Vander Zanden (1988) considerã cã enunțurile fundamentale pe care se bazeazã cunoaștereaștiințificã sunt urmãtoarele:
1) lumea înconjurãtoare existã independent de observația noastrã, nu este creatã de simțurile
noastre (principiul realismului );
2) relațiile din lumea înconjurãtoare sunt organizate în termeni de cauzã-efect (principiul
determinismului );
3) lumea înconjurãtoare poate fi cunoscutã prin observații obiective (principiul cognosci-
bilitãții ).
În afara acestor trei principii, în literatura de specialitate mai sunt menționate și principiile
raționalitãții și regularitãții , potrivit cãrora lumea externã poate fi cunoscutã pe cale logicã și
fenomenele din lumea înconjurãtoare se produc în mod logic (Donald H. McBurney, 1983).Consider cã ultimele douã principii pot fi subsumate principiilor cognoscibilitãții și determi-nismului. Iar în ceea ce privește principiul determinismului, consider cã, mai ales pentru cunoaș-terea sociologicã, trebuie sã înțelegem determinismul nu în sens strict laplaceean (respingând
existența fenomenelor intrinsec aleatoare), ci în sensul empirismului probabilist promovat de
Patrick Suppes.
Principiile metafizicii probabiliste postuleazã cã: legile producerii fenomenelor naturale
au în esențã caracter probabilist; cauzalitatea are un caracter probabilist; certitudinea cunoașterii,în sensul preciziei absolute a mãsurilor, este irealizabilã; științele, ca terminologie, obiect șimetodã, se caracterizeazã prin pluralism.
Am reținut aceste principii, lãsând deoparte principiile de interes pentru construcția episte-
mologiei generale, pentru cã ele se opun principiilor metafizicii neotradiționale ce se regãsesc
în versiunile contemporane ale empirismului sau pozitivismului logic, ce au penetrat și în cunoaș-terea sociologicã: viitorul este determinat de trecut; orice eveniment are o cauzã determinatãsuficientã; cunoașterea trebuie sã se întemeieze pe certitudine; cunoașterea științificã poate,în principiu, sã fie adusã pânã la nivelul de cunoaștere cu diferite niveluri de generalitate;cunoașterea și metoda științificã pot fi, în principiu, unificate (P. Suppes, 1990).
Patrick Suppes considera cã principiile metafizicii neotradiționale sunt false. În ceea ce ne
privește, apreciem cã aplicarea principiilor empirismului probabilist în cunoașterea sociologicã
este foarte fertilã, dat fiind faptul cã fenomenele sociale, prin complexitatea lor, se preteazã
cel mai bine analizei probabiliste sau statistice.
Cunoașterea științificã a proceselor sociale, precum și a comportamentelor individuale și
de grup se realizeazã totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevãrate de cãtrecomunitatea cercetãrilor la un moment dat. Prin teorie (gr. theoria , acțiunea de observare,
figurat: speculația intelectualã) se înțelege o creație intelectualã prin care mai multe legi sunt20 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 20

asociate unui principiu din care ele pot fi deduse cu rigurozitate (Paul Foulquié și Raymond
Saint-Jean, 1962). În sens restrâns, teoria reprezintã un ansamblu de enunțuri cu valoare deadevãr privind relațiile dintre fenomene. Dacã avem în vedere teoriile din științele sociale șicomportamentale, vom spune cã aici teoriile au diferite niveluri de generalitate.
Încã la jumãtatea secolului trecut, Robert K. Merton (1957) atrãgea atenția asupra necesitãții
de a se elabora teorii de rang mediu de generalitate , adicã enunțuri intim legate între ele și
verificabile empiric privind comportamentul omului în relațiile sale cu alții oameni. În Social
Theory and Social Structure (1957) Robert K. Merton descrie teoriile de rang mediu ca „teorii
care se aflã între ipotezele de lucru minore, dar necesare, care abundã în cercetarea de zi cuzi, și eforturile sistematice integratoare de a dezvolta o teorie unitarã care sã explice toate unifor-mitãțile observate ale comportamentului, ale organizãrii și schimbãrii sociale“ ( apud G.
Marshall, 1994/2003, 643). Sociologia, incluzînd și psihologia socialã, se prezintã astãzi cu ostructurã teoreticã multinivelarã extrem de complexã, cuprinzînd mari teorii (structuralismul,
funcționalismul, materialismul dialectic și istoric, fenomenologia etc.), dar și teorii medii (teoriile
mobilitãții sociale, ale grupurilor mici, disonanța cognitivã etc.), precum și teorii de nivel de
generalitate minim (enunțuri empirice adevãrate „aici și acum“).
Teoriile constau din enunțuri referitoare la relațiile dintre variabile și explicarea acestor
relații cu ajutorul unor concepte nereferențiale (al cãror denotat nu este direct observabil). Sã
luãm ca exemplu teoria durkheimianã despre sinucidere. În lucrarea Le Suicide. Étude de
sociologie (1897) sinuciderea este definitã ca „orice caz de moarte care rezultã direct sau indirect
dintr-un act pozitiv sau negativ, sãvîrșit de cãtre victima însãși și despre care știe ce rezultatva produce (Durkheim, 1897/1993, 12). Analizând statisticile vremii, Émile Durkheim aconstatat cã în principalele țãri europene numãrul sinuciderilor prezintã de la un an la altul omare stabilitate (Tabelul 1.1). Aceasta l-a condus la concluzia condiționãrii sociale a sinucide-rilor, respingând ideea, dominantã la acea datã, potrivit cãreia sinuciderea ar avea cauze psiho-logice sau psihopatologice.
Tabelul 1.1. Constanța sinuciderilor în principalele țãri europene (cifre absolute)
(dupã Durkheim, 1897/1993, 15)
Încercând sã gãseascã o explicație a ratelor de sinucidere (numãrul sinuciderilor anuale
raportat la numãrul mediu al populației × 1.000.000), diferite de la o țarã la alta, a pus în relațieaceste rate cu o serie de variabile: vârstã, sex, stare civilã, religie. A constatat cã în țãrile în carepredominã religia catolicã (Italia, de exemplu) rata sinuciderilor este mult mai micã decât înțãrile în care predominã religia protestantã (de exemplu, Prusia, Danemarca, Suedia). Diferențeleprivind rata sinuciderilor se mențin constante în intervalul de timp studiat (Tabelul 1.2).Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 21
Țara
AnulFranța Prusia Anglia Saxonia Bavaria Danemarca
1866 5.119 2.485 1.329 704 410 443
1867 5.011 3.625 1.316 752 471 469
1868 5.547 3.658 1.508 800 453 498
1869 5.114 3.544 1.588 710 425 462cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 21

Tabelul 1.2. Rata sinuciderilor la un milion de locuitori în unele țãri europene
(dupã Durkheim, 1897/1993, 19)
Pentru a verifica relația dintre religie și sinucidere, Émile Durkheim a cercetat statisticile
din fiecare țarã separat pe confesiuni (Tabelul 1.3). Din aceste statistici rezultã fãrã echivocfaptul cã în rândul populației de confesiune protestantã rata sinuciderilor este mai mare decâtla populația de religie catolicã. „Aruncând o privire pe harta europeanã a sinuciderilor, observãmimediat cã în țãrile catolice, ca Spania, Portugalia, Italia, sinuciderea este puțin dezvoltatã, eaatingînd valoarea maximã în țãrile protestante: Prusia, Saxonia, Danemarca (Durkheim,1897/1993, 113).
Tabelul 1.3. Sinuciderile, în diferite țãri, la un milion de persoane din fiecare confesiune
(dupã Durkheim, 1897/1993, 116)
Variabilele puse în relație (apartenența religioasã și sinuciderile) sunt direct observabile
(din statisticile oficiale). Pentru a se ajunge la o teorie sociologicã a sinuciderii s-a introdusîntre cele douã variabile un al treilea factor (neobservabil direct), și anume „gradul de integraresocialã“. Prin atașamentul fațã de bisericã, religia catolicã asigurã individului un grad de inte-grare socialã mai mare decât religia protestantã; aceasta explicã de ce în țãrile cu populație22 Inițiere în cercetarea sociologicã
ȚaraRata sinuciderilor Rangul
1866-70 1871-75 1874-78 1866-70 1871-75 1874-78
Italia 30 35 38 1 1 1
Belgia 66 69 78 2 2 2
Anglia 67 66 69 3 3 3
Norvegia 76 73 71 4 4 4
Austria 78 94 130 5 5 5
Suedia 85 81 91 6 6 6
Bavaria 90 91 100 7 7 7
Franța 135 150 160 8 8 8
Prusia 142 134 160 9 9 9
Danemarca 277 258 255 10 10 10
Saxonia 293 267 334 11 11 11
Țara PerioadaConfesiunea
Protestanți Catolici Evrei
Austria 1852-59 79,5 51,3 20,7
Bavaria 1844-56 135,4 49,1 105,9
Prusia 1849-55 159,9 49,1 46,4
Baden 1852-62 139,0 117.0 87,0
Würtenberg 1846-60 113,5 77,9 65,6cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 22

predominant protestantã rata sinuciderilor (de tip egoist) este crescutã. Integrarea socialã a
indivizilor, ca explicație cauzalã a sinuciderii, intervine și în relația dintre acest act de autosupri-mare a vieții și profesie, situație maritalã sau situație socialã: militarii sunt mai înclinați spresinucidere decât civilii, rata sinuciderilor este mai mare la celibatari decât la persoanele cãsãto-rite, în timp de pace decât în perioadele de rãzboi, în etapele de prosperitate sau recesiuneeconomicã decât în cele de stabilitate economicã.
Lucrarea Le Suicide. Étude de sociologie rãmâne de referințã în metodologia cercetãrii socio-
logice, evidențiind rolul teoretic în investigațiile empirice (concrete). În același timp, ea aratãimportanța definirii clare a conceptelor (sinucidere egoistã, altruistã, anomicã etc.), necesitateaintroducerii variabilelor test în verificarea relației dintre douã fenomene, valoarea analizei multi-
variate și a analizei contextului. Cu ajutorul studenților și colaboratorilor sãi, în special al lui MarcelMauss (1872–1950), creatorul ăcolii sociologice franceze a dat un model inegalat în istoriade pânã azi a sociologiei, demonstrând cã sinuciderea este un fapt social explicabil prin factori
sociali . Cunoașterea științificã a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale se realizeazã – așa
cum am vãzut – cu ajutorul conceptelor clar definite, utilizându-se metode și tehnici de cercetareriguroase, verificându-se ipotezele sau urmãrindu-se descrierea obiectivã a vieții sociale.
Cercetarea sociologicã – o activitate socialã
Martyn Hammersley (1993) a identificat un numãr de trãsãturi care diferențiazã cercetarea
socialã de alte activitãți. În primul rînd, investigația în domeniul științelor sociale și comporta-mentale, ca oricare cercetare științificã, are ca scop descoperirea adevãrului , nu producerea
dovezilor pentru susținerea unei poziții deja adoptate. Prin aceasta cercetarea sociologicã,psihologicã sau psihosociologicã se diferențiazã de activitatea ideologicã, de propagandã șiadvertising (reclamã, publicitate). Apoi, cercetarea socioumanã este mai degrabã preocupatã
de producerea informațiilor referitoare la fapte , nu de enunțul judecãților de valoare. Ea are
un scop teoretic , nu unul practic, deși – așa cum se va vedea – problemele teoretice în domeniul
științelor sociale și comportamentale au, prin natura lor, și o dimensiune practic-aplicativã. Pebaza analizei aprofundate a realitãții, cercetarea sociologicã, psihologicã ș.a.m.d. tinde spreformularea unor legi , spre gãsirea invarianților, a relațiilor de profunzime dintre variabile. În
fine, mãsurarea și controlul variabilelor sunt esențiale în cercetarea științificã a vieții sociale
și comportamentelor. Cercetãrii științifice, în general, și implicit și cercetãrii sociologice lesunt proprii stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor sociologice, sondajelor de opinie
publicã, experimentelor psihosociologice. Fãrã a fi schematic și rigid, stilul rapoartelor de cerce-tare se deosebește radical de stilul lucrãrilor beletristice.
Gary King, Robert Keohane și Sidney Verba (1994/2000, 21-23) apreciau cã cercetarea
științificã a socioumanului are patru caracteristici:
1) Obiectul cercetãrii îl constituie formularea de inferențe . A face inferențe înseamnã „a
trage concluzii mai generale privitoare la ceva care nu este observabil, pornind de la datelecolectate“ ( op. cit ., 21). Dar ce poate fi acel ceva care nu este observabil? Rãspunsul meu:
legitatea de producere a fenomenelor, în primul rând, și ansamblul, întregul, în al doilea rând.Generalul nu poate fi surprins decât prin particular, esența se relevã prin formele pe care leîmbracã. Observãm comportamentele deviante, nu și cauzele lor. Culegem date doar de la oCunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 23cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 23

micã parte din totalul populației unei categorii sociale sau a unei țãri (folosim eșantioane de
1000-2000 de persoane) și formulãm concluzii pertinente despre ansamblul populației (ca încazul sondajelor de opinie publicã). Autorii anterior citați considerã cã în cercetarea de bunãcalitate – adicã științificã – se întâlnesc douã tipuri de inferențe: inferențe descriptive , când se
trece de la ceea ce s-a observat (cazurile studiate) la ceea ce nu s-a observat (restul cazurilorasemãnãtoare), și inferențe cauzale , când se trece de la datele colectate la legile de producere
a fenomenelor observate.
2) Procedurile sunt publice . Robert K. Merton (1910–2003), analizând statutul teoriilor
sociologice cu rang mediu de generalitate (theories of the middle range ), afirmã: „ătiința, în
care se include și sociologia, este publicã, nu privatã“ (Merton, 1949/1968). Aparținând dome-niului public, cercetarea sociologicã trebuie sã fie transparentã. „Dacã metoda și logica observa-ției unui cercetãtor sunt lãsate implicite, comunitatea științificã nu are nici o modalitate de averifica validitatea demersului“ (King et al. 1994/2000, 22). Respectând cerința de a face publice
datele culese și modalitatea de prelucrare a lor, uneori în redactarea studiilor bazate pe cercetãrilecantitative se exagereazã, incluzându-se în text pagini întregi cu tabele. Locul tabelelor, atâteacâte sunt necesare și suficiente, este în anexe. Uti, non abuti .
3) Concluziile sunt incerte . Întreaga cunoaștere este incertã. Certitudini avem doar în
credințele noastre, în rest domnește incertitudinea. Cercetãtorul care nu se îndoiește – în senscartezian – de rezultatele investigațiilor lui nu meritã sã fie luat în considerație.
4) Caracterul științific este dat de metoda folositã . Karl Pearson (1892) aprecia cã unitatea
științei constã în metodã, nu în materialul de studiu. Cercetarea fenomenelor paranormale ținede domeniul științei doar dacã sunt folosite metode științifice de culegere, prelucrare și inter-pretare a datelor. Dacã nu, avem de-a face cu pseudoștiințã sau șarlatanie. I se atribuie lui AlbertEinstein dictonul: „Dacã afirmațiile noastre sunt sigure, ele nu spun nimic despre realitate, iardacã spun ceva despre realitate, ele nu sunt sigure“. Oricui ar fi aparținut aceste cuvinte, elesunt einsteiniene. Meritã sã fie ținute minte. Nimeni nu este imun la incertitudine, nici cer-cetãtorul cantitativist, nici cel calitativist. Totuși, dupã cum arãtau Gary King, Robert Keohaneși Sidney Verba (1994/2000, 43), este mai puțin probabil ca cercetãtorul cantitativist sã formu-leze generalizãri nepermise, dat fiind faptul cã lucreazã cu un numãr mare de cazuri și cã iaîn calcul reprezentativitatea statisticã. Cercetãtorul calitativist, în schimb, este mai sigur peinferențele pe care le face când este vorba de concluziile pe care le trage când observã comporta-mentul unei persoane cu care a stat îndelung de vorbã (în cadrul unui interviu în profunzime),cãreia îi cunoaște biografia și mediul de viațã. Fapt este cã în orice tip de cercetare din câmpulștiințelor socioumane trebuie sã se estimeze gradul de certitudine a concluziilor.
Așa cum precizau Gary King, Robert Keohane și Sidney Verba (1994/2000, 23), cele patru
caracteristici ale științei conduc la concluzia cã cercetarea sociologicã este o activitate socialã .
Aceastã viziune asupra cercetãrii sociologice este foarte reconfortantã: investigațiile noastre,oricât de mãrunte, adaugã un plus de cunoaștere la ceea ce alții vor realiza mai mult și mai bine.24 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 24

Rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã
Termenul de „paradigmã“ are sensuri multiple. În lucrarea Structura revoluțiilor științifice
(1962/1976), Thomas S. Kuhn, creatorul termenului, l-a utilizat în nu mai puțin de douãzeciși trei de sensuri, de la „o realizare științificã concretã“ pânã la „un set caracteristic de convingeriși preconcepții“. Totuși, cel mai frecvent termenul de „paradigmã“ este utilizat cu sensul de model,exemplu sau pattern . Paradigmele reprezintã „realizãrile științifice exemplare“, „exemplele
standard“ sau „exemplele comune“ împãrtãșite de o comunitate științificã pentru formulareași rezolvarea problemelor de cercetare. „Aceste exemple împãrtãșite în comun pot îndeplinifuncții de cunoaștere atribuite în mod obișnuit regulilor împãrtãșite în comun“ (Kuhn, 1877/1982,334). Cunoașterea cu ajutorul paradigmelor este o „cunoaștere tacitã“, nu e cuprinsã în reguli,
ci asemãnãtoare „învãțãrii observaționale“, „precum ucenicul furã cunoștințele de la meșter“– ca sã folosim comparația utilizatã de Mircea Flonta (1982) în studiul introductiv la lucrareaTensiunea esențialã a lui Thomas S. Kuhn.
În sociologie, așa cum remarcau Gilles Ferréol și Philippe Deubel (1993, 98), unele dintre
cele mai cunoscute paradigme sunt: paradigma nașterii capitalismului (Max Weber), paradigmaprejudecãților rasiale (Albert Memmi), paradigma logicii semnelor sociale (J. Baudrillard),paradigma familiei nucleare (Talcott Parsons). Conform paradigmei lui Max Weber deprenașterea capitalismului, burghezii se transformã în antreprenori când investesc productiv, nucând fac din bogãția lor o ocazie de speculație sau când o folosesc pentru a duce o viațã somp-tuoasã. Capitalismul constã într-o „activitate capitalistã continuã, raționalã, spre un câștig mereureînnoit, spre rentabilitate “, iar „dorința de câștig bãnesc cât mai mare nu are în sine nimic
de-a face cu capitalismul […]. Lãcomia de câștig neînfrânatã nu este nici în cea mai micã mãsurãegalã cu capitalismul și cu atât mai mult cu spiritul sãu“ (Weber, 1922/1993, 8-9). Paradigma
prejudecãților rasiale – formulatã de Albert Memmi – ia în considerare faptul cã valorizareadiferenței biologice, reale sau imaginare, servește ca justificare pentru dominarea unei categoriide populație de cãtre alta. Jean Baudrillard considerã cã în societãțile opulente consumul con-stituie un semn social. Paradigma logicii semnelor sociale, pe care a creat-o, subliniazãsubstituirea logicii satisfacerii trebuințelor prin logica consumului ostentativ. În fine, TalcottParsons propune paradigma familiei nucleare: dezvoltarea societãții industriale impune mobili-tatea populației. Astfel se explicã independența crescutã a copiilor și tendința de „nuclearizare“a familiei.
Sã ilustrãm în continuare rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã printr-un exemplu
împrumutat din lucrarea Methods of Social Research a lui Kenneth D. Bailey (1982): fenomenul
suprapopulației analizat atât prin paradigma malthusianã , cât și prin paradigma marxistã .
Thomas R. Malthus (1766–1834) aprecia în Eseu asupra legii populației (1798) cã populația
crește în proporție geometricã, în timp ce mijloacele de subzistențã cresc în proporție aritmeticã,stabilind „legea naturalã“ a suprapopulației absolute. Teologul și economistul englez menționat,respingând ideea cã limitarea numãrului populației ar fi imoralã, considera cã o serie de factorinaturali și sociali (seceta, rãzboaiele etc.) restabilesc echilibrul dintre volumul populației șicantitatea mijloacelor de subzistențã. De asemenea, indivizii morali pot lua decizia de limitarea numãrului descendenților.
Thomas R. Malthus respingea socialismul, acuzându-l cã distruge inițiativa individului. Karl
Marx (1818–1883), fondatorul utopiei „comunismului științific“, utilizeazã o altã paradigmã,Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 25cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 25

considerând capitalismul vinovat de pauperizarea clasei muncitoare. În concepția sa, legea
naturalã a suprapopulației nu reprezintã decât o justificare a relațiilor de exploatare, cã trecereala socialism rezolvã problema sãrãciei și suprapopulãrii. Acceptarea unei paradigme sau a alteiaconduce la evaluãri diferite ale aceleiași realitãți. Cercetãtorii atașați unei paradigme vorbesco limbã diferitã de cea a oamenilor de științã, care împãrtãșesc în comun convingerile și toateangajamentele altei paradigme. Paradigma malthusianã utilizeazã conceptele de ratã geome-tricã, ratã aritmeticã, întrerupere pozitivã, întrerupere preventivã, mizerie, în timp ce paradigmamarxistã are drept concepte de bazã pe cele de clasã socialã, conștiințã de clasã, exploatare,supramuncã, plusvaloare, dictatura proletariatului.
Desfãșurarea cercetãrilor științifice în baza unei paradigme este consideratã cercetare
normalã , ea contribuind la rezolvarea problemelor puzzle (joc de asamblare). Dacã într-o peri-
oadã mai mult sau mai puțin îndelungatã nu se acumuleazã progrese în rezolvarea problemelorpuzzle importante, survine o situație de crizã a cunoașterii din respectivul domeniu. Oamenii
de științã care s-au condus dupã acea paradigmã își pierd încrederea în ea și cautã paradigmenoi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn numea cercetarea extraordinarã . Astfel începe o revoluție
științificã , ce inaugureazã o nouã tradiție de cercetare. Între paradigmele vechi și cele noi se
desfãșoarã o adevãratã competiție: poate învinge tendința conservatoare sau, dimpotrivã, orien-tarea revoluționarã. Aceastã competiție stimuleazã fãrã îndoialã imaginația sociologicã. Problemaeste de a înțelege cã fiecare paradigmã a contribuit într-o mãsurã mai mare sau mai micã ladezvoltarea științei.
Studiul sistematic asupra teoriilor sociologice, metateoretizarea, a pus în evidențã mai multe
moduri de înțelegere a paradigmelor în sociologie: a) identificarea paradigmelor cu teoriilesociologice; b) identificarea paradigmelor cu modul de gândire al giganților sociologiei; c) supra-ordonarea paradigmelor fațã de teoriile și metodele sociologiei.
George Ritzer (1975/2001), profesor la University of Maryland (SUA), acordând o atenție
deosebitã metateoretizãrii, a identificat în sociologia americanã din anii ’60 doar trei paradigme,denumite:
1) „paradigma faptelor sociale“ ( The social facts paradigm ), expusã exemplar de cãtre Émile
Durkheim în Regulile metodei sociologice (1985/1974);
2) „paradigma definiției socialului“ ( The social definition paradigm ), ilustratã de Max Weber
(1921/1978);
3) „paradigma comportamentului social“ ( The social behavior paradigm ), propusã de
George Homans (1961) și dezvoltatã de Peter Blau (1964).
Profesorul de la Universitatea din Maryland, George Ritzer – autorul bestseller -ului Mcdonal-
dizarea societãții (2000/2003) – considerã cã este greșit sã se utilizeze termenul de „paradigmã“
pentru a desemna teoriile sociologice sau cercetãrile exemplare ale marilor sociologi, așa cumfac, de exemplu, Robert Friedrics (1970), care vorbește despre paradigmele: sistemul social,conflictul social, dialectica, acțiunea socialã, schimbul social și fenomenologia, sau AndrewEfrat (1972), care ia în considerație paradigmele: marxistã, freudianã, durkheimianã, weberianã,parsonsianã ș.a.
George Ritzer (1975/2001, 60) oferã urmãtoarea definiție: „O paradigmã este o imagine
fundamentalã a domeniului de studiu al unei științe. Ea servește la determinarea a ceea ce trebuiestudiat, ce întrebãri trebuie puse, cum trebuie formulate și ce reguli de interpretare a rãspunsurilor26 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 26

obținute trebuie urmate. O paradigmã este cea mai largã unitate de consens într-o științã și
servește la diferențierea unei comunitãți (sau subcomunitãți) științifice de alta. O paradigmãsubsumeazã, definește și pune în relație modelele, teoriile, metodele și instrumentele care existãîn cadrul ei“. Privite astfel, paradigmele au patru componente de bazã: a) un model, un modgeneral de lucru care funcționeazã ca îndreptar pentru alți cercetãtori; b) o imagine asupradomeniului de studiu, în spețã asupra socialului; c) teoriile din cadrul științei; d) ansamblulmetodelor și instrumentelor de investigare. Pe baza acestor componente, sociologul americandistinge cele trei paradigme ale sociologiei (faptul social, definiția socialului, comportamentulsocial). Procedând la reducerea numãrului paradigmelor, s-ar evita confuziile, fragmentareasociologiei și s-ar înainta în direcția elaborãrii unei paradigme sociologice integratoare. Sin-tetizând argumentația despre distinctivitatea celor trei paradigme, prezentãm urmãtorul tabel(Tabelul 1.4).
Tabelul 1.4. Caracteristicile celor trei paradigme sociologice
(dupã G. Ritzer, 1997/2001, pp. 62-72)
Se observã cã cele trei paradigme au puncte comune la nivelul unei sau mai multor compo-
nente, fapt interpretat de cãtre George Ritzer ca reprezentând tot atâtea punți între paradigmeși totodatã o apropiere de construirea unei paradigme sociologice integratoare. Este greu depresupus cã sociologia va deveni o științã uniparadigmaticã, așa cum era fizica în epoca newto-nianã. Personal, consider cã este în spiritul concepției lui Thomas Kuhn sã utilizãm termenulde „paradigmã“ atât pentru a desemna orientãrile teoretice, cât și pentru modul de a cercetasocietatea sau pentru a denumi superteoriile. În continuare așa voi proceda. Fãrã a contrapuneîntr-o luptã distructivã cercetarea cantitativã cu cercetarea calitativã, apreciez însã cã acestedouã stiluri de cercetare reprezintã astãzi paradigmele fundamentale ale sociologiei.Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 27
Paradigma /
ComponenteleFaptele sociale Definiția socialuluiComportamentul
social
ModelulFaptul social, caracterizat prinexterioritate, anterioritate șiexercitând o constrângere (É. Durkheim, 1895).
Analiza acțiunii sociale (Max Weber, 1921).Behaviorismul preluatdin psihologie (B.F.Skinner, 1938).
ImagineaDomeniul de studiu al sociologiei îlconstituie faptele sociale: valori,grupuri, rol- status -uri sociale,
societatea ș.a.Oamenii sunt creatori activiai realitãții sociale. Relația dintre individși mediul sãu de viațã.
TeoriileTeoriile cele mai importante suntstructural-funcționalismul (R.K. Merton, 1968) și teoriaconflictului (R. Dahrendorf, 1959).Teoria acțiunii (T. Parsons,1937); Interacționismulsimbolic (G.H. Mead, 1934);fenomenologia (A. Schütz,1932); etnometodologia (H. Garfinkel, 1967).
Teoria schimbuluisocial (G. Homans,1961; P. Blau, 1964).
MetodeleIstorico/comparative, focalizateasupra fenomenelor la nivel macrosocial.Observația, tehnicainterviului și achestionarului. Experimentul, tehnicainterviului și achestionarului.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 27

Orientatã timp de mai multe decenii de paradigma marxistã, cercetarea socioumanã din
România se aflã azi într-o situație de crizã. Depãșirea ei impune crearea unor noi paradigme,care sã satisfacã într-o mai mare mãsurã cerințele cunoașterii științifice. De reținut este faptulcã „situația normalã a sociologiei nu este cea în care predominã cu autoritate o paradigmã unicã,
ci mai degrabã cea în care coexistã tot timpul, dacã nu cumva se confruntã, abordãri alesocialului de facturi teoretice sensibil diferite unele de altele“ (Lallement, 1994/1998, 9). CãtãlinZamfir (1999, 9) aprecia cã „sociologia, la nivelul ei teoretic și metodologic cel mai abstract,reprezintã nu o paradigmã comunã de gândire, ci o colecție de clasici care propun proiecte de
construcție a sociologiei mai degrabã divergente“. Dacã lucrurile stau așa, atunci avem temeisã considerãm cã istoria sociologiei nu este altceva decât un cimitir de paradigme.
Cunoașterea științificã și valorile sociale
Paradigmele nu diferã numai din punctul de vedere al conceptelor utilizate, dar și în funcție
de valorile cãrora li se subordoneazã. Fãrã a intra într-o discuție aprofundatã, vom spune doarcã valorile reprezintã relația socialã prin care comunitãțile umane exprimã concordanța dintrelucruri, idei, fapte sau procese și necesitãțile sociale.
Valorile apar ca un rezultat al interacțiunii mai mult sau mai puțin conflictuale dintre indivizi
și mediul lor de viațã, ca o realitate sociocognitivã prin care indivizii determinã ceea ce este
acceptabil sau inacceptabil, dezirabil sau indezirabil, bun sau rãu pentru ei. Antropologul ame-rican Clyde Kluckhohn (1951, 388) definește valoarea ca reprezentînd „o concepție explicitãsau implicitã despre ceea ce este dezirabil, distinctivã pentru individ sau grup, care influențeazãalegerea modurilor, mijloacelor și scopurilor acțiunii“. Așadar, valorile reprezintã ceea ce estedorit de indivizi sau grupuri. Referindu-se nu numai la realitãțile prezente, ci și la ceea ce artrebui sã fie, paradigmele includ judecãți de valoare, reflectã valorile la care cercetãtorul a aderat.Astfel, paradigma malthusianã la care ne-am referit reflectã valorile religiei protestante, careîndeamnã la muncã și sârguințã, la independența individului: paradigma marxistã, pe de altãparte, conține ca valori lupta de clasã, îndemnând la distrugerea capitalismului și la instaurareasocialismului. Dacã paradigmele sunt penetrate de valorile sociale, se pune problema: mai poatefi realizatã cunoașterea obiectivã a socialului? La aceastã întrebare s-au conturat douã tipuride rãspunsuri: unul care pledeazã pentru neutralitate axiologicã și altul care susține necesitatea
afirmãrii deschise a valorilor adoptate de cercetãtori.
Sociologul german Max Weber (1864–1920) cerea în Sensul „neutralitãții axiologice“ în
științele sociologice și economice (1917) ca cercetãtorii vieții sociale sã se dispenseze în studiile
lor de valorile lor morale, etice, politice, sociologii identificându-se din acest punct de vederecu fizicienii. În finalul eseului sãu, Max Weber conchidea: „dacã existã o virtute care i s-arputea pretinde unui «intelectual de profesie», aceasta este obligația expresã de a gândi întot-deauna la rece, în sensul unei autoritãți personale în fața idealurilor, chiar și a celor mai mãrețe,care dominã vremelnic o anumitã epocã și, dacã este nevoie, de «a înota contra curentului»“(Weber, 1917/2001, 180).
În aceeași direcție a neutralitãții, sociologul american Robert Bierstedt arãta în lucrarea
Ordinea socialã (1957) cã sociologia este o științã categorialã, nu normativã, neavând astfel
legãturã cu valorile sociale. Ea se referã la ceea ce este, nu la ce trebuie sã fie; ea presupune28 Inițiere în cercetarea sociologicã cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 28

cunoașterea obiectivã independentã de dorințele și opțiunile cercetãtorilor. Apartenența naționalã,
religioasã, rasialã, ca și opțiunile politice și morale ale cercetãtorilor nu trebuie sã influențezerezultatele studiilor socioumane.
În studiul Judecata moralã și acțiunea politicã (1988), Peter L. Berger, discutând problema
neutralitãții axiologice, considera sociologia ca o „disciplinã a detașãrii“, sociologul fiindcalificat sã evalueze dovezile empirice, oferind o imagine a realitãții așa cum este ea, nu cumar dori sã fie. Profesorul american îl comparã pe sociolog cu un cartograf: el oferã o hartã carearatã cum se poate ajunge dintr-un loc în altul. Harta îl ajutã și pe hoț, și pe polițist. Este neutrã!
Dar este dezideratul neutralitãții posibil de realizat în științele socioumane? Cei mai mulți
specialiști considerã cã în științele sociale și comportamentale cercetarea liberã de valori esteun mit, dupã cum aprecia Alvin W. Gouldner (1962).
Savanții sunt actori sociali și, așa cum nu se pot despãrți de cunoașterea comunã, nu se
pot detașa definitiv nici de valorile lor din viața de zi cu zi. Este, deci, preferabil sã se recunoascãdeschis valorile împãrtãșite de cercetãtori decât sã se afirme neutralitatea axiologicã imposibilde atins. Apoi, chiar dacã sociologia ar ajunge ca fizica, aceasta nu ar însemna deloc renunțareala valori, pentru cã dupã lansarea bombei atomice la Hiroshima fizicienii și-au pus dramaticproblema responsabilitãții sociale a utilizãrii descoperirilor lor științifice.
Așadar, nici în științele naturii – și cu atât mai puțin în științele sociale și comportamentale
– nu este nici posibilã, nici dezirabilã, detașarea de valorile sociale. Etica responsabilitãții
(concept introdus de Max Weber în prelegerea Politica drept vocație , 1919) trebuie sã orienteze
activitatea de cercetare științificã și disciplinele socioumane. Declarația universalã a drepturilor
omului , adoptatã și proclamatã la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generalã a ONU , constituie,
dupã opinia noastrã, veritabila tablã de valori a cercetãrilor în științele sociale și comporta-mentale. Fiecare din cele treizeci de articole ale Declarației propune valori fundamentale, pe
care omul de științã, fie el sociolog, psiholog, antropolog sau psihosociolog, trebuie sã le afirmedeschis în studiile sale. „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.Ele trebuie sã se comporte unele fațã de altele în spiritul fraternitãții (indiferent) de rasã, culoare,sex, limbã, religie, opinie politicã sau orice altã opinie, de origine naționalã sau socialã, avere,naștere sau orice alte împrejurãri“. Acesta trebuie sã fie crezul fiecãrui om, crez afirmat și înstudiile și cercetãrile sociologice și psihologice.
De asemenea, cercetarea socioumanã româneascã trebuie sã își fixeze drept cadru axiologic
Convenției pentru protecția drepturilor omului și a libertãților fundamentale , elaboratã pe baza
Declarației universale a drepturilor omului și intratã în vigoare la 3 septembrie 1953 prin
semnarea ei de statele contractante, membre ale Consiliului Europei . În Convenția europeanã
a drepturilor omului se specificã faptul cã „Dreptul oricãrei persoane la viațã este protejat de
lege“ (art. 2). „Orice persoanã are dreptul la libertate și la siguranțã“ (art. 5); „Orice persoanãare dreptul sã i se respecte viața sa privatã și de familie, domiciliul și corespondența sa (art.8); „Orice persoanã are dreptul la libertate de gîndire, de conștiințã și de religie“ (art. 9). DeșiConvenția europeanã a drepturilor omului nu consacrã decât 14 drepturi și libertãți fundamen-
tale, fiind mai puțin extinsã decât Declarația universalã a drepturilor omului , ea are o importanțã
deosebitã pentru România, ca țarã membrã cu drepturi depline în Consiliul Europei .Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã a vieții sociale 29cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 29

Termeni-cheie
Probleme recapitulative
Ce este imaginația sociologicã?
Care este deosebirea între „necazurile personale“ și „conflictele publice ale structurii sociale“?Care sunt caracteristicile cunoașterii comune?Pentru orientarea activitãților lor oamenii apeleazã mai mult la“simțul comun de mâna întâi“ sau la „simțul
comun de mâna a doua“?
Cum influențeazã enculturația cunoașterea comunã?Dar socializarea?Prin ce se justificã necesitatea „rupturii“ de cunoașterea comunã?Cum influențeazã „perseverența credinței“ cogniția socialã?Comparați modurile: autoritarian, mistic, logico-rațional și științific de producere a adevãrului.Care sunt postulatele cunoașterii științifice?Care sunt principiile „metafizicii probabiliste“?De ce studiul lui Émile Durkheim despre sinucidere este considerat o „realizare științificã exemplarã“?Ce se înțelege prin paradigmã?Analizați comparativ diferite paradigme din sociologie și psihosociologie.Cum pot influența valorile sociale cercetarea relației dintre coeficientul de inteligențã și rasã?Identificați valorile sociale din Declarația universalã a drepturilor omului care trebuie sã ghideze cercetarea
în domeniul științelor sociale și comportamentale.
Recomandãri bibliografice
Durkheim, Émile. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice . București: Editura ătiințificã.
Kuhn, Thomas S. [1962] (1976). Structura revoluțiilor științifice . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã
(The Structure of Scientific Revolutions . Chicago: The University of Chicago Press).
Mills, Wright C. [1969] (1975). Imaginația sociologicã . București: Editura Politicã.
Ritzer, George. [1975] (2001). Sociology: A multiple paradigm science. În G. Ritzer. Explorations in Social
Theory. From Metatheorizing to Rationalization (pp. 58-78). Londra: Sage Publications Ltd.
Stahl, Henri H. (1974). Teoria și practica investigațiilor sociale (2 vol.). București: Editura ătiințificã și Enci-
clopedicã.
Weber, Max. [1917] (2001). Sensul „neutralitãții axiologice“ în științele sociologice și economice. În M. Weber.
Teorie și metodã în științele culturii . Iași: Editura Polirom.30 Inițiere în cercetarea sociologicã
Afirmarea deschisã a valorilor
Cercetare
extraordinarãcercetare normalã
Cogniție socialãCrizã a cunoașteriiCunoaștere
comunã (spontanã, cotidianã)științificã
Drepturile fundamentale ale omuluiEnculturațieImaginație sociologicãIntuiție Metafizicã
neotradiționalãprobabilistã
Neutralitate axiologicãParadigmãProblemã puzzleRevoluție științificãSimț comunSocializareTeorieValori socialecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 30

CAPITOLUL 2
Probleme metodologice
în cercetãrile socioumane empirice
Metodã, tehnicã, procedeu, instrument de investigare:
precizãri terminologice
Înainte de a prezenta conținutul și principiile metodologiei cercetãrilor socioumane empirice,
se impun câteva precizãri terminologice: ce se înțelege prin „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“și „instrument de investigare“?
Prin „metodã“ (gr. methodos , cale, mijloc, mod de expunere), ca și în celelalte științe și în
filosofie, se înțelege modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și de trans-formare a realitãții obiective. Metoda reprezintã – așa cum se precizeazã în Dicționar de filozofie
(1978) – „aspectul teoretic cel mai activ al științei, care jaloneazã calea dobândirii de cunoștințenoi“. Gândirea metodicã asigurã adequatio intellectus ad intellecti (coerența logicã internã) și
adequatio intellectus ad rei (concordanța imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivã).
În științele socioumane, termenul de „metodã“ se utilizeazã în accepțiuni foarte variate,
asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbește astfel de metodastatisticã, istorico-comparativã, dialecticã, experimentalã, dar și de metoda cazului, convorbirii,celor mai mici pãtrate etc. Nu este de mirare cã specialiștii au remarcat faptul cã în științelesociale și comportamentale noțiunea de „metodã“ este ambiguã (Grawitz, 1972, 18). Se utili-zeazã când la singular (metoda comparativã, metoda stimulilor constanți etc.), când la plural(metode de culegere a datelor, de prelucrare a informațiilor).
Din rațiuni didactice voi utiliza în continuare termenul la plural, înțelegând cã metodele din
științele socioumane pot fi clasificate dupã multiple criterii. Dupã criteriul temporal , facem
distincție între metodele transversale , urmãrind descoperirea relațiilor între laturile, aspectele,
fenomenele și procesele socioumane la un moment dat (observația, ancheta, testele psihologiceși sociometrice etc.), și metodele longitudinale , studiind evoluția fenomenelor în timp (biografia,
studiul de caz, studiile panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivi-
tatea , gradul de intervenție a cercetãtorului asupra obiectului de studiu. În experiment, cercetãtorul
intervine provocând producerea fenomenelor, spre deosebire de observație, în care ideal ar fica cercetãtorul sã nu producã nici o modificare a comportamentelor sau situațiilor studiate. Dupãreactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic,
psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socialã provo-
catã etc.) și metode de observație (studiul documentelor sociale, observația și altele). Metodele
în științele sociale și comportamentale mai pot fi clasificate și dupã numãrul unitãților sociale
luate în studiu. Existã metode statistice , desemnând investigarea unui numãr mare de unitãțicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 31

sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico-statistice),
și metode cazuistice , semnificând studiul integral al câtorva unitãți sau fenomene socioumane
(biografia, studiul de caz, monografia sociologicã etc.). În fine, dupã locul ocupat în procesul
investigației empirice, metodele pot fi: de culegere a informațiilor (înregistrarea statisticã, studiul
de teren, ancheta etc.), de prelucrare a informațiilor (metode cantitative, metode calitative), de
interpretare a datelor cercetãrii (metode comparative, interpretative etc.). ăi termenul de „tehnicã“
(gr. tekne , procedeu, vicleșug), desemnând „ansamblul de prescripții metodologice (reguli, proce-
dee) pentru o acțiune eficientã atât în sfera producției materiale, cât și în sfera producției spirituale(tehnici de cunoaștere, de calcul, de creație), precum și în cadrul altor acțiuni umane (tehnicide luptã, sportive)“ – a se vedea Dicționar de filozofie (1978) –, utilizat în științele sociale și com-
portamentale, este ambiguu, nefãcându-se totdeauna distincțiile cuvenite între metode și tehnicisau între tehnici și procedee. Unele lucrãri apar sub titlul Metode și tehnici , încercându-se astfel
depãșirea dificultãții de identificare a metodelor și, respectiv, a tehnicilor de cercetare. Ocolinddiscuțiile oțioase, vom spune cã tehnicile de cercetare, subsumate metodelor, se referã la demersuloperațional al abordãrii fenomenelor de studiu. Astfel, dacã ancheta reprezintã o metodã, chestio-narul apare ca tehnicã, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu,iar lista propriu-zisã de întrebãri (chestionarul tipãrit) ca instrument de investigare.
Observãm cã aceleiași metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (existã anchete pe bazã
de chestionar, pe bazã de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), fiecare tehnicãputând fi aplicatã în modalitãți variate. În afara autoadministrãrii, într-o anchetã chestionarelepot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prinpoștã sau tipãrite în ziare și reviste – toate acestea reprezentând procedee de investigare.
Procedeul reprezintã, așadar, „maniera de acțiune“, de utilizare a instrumentelor de investi-
gare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observație, fișã de înregistrare,
ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujește cercetãtorul pentru cunoaș-terea științificã a fenomenelor socioumane. Uneori, se utilizeazã termenul de „procedurã“ caechivalent al celui de „metodã“, iar în categoria instrumentelor de investigare sunt incluse șiaparatele de înregistrare a comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de mãsurarea senzațiilor (kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declanșare a reacțiilor comporta-mentale (generator de sunete, conflictograf). Chiar dacã nu existã un acord unanim în ceea ceprivește utilizarea termenilor de „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“, „instrument de investigare“,se acceptã cã între metode, tehnici și procedee – ca sã nu mai vorbim de instrumentele deinvestigație, care reprezintã materializarea metodelor și tehnicilor – existã legãturi de supraor-donare și de subordonare, generate de gradul de abstractizare, de nivelul la care opereazã(abstract, concret), ca și de raportul în care se aflã cu nivelul teoretic. Metodele, tehnicile,procedeele și chiar instrumentele de investigare se subsumeazã perspectivei teoretico-metodo-logice, astfel cã autonomia lor nu este decât relativã (Figura 2.1).
Cunoscând semnificația termenilor de „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“, „instrument de
investigare“, putem preciza acum conținutul conceptului de „metodologie“, așa cum este utilizatcu referire la cercetãrile socioumane empirice. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos
+ logos ) desemneazã „știința metodelor“. În sens literal, metodologia este știința integratã a
metodelor, metoda fiind demersul rațional al spiritului pentru descoperirea adevãrului saurezolvarea unei probleme (René Caude, 1964). Se poate spune cã metodologia constituie inter-fața dintre teorie și metodã.32 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 32

Instrumente de investigație Instrumente de investigațieTehnici TehniciMetode Metode M1 M2……M n
T1 T2…………T n
Metodologia în științele sociale și comportamentale are douã laturi: analiza criticã a activi-
tãții de cercetare și formularea unor propuneri pentru perfecționarea acestei activitãți. Paul F.Lazarsfeld (1959) considera cã metodologia are șase teme principale: delimitarea obiectuluide studiu în cercetãrile empirice; analiza conceptelor; analiza metodelor și tehnicilor de cercetare;analiza raportului dintre metodele și tehnicile utilizate; stematizarea datelor obținute în cerce-tarea empiricã; formalizarea raționamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor și pro-ceselor socioumane, în cercetãrile empirice se procedeazã pornind de la teorie la abstragerea
obiectului de studiu din țesãtura relațiilor în care se aflã. Acest decupaj, în investigațiile socio-
logice, se justificã prin aceea cã nu toate elementele structurii și acțiunii sociale se situeazãpe același plan, cã nu toate au o contribuție egalã la explicarea fenomenelor. Același lucru sepoate spune și despre investigațiile psihologice, antropologice ș.a.m.d. Cercetãtorul trebuie sãprocedeze ca „un doctor perspicace care lasã la o parte zece fapte secundare și reține pentrustudiu și diagnostic un simptom hotãrîtor“. De asemenea, reconstituirea în plan teoretic a reali-tãții sociale, integrarea fenomenului studiat presupune o riguroasã analizã metodologicã. Obiec-tivitatea cercetãrii empirice nu se dobândește prin acumularea și juxtapunerea datelor obținuteîn investigația de teren. Adevãrul „Dacã totul este esențial, atunci nimic nu mai este esențial“ne obligã la analiza metodologicã a modului de delimitare a obiectului de studiu.
Metodologia are în vedere și clarificarea înțelesului conceptelor , corectitudinea definirii
lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcinã a metodolo-giei, dar și cea mai actualã. Sã ne gândim la faptul cã unii termeni pe care-i folosim în modcurent circulã cu accepțiuni foarte diferite. De exemplu, termenul de „ideologie“ are peste 150de accepțiuni, iar cel de „culturã“ peste 250 de înțelesuri oarecum diferite (Abraham Moles,1967). Pentru cã analizei conceptelor îi este consacrat un loc aparte în cadrul manualului nostru,nu mai insist acum asupra acestui domeniu de interes metodologic. De asemenea, doar semnalezcã metodologia se preocupã de analiza metodelor și tehnicilor de cercetare, de respectarea regu-lilor de alcãtuire a chestionarelor, de construcția scalelor, a eșantioanelor etc., cu scopul elimi-nãrii distorsiunilor și asigurãrii reprezentivitãții concluziilor. Analiza metodologicã vizeazãpunerea în relație a metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de investigație, adecvarealor la obiectul de studiu. René Caude (1964) aprecia cã în metodologie prima problemã estede a vedea dacã toate metodele sunt la același nivel de abstractizare sau nu. Pentru metotodolog,nu existã metode privilegiate, ci doar metode adecvate. În fiecare studiu, cercetãtorul trebuieProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 33
Nivelul teoretic al cercetãrii
Procedee Procedee
Nivelul empiric al cercetãrii
Fig. 2.1. Relația dintre metode, tehnici, procedee și instrumente de cercetareP1 P2P3………………………..P n
I1 I2 I3………………………….I ncercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 33

sã selecteze metodele, sã decidã asupra modului de îmbinare a lor, sã preia sau sã creeze
instrumente de investigare. Având drept criterii validitatea, reliabilitatea și logica, metodologiaare sarcina de a ghida deciziile referitoare la ceși cum studiem, unde și când se va realiza
investigația (Joel Smith, 1991).
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca și
de teoria de la care se revendicã studiul. Ea depinde, însã, și de accesibilitatea metodelor șitehnicilor, de existența sau nu a instrumentelor de investigație adecvate, de resursele financiare,de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziție pentru efectuarea studiului, de profunzimeadoritã a concluziilor. ătiut fiind cã fiecãrei metode și tehnici de investigare îi sunt proprii limitespecifice, în cercetãrile empirice se impune aplicarea convergentã a cât mai multor modalitãți
de investigare , care, corelate, sã conducã la aflarea adevãrului. Limitele proprii fiecãrei metode
și tehnici pot fi depãșite prin utilizarea convergentã a cât mai multora dintre ele. Analiza metodo-logicã verificã respectarea acestui principiu și, mai ales, încearcã sã stabileascã articulareaoptimã a metodelor, tehnicilor și instrumentelor de cercetare într-o strategie eficientã.
În fine, verificarea modului de sistematizare și prelucrare a datelor din cercetãrile de teren
(alcãtuirea seriilor de date, reunirea informațiilor cifrice în clase statistice, valabilitatea aplicãriitestelor și coeficienților statistici în funcție de nivelul de mãsurare cu care s-a operat etc.), cași încercarea de formalizare a enunțurilor (despre care vom vorbi în continuare) contureazã
câmpul de interes al studiilor metodologice.
Vizând cunoașterea în domenii particulare (sociologic, psihologic, antropologic etc.), meto-
dologia cercetãrilor empirice se subordoneazã metodologiei generale a științei, în strânsã core-lație cu metodologia preconizatã de filosofie. Astfel, în metodologia sociologicã întâlnim totatâtea orientãri câte poziții teoretice s-au afirmat în știința despre societate.
Fãrã a contesta importanța studiilor metodologice, unii sociologi manifestã scepticism fațã
de finalitatea lor. Karl-Dieter Opp (1970) sistematizeazã obiecțiile ce se aduc cel mai frecventpreocupãrilor metodologice în cercetãrile socioumane empirice. Astfel, argumentul „celor omie de pași“ invocat de unii sociologi atrage atenția cercetãtorilor cã rostul lor este sã cerceteze,nu sã reflecteze asupra cercetãrii. Cine a fãcut o mie de pași este capabil sã îl facã și pe al omie unulea. Așa sã fie? Chiar în legãturã cu mersul – o activitate automatizatã – pentru a pãșifrumos și eficient trebuie sã conștientizezi fiecare pas. Dacã te împiedici, cu atât mai mult îțianalizezi mersul. Fãrã analiza activitãților nu se obține nici un progres. Acest lucru este cuatât mai mult adevãrat pentru activitãțile intelectuale, cum este cercetarea științificã. Nici argu-mentul cã în științele naturii, unde s-au acumulat progrese notabile, oamenii de științã se ocupãmai puțin decât cei din domeniul științelor sociale și comportamentale de probleme metodolo-gice nu rezistã analizei. Karl R. Popper, Thomas S. Kuhn sau Patrick Suppes sunt contraexemplestrãlucite: științele sociale datoreazã mult reflecției metodologice și epistemologice a unorfilosofi cu o bunã specializare în științele exacte. Al treilea argument împotriva preocupãrilormetodologice pare, la prima vedere, imposibil de respins: dacã s-ar respecta toate cerințelemetodologice, nu ar mai exista cercetãri socioumane empirice. Într-adevãr, cercetãrile empiricese depãrteazã mai mult sau mai puțin de la prescripțiile metodologice, dar cunoașterea acestorabateri constituie garanția apropierii continue de standardele metodologice recunoscute de spe-cialiștii din științele sociale și comportamentale.34 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 34

Principii metodologice în cercetãrile socioumane empirice
Desfãșurarea cu succes a cercetãrilor empirice privind comportamentele individuale și colec-
tive, personalitatea și societatea presupune luarea în considerare a unor principii metodologice,precum unitatea dintre teoretic și empiric, unitatea dintre înțelegere și explicație, unitatea dintrecantitativ și calitativ, unitatea dintre judecãțile constatative și cele evaluative.
Principiul unitãții dintre teoretic și empiric are valoare generalã în metodologia științelor.
Modelul propus de Walter Wallace (1971) include atât teoria, cât și observațiile de teren, atâtdeducția, cât și inducția. Ciclul procesului cercetãrii evidențiazã etapele principale, de care vatrebui sã se ținã seama în planificarea investigațiilor preponderent cantitative.
Fig. 2.2. Principalele componente informaționale. Controlul metodologic
și transformarea informațiilor în procesul cercetãrii științifice (dupã Wallace, 1971)
Catherine Marshal și Gretchen B. Rossman (1989) propun un model al cercetãrii calitative.
ăi în acest model unitatea teoretic-empiric este centralã, chiar dacã apar elemente noi. Cerce-tãtorul nu mai pornește, ca în tradiția pozitivistã a cercetãrilor cantitative, de la teorie, ci începecu observarea fenomenelor care îi deșteaptã curiozitatea, a fenomenelor interesante, anormale.De aici, cercetãtorul dezvoltã o cercetare sistematicã, de construire a unei teorii inovative. Pro-cesul cunoașterii, ca o spiralã fãrã sfârșit, include testarea ipotezelor, descrierea mai nuanțatãși mai bogatã a realitãții, analiza conceptelor și a indicatorilor, stabilește generalizabilitatearezultatelor și necesitatea schimbãrii teoriilor formale.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 35
Decizia de acceptare sau
respingere a ipotezelorInferențã
Testarea
ipotezelorTeorii
Deducție
Ipoteze
ObservațiiFormarea
conceptelor și
propozițiilor
Evaluarea
cercetãrii
empiriceTeoretizareaMetode inductive Metode deductiveAplicarea teoriei Construirea metodei
Generalitãți
empirice
Mãsurare. Estimarea
parametrilorInterpretare
Instrumente, scale
și eșantioanecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 35

Principiul unitãții dintre înțelegere (comprehensiune) și explicație pune în discuție relația
dintre subiectul și obiectul cunoașterii în științele sociale și comportamentale. Filosoful germanKarl Jaspers (1883–1969), autorul celebrei lucrãri Filosofia existenței (1938), dãdea urmãtorul
exemplu pentru a sublinia importanța înțelegerii în științele sociale: când asistãm la pedepsireaunui copil de cãtre pãrinții lui, ne explicãm imediat ce s-a întâmplat, pentru cã noi înșine amtrecut prin astfel de experiențe. Dar cunoașterea intuitivã a socialului nu este suficientã. Uneori,intuiția ne conduce la rezultate eronate.
Într-o anchetã sociologicã desfãșuratã în Franța (1961) în rândul populației de origine
polonezã s-a constatat cã între atașamentul fațã de tradițiile poloneze și integrarea în societateafrancezã existã o corelație directã. Prin comprehensiune am fi fost tentați sã credem cã atașa-mentul fațã de tradițiile din țara de origine reprezintã un semn al slabei integrãri în societateade adopție. Explicația este alta: succesul integrãrii imigranților depinde de sprijinul acordat degrupele primare (familie, prieteni, vecini etc). Atașamentul fațã de tradițiile societãții de originearatã cã persoanele respective aparțin grupelor primare, care sunt capabile sã susținã efortulde integrare al individului în societatea de primire.
Chiar din cercetarea relatatã deducem cã a explica înseamnã a atribui un fapt unui principiu
sau o teorie unei teorii cu nivel de generalitate mai înalt (Paul Veyne, 1971). În cazul nostru,faptul este integrarea , iar principiul dependența individului fațã de grupul primar . Raymond
Boudon (1969) conchide cã metoda comprehensivã, singurã, nu este suficientã în cercetareasociologicã, dar ea își are aplicabilitate în științele socioumane, valabilitatea ei variind de lao cercetare la alta.
Principiul unitãții dintre cantitativ și calitativ impune utilizarea convergentã a metodelor
statistice și cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivã cantitative și calitative (de36 Inițiere în cercetarea sociologicã
Modele
Concepte
Ipoteze
Operaționalizare
Stabilirea indicilor și instrumentelor
de observare și de mãsurare
Observare, experimentare,
testare, culegerea datelor
Fig. 2.3. Modelul ciclului cercetãrii (dupã Marshall și Rossman, 1989)Descriere
Analiza datelorGeneralizareExplicațiiPredicțiiPolitici și practiciTeorie
(tacitã sau formatã)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 36

exemplu, analiza conținutului). În cercetãrile empirice, cazurile analizate sunt ordonate în serii
mai mult sau mai puțin extinse, sunt clasificate și tratate statistic. Pe de altã parte, seriile statisticesunt ilustrate prin cazuri dãdãtoare de seamã, relevante. În acest fel imaginea despre realitatese întregește. Despre acest principiu vom discuta mai pe larg în subcapitolul urmãtor.
În fine, principiul unitãții dintre judecãțile constatative și cele evaluative presupune anga-
jarea moralã a cercetãtorului în sprijinul valorilor înalt umaniste și a idealurilor naționale, socio-logia liberã de valori fiind – dupã opinia noastrã – mai degrabã un deziderat decât o realitate(vezi subcapitolul „Cunoașterea științificã și valorile sociale“).
Cercetarea calitativã versus cercetarea cantitativã
La sfârșitul anilor ’60, în spațiul anglo-saxon s-a impus expresia qualitative research , semni-
ficând o formã de cercetare cu carcateristici specifice, o paradigmã sau un stil de cercetare înștiințele socioumane. În prezent, cercetarea calitativã nu numai cã a dobândit notorietate, fãcândnecesar un dicționar al metodelor calitative (Alex Mucchielli, 1996/2002), dar a început sã fiecontrapusã rigid cercetãrii cantitative, în loc de a privi cele douã modalitãți de abordare a socio-umanului în unitatea și complementaritatea lor. Dar ce se înțelege prin cercetare calitativã? ăiprin ce se deosebește aceasta de cercetarea cantitativã?
Definirea cercetãrii calitative. Ca orice paradigmã în curs de afirmare, și cercetarea
calitativã, în confruntarea cu paradigma predominantã (cercetarea cantitativã), nu se prezintãdeplin cristalizatã, cu un sistem de concepte coerent și cu un numãr însemnat de cercetãriexemplare. De aici și dificultatea de a da un singur înțeles termenului de „cercetare calitativã“.Datã fiind aceastã situație, vom începe prin a compara mai multe definiții propuse în lucrãride referințã, pentru ca în cele din urma sã relevãm prin ce se diferențiazã și prin ce completeazãnoua paradigmã procesul unitar de cunoaștere a vieții sociale.
Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln, sub coordonarea cãrora, în 1994, a apãrut primul
tratat din domeniu, considerau cã „Cercetarea calitativã este concentrarea mai multor metode,implicând o abordare interpretativã, naturalistã a subiectului studiat. Aceasta înseamnã o studierea lucrurilor în mediul lor natural, încercând sã se înțeleagã sau sã se interpreteze fenomeneleîn termenii semnificațiilor pe care oamenii le investesc. Cercetarea calitativã implicã folosireași colectarea unei varietãți de materiale empirice – studii de caz, experiențã personalã și intro-spectivã, povestirea vieții, interviul, observația, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperãinteracțiunea [subiect–obiect, n.n.], astfel încât sã se descrie momente obișnuite și deosebitedin viața indivizilor, precum și semnificațiile lor pentru [aceștia – n.n.]“ (N. Denzin și Y .S.Lincoln, 1994, 2). În concepția autorilor anterior citați, abordarea interpretativã și naturalistã ,
pe de o parte, și utilizarea unor surse de informare și narațiuni multiple , pe de altã parte, con-
stituie notele distinctive ale cercetãrii calitative. În ce constã însã abordarea interpretativã ? Pentru
a rãspunde la aceastã întrebare, va trebui sã ne întoarcem în timp la Immanuel Kant (1724–1804)și la orientarea filosoficã neokantianã, care s-a afirmat la jumãtatea secolului al XIX-lea, maiîntâi în Germania și apoi în mai multe țãri europene, culminând in primele decenii ale secoluluial XX-lea cu proiectul teoriei cunoașterii, ca disciplinã autonomã, și al antropologiei filosofice.
Sã ne amintim de „revoluția copernicianã“ înfãptuitã de Immanuel Kant în Kritik der reinerProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 37cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 37

Vernunft (Critica rațiunii pure ), apãrutã în douã ediții (1781 și 1787): percepem realul nu așa
cum este el, ci așa cum mintea noastrã îl poate percepe, în forme a priori ale intelectului (noțiu-
nile de spațiu, timp, cauzalitate, cantitate etc.). „Întrucât rațiunea își impune formele intuițiilorsensibile (și genereazã idei transcendentale totodatã), kantianismul se dovedește a fi o criticãradicalã a obiectivitãții cunoașterii“ (M. Lallement, 1993/1997, 204). Filosofia, în concepțiakantianã, are ca scop înțelegerea subiectului inteligent, nu a lucrului însuși. Pornind de aici,neokantienii au considerat cã misiunea științelor spiritului este de a înțelege sensul acțiuniiumane, așa cum este el conceput în mod subiectiv. În acest spirit, Wilhelm Windelband (1848–1915),în lucrarea Geschichte und Naturwissenschaft (1894), introduce distincția între științele nomote-
tice, care au ca scop stabilirea legilor de desfãșurare a fenomenelor (cum sunt științele naturii,
de exemplu), și științele ideografice , care se ocupã de fenomenele individuale, de descrierea pro-
prietãților lor (de exemplu, istoria). Unul dintre continuatorii gândirii lui Wilhelm Windelband,l-am numit pe Heinrich Rikert, cãutând specificul științelor istorice, considera cã sunt menitesã redea individualul și legãtura faptelor individuale cu valorile, în timp ce științele naturiiopereazã cu concepte generale ( știința culturii și știința naturii, 1899).
Filosoful german Wilhelm Dilthey (1833–1911) a cerut sã se facã o distincție gradualã între
științele naturii , bazate pe explicarea fenomenelor prin legi, și științele spiritului , bazate pe înțe-
legerea, comprehensiunea și intuirea sensului fenomenelor studiate, prin identificarea subiec-tului cunoscãtor cu propria experiența spiritualã ( Einleitung in die Geisteswissenschaften , 1883).
Dat fiind faptul cã în științele spiritului, spre deosebire de științele naturii, avem de-a face cuființe conștiente, care reacționeazã la stimulii din lumea înconjurãtoare în funcție de reprezen-tãrile lor, de credințele și valorile lor, demersul specific al cunoașterii este comprehensiv, dereconstruire a sensului pe care indivizii îl atribuie comportamentelor lor. În acest sens, WilhelmDilthey spunea: „Explicãm lucrurile, dar pe oameni îi înțelegem“. În concepția sa, științelespiritului (istoria, economia politicã, științele statului și dreptului, știința religiei, studiul literaturiiși poeziei, al artei decorative și muzicii, al concepțiilor filosofice despre lume și al sistemelor,psihologia) au în comun faptul cã se raporteazã la genul uman și cã toate „descriu și povestesc,judecã și formeazã concepte și teorii cu privire la acest fapt“.
Max Weber a preluat din gândirea neokantienilor distincția dintre explicație si înțelegere,
precum și diferența gradualã dintre științele spiritului și științele naturii, considerând metodacomprehensivã ( Verstehen ) și „raportarea la valori“ ca fiind demersul specific al cunoașterii
sociologice ( Aufsätze zur Wissenschaftslehre , 1922). „Fiecare științã care se ocupã cu relațiile
spirituale sau sociale este o științã a comportamentului uman (acest concept cuprinde la fel de
bine orice act reflexiv de gândire și orice habitus psihic). O asemenea științã cautã sã «înțeleagã»comportamentul și, prin aceastã mijlocire, sã «interpreteze explicativ» dezvoltarea sa“ (Weber,1917/2001, 173). Explicația comprehensivã – dupã Max Weber (1917/2001, 173) – constã, pede o parte, în „deprinderea de a gândi într-un anume mod și nu în altul“ și, pe de altã parte,„în capacitatea de a înțelege prin empatie o idee care se aratã a fi strãinã propriilor noastredeprinderi și care, raportatã la acestea, pare normativ falsã “.
Sociologia comprehensivã (verstehende Soziologie ) a lui Max Weber va fi baza dezvoltã-
rilor ulterioare: interacționismul simbolic, sociologia fenomenologicã, etnometodologia. În toateaceste curente de gândire se pune accentul pe caracterul „subiectiv ireductibil al faptelor sociale,ceea ce implicã necesitatea concentrãrii analizelor asupra semnificațiilor investite și vehiculatede actorii sociali în interacțiunile și situațiile lor sociale“ (L. Vlãsceanu, 1993, 355).38 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 38

Dupã clarificarea specificului abordãrii interpretative, pentru a înțelege mai bine definiția
datã de Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln cercetãrii calitative, sã vedem în ce constãabordarea naturalistã a fenomenelor și proceselor sociale. Petru Iluț considerã cã atributul de
naturalistic (saunaturalist ) înseamnã mai multe lucruri distincte: „studierea oamenilor în așezã-
minte și condiții sociale cotidiene, obișnuite (naturale) și cu metode nonexperimentale; un com-portament general al cercetãtorului marcat de naturalețe, de firesc în relațiile cu subiecții șicomunitãțile vizate (neafișarea superioritãții, minimizarea efectelor de strãin etc.); asumpția
cã cercetãtorul trebuie sã ia în considerare atitudinea naturalã a oamenilor obișnuiți fațã delume“ (P. Iluț, 1997, 51). Putem spune, împreunã cu Michael Quinn Patton (1980), cã designulcercetãrii calitative este naturalistic prin aceea cã cercetãtorul nu manipuleazã variabilele,cãutând sã înțeleagã „fenomenele apãrute în mod natural, în situații naturale“, nu în situațiiexperimentale. Abordarea naturalistã este opusã cercetãrii experimentale, în care cercetãtorulcontroleazã variabilele experimentale într-o situație adesea artificialã. În pus, abordarea natura-listã impune cercetãtorului o atitudine de „respect“ sau o „apreciere pozitivã“ a lumii sociale,contrastând cu orientarea pozitivã a cercetãrilor sociale, care face din neutralitatea observațiilorun criteriu de bazã al cunoașterii obiective (Martyn Hammersley și Paul Atkinson, 1983).
ăi alți autori au propus definiții ale cercetãrii calitative care întregesc viziunea despre aceastã
paradigmã. Astfel, John W. Creswell (1998) considerã cã „Cercetarea calitativã este un demersde înțelegere bazat pe tradiții metodologice distincte, care exploreazã o problemã socialã sauumanã. Cercetãtorul construiește o imagine holistã și complexã, analizeazã cuvinte, descriedetaliat punctele de vedere ale subiecților și își conduce studiul sãu în mediul natural“. Autorulcitat anterior relevã în definiția propusã finalitatea cercetãrilor calitative: construirea unei imaginiholiste (gr. holos , întreg), complexe, pornind de la o multitudine de narațiuni despre dimensiunile
problemelor studiate. În legãturã cu aceastã definiție, nu ni se pare de prisos precizarea cã holismul,ca modalitate de interpretare, presupune luarea în considerare a fiecãrui fenomen ca totalitate,
pãrțile componente pierzându-și individualitatea, integrându-se într-un sistem . Pe de altã parte,
trebuie precizat cã, în perspectiva cercetãrii calitative, se face distincție între descriere, care im-
plicã o gândire categorialã și clasificatorie, o scriere dupã un model teoretic prestabilit șinarațiune, care presupune „dinamism, timp, mișcare, dezvoltare a unei intrigi în care evolueazã
personajele“ (Laplatine, 1996/2000, 63). Narațiunea este mai apropiatã de acțiune, nu de contem-plare, de imaginația vie, nu de activitatea didacticã și de cercetare științificã a savanților austeri.
Fãrã îndoialã, ar merita sã aducem în discuție și alte definiții ale cercetãrii calitative datorate
altor specialiști; dar ele se particularizeazã prin accente, nu prin note definitorii. Menționãmtotuși definiția propusã de Pierre Paillé în Dicționarul metodelor calitative coordonat de Alex
Mucchielli (1996/2002). Conform acestuia, expresia cercetare calitativã designeazã acele cer-
cetãri empirice din științele sociale și umane care corespund unui numãr de cinci caracteristici:
1) cercetarea este realizatã în mare parte într-o viziune comprehensivã;2) abordeazã obiectul de studiu într-o manierã deschisã și larg cuprinzãtoare;3) include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adicã prin intermediul metodelor
care nu implicã nici o cuantificare;
4) analizeazã datele calitativ sau, altfel supus, cuvintele sunt analizate direct prin utilizarea
altor cuvinte, fãrã a trece printr-o operație de numãrare;
5) conduce în final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstrație.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 39cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 39

Când se discutã despre specificul cercetãrii calitative, de cele mai multe ori se procedeazã
la compararea ei cu cercetarea cantitativã. La fel vom proceda și noi. Cercetarea cantitativã avieții sociale este subsumatã pozitivismului și preia modelul cunoașterii din științele naturii.
Pãrintele pozitivismului, Auguste Comte, în Cours de philosophie positive (1830-1842), pleda
pentru cunoașterea pozitivã (exactã) a faptelor sociale, apelându-se la metodele consacrate înștiințele naturii. Filosofia pozitivistã, scria Auguste Comte în lucrarea mai sus citatã, se caracte-rizeazã „prin subordonarea necesarã și permanentã a imaginației fațã de observație, care consti-tuie spiritul științific propriu-zis, în opoziție cu spiritul teologic sau metafizic. O astfel defilosofie oferã, fãrã îndoialã, imaginației umane cel mai larg și cel mai fertil câmp de afirmare“.În Discours sur l’esprit positif (1844), creatorul neologismului „sociologie“ susținea cã „adevã-
ratul spirit pozitiv constã, în primul rând, în a vedea pentru a prevedea, în a studia ceea ce este,de unde sã se deducã ceea ce va fi, conform dogmei generale a invariabilitãții legilor naturale“(apud Lallement, 1993/1997, 56). Savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir (a ști pentru a
prevedea și a prevedea pentru a putea) – iatã esența filosofiei pozitiviste. Din punctul de vedereal cunoașterii, pozitivismul promoveazã monismul metodologic , unitatea metodelor în cercetarea
tuturor fenomenelor, face din mãsurare un ideal al științelor și urmãrește explicarea prin cauze ,
cazurile individuale fiind ipotetic subsumate legilor generale . Termenul de „pozitivism“ este
asociat viziunii despre sociologie ca „proiect științific progresiv, cumulativ și explicativ“.
Dupã Howard S. Becker (1993), cercetarea calitativã diferã de cea cantitativã prin cinci
caracteristici:
1)Raportarea la pozitivism . Atât perspectiva calitativã, cât și cea cantitativã s-au format
în cadrul tradiției pozitiviste și neopozitiviste. Așa cum se știe, în orientarea pzitivistã cunoaș-terea sociologicã se realizeazã ca și cunoașterea naturii, în mod obiectiv. Postpozitiviștii suntde pãrere cã realitatea socialã nu poate fi decât aproximatã, nicidecum deplin cunoscutã. Utili-zându-se metode multiple, ne apropiem cât mai mult posibil de cunoașterea integralã a aceasteirealitãți. Cercetarea calitativã, apãrutã în cadrul tradiției pozitiviste, tinde sã modifice canoaneleștiinței pozitive, chiar dacã utilizeazã metode și date cantitative.
2)Acceptarea punctelor de vedere (sensibilities )postmoderne. Cercetãtorii calitativiști sunt
atașați poststructuralismului și postmodernismului. Ei resping criteriile științificitãții pozitivisteși cautã criterii alternative pentru evaluarea activitãții lor de cercetare (verosimilitatea, emoțio-nalitatea, responsabilitatea personalã, credibilitatea, praxisul politic, textele „mai multor voci“și dialogurile cu subiecții). Unii cercetãtori, mai toleranți, acceptã cã metodele pozitiviste conducși ele la cunoașterea societãții, dar cã aceste metode nu sunt singurele posibile și nici mai bunesau mai rele decât altele. În replicã, cercetãtorii cantitativiști pretind cã metodele lor sunt singu-rele metode științifice și considerã postmodernismul ca un atac împotriva rațiunii și adevãrului.
3)Surprinderea punctului de vedere al individului . Ambele orientãri vizeazã punctul de
vedere al individului. Totuși, prin intermediul interviurilor adâncite și al observațiilor parti-cipative, cercetãrile calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. Cercetãtoriiatașați principiilor pozitiviste acuzã cercetãrile calitative de subiectivism, impresionism și denereliabilitate.
4)Investigarea constrângerilor vieții cotidiene . Cercetarea calitativã urmãrește în mai mare
mãsurã decât cea cantitativã cunoașterea acestor constrângeri, fãcând apel la viziunea emicã ,
ideograficã și la studiul de caz. Cercetarea cantitativã studiazã adesea viața socialã indirect, nomo-tetic sau etic, bazându-și concluziile pe calcule statistice și probabiliste, pe un numãr mare de
cazuri și pe eșantionare.40 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 40

5)Asigurarea descrierilor ample constituie, dupã Howard S. Becker (1993), cel de-al cincilea
criteriu de demarcație a cercetãrilor calitative fațã de cele cantitative. Într-adevãr, cercetãrilecalitative se disting prin bogãția descrierilor, utilizând texte etnografice, narațiuni istorice, mãr-turisiri, fotografii, istorii ale vieții, ficțiuni materiale biografice și autobiografice etc. Spre deo-sebire de acestea, în cercetãrile orientate cantitativ abundã modelele matematice, tabelele statistice,graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, într-un stil impersonal.
Am prezentat citeriile propuse de Howard S. Becker pentru diferențierea cercetãrilor
calitative de cele cantitative, urmând îndeaproape textul din Handbook of qualitative research
de Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln (1994, 4-6), considerându-l fundamental. În litera-tura de specialitate existã însã numeroase analize comparative ale celor douã paradigme, ajun-gându-se la construirea unor tabele cu valoare mnemotehnicã. Astfel, W. Lawrence Neuman(1991), sintetizând analizele comparative realizate de John W. Cresswell (1994), Norman K.Denzin și Yvonna S. Lincoln (1994), Egon Guba și Yvonna S. Lincoln (1994), gãsește opt criteriide diferențiere a stilului cantitativ fațã de stilul de cercetare calitativ (Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1. Stilul cantitativ versus stilul calitativ (dupã W. Lawrence Neuman, 1991)
John W. Cresswell (1998) ia în discuție cinci tradiții ale cercetãrii calitative: biografia, studiile
fenomenologice, teoria întemeiatã, etnografia și studiul cazului. Logica expunerii mã obigã sãprezint în acest capitol doar aspectele metodologice ale studiilor realizate în perspectiva teorieiîntemeiate, a etnografiei și a fenomenologiei, despre biografie și studiul cazului discutând înalte capitole ale lucrãrii.
Teoria întemeiatã (grounded theory ), în cadrul abordãrii calitative, este o metodologie
generalã . Teoria rezultã chiar în timpul desfãșurãrii cercetãrii, ca urmare a analizei sistematice
a datelor, în special a analizelor comparative. Termenul ca atare a fost creat de Barney G. Glaserși Anselm L. Strauss (1967), iar bazele tehnicilor și procedurilor pentru dezvoltarea teorieiîntemeiate au fost expuse cuprinzãtor de Anselm Strauss și Juliet Corbin (1990). Grounded
theory sau teoria întemeiatã (conform echivalenței propusã de Petru Iluț) „este derivatã din
date sistematic adunate și analizate în procesul cercetãrii. […] Colectarea datelor, analizele șieventuala teorie sunt în strânsã relație. […] Teoria este emergentã din date“ (A. Strauss și J.Corbin, 1990). Autorii anterior citați apreciazã cã ceea ce denumesc teorie întemeiatã s-aProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 41
Stilul cantitativ Stilul calitativ
Mãsurarea obiectivã a faptelor Construirea realitãții sociale, semnificație culturalã
Centrarea pe variabile Centrarea pe procesele interactive, cazuri
Reliabilitatea este hotãrâtoare Autenticitatea este hotãrâtoare
Liber de valori Valorile sunt prezente și explicite
Independențã de context Constrângeri situaționale
Multe cazuri, subiecți Puține cazuri, subiecți
Analize statistice Analize tematice
Cercetãtorul este detașat Cercetãtorul este implicatcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 41

dezvoltat prin contribuțiile multor cercetãtori de orientãri filosofice diferite (R.E. Park, W.I.
Thomas, J. Dewey, G.H. Mead, E.C. Hughes, H. G. Blumer), dar care au în comun faptul cã susțin:
a) necesitatea cercetãrilor de teren pentru a cunoaște ce se întâmplã în mod real;b) relevanța teoriei întemeiate pe date, ca disciplinã științificã și ca bazã pentru acțiunea
socialã;
c) complexitatea și variabilitatea fenomenelor și acțiunii umane;d) credința cã persoanele sunt actori care au un rol activ în gãsirea rãspunsurilor la situațiile
problematice;
e) realizarea actelor persoanelor au o bazã raționalã;f) înțelegerea acestor raționalitãți este definitã și redefinitã prin interacțiuni;g) sensibilitatea fațã de natura evenimentelor evolutive și explicabile;h) conștiința relațiilor dintre condiții (structuri), acțiuni (procese) și consecințe.
Așa cum arãta Michael Quinn Patton (1990), cercetãrile realizate în cadrul teoriei întemeiate
presupun o gândire criticã și creativã, deopotrivã științã și artã a analizelor. Pentru promovareagândirii creative în cercetãrtile calitative, Michael Quinn Patton este de pãrere cã cercetãtorultrebuie:
a) sã fie deschis unor posibilitãți multiple;b) sã genereze o listã de opțiuni;c) sã exploreze diferite posibilitãți înainte de a alege una dintre ele;d) sã utilizeze diferite cãi de expresie, precum arta, muzica și metaforele;e) sã facã apel la forma nonliniarã de gândire, sã revinã și sã înconjoare subiectul cercetãrii
pentru a obține o perspectivã nouã;
f) sã se distanțeze de modul de gândire și acțiune obișnuite; g) sã aibã încredere în procese, nu în obstacole;h) sã nu utilizeze euristici (scurtcircuitãri ale gândirii), ci mai degrabã sã depunã energie
și efort în activitatea sa de cercetare.
Creativitatea cercetãtorului poate se manifeste în diferite moduri: în denumirea corectã a
categoriilor, în urmãrirea unor probleme stimulative, în comparațiile pe care le face și în extra-gerea din masa de date neorganizate a unor scheme inovative, integrate și realiste. Cercetãtorulcare se ghideazã dupã principiile teoriei întemeiate terebuie sã dea dovadã de abilitãți multiple:
1) sã analizeze, revenind mereu, situațiile;2) sã recunoascã tendința prin bias-uri;
3) sã gândeascã abstract;4) sã fie flexibil și deschis la criticile ce îl pot ajuta;5) sã fie sensibil la cuvintele și la acțiunile responsenților;6) sã fie absorbit și devotat cercetãrilor sale.
Dintre multiplele cerințe formulate fațã de cercetarea calitativã, implicit fațã de modelul
teoriei întemeiate, flexibilitatea și gândirea nonliniarã apar – dupã opinia noastrã – cu deosebireimportante. Cercetarea calitativã, în ansamblul ei, a apãrut ca o revoltã „împotriva utilizãrii stan-dardizate, macanice, inflexibile a diverselor metode, procedee și instrumente“ (P. Iluț, 1997, 8).A fi flexibil în abordarea fenomenelor sociale înseamnã a proceda ca un bricoler (fr.bricoleur ,42 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 42

„persoanã care se ocupã cu lucrãri de întreținere și reparații, care practicã mai multe meserii“).
Dacã, în sens comun, un bricoler – „meșter la toate“ – este un diletant, o persoanã „care se des-curcã“, în metodologia cercetãrilor calitative termenul de „bricoler desemneazã un profesionistfoarte bine format, capabil sã efectueze activitãți de cercetare diverse, trecând de la intervievarela observație, la interpretarea documentelor personale și istorice, la autoreflecție intensivã șiintrospecție“ (A. Strauss și J. Corbin, 1990). Cercetãtorul-bricoler nu pornește în studiul viețiisociale cu o teorie preformulatã și cu metode prestabilite. În funcție de problemele ce apar, decontext și de ceea ce este disponibil, el adaugã sau renunțã la unele metode, tehnici sau instru-mente de investigare, bricolajul fiind „o construcție emergentã“, ce rezultã ca într-un puzzle
(joc de asamblare) din datele obținute cu ajutorul unui numãr mare de metode și tehnici. Unastfel de cercetãtor acceptã cã investigația sociologicã reprezintã un proces interactiv în carebiografia sa, apartenența la genul biologic (masculin/feminin), la o anumitã clasã socialã, rasã,etnie, naționalitate sau confesiune religioasã își fac resimțite prezența. El este conștient cã științaînseamnã putere și cã prin cercetarea sa oferã o descriere a lumii, printre multe altele, cu impli-cații politice. Pentru cercetãtorul-bricoler șiința nu poate fi liberã de valori. Flexibilitatea încercetãrile calitative rezultã și din faptul cã cercetãtorul nu privilegiazã și nu refuzã ab initio
nici un set de metode sau de date. El utilizeazã – așa cum remarcau C. Nelson, P.A. Treicherși L. Grossberg (1992) – abordãri, metode și tehnici ale etnometodologiei, hermeneuticii, feminis-mului, psihanalizei, studiilor culturale, ancheta sociologicã, observația participativã și altele.Rezultã, așadar, cã cercetãtorul-bricoler acoperã un câmp interdisciplinar, transdisciplinar și,uneori, contradisciplinar și cã acceptã nu una, ci, dupã caz, mai multe paradigme convergentesau chiar concurente. Din aceastã cauzã, cercetarea calitativã înseamnã concomitent mai multelucruri, fapt ce o face dificil de definit chiar pentru metodologii care au consacrat-o. Gândirea
nonliniarã în abordarea calitativã a vieții sociale este și ea definitorie pentru teoria întemeiatã.
Cercetarea cantitativã este vãzutã de calitativiști ca un proces liniar, în care cercetãtorul, înaintede a începe cercetarea de teren, își construiește un model al fenomenului ce urmazã a fi investigat,formuleazã un set de ipoteze și operaționalizeazã atent conceptele. În felul acesta – apreciazãUwe Flick (1988) – „Teoriile și metodele au prioritate fațã de obiectul cercetãrii. În contrastcu aceasta, teoria întemeiatã dã preferințã datelor și terenului de studiu“. Uwe Flick oferã șio reprezentare graficã sugestivã a modelelor liniar și circular de cercetare sociologicã, primulspecific cercetãrii cantitative, cel de-al doilea propriu teoriei întemeiate.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 43
Fig. 2.4. Modelele cercetãrii științifice (dupã Flick, 1998)Modelul liniar al cercetãrii științifice
Validare
Modelul circular al cercetãrii științificeInterpretareColectare
a datelorEșantionare Operaționalizare Ipotezã Teorie
Teorie
Comparare ComparareComparare
Eșantion Eșantion
Colectarea
Interpretarea datelor
CazColectarea
Interpretarea datelor
CazPrezumțiiColectarea
Interpretarea datelor
Cazcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 43

Așa cum s-a arãtat, teoria întemeiatã are multe similaritãți cu celelalte modalitãți de cercetare
calitativã. Sursa datelor este aceeași: interviuri și observații de teren, ca și documente de totfelul (însemnãri zilnice, scrisori, autobiografii, povestiri istorice, ziare și alte materiale din massmedia). Ca și în alte cercetãri calitative, teoria întemeiatã utilizeazã și date cantitative sau com-binã datele cantitative cu cele calitative. Ea implicã o activitate interpretativã și responsabilitateîn legãturã cu aceasta. Fațã de alte modalitãți ale cercetãrii calitative, toria întemeiatã se diferen-țiazã prin accentul pus pe dezvoltarea teoriei, ca scop. Generarea teoriei și efectuarea cercetãriisunt considerate douã laturi ale aceluiași proces, nu douã momente separate ale procesului decercetare. Prin densitate conceptualã și prin relațiile dintre concepte se poate ajunge la teoretizãri
cu diferite niveluri de generalitate. Barney G. Glaser și Anselm L. Strauss (1968) opineazã cã,fațã de prezentarea propoziționalã de tipul „dacã…, atunci…“, densitatea conceptualã este pre-ferabilã. Cercetarea de tip teorie întemeiatã urmãrește descoperirea modelelor de acțiune alediferitelor unitãți sociale. Ea se concentreazã pe procese, ca schimbãri în modelele de acțiune.
Dupã trei decenii de la inventarea, împreunã cu Anselm L. Strauss (1916–1996), a terme-
nului de grounded theory , Barney G. Glaser (1999, 836) precizeazã cã „Teoria întemeiatã se referã
la o metodologie specificã despre modul în care, pornind de la date colectate sistematic, seproduce o teorie conceptualã multivariatã“. Dar nu orice cercetare sociologicã bazatã pe dateleculese pe teren este o cercetare realizatã în spiritul teoriei întemeiate. Pentru a fi caracterizatãastfel, trebuie sã urmeze „metodologia specificã“. Ca metodologie generalã, teoria întemeiatã –afirmã Barney G. Glaser (1999) – nu este nici mai valoroasã, nici mai puțin valoroasã decât altemetode. Ea poate fi utilizatã în „mod ortodox“, fãcându-se apel doar la metode calitative, comple-mentar cu paradigma cantitativistã sau în combinație cu metodele cantitative ( mix methods ).
Mi se pare importantã precizarea fãcutã de autorul anterior citat: se atașeazã de teoria înteme-
iatã un anume tip de cercetãtori, cei care au capacitatea de a conceptualiza datele, care tolereazãanumite confuzii și care tolereazã imprecizia în inferențe ( ability to tolerate confusion’ s attendant
regression ). Cercetãtorii care supraevalueazã controlul asupra datelor și demersului de investi-
gare nu sunt atrași de teoria întemeiatã. Așa cum aprecia Barney G. Glaser, ei nu sunt nici maibuni, nici mai rãi decât primii.
Studiile etnografice se înscriu și ele în tradiția cercetãrilor calitative. Etnografia (gr. etnos ,
popor; graphein , a descrie), ca științã a vieții și civilizației unei comunitãți etnice, apare în seco-
lele XVIII – XIX, sub influența filosofiei germane a timpului, dar preocupãrile de cunoașterea caracterului popoarelor se regãsesc încã în antichitatea greacã (Ion Chelcea, 1943). În formãmodernã, etnografia s-a ocupat inițial cu studiul descriptiv al popoarelor zise „primitive“ sau„aliterate“, cãutând sã punã în evidențã caracteristicile lor, diferite fațã de popoarele așa-zis„evoluate“ sau „dezvoltate“. La sfârșitul secolului al XIX-lea, etnografii au început sã studiezepropria lor societate. Paul Atkinson și Martyn Hammersley (1994, 248) apreciazã cã faptulcel mai distinctiv pentru etnografie îl constituie recunoașterea necesitãții de a studia propriasocietate vesticã, nu numai popoarele din trecut și pe cele nonvestice. Doar astfel poate fi înțe-leasã cultura în întregul ei. Dincolo de controversele privind statutul etnografiei (științã saunu, etapã în devenirea etnografie-etnologie-antropologie), se acceptã cã în prezent etnografiase referã în mod obișnuit la formele cercetãrii sociale, care au urmãtoarele caracteristici:
1) un puternic accent pe explorarea naturii fenomenelor sociale particulare, decât sã se cen-
treze pe testarea ipotezelor despre ele;44 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 44

2) tendința de a utiliza, în primul rând, date „nestructurate“, adicã date care nu au fost codifi-
cate într-un set închis de categorii analitice în etapa colectãrii lor;
3) investigarea în detaliu a unui numãr mic de cazuri, chiar a unui singur caz;4) analiza datelor care implicã interpretarea explicitã a semnificațiilor și funcțiilor acțiunilor
umane, rezultatul luând forma descrierilor și explicațiilor verbale, cu analize statistice și cuantifi-cãri care joacã cel mult un rol subordonat (Atkinson și Hammersley, 1994).
Descrierea și prezența cercetãtorului pe teren reprezintã specificul studiilor etnografice. Ce
înseamnã „a descrie“ și ce semnificã noțiunea de „teren“ în etnografie sunt probleme ce meritãdiscutate. Ne vom folosi, în principal, de lucrarea Descrierea etnograficã a lui François Laplantine
(1996/2000). Descrierea etnograficã înseamnã „scrierea culturilor“, „a scrie ceea ce vedem“,„transformarea privirii în limbaj“. Aceastã „scriere a vizibilului nu pune în joc numai atențiacercetãtorului […], ci și o grijã pentru limbaj, întrucât trebuie sã facem astfel încât alții sã vadã,ajutîndu-ne de cuvinte care nu pot fi interschimbabile, mai ales atunci când ne fixãm drept obiectivsã prezentãm cât se poate de minuțios specificul situațiilor, de fiecare datã inedite, cu care suntemconfruntați“ (F. Laplantine, 1996/2000, 36). De reținut este și faptul cã „descrierea etnograficãnu este niciodatã un simplu exercițiu de transcriere sau de „decodare“, ci o activitate de construcțieși traducere în cursul cãreia cercetãtorul mai mult produce decât reproduce“ ( op. cit ., 68).
Noțiunea de „teren“, care are în etnografie, ca și în sociologie, „un aer solemn“ și constituie unadevãrat „rit de trecere“ întru devenirea cercetãtorului, nu semnificã numai „a fi acolo“ undeîși duc existența colectivitãțile umane descrise, ci, înainte de orice, „o interacțiune între cercetãtorși aceia pe care el îi studiazã. Tocmai aceastã întâlnire meritã sã fie numitã teren “ (op. cit ., 69).
În studiile etnografice terenul este piatra de încercare pentru oricare cercetãtor, întocmai cumeste experimentul pentru studiile cantitative. Michel Izard (1991) considera cã „Nu existã nicio altã regulã în legãtura cu prezența cercetãtorului pe teren decât aceea a respectului fațã de ceicare îl gãzduiesc, nu întotdeauna din toatã inima: dacã onoarea antropologiei rezidã în refuzulei de a formula orice fel de judecãți de valoare asupra societãților sau culturilor, acest articolmajor al deontologiei sale este pus în aplicare în primul rând pe teren“.
Studiile fenomenologice. Termenul de „fenomenologie“ este format din cuvintele „feno-
meno“, semnificând produsul subiectiv al activitãții cognitive, și „logos“ (cunoaștere). Într-olucrare despre interacționismul simbolic, John P. Hewitt (1976) explicã:
Sociologia fenomenologicã face din punctul de vedere subiectiv al actorilor individuali centrul atenției ei. Spre
deosebire de majoritatea abordãrilor obiectiviste, care vãd lumea socialã ca o realitate ce existã independentde percepția indivizilor asupra ei, fenomenologia privește aceastã realitate ca fiind construitã de percepția lorasupra ei. Nu existã, deci, o singurã realitate socialã, obiectivã, care poate fi analizatã în aceeași manierã în careoamenii de științã analizeazã realitatea fizicã. Ci, dimpotrivã, existã mai multe realitãți, astfel încât, in extremis ,
se poate spune cã existã tot atâtea realitãți sociale câte perspective sunt. Abordarea fenomenologicã aserteazãcã este imposibil sã se spunã cã existã o asemenea realitate obiectivã numitã „societatea americanã“ sau „familialui John Smith“, a cãrei existențã este atât de clarã și de riguroasã încât sã poatã fi descrisã și explicatã. „FamiliaJohn Smith“ este o realitate diferitã pentru fiecare dintre membrii ei, ca și pentru cei din afara familiei, carevin în contact și percep aceastã familie.
Într-o primã aproximație, studiile fenomenologice constau din „investigarea sistematicã a
conținuturilor conștiinței care privilegiazã datele experiențiale“ (A. Mucchielli, 1996/2002, 149).Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 45cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 45

Ca orientare filosoficã, fenomenologia a fost întemeiatã de cãtre filosoful german Edmund
Husserl (1859–1938), care a elaborat o „logicã purã“ a cunoașterii științifice, prin punerea întreparanteze a tuturor cunoștințelor pe care le avem despre fenomen ( epoché ) și prin apelul la
intuiție, adicã prin „reducție fenomenologicã“. În viziunea fenomenologicã, argumentareaintuiției se face prin metoda variațiilor. În imaginație, individul cunoscãtor produce variațiiasupra fenomenului studiat. De exemplu, pentru a afla „esența“ orașului, trebuie sã cãlãtorimmintal prin orașele pe care le cunoaștem, punându-ne întrebãri de tipul: ce elemente erau pre-zente în unele orașe și absente în altele, fãrã ca absența lor sã nu distrugã spiritul orașului?Care este esența orașului? ( cf.A. Mucchielli, 1996/2002, 150).
Bazele sociologiei fenomenologice au fost puse de filosoful și sociologul german Alfred
Schütz (1899–1959), prin publicarea lucrãrii Der sinnhafte Aufbau der sozialen Welt (1932),
care a încercat sã dezvolte concepția lui Max Weber utilizând „reducția fenomenologicã“.„Procedând astfel, Schütz ajunge la concluzia cã, în realitate, cunoașterea obiectivã a obiectelorsociale și culturale este totdeauna o cunoaștere derivatã sau de gradul al doilea, deoarece ease bazeazã pe interpretarea cunoașterii de gradul întâi, realizatã de indivizi, care acționeazã șiinteracționeazã în viața lor cotidianã“ – apreciazã Ion Ungureanu (1993, 578). Alfred Schütz(1954) a identificat în cercetarea comprehensivã „trei probleme diferite:
1) comprehensiunea ca formã specialã a unei cunoașteri imediate sau a unei cunoașteri
experiențiale a activitãților umane;
2) comprehensiunea ca problemã epistemologicã (cum este posibilã o astfel de cunoaștere
comprehensivã ?);
3) comprehensiunea ca metodã particularã aparținând științelor umane ( cf. A. Mucchielli,
1996/2002, 69).
În deceniul al șaptelea al secolului trecut, sociologia fenomenologicã s-a dezvoltat puternic,
mai ales în SUA și Marea Britanie. Dupã Ion Ungureanu (1993), „Caracteristicile abordãrii socio-logice fenomenologice sunt analizele macrosociologice ale grupurilor, organizațiilor sau ale unorprocese sociale cum sunt: comunicarea și intercomunicarea umanã, geneza și evoluția sistemuluide credințe și valori, cunoașterea socialã comunã, integrarea microsocialã, alienarea, identitateasocialã etc.“ În prezent, existã mai multe direcții asociate sociologiei fenomenologice: construireasocialã a realitãții (Peter L. Berger și Thomas Luckmann, 1966), dramaturgia socialã (Erving Goff-man, 1959), etnometodologia (Harold Garfinkel, 1967; Aaron Cicourel, 1973), sociologia refle-xivã (Alvin W. Gouldner, 1965), interacționismul simbolic (George H. Mead, 1934), precum șiperspectivele reunite în sintagma „postmodernism“ (Jean Baudrillard, 1976, 1984; Jacques Derida,1974, 1978). De asemenea, în cadrul studiilor fenomenologice s-au dezvoltat mai multe metode.
Astfel, „metoda de cercetare euristicã“, prezentatã sistematic de cãtre C. Moustakas (1990),
care are ca obiect „intensitatea experienței unui fenomen așa cum l-au trãit un cercetãtor șicolaboratorii sãi“, se fondeazã pe principiul cã nu putem cunoaște un fenomen decât pornindde la propriile noastre categorii de analizã, formate pe baza experienței personale a fenomenuluistudiat. Trebuie deci sã începem cu interogarea introspectivã a noastrã, ca cercetãtori: înaintede a aborda experiențele altora, se impune sã cunoaștem care este nivelul propriei experiențe(metoda euristicã cere ca cercetãtorul sã aibã o experiențã a fenomenului studiat intensã). Apoise trece la intervievarea în profunzime a subiecților (considerați „co-cercetãtori“). Cercetareaeuristicã este interesatã de sens, nu de mãsurare, de esențã, nu de aparențã, de calitate, de expe-riențã, nu de comportament.46 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 46

Analiza intenționalã se înscrie, de asemenea, în perimetrul fenomenologiei sociologice.
Ea urmãrește punerea în evidențã a intențiilor (tensiunii spre) realizãrilor umane cu caracterpermanent și autonom. În acest context, noțiunea de „intenție“ are douã fațete: cea a scopurilordeclarate și cea implicitã sau neconștientizatã, dar care participã la orientarea comportamentelorși preferințelor oamenilor. Eric Auziol ( apud A. Mucchielli, 1996/2002, 163) considerã cã
„Originalitatea acestei forme de analizã constã în transferul noțiunii de «intenție» la obiecte.Analiza intenționalã vede obiectele tehnice, mașinile, operele ca pe o realitate umanã, ca peun sistem intențional“. Se atribuie artefactelor dorințe și credințe, considerându-le ca pe nișteființe dotate cu rațiune. Noțiunea de „intenție“ este legatã de noțiunile de „comunicare“ și de„dispozitiv de comunicare“. Conform autorului anterior citat, analiza intenționalã cuprinde treimomente: a) „momentul descriptiv“, constând din prezentarea neutrã a „obiectului“ (materiali-zarea intenției); b) „momentul funcțional“, specificarea funcțiilor obiectului în diferite contexte,presupunând implicarea cercetãtorului; c) „momentul intențional“, adicã analiza lucrurilor cei se par stranii cercetãtorului. Caracterul de lucru straniu apare din discrepanța dintre așteptãrileanalistului și manifestãrile pe care le produce obiectul asupra sa. Parcurgerea celor trei momenteconduce la interpretare, la „comprehensiunea obiectului“ și permite o „lecturã comunicaționalã“(aplicarea principiilor comunicãrii și paradigmei complexitãții, adicã a conceptelor abordãriisistemice și ale constructivismului). Pânã în prezent, analiza intenționalã a fost aplicatã cu succesîn sociologia artei (M. Baxandall, 1991) și în sociologia educației (E. Auziol, 1997).
În fine, „analiza situaționalã fenomenologicã“ constã din adoptarea de cãtre cercetãtor a punc-
tului de vedere al „actorului social în situație și în a restitui definiția sa pentru acea situație“ (A.Mucchielli, 1996/2002, 382). Cercetãtorul încearcã sã reconstituie acțiunile previzibile ale acto-rilor sociali pe baza semnificațiilor acordate de cãtre aceștia fiecãrui element al situației. RaymondBoudon (1984), care a utilizat analiza situaționalã fenomenologicã în studiul difuzãrii noutãțilorfarmaceutice la medicii angajați în spitale, comparativ cu medicii liber-profesioniști, precizeazã:„Analiza include un moment «fenomenologic» care constã într-o descriere simplificatã a reacțiilormedicului confruntat cu apariția unei noutãți: subiectivitatea sa este reconstruitã pornind de ladatele situației. Aceasta presupune cã observatorul sau analistul, deși plasat într-o altã situațiedecât medicul, este totuși capabil sã imagineze stãrile sale mentale, din momentul în care posedão informație minimalã asupra definiției «rolului» de medic și asupra condițiilor de producere aacestui rol. Nimic nu se opune, de altfel, ca reconstrucția sã fie verificatã empiric. O anchetã rela-tiv ușor de realizat […] ar permite sã se verifice cã ipotezele asupra situației nu sunt pure fic-țiuni și, mai exact, cã ele sunt acceptate de cãtre actori“ ( apud A. Mucchielli, 1996/2002, 385).
Reflexibilitatea constituie un concept-cheie în cercetarea calitativã, în general, și în studiile
etnografice, în special. George E. Marcus (1994, 568), referindu-se la reflexibilitatea în etnogra-fie, considerã cã ea deschide noi posibilitãți: „despãrțirea de ideologia obiectivitãții, distanțareași transparența realitãții conceptelor; necesitatea de a explora dimensiunile etice, politice șiepistemologice ale cercetãrilor etnografice, ca o parte integralã a producerii cunoștințelor desprealții. Existã, conform autorului anterior citat, patru stiluri de reflexibilitate:
1)reflexibilitatea subiectivistã , care respinge principiul obiectivitãții și acordã cercetãtorului,
cu capacițãțile lui autoreflexive și intuitiv-empatice, cu experiențele lui, un rol primordial încunoaștere;
2)reflexibilitatea ca suport al obiectivitãții , prin reflecția asupra condiției cercetãtorului
și a metodelor și tehnicilor utilizate. O astfel de reflexibilitate este necesarã pentru a arãtaProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 47cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 47

„obiectivitatea distanței și condițiile sociale care o fac posibilã, cum ar fi externalitatea obser-
vatorului, obiectivitatea tehnicilor utilizate etc.“ (P. Bourdieu, 1990).
3)reflexibilitatea intertextualã , ce vizeazã re-prezentarea reprezentãrilor existente în momentul
cercetãrilor etnografice de descoperire și de descriere a unor populații ce nu mai fuseserã studiateanterior;
4)reflexivitatea ca poziționare epistemologicã și ca practicã în cercetãrile enografice
feministe , care presupune luarea în considerare a experienței subiective a cercetãtorului, un
anume esențialism retoric și apelul la logica binarã (masculin/feminin, culturã/naturã).
Adãugãm cã în studiile etnografice se face disticție între reflexibilitatea esențialã, inerentã
oricãrui discurs ca parte a funcțiilor limbii, și reflexibilitatea derivatã, adicã atitudinea fațã de
reflexibilitate, exprimând semnificația ce o acordãm reflexibilitãții ca strategie pentru atingereaanumitor interese teoretice și intelectuale. George E. Marcus (1994) considerã cã aceastareprezintã dimensiunea ideologicã a reflexibilitãții.
În concluzie, vom spune, împreunã cu David Silverman (1997), cã studiile etnografice în-
cearcã sã satisfacã simultan trei condiții: abordarea empiricã, deschiderea fațã de elementelece nu au putut fi codificate în etapa cercetãrii de teren și concentrarea pe fondarea fenomenelorobservate în cercetãrile de teren. Centrarea etnografiei pe analiza și descrierea amãnunțitã afenomenelor particulare nu exclude generalizabilitatea. Ca metodã, etnografia nu constituie oparadigmã alternativã fațã de experiment, anchetã sau studiul documentelor, ci pur și simplu– așa cum apreciau Martyn Hammersley și Paul Atkinson (1983) – o metodã între celelalte,cu avantajele și dezavantajele ei.
Generalizabilitatea în cercetãrile calitative. Scopul științelor socioumane îl constituie
generalizarea rezultatelor obținute prin investigarea unor populații la alte populații diferit plasateîn timp și spațiu. Unii cercetãtori, adepti ai paradigmei calitativiste – de exemplu, Norman K.Denzin (1983) sau E.J. Cronbach (1982) – refuzã generalizarea ca scop, considerând cã menireaștiințelor socioumane ar fi doar descrierea cu detalii fine a unor anumite grupuri umane și expli-carea modelelor de acțiune și interacțiune a oamenilor, nu descoperirea legilor generale alecomportamentelor umane în condiții sociale. Chiar dacã nu toți cercetãtorii calitativiști respingfãrã drept de apel generalizarea ca scop al științei lor, faptul cã în mod tradițional cercetareacalitativã se centreazã – așa cum s-a arãtat – pe studiul unui numãr mic de unitãți sociale, chiarpe studiul unui singur caz, este de naturã sa ridice problema validitãții externe a rezultatelor,
adicã tocmai problema generalizabilitãții.
În ultimii douãzeci de ani a crescut însã interesul pentru problema generalizabilitãții în
cercetãrile calitative. Dovadã în acest sens sunt lucrãrile lui Egon G. Guba și Yvonna S. Lincoln(1982), G.W. Nobit și R.D. Hare (1988), M.Q. Patton (1990) ș.a. Janet W. Schofield (1993)face un bilanț al eforturilor de depãșire a acestei principale slãbiciuni a abordãrilor calitative,lipsa preocupãrilor sistematice pentru generalizabilitate, și propune reconceptualizarea generali-
zabilitãții, dat fiind faptul cã validitatea externã nu ajutã prea mult la lãmurirea problemei.
Într-adevãr, în abordãrile calitative cercetãtorii nu investigheazã eșantioane astfel construiteîncât sã asigure, din punct de vedere statistic, generalizarea concluziilor. În locul eșantioanelorprobabiliste cu un grad de reprezentativitate predeterminat,în cercetãrile calitative se face apella eșantioane teoretice , adicã la o selecție a subiecților nu pe baza hazardului, ci dupã gradul
lor de reprezentativitate pentru consolidarea sugestiilor teoretice apãrute în cursul desfãșurãrii48 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 48

cercetãrilor. Ca o consecințã logicã, selecția subiecților în eșantionarea teoreticã se face pe
parcursul investigației, nu la începutul acesteia, ca în cercetãrile cantitative. Tot în vedereadepãșirii dificultãților generalizabilitãții, în unele cercetãri calitative se apeleazã la procedeulinducției analitice , „care înseamnã o examinare exhaustivã de cazuri în vederea desprinderii
unor trãsãturi sau legitãți generale ale fenomenului studiat“ (P. Iluț, 1997, 55).
Toate aceste procedee vizeazã trecerea de la descrierea amãnunțitã a fenomenelor și unitãților
sociale la desprinderea unor constante ale manifestãrii lor în contexte socio-temporale asemãnã-toare. Se recurge astfel, chiar în timpul derulãrii investigației, la ordonarea logicã a materialuluigenerat de cercetarea empiricã, la codificarea lui (codificarea deschisã, codificarea axialã, codifi-
carea selectivã) și la construirea de tipologii (vezi mãsurarea nominalã). Egon G. Guba și Yvonna
S. Lincoln (1982) propun înlocuirea conceptului de „generalizabilitate“ cu cel de „potrivire“(fittingness ), pentru cã, susțin autorii, „este virtual imposibil sã imaginezi vreun comportament
uman care sã nu fie puternic mediat de context“ și pentru cã ipotezele de lucru , care încapsuleazã
corpul cunoștințelor ideografice, „pot fi transferabile de la o situație la alta, în funcție de gradulde similitudine temporalã și contextualã“. J.P. Goetz și M.D. Le Compte (1984) folosesc criteriilecomparabilitãții (gradul de finețe a descrierilor și de exactitate a definirii unitãților de analizã,
a conceptelor generate, a caracteristicilor populației și situațiilor pentru a permite altor cercetãtorisã utilizeze rezultatele studiului ca bazã de comparație) și translabilitãții (claritatea descrierii
poziției teoretice și a tehnicilor de cercetare) pentru a decide în legãturã cu generalizabilitatea.În fine, R.E. Stake (1978) ia în discuție generalizarea naturalisticã în condițiile similaritãții situa-
țiilor. În ceea ce ne privește, considerãm cã și în studiile calitative problema generalizabilitãțiinu ar trebui ocolitã sau abordatã doar tangențial. Distincția dintre științele ideografice și cele
nomotetice opereazã mai degrabã în planul sistematizãrii cunoștințelor decât în planul producerii
lor. Într-o formã sau alta (potrivire, comparabilitate și translabilitate, generalizare naturalisticã),cercetãrile calitative trebuie sã procedeze, în afara descrierilor amãnunțite, și la deschideri spregeneralizabilitate.
Combinarea paradigmelor și metodelor cantitative și calitative . În legãturã cu cele douã
tipuri de abordãri s-au afirmat mai multe poziții. „Puriștii“ susțin cã paradigmele și metodelenu trebuie sã fie combinate; „situaționiștii“ susțin cã anumite metode sunt apropiate de specificulsituațiilor și deci pot fi combinate; „pragmatiștii“ apreciazã cã pot fi utilizate în cadrul aceluiașistudiu metode integrate. Ne situãm ferm de partea „pragmatiștilor“, considerând nu numaiposibilã, dar și beneficã utilizarea combinatã a paradigmelor cantitativã și calitativã. Mixarea
metodelor a fost susținutã încã în anii ’60 de cãtre Donald T. Campbell în mãsurarea trãsãturilorpsihice prin abordarea multimetodã-multitrãsãtura . Mai recent, J.C. Green, V .J. Caracelli și
W.F. Graham (1989) au identificat cinci scopuri pentru combinarea metodelor în cadrul aceluiașistudiu: triangularea, complementaritatea, dezvoltarea, inițierea și expansiunea studiului. JohnW. Creswell (1994) distinge, pe baza analizei studiilor calitative publicate în revistele de specia-litate, trei modele de combinare a designului :
1)designul cu douã faze , în care cercetãtorul realizeazã separat într-o primã fazã cercetarea
calitativã și într-o a doua fazã cercetarea cantitativã;
2) designul cu predominanța unei paradigme , în care cercetãtorul realizeazã studiul pe baza
unei paradigme, dar face apel, în secundar, și la altã paradigmã;
3) designul metodologiei mixate , care ar reprezenta gradul cel mai înalt de integrare a abor-
dãrii cantitative și calitative, dat fiind faptul cã amestecul paradigmelor și metodelor se manifestãîn fiecare etapã a cercetãrii.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 49cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 49

În concluzie, ne asociem opiniei cã datele calitative sunt mai valoroase, dar cele cantitative
sunt mai ușor de obținut și cã problema este de a gãsi date cantitative pe care sã se poatã bazadatele calitative. Apreciem cã o bunã strategie este datã de designul cu douã faze, cercetareacantitativã precedând-o pe cea calitativã (D. Silverman, 1985). De asemenea, în acord cu PetruIluț (1997, 7), suntem pentru un „calitativ mai riguros, interferat cu un cantitativ mai flexibil“.
Analiza ipotezelor: definiția și dimensiunile ipotezelor
Ipoteza reprezintã o formã specificã a gândirii științifice care dã posibilitatea trecerii de la
cunoașterea faptelor la cunoașterea legilor de producere a acestor fapte. Așa cum preciza Theo-dore Caplow (1970, 119), „o ipotezã este enunțul unei relații cauzale într-o formã care permiteverificarea empiricã“.
Etimologic, termenul de „ipotezã“ derivã din limba greacã veche: termenul de „hupothesis“
(echivalent al celui din limba latinã „suppositio“), desemnând acțiunea de punere ( thesis , these )
dedesubt ( hupo ). A se vedea în acest sens Dicționarul limbajului filosofic al lui Paul Foulquié
și Raymond Saint-Jean (1962). Uneori se considerã cã termenul ar deriva din grecescul „ hypo “
și „thesis “ (poziție). Este vorba de altã transliterație. Prepoziția „ hypo “ a intrat în vocabularul
curent și în terminologia de specialitate (chimie, medicinã etc.), desemnând un grad mai redusa ceea ce semnificã termenul cu care se asociazã (de exemplu: hiposulfat, hipotensiune ș.a.m.d.).În aceastã accepțiune se folosește și în sociologie: „hipo-tezã înseamnã de fapt cã e vorba desubtezã“ (Stahl, 1974, 70).
Trebuie sã facem distincție între ipotezã și alte forme ale gândirii științifice, precum principiu,
axiomã, postulat. Principiul (lat. principium , ceea ce este primul) reprezintã enunțul care se aflã
la baza unei deducții. Principiul oferã explicații pentru un numãr mare de cazuri, fiind verificattemeinic. Principiul își asigurã valabilitatea din verificãrile empirice anterioare, spre deosebirede ipotezã, care „își trage valabilitatea nu din ceea ce o precede, ci din ceea ce o urmeazã“.Axioma are un înțeles foarte apropiat de cel al principiului, uneori cei doi termeni fiind utilizați
interșanjabil. Totuși, termenul de „axiomã“ are o conotație matematicã, trimițând la ceea ceeste adevãrat prin definiție și are un înalt grad de abstracție. Axiomele, spre deosebire de ipoteze,nu sunt direct testabile. În fine, termenul de postulat este utilizat adesea pentru a desemna propo-
zițiile al cãror adevãr a fost demonstrat anterior prin cercetãri empirice. Spre deosebire de acesta,adevãrul din ipotezã abia urmeazã a fi demonstrat.
Ipotezele nu trebuie sã fie confundate cu presupunerile sau bãnuielile. Presupunerea repre-
zintã un enunț care nu se confruntã cu realitatea. În mod obișnuit, noi spunem : „dacã x esteadevãrat – și presupunem cã este – atunci y“. Presupunerea are o funcție instrumentalã. Bãnuiala
constituie echivalentul ipotezei în planul cunoașterii la nivelul simțului comun. Pornind de laun numãr redus de observații întâmplãtoare, se formuleazã enunțuri despre legãtura dintre feno-mene. Sunt simple bãnuieli: ipotezele se bazeazã pe un numãr mare de observații sistematice.Sigur, existã și bãnuieli de geniu, care mult mai târziu se întâlnesc în cercetarea științificã încalitate de ipoteze.
Fred N. Kerlinger (1964, 18) definea ipoteza astfel: „o ipotezã este un enunț conjectural
despre relația dintre douã sau mai multe variabile“. Rezultã de aici cã legãtura dintre variabilenu este sigurã, ci probabilã. Johan Galtung (1967) spune cã „o ipotezã este o propoziție despre50 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 50

felul în care un set de unitãți S este distribuit într-un spațiu de variabile X 1, X2, X3…X n“. În struc-
tura ipotezei se regãsesc: o unitate (grup, societate, instituție, persoanã, etc.), o variabilã (coeziune,democrație, ierarhie, inteligențã etc.) și un set de valori ale variabilelor (puternicã, autenticã,înaltã, excepționalã ș.a.m.d.). Folosind definițiile citate, putem formula mai multe ipoteze: cucât oamenii sunt mai inteligenți, cu atât coeziunea grupului din care fac parte este mai mare;dacã societatea este autentic democraticã, atunci ierarhia organizaționalã în instituții nu esteprea înaltã.
Nu orice enunț despre relația probabilã dintre douã sau mai multe variabile reprezintã o
ipotezã în cercetãrile empirice. Pentru ca sã aibã calitatea de ipotezã, respectivul enunț trebuiesã fie testabil. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea, ipotezele pot fi confirmate.
Ipoteza constituie o explicație plauzibilã ce urmeazã a fi verificatã prin faptele de observație.
Plauzibilitatea ipotezelor rezultã din acordul cu cunoștințele verificate anterior. Deci, pentru
a fi plauzibile, în cadrul științei normale ipotezele trebuie sã aibã coerențã externã . În același
timp, ipotezele trebuie sã fie și coerente intern , adicã sã nu conținã elemente contradictorii.
În științele sociale și comportamentale ipoteza reprezintã o reflectare într-o formã specificã arealitãții obiective, este un enunț cu caracter de probabilitate despre esența, intercondiționareași cauzalitatea faptelor, fenomenelor și proceselor socioumane. Ea are un conținut reflectoriu.Desigur, este vorba de o formã specificã de reflectare, pentru cã, pânã la confirmare, adevãruldin ipotezã rãmîne la stadiul de probabilitate.
Obținerea unor noi cunoștințe constituie principala funcție a ipotezelor în cunoașterea știin-
țificã, în general, și în cunoașterea sociologicã sau psihologicã, în special. Ipotezele fac trecereade la neștiințã la științã – apreciau Walter Friedrich și Berndt Vetter (1975), care reprezentaulocul ipotezei în cunoașterea științificã astfel (Figura 2.5).
Fig. 2.5. Locul ipotezei în procesul cunoașterii (dupã W. Friedrich și B. Vetter, 1975)
În ce condiții ipotezele sunt valide? Johan Galtung (1967, 315) menționeazã zece condiții
pe care trebuie sã le satisfacã o ipotezã pentru a fi validã: generalitatea, complexitatea, speci-ficitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, repro-ductibilitatea și utilitatea. Acestea sunt, dupã autorul citat, dimensiunile ipotezei. Se cuvin câtevaprecizãri.
Generalitatea reprezintã o dimensiune esențialã a ipotezei. În științele socioumane, cel mai
adesea nu intereseazã cazurile particulare, ci ceea ce este general. Va trebui, deci, sã formulãmProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 51
Procesul cunoașterii
Enunțuri
Enunțuri adevãrate
Enunțuri științifice
probabile
False Adevãrate
Ipotezecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 51

ipoteze în care relația dintre variabile sã fie adevãratã, indiferent de condițiile spațio-temporale
concrete. Ipoteza „Cu cât apropierea fizicã dintre douã persoane este mai mare, cu atât apro-pierea psihicã dintre ele este mai mare“ se referã la toate persoanele, indiferent de caracteristicilesocio-demografice (tineri sau vârstnici, funcționari, muncitori sau intelectuali), de zona în careîși desfãșoarã activitatea (București, Brașov sau Câmpulung) și de epoca în care au trãit, trãiescsau vor trãi. Generalitatea ipotezelor presupune un conținut mai mare. Ipotezele cu conținutmic sunt a priori respinse de științã. Karl R. Popper aprecia cã ipotezele cu conținut mai maresunt preferabile, pentru cã ele obligã la mai multe controale și la verificãri mai variate. În ceeace privește complexitatea , distingem ipoteze de nivelul întâi, cu o singurã variabilã, de nivelul
al doilea, cu douã variabile ș.a.m.d. Din punctul de vedere al complexitãții, relația dintre douãipoteze este: ceteris paribus , I
2 > I1dacã n 2 > n 1.
Specificitatea se referã la numãrul de valori. În general, se preferã, de exemplu, ipotezele
în care variabilele au trei valori celor în care variabilele au douã valori. Specificitatea depindede numãrul câmpurilor într-un tabel de contingențã numãr valori/numãr unitãți. Specificitateaipotezelor coreleazã pozitiv cu o altã dimensiune: determinarea . Ipotezele cu un grad mai mare
de determinare sunt preferabile celor probabiliste. Problema falsificabilitãții este de cea mai
mare însemnãtate pentru cercetãrile empirice. „Categoriile defavorizate voteazã partidele dedreapta sau nu voteazã partidele de dreapta“ nu reprezintã o ipotezã științificã, deoarece ea nupoate fi infirmatã. „Un sistem al științelor empirice trebuie sã poatã eșua în confruntarea cuexperiența“ (K. Popper, 1981). Dacã prin inducție enunțurile empirice nu pot fi verificate defi-nitiv, aratã Karl R. Popper (1981), va trebui acceptatã falsificabilitatea drept criteriu de demar-
cație . În cercetãrile empirice vom reține doar ipotezele care pot fi infirmate. De asemenea, vom
reține ipotezele testabile, respingîndu-le din capul locului pe cele pentru care nu existã posibilitãțide verificare a adevãrului lor. Un enunț precum: „Relațiile interpersonale depind de influențaplanetelor din afara galaxiei noastre“ nu poate fi acceptat ca ipotezã, neexistând teste pentruinfirmarea lui. Ipotezele au funcția de descriere a fenomenelor, dar și de explicare a lor, ceea cese desemneazã prin dimensiunea predictivã . Comunicabilitatea ipotezelor trebuie privitã în dublu
sens: transmiterea lor în grupul de specialiști, pe de o parte, și spre publicul larg, fãrã calificareîn domeniu. ăi într-un caz, și în celãlalt, imaginea pe care și-o face receptorul trebuie sã cores-pundã cât mai deplin imaginii pe care emițãtorul a intenționat sã o transmitã. Reproductibilitatea
presupune repetarea demersului cercetãrii și obținerea acelorași concluzii. În legãturã cu repro-ductibilitatea se pun douã întrebãri: Cese repetã? Cine repetã? În cercetãrile empirice se urmã-
rește reproducerea fenomenelor, ca și a analizelor, iar în legãturã cu cea de-a doua întrebarerãspunsul este: același cercetãtor sau alții. Din combinarea celor douã criterii rezultã patru situații.
Pentru sociologie și psihologie, de cea mai mare importanțã este reproductibilitatea de tipul
patru, care funcționeazã drept criteriu al obiectivitãții , bazat pe reproductibilitatea intersubiec-
tivã. În fine, utilitatea constituie rațiunea de a fi a ipotezelor. Așa cum preciza Johan Galtung
(1967), ipotezele, în urma confruntãrii cu realitatea, se plaseazã pe un continuum de la totalalor falsificare pânã la deplina verificare.52 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 52

Tipuri și modalitãți de elaborare a ipotezelor
Atât în sociologie, cât și în celelalte științe socioumane întâlnim ipoteze teoretice și ipoteze
de lucru . Asupra acestei distincții a atras atenția sociologul american Robert K. Merton în
lucrarea Social Theory and Social Structure (1949). Primele propun interpretãri noi ale faptelor
și fenomenelor, sunt indirect testabile și delimiteazã ceea ce s-a numit revoluțiile științifice .
Cel de-al doilea tip de ipoteze ce sunt vehiculate în cadrul științei normale poartã și numele
de ipoteze empirice . Oamenii de științã încearcã sã explice de ce divorțialitatea în unele zone
este mai ridicatã decât în altele, de ce schimbarea atitudinilor și opiniilor politice este mai puter-nicã la unele categorii sociale decât la altele etc. Astfel de ipoteze sunt direct testabile în cercetã-rile empirice, de teren.
Madeleine Grawitz (1972, 353-354) considerã cã ipotezele de lucru se clasificã dupã nivelul
lor de abstractizare în trei clase:
1) ipoteze care avanseazã supoziția uniformitãții cazurilor. De exemplu, într-o cercetare
empiricã se încearcã verificarea ipotezei cã rata divorțurilor este mai mare la categoriile socialecu venituri mai ridicate. În fond, se urmãrește o cuantificare a distribuției comportamentelorîntr-o populație determinatã;
2) ipoteze care vizeazã corelații empirice . Sunt cel mai frecvent întîlnite în cercetãrile de
teren. Cu privire la divorțialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-divor-țialitate, comportament agresiv-divorțialitate, diferențã mare de vîrstã între soți-divorțialitateetc. Se încearcã identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea asemã-nãrii comportamentelor lor;
3) ipoteze care se referã la relațiile dintre variabilele analitice . Ipotezele de acest tip pre-
supun un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relații probabile între variabilecomplexe: de exemplu, nivel economic-divorțialitate, religie-divorțialitate etc.
Care sunt cãile utilizate de cercetãtori pentru a elabora ipoteze valide? În primul rând, dedu-
cerea ipotezelor din teorie . Considerând teoria sociologicã și, mai general, din științele socioumane
ca un sistem de ipoteze care au un nivel de maximã generalitate, se pot deduce ipoteze de nivelintermediar, cu razã medie de generalitate și din acestea numeroase ipoteze de lucru testabileprin cercetãrile empirice (Figura 2.6).Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 53
Fig. 2.6. Relația dintre ipotezele cu diferite niveluri de generalitate
(dupã Radu și Milcoveanu, 1974, 191)Ipotezã de nivel maxim
(teorie sociologicã)Indirect testabilã
Date empiriceIndirect testabilã
Direct testabilãIpotezã de nivel minimde generalitate(ipoteze de lucru)Ipotezã de nivel intermediar(teorie cu razã medie de generalitate)1
2
3a 3b 3ncercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 53

Sã considerãm enunțul „Toate societãțile au o structurã socialã“ ca pe o ipotezã cu nivel
maxim de generalitate (teorie). Din ea se poate deduce ipoteza cu nivel intermediar de generali-tate (teorie cu razã medie de generalitate). „Toate structurile sociale au ca pãrți componentegrupurile de apartenențã și grupurile de referințã“. Nici prima (1), nici cea de-a doua ipotezã(2) nu sunt direct testabile. Doar ipotezele de lucru deduse din ele: „Studenții preiau în cursulprocesului de socializare secundarã normele și valorile sociale caracteristice profesorilor lor“(3a) sau „Muncitorii au un comportament profesional asemãnãtor cu cel al liderilor lor“ (3b)ș.a.m.d. (3n). Prin intermediul ipotezelor de lucru se verificã indirect teoriile cu razã medie șicu nivel maxim de generalitate.
O a doua cale de stabilire a ipotezelor în cercetãrile empirice o constituie experiența directã ,
saturatã de literatura științificã, a cercetãtorului care are capacitatea de a intui relații între fapteleși fenomenele observate. Observând faptele și fenomenele din viața cotidianã, se formuleazãipoteze despre regularitatea probabilã a producerii lor, despre legãturile posibile dintre ele. Deasemenea, analizând datele din cercetãrile empirice anterioare putem avea intuiția unor noiraporturi dintre variabile. Julian L. Simon (1969) spunea: „știm mai multe despre lume atuncicând am stabilit un raport între douã variabile“. În evaluarea legãturilor, a raporturilor dintrevariabile se va porni de la ceea ce este „vizibil cu ochiul liber“, arãtând diferențele „care strigã“,pentru ca apoi, pe mãsura cunoașterii, sã cãutãm diferențele care „șoptesc“. Evoluția cercetãrilorprivind schimbarea atitudinalã ne oferã un bun exemplu în acest sens. Primele cercetãri sistema-tice au vizat caracteristicile sursei mesajelor persuasive. Solomon E. Asch (1948) a testat legãturadintre prestigiul sursei și capacitatea de influențare a mesajului persuasiv. Carl I. Hovland (1951)a pus în relație competența sursei și schimbarea atitudinilor în urma expunerii la mesajele per-suasive. În fine, Herman C. Kelman (1961) a verificat raportul dintre atractivitatea sursei șischimbarea atitudinalã. Prestigiul, competența, atractivitatea sunt caracteristici „vizibile“. Modulde tratare a informațiilor constituie o variabilã „ascunsã“. Cercetãtorii și-au pus relativ târziuproblema legãturii dintre modul de tratare a informațiilor și schimbarea atitudinilor: în 1983Richard E. Petty și John T. Cacioppo au formulat ipoteza existenței a douã cãi (centralã și perife-ricã) de tratare a informațiilor. Tratarea centralã presupune centrarea subiectului pe conținutulargumentãrii, iar tratarea perifericã, mai superficialã, se axeazã pe caracteristicile de suprafațãale mesajului (lungimea, numãrul de argumente etc.).
În afara deducerii din teorie și a stabilirii ipotezelor pe baza experienței personale a cercetã-
torului, analogia reprezintã, de asemenea, o sursã fertilã pentru noi ipoteze. O serie întreagã
de ipoteze sociologice și psihologice au fost stabilite prin analogie cu fenomenele fizice, chimice,biologice. Referindu-ne tot la problema schimbãrii atitudinilor, observãm cã una din cele maifertile ipoteze privind rezistența la persuasiune – ipoteza inoculãrii, formulatã de William J.McGuire (1964) – a fost stabilitã prin analogie cu strategia medicalã de sporire a rezistențeiorganismului la îmbolnãvire prin vaccinare. Analog, subiecții expuși la o serie de argumenteslabe resping mai apoi argumentele puternice ale mesajelor contraatitudinale.
Structura logicã și validitatea ipotezelor
Din punct de vedere logic, ipotezele prin care se verificã relațiile dintre variabilele empirice
sunt implicații materiale. Ca funcție logicã, implicația ia valoarea F(fals) atunci și numai atunci
când antecedentul este W (adevãrat) și consecventul F (fals). A se vedea în acest sens matricea54 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 54

de adevãr a implicației. Din matricea implicației rezultã cã falsificarea unei ipoteze (negarea
implicației) nu se face prin confirmarea altei ipoteze (adevãrul altei implicații), ci printr-o con-juncție. De exemplu, falsificarea ipotezei „Dacã oamenii au status-uri sociale incongruente, atunciau tendința de a vota partidele de dreapta“ nu se face prin confirmarea ipotezei „Dacã oameniiau status-uri sociale congruente (noncogruente), atunci au tendința de a vota partidele de dreapta“,ci prin identificarea cazurilor de persoane care au status-uri incongruente și nu voteazã partidelede dreapta (conjuncție), adicã antecedentul adevãrat și consecventul fals.
La nivelul simțului comun, pentru cã se confundã implicația cu deducția, par foarte ciudate
caracteristicele implicației: falsul implicã orice și adevãrul este implicat de orice. Acest lucrueste posibil pentru cã subiectul antecedentului nu este înrudit cu cel al consecventului. Implicațiaaratã doar ce se întâmplã când antecedentul este adevãrat. Referitor la exemplul dat, ni se spunedoar cum se estimeazã cã vor vota persoanele cu status-uri sociale incongruente: nu ni se spunenimic despre comportamentul de vot al persoanelor cu status-uri congruente.
Aplicarea logicii moderne în analiza ipotezelor permite evaluarea conținutului informativ
al acestora. Karl-Dieter Opp (1970) spune despre conținutul informativ al unei propoziții cãeste dat de numãrul situațiilor în care este falsã. O propoziție ne spune mai mult despre realitatedacã pe baza ei putem exclude mai multe moduri ale realitãții. Conform tabelelor de adevãr,putem vedea cã o propoziție complexã având functor conjuncția are cel mai înalt conținutinformativ, pentru cã ea exclude trei din cele patru moduri ale realitãții când sunt puse în relațiedouã variabile. Conjuncția are spațiu de joc egal cu o unitate. Spațiul de joc al unei propoziții
este dat de numãrul cazurilor în care propoziția este adevãratã.
Pe baza tabelei de adevãr putem compara conținutul informativ al propozițiilor complexe
având conective implicația, echivalența și conjucția sau conjuncția și disjuncția. O propozițieare un conținut informativ mai bogat decât o altã propoziție în condițiile în care conținutulinformativ al primei propoziții include conținutul informativ al celei de-a doua propoziții. Deci,conținutul informativ este: conjuncția > echivalența > implicația; conjuncția > implicația; con-juncția > disjuncția.
Compararea conținutului informativ al propozițiilor complexe poate viza și ipotezele în
care sunt puse în relație nu numai douã, ci mai multe variabile. De exemplu: s-a constatat cãpersoanele cu status social incongruent voteazã atât partidele de dreapta, cât și pentru partidelede stînga. A spune: „Persoanele cu status social incongruent voteazã pentru partidele de dreaptasau împotriva lor“ constituie o tautologie și, deci, nu poate fi acceptatã ca ipotezã, nefiind falsifi-cabilã. În astfel de situații se pune problema modificãrii componentei „dacã“ a ipotezei pentruca întreaga expresie sã nu aibã conținutul informativ nul. Ne întrebãm: în ce condiții personalecu status social incongruent voteazã partidele de dreapta? Probabil în cazul în care ele au șiatitudine autoritarianã . Ipoteza inițialã P →R v R va cãpãta forma: (P x Q →) R, unde P = df.
„Persoane cu status social incongruent“; Q = df. „Persoane cu atitudine autoritarianã“; R = df.„Persoane care voteazã partidele de dreapta“.
Sunt alte situații în care se impune modificarea conținutului componenței „atunci“ a ipotezei.
Va trebui sã verificãm conținutul informativ al propoziției prin schimbarea conținutuluicomponentelor „dacã“ și „atunci“, pentru cã variabilele pot fi combinate în diferite moduri:P→(Q v R): P →(Q x R) sau (P v Q) →R; (P x Q) →R, unde P = df. „Persoane care provin
din familii dezorganizate“; Q = df.“Persoane instabile emoțional“; R = df. „Persoane cucomportamente deviante“.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 55cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 55

Construind matricea expresiilor, putem compara conținutul informativ al fiecãrei ipoteze
formulate. Pe aceastã bazã putem spune cã, ridicând conținutul informativ al componentei„atunci“ și menținând constant conținutul informativ al componentei „dacã“, se obține un conținutmai înalt pentru întreaga expresie. Ipoteza „Dacã persoanele provin din familii dezorganizate,atunci ele au instabilitate emoționalã și comportamente deviante“ are un conținut mai înalt decâtipoteza „Dacã persoanele provin din familii dezorganizate, atunci au instabilitate emoționalãsau comportamente deviante“. De asemenea, se poate spune cã ridicând conținutul informatival componentei „dacã“ și menținând constant conținutul componentei „atunci“, conținutul infor-mativ al ipotezei scade. Ipoteza „Dacã persoanele provin din familii dezorganizate și au instabi-litate emoționalã, atunci au comportamente deviante“ are un conținut informativ mai scãzutdecât ipoteza „Dacã persoanele provin din familii dezorganizate sau au instabilitate emoționalã,atunci au comportamente deviante“. În primul caz componenta „dacã“ este mai restrictivã șidomeniul ei de explicare este mai redus. Referitor la ipotezele „cu cât…, cu atât…“, Karl-DieterOpp (1970) remarca pertinent cã acestea au un conținut mai redus decât ipotezele „dacã…,atunci…“. Primele sunt relativ nespecifice: ele nu aratã nici gradul relativ al schimbãrii variabi-lelor și nici valoarea lor absolutã. Ipoteza: „Cu cât veniturile populației sunt mai mari, cu atâtdepunerile la Casa de Economii sunt mai substanțiale“ nu specificã nici cu cât vor sporidepunerile bãnești în cazul creșterii veniturilor și nici suma la care se va ajunge. Interesanteste și faptul cã, adãugând componentei „cu cât“ caracteristici suplimentare, conținutul informa-tiv al întregii expresii nu se modificã. Dacã vom spune: „Cu cât veniturile populației sunt maimari și cu cât starea sãnãtãții este mai bunã, cu atât depunerile la Casa de Economii sunt maimari“ nu precizãm nici de aceastã datã valoarea absolutã și relativã a variabilelor puse în relație.
Poetul mistic german Novalis (1772–1801) spunea cã „Ipotezele sunt plase: numai cel care
le aruncã va putea prinde“. Foarte adevãrat, dar trebuie sã înnozi plasele astfel încât sã mãreștiprobabilitatea de a prinde și, pe cât posibil, chiar exemplare uriașe. Se pune, deci, problemacondițiilor de validitate a ipotezelor. Pentru a fi valide, ipotezele trebuie sã se fondeze pe faptereale, sã fie verificabile (sã utilizeze concepte operaționale) și specifice (sã nu se piardã în ge-neralitãți). În afara acestor condiții menționate de Madeleine Grawitz (1972), adãugãm și res-tricția formulãrii lor în termenii „dacã…, atunci…“ sau „cu cât…, cu atât…“. În plus, chiar dacã,pentru a fi valide, ipotezele trebuie sã fie în conformitate cu conținutul actual al cunoașteriiștiințifice, trebuie subliniat cã doar ipotezele îndrãznețe sunt cu adevãrat unelte eficiente pentruproducerea adevãrului.
Elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, între care menționãm: condițiile praxio-
logice, nivelul de dezvoltare a științei, calitãțile personale ale cercetãtorului. În legãturã cuacestea din urmã, Santiago Ramon y Cajal (1897/1967), celebrul neurolog spaniol, laureat alPremiului Nobel pentru medicinã (1906), spunea: „Cine nu posedã o anumitã intuiție a înlãnțuiriicauzale, un anumit instinct de a prevedea și de a percepe ideea în fapte și legea în fenomene,oricare ar fi talentul sãu de observator, va ajunge foarte rar la o explicație justã“.
Concluzionând în legãturã cu rolul ipotezelor în cercetarea sociologicã, considerãm cã for-
mularea și testarea ipotezelor, în diferite moduri, constituie o preocupare centralã atât în cercetã-rile cantitative, cât și în cele calitative. Chiar dacã, așa cum remarca Steven I. Miller (1994/1996),în cercetãrile cantitative ipotezele sunt formulate a priori , iar în cele calitative a posteriori ,
chiar dacã în primul tip de cercetãri, pentru testarea lor, se face apel la metode cantitative, iarîn al doilea tip de cercetãri se mobilizeazã, în principal, metode calitative, conținutul procesuluide cercetare în științele socioumane este același: apropierea continuã de adevãr.56 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 56

Explicația teoreticã
Cercetarea științificã în domeniul sociouman își propune sã rãspundã la întrebãrile: „Cum
este un obiect?“ și „De ce este așa obiectul respectiv?“ Ne punem problema: „Cum este calitateavieții în România în anul 2004?“ Apoi ne întrebãm: „De ce calitatea vieții este așa cum a rezultatdin investigația noastrã? A rãspunde la aceastã a doua întrebare înseamnã a explica .
În științele sociale și comportamentale încercãm sã explicãm tot ceea ce constatãm sau aflãm
din cercetãrile empirice (concrete, de teren): de ce în orașul X frecvența sinuciderilor este maimare decât în orașul Y? De ce s-au schimbat în intervalul 1990–2004 opiniile și atitudinilepolitice ale funcționarilor? De ce voteazã o anumitã categorie de populație partidele de centrudreapta și altã categorie de populație partidele de centru stînga? De ce adoptã unele persoanevalorile societãții deschise și alte persoane valorile societãții închise? De fiecare datã trebuiesã explicãm asocierea dintre un obiect și o calitate. Ceea ce explicãm poartã numele de expla-
nandum . El este „generatorul problemei“. Rãspunsul, constând din propoziții cu diferite grade
de generalitate, poartã numele de explanans .
Explicarea teoreticã (raționalã), în accepția lui Mario Bunge (1967), sau deductiv-nomo-
logicã, în accepția lui Carl G. Hempel (1966), constã din deducerea explanandum -ului din
explanans , acesta din urmã fiind constituit din generalizãri (G) și circumstanțe sau condiții (C).
Explicația teoreticã poate fi simbolizatã astfel: [G, C] ⏐→E, unde: G = generalizare; C = cir-
cumstanțã: ⏐→explicație raționalã; E = explanandum. Expresia formulatã are semnificația: G
și C constituie explanans pentru E.
Pentru evidențierea rolului legilor în explicarea teoreticã s-a propus (Carl G.Hempel, 1966)
urmãtorul mod de simbolizare a relației dintre explanans și explanandum :
L
explanas
C
E explanandum
Unde: L = lege; C = circumstanțã; E = explanandum .
Explicația deductiv-nomologicã aratã cã, date fiind anumite circumstanțe, în baza legii
specificate, s-a produs fenomenul ce trebuia explicat. Pentru ca explicarea deductiv-nomolo-gicã sã fie corectã, se impun restricțiile: E sã reprezinte rezultatul unor investigații științifice;L sã fie o generalizare a rezultatelor obținute în cercetãrile empirice; C sã reprezinte o condițieparticularã concretã, confirmatã prin investigația de teren și/sau de alte acțiuni sociale. AchimMihu (1973) aprecia cã explicația teoreticã se deosebește de cea pseudoteoreticã prin faptul
cã aceasta din urmã: se referã la motivația subiectivã a susținerii unei idei; face cunoscutã sem-nificația unei idei; ia uneori forma unei „etichetãri“; se bazeazã adesea pe argumente furnizatede simțul comun, chiar pe argumente false. Explicarea sinuciderii prin factori psihici (alcoolism,boalã psihicã etc.) este un exemplu de explicație pseudoteoreticã. Așa cum s-a arãtat în parteaintroductivã, explicarea teoreticã a sinuciderii ca fapt social se face prin factori sociali.
Sã vedem în continuare care sunt relațiile dintre propozițiile care alcãtuiesc explanans -ul
și relațiile dintre enunțul cu valoare generalã și explanandum . V om utiliza urmãtoarele simboluri:
G = enunț empiric cu valoare de generalizare (lege); E = explanandum . Sã explicãm teoreticProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 57cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 57

fenomenul corupției, care a luat proporții îngrijorãtoare în România dupã evenimentele din
decembrie 1989 :
G1 : (x) (dacã V x, atunci C x)
C1:V r
E1: Cr
Explicația teoreticã face apel la enunțul generalizator (G 1): în orice societate (x) dacã viața
(V) este scumpã, atunci corupția (C) este frecventã. În România costul vieții este ridicat (V r).
Astfel se explicã (E 1) de ce fenomenul corupției s-a extins. Observãm cã circumstanța expla-
nans-ului nu reprezintã decât o exemplificare a „componentei dacã“ din enunțul G 1, iar expla-
nandum -ul o exemplificare a „componentei atunci“ din același enunț cu valoare generalã (lege).
Circumstanța este, deci, un element localizat spațio-temporal al obiectului desemnat de„componenta dacã“ a legii. În enunțul general se face referire la toate societãțile în care costulvieții este ridicat. România face parte din aceastã mulțime, desemnatã de obiectul „compo-nentei dacã“ din G
1.
Sã luãm în discuție o altã situație: explicarea teoreticã a simpatiei dintre douã persoane.
Pornim de la generalizarea empiricã G 2: dacã persoanele interacționeazã frecvent, atunci ele
se simpatizeazã reciproc. Constatãm cã douã persoane (a și b) corespondeazã intens prin scrisori(C
2). Schimbul de scrisori este o formã de interacțiune. Putem, deci, explica teoretic simpatia
dintre cele douã persoane:
G2: (x y) (dacã I xy, atunci S xy)
C2: Sc ab
E2: S ab
În aceste exemple constatãm cã predicatul „componentei dacã“ a legii (G 2) nu este identic
cu predicatul circumstanței (C 2). Pentru ca explicația teoreticã sã fie corectã, trebuie ca predicatul
circumstanței sã reprezinte un element din sfera conținutului proprie predicatului din „com-ponenta dacã“ a legii (G). Condiția este îndeplinitã întrucât trimiterea de scrisori se include însfera conținutului termenului de interacțiune. Uneori, predicatul explanandum -ului diferã de
predicatul „componentei atunci“ a legii. Fie situația:
G3: (xy) (dacã I xy, atunci S xy)
C3: I ab
E3: A ab
Constatãm cã între persoanele a și b existã relații afective pozitive (E 3). ătim cã respectivele
persoane interacționeazã frecvent (C 3). Pe baza legii (generalizãrii empirice), potrivit cãreia
persoanele care interacționeazã frecvent se simpatizeazã reciproc, explicãm relațiile dintrepersoanele a și b. Predicatul din explanandum include predicatul din „componenta atunci“ a
legii, simpatia fiind o formã a afectivitãții pozitive, alãturi de sentimentul iubirii, de dispozițiileși emoțiile cu conținut pozitiv. Reținem cã în cazurile în care predicatele „componentei dacã“și circumstanței, ca și ale „componentei atunci“ și explanandum -ului diferã, pentru ca explicația
teoreticã sã fie corectã se impun relațiile de includere a predicatului circumstanței în sfera de58 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 58

conținere a predicatului „componentei dacã“ și includerea predicatului „componentei atunci“
în sfera de cuprindere a explanandum -ului. Grafic, relațiile pot fi reprezentate astfel:
G:
C: ↑
E: ↓
În științele sociale și comportamentale generalizãrile empirice au forma unor legi statistice .
Nu totdeauna cei care interacționeazã stabilesc și relații simpatetice. Aceasta se întâmplã cu oanumitã probabilitate, sã spunem în 90 la sutîã din cazurile observate. Explicația teoreticã va fi:
G4: p (dacã I xy, atunci S xy)
C4: I ab
foarte probabil
E4: S ab
Dacã probabilitatea (p) este foarte ridicatã (tinde spre 1), atunci explicația se apropie de
certitudine. Este foarte probabil ca persoanele a și b, care interacționeazã, sã dezvolte relațiisimpatetice pentru cã în 90 la sutã din cazuri cei care interacționeazã frecvent se simpatizeazãreciproc. Totuși, rãmân zece la sutã din situații, astfel cã nu putem spune cu certitudine de ceîntre persoanele a și b s-au stabilit relații de simpatie. În aceasta constã ambiguitatea epistemicã
a explicației statistice.
Termeni-cheieProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 59
Abordare
interpretativãnaturalistã
Ambiguitate epistemicãAxiomãBricolerCercetare
calitativãcantitativã
CircumstanțãCombinarea paradigmelorComprehensiune (înțelegere)Densitate conceptualãDesignul cercetãrilor calitative
în douã fazepredominanța unei paradigmemetodologia mixatã
Descriere etnograficãEmic/eticEșantionare
probabilistãteoreticã
EtnografiaExplanandumExplanansExplicație
deductiv-nomologicãpseudoteoreticãraționalãteoreticã
Generalizare
naturalisticã
FlexibilitateGeneralizabilitateIpotezã
dimensiuni (ale)(de) lucrutipuri (de)LegeMetodologieMetodã (metode)
transversalelongitudinaleexperimentalecvasiexperimentale
NarațiuneObiectivitatePlauzibilitateReflexibilitate
intertextualãsubiectivistãsuport al obiectivitãții
Studii etnograficeătiințe
ideograficenomotetice
Teoria întemeiatãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 59

Probleme recapitulative
Care sunt criteriile de clasificare a metodelor sociologice?
Care sunt principalele teme ale metodologiei cercetãrilor socioumane empirice?Analizați din punct de vedere metodologic o cercetare empiricã în domeniul sociologiei sau psihologiei
sociale.
Comentați principiul unitãții dintre judecãțile constatative și evaluative în perspectiva caracterului teoretico-
aplicativ al sociologiei.
Prin ce se deosebesc cercetãrile calitative de cele cantitative?Pot fi generalizate rezultatele cercetãrilor calitative? Cum?Care este specificul teoriei întemeiate?Ce este etnografia?Comentați modelul științei propus de W. Wallace, luând ca exemplu o cercetare sociologicã empiricã.Formulați cât mai multe ipoteze privind succesul școlar.De ce ipotezele: „Cu cât…, cu atît“ sunt relativ nespecifice?Ce condiții trebuie sã îndeplineascã o ipotezã pentru a fi validã?Dați exemple de enunțuri sociologice.Formalizați aceste enunțuri.
Recomandãri bibliografice
Denzin, Norman K. și Lincoln, Yvonna S. (eds). (1994). Handbook of Qualitative Research . Thousand Oaks:
Sage Publications, Inc.
Galtung, Johan. [1969] (1970). Theory and Methods of Social Research (ediția a II-a). Oslo: Universitetsforlaget.
Kerlinger, Fred N. [1964] (1973). Foundations of Behavioral Research (ediția a II-a). New York: McGraw-
Hill Book Company.
Merton, Robert K. [1949] (2003). Influența cercetãrii empirice asupra teoriei sociologice. Sociologie
Româneascã , 1, 3, 3-13.
Mihu, Achim. (1973). ABC-ul investigației sociologice (2 vol.). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Mucchielli, Alex (coord.). [1996] (2002). Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale. Iași:
Editura Polirom.
Opp, Karl-Dieter. (1970). Methodologie der Sozialwissenschaften . Hamburg: Rowohlt.
Zamfir, Cãtãlin. (1987). Structurile gândirii sociologice. București: Editura Politicã.60 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 60

CAPITOLUL 3
Analiza conceptelor sociologice
Raportul dintre semn, semnificație și realitatea socialã
Cercetarea în științele sociale și comportamentale are ca finalitate formularea unor enunțuri
cu valoare de adevãr despre om și mediul sãu de viațã, despre raporturile dintre individ, grup,colectivitate și, mai general, societate. În formularea enunțurilor, oamenii de științã utilizeazãcuvinte din limbajul natural sau simboluri introduse prin convenție în limbajul de specialitate.Spunem, astfel: „Toate societãțile au structurã socialã“, folosindu-ne de limbajul natural, sau:(x)Sx , fãcând apel la simbolurile utilizate în logica predicatelor, așa cum s-a arãtat în subcapitolul
despre formalizarea enunțurilor.
Literele alfabetului, ca și simbolurile din logicã, sunt semne, care, ordonate dupã reguli
precise, comunicã ceva despre calitãțile unitãților sociale, ca sã ne referim la discursul din știin-țele sociale și comportamentale. Fiecãrui semn (sau fiecãrei combinații de semne) îi corespundeo semnificație (sau mai multe), relația dintre semn și semnificație („A înseamnã B“) fiind stabilitã
printr-o regulã semanticã . Semnele materiale (fumul – semn cã arde focul), naturale (plânsul
– semn pentru disconfortul psihic), instituite prin convenție (literele alfabetului), sau semneleformale (simbolurile din logicã) au funcția de a reprezenta ceva independent de ele.
Cunoscând limba românã, oricine citește cuvântul „profesor“ înțelege cã este vorba despre
o persoanã calificatã sã învețe alte persoane, în cadrul organizației de tip școlar. Cuvântul„profesor“ are un designat , el semnificã altceva decât o înșiruire de semne (literele alfabetului).
Obiectul numit de semn constituie denotația acestuia. Obiectele și calitãțile lor fac parte din
realitate.
Obiectele la care se referã științele sociale și comportamentale, precum indivizii și grupurile
umane, au anumite calitãți. În cercetãrile sociologice nu urmãrim sã identificãm pur și simplupersoanele, ci, de exemplu, persoanele cu status social ridicat. Ne intereseazã nu grupurile șicolectivitãțile, ci grupurile și colectivitãțile care au anumite calitãți: sunt puternic sau slabcoezive, sunt formate din intelectuali, muncitori sau țãrani, din copii sau tineri, respectã sause abat de la normele de conviețuire socialã ș.a.m.d. În studiile de psihologie investigãm atenția,gândirea, voința, dar și calitãțile acestor procese psihice etc. Dar, într-un anumit context, cuvântulpoate avea sensuri diferite, deviate fațã de valoarea denotativã. „Profesor“ poate semnifica șio persoanã pedantã (ca în expresia: „Nu mai face pe profesorul!“), ca și o persoanã demnã dea fi luatã ca model de viațã (când spunem: „Profesorul generației noastre…“). Aceste sensuridiferite de denotația cuvântului reprezintã conotația . Pe de altã parte, o serie de termeni din
sociologie, psihologie sau din antropologia socialã și culturalã sunt polisemici (gr. polys –cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 61

numeros, semantikos – semnificație). Termenul de „țarã“, de exemplu, designeazã atât teritoriul
locuit de un popor, organizat administrativ și politic într-un stat, cât și o zonã socio-etnograficã.România este o țarã unitarã. Țara Ardealului, Oltului, Bârsei, Oașului, Fãgãrașului, Hațegului,Vrancei ș.a. sunt și ele „țãri“, în sensul de zone „socio-etnografice“.
Concepte, termeni și noțiuni în științele socioumane
Societate, personalitate, culturã, subculturã, anomie, standarde universalistice, devianțã, gulere
albe, relații difuze, hexis corporal, acculturație, alienare, habitus, organizație formalã, capitalsimbolic, coeficient de inteligențã, interacționism simbolic sunt tot atâția termeni din vocabularulde specialitate al sociologiei, psihologiei sau psihosociologiei.
În sociologie nu se face distincție între „termen“, „concept“ și „noțiune“, deși prea bine
se știe cã noțiunile sunt forme logice care reflectã însușirile esențiale și generale ale unei clasede obiecte, iar conceptele reprezintã formele logice cu cea mai înaltã treaptã de abstractizare.
Un „termen“ este o expresie lingvisticã minimã cu înțeles distinct. Existã termeni care au
ca designat o entitate fizicã (mulțime umanã, sat, oraș, persoanã) sau o entitate idealã (inteli-
gențã, anomie). Aceștia sunt termeni referențiali . Mulțimea obiectelor fizice sau a entitãților
ideale constituie extensiunea termenului, iar totalitatea calitãților care aparțin obiectelor și entitã-
ților ideale delimiteazã intensiunea termenului . Alți termeni întâlniți în teoriile sociologice sau
psihologice țin de vocabularul logicii (de exemplu: și, sau, implicã, este egal, este inclus). Eisunt termeni nereferențiali sau termeni logici.
În orice teorie vor exista termeni extralogici (referențiali), conectați între ei cu ajutorul terme-
nilor logici. De asemenea, în orice teorie din științele sociale și comportamentale ar trebui sãgãsim un numãr restrâns de termeni extralogici, așa-numitele noțiuni originare sau simple, cuajutorul cãrora pot fi definite noțiuni derivate prin combinarea noțiunilor simple între ele cuajutorul termenilor logici (H.L. Zetterberg, 1972).
Dacã ne întoarcem la termenii din vocabularul științelor socioumane, constatãm cã o bunã
parte din ei sunt preluați din limbajul comun: de exemplu, societate, personalitate, culturã, națiune.Ei au un anumit înțeles pentru orice persoanã cultivatã care vorbește românește. Alți termeni,precum: anomie, rețele sociale, standarde universalistice, gulere albe, aculturație, asertivitate,habitus, hexis corporal ș.a., rãmân fãrã înțeles pentru persoanele lipsite de o culturã de specilitate(sociologicã, psihologicã etc).
Pe de altã parte, unii termeni preluați din limbajul comun sunt impreciși sau au o încãrcãturã
afectivã puternicã, ceea ce face dificilã utilizarea lor. Termenul de „societate“ poate avea cadesignat „sistemul social global“, dar și „pãtura superioarã, pãtura celor „zece mii“ – cum atrãgeaatenția Hans L. Zetterberg (1972). Termenul de „subculturã“ nu este neutru din punct de vedereafectiv; de asemenea, termenul de „birocrație“ și atâția alții (devianțã, criminalitate, sinuci-dere, supradotare, creativitate etc.). Datã fiind aceastã situație, se pune problema de a opta pentruuna din cele douã strategii de îmbogãțire a vocabularului științelor socioumane: denumireaunui nou fenomen printr-un termen din limbajul comun sau crearea unui termen nou pentrudesignarea fenomenului descoperit. Ambele strategii au avantaje și dezavantaje.
Dacã utilizãm termenul de „relații difuze“ în locul termenului de „relații intime“ ne asigurãm
de neutralitatea afectivã a comunicãrii, dar riscãm sã nu fim înțeleși de cei care nu au o pregãtire62 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 62

de specialitate în domeniul psihosociologiei. Același lucru se întâmplã când facem apel la
termenul de „standarde universalistice“, preferându-l celui de „drepturi egale“. Sigur, este ochestiune de gust, dar trebuie sã avem în vedere cã nu facem științã de dragul științei, ci pentrua influența viața socialã, iar comunicarea rezultatelor cercetãrilor științifice, introducereainformației sociologice în comunitãțile investigate reprezintã un mod de a valoriza cercetãrilesociologice.
Valorizarea cercetãrilor sociologice, adicã aplicațiile cunoștințelor dobândite, va fi cu atât
mai intensã cu cât rezultatele comunicate vor fi receptate de un numãr mai mare de persoane. Mãasociez, deci, acelor specialiști care considerã cã științele sociale și comportamentale nu au nimicde pierdut dacã utilizeazã termeni din limbajul comun, cãrora le dau însã o semnificație precisã.Preluãm, deci, semne cãrora le asociem o semnificație bine delimitatã sau, altfel spus, utilizãmcuvintele din limbajul natural specificându-le înțelesul. Utilizarea conceptelor specifice științelorsocioumane trebuie sã conducã la un text cât mai limpede posibil, ceea ce presupune evocareaunor exemple vii, care sã faciliteze înțelegerea. Nu știm, de exemplu, care este semnificația ter-menului de „ hexis corporal“. Michel Pinçon și Monique Pinçon-Charlot (1997/2003, 38-40)
ne ajutã sã ne însușim semnificația acestui termen apelând la parafrazare și exemplificare.
Perceperea ierarhiilor sociale trece deci prin perceperea ținutei, a hexis -ului corporal. Maniera de a administra
corpul, atitudinea sunt imediat descifrate ca expresie a locului în lume, a raportului întreținut cu aceastã lumeși cu cei care o populeazã […].
Între opiniile înregistrate de la ultimii locuitori din cartierul Champs-Élysées, […] referirea la o anumitã
prestanțã corporalã este totdeauna prezentã pentru cã ea permite judecarea corectitudinii unei ținute și deciapartenența sau nu la aceeași lume. Referirile la neglijența ținutei, sub raportul demnitãții alurei, care trebuiesã se exprime prin refuzul de a îngenunchea, de a ocupa o poziție umilitoare, la nivelul de jos, apar în interviuri:„Sunt cerșetori peste tot, ghemuiți pe sub portaluri. Seara este plin de oameni care se târâie pe aici, oamenicare se așazã pe jos. Oamenii nu mai știu sã rãmânã în picioare“.
Sã vedem acum ce fel de concepte (noțiuni sau termeni) întâlnim în științele socioumane.
În ceea ce privește conținutul, întâlnim, în primul rând, conceptele care designeazã unitãți sociale :
oamenii ca ființe sociale, rezultatele materiale și spirituale ale activitãții oamenilor, precum șigrupurile, colectivitãțile și societãțile umane. A doua categorie de concepte cu care se opereazãîn științele sociale și comportamentale o constituie conceptele care au ca referențial calitãțile
obiectelor sociale: coeziune, tânãr, înțelept, democratic etc.
Cele douã categorii de concepte (care designeazã unitãți sociale și calitãți) sunt intim core-
late. Conceptele care designeazã calitãți pot fi, la rândul lor, clasificate dupã cum se referã lacaracteristici individuale (trãsãturi, proprietãți, calitãți ale indivizilor) sau la caracteristici gru-
pale. ăi unele, și celelalte pot semnifica: moduri de a fi (vârstã, sex, inteligențã) sau moduri
de a face (a munci, a cãlãtori, a învãța).
În categoria conceptelor care designeazã calitãți se includ și conceptele care semnificã relația
(prieten, dușman, bunic, fiu) sau contextul (de exemplu, calitatea unei persoane de a fi român
sau francez sau de altã naționalitate, de a aparține unei clase sociale etc.).
Renate Mayntz, K. Holm și P. Hübner (1969, 11-14), din lucrarea cãrora am preluat clasifi-
carea conceptelor, atrãgeau atenția cã între diferitele clase de concepte nu existã delimitãri foarterigide. Așa și trebuie sã înțelegem clasificarea conceptelor în științele socioumane.
Unele concepte semnificã proprietãți care rezultã din însumarea caracteristicilor individuale
ale membrilor unui grup (de exemplu, vârsta medie a elevilor dintr-o clasã sau a muncitorilorAnaliza conceptelor sociologice 63cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 63

dintr-un atelier). Acestea sunt caracteristici analitice . Spre deosebire de astfel de caracteristici
rezultate din agregarea calitãților indivizilor, în științele socioumane întâlnim adesea conceptele
care au ca designat caracteristici globale (sau integrale), cum ar fi structura de putere, birocrati-
zarea într-o organizație, democratizarea sau totalitarismul. Democrația nu rezultã din comporta-mentul indivizilor X, Y sau Z. Ea este – așa cum remarca Serge Moscovici (1990) – un „faptsocial total“, penetrând întreaga viațã socialã, relațiile în familie și la locul de muncã, raporturileinterumane și intergrupale etc.
În literatura de specialitate se mai face distincție între conceptele cantitative și conceptele
calitative , între conceptele individuale și conceptele generale , între conceptele istorice și univer-
sale. Conceptele care au ca referențial mãrimea, greutatea, gradul de intensitate a caracteris-
ticelor unitãților sociale alcãtuiesc clasa conceptelor cantitative . Interacțiune slabã , coeziune
puternicã , vârsta de zece ani , grup numeros, coeficient de inteligențã 120, creativitate ridicatã
sunt concepte care fac parte din aceastã categorie.
Conceptele: stil de conducere democratic , sex masculin , activitate intelectualã sunt concepte
calitative , caracteristica desemnatã sau existã, sau nu existã. Din punct de vedere formal, dife-
rența dintre cele douã clase de concepte nu ridicã nici o problemã. Dacã avem însã în vedererealitatea pe care o designeazã conceptele calitative, nu putem sã nu remarcãm faptul cã existãdiferite niveluri ale democrației, cã o persoanã de sex masculin are unele caracteristici ale persoa-nelor de sex feminin, cã activitatea intelectualã conține și elemente de muncã fizicã ș.a.m.d.
Efortul specialiștilor din științele socioumane se concentreazã asupra mãsurãrii tuturor
calitãților asociate unitãților sociale. Îndemnul adresat de Max Planck (1858–1947) fizicienilorde a mãsura tot ce este mãsurabil și sã facã mãsurabil tot ce nu este astfel are o mare actualitatepentru sociologi și psihologi.
ătiințele sociale și comportamentale urmãresc formularea unor enunțuri adevãrate cu niveluri
de generalitate din ce în ce mai înalte. Conceptele utilizate în astfel de enunțuri (termeni extralo-gici) au diferite grade de generalitate. Conceptul de „student“ are un grad de generalitate maimare decât conceptul de „student la sociologie“. Conceptele care au referențial o clasã de obiectesau de calitãți sunt concepte generale (indiferent de gradul lor de generalitate), spre deosebire
de conceptele care designeazã o singurã unitate socialã (studentul Ionescu, municipiul Bucu-rești), care alcãtuiesc clasa conceptelor individuale . Conceptele individuale sunt considerate con-
cepte istorice , designatul lor are o determinare spațio-temporalã. Conceptele generale precum:
grup, normã, interacțiune sunt considerate invarianți , concepte aistorice, sau universalii (de
exemplu, universaliile culturii). ăi de aceastã datã se pune problema dificultãții de a face distinc-țiile între cele douã clase de concepte: istorice și aistorice.
Definirea conceptelor
Așa cum îndeobște se știe, definiția reprezintã operația logicã prin care se apreciazã înțelesul
termenilor utilizați. Ea constituie o operație generalã a cunoașterii și comunicãrii interumane,prin care se stabilește o identitate de designat între un nume comun și o descripție generalã (CornelPopa, 1972).
Fãrã a discuta diferitele accepții filosofice sau logice ale difiniției, voi menționa funcțiile
definițiilor: funcția referențial-designatoare , constând în delimitarea unei clase de obiecte;64 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 64

funcția de introducere a unor termeni noi în vocabularul unui agent cunoscãtor ; funcția de
concentrare a informației , de prescurtare a comunicãrii; funcția de relevare a schimbãrilor inter-
venite în procesul cunoașterii , pe baza analizei intensiunii termenilor; funcția sintetic-calcula-
torie, care permite prelucrarea informației într-un alt limbaj. Aceste funcții sunt caracteristice
și diferitelor tipuri de definiții din științele sociale și comportamentale.
Având în vedere lucrarea de referințã Fundamentele formãrii conceptelor în științele empi-
rice, de Carl G. Hempel (1952), în științele socioumane se disting, în principal, trei tipuri de
definiții: ostensivã, nominalã și operaționalã. Le vom analiza în continuare.
Definiția ostensivã (lat. ostends , ostendere – a arãta) a fost introdusã în științã de W. L.
Johnson într-o lucrare de logicã apãrutã în 1921. Problema definiției ostensive a fost reluatãși aprofundatã în lucrarea Cunoașterea umanã . Posibilitãțile și limitele sale (1948) de filosoful,
umanistul și savantul englez Bertrand Russell (1872–1970). Cu ajutorul definiției ostensiveun agent cunoscãtor aflã semnificația unui cuvânt, fãrã ca pentru aceasta sã se facã apel la altecuvinte. Persoana care intenționeazã sã îmbogãțeascã vocabularul altei persoane cu un noutermen rostește cuvântul, arãtând concomitent obiectul designat. Acesta este specificul definițieiostensive: simultaneitatea pronunțãrii unui termen necunoscut de un agent cunoscãtor (S
2), dar
cunoscut de alt agent cunoscãtor (S 1), și indicarea designatului (Figura 3.1).
Fig. 3.1. Schema definiției ostensive
Evident, definițiile ostensive se aplicã doar termenilor referențiali și, în științele socioumane
cu precãdere, termenilor care desemneazã unitãți sociale, nu calitãți. Dacã cineva nu cunoaștetermenul de „țãran“ nu avem decât sã-i arãtãm o persoanã care lucreazã pe un teren agricol(arã, seamãnã, prãșește etc.) și în același timp sã pronunțãm cuvântul „țãran“. Astfel își îmbo-gãțesc vocabularul copiii sau persoanele care învațã o limbã strãinã. Procedeul se întâlnește șiîn științele sociale și comportamentale. În sociologie, de exemplu, se recomandã cuprindereadintr-o privire, de undeva de pe o înãlțime, a întregii localitãți rurale ce urmeazã a fi cercetatã.Profesorul spune, arãtând localitatea: „Acesta este un sat format prin colonizare“. Studențiivãd casele țãrãnești și ulițele ce se întretaie în unghi drept: ei înțeleg astfel semnificația terme-nului „sat de coloniști“, fãrã a li se mai explica prin alte cuvinte înțelesul termenului.
ăi alți termeni, precum sunt cei de „delincvent“, „bãrbat“, „femeie“, „orãșean“, „militar“
etc., pot fi introduși prin definiții ostensive. V or trebui însã respectate o serie de condiții. Înprimul rând, va trebui ca întotdeauna sã se asocieze același semn (cuvânt) obiectelor indicate.Aceastã condiție lingvisticã asigurã asocierea semnificației la semnul utilizat. Condiția simulta-
neitãții impune rostirea cuvântului concomitent cu arãtarea obiectului desemnat, fapt ce conduce
la fixarea legãturii dintre semn și semnificație. Pentru ca aceastã legãturã sã se realizeze, vaAnaliza conceptelor sociologice 65
Definiendum S1 S2
Indicarea designuluicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 65

trebui ca atât obiectul desemnat, cât și semnul propus sã fie perceptibile (condiția operațio-
nalã). Subiectul cunoscãtor percepe concomitent cuvântul (percepție auditivã) și obiectul (per-
cepție vizualã). Din punct de vedere psihologic, definiția ostensivã presupune un plan complexsensorial și logic, diacronic și sincronic. În fine, ultimele douã condiții privind folosirea defini-țiilor ostensive vizeazã cerințele psihologice , concentrarea atenției subiectului cunoscãtor atât
asupra semnului, cât și asupra obiectului, și cerințele pedagogice , de repetare a asocierii dintre
semn și obiect. Respectându-se aceste condiții, se pot introduce termeni noi în vocabularul per-soanelor care se specializeazã în domeniul științelor sociale și comportamentale. Pot fi definiteostensiv mai ales conceptele individuale și conceptele calitative.
Definiția nominalã (sau verbalã) constã în specificarea înțelesului unui termen cu ajutorul
altor termeni sau, altfel spus, în descrierea verbalã a semnificației unui concept. Definiendum –
ul, cuvânt al cãrui înțeles trebuie arãtat, are aceeași semnificație ca și definiens -ul, cuvintele
cu ajutorul cãrora se instituie un nume, se introduce un termen nou în vocabularul științei sauîn vocabularul unui agent cunoscãtor. Sã presupunem cã vrem sã introducem în vocabularulagentului cunoscãtor (S
2) termenul de „rol social“ ( definiendum ). Noi (S 1) cunoaștem atât
termenul de „rol social“, cât și termenii „ansamblul de comportamente așteptate în mod legitimdin partea persoanelor care au un status social“ ( definiens ). S
2nu cunoaște decât definiens -ul.
Pentru a arãta semnificația definiendum -ului, utilizãm numai termeni cunoscuți de S 2, preluați
din limbajul comun sau anterior definiți.
Termenii de „ansamblu“, „partea“, „are“ fac parte din vocabularul cotidian. Termenii „mod
legitim“, „persoane“, „comportament“, „status social“ trebuie definiți înainte de a-i utiliza înstructura definiens -ului. Definiendum -ul și definiens -ul au același designat. Pentru a exprima
aceastã relație legãm definiendum -ul de definiens prin semnul „= df.“, ceea ce înseamnã cã
prima parte a expresiei are același înțeles ca și partea a doua a ei. De exemplu: rol social = df.ansamblul de comportamente așteptate în mod legitim din partea persoanelor care au un statussocial. O altã modalitate de scriere a relației dintre definiendum și definiens constã în punerea
între ghilimele a acestora și intercalarea între ele a expresiilor: „înseamnã“, „are același înțeles“,„semnificã“, „definește“. V om scrie deci: „Rol social“ semnificã „ansamblul comportamentelorașteptate în mod legitim din partea persoanelor care au un status social“. Utilizându-se acestemodalitãți de scriere a definițiilor nominale, se relevã faptul cã se are în vedere relația dintresemne, dintre expresiile lingvistice, și nu relația dintre semn și designat.
Rezultã de aici cã definiția nominalã nu poate fi nici adevãratã, nici falsã. Ea este o con-
venție: ori de câte ori citim sau auzim un anumit cuvânt înțelegem un anumit lucru. De exemplu,când citim termenul „deprivare relativã“ înțelegem „perceperea de cãtre factorii sociali a discre-panței dintre expectația valorilor și capacitatea valoricã a lor“. „Expectația valorilor“ semnificã
„bunurile și condițiile de viațã pe care oamenii cred cã sunt îndreptãțiți sã le obținã“, iar „capa-citatea valoricã“ desemneazã „bunurile și condițiile de viațã pe care oamenii apreciazã cã suntcapabili sã le obținã“. Cu aceste precizãri, definirea nominalã a termenului de „deprivare relativã“
nu s-a epuizat. Așa cum arãtau Chava Nachmias și David Nachmias (1981), din lucrarea cãrora
am preluat acest exemplu, va trebui sã definim în continuare termenii, „expectație“, „a fi capa-bil“, „a percepe“. Manifestarea normelor dominante impuse de mediul economic, social, culturalși politic imediat se desemneazã prin „expectație“. Mai departe vor fi definiți termenii de „nor-mã“, „mediu“, „imediat“, „economic“,“social“, „cultural“, „politic“. Prin normã vom înțelege66 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 66

o „regulã care ghideazã comportamentul oamenilor“, iar prin „comportament“ vom desemna
„totalitatea reacțiilor la solicitãrile externe“.
Din analiza definiției nominale a termenului de „deprivare relativã“ reținem cã existã o
ierarhizare a definițiilor și cã fiecare definiție nominalã este constituitã din termeni primari
și termeni derivați . Termenii derivați sunt definiți cu ajutorul termenilor primari. În exemplul
discutat avem de-a face cu o ierarhizare pe patru niveluri a definițiilor, în care termenii „depri-vare relativã“, „expectație“, „normã“ și „comportament“ sunt termeni derivați, în timp ce ter-menul de „reacție“ este un termen primar. Așa cum s-a precizat, definiția nominalã nu oferãnici o informație despre realitate, definiendum -ul neavând alt înțeles decât definiens -ul. Astfel
stând lucrurile, de ce apelãm, totuși, la acest tip de definiție? Care sunt funcțiile definiției nomi-nale? Din cele cinci funcții ale definițiilor menționate anterior, definiției nominale îi sunt propriifuncțiile:de introducere a unor termeni noi în vocabularul agenților cunoscãtori, de concentrarea informației și de prelucrare a informației într-un alt limbaj (funcția sintetic-calculatorie). Înceea ce privește funcția referențial-designatoare, va trebui analizat raportul dintre definiens și
designat. Definiția explicitã ( definiens -ul) poate consta fie din relevarea genului proxim și a
diferenței specifice (de exemplu: infractor = df. „persoanã condamnatã definitiv de instanțele
judecãtorești“), fie din enumerarea caracteristicilor specifice (de exemplu: om = df. ființã bio-
psiho-socio-culturalã), sau prin enumerarea obiectelor care fac parte din clasa denumitã de
definiens (de exemplu: fostele țãri comuniste din Europa de Est = df. „Albania, Bulgaria, Ceho-
slovacia, R.D. Germanã, Polonia, România, Ungaria, URSS“).
Definiția operaționalã are o deosebitã importanțã în științele sociale și comportamentale
pentru cã cele mai multe dintre obiectele și calitãțile designate prin termenii din vocabularulacestor științe nu pot fi direct observabile. Valorile, atitudinile, inteligența ș.a. nu pot fi directobservate; nici alienarea, structura socialã sau deprivarea relativã. În astfel de cazuri se încearcãtraducerea conceptelor în „evenimente observabile“ sau operaționalizarea conceptelor .
Ideea cã înțelesul unui termen științific trebuie stabilit prin indicarea operațiilor de testare,
pe baza cãrora se decide dacã termenul este sau nu aplicabil cazului dat, a apãrut în cadrulorientãrii filosofice a operaționalismului , orientare filosoficã ilustratã de lucrarea The Logic
of Modern Physics de Percy W. Bridgman (1927). În anii 1940-1950 au apãrut mai multe lucrãri
de referințã în problema operaționalizãrii conceptelor din științele socioumane (George A.Lundberg, 1941: Herbert Blumer, 1941: Gustav Bergman și Kenneth W. Spence, 1941: CarlG. Hempel, 1954). Operaționalizarea conceptelor a rãmas în actualitate, fiind abordatã și înliteratura de specialitate din țara noastrã (O. Hoffman, 1977). Definiția operaționalã reprezintãun procedeu eficient de a decide dacã o calitate poate fi atribuitã unei unitãți sociale. De exemplu,frumusețea femininã. Se organizeazã concursuri de frumusețe naționale, internaționale și mon-diale. Cum decide juriul care este cea mai frumoasã femeie din lume? Sigur, o femeie frumoasãtrebuie sã corespundã unor standarde culturale privind talia, greutatea, circumferința bustuluiși a șoldurilor etc. Toate aceste componente corporale, dincolo de armonia lor, au funcția deindicatori ai frumuseții feminine. Nu trebuie însã sã tragem concluzia cã definiția operaționalãse confundã cu enumerarea elementelor componente. Putem lua ca indicator pentru frumusețenumãrul de declarații de dragoste primite de respectiva persoanã înainte de cãsãtorie.
A.J. Bachrach (1962) remarca: „Definiția operaționalã a unei mâncãri este… rețeta sa“.
Caracteristicile designatului nu reprezintã obligatoriu indicatorii utilizați în operaționalizareaconceptelor. Dragostea între un bãrbat și o femeie este, din punct de vedere psihologic, unAnaliza conceptelor sociologice 67cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 67

sentiment. Sãrutul este un indicator al dragostei. În timp ce sãrutãrile le putem observa și numãra,
dragostea nu este direct observatã. În definiția operaționalã stabilim o relație între semnele directobservabile și simbolurile ce apar la nivelul teoriei. Așa cum sublinia și Julian L. Simon (1969),o definiție este operaționalã numai dacã cel care analizeazã conceptul specificã procedeul(incluzând și instrumentele folosite) pentru identificarea sau generarea definiendum -ului și
gãsește un înalt coeficient de siguranțã (consistențã în aplicare) pentru definiția datã.
În continuare, voi prezenta pentru exemplificare operaționalizarea conceptului de „autori-
tarism“. Operaționalizarea acestui concept este luatã ca model în literatura de specilitate (T.Backer, 1988, 114). Conceptul de „autoritarism“, desemnând „un sistem sociopolitic bazat pesubjugarea drepturilor individului fațã de stat și lideri“, a fost formulat în 1923 de cercetãtoriide la Institutul de Cercetãri Sociale din Frankfurt. Venirea la putere a lui Hitler, în 1933, i-aforțat pe mulți cercetãtori din Germania sã emigreze în SUA. Așa se face cã sociologul TheodorW. Adorno, împreunã cu unii din colaboratorii sãi din Frankfurt, și-a continuat cercetãrile laUniversitatea Columbia din New York și apoi la Universitatea din California, la Berkeley. În1950 publicã lucrarea The Authoritarian Personality referitoare la tipul de personalitate care
se caracterizeazã prin subordonare și acceptare servilã a autoritãții. În perioada 1940–1950 s-austudiat diferite aspecte ale „personalitãți autoritariene“ cu ajutorul scalelor de atitudine: A-S(scala de antisemitism), E (scala de etnocentrism), P-E-C (scala de coservatorism politico-economic), F (scala de atitudine fascistã, numitã apoi scala de atitudine antidemocraticã). Scala
F, elaboratã de psihologul Daniel J. Levinson, este structuratã pe nouã dimensiuni, și anume:
convenționalism; supunere autoritarianã; agresiune autoritarianã; antisubiectivitate; superstițieși stereotipuri; putere și încãpãțânare; distructivitate și cinism; proiectivitate; preocupare exage-ratã pentru problemele morale referitoare la sex. Pentru fiecare dimensiune au fost stabiliți indi-catori specifici. Pe un continuum cu șapte trepte (de la –3 la +3), persoanele testate își exprimã
acordul sau dezacordul cu enuțurile (indicatorii) din structura scalei. În final se calculeazã scorul
total, pe baza cãruia se determinã tipul de personalitate. De exemplu, enunțul: „o persoanã careare comportamente și obiceiuri rele și o educație proastã cu greu se poate aștepta sã fie acceptatãde oamenii decenți“ reprezintã un indicator în cadrul dimensiunii „convenționalism“. Cei carese declarã total de acord cu acest enunț probabil cã aparțin tipului de personalitate autoritarianã.
Probabilitatea devine mult mai mare dacã respectiva persoanã posedã și indicatorii celorlaltedimensiuni (dacã sunt de acord cu enunțurile): „Supunerea și respectul fațã de autoritate suntcele mai importante virtuți pe care copiii trebuie sã și le însușeascã“ (supunerea autorita rianã).
„Homosexualitatea reprezintã o formã gravã de delincvențã și trebuie pedepsitã cu severitate(preocuparea exageratã pentru problemele morale legate de sex) ș.a.m.d. Specialiștii apreciazã
cã Scala F poate mãsura în ansamblu autoritarismul ca sindrom al atitudinilor care predispun
la acceptarea ideologiei fasciste, extremist antidemocratice. Personalitatea autoritarianã estemarcatã de prejudecãți fațã de grupurile minoritare, de antisemitism și etnocentrism.
Analiza indicatorilor definiționali
Am folosit pânã acum de mai multe ori termenul de „indicator“ fãrã a-l defini. Din exemplele
date s-a putut deduce cã în cercetarea socioumanã empiricã indicatorii sunt semne observabile
și mãsurabile cu ajutorul cãrora pot fi caracterizate unitãțile sociale și calitãțile acestora . Un
fapt de observație (marca automobilului), rãspunsul la o întrebare (Care este profesia dv.?) sau68 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 68

raportul dintre douã mãrimi (venituri/numãrul membrilor familiei) funcționeazã ca indicatori
pentru definirea conceptelor (de exemplu, pentru conceptul de „status social“). Indicatorii utilizațiîn operaționalizarea conceptelor poartã numele de indicatori definiționali. În continuare vom ana-liza acest tip de indicatori, urmând modelul propus de sociologul polonez Stefan Nowak (1972).
O primã problemã este cea a determinãrii relației dintre indicatorii definiționali și conceptele
definite operațional. Relația poate fi totalã sau statisticã . Dacã luãm ca indicator pentru termenul
de „student“ faptul de a fi înmatriculat la o instituție de învãțãmânt superior, avem de-a facecu o relație totalã: ori de câte ori este prezent indicatorul, tot de atâtea ori este prezent și indicatul.Dar în științele sociale și comportamentale nu întâlnim astfel de cazuri atât de simple: de celemai multe ori, operãm cu indicatori care sunt într-o relație statisticã cu fenomenele desemnateprin concepte. „A fi proprietarul unui autoturism“ constituie un indicator pentru „bunãstarematerialã“, dar relația dintre indicator și indicat este statisticã, în sensul cã existã o probabilitatemai micã sau mai mare ca prezența indicatorului sã coincidã cu prezența indicatului: cele maimulte persoane caracterizate prin „bunãstare materialã“ posedã autoturisme, dar existã și situațiiîn care persoanele cu „bunãstare materialã“ sã nu aibã automobil proprietate personalã (datoritãvîrstei înaintate, îmbolnãvirii etc).
Analiza indicatorilor definiționali urmãrește determinarea (specificarea) probabilitãții sau
a corelației dintre indicator și indicat, cu scopul de a reține în cercetãrile socioumane empiricepe acei indicatori care coreleazã puternic cu indicatul.
Determinarea puterii de discriminare a indicatorilor definiționali reprezintã, de asemenea,
o importantã problemã în operaționalizarea conceptelor. Aceasta presupune examinarea relațieistatistice dintre indicator și indicat. Stefan Nowak (1972) apreciazã cã existã trei genuri distinctede putere de discrimare a indicatorului: puterea de respingere, puterea de conținere și putereade discriminare. Puterea de respingere este proprietatea unui indicator de a lãsa în afara sfereilui toate unitãțile sociale care nu posedã indicatul. De exemplu, „a fi proprietarul unei vile“ esteun indicator cu o putere de respingere mai mare decât indicatorul „a fi proprietarul unui autotu-rism“, dacã avem în vedere indicatorul „bunãstare materialã“. Probabilitatea ca între persoanelecare au indicatorul (vilã proprietate), dar nu se caracterizeazã prin „bunãstare materialã“(indicatul) este foarte micã. În afara indicatorului sunt cuprinse aproape toate unitãțile socialecaracterizate prin respectivul indicat. Probabilitatea apariției concomitente a indicatorului și aindicatului tinde spre 1. În cercetãrile socioumane concrete se urmãrește maximizarea acestei
probabilitãți. Puterea de conținere reflectã capacitatea indicatorului de a reține în cadrul distinsde el toate elementele ce se caracterizeazã prin posedarea indicatorului. Indicatorul „a fi proprie-tarul unui autoturism“ pentru indicatul „bunãstare materialã“ are o putere de conținere maimare decât indicatorul „a fi proprietarul unei vile“. În sfera indicatorului cu o putere de conțineremare intrã și elementele care nu conțin indicatul dat. Concret: vor fi persoane care au automobilproprietate personalã, dar nu beneficiazã de bunãstare materialã (de exemplu, persoane careau cîștigat un autoturism la concursurile ce se organizeazã).
În stabilirea indicatorilor definiționali vom cãuta maximizarea atât a puterii de conținere,
cât și a puterii de respingere, astfel încât corelația dintre indicator și indicat sã tindã spre 1 (cândutilizãm pentru definiția operaționalã un singur indicator). În astfel de situații vorbim despreputerea de discriminare a indicatorului. De regulã însã, când definim operațional un termen,
utilizãm nu unul, ci mai mulți indicatori.
Sã examinãm ce se întâmplã când utilizãm doi indicatori, o situație mai simplã, dar care
ilustreazã tipul de probleme ce apar frecvent în cercetãrile empirice. Dacã dorim sã caracterizãmAnaliza conceptelor sociologice 69cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 69

o populație din punctul de vedere al „bunãstãrii materiale“ și luãm ca indicatori „a poseda o
locuințã tip vilã“ (I 1) și „a avea venituri lunare mai mari decât salariul mediu pe economie“
(I2), ajungem în urmãtoarea situație (Figura 3.2).
Fig. 3.2. Caracterizarea unei populații pe baza a doi indicatori
Rezultã trei grupuri de persoane, dintre care despre douã putem spune cu destulã precizie
cã sunt formate din bogați și sãraci, iar despre cel de-al treilea grup, care posedã doar unuldintre cei doi indicatori, nu putem spune nici cã posedã indicatul (bunãstarea materialã), nicicã nu îl posedã. Aceasta reprezintã spațiul de nedeterminare al indicatorilor definiționali luați
în considerare. Este de dorit ca spațiul de nedeterminare sã fie cât mai mic, astfel ca pe bazaindicatorilor stabiliți sã se facã departajãri cu o precizie acceptabilã. Când se apeleazã nu ladoi, ci la mai mulți indicatori, spațiul de nedeterminare este delimitat de indicatorii cu cea maimare putere de discriminare.
Alegerea indicatorilor definiționali va fi precedatã, așadar, de analiza puterilor de respingere,
de conținere și de discriminare. Dar în stabilirea setului de indicatori pentru operaționalizareaconceptelor vom avea în vedere și tipul de indicatori la care vom face apel: vom utiliza indicatori
expresivi sau indicatori predictivi ?
Referindu-se la „personalitatea autoritarianã“, Paul F. Lazarsfeld (1965) aprecia cã indica-
torul „Supunerea și respectul fațã de autoritate sunt cele mai importante virtuți pe care copiiitrebuie sã le însușeascã“ este de tip expresiv, în timp ce indicatorul „Majoritatea oamenilornu-și dau seama cât de mult este dirijatã viața noastrã de comploturile urzite de politicieni“ estede tip predictiv. Acești indicatori incluși în Scala F au o legãturã mai slabã (indicatorii expresivi)
sau mai puternicã (indicatorii predictivi) cu indicatul. Persoanele care acceptã cã „Supunereași respectul fațã de autoritate sunt cele mai importante virtuți pe care trebuie sã și le însușeascãcopiii“ au o probabilitate mai redusã de a fi de tip autoritarian decât persoanele care sunt deacord cã „Majoritatea oamenilor nu-și dau seama cât de mult este dirijatã viața noastrã de com-ploturile urzite de politicieni“. Aceastã a doua categorie de persoane se caracterizeazã foarteprobabil prin antisemitism, având atitudini antidemocratice. Totdeauna trebuie sã facem apelatât la indicatorii expresivi, cât și la indicatorii predictivi. Dacã vrem, de exemplu, sã studiemcoeziunea grupului, luãm ca indicatori expresivi rãspunsurile la întrebãrile de genul: „Vã placegrupul din care faceți parte?“, „Vã face plãcere activitatea grupului dumneavoastrã?“ ș.a.m.d.,dar vom avea grijã sã introducem și indicatori predictivi, precum: „Intenționați sã pãrãsiți grupuldin care faceți parte?“, „În ce condiții ați pãrãsi grupul dumneavoastrã?“70 Inițiere în cercetarea sociologicã
Bogați SãraciSpațiu de nedeterminare
Bogați + SãraciI1
I2I1
I2cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 70

Indicatorii definiționali cu o putere de discriminare ridicatã coreleazã între ei. Se vorbește
în acest caz de corelația internã a indicatorilor sau de indicatori corelativi intern . Pentru opera-
ționalizarea conceptului de „status social“ pot fi utilizați mai mulți indicatori: avuția materialã,locuința, veniturile financiare, apartenența la anumite organizații, bunurile culturale. Între aceștiindicatori existã corelații ridicate: persoanele care au venituri ridicate au – de regulã – și olocuințã bunã, posedã bunuri materiale și culturale, fac parte din cluburi cu acces limitat. Core-lația internã a indicatorilor definiționali ne permite sã reținem pentru operaționalizarea concep-telor doar câțiva dintre ei, chiar unul singur. Așa a procedat sociologul american Stuart F. Chapinîn anii ’30, când, pentru a mãsura „statusul social al familiei“, a reținut ca indicator „mobiladin locuința“ respectivei familii: telefonul sau radioul erau cotate cu +8 puncte, ceasul deștep-tãtor cu –2 puncte ș.a.m.d. S-a ajuns în acest fel la un indice, dat fiind faptul cã „scara sufra-geriei“ coreleazã pozitiv cu veniturile și cu profesia membrilor familiei (Figura 3.3).
Fig. 3.3. Operaționalizarea conceptului de „status social“ (dupã St. F. Chapin, 1939)
O altã categorie de indicatori este cea a indicatorilor corelativi extern . S-a constatat cã status-
ul social coreleazã cu orientarea politicã. Dacã am mãsurat „status-ul social“ prin indicatorul„mobila din sufragerie“ și „orientarea politicã“ prin „comportamentul de vot“, între cei doi indi-catori va exista o corelație. „Comportamentul de vot“ nu reprezintã însã un atribut al indicatului,nu este un indicator definițional, dar coreleazã cu indicatorul reținut pentru mãsurarea „status-uluisocial“. V om spune cã el este un indicator corelativ extern.
În strategia alegerii indicatorilor vom ține seama și de contextul social în care se desfãșoarã
cercetarea, știut fiind cã în timp se produce o deplasare a semnificației lor. „A îndemna foartedes și pe alții spre credința religioasã“, ca indicator pentru „persoanã foarte religioasã“, are altãputere de discriminare în prezent, comparativ cu puterea lui de discriminare în investigațiile desociologie a religiei desfãșurate în țara noastrã în trecut. De asemenea, indicatorul „numãrul debolnavi vindecați“, ca indicator pentru „capacitatea profesionalã a medicului“, nu poate fi ana-lizat în afara contextului social: trebuie sã luãm în considerare progresul medicinei, maladia ș.a.
Pe de altã parte, va trebui sã vedem dacã indicatorii definiționali sunt ușor manevrabili, dacã
sunt direct observabili sau dacã nu cumva genereazã probleme de naturã sã compromitã investi-gația. „Îmbrãcãmintea“ unei persoane reprezintã un indicator cu o putere de discriminare maimicã decât cea a indicatorului „mobilarea locuinței“, când ne referim la „status-ul social“. CuAnaliza conceptelor sociologice 71
AM
LBC
M
V
IndicatorCorelațieAM = Avuție materialã
L = Mobila de locuințãBC = Bunuri culturaleV = VenituriM = Membru al unor organizațiiConceptcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 71

toate acestea, vom opta pentru indicatorul „îmbrãcãminte“, pentru cã este mai ușor observabil
(și pentru cã el coreleazã intern cu indicatorul „mobilarea locuinței“). În același sens, vom optapentru indicatorul „a poseda un autoturism“, renunțînd la rãspunsul „Câți bani ați economisitîn ultimul an?“.
E.J. Webb și colaboratorii (1966) au ales uzura ( erosion ) covorului din material plastic din
jurul pieselor de muzeu ca indicator al interesului publicului pentru diferitele exponate. Încercetarea lor la Museum of Science and Industry din Chicago au gãsit cã în jurul unor exponate
covorul din plastic se înlocuiește, datoritã uzurii, din șase în șase sãptãmâni, în timp ce în jurulaltor exponate covorul rãmâne neschimbat ani de zile. E.J. Webb și colaboratorii au sugeratcã „rata schimbãrii covorului“ constituie un bun indicator, ușor manipulabil și nederanjant
(unobtrusive ) pentru mãsurarea popularitãții exponatelor.
În concluzie, vom spune cã strategia alegerii indicatorilor definiționali trebuie sã urmãreascã
maximizarea puterii de discriminare și minimizarea spațiului de nedeterminare, în contextulsocial concret, pe de o parte; pe de altã parte, se impune a fi reținuți indicatorii care nu inducschimbãri prin mãsurarea lor și sunt relativ ușor manevrabili.
Trecerea de la indicatori la indici
Dupã „reprezentarea imagisticã“ a conceptului, când cercetãtorul, bazându-se pe experiența
vieții cotidiene, schițeazã o „construcție abstractã“ ce conferã sens observațiilor, dupã ce aufost stabilite dimensiunile și au fost aleși indicatorii, se poate trece la construirea indicilor (P.
Lazarsfeld, 1965).
Prin indice (index ) se înțelege „o variabilã unidimensionalã cu r valori pe care sunt ordonate
v clase de posibile combinãri de caracteristici dintr-un spațiu de atribute multidimensional“(Mayntz et al., 1969, 44). Preluãm din lucrarea mai sus citatã prezentarea strategiei de construire
a indicatorilor în cercetãrile sociologice empirice. Pentru cã majoritatea conceptelor cu careoperãm în științele sociale și comportamentale sunt multidimensionale (de exemplu, statussocial, coeziune a grupului, satisfacție a muncii, anomie), se pune problema clasificãrii unitãțilorsociale, a obiectelor din realitatea concretã, concomitent dupã mai multe criterii.
Dacã acceptãm cã „statusul social“ al unei persoane poate fi apreciat dupã criteriile nivel
de școlaritate, calificare profesionalã și venituri, nu ne va mai fi greu sã observãm, de exemplu,cã o persoanã va avea un status social ridicat, conform dimensiunii „nivel de școlaritate“, dar unstatus social scãzut, conform dimensiunii „venituri“. Va trebui sã trecem de la spațiu cu n dimen-siuni la o variabilã unidimensionalã pe care sã ordonãm unitãțile sociale investigate (Figura 3.4).72 Inițiere în cercetarea sociologicã
Fig. 3.4. Trecerea de la spațiul cu n dimensiuni la variabilele unidimensionale
(construirea unui indice pentru „status social“)Nivel de școlarizareCalificare profesionalã
VenituriStatus socialridicatã ridicat
mediu
scãzutmedie
scãzutã
s sm m rrcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 72

Sã analizãm cazul cel mai simplu: trecerea dintr-un spațiu bidimensional la ordonarea unitã-
ților sociale pe o variabilã unidimensionalã. Satisfacția muncii poate fi mãsuratã cu ajutorula douã dimensiuni: satisfacția produsã de conținutul muncii și satisfacția produsã de veniturileobținute prin muncã. Luãm ca indicatori rãspunsurile la întrebãrile: „Cât de satisfãcuți suntețide munca pe care o faceți?“ (pentru prima dimensiune) și „Cât de satisfãcut sunteți de salariulpe care îl primiți?“ (pentru cea de-a doua dimensiune). Preformulãm rãspunsurile: foarte nesa-tisfãcut = 1; nesatisfãcut = 2; nici satisfãcut, nici nesatisfãcut = 3; satisfãcut = 4; foarte satisfãcut= 5 (cifrele reprezintã ponderile asociate fiecãrui rãspuns). Persoanele investigate se vor plasaîntr-una din clasele de la a la x (Figura 3.5).
Fig. 3.5. Clasele de subiecți într-un spațiu bidimensional
Conform primei dimensiuni, vor avea o satisfacție a muncii înaltã subiecții din clasele: e,
j, o, t, x. Dacã reducem, prin sinteza indicatorilor, spațiul bidimensional la o variabilã unidimen-sionalã, ajungem la urmãtoarea ordonare a claselor de subiecți (Figura 3.6).
Fig. 3.6. Ordonarea claselor de subiecți pe o variabilã unidimensionalã
O astfel de ordonare, deși permite ierarhizarea claselor de subiecți, nu este totuși satisfãcã-
toare, pentru cã indicele construit din sinteza celor doi indicatori nu are intervalul de variație
normalizat . Normalizarea intervalului de variație a indicelui presupune ca valorile minime și
maxime sã fie zero și unu, zero și zece, zero și o sutã sau –1 și +1; –10 și +10; –100 și +100.Pentru a îndeplini aceastã condiție, vom acorda alte ponderi unuia sau ambilor indicatori. Deexemplu, vom acorda ponderile: 0; 1; 2,50; 4,50 pentru fiecare indicator. Clasele de subiecțise vor ordona într-un interval de variație normalizat de la zero la zece. Apare însã o problemã:nu se pãstreazã același interval între clasele ordonate pe variabila unidimensionalã. Prinacordarea unor ponderi adecvate va fi depãșitã și aceastã dificultate.
Rezultã din cele arãtate cã proiectarea unui indice nu este o operație mecanicã de însumare
a valorilor acordate indicatorilor, ci reprezintã un travaliu intelectual care presupune: fixareacondițiilor în care indicele trebuie sã ia valorile extreme; normalizarea intervalului de variație;Analiza conceptelor sociologice 73
Satisfacția produsã
de conținutul muncii
Satisfacția produsã de venituriț
pkfa
15
4321urlgb
2v
smhc
3z
șnid
4x
toje
5
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10a f,b k,g,c v,ș,o i,e,ț
r,md,p,
l,hj,u,
s,nz,t xcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 73

precizarea condițiilor care determinã ordinea valorilor în interiorul intervalului de variație.
Hans Zeisel (1965), care precizeazã aceste condiții, oferã douã exemple de construire a
indicilor. Indicele de monopolizare a difuzãrii informațiilor este ilustrativ pentru ingeniozitatea
implicatã în proiectarea lui. S-a pornit de la numãrul surselor de informare (stații radio și ziare)și de la gradul de concentrare a acestora sub o unicã administrație. S-a stabilit ca indicele sãaibã valoarea minimã (zero) când toate sursele de informare au conducere distinctã și valoaremaximã (unu), când toate sursele de informare din respectiva comunitate se aflã sub o singurãadministrație (conducere). Valoarea indicelui trebuie sã varieze în relație directã cu raportuldintre numãrul de surse de informare aflate sub aceeași conducere și numãrul total de sursede informare din comunitate. În fine, s-a pus condiția ca, la un numãr egal de unitãți în compe-tiție, indicele sã varieze în funcție de dezacordul unitãților.
Astfel s-a ajuns la formula:
unde: N = numãrul total al surselor de informare (stații radio și ziare) din comunitate; n = nu-
mãrul de asocieri ale surselor de informare; x = numãrul de surse de informare asociate.
De exemplu, dacã într-o comunitate oarecare existã patru surse de informare, vor exista cinci
posibilitãți de asociere: toate sursele sunt asociate. Indicele are valoarea 1, corepunzãtor situațieide monopol absolut ; trei surse sunt asociate și o sursã este independentã. Indicele are valoarea0,75, corespunzãtor unei monopolizãri ridicate; sunt asociate douã câte douã surse de infor-mare. Indicele are valoarea 0,71, reflectând o monopolizare mai redusã; sunt asociate doar douãsurse, celelalte douã surse acționând independent. Indicele ia valoarea 0,50, exprimând o mono-polizare scãzutã; nu existã nici o asociere a surselor de informare. Indicele are valoarea zero.
Calculând indicele de monopolizare dupã formula propusã, se obțin valori diferite, corespun-
zãtoare situațiilor diferite. Utilizarea rãdãcinii sumei pãtratelor numãrului unitãților asociatesub aceeași conducere permite relevarea gradului de concentrare a surselor de informare, lucrunerealizabil prin simpla raportare a numãrului unitãților asociate la numãrul total al surselorde informare din comunitate.
Analiza conceptelor reprezintã un element esențial în procesul cercetãrii empirice în științele
sociale și comportamentale. Examinarea preciziei și consistenței conceptelor, verificarea „tradu-cerii“ definițiilor nominale în definiții operaționale, evaluarea puterii de discriminare a indicato-rilor și a modului de construire a indicilor sunt tot atâtea probleme de interes metodo logic, de
rezolvarea cãrora depinde valoarea teoreticã și pratic-aplicativã a cercetãrilor socioumane empirice.
Termeni-cheie1
12
222
Nxx xn ++…..74 Inițiere în cercetarea sociologicã
Concepte
calitativecantitativegeneraleistoriceindividuale
Caracteristici
analiticeglobalegrupaleindividuale
ConotațieDefiniendumDefiniensDefiniție
nominalãoperaționalãostensivã
Ierarhizarea definițiilorindicatoricercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 74

Probleme recapitulative
Ce este o regulã semanticã?
Dați cât mai multe exemple de termeni polisemici.Care este deosebirea dintre termenii referențiali și cei nereferențiali?Dați exemple de concepte calitative utilizate în științele socioumane.Definiți nominal și apoi operațional conceptul de „lider eficient“ al grupului de muncã.Definiți operațional conceptul de „persoanã moralã“.Analizați puterea de discriminare a indicatorilor utilizați.Construiți un indice din sinteza indicatorilor propuși de dv.Ce condiții trebuie sã îndeplineascã un indice pentru a fi utilizabil în cercetãrile socioumane empirice?Calculați valoarea indicelui de monopolizare a surselor de informare într-o comunitate în care numãrul
total de surse de informare (stații de emisie radio-TV sau ziare) este de șase unitãți.
Recomandãri bibliografice
Dogan, Mattei și Pahre, Robert. [1991] (1993). Noile științe sociale. Interpenetrarea științelor . București: Editura
Academiei Române.
Mayntz, Renate, Holm, Kurt și Hübner, Peter. (1969). Einführung in die Methoden der empirische Soziologie .
Köln: Westdeutscher Verlag.
Nowak, Stefan. [1965] (1972). Concepte și indici. În S. Tamaș și H. Culea (coord.). Cunoașterea faptului social
(pp. 154-172). București: Editura Politicã.
Sedlack, Guy R. și Stanley, Jay. (1992). Social Research. Theory and Methods . Boston: Allyn and Bacon.
Zetterberg, Hans L. [1967] (1972). Teoria, cercetarea și practica în sociologie. În S. Tamaș și H. Culea (coord.).
Cunoașterea faptului social (pp. 249-283). București: Editura Politicã.Analiza conceptelor sociologice 75
corelativi extern
corelativi interndefiniționaliexpresivipredictivi
InvarianțiIndiceNormalizarea intervalului de variațiePuterea indicatorului
de conținerede discriminarede respingere
Regulã semanticãSemnSemnificațieSpațiu de nedeterminareTermeni
derivaținereferențialiprimarireferențialicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 75

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 76

CAPITOLUL 4
Mãsurarea în științele sociale și comportamentale
Societate și mãsurare
Facem zilnic mãsurãri fãrã sã ne întrebãm despre fundamentele teoretice ale acestui act
de cunoaștere. Mãsurãm timpul, spațiul, volumul, greutatea sau valoarea mãrfurilor. Ne slujimde fel de fel de aparate de înregistrare a duratei acțiunilor noastre sau a distanțelor pe care leparcurgem. Ce s-ar întâmpla dacã banalul ceas de mânã, care se vinde acum „la kilogram“– încã o mãsurare! – ar dispãrea pur și simplu? Nu, lumea nu s-ar afârși, dar viața socialãs-ar desfãșura altfel: orãșenii ar începe sã creascã pãsãri de curte (cocoși și, desigur, gãini),s-ar modifica alimentația și criteriile de apreciere a oamenilor (punctualitatea n-ar mai constituiun titlu de noblețe) etc. Cum s-ar schimba viața socialã dacã nu am mai folosi a 40.000.000-a parte din meridianul terestru – metrul – și multiplii lui pentru stabilirea raporturilor spațiale?Ne-am întoarce, foarte probabil, în antichitate, mãsurând distanțele cu pasul și lungimile cudegetul, palma, cotul sau piciorul. În sensul cel mai prozaic, omul ar redeveni „mãsura tuturorlucrurilor“.
Fapt este cã evoluția societãții a impus multiplicarea continuã a operațiilor de mãsurare,
ca și sporirea preciziei lor. Sã ne gândim cã din necesitãți practice, din cele mai vechi timpuri,s-au mãsurat ogoarele, pãmântul cultivabil. Mãsurarea pãmânturilor, care precede punerea înposesie, este astãzi la noi mai actualã ca oricând. Alte mãsurãri au apãrut relativ târziu: inteli-gența, de exemplu, nu a început a fi mãsuratã decât în urmã cu o sutã de ani. În 1890, psihologulamerican James McKeen Cattell a folosit pentru prima oarã termenul de „test“ în mãsurareacaracteristicilor psihologice ale indivizilor umani. Ideea mãsurãrii intelectuale a oamenilor ainfluențat puternic viața socialã, iar practica ierarhizãrii lor dupã dotarea intelectualã are unimpact social foarte puternic. Psihologului francez Alfred Binet (care a elaborat în 1905, împreunãcu Théodore Simon, primul instrument de mãsurare a inteligenței – vestitata „scalã metricã ainteligenței“) i se datoreazã progresul extraordinar al metodelor de diagonozã psihologicã a per-sonalitãții în context social. Concomitent cu creșterea tipurilor de obiecte, fenomene și procese,sociale sau naturale, ce intrã sub incidența mãsurãrii, a sporit considerabil și precizia. Determi-narea metrului s-a fãcut, inițial, împãrțindu-se lungimea unei șosele la numãrul rotațiilor înmulțitcu diametrul roții vehicului ce a parcurs-o, împins fiind de un om, pânã la schimbarea meridia-nului cu un grad (aproximativ 111 km). Astãzi, metrul este determinat cu o precizie de o miliar-dime (10
-9), ca 1650763,73 lungimi de undã ale radiației atomului de kripton 86.
În același timp, perfecționarea mãsurãrii a susținut progresul social și uman. Zborurile cos-
mice nu ar fi fost posibile dacã precizia mãsurãrii nu ar fi atins parametri greu de imaginat:cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 77

în momentul aselenizãrii, modulul misiunii Apollo 11 nu mai dispunea decât de o cantitate de
combustibil pentru încã 10 secunde de zbor.
Pentru a deveni homo faber , omul a trebuit sã ajungã a fi homo metricus ; pentru a spori
gradul de civilizație, trebuie extinsã gama mãsurãrii și redusã incertitudinea de mãsurare. Darmãsurarea costã și prețul pentru obținerea unei incertitudini mici coreleazã cu scopul mãsurãrii.În lucrãrile de tâmplãrie, precizia de mãsurare (opusul incertitudinii de mãsurare) este mai maredecât în lucrãrile de zidãrie (1 cm, fațã de 5 cm). Când se mãsoarã cantitãți mici se admite, princonvenție, o eroare de 1 la sutã – 2 la sutã, dar pentru cantitãți mari eroarea admisã este de zeceori mai micã. Când cumpãrãm produse preambalate (fãinã, mãlai, zahãr) suntem avertizați cãceea ce plãtim – un kilogram – nu este chiar un kilogram: cantitatea variazã între 990 și 1010 gși ni se pare firesc acest lucru pentru cã marfa vândutã costã relativ puțin. Cu totul altfel staulucrurile când cumpãrãm aur: o eroare de 20 g este inadmisibilã. Dacã se au în vedere cantitãțimari (tone de grâu, vagoane de cãrbune sau de lemne), eroarea acceptatã la mãsurare este cuprinsãîntre 0,1 la sutã și 0,2 la sutã. Sigur, s-ar putea reduce incertitudinea de mãsurare la 0,01%,dar face oare sã plãtim mult pentru precizia mãsurãrii unei mãrfi care costã puțin? Mai maredaraua decât ocaua! – ne avertizeazã un proverb românesc.
ăi mãsurarea fenomenelor sociale se înscrie în aceeași logicã. Sã luãm ca exemplu mãsurarea
curentelor de opinie pro sau contra unui eveniment, partid politic sau candidat la o funcție eligi-bilã. Dupã cum se știe, primele sondaje de opinie riguros științifice sunt legate de numele luiGeorge H. Gallup (1901–1984), care în 1935 a înființat vestitul American Institute of Public
Opinion . Dupã decembrie ’89, sondajele de opinie publicã au devenit o realitate și în România.
La nivelul anului 1999, un sondaj de opinie preelectoral, reprezentativ național, costa la noiaproximativ 10 000 de dolari SUA. Eroarea admisã este de 3 la sutã, ceea ce presupune intervie-varea unui numãr de aproximativ 1 100 de persoane (nu vom stãrui asupra tehnicilor de eșantio-nare). Dacã dorim sã reducem incertitudinea de mãsurare (eroarea) la 2 la sutã, lucrul este perfectposibil. Dar meritã sã plãtim de patru ori mai mult pentru asta? Uneori da, alteori nu! Ce conteazã3 la sutã, dacã 87 la sutã din populație se pronunțã în favoarea unui partid politic? Când estevorba, însã, de un partid care întrunește doar 4% din opțiunile electoratului, eroarea cu carese lucreazã (3%) devine foarte importantã (dat fiind faptul cã pragul electoral pentru a intraîn Parlament este de 5%). În aceleași condiții (încredere de 95%, chestionar de mãrime medie,adicã o jumãtate de orã pentru aplicare), reducerea erorii de mãsurarea la 1 la sutã ar însemnaun eșantion de 16 000 de persoane și un cost de aproximativ 150 000 de dolari SUA, ceea ce nueste nici rațional, nici suportabil. Așa cum se știe, opiniile au un grad de fluctuație mare. Estesuficient sã se producã un eveniment social, economic sau politic major pentru ca opiniile favo-rabile sã devinã nefavorabile, și invers, sau proporția opiniilor pozitive sã scadã semnificativ.
Alte fenomene psihologice sau sociologice au o mare stabilitate. Inteligența, acest „cadou
oferit de ereditate în mare parte“, rãmâne la adulți aproape neschimbatã. Putem calcula cu multãprecizie coeficientul de inteligențã al fiecãrei persoane. În mod obișnuit, este însã suficient sã
știm cã o persoanã posedã o abilitate mintalã medie (IQ = 100), peste medie sau mult pestemedie (IQ = 130). Putem împãrți seria statisticã nu în jumãtãți (aflând mediana), ci în sferturi(cvartile) sau zecimi (decile). Precizia indicãrii poziției, a cvartilelor, sporește, dar nu are niciun rost sã încercãm sã ordonãm crescãtor sau descrescãtor dupã valoarea IQ întregul personaldintr-o întreprindere. Nu are nici o semnificație psihologicã sau sociologicã diferența de câtevaunitãți a coeficientului de inteligențã, deși toatã lumea recunoaște cã inteligența are o mareimportanțã din punct de vedere educațional și social.78 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 78

În concluzie, mãsurarea însoțește evoluția omului și a societãții, se diversificã și sporește
continuu în precizie, dar mãsurarea costã. Orice mãsurare conține în sine o eroare (diferențadintre rezultatul mãsurãrii și valoarea adevãratã a mãrimii mãsurate). Important rãmâne însãfaptul cã eroarea poate fi evaluatã și redusã în funcție de scop, de procedeele utilizate și deresursele financiare de care dispunem. Totdeauna, însã, a mãsura înseamnã a aproxima. „Certitu-dinea absolutã este privilegiul minților needucate“. Aceastã sentințã este cu atât mai valabilãîn legãturã cu mãsurarea fenomenelor și proceselor psihosociale.
Ce este mãsurarea?
De la Galileo Galilei (1564–1642), fizicianul și filosoful italian care a inițiat știința modernã
prin matematizarea ei, și pânã azi s-au propus mai multe definiții ale mãsurãrii. Una dintrecele mai rãspândite și acceptate definiții aparține fizicianului N.R. Campbell (1920): prinmãsurare se înțelege „procesul de atribuire de numere calitãților reprezentate“. Nota definitorie,corespondența dintre numere și calitãțile mãsurate, se regãsește și în alte definiții, precum ceadatoratã lui Bertrand Russell (1938): „mãsurarea unei mãrimi este, în sensul cel mai general,
orice metodã de stabilire a unei corespondențe unice și reciproce între toate sau unele mãrimiale unei clase în toate sau unele numere integrale, raționale sau reale“. Consider cã, pentruștiințele socioumane, definiția datã de psihologul american Stanley S. Stevens (1906–1973),potrivit cãreia mãsurarea constã în „atribuirea de numere obiectelor sau evenimentelor conformregulilor“ este foarte lãmuritoare. Aceastã definiție, atât de des citatã, impune anumite prcizãri.În primul rând, trebuie remarcat cã sunt mãsurate nu obiectele ca atare, ci proprietãțile lor:status-ul social, autoritatea, prestigiul, prejudecãțile, convingerile – când avem în vedere unindivid – și coeziunea, circulația informației, starea de spirit etc. – când este vorba de un grupuman. De asemenea, mãsurarea presupune un sistem de numere și anumite reguli de atribuirea numerelor pentru obiecte. Astfel privitã, mãsurarea este o relație ce se stabilește între domeniulobiectelor și domeniul numerelor. Importantã este regula de corespondențã dintre fenomeneși numere (T. Baker, 1988, 117).
Fred N. Kerlinger (1973, 429) propune o ecuație generalã pentru orice procedeu de mãsurare:
f = (x, y); x = orice obiect; y = un numãr. Ecuația propusã se citește astfel: funcția f, sau regulade corespondențã, este egalã cu setul perechilor ordonate (x, y), astfel cã „x“ este un obiect șiorice „y“ care îi corespunde este un numãr. Regula de corespondențã indicã modul de atribuirede numere caracteristicilor pe care vrem sã le mãsurãm.
În mãsurarea faptelor, fenomenelor sau proceselor sociale adesea este foarte greu sã se
formuleze reguli clare de atribuire a numerelor și, uneori, imposibil de respectat toate cele treipostulate ale mãsuri (F.N. Kerlinger, 1973, 434):
Fie (a = b) sau (a ≠b), dar nu ambele (postulatul exclusivitãții);
Dacã (a = b) și (b = c), atunci (a = c) (postulatul tranzitivitãții relației de egalitate);Dacã (a > b) și (b > c), atunci (a > c) (postulatul tranzitivitãții relației de inegalitate).
Chiar primul postulat, cel mai elementar, nu poate fi totdeauna acceptat fãrã o verificare
prealabilã. Regula aparent clarã: „atribuiți numãrul 1 pentru persoanele de sex masculin și nu-mãrul 2 pentru persoanele de sex feminin“ este uneori inoperantã. Masculinitatea și feminitatea,Mãsurarea în științele sociale și comportamentale 79cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 79

atât biologic cât mai ales cultural, sunt caracteristici mai greu de stabilit decât se crede; dovadã,
testele la care sunt supuși sportivii (sportivele) pentru a se determina sexul nu dupã caracterelesecundare sau dupã elementele culturale (comportament, vestimentație etc.), ci pe baza dozãriihormonale. Dacã vom aduce în discuție caracteristicile psihosociologice ale persoanelor șigrupurilor umane, vom constata ușor cã postulatul exclusivitãții , ca fundament în mãsurare,
nu este respectat totdeauna. Oamenii nu sunt „cu prejudecãți“ sau „fãrã prejudecãți“, „egoiști“sau „nonegoiști“ ș.a.m.d., iar grupurile umane nu pot fi caracterizate ca „lipsite de coeziune“sau „coezive“, „permisive“ sau „lipsite de permisivitate“ etc. ăi, mai general, în domeniul știin-țelor socioumane, faptele, fenomenele și procesele nu sunt „sau-sau“, ci mai degrabã „și-și“:oamenii sunt și cu prejudecãți, și fãrã, și egoiști, și altruiști; în grupurile umane existã și coezi-vitate, și ostilitate, și permisivitate, și selectivitate în acceptarea indivizilor în grup etc.
Rezerve și mai serioase implicã postulatul tranzitivitãții . Din punct de vedere psihosocio-
logic, nu se poate spune niciodatã cu certitudine cã dacã „a“ l-a depãșit pe „b“ într-o probã deperformanțã și „b“ pe „c“, atunci „a“ îl va depãși pe „c“ într-o situație de competiție directã.Fiind în competiție directã, într-o probã de performanțã, un bãiat poate depãși o fatã, care larândul ei, în competiție directã, poate întrece pe alt bãiat. Acesta din urmã, în competiție cucel dintâi, poate ieși învingãtor.
Exemplul adus în dicuție credem cã a sugerat îndeajuns dificultãțile ce le avem de întâmpinat
în mãsurarea fenomenelor psihosociale.
Nivelurile de mãsurare
În literatura de specialitate este larg acceptatã ideea existenței unui numãr de patru niveluri
de mãsurare: nominal, ordinal, de interval și de raport. Stanley S. Stevens, în 1941, a identificatprimul din aceste patru niveluri de mãsurare și a specificat operațiile statistice permise de fiecarenivel. În studiul On the Theory of Scales of Measurement (publicat inițial în revista Science ,
684, 7, 1946, 677-680) definește fiecare tip de scalã, atrãgând atenția asupra faptului cã „opera-țiile statistice ce pot fi aplicate în mod legitim la datele empirice depind de tipul de scalã dupãcare sunt ordonate aceste date. Enumerarea nivelurilor reflectã gradul de precizie în ordine cres-cãtoare, de la mãsurarea nominalã la cea de raport, și descrescãtoare, în ceea ce privesc restricțiileoperațiilor statistico-matematice permise de fiecare nivel de mãsurare în parte.
Așa cum precizeazã Ioan Mãrginean (1998, 118), „primele douã niveluri (nominal și ordinal)
alcãtuiesc mãsurarea nenumericã (nonparametricã), iar ultimele douã (de interval și de raport)alcãtuiesc mãsurarea numericã (parametricã)“.
Nivelul nominal. În mãsurarea nominalã, numerele asociate obiectelor nu au semnificația
lor cantitativã, nu exprimã mãrimi: sunt pur și simplu semne, nume. H. Bertrand Russell (1995)considerã cã „mãsurarea nominalã este calitativã“. Într-un experiment psihosociologic, fiecãruisubiect i se asociazã un numãr: în loc sã spunem subiectul de experiment M., spunem subiectulnumãrul 1 sau 2, 3 … n. Este un exemplu de mãsurare nominalã. Dar oare este aceasta mãsurare?Dacã se acceptã definiția datã de Stanley S. Stevens mãsurãrii, rãspunsul nu poate fi decâtafirmativ. Regula de atribuire a numerelor, pentru mãsurarea nominalã, nu prevede decât cãacelași numãr va fi atribuit tuturor obiectelor care au aceleași caracteristici și numai lor. Toți80 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 80

subiecții domiciliați în urban sunt desemnați prin numãrul 1, cei din rural cu numãrul 2. Conform
regulei de atribuire a numerelor, nu este permis ca persoanele domiciliate în urban sã primeascãnumãrul 1, cât și numãrul 2; de asemenea, nu este permis ca numãrul 1 (sau 2) sã fie atribuitatât persoanelor din urban, cât și celor din rural. Cât ar pãrea de simplu, postulatele mãsurãriise cer verificate și la acest nivel de mãsurare. Primul postulat
[(a = b) sau (a ≠b), dar nu ambele]
constituie restricția definitorie pentru mãsurarea nominalã. Dihotomia este deci proprietateaspecificã acestui tip de mãsurare. Alãturi de ea, simetria [dacã (a = b), atunci și (b = a)] caracte-rizeazã nivelul mãsurãrii nominale. Tranzitivitatea [dacã (a = b) și (b = c)] comportã unelediscuții, dat fiind faptul cã în domeniul științelor socioumane nu existã douã obiecte, fenomene,procese identice, cu atât mai puțin trei. Totuși, se acceptã cã dihotomia, simetria și tranzitivitateacaracterizeazã mãsurarea nominalã. Pe baza proprietãților amintite sunt ușor de stabilit operațiilestatistico-matematice permise la nivelul mãsurãrii nominale. În primul rând, fiind vorba, înfond, de o operație de clasificare, se calculeazã frecvența apartenenței obiectelor la clasele saucatego riile desemnate prin numere: câți subiecți sunt din mediul urban și câți din mediul rural
sau frec vența apariției numerelor 1 și 2 (în exemplul luat). Frecvențele pot fi date în cifre brute
sau în procente. Pare un truism, dar trebuie sã precizãm cã exprimarea procentualã a frecvențelorse recomandã în cazurile în care eșantioanele au un volum mai mare de 100. Se acceptã totușiexprimarea în procente și a numerelor pânã la 30, dar nu mai mici.
Nivelul ordinal , la fel de rãspândit în mãsurarea din științele socioumane ca și cel nominal,
are toate proprietãțile acestuia; în plus, introducând relațiile de ordine, permite multiple operațiistatistico-matematice și, deci, face posibilã utilizarea unui mare numãr de coeficienți de corelațieși teste de semnificație. Tranzitivitatea ordinalã este aici definitorie: dacã postulatul tranzitivi-tãții [dacã (a > b) și (b > c), atunci (a > c)] este justificat de izomorfismul cu obiectele șifenomenele mãsurate, atunci este justificatã și mãsurarea ordinalã. Numerele asociate obiectelorși fenomenelor într-o mãsurare ordinalã nu au decât semnificație de rang, nu indicã mãrimiabsolute. Regula de atribuire a numerelor specificã doar asocierea cu numerele în ordinecrescãtoare sau descrescãtoare a caracteristicilor care sunt, ele însele, într-o ordine crescãtoare,
respectiv descrescãtoare. Satisfacția muncii poate fi deplinã sau numai parțialã, foarte intensãsau moderatã. Convenim sã asociem celui mai înalt grad de satisfacție numãrul cel mai mare
(de regulã 3, 5, 7, 11) și, în ordine descrescãtoare, numere mai mici gradelor mai reduse desatisfacție în raport cu munca. Convenim sã atribuim astfel numerele de la 1 la 7 (1 = foartenesatisfãcut; 2 = în mare mãsurã nesatisfãcut; 3 = nesatisfãcut; 4 = nici satisfãcut, nici nesa-tisfãcut; 5 = satisfãcut; 6 = în mare mãsurã satisfãcut; 7 = foarte satisfãcut). Numãrul 6 vaexprima un grad mai redus de satisfacție decât numãrul 7, dar mai sporit decât 5 ș.a.m.d. Cucât va fi mai redus sau mai sporit, la acest nivel de mãsurare, nu se poate preciza, pentru cãrelațiile dintre caracteristicile mãsurate nu se reflectã decât parțial în relațiile dintre numere.
Nu se poate susține cã a fi în mare mãsurã satisfãcut este tot una cu a fi de douã ori nesatis-
fãcut (6 = 3 x 2)! Lucrurile se petrec astfel pentru cã, în timp ce numerele cresc cu intervaleegale, caracteristicile obiectelor sporesc cu intervale inegale. Datoritã acestui fapt – rigurosvorbind – operațiile de adunare, scãdere, înmulțire și împãrțire a numerelor distribuite în cadrulmãsurãrii ordinale nu se justificã și, în consecințã, nici coeficienții de corelație sau testele desemnificație bazate pe valori absolute. Se legitimeazã însã calcularea frecvențelor (cifre bruteși procente), aflarea medianei și a cvartilelor, stabilirea rangurilor. De asemenea, se legitimeazãMãsurarea în științele sociale și comportamentale 81cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 81

statisticile nonparametrice: coeficienții de semnificație a diferenței dintre douã medii, Mann-
Whitney, Wilcoxon, Kolmogorov-Smirnov, Kruskal, Wallis și, în fine, testul semnului.
Nivelul de interval. În practica cercetãrilor psihosociologice și, mai general, în investi-
gația sociologicã, nivelul ordinal de mãsurare se asimileazã, pe baza observațiilor empirice șia deducțiilor logice, nivelului metric, respectiv mãsurãrii de interval . O bunã ilustrare a faptului
cã aceastã asimilare nu introduce, de regulã, distorsiuni ne este oferitã de istoricul preocupã-rilor privind mãsurarea „distanței sociale“. Așa cum se știe, Emory S. Bogardus, care înțelegeaprin distanțã socialã gradul de deschidere și de afecțiune pe care persoanele îl au unele fațãde celelalte, a creat în 1925 prima formã a vestitei Scale a distanței sociale . Cum a procedat?
Intuitiv, a ordonat un numãr de șapte propoziții, de la cele care exprimã maximum de deschi-dere fațã de persoanele de alte naționalitãți pânã la cele care trãdeazã xenofobia:
7. A fi în relație de rudenie prin cãsãtorie;6. A avea ca prieten intim;5. A avea ca vecin pe stradã;4. A avea ca angajat în aceeași întreprindere;3. A accepta ca cetãțean în țarã;2. A accepta numai ca vizitator în țarã;1. A exclude din țarã.
Numerele asociate pozițiilor exprimate prin acceptarea uneia din afirmațiile de mai sus
reflectã ordinea, nu mãrimea absolutã a gradului de înțelegere și de afecțiune fațã de strãini.Pentru a vedea dacã intervalele dintre pozițiile (atitudinile) exprimate sunt egale, Emory S. Bo-gardus a aplicat ulterior tehnica de comparare a perechilor, pusã la punct în 1929 de Louis L.Thurstone. Ierarhizarea propozițiilor a fost aceeași, intervalele dovedindu-se (aparent) egale.Astfel, instrumentul de mãsurare a distanței sociale (scala Bogardus), despre care se credeacã realizeazã un nivel de mãsurare ordinal, s-a constatat cã permite o mãsurare de interval.
În baza celor arãtate, apreciez cã Fred N. Kerlinger are dreptate când afirmã: „Cel mai bun
procedeu pare a fi acela de a trata mãsurãtorile ordinale ca și când ar fi mãsurãtori de interval,dar sã fim permanent atenți la posibilitatea unei mari inegalitãți a intervalelor“ (F.N. Kerlinger,
1973, 441). Astfel, întâlnim frecvent exprimarea rezultatelor mãsurãrii ordinale sub forma mediiloraritmetice, a abaterii standard și a abaterii medii pãtratice (dispersie, varianțã). Operațiile statis-tico-matematice mai sus amintite sunt permise, riguros vorbind, doar mãsurãrii de interval șide raport, care presupun un izomorfism al creșterii și descreșterii obiectului mãsurat cu sistemulnumeric considerat:
[(a – b) = (b – c), dupã cum (5 – 4 = (4 – 3)].
Specific nivelului mãsurãrii de interval este faptul cã intervalele pot fi adunate și scãzute.
De remarcat însã cã sunt adunate sau scãzute intervalele, nu valorile. Neexistând un punct zeroabsolut care sã exprime absența caracteristicii mãsurate, nu se poate pretinde, de exemplu, cãperformanța școlarã a unui elev notat cu 10 este de douã ori mai mare decât a unuia notat cu5. Are sens însã sã spunem cã performanța celui dintâi este cu 5 unitãți mai mare decât a celuilalt.Intervalele de mãsurare fiind egale, cercetãtorul are libertatea unor artificii de transformare de82 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 82

tipul y = a + bx (pentru b >0), unde: y = valori caracteristice transformate; x = valori caracte-
ristice care urmeazã a fi transformate; a = constanta de deplasare; b = constanta de extindere.
Intervalele pot fi deplasate sau extinse, firește, dacã prin aceasta reflectãm mai adecvat
realitatea. În legãturã cu satisfacția muncii (în exemplul mai sus discutat), probabil cã o deplasarecu 4 intervale ar exprima mai bine valorile caracteristice. Atribuirea numerelor de la –3 la +3(–3 = foarte nesatisfãcut; –2 = în mare mãsurã nesatisfãcut; –1 = nesatisfãcut; 0 = nici satisfãcut,nici nesatisfãcut; +1 = satisfãcut; +2 = în mare mãsurã satisfãcut; +3 = foarte satisfãcut) parea fi mai adecvatã. În acest caz deplasarea se justificã, nu însã și extensia intervalelor. Nu sporeștecu nimic cunoașterea dacã vom amplifica cu 10 sau cu 100 fiecare interval (sistemul numerelordevenind: 10-70 sau 100-700).
Nivelului mãsurãrii de interval îi este permisã aplicarea coeficienților de corelație produs-
moment (Bravais-Pearson) și r tetracronic. Analiza de regresie se legitimeazã și ea; la fel testelede semnificație a diferențelor dintre douã medii aritmetice: ⏐t⏐; ⏐z⏐și F. Toate aceste statistici,
în practica cercetãrilor sociale concrete, se folosesc – fãrã o justificare deplinã – și pentru nivelulordinal de mãsurare.
Prin introducerea în operația de mãsurare a unui punct zero absolut (natural) sunt posibile
operațiile specifice nivelurilor inferioare de mãsurare, la care se adaugã înmulțirea și împãrțirea.
Nivelul mãsurãrii de raport (sau de proporție) se caracterizeazã printr-o relație de pro-
porționalitate . La acest nivel de mãsurare au sens statisticile parametrice și nonparametrice,
inclusiv mediile geometrice și coeficienții de varianțã. Trebuie spus însã cã mãsurarea fenome-nelor psihosociale nu permite fixarea unui punct zero absolut, așa cum se întâmplã în mãsurareatimpului și a spațiului. Walter Gutjahr (1974) ilustreazã diferențele dintre nivelurile de intervalși de raport în mãsurare, luând ca exemplu mãsurarea temperaturii.
Tabelul 4.1. Mãsurarea temperaturii (dupã Gutjahr, 1974)
Este ușor de observat cã aceleiași realitãți – temperatura – i se asociazã numere diferite,
dupã cum au fost alese: punctul zero, mãrimea intervalului și direcția. În sistemele Kelvin șiRankine punctul zero este același, direcția aceeași, diferã însã mãrimea intervalului și deciextensia scalei de mãsurare. Comparativ, în sistemele Celsius și Fahrenheit nu rãmâne constantãdecât direcția, diferã atât punctul zero, ales convențional, cât și mãrimea intervalului. Trebuiespus cã, deși pentru nivelul de mãsurare de raport se pretinde un punct zero natural, el nu aretotuși o existențã realã. Temperatura de –273,16
0nu a fost niciodatã atinsã. Greutatea, lungimea,
timpul, forța – ca mãrimi fizice – admit mãsurarea de raport, ceea ce nu se întâmplã cu realitãțilepsihice și sociale. Inteligența zero sau coeziunea interumanã zero nu au corespondent în realitate:Mãsurarea în științele sociale și comportamentale 83
RepereNivel de mãsurare
de interval de raport
Celsius
0CReaumur
0RmFahrenheit
0FKelvin
0KRankine
0R
Zero absolut –273 –219 –460 0 0
Solidificarea apei 0 0 +32 +273 +492
Fierberea apei +100 +80 +212 +373 +672cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 83

individul nu poate ființa fãrã un minim de inteligențã; societatea nu existã fãrã un minim de
coeziune interumanã.
Prezentarea chiar și succintã a problemei nivelurilor de mãsurare în științele sociale nu tre-
buie sã ducã la un nejustificat și neconstructiv scepticism în legãturã cu posibilitãțile de aplicarea metodelor statistico-matematice în cercetãrile concrete din domeniul științelor socioumane.Atrãgând atenția asupra restricțiilor de atribuire de numere obiectelor și fenomenelor psihoso-ciale, am intenționat sã avertizãm împotriva folosirii abuzive a unor formule matematice stan-dard, fãrã înțelegerea semnificației rezultatelor obținute. Dupã opinia noastrã, este de preferatun nivel de mãsurare mai scãzut, fãrã utilizarea unor indici și a unor teste statistice sofisticate,decât un nivel înalt de mãsurare cu indici și teste riguroase și laborioase din punctul de vedereal calculelor, dar inadecvate în raportul de izomorfism cu realitatea investigatã.
În alternativa formulatã de Clyde H. Coombs (1963), între a alege un sistem de mãsurare
cât mai „puternic“ și unul cât mai adecvat, optãm fãrã ezitare pentru cea de-a doua soluție.
Validitatea și fidelitatea mãsurãrii
Evaluarea mãsurãrii constituie un subiect pe cât de complex, pe atât de important pentru
cercetarea sociologicã și psihosociologicã. Studiind interacțiunea comportamentelor umane,totdeauna trebuie sã ne întrebãm dacã într-adevãr am mãsurat ceea ce am intenționat sã mãsurãmși dacã rezultatele sunt demne de încredere sau – teoretic formulatã problema – trebuie sã sta-bilim totdeauna validitatea și fidelitatea (reliabilitatea) mãsurãrii fenomenelor. Existã dezvol-tatã o întreagã teorie cu privire la validitatea și fidelitatea mãsurãrii în științele sociale, teorie
constituitã și impulsionatã în mod deosebit de cercetãrile psihologice și psihosociologice asuprapersonalitãții. Aplicând un test de inteligențã, am mãsurat în realitate chiar inteligența? Cumne asigurãm cã mãsurarea este validã?
Validitatea și fidelitatea sunt adesea descrise în termeni de corelație: „Validitatea este concep-
tualizatã ca o corelație între mãsurare și un criteriu independent relevant“ (M. Procter, 1993),iar reliabilitatea, fiind determinatã fãrã referire la un criteriu exterior, se verificã tot prin stabilireacorelației dintre rezultatele obținute la testare și la retestare, prin aplicarea câte unei jumãtãțidin test sau prin luarea în calcul a corelației dintre indicatori.
Prin stabilirea validitãții de conținut, a validitãții criteriilor și a validitãții de construct ne
putem încredința cã am mãsurat ceea ce am presupus de la început cã mãsurãm. Cel mai adesea,cercetãtorul din domeniul științelor sociale se mãrginește la analiza validitãții de conținut. Elîncearcã sã determine dacã instrumentul de mãsurare pe care l-a creat este reprezentativ pentruconținutul procesului sau fenomenului pe care îl mãsoarã. Un exemplu ne poate ajuta sã înțe-legem mai bine ce reprezintã validitatea de conținut și cum se procedeazã în determinareaacesteia. Într-un experiment invocat, s-a urmãrit verificarea ipotezei determinãrii gradului desatisfacție a muncii de cãtre sistemul de organizare a întreprinderilor. Satisfacția muncii – cafenomen psihosocial – are multiple dimensiuni și indicatori. Pentru mãsurare am reținut dimen-siunile: satisfacție în raport cu conținutul muncii, cu organizarea formalã și cu organizarea infor-malã a întreprinderilor. Ca indicatori, au fost reținuți cei referitori la satisfacția produsã destructura operațiilor de muncã, profesie, întreprindere, grupul de muncã etc. Reproduc aceștiindicatori conținutul satisfacției muncii? Procedãm la o judecatã criticã a lor. Ne întrebãm care84 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 84

este legãtura dintre indicat (satisfacția muncii) și indicator (întrebare referitoare la satisfacția
produsã de muncã). Ne întrebãm, de asemenea, dacã am selecționat suficienți indicatori capabilisã reproducã adecvat domeniul, conținutul fenomenului studiat.
Validitatea legatã de criteriu și validitatea de construct completeazã analiza validitãții proce-
sului de mãsurare psihosociologicã. Validitatea legatã de criteriu , așa-numita validitatea
predictivã sau empiricã, urmãrește nu rezultatul în sine al mãsurãrii, ci criteriul extern cu carese comparã acest rezultat. În mãsurarea intereselor profesionale, analiza validitãții legatã decriteriu oferã un bun exemplu asupra a ceea ce se intenționeazã a se demonstra: validarea rezulta-telor actuale prin raportare la un element (eveniment) exterior, înregistrabil dupã o perioadã detimp, adesea de ani și ani de zile. Bine cunoscutul Test de interese profesionale elaborat de Edward
K. Strong (prima formã în 1927, cea de-a doua în 1939) a fost validat prin raportarea rezultatelorobținute prin aplicarea lui, în perioada 1927–1930, pe un lot de 670 de studenți din primii aniai Universitãții Stanford, la profesiile efectiv practicate de cãtre aceștia în anul 1949. S-a con-statat cã 53 la sutã dintre studenții care manifestaserã interese pentru profesiile medicale, laun interval de douãzeci de ani, deveniserã medici, iar alți 27 la sutã aleseserã profesii strânsînrudite cu medicina: biologia, psihologia etc. Validarea mãsurãrii intereselor profesionale s-arealizat prin luarea în considerare a profesiilor practicate dupã un interval de timp suficient deîndepãrtat de momentul testãrii. Este acesta un criteriu capabil sã valideze mãsurarea? Trebuieanalizat. Practicarea unei profesii nu depinde numai, și nici mãcar în primul rând, de intereseleprofesionale ale indivizilor. Piața muncii este mult mai complexã, dar cu siguranțã cã intereseleprofesionale intervin în alegerea și practicarea profesiilor. Succesul profesional reprezintã însãun criteriu mai puternic de validare a mãsurãrii intereselor profesionale. Edward K. Strongvalideazã testul sãu și prin acest criteriu. Pe un lot de 181 de agenți de asigurãri, el constatãcã 67 la sutã dintre cei care manifestaserã un interes foarte ridicat pentru profesia lor aveau ocifrã de afaceri foarte ridicatã (peste 150 000 de dolari anual), în timp ce doar 6 la sutã dintreagenții de asigurãri care nu manifestaserã nici un interes pentru profesia lor atingeau respectivacifrã de afaceri. Validitatea legatã de criteriu se caracterizeazã, așadar, prin capacitatea de pre-dicție a mãsurãrii efectuate.
Dacã validitatea legatã de criteriu determinã capacitatea de prognosticare a mãsurãrii (in-
clusiv a instrumentului de mãsurare), validitatea de construct vizeazã caracteristica de mãsurat,
obiectul, fenomenul sau proprietatea ce se aflã în spatele performanței mãsurate. Așa cum apre-cia Fred N. Kerlinger, validitatea de construct constituie cel mai semnificativ produs al teorieimãsurãrii în științele socio-umane. Cercetãtorul care se intereseazã de acest tip de validitateîși pune întrebarea: ce factori sau constructe explicã performanța și diferențele de performanțãale indivizilor sau grupurilor umane? Constructele, dupã cum se știe, desemneazã categoriiipotetice utilizate pentru descrierea și înțelegerea raporturilor dintre elementele unui model expli-cativ. Presupunând cã avem de mãsurat coeziunea unui grup, ne putem întreba, o datã stabilitnivelul acesteia, ce constructe explicã scorul (punctajul) obținut: simpatia reciprocã? Intere-sele comune? Dezirabilitatea socialã? De asemenea, va trebui sã ne întrebãm ce proporție dinvarianța totalã a mãsurãrii se datoreazã fiecãrui construct în parte. Prin diferite corelații de itemi,cu ajutorul metodei matricei cu mai multe atribute mãsurate prin mai multe metode sau prinanaliza factorialã, validitatea de construct poate fi corespunzãtor determinatã.
Asigurându-ne cã mãsurãm întocmai ceea ce intenționãm sã mãsurãm, în mod firesc trebuie
sã verificãm în continuare fidelitatea mãsurãrilor noastre. Teoria modernã a fidelitãții mãsurãrilorMãsurarea în științele sociale și comportamentale 85cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 85

din științele socioumane se bazeazã pe analiza de varianțã și pe tehnicile probabiliste de luare
a deciziei (L. Cronbach, 1972). În mod tradițional însã, fidelitatea se determinã în perspectivaanalizei erorilor. Fãrã a insista asupra dezvoltãrii extrem de sofisticate a teoriei fidelitãții,prezentãm principalele procedee de determinare a fidelitãții în mãsurarea caracteristicilorpsihosociologice.
Procedeul test-retest. Presupune aplicarea dupã o perioadã de timp a aceluiași instrument
de mãsurare acelorași persoane. Dacã persoanele supuse mãsurãrii nu s-au schimbat sub raportulcaracteristicii mãsurate, teoretic, rezultatele celor douã probe trebuie sã fie identice. În practicãlucrurile nu se întâmplã așa, datoritã erorilor care intervin în fiecare operație de mãsurare. Prinprocedee matematice se poate determina fluctuația valorilor obținute în cele douã operații demãsurare a caracteristicilor uneia și aceleiași persoane sau colectivitãți. Problema însã este alta:ce caracteristici ale fenomenelor și proceselor socioumane sunt statice? Cu greu vom gãsi carac-teristici dacã nu statice, cel puțin mai lent modificabile. Aplicarea imediatã a unei noi mãsurãricu aceleași instrumente evidențiazã alte impedimente: subiecții umani învațã rãspunsurile, ținsã se nu contrazicã, sporind astfel în mod artificial gradul de fidelitate a mãsurãrilor. ăi maieste ceva: cum explicãm subiecților faptul cã îi supunem la aceleași probe? Le mãrturisim cãfacem un experiment? Invocãm vreun pretext oarecare? Cât de plauzibil va fi el? Se pare cãfidelitatea test-retest induce mai multe semne de întrebare decât rãspunsuri corecte.
Procedeul testelor paralele. Încearcã sã evite impedimentul învãțãrii rãspunsurilor de cãtre
subiecți: se aplicã acestora nu același test de douã ori, ci douã teste asemãnãtoare sau douãforme diferite ale aceluiași instrument de mãsurare. Dar cât de asemãnãtoare sunt testele para-lele? Prin analiza validitãții de conținut și a celei de construct, prin compararea mediilor, avarianței, a covarianței dintre itemi acest lucru poate fi stabilit. Teste perfect echivalente nuvor fi create, probabil, niciodatã, asemãnãtoare da. Eșantionarea itemilor, formularea lor vordiferi de la un test la altul, fapt ce va produce o anumitã instabilitate a scorurilor. De aceea seși spune cã prin procedeul testelor paralele se determinã stabilitatea mãsurãrilor. Ca și în cazulprocedeului precedent, între aplicarea unui test și a formei lui „echivalente“ de cele mai multeori se scurge o perioadã de timp, în care situația subiecților se schimbã. Aplicarea concomitentãa douã sau mai multor teste paralele nu este posibilã, iar aplicarea lor în succesiune imediatãnu este de dorit. Se pun probleme asemãnãtoare procedeului test-retest.
Procedeul înjumãtãțirii testelor. Oferã posibilitatea determinãrii coeficientului de echiva-
lențã între cele douã jumãtãți ale aceluiași test. Împãrțirea testului în jumãtate se face selectânditemii echivalenți și gruparea lor în douã forme separate. În mod curent se procedeazã însãoarecum mecanic: într-o formã sunt incluși itemii cu numãr par, într-alta cei cu numãr impar.Dupã aplicarea integralã a testului sunt aplicate formele înjumãtãțite ale lui. Se fac apoi corelațiiîntre rezultatele astfel obținute. Dificultãțile semnalate pentru procedeul test-retest sunt prezenteși în cazul stabilirii fidelitãții prin înjumãtãțirea testului.
În cazul testelor unifactoriale, care mãsoarã o singurã caracteristicã (de exemplu, calculul
mintal, vocabularul ș.a.), procedeul Kuder-Richardson (1937) de determinare a fidelitãții se
legitimeazã perfect, deși acest procedeu presupune calcule laborioase. Principiul procedeului86 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 86

Kuder-Richardson este însã extrem de simplu, amintind de procedeul Guttman de scalare: într-un
test în care itemii sunt ordonați în funcție de gradul lor de dificultate este de presupus cã subiecțiidau rãspunsuri corecte la itemii mai ușori și greșesc la cei mai grei. Dacã lucrurile se întâmplãinvers, procedeul de mãsurare nu prezintã fidelitate.
Procedeul Hoyt (1941) de estimare a fidelitãții este asemãnãtor procedeului anterior pre-
zentat, deosebindu-se de acesta prin acceptarea variației performanțelor unui individ de la unitem la altul nu ca o eroare, ci ca diferențã realã. În analiza fidelitãții, în procedeul Hoyt se iauîn considerare diferențele interindividuale și diferențele de erori interindividuale.
Evaluarea mãsurãrii, ca și mãsurarea însãși, constituie un element esențial în cercetarea
concretã din științele socioumane, pentru cã numerele incorect asociate fenomenelor pot deformasau estompa realitãțile, creând iluzia rigurozitãții științifice.
Termeni-cheie
Probleme recapitulative
Ce este mãsurarea?
Când încep preocupãrile de constituire a unei teorii a mãsurãrii?Ce relație existã între incertitudinea de mãsurare și precizia mãsurãrii?În funcție de ce factori se stabilește precizia mãsurãrii?Care sunt nivelurile de mãsurare?De ce nu este posibilã mãsurarea de raport în științele socioumane?Care sunt postulatele mãsurãrii?Ce este validitatea mãsurãrii?Dar fidelitatea mãsurãrii?Care sunt tipurile de validitate?Care sunt cele mai rãspândite procedee de determinare a fidelitãții (reliabilitãții) mãsurãrii?
Recomandãri bibliografice
Bailey, Kenneth D. [1978] (1982). Methods of Social Research (ediția a II-a). New York: The Free Press.
Ferréol, Gilles și Schlachter, Didier. (1995). Dictionnaire des techniques quantitatives appliquées aux sciences
économiques et sociales . Paris: Armand Colin.Mãsurarea în științele sociale și comportamentale 87
Cvartile
DecileEroare de mãsurareFidelitatea (reliabilitatea)Incertitudinea de mãsurareMãsurarea
nonparametricãparametricã
MedianãNivel de mãsurare
de intervalde raportnominalordinal
Postulatele mãsurãriiPrecizia mãsurãriiProcedee de determinare a fidelitãții
înjumãtãțirii testelorHoyttest-retesttestelor paralele
Validitatea
de constructde conținutde criteriucercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 87

Friedrich, Walter și Henning, Werner (eds). (1975). Der sozialwissenschaftliche Forschungsprozess . Berlin:
Deutcher Verlag der Wissenschaften.
Kerlinger, Fred N. [1964] (1973). Foundations of Behavioral Research (ediția a II-a). New York: McGraw-Hill
Book Company.
Mãrginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetãrii sociologice . Iași: Editura Polirom.
Miller, Delbert C. [1964] (1991). Handbook of Research Design and Social Measurement (ediția a V-a). New-
bury Park: Sage Publications, Inc.88 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 88

CAPITOLUL 5
Tipuri de cercetãri socioumane
Precizãri terminologice
Cercetãrile sociologice concrete (de teren sau empirice) au apãrut înaintea creãrii termenului
de „sociologie“ de cãtre Auguste Comte, în 1839, în cea de-a 47-a lecție din al sãu Cours de
philosophie positive : „Cred cã trebuie sã cutez a întrebuința de acum înainte acest termen nou,
exact echivalent expresiei mele, întroduse mai de mult, de fizicã socialã , pentru a putea arãta
într-un singur nume aceastã parte complementarã a filosofiei naturale, care se referã la studiulpozitiv al totalitãții legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale“.
Debutul cercetãrilor sociologice de teren este legat de prima revoluție industrialã din Anglia.
Acum și aici sunt realizate primele anchete cu caracter sociologic: în 1722, Daniel Defoe(1660–1731) – cunoscut mai ales ca autor al romanului Viața și nemaipomenitele aventuri ale
lui Robinson Crusoe (1719) – publicã Jurnal din anul ciumei , în care prezintã realist lumea inter-
lopã londonezã. Sunt folosite actele statistice din Buletinele mortuare sãptãmânale (celebrele
Bills of Mortality , publicate de Compania slujbașilor parohiali), informațiile din conversațiile
cotidiene, din ordonanțele Lordului Primar al Londrei, din istorioarele și anecdotele referitoarela „ciuma sãracilor“, precum și datele de observație exploatate jurnalistic, dar și sociologic.Molima izbucnitã în 1665 a nãpãstuit Londra, întrucât „Munca, și prin ea pîinea sãracilor, fusesecurmatã“ – scria Daniel Defoe (1719).
C.A. Moser (1967) considera cã ar fi mai logic ca istoricul anchetelor din Marea Britanie
sã înceapã cu Morton Eden, care scrie The State of the Poor in the History of the Labouring
Classe in England (1792), cu H. Mayhew, autorul lucrãrii London Life the London Poor (1861),
sau cu Charles Booth (1840–1916), care publicã o monumentalã anchetã (17 volume) privindpaupertatea – The Life and Labour of the People of London (1889–1902). „Pãrintele anchetei
sociale științifice trebuie considerat Booth“ – apreciazã C.A. Moser (1958/1967, 36). El arenu numai meritul de a fi realizat o tipologie a familiilor din punctul de vedere al sãrãciei (optclase de familii, patru deasupra liniei sãrãciei și patru dedesubtul ei) și de a fi folosit ceea cemai tîrziu s-a numit „metoda interviului global“ (B. Webb, 1926), dar și pe acela de a fi atrasatenția asupra extinderii și gravitãții paupertãții. Iatã ce scria Charles Booth: „Existã o sãrãciedisperatã, degradare, foamete, alcoolism, brutalitate și crimã: de aceasta nimeni nu se îndoiește.Scopul meu a fost sã arãt relația cantitativã dintre paupertate, mizerie, depravare, prin comparațiecu veniturile regulate și confortul relativ, și sã descriu condițiile generale în care trãiește fiecareclasã“ (Booth, 1889). Este de reținut și faptul cã Charles Booth a acordat o importanțã deosebitãmodalitãții de culegere a informațiilor, considerând cã fiecare fapt de care are nevoie cercetãtorulcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 89

vieții sociale este cunoscut de cineva, astfel cã sociologul nu ar trebui sã facã altceva decât sã
recolteze informațiile și sã le ordoneze. Astfel a apãrut „metoda interviului global“.
Cercetãrile sociologice privind sãrãcia au fost continuate în Marea Britanie (B.S. Rowentree,
1901; A.L. Bowley, 1912), rãspândindu-se în toate țãrile industrializate. Ele sunt foarte actualeîn prezent în România. Nu intenționãm sã facem însã un istoric al cercetãrilor sociologiceconcrete. Dorim totuși sã subliniem cã, fãrã a ne cufunda într-un trecut îndepãrtat, cercetãrilesociologice concrete au o istorie de cel puțin o sutã de ani și cã ele au apãrut ca urmare a schim-bãrilor sociale, revoluției industriale și a unei grave provocãri sociale: sãrãcia .
Am folosit deja termenii: „cercetare sociologicã de teren“, „cercetare sociologicã empiricã“
(sau „concretã“), „anchetã sociologicã“, fãrã sã fi arãtat conținutul lor. În afara acestora, la nivelulsimțului comun, se utilizeazã termenii „investigație sociologicã“ și „sondaj“, ignorându-se dis-tincțiile absolut necesare.
Termenul de „cercetare sociologicã“ sau „cercetare socialã“ are înțelesul cel mai larg: se referã
la obținerea și prelucrarea informațiilor obiectiv verificate, în vederea construirii explicațiilorștiințifice ale faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. Deși cercetarea sociologicã are caprincipiu metodologic fundamental unitatea dintre nivelurile teoretic și empiric – vezi subcapi-tolul referitor la principiile metodologice ale cercetãrilor socioumane empirice –, adesea se facedistincție între „cercetarea sociologicã teoreticã“ („sociologie de cabinet“) și „cercetarea sociolo-gicã empiricã“ (sociologie de teren). Cercetarea sociologicã empiricã presupune observareadirectã a realitãții, aplicarea unor metode și tehnici specifice de recoltare a informațiilor (ancheta,experimentul, chestionarul etc.), de prelucrare a lor (corelații, teste de semnificație statisticãetc.). Când cercetarea sociologicã empiricã (concretã sau de teren) are un caracter preliminar,explorator sau are o amploare sau profunzime mai redusã, se vorbește de „investigație sociologicã“.
Ancheta sociologicã se particularizeazã în universul cercetãrilor sociologice concrete (em-
pirice, de teren) prin aceea cã utilizeazã cu precãdere chestionarul și interviul pentru culegerereainformațiilor. Bazându-se pe modalitãți interogative în obținerea informațiilor, „ancheta sociolo-gicã are un caracter neexperimental, cu un grad relativ scãzut de control al cercetãtorului asupravariabilelor analizate“ (Ioan Mãrginean, 1993, 36). C.A. Moser (1958/1967, 13) atrãgea atențiaasupra faptului cã termenul de „anchetã socialã“ este dificil de definit, întrucât el acoperã o„varietate foarte largã de cercetãri, începând de la analizele clasice asupra sãrãciei […] pânãla sondajele asupra opiniei publice […], anchetele pentru planificarea orașelor, cercetarea pieței[…], precum și nenumãratele investigații organizate de institutele de cercetare“. Așa cumobserva și Ioan Marginean (1993), ancheta sociologicã de multe ori combinã modalitãțileinterogative de obținere a informațiilor cu studiul documentelor sau cu observația științificã,astfel cã trasarea unei bariere despãrțitoare ferme între ceea ce se înțelege prin „cercetaresociologicã de teren“ și „anchetã sociologicã“ nu se justificã. În plan didactic, vom reține totușicã ancheta sociologicã se distinge de alte tipuri de cercetãri sociologice concrete (de teren,empirice) prin utilizarea, în principal, a chestionarului și interviului pentru obținerea informa-țiilor și nerecurgerea la experiment. Pe de altã parte, fațã de sondajul de opinie publicã, anchetasociologicã se diferențiazã prin aceea cã are ca scop nu numai cunoașterea aspectelor subiective(opinii, atitudini, aspirații, interese etc.), dar și a celor obiective (structura familiei, condițiilede locuit etc.) și nerecurgerea obligatorie la eșantionare.90 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 90

Sondajul de opinie publicã are ca scop cunoașterea „complexului preferințelor exprimate
de un numãr semnificativ de persoane referitoare la o problemã de importanțã generalã“ (Ber-nard Hennessy, 1981). Acest tip de cercetare sociologicã se fondeazã pe modalitãțile interogativede culegere a informațiilor și pe tehnicile de eșantioane, având ca notã diferențialã restrângereaariei de cunoaștere la opinia publicã.
Putem spune cã „cercetarea sociologicã de teren“ (empiricã sau concretã) reprezintã genul
proxim pentru „ancheta sociologicã“ și aceasta genul proxim pentru „sondajul de opinie publicã“.
Diferența specificã rezultã din ponderea crescândã a modalitãților interogative de culegere
a informațiilor, pe de o parte, și din reducerea progresivã a domeniului de cercetare, de la reali-tatea socialã în ansamblul ei la un aspect particular, informațiile deținute de indivizi, și apoi laopiniile exprimate de aceștia (Figura 5.1).
Fig. 5.1. Conținutul termenilor de „cercetare sociologicã de teren“,
„anchetã sociologicã“, „sondaj de opinie publicã“
Studiul cazului (sau studiul de caz) se particularizeazã în cadrul cercetãrii sociologice de
teren prin câteva caracteristici: cazul este înțeles ca un sistem integrat, abordat holistic, cercetã-torul interesându-se mai mult despre cumdecât de ce fenomenul studiat (o persoanã, o colectivi-
tate, o instituție) se prezintã într-un anumit mod, cazul fiind un fenomen contemporan, în contextsocial real. În Dicționarul de sociologie coordonat de Gordon Marshall (1994/2003, 601), studiul
cazului (de caz) apare ca „Metodã de cercetare care-și ia drept subiect un caz singur sau câteva
exemple selectate dintr-o entitate socialã – precum comunitãți, grupuri sociale, antreprenori,evenimente, biografii, familii, grupuri de lucru, roluri sau relații – și folosește o varietate de tehnicipentru studiul lor“. Robert E. Stake (1984/1995) definește studiul cazului ca „studiul unui singurcaz particular și complex, în vederea înțelegerii funcționãrii lui, cu circumstanțele importante“.Specific acestui tip de cercetare de teren este faptul cã fenomenele studiate sunt de o marecomplexitate, neputând fi abordate experimental sau prin anchete sociologice, iar concluziile,chiar dacã permit generalizãri ale propozițiilor teoretice, nu conduc la extrapolarea rezultatelorla alte populații decât cele investigate. Robert E. Stake (1994) precizeazã cã studiul cazului nureprezintã o alegere metodologicã, ci o alegere a obiectului de studiu. Din punctul de vedereal scopului cercetãrii, în funcție de care se face și alegerea cazurilor , autorul anterior citat
identificã trei tipuri: studiul cazului intrinsec , asemenea monografiilor, în care cercetãtorul se
centreazã pe descrierea în profunzime a unui fenomen unicat, fãrã a urmãri testarea ipotezelorsau generalizabilitatea (de exemplu, Bronislaw K. Malinowski, 1922); studiul cazului instru-
mental , realizat în vederea clarificãrii unei teorii sau a unei probleme mai generale (de exemplu,
Robert Lynd și Helen Lynd, 1929); studiul unor cazuri multiple (colective ), în care se încearcã
generalizarea caracteristicilor și mecanismelor. Așa cum spunea Donald T. Campbel (1975),studiul cazului poate fi privit ca un pas mic spre o mare teorie.Tipuri de cercetãri socioumane 91
Cercetare sociologicã
Cercetare sociologicã de teren
Anchetã sociologicã
Sondaj de opinie publicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 91

Tipologia cercetãrilor socioumane empirice
Datã fiind marea varietate a cercetãrilor socioumane concrete, considerãm cã se justificã
efortul de a cãuta criteriile cele mai adecvate de clasificare și de a prezenta, fie și succint, „cerce-tãrile exemplare“, ilustrative pentru fiecare tip de cercetare în parte.
Clasificarea cercetãrilor socioumane dupã scopul lor. Dupã scopul lor, cercetãrile socioumane
concrete pot fi de mai multe tipuri. În primul rând, facem distincție între cercetãrile descriptiveși cele explicative.
Cercetãrile descriptive
Orice științã începe prin a fi descriptivã. Apoi, într-un stadiu mai avansat se încearcã expli-
carea teoreticã a faptelor de observație. Unele științe rãmân preponderent descriptive – deexemplu, etnografia –, altele fac un salt de la „graphein“ la „logos“ – de exemplu, trecerea dela „sociografie“ la „sociologie“. În concepția lui R.S. Steinmetz (1913), sociografia avea cascop descrierea ansamblului structurii sociale a unui ținut, sat sau oraș. Ferdinand Tönnies (1931)înțelegea prin sociografie cercetarea sociologicã empiricã, bazatã mai ales pe datele statistice.
Chiar dacã descrierea constituie doar primul nivel în cunoaștere, cercetarea sociologicã
descriptivã prezintã nu puține dificultãți. Ea este fãcutã „cu mîinile goale“, nu beneficiazã demodele, înainteazã într-un câmp nedesțelenit, cu numeroase fapte șocante. De aici dificultateade a alege ce meritã și ce nu meritã sã fie observat. Astfel – dupã cum remarcã Michel Bozonși Henri Leridon (1993) –, pentru descrierea relațiilor confidențiale în studiul sexualitãții s-afãcut apel la analiza sociologicã a rețelelor de comunicare, pentru înțelegerea logicii prevențieisexuale s-a recurs la modelele economice de asumare a riscului și, în fine, pentru predicțiaîmbolnãvirilor de SIDA s-a încercat simularea evenimentelor, integrându-se toate evenimenteledin viața unui individ în funcție de riscul pe care îl comportã.
Un exemplu clasic de cercetare sociologicã descriptivã este ampla anchetã asupra comporta-
mentului sexual al bãrbaților și femeilor, începutã în 1938 și încheiatã nouã ani mai tîrziu, în1947. Alfred C. Kinsey (1894–1956), specialist în zoologie la Indiana University (SUA), preci-
zeazã scopul acestei cercetãri: „acumularea unei mase de fapte obiective despre problemelesexuale, evitând strict orice interpretare socialã sau moralã a acestor fapte“ (Kinsey et al., 1948).
S-a început cu subiecții cei mai accesibili, cu studenții, de la care s-au obținut primele biografii.În 1938 au fost studiate 62 de cazuri, pentru ca în 1947 sã se adune date de la 728 de subiecțiintervievați. În total, au fost intervievați 6300 de bãrbați și 5940 de femei. Raportul Sexual
behavior in the human female (Kinsey et al., 1953) a fost publicat dupã un interval de cinci
ani de la apariția primului volum: Sexual behavior in the human male (1948). Cei peste 12 000
de subiecți ai anchetei au fost recrutați din toate grupurile profesionale, din urban și rural, dindiferite zone geografice (cu precãdere din nord-estul SUA), aparținând diferitelor confesiuni.Nu se poate vorbi totuși de o reprezentativitate statisticã a populației investigate. De exemplu,la data efectuãrii anchetei, 40 la sutã dintre femeile din SUA absolviserã școala elementarã,47 la sutã școala medie și 13 la sutã învãțãmântul superior. În populația femininã investigatãproporția absolventelor școlii elementare era de numai 3 la sutã, a școlii medii 22 la sutã și aînvãțãmântului superior de 75 la sutã. S-ar putea vorbi mai degrabã de comportamentul sexualal femeilor titrate din SUA decât de comportamentul sexual al femeilor, în general.92 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 92

Datele referitoare la comportamentul intim s-au obținut cu ajutorul unui chestionar cu 521
de itemi (pentru persoanele cu experiențã sexualã mai redusã numãrul întrebãrilor era de „numai“
300). S-a folosit o modalitate de intervievare „elasticã“. Durata unui astfel de interviu era înmedie de 30 de minute pânã la 1-2 ore. Autorii au fãcut apel la altruismul subiecților, convin-gându-i cã împãrtãșind experiența lor sexualã îi ajutã pe alții sã se înțeleagã mai bine și sãdepãșeascã eventualele dificultãții. Pentru cei cu studii superioare se accentua nevoia de averifica tehnica de cercetare: pentru persoanele cu nivel de școlarizare mai scãzut se arãta nevoiade progres a medicinei. În jurul acestei cercetãri s-a mobilizat opinia publicã. S-au nãscut zvonuricontradictorii, s-au emis pãreri diametral opuse. Mulți credeau cã discuția cu cercetãtorii îi poateajuta. Așa cã s-au prezentat și mulți nevrotici. Cercetãtorii nu au procedat ca psihiatrii, nu aufãcut deosebire între persoanele echilibrate și dezechilibrate din punctul de vedere al comporta-
mentului sexual. Unii subiecți s-au prezentat la interviu pur și simplu din curiozitate. Rãspunsu-rile la interviu, relatãrile subiecților erau notate cu ajutorul unui cod special creat de un criptografși pãstrate în seifuri, asemenea secretelor militare.
În afara informațiilor obținute prin intervievarea subiecților, pe parcursul celor nouã ani
de investigații s-a adunat un mare numãr de date provenite din „calendarele sexuale“, jurnalezilnice, scrisori, desene și alte forme de notare a activitãții sexuale. Un numãr de 377 de persoane(312 femei și 65 bãrbați) au încredințat cercetãtorilor calendarele lor sexuale, în care eraumenționate nu numai frecvența contactelor sexuale, ci și formele de activitate sexualã ce conducla orgasm. În calendarele sexuale ale femeilor adesea se consemna activitatea sexualã în raportde perioada menstrualã. În alte calendare, cercetãtorii au gãsit informații de interes sociologic:despre locul de întîlnire a partenerilor, cãlãtoriile fãcute, îmbolnãviri și alte evenimente în mãsurãsã influențeze activitatea sexualã a bãrbaților și femeilor. Calendarele sexuale acopereau, deregulã, o perioadã de timp scurt (6 luni), dar s-au întîlnit și cazuri de o mare longevitate (uncalendar extins pe o perioadã de 38 de ani).
Din jurnalele zilnice cercetãtorii au extras înformații în legãturã cu formele și tehnicile
contactelor sexuale, descrieri ale partenerilor și situațiilor concrete. Din literatura beletristicãs-au studiat izvoarele descriptive ale comportamentelor intime. S-a adunat o colecție întreagãde scrisori ale partenerilor sexuali, numeroase poezii, cu sau fãrã valoare literarã, dar cu tematicãeroticã. Aceste materiale au fost exploatate în analiza factorilor psihologici care influențeazãreacțiile sexuale. S-a constatat, în aceastã ordine de idei, cã bãrbații și femeile reacționeazã eroticfoarte asemãnãtor la lectura unor romane, eseuri sau poezii de iubire.
O atenție deosebitã s-a acordat fidelitãții informațiilor: 706 cupluri maritale au fost intervie-
vate, stabilindu-se concordanța declarațiilor separate ale partenerilor. S-a recurs la reintervie-varea subiecțior (124 femei și 195 bãrbați). Corelația cu datele din primele protocoale s-a doveditsatisfãcãtoare.
Fiind în discuție o cercetare de tip descriptiv, trebuie remarcatã preocuparea pentru taxonomie
(gr.taxis, ordine; nomos , lege). S-a stabilit urmãtoarea schemã de clasificare a comportamentelor
sexuale:
I. Ego (Bãrbat) – Alter (Femeie) = Heterosexualitatea) Ego necãsãtorit – Alter (comportament sexual premarital)b) Ego cãsãtorit – Alter, soția (comportament sexual conjugal)c) Ego cãsãtorit – Alter, altã femeie decât soția (comportament sexual extraconjugal)II. Ego (Bãrbat) – Alter (Bãrbat) sau (Femeie) (Femeie) = HomosexualitateTipuri de cercetãri socioumane 93cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 93

III. Ego (Om) – Alter (Animal) = Sodomie
IV . Ego – Alter (Ego) = Masturbare
În cadrul clasificãrii, comportamentul sexual era analizat pentru ego de diferite clase de
vîrstã, aparținând diferitelor grupuri etnice, rasiale, religioase etc. Pentru fiecare tip de compor-tament sexual s-au înregistrat forme și tehnici specifice:
I. Heterosexualitate: 18 forme și tehniciII. Homosexualitate: 24 forme și tehniciIII. Sodomie: 4 forme și tehniciIV . Masturbare: 12 forme și tehnici.
Rezultatele cercetãrii comportamentului sexual al bãrbaților și femeilor au șocat morala ofi-
cialã. Iatã principalele descoperiri, așa cum au fost ele sintetizate de Theodore Caplow (1970, 96):
1) Principalele tipuri de devianțã sexualã nu sunt nici rare, nici antisociale și sunt larg rãspân-
dite în toate categoriile sociale.
2) Bãrbații au în medie o activitate sexualã mai precoce, mai frecventã, mai regulatã și mai
puțin selectivã decât femeile.
3) Indivizii de aceeași vîrstã, din aceeași clasã socialã diferã considerabil în ceea ce privește
varietatea și frecvența activitãții lor sexuale.
4) Forma și frecvența activitãții sexuale sunt puternic influențate de vîrstã, sex, religie, nivel
de școlaritate, domiciliu (urban sau rural), status profesional.
Cercetãrile colaboratorilor lui Alfred Kinsey, continuate dupã moartea acestuia (în 1956),
ca și studiile altor specialiști au confirmat și au îmbogãțit cunoașterea acestui tip de compor-tament intim. Rãmâne, însã, meritul lui Alfred Kinsey de a fi înlãturat un tabu, de a fi demonstratcã tot ceea ce este uman poate și trebuie sã fie cercetat cu obiectivitate.
La vremea respectivã, opoziția fațã de cercetãrile inițiate de Alfred Kinsey a îmbrãcat
multiple forme: psihologii manifestau rezerve fațã de studiile coordonate de un biolog, mediciiconsiderau cã doar în clinicã, prin anamnezã (gr. ana, înainte; mnesis , memorie), pot fi realizate
astfel de studii, educatorii reproșau ocolirea aspectelor emoționale legate de actul sexual ș.a.m.d.Sigur, cercetarea la care ne-am referit are limite: este tributarã concepției behavioriste , excluzân-
du-se din analizã emoțiile și sentimentele (cuvântul „iubire“ nu apare în indexul de termeni);
nu are reprezentativitate statisticã; este excesiv de încãrcatã cu date statistice, grafice și tabele(în volumul despre comportamentul sexual al femeilor sunt incluse 222 de grafice), fapt ceîngreuneazã lectura celor aproximativ 2000 de pagini ale raportului de cercetare. De remarcatcã studiul se subordoneazã principiului neutralitãții axiologice: „Fiecare sã interpreteze fapteledupã propriile lui valori morale; aceastã interpretare nu face parte din metoda științificã; oameniide științã nu sunt calificați sã dea o apreciere în acest domeniu“ (Kinsey et al., 1948).
Cercetãrile explicative
Dacã cercetãrile sociologice încearcã sã prezinte obiectiv fenomenele sociale, clasificându-le
totodatã, cercetãrile sociologice explicative au ca scop valorificarea relațiilor dintre fenomene:cum influențeazã nivelul salariului satisfacția muncii? Centralizarea deciziilor într-o organi-zație mãrește sau scade eficacitatea acesteia? Munca la banda rulantã influențeazã negativ94 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 94

personalitatea umanã? Ce relație existã între structurile de personalitate și acceptarea valorilor
sociale? Este rezistența la schimbarea atitudinalã determinatã de „ locus- ul controlului“?
Rãspunsul la astfel de întrebãri poate constitui scopul cercetãrilor de verificare.
Cercetãrile descriptive și explicative nu sunt decât tipuri extreme ale cercetãrii sociologice.
Existã forme intermediare și cercetãri deopotrivã descriptive și explicative. Cercetãrile explora-
torii saucercetãrile pentru testarea instrumentelor de investigare constituie un exemplu. În
fond, orice cercetare explicativã conține și o descriere a situației și în orice cercetare descriptivã,prin clasificãrile introduse, se întrevede și începutul unei explicații teoretice. Rãmâne, însã,valabilã distincția: cercetãrile explicative își propun testarea ipotezelor , în timp ce cercetãrile
descriptive oferã informații pentru formularea ipotezelor . Prezentând structura socialã în socie-
tãțile care au trecut de la totalitarism la democrație, cercetãtorul se poate întreba: existența unei„clase de mijloc“ bine reprezentate este o șansã pentru democrație? În felul acesta, contrapunereacercetãrilor descriptive celor explicative nu se justificã. Cercetãrile sociologice concreteautentice au un caracter unitar. Luând act de conflictele interetnice din Europa și din alte pãrțiale Terrei, nu ne putem reține sã întrebãm: ce relație existã între sãrãcie și conflictele etnice? Înfelul acesta încercãm sã aflãm de ce existã conflicte interetnice. „ De ce apare un anumit fenomen
și cum va evolua el?“ sunt întrebãrile la care încearcã sã gãseascã rãspuns cercetãrile explicative.
Observãm cã explicarea face posibilã predicția . Kenneth D. Bailey (1982) include cu deplin
temei cercetãrile predictive în categoria cercetãrilor explicative. Cunoscând relațiile cauzaledintre fenomene, vom putea imagina cu o probabilitate acceptabilã evoluția proceselor sociale.Teoretic, așa stau lucrurile: în realitate, însã, sociologii – așa cum remarca Peter L. Berger –nu numai cã nu au putut prezice o serie de importante procese petrecute dupã cel de-al doilearãzboi mondial, dar nu au reușit nici sã le plaseze în contextul unei teorii sociologice.
Prãbușirea imperiului sovietic, colapsul comunismului, de exemplu, nu au fost anticipate
de sociologi și nici de alți specialiști (sovietologi, politologi, economiști etc.). „De ce s-auprãbușit societãțile comuniste?“ poate fi o întrebare pentru sociologi și mulți profesioniști dințãrile Europei de Est au început, dupã 1989, sã facã disecția comunismului. În România s-aînființat chiar un Institut pentru studierea totalitarismului . Totuși, întrebarea mai interesantã
este: „De ce nu s-au prãbușit societãțile occidentale?“ Problema nu este dezorganizarea socialã,ci organizarea socialã – cãsãtoria, nu divorțul, respectarea legilor, nu încãlcarea lor, conviețuireaarmonioasã a raselor, nu disensiunile dintre ele – apreciazã Peter L. Berger (1994).
Sã ilustrãm tipul de cercetare explicativã printr-un exemplu preluat de la Theodore Caplow
(1970). Mã refer la lucrarea cunoscutã sub numele The American Soldier , coordonatã de Samuel
A. Stouffer (1949). De fapt, sunt patru volume, relativ independente, apãrute în intervalul 1949-1950 și grupând 134 de cercetãri de psihologie, sociologie și psihosociologice. Samuel A.Stouffer a fost numit într-un post de director la The Information and Education Division of
the United States Army , cu puțin timp înaintea atacului de la Pearl Harbor. Serviciul de cercetare
din cadrul diviziunii amintite a efectuat numeroase studii pentru rezolvarea unor problemepractice de organizare a trupelor, probleme care presupuneau cunoașterea opiniilor și atitudinilorcombatanților și angajaților civili din armatã. În felul acesta s-a adunat un material faptic extremde bogat, care a permis în final publicarea unui întreg volum (volumul 4) de teorie a mãsurãriiîn psihologie și sociologie, de metodologie a construirii și aplicãrii scalelor de atitudine. Lasfîrșitul celui de-al doilea rãzboi mondial, serviciul de cercetare condus de Samuel A. Stoufferse prezenta cu un bilanț impunãtor: câteva sute de rapoarte de cercetare, 200 de modele dechestionare și peste 500 000 de persoane intervievate.Tipuri de cercetãri socioumane 95cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 95

Într-una din cercetãrile incluse în The American Soldier s-a urmãrit verificarea ipotezei
conformare-avansare : cu cât soldații sunt mai atașați normelor militare, cu atât avanseazã mai
repede în grad. În noiembrie 1943 un numãr de 374 de soldați au fost testați cu ajutorul uneiscale tip Guttman pentru a se determina nivelul lor de conformare la normele vieții militare.Dupã cinci luni, în martie 1944, cercetãtorii au verificat cîți dintre soldații testați fuseserã avansațiofițeri. S-a constatat cã existã o corelație statisticã semnificativã între conformare și avansare.
Din cei 68 de soldați cu nivel de conformare foarte mare, 44 (adicã 31%) deveniserã, dupã
cinci luni de la testare, ofițeri, în timp ce doar 15 (adicã 17%) dintre soldații cu nivel de confor-mare foarte scãzut (N=112) ajunseserã ofițeri. Testul aratã cã relația conformare-avansare estestatistic semnificativã.
Conform aceluiași criteriu, dupã scopul lor, cercetãrile socioumane (sociologice, psihologice,
psihosociologice ș.a.) mai pot fi clasificate în: cercetãri fundamentale și cercetãri aplicative.
Cercetãrile fundamentale
Rolul oricãrei științe – și științele socioumane nu fac excepție – este de a ajunge la cunoaș-
terea legitãții de producere a fenomenelor. Referindu-se la știința normalã , Thomas S. Kuhn
aprecia cã „determinarea faptului semnificativ, potrivirea faptelor cu teoria și articularea teoriei“(Th. S. Kuhn, 1962/1976, 77) reprezintã cele trei clase de probleme care epuizeazã cercetareafundamentalã. Istoricul și filosoful științei, care a introdus termenul de „științã normalã“ pentru adesemna cercetarea bazatã pe paradigmã , susține concepția sa cu exemple din domeniul științelor
naturii. V om încerca sã ilustrãm ideile lui Thomas S. Kuhn cu date din cercetarea socioumanã.
Dacã în astronomie cercetarea fundamentalã urmãrește determinarea cu o cât mai mare
precizie a poziției și mãrimii corpurilor cerești, dacã în chimie intereseazã compoziția și structuraatomicã, în științele socioumane cercetãtorii sunt preocupați de structura societãții sau a perso-nalitãții, de aflarea poziției unei categorii sociale (clasã socialã, grup etnic etc.) în raport cualte categorii sociale ș.a.m.d. Aceasta înseamnã a spori amploarea cunoașterii prin cercetãrile
concrete fundamentale.
Exemplificãm acest tip de cercetare cu direcția inițiatã în cadrul ăcolii sociologice de la
București de profesorul Dimitrie Gusti, de alcãtuire a Atlasului social al României ; „a cunoaște
țara este cel mai bun mijloc de a o servi. ătiința naturii este știința patriei. Ne trebuie o enciclo-pedie a satelor și a orașelor. Ne trebuie harta sociologicã a României“ (D. Gusti, 1969). Ideeaalcãtuirii unei „colecții de hãrți reprezentând diferite componente ale vieții sociale în profilteritorial, pe localitãți sau zone“ a fost reluatã dupã evenimentele din decembrie 1989 de Dumitru
Sandu, care a și publicat un prim volum al Atlasului social (1992). Conform concepției sociolo-
gului anterior citat, „grupul“ constituie „unitatea de analizã principalã“. Astfel, pentru alcãtuireaAtlasului Social al României s-a propus o schemã de organizare a informațiilor luîn du-se în calcul
mai multe tipuri de grupuri: familie, gospodãrie, grupuri de muncã, de comunicare directã, de status,
de contingenitate teritorialã și trei perspective structurale: socialã (mãrimea grupului, compozițiagrupului, relațiile de grup), spațialã (locul specific în care grupul își desfãșoarã activitatea:locuințã, localitate etc.) și culturalã (valori și norme specifice, culturã politicã, religioasã, sanitarã
etc.). Cercetãrile concrete desfãșurate pentru realizarea Atlasului social al României au condus
la concluzia, „cu valoare teoreticã fundamentalã“, cã „satele sunt mai diferențiate decât orașele
din punct de vedere demografic și, implicit, sub aspect cultural“ (Dumitru Sandu, 1993).96 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 96

Cea de-a doua clasã de probleme ce constituie obiectul cercetãrilor socioumane empirice
este datã de efortul de a stabili un acord cât mai strâns între teorie și naturã – cum preciza
Thomas S. Kuhn. Ca și în științele naturii, teoriile sociologice, psihologice ș.a.m.d. nu pot fidirect testate: pentru a verifica acordul acestora cu faptele, cercetãtorii fac apel la ipotezele cunivel de generalitate mediu și la ipotezele de lucru. Dacã ne gândim la teoria grupurilor , inițiatã
în sociologie la începutul secolului nostru de ăcoala de la Chicago (W.I. Thomas, R.E. Park,C.H. Cooley, G.H. Mead) și dezvoltatã prin cercetãrile psihosociologice sub conducerea luiKurt Lewin (1890–1947), constatãm existența unui numãr de teorii cu nivel mediu de genera-litate referitoare la normele de grup , conformare și devianțã, schimbarea normelor de grup.
Astfel, cu privire la influența grupului în sensul acceptãrii normelor de grup s-au emis douãexplicații: teza confictului intrapersonal și teza influențãrii directe de cãtre membrii grupului.
Dar conformarea la normele de grup este independentã de poziția individului (statusul social)în grup? Rãspunsul la aceastã întrebare poate fi dat prin cercetarea de teren, testându-se ipotezele
de lucru . S-a constatat cã studentele Colegiului Bennington care fuseserã desemnate sã reprezinte
institutul lor la o întîlnire interuniversitarã, în 1930, au fost mai influențate de valorile colegiuluilor decât celelalte studente (Th.M. Newcomb, 1943). Într-un experiment realizat la Minneapolis,în 1950, s-a constatat cã muncitorii care se simpatizau între ei au acordat mai multã atenție (s-ausubordonat) sfaturilor primite de la coechipierii din grupul lor de muncã privind ritmul producțieidecât alți muncitori (S. Schachter, 1951). Asemãnãtor, în 1949, într-un experiment psihologics-a evidențiat faptul cã influența reciprocã a fost mai mare între persoanele cãrora li se comu-nicase cã au fost nominalizate ca „model de comportare“ pentru grup, decât între celelaltepersoane incluse în experiment (K. Back, 1950).
Teza vizând relația dintre status-ul social și conformarea la normele de grup a fost – cum
s-a arãtat – validatã prin verificarea ei în condiții diferite: termenii de „colegiu“, „grup de muncã“și „grup experimental“ au fost subsumați termenului general de „grup“, iar termenii „studenții“,„coechipierii“, „persoane“ celui de „membru al grupului“. Astfel s-a stabilit un acord mai deplinîntre teoria grupurilor și realitatea socialã a grupurilor. ăi în științele socioumane, ca și în științelenaturii, efortul cercetãtorilor se concentreazã spre îmbunãtãțirea corespondenței dintre teorieși realitatea studiatã.
Eliminarea ambiguitãților și lãmurirea problemelor anterior doar semnalate – articularea
paradigmei, cum remarcã Thomas S. Kuhn – se dovedesc a fi în științele socioumane cea maiimportantã clasã de probleme ale cercetãrii fundamentale. Relația dintre atitudini și comporta-mente a generat o literaturã imensã. Prezic sau nu atitudinile comportamentul? Experimentulde teren al lui Richard La Piere (1934, 230-237) a dat un prim rãspuns. Într-un singur caz din66 de hoteluri și 184 de restaurante, cupluri de studenți chinezi, însoțiți de La Piere, au fostrefuzați. Când însã cercetãtorul a cerut în scris sã se rezerve loc pentru un cuplu de chinezi,78 de hoteluri (din 79) și 176 de restaurante (din 177) au respins solicitarea, exprimând o atitu-dine xenofobã (Forcese și Richer, 1970, 93-100). Așadar, s-a demonstrat experimental cã întrevorbã și faptã existã o discrepanțã: una spunem, alta facem! Dar viața de zi cu zi ne oferã șiexemple de coerențã atitudinal-comportamentalã. Pe de altã parte, practica sondajelor preelec-torale confirmã legãtura dintre atitudinile politice și comportamentul de vot. The Gallup Report
(1985) aratã cã, în medie, în perioada 1936-1984, sondajele Gallup s-au abãtut numai cu 2,1la sutã fațã de rezultatul votului. Deci, atitudinile exprimate pot prezice comportamentele: facemceea ce spunem!Tipuri de cercetãri socioumane 97cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 97

Pentru rezolvarea ambiguitãților rãspunsului la întrebarea: „Prezic atitudinile comporta-
mentul?“ s-au proiectat cercetãri ingenioase care au condus la dezvoltarea teoriei (I. Ajzen șiM. Fishbein, 1977; R.E. Petty și J.T. Cacioppo, 1981; P.R. Warshaw și F.D. Davis, 1985; J. Jaccardși M.A. Becker, 1985).
Cercetãrile aplicative
Deși specificul problemelor științifice în sociologie – așa cum remarca și Sorin M. Rãdulescu
(1994) – face ca totdeauna cercetarea fundamentalã sã constituie și o premisã pentru rezolvareaunor probleme sociale reale, în mod curent se contrapune cercetarea fundamentalã celei aplica-tive. Așa cum s-a spus – și noi nu încetãm sã o repetãm – lucrul cel mai practic este o bunã
teorie . Tocmai pe baza unei teorii adecvate putem sã rezolvãm o problemã concretã, stringentã.
Atragerea investițiilor strãine este o necesitate în tranziția la economia de piațã. În acest context,publicitatea are un rol foarte important. Un investitor s-ar putea întreba însã care este eficiențapublicitãții. Va trebui sã se cerceteze audiența radio-TV la nivel național, zonal sau local. Estevorba despre o cercetare aplicativã care se înscrie în orientarea teoreticã neodurkheimianã cepune accentul pe „sentimentul de conexiune cu colectivitatea oferit de expunerea la mass media“(M. Schudson, 1986). Se calculeazã „costul pero mie“ de radioascultãtori sau telespectatori.
La un prim nivel al analizei se face abstracție de eficacitatea mesajului publicațiilor din punctulde vedere al influenței comportamentale, reținându-se doar aspectul financiar al problemei. Sevor lua în calcul o serie de indicatori ai audienței radio-TV: audiența cumulatã, audiența mediepe sfert de orã, durata medie de ascultare sau vizionare perauditor sau telespectator, fluctuația
audienței în diferite perioade ale zilei. Sondajele realizate de CURS și DATA MEDIA în primajumãtate a anului 1994 oferã informații privind audiența radio-TV în București și în țarã. Astfel,publicul bucureștean al televiziunii era, la data efectuãrii sondajului (martie, 1994), de 1,3-1,4milioane persoane (în vîrstã de 15 ani și peste 15 ani).
Populația maturã (vîrsta 41-50 ani) este supraconsumatoare de emisiuni TV . Structura pe
sexe a publicului televiziunii (toate canalele TV) reproduce cu fidelitate proporția bãrbați/femeiîn totalul populației municipiului București. De la aceste realitãți dezvãluite în cercetãrileaplicative se poate ajunge din nou la teoretizãri vizând impactul mass media cu tranziția, rolulteleviziunii în crearea unitãții naționale sau chiar a unitãții mai multor națiuni prin prezentareaunor evenimente ce transcend viața de zi cu zi și care tind sã fie transmise în direct (mediatizareaevenimentelor din decembrie ’89, campionatul mondial de fotbal din 1994 ș.a.).
În afara scopului , un alt criteriu de clasificare a cercetãrilor socioumane îl constituie obiectul
acestor cercetãri (sau conținutul lor). Altfel spus, pentru a le clasifica, ne putem întreba: ce anumese cerceteazã în mod concret? Rãspunsurile sunt variate. Referindu-se la anchetele sociologice,C.A. Moser (1958) preciza cã ar fi util sã distingem patru tipuri mari de probleme: caracteristiciledemografice ale unui grup de oameni; mediul lor social; activitãțile lor; opiniile și atitudinile lor.
Cercetarea-acțiune
Kurt Lewin, inițiatorul „dinamicii grupurilor“, și Jacob L. Moreno (1889–1975), fonda-
torul „sociometriei“, sunt primii care, studiind structurarea și funcționarea grupurilor mici, auatras atenția asupra acestui tip de cercetare, în care se renunțã la mitul „sociologiei libere devalori“ și la modelul cercetãtorului „cronicar obiectiv“ al vremurilor lui. Sociologul nu este98 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 98

un „filtru“ invizibil și insensibil la influențele sociale. Ca cetãțean, el își proiecteazã și realizeazã
investigațiile în spiritul valorilor sale și al percepției proprii asupra problemelor sociale, cugândul la binele public. Poziția cercetãtorului vieții sociale este esențial politicã, pentru cã tehni-cile utilizate de el afecteazã relațiile cu comunitatea și pentru cã temele lui de cercetare vizeazãadesea probleme cu implicații politice în sensul cel mai strict al termenului: puterea politicã,influențele sociale, controlul social, responsabilitatea, interesul public (Uzzell, 1995/1998, 309).În Communication and Evaluation of Society , Jürgen Habermas (1979) a demonstrat cã modul
în care sunt colectate datele în cercetãrile sociologice afecteazã semnificativ analiza fenomenelorinvestigate. Într-o anchetã pe bazã de chestionar, de exemplu, „subiecții“ rãspund la „întrebãrilenoastre“ și în „termenii noștri“, conform „strategiei noastre“ de prelucrare statisticã a datelor,în vederea testãrii „ipotezelor noastre“. În acest fel, ancheta sociologicã îi îndepãrteazã pe cerce-tãtori de populația pe care o studiazã și de care vrea sã se apropie, sã-i înțeleagã modul de asimți, de a gândi și de a acționa. Cercetarea-acțiune poate sã-i apropie pe sociologi de grupurileși comunitãțile studiate, de interesele lor reale.
Red Bain (1951) este de pãrere cã cercetarea-acțiune se caracterizeazã prin aceea cã „studiazã
schimbarea și integrarea, definește și rezolvã tensiunile, dezvoltã tehnici și programe, încearcãsã obținã consensul și solidaritatea, ajutã la structurarea grupului în vederea funcționãrii luiefective“. În 1946, Kurt Lewin, într-un studiu despre problemele minoritãților din SUA, a descrisacest tip de investigație sociologicã în care cercetãtorul încearcã sã schimbe sistemul de organi-zare a grupurilor și, în același timp, sã genereze noi cunoștințe despre funcționarea grupurilor.Fondatorul „dinamicii grupurilor“ considera cã rolul cercetãtorilor nu este numai acela de aproduce cunoștințe, ci și de a se implica în procesele de schimbare socialã. Modelul cercetãrii-acțiune propus de el consta din: a) diagnozã, analiza problemelor și formularea ipotezelor; b) te-rapie, prin care ipotezele sunt testate direct în procesul de schimbare socialã. Pe baza acestuimodel, cercetarea-acțiune a fost definitã ca un proces de diagnosticare a problemelor, de planifi-care și implementare a acțiunilor, de reducere sau eliminare a disfuncționalitãților, concomitentcu monitorizarea schimbãrilor sociale induse. Se acceptã azi de cãtre cei mai mulți specialiștidin domeniul științelor socioumane cã cercetarea acțiune are patru caracteristici: a) este situațio-nalã, în sensul cã vizeazã diagnoza unei probleme în contextul ei specific și urmãrește rezolvareaei în contextul dat; b) presupune colaborarea cercetãtorului cu actorii sociali în diagnoza proble-melor; c) presupune participarea nemijlocitã a actorilor sociali în desfãșurarea cercetãrii; d) esteautoevaluativã, toți cei implicați în cercetare evalueazã continuu rezultatele schimbãrilor produse(Robert B. Burns, 1990/2000). Alți specialiști, precum O. Zuber-Skerritt (1992), vorbesc desprecinci caracteristici care disting cercetarea-acțiune de celelalte tipuri de cercetãri: a) are în prin-cipal o finalitate practicã, nu teoreticã; b) este participativã și presupune colaborarea cercetãto-rilor cu populația studiatã; c) este „emancipatoare“, în sensul cã elibereazã persoanele intervievate
de status -ul de „subiecți“ de cercetare; d) este interpretativã, acordând importanțã punctelor de
vedere ale tuturor participanților la cercetare, fãrã a considera cã singurã poziția experților este„corectã“; e) are o orientare criticã, vizând schimbarea situației persoanelor, grupurilor și comu-nitãților cercetate (David Uzzell, 1995).
Fiind situaționalã, cercetarea-acțiune nu își propune sã ajungã la generalizãri, ci, în primul
rând, sã gãseascã o soluție pentru problemele pe care le întâmpinã un grup sau o colectivitate.Aceasta nu înseamnã cã cercetarea acțiune se caracterizeazã prin refuzul teoriei. În procesulde diagnozã, cercetãtorul folosește din plin pregãtirea sa teoreticã. El se întreabã: în ce tip deTipuri de cercetãri socioumane 99cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 99

probe se încadreazã disfuncționalitatea semnalatã de membrii grupului sau pe care am identi-
ficat-o ca participant la viața grupului? Care sunt teoriile explicative cele mai adecvate? Cesoluții decurg din fiecare teorie? De asemenea, pe parcurs, cercetãtorul are în vedere generali-zarea, dar nu statisticã, ci teoreticã. Pe de altã parte, antrenându-i în diagnoza problemelor șiîn implementarea soluțiilor atât pe cercetãtor, care adesea este un participant la acțiune, cât șipe cei care trãiesc în situația datã, ca și pe cei învestiți cu funcții administrative de conducere,în cercetarea-acțiune punctele de vedere ale actorilor sociali dominã câmpul cercetãrii. Acestfapt, împreunã cu cerința autoevaluãrii (cerința reflexivitãții), aratã cã cercetarea-acțiune esteun tip de cercetare longitudinalã, realizatã cel mai adesea în paradigma calitativã.
Sã luãm ca exemplu o posibilã cercetare-acțiune în mediul universitar. Profesorul constatã
cã rezultatele la examenul de la disciplina pe care o predã sunt slabe. Ce se întâmplã? Cursuleste neinteresant? Metoda de predare este neatractivã? Studenții nu știu sã învețe? Nu au timp?Ceva trebuie schimbat. Dar ce anume? În colaborare cu studenții, profesorul (care își asumã șirolul de cercetãtor) încearcã sã defineascã problema, colectând un numãr cât mai mare de opiniide la studenți. Pãrerile studenților în legãturã cu succesul la examene sunt clasificate. Se constru-iește un sistem de categorii nu pe baza frecvenței opiniilor exprimate, ci în funcție de semnifi-cația acestora. Cercetãtorul se documenteazã în legãturã cu existența unor studii pe aceleașiprobleme sau pe probleme asemãnãtoare. Formuleazã un set de ipoteze. Organizeazã unbrainstorming cu studenții pentru a evalua ipotezele, pentru a le concretiza. Împreunã cu aceștia,
prin negocieri succesive, selecteazã ipotezele și strategiile de acțiune. Sunt consultați și factoriide decizie din facultate (decanul, secretarul științific etc.). Sunt implementate soluțiile negociate.Procesul de predare/învãțare este monitorizat. Pe baza informațiilor privind schimbãrile produsese evalueazã cercetarea-acțiune. În final, poate fi prezentat un studiu de caz.
Din exemplul luat în discuție se desprinde ideea cã cercetarea-acțiune parcurge mai multe
stadii, cã se desfãșoarã în mediul natural, cã implicã autoreflecția asupra situațiilor și un dialogpermanent între cercetãtor, actorii sociali și decidenți.
Deși nu toți specialiștii înțeleg același lucru prin termenul de „cercetare-acțiune“, designul
acestui tip de cercetare este relativ asemãnãtor, relevând ciclicitatea procesului de înțelegerea situațiilor concrete, de conceptualizare și de implementare a soluțiilor, concomitent cu evalua-rea pas cu pas a schimbãrilor. Dupã S. Kemmis, citat de D. Hopkins (1985), natura iterativãa designului cercetãrii-acțiune constã în etapele de planificare, acțiune, observare și reflexieînainte de revizuirea planului și reluarea ciclului (Figura 5.2).
Ideea ciclicitãții este prezentã și în modelul cercetãrii-acțiune imaginat de Robert B. Burns
(1990/1998, 445), care considerã cã procesul complex de identificare, acțiune terapeuticã șievaluare poate fi divizat în șapte etape:
1. identificarea, evaluarea și formularea problemei;2. descrierea amãnunțitã a situației și clarificarea problemei;3. documentarea bibliograficã și formularea ipotezelor generale;4. evaluarea ipotezelor în cadrul ședințelor de brainstorming ;
5. selectarea procedeelor de acțiune prin negocierea cu toți cei interesați (actori sociali,
factori de conducere, cercetãtori);
6. implementarea planului de acțiune;7. interpretarea datelor și evaluarea de ansamblu a proiectului, precum și redactarea unui
studiu de caz.100 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 100

Fig. 5.2. Designul cercetãrii-acțiune (dupã S. Kemis)
În acest tip de cercetare scopul principal nu constã, așa cum se întâmplã în cercetãrile
explicative, în descoperirea de noi adevãruri, în formularea de legi prin testarea ipotezelor, ciîn îmbunãtãțirea activitãților, în implementarea de cãtre cercetãtor, în colaborare cu cei careparticipã la respectivele activitãți, a unor procedee mai performante. Rolul cercetãtorului esteacela de inițiator al procesului de schimbare în grupuri și organizații. Dar schimbarea este con-ceputã „de jos în sus“ ( bottom-up ), nu „de sus în jos“ ( top-down ): punctul de vedere al actan-
ților este hotãrâtor. Cercetãtorul coopereazã intens cu participanții la acțiune, pe care îi consultãîn toate etapele cercetãrii-ațiune. Comunicarea permanentã, profundã și sincerã a cercetãtorilorcu participanții la acțiune și cu responsabilii sociali diferențiazã cercetarea-acțiune de anchetelepe bazã de chestionar și, mai general, de cercetãrile cantitative.
Metodologia cercetãrii-acțiune este eclecticã, pentru cã – spune Stephen A. Small (1995)
– cel mai adesea cercetãtorul se confruntã cu probleme noi, fiind obligat totdeauna sã imaginezeprocedee și instrumente adecvate situațiilor și problemelor întâlnite.
Cunoscutul autor al lucrãrii Street Corner Society (1943), William F. White (1991) a propus
un nou tip de cercetare pe care l-a numit „cercetarea-acțiune participativã“ ( participatory action
research ), susținând cã acest tip de cercetare va asigura în viitor nu numai rezolvarea multor
probleme sociale, dar și dezvoltarea teoriei sociologice. Spre deosebire de observația participa-tivã, în care adesea cercetãtorul încearcã sã nu-și dezvãluie adevãratul scop al prezenței luiîntr-o organizație sau în comunitatea pe care o studiazã, în cazul cercetãrii-acțiune participativesociologul recunoaște deschis scopul prezenței lui și își asumã „un rol activ ca agent al schim-bãrii, informând, încurajând și oferind un suport pentru grupuri și comunitãți, studiind și interpre-tând acțiunile acestora în lumina intervenției“ (David Uzzell, 1995).
Cercetãrile feministe
Feminismul, ca orientare ideologicã, susține cã ființele umane, femei și bãrbați, sunt egale
ca valoare, diferențele legate de sex nefiind echivalente cu inferioritatea. Feminismul presupunemilitantismul pentru cauza egalitãții și respectul fațã de toți oamenii. O datã cu „noul val“ alTipuri de cercetãri socioumane 101
AcțiuneAcțiunePlan
ReflecțieObservare
Observare Ciclul 2Ciclul 1
Revi-
zuirea
planuluicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 101

feminismului, în anii ’60-’70 au început și dezbaterile în legãturã cu metodologia cercetãrilor
feministe. „Cercetarea feministã are ca scop promovarea agendei feministe prin înlãturareadominației masculine și prin susținerea egalitãții sociale, politice și economice a bãrbaților șifemeilor“ (S. Riger, 1992). Beneficiazã studiile feministe de o metodologie distinctã? Discuțiileîn jurul acestei probleme continuã și în prezent – și nu fãrã patimã. Judith A. Cook și MaryM. Fonow (1986) au identificat cinci elemente definitorii pentru cercetarea feministã: a) Gender
și inegalitate . Studiile feministe se focalizeazã pe genul social ( gender ) și pe inegalitãțile sociale
legate de apartenența la gen, considerându-se cã femeile sunt oprimate de cãtre bãrbați și decãtre pattern -ul social patriarhal. Acest pattern poate și trebuie sã fie schimbat, inegalitãțile
de gen, ca și cele generate de apartenența la o anumitã rasã, clasã sau categorie socialã. Cerce-tarea feministã are implicații politice și morale, respinge ideea sociologiei libere de valori.b)Experiența personalã . Multe cercetãri de acest tip descriu experiența personalã a femeilor,
în special a celor marginalizate, apelând la metode calitative (interviu comprehensiv, observațieetnograficã etc.). Ele „dau glas“ experiențelor personale. c) Acțiunea . Scopul cercetãrilor femi-
niste este schimbarea socialã, în sensul îndepãrtãrii inegalitãților. Se recunoaște deschis cã astfelde cercetãri nu sunt numai „despre“ femei, ci, în primul rând, „pentru“ femei. Ele pregãtesc șisusțin mișcãrile sociale. d) Critica cercetãrilor sociologice tradiționale . Influențate de postmo-
dernism, cercetãrile feministe sunt contrapuse cercetãrilor tradiționale, realizate în paradigmapozitivistã, care au fost influențate de gender, rasa, clasa și orientarea sexualã a cercetãtorilor,fãrã a se recunoaște acest lucru. e) Metodele participative . Specialistele în cercetarea feministã
resping separarea dintre cercetãtor și obiectul cercetãrii, în favoarea metodelor care iau în consi-derare punctul de vedere al subiecților (renunțarea la chestionare în favoarea interviurilor inter-active). Francesca M. Cancian (1992, 626-27), dupã care am descris succint aceste elemente,
apreciazã cã existã un remarcabil consens asupra faptului cã cele cinci elemente constituienucleul metodologiei cercetãrilor feministe.
De pe pozițiile „pozitivismului extrem“, adversarii cercetãrii feministe reproșeazã acestui
tip de cercetãri lipsa de obiectivitate, partizanatul politic asumat. Adepții cercetãrii feministe,în replicã, aratã cã numeroase studii utilizând metode tradiționale, care se pretind obiective,sunt în realitate puternic influențate de valorile și pozițiile cercetãtorilor (R.I. Bernstein, 1983;B. Fay, 1975) și cã nu existã o metodã prin care sã decidem care „povestire“ ( story ) este mai bunã
(P.K. Feyerabend, 1975). În fond, știința este o activitate socialã care se desfãșoarã într-unanumit context istoric, iar metodele și datele rezultate din cercetarea științificã sunt influențate
de valorile și interesele grupurilor care produc cunoștințele. Din aceastã cauzã cunoștințeleproduse sunt parțiale și au valabilitate pentru o anumitã situație (D. Haraway, 1988). Mișcareafeministã își propune programatic sã acționeze pentru înlãturarea inegalitãților sociale dintrebãrbați și femei, ca și a altor inechitãți. Este firesc deci ca în produsul activitãții de cercetaresã se încorporeze acest ideal. The Divorce Revolution de Leonore Weitzman (1985) este citatã
ca o cercetare feministã exemplarã, „care ajutã la explicarea inegalitãții de gen, dã voce experi-enței femeilor și contribuie la schimbarea socialã“. Studiind legislația din SUA în materie dedivorț, precum și situațiile de separare oficialã a partenerilor din cuplurile maritale, LeonoreWeitzman a arãtat cã femeile sunt dezavantajate în comparație cu bãrbații. A analizat cantitativschimbarea situației economice a femeilor și bãrbaților (pe un eșantion probabilist de 228 decazuri de divorț) și a constat cã dupã divorț, în medie, câștigurile financiare ale bãrbaților eraumai mari decât ale femeilor, care, în unele cazuri, ajungeau sã trãiascã în sãrãcie. Pe baza102 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 102

interviurilor în profunzime, a înfãțișat experiențele trãite de femeile divorțate și de copiii aces-
tora. Rezultatele cercetãrii au avut un impact puternic nu numai asupra cititorilor, dar și asupralegislativului american, ceea ce a condus la modificarea legii juridice referitoare la divorț. Înacelași timp, cartea The Divorce Revolution a adus contribuții teoretice, impunând redefinirea
conceptului de „proprietate“ prin luarea în considerare și a „potențialului de muncã productivã“(earning potential ). Din punct de vedere metodologic, cercetarea realizatã de Leonore Weitzman
a demonstrat valoarea utilizãrii convergente a metodelor cantitiative și calitative.
Dincolo de unele exagerãri extremiste (acceptarea ca adevãruri doar a ceea ce se bazeazã
pe experiența femeilor – așa cum susțineau Liz Stanley și Sue Wise, 1983 – sau utilizarea exclu-sivã a unui „set de metode feministe“ – cum cereau M. Mies, 1983, și M. Westkott, 1979),cercetarea feministã face apel cu moderație la standardele științifice pozitiviste (utilizarea eșan-tioanelor probabiliste, mãsurarea variabilelor, analiza datelor din recensãminte etc.), dar și la„standardul bunei evidențe“, rezultat din utilizarea metodelor calitative (interviuri în profun-zime, biografii sociale etc.) și a metodelor participative (organizarea de grupuri de discuții,participarea la acțiuni de susținere a revendicãrilor, cercetarea-acțiune etc.). Personal, considercã cercetarea feministã nu reprezintã un salt de la „sociologia despre femei“ la „sociologiapentru femei“ – așa cum apreciau Dorothy E. Smith (1974) sau K.R. Allen și K.M. Barber(1992) –, ci o întregire a viziunii asupra societãții moderne. Cercetarea feministã, descriind„lumea femeilor“, relevã viața socialã atât a femeilor, cât și a bãrbaților. ătiința despre societatenu trebuie nu trebuie „getou-izatã“, pentru simplul motiv cã nu trãim în compartimente separate(Sherry Gorelick, 1991).
Termeni-cheie
Probleme recapitulative
Cine a creat termenul de „sociologie“?
Când s-au realizat primele anchete sociologice?Care este specificul anchetei sociologice?Prin ce se diferențiazã sondajul de opinie publicã de ancheta sociologicã?Când a fost înființat primul institut de sondare a opiniei publice?Ce semnificație metodologicã are cercetarea lui Alfred C. Kinsey?Cum a fost testatã ipoteza „conformare – avansare“ în studiul coordonat de Samuel Stouffer?Ce este Atlasul social ?
Dați exemple de cercetãri socioumane concrete efectuate pentru eliminarea ambiguitãților din
cunoașterea științificã.
Ce este studiul de caz ?Tipuri de cercetãri socioumane 103
Anchetã sociologicã
Cercetare
socialãsociologicãaplicativãdescriptivãempiricãexplicativãfundamentalãCercetare-acțiune
participativãCercetãri feministe
Ciclicitatea în cercetãrile-acțiuneMetoda interviului globalObiectul cercetãrilor sociologice empiriceSondaj de opinie publicãSursa de informarecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 103

Cum se determinã supra și subconsumul de emisiuni radio-TV?
Care este specificul cercetãrii-acțiune?Care sunt valorile declarate în cercetãrile feministe?
Recomandãri bibliografice
Forcese, Denis P. și Richer, Stephen (eds). Stages of Social Research. Contemporary Perspectives . New Jersey:
Prentice-Hall, Inc.
Grawitz, Medeleine. (1972). Méthodes des sciences sociales . Paris: Dalloz.
Hammersley, Martyn (ed.). (1993). Social Research. Philosophy, Politics and Practice . Londra: Sage Publi-
cations Inc.
Vlãsceanu, Lazãr. (1986). Metodologia cercetãrii sociale .Orientãri și probleme . București: Editura ătiințificã
și Enciclopedicã.104 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 104

CAPITOLUL 6
Chestionarul în cercetarea sociologicã
Ce este un chestionar de cercetare științificã?
Definirea chestionarului ca instrument și tehnicã de cercetare în științele socioumane nu
este deloc o operație simplã. Nici terminologia nu este unanim acceptatã: „chestionar“, „for-mular“, „test“, „inventar“, „scalã“, „probã“ etc. Diferențele sunt greu sesizabile. Mulți sociologiocolesc aceastã problemã. Se mulțumesc sã indice doar modul de construire și de aplicare achestionarului. În ceea ce ne privește, în acest capitol ne vom mãrgini sã definim doar chestiona-
rele de cercetare , abstracție fãcând de celelalte tipuri de chestionare: inventar de personalitate ,
scale de mãsurare a atitudinilor , teste. Mai întâi, ne vom referi la modul în care au înțeles alți
specialiști (sociologi, psihologi, psihosociologi, antropologi, demografi, etnologi, folcloriștiș.a.m.d.) specificul chestionarului în investigarea socioumanã. Așa cum remarca și Paul Albou(1968), definiția nu corespunde pe deplin exigențelor logicii formale, iar enumerarea temelorposibil de abordat prin chestionar are serioase limite. De cele mai multe ori, autorii de manualeuniversitare și tratate de metode și tehnici, chiar și cei care au abordat monografic chestionarul,propun definiții sumare, fãrã specificarea tuturor notelor definitorii. Earl Babbie (1992, 163)într-o lucrare cu largã circulație universitarã, preciza cã prin chestionar se înțelege „o metodãde colectare a datelor prin (1) întrebãrile puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacãsunt de acord sau în dezacord cu enunțurile care reprezintã diferite puncte de vedere“.
În ceea ce mã privește, am crezut cã este util sã propunem o definiție a chestionarului de
cercetare care sã surprindã integral specificul acestei tehnici de investigare (Chelcea, 1975).Din punctul meu de vedere, chestionarul de cercetare reprezintã o tehnicã și, corespunzãtor,
un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebãri scrise și, eventual, imaginigrafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de cãtre operatorii de anchetãsau prin autoadministrare, determinã din partea persoanelor anchetate rãspunsuri ce urmeazãa fi înregistrate în scris . Definiția propusã relevã, în primul rând, faptul cã avem de-a face cu
o succesiune de întrebãri sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris, grafic. Dar înțelesultermenului de chestionar se lãrgește. Nu este vorba numai de întrebãri. Ca stimuli pot servi șiimaginile; mai mult, existã posibilitatea combinãrii stimulilor verbali cu cei grafici: întrebãriși fotografii sau desene. În cadrul chestionarului, întrebãrile, desenele au funcție de indicatori.Combinarea și succesiunea stimulilor trebuie sã fie logicã, dar și psihologicã.
Foarte frecvent, așa cum remarca Bernard S. Phillips (1971, 90), pentru ordonarea logicã
a întrebãrilor se ia drept criteriu timpul: subiectul este pus în situația de a rãspunde mai întâidespre trecut, apoi despre prezent și, în fine, la urmã despre viitor. Un alt criteriu de ordonarecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 105

este acela dat de gradul de abstractizare: mai întâi se va rãspunde la întrebãrile concrete și abia
apoi la cele mai abstracte. În funcție de temã, de universul anchetei, va prevala ordinea logicãsau cea psihologicã. O anchetã în rândul persoanelor adulte cu înalt grad de culturã accentueazãelementele raționale ale ordonãrii stimulilor, în timp ce investigarea adolescenților, de exemplu,trebuie sã rezolve în primul rând problemele psihologice ale structurãrii chestionarului. Oricum,stimulii – întrebãri sau imagini – urmeazã o succesiune riguroasã. „Ploaia de întrebãri“ nu aco-perã problematica cercetãrii, oricât de abundentã ar fi ea. Se impune o selecție a stimulilor înraport cu ipotezele cercetãrii. Ciclul investigãrii fenomenelor sociale prin intermediul chestio-narului este redat în Figura 6.1.
Fig. 6.1. Ciclul anchetelor sociologice (dupã R.L. Kahn și Ch. F. Cannell, 1967)
În cercetãrile explicative, în afara testãrii ipotezelor, chestionarul nu are nici o valoare. Chiar
și cele mai banale întrebãri sunt formulate în conformitate cu ipotezele anterior stabilite.Întrebarea De unde cumpãrați pâine? conține ipoteza cã nu toatã populația anchetatã cumpãrã
pâine de la aceeași brutãrie și exclude supoziția cã cei cuprinși în eșantion coc pâine acasã.Explicit sau implicit, nu existã chestionar care sã nu porneascã de la ipoteze mai mult sau maipuțin clar conturate. Se poate spune, de acord cu Erhard Stephan (1961), cã în alcãtuirea chestio-narului, mai puțin în întrebãrile De ce? , se reflectã poziția teoreticã și ideologicã, reprezentãrile,
atitudinile și opiniile autorului. Pornind de la aceastã afirmație, sprijinindu-ne și pe datele decercetare, considerãm, pentru o populație cu nivel ridicat de școlarizare, ca fiind foarte fructuoasãtehnica autochestionãrii (Cãtãlin Mamali, 1972).
Întrebãrile sau imaginile cuprinse în chestionar au funcția de stimuli declanșatori de compor-
tamente verbale sau nonverbale. Comportamentul verbal – rãspunsurile la întrebãri și exprimãrileverbale determinate de stimuli – variazã de la individ la individ. Asupra acestui comportamentinfluențeazã o multitudine de factori: personalitatea celui anchetat, situația-cadru de desfãșurarea anchetei, personalitatea celui ce realizeazã ancheta, tema investigației, structura chestionarului,timpul când are loc ancheta (Figura 6.2).
Rãspunsurile, în cazul autoadministrãrii chestionarului trimis prin poștã sau al procedeului
chestionarului-extemporal, sunt înregistrate de cãtre subiect. Dozarea spațiului corespunzãtorfiecãrui rãspuns ridicã probleme de economie a punerii în paginã , dar și de libertate de rãspuns.
În cazul administrãrii chestionarului de cãtre operatorii de anchetã, comportamentul verbal, ca106 Inițiere în cercetarea sociologicã
Intervievare
(aplicare)
Problema
generalãAnalizã Obiectul
specificFormularea
întrebãrilorCodificarecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 106

și cel nonverbal al subiecților, este înregistrat de cãtre persoane calificate. Existã, în ambele
cazuri, atât avantaje, cât și dezavantaje. Autoadministrarea prezintã riscul neînțelegerii întrebã-rilor și imposibilitatea obținerii unor informații suplimenetare, dar sporește gradul de siguranțãal elaborãrii rãspunsului. Înregistrarea rãspunsurilor de cãtre operatorii de anchetã surprindeși comportamentul nonverbal, nu numai pe cel verbal, și economisește timpul. În plus, autoadmi-nistrarea se recomandã numai de la un anumit nivel de culturã și de vârstã în sus.
Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor poate fi mai mult decât o problemã didacticã. Precizia terminolo-
gicã înlesnește descrierea cercetãrii și calificã investigația realizatã. Un chestionar de opinieomnibus , cu întrebãri deschise, expediat prin poștã, reprezintã cu totul altceva decât același
chestionar de opinie centrat pe o singurã temã, cu întrebãri închise, expediat tot prin poștã. Înprimul caz, șansele de colecționare a rãspunsurilor sunt mult mai scãzute. De la început sepoate spune cã un astfel de proiect este sortit eșecului. Nu consider cã, pentru a combate vulga-rizarea tehnicii chestionarului, trebuie sã utilizãm un limbaj criptic. Mi se pare însã imperiosnecesarã rigoarea științificã în descrierea și clasificarea tuturor instrumentelor sociologice. Astfel,chestionarele pot fi clasificate dupã conținutul , forma și modul de aplicare .
Primul criteriu de clasificare a chestionarelor dupã conținutul informațiilor adunate vizeazã
calitatea informațiilor. Din acest punct de vedere, se disting douã tipuri de chestionare.
Chestionarele de date factuale , de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, suscepti-
bile de a fi observate direct și verificate și de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate înscopuri administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip repre-
zintã, în fond, un chestionar, dar formularele tip din administrație corespund prea puțin unor
necesitãți mai îndepãrtate: de centralizare a datelor, de prelucrare secundarã a lor. Nicãieri socio-logul nu poate interveni cu mai mult succes decât aici. Analiza imprimatelor pornește de laînregistrarea consumului lunar și a stocurilor zilnice. Se încearcã a se stabili utilitatea imprima-tului: cãrui scop rãspunde. În funcție de aceasta trebuie denumit. Pe cât posibil, denumireaChestionarul în cercetarea sociologicã 107
Comportamentul verbal
(rãspunsul)
Personalitatea celui anchetat
Cadrul de desfãșurare a anchetei
Tema anchetei
Personalitatea anchetatorului
Fig. 6.2. Factorii care influențeazã rãspunsurile la un chestionar
(dupã Stroschein, 1965)Structura chestionaruluiTimpul când are loc anchetacercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 107

formularelor va fi lapidarã, dar suficient de lãmuritoare în legãturã cu scopul urmãrit. Este bine
sã se evite denumirea formularelor prin inițiale sau prin abrevieri greu descifrabile. Formatulimprimatelor – standardizat – este necesar sã corespundã criteriilor de funcționalitate. La felși culoarea. Introducerea formularelor de diferite culori mãrește puterea de discriminare, scuteștetimpul de cãutare a diferitelor tipuri de imprimate. Formularele de tip administrativ, cu rareexcepții, sunt imprimate cu negru pe hârtie albã. Se pot introduce și imprimate negru pe galben– corespunzând celui mai puternic contrast de culori – sau negru pe verde pal ș.a.m.d. Efectulpsihic al culorilor ar putea sparge monotona atmosferã a arhivelor.
Analiza sociologicã asupra chestionarelor de tip administrativ nu vizeazã numai aspectele
formale: se stabilește circuitul sau circuitele în care aceste imprimate intrã. În raport cu circuitul,se urmãrește a se evidenția: mențiunile inutile, omisiunile, dublurile, corectitudinea precodifi-cãrilor. Totdeauna, schimbarea unui imprimat atrage dupã sine modificãri ale altor imprimatedin același circuit. De aceea, se va propune nu refacerea unui singur formular, ci reproiectareaunui grup de imprimate. Coordonarea formularisticii la nivel central, standardizarea și precodifi-carea fișelor de înregistrare, dincolo de eficiența administrativã și economicã, ar facilita în celmai autentic sens cercetarea sociologicã.
Este judicios sã se afirme cã în investigarea fenomenelor socioumane nu existã chestionar
care sã nu cuprindã și întrebãri factuale . Informația obținutã prin astfel de întrebãri nu poate
fi pusã la îndoialã – cu excepția cazurilor intenționate de eroare din partea celui anchetat.Într-adevãr, nu avem motive sã credem cã o persoanã adultã, psihic normalã, nu știe și nu vreasã-și declare profesia, vârsta, componența familiei, ocupațiile din timpul liber etc. Desigur,exactitatea informației poate fi pusã la îndoialã. Intervine aici din plin reacția de prestigiu .
Persoanele de sex feminin par a fi mai puțin dispuse sã-și declare cu exactitate vârsta, mai alesîn prezența unor operatori de anchetã tineri. În cercetãrile noastre, realizate cu concursul studen-ților Secției de sociologie a Universitãții din București, informația cu privire la vârsta celoranchetați nu era obținutã printr-o întrebare de tipul Câți ani aveți? Operatorul de anchetã estima
vârsta celor anchetați și apoi, micșorând-o cu 4–6 ani, declara D-voastrã aveți probabil pânã
în 40 de ani . Firesc, persoana anchetatã, mãgulitã, declara, de multe ori, cu exactitate Am împlinit
deja 43 sau Peste o lunã împlinesc 46 .
Formularea întrebãrilor lasã o mare marjã de libertate operatorului, în aceste cazuri formu-
larea nejucând un rol prea însemnat. Principalul este ca cel anchetat sã fi înțeles sensul întrebãrii,iar operatorul sensul rãspunsului.
În investigarea fenomenelor sociale se întâlnesc puține cazuri de lansare a chestionarelor
exclusiv de date factuale. De cele mai multe ori, chestionarele de cercetare reprezintã o împle-tire de întrebãri de opinie și de date factuale. Întrebãrile de date factuale pot fi grupate în:întrebãri de cunoștințe și întrebãri de clasificare sau de identificare (vârstã, sex, stare civilã,
situație școlarã sau profesionalã etc.). Problema care se ridicã este aceea a locului amplasãriiacestor întrebãri în economia chestionarului. Întrebãrile de cunoștințe , vizând stabilitatea
nivelului de cunoaștere (cunoștințe despre naturã și societate), vor fi diseminate printre întrebã-rile de opinie, pentru a nu crea celui care rãspunde impresia cã este supus unui test de inteli-
gențã , fapt care ar putea genera o stare de disconfort psihic, reacția de apãrare a eului. Consider
cã întrebãrile de identificare trebuie introduse la sfârșitul chestionarului, rãspunsurile nemaipu-
tând fi astfel modificate de reacția de securitate a celui anchetat. În aceastã situație, li se va
explica persoanelor anchetate:108 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 108

Așa cum v-am spus de la început, nu ne intereseazã sã aflãm cum vã cheamã. Pentru a putea însã sã grupãm
rãspunsurile dupã vârsta, profesia etc. celor cu care am stat de vorbã, vã rugãm sã ne mai rãspundeți și laurmãtoarele întrebãri.
Cu excepția anchetelor realizate prin tehnica eșantionãrii pe cote, majoritatea cercetãtorilor
opteazã pentru plasarea întrebãrilor de clasificare la sfârșitul chestionarului. Explicațiile ce sedau înaintea introducerii acestor întrebãri variazã. În anchetele sociale guvernamentale dinAnglia se precizeazã:
Când se analizeazã rezultatele anchetei, niciodatã nu menționãm numele persoanelor chestionate, dar am vrea
sã le putem clasifica dupã unele criterii: vârstã, sex, ocupație etc.
sau
Din cauzã cã obișnuințele, nevoile și opiniile oamenilor variazã uneori dupã vârstã, ocupație, condiții generalede viațã, am dori sã știm câteva fapte de acest fel despre persoanele cu care vorbin.
În sondajele Gallup se dau urmãtoarele explicații:
Îmi permiteți acum sã vã întreb asupra câtorva amãnunte, încât sã se poatã verifica la birou eșantionul persoa-nelor pe care le-am chestionat (Moser, 1958/1967, 314).
Oricare ar fi formularea explicației, ea trebuie sã convingã populația anchetatã cã datele
de identificare (sau de clasificare ) intereseazã numai prin repartiția faptelor și opiniilor în raport
cu diferitele categorii socioprofesionale. Se înțelege cã formularea explicației trebuie sã fieadecvatã nivelului cultural al celor anchetați, cã ea trebuie sã aibã în vedere obișnuința saunoutatea faptului de a rãspunde la o anchetã.
Chestionarele de opinie se referã la datele de ordin imposibil de observat direct. În fond, acest
al doilea tip de chestionare nu sunt numai de opinie; cu ajutorul lor se studiazã atitudinile, motivațiași interesele, dispozițiile și înclinațiile, cu un cuvânt, tot ceea ce reprezintã psihologia persoanei,trãirile ei subiective. Fãrã a aborda problema posibilitãții cunoașterii obiective a fenomenelorsubiective, ne mãrginim sã precizãm necesitatea raportãrii subiectivului la datele obiective.
În investigarea fenomenelor sociale (economice, demografice, antropologice ș.a.) este greșit
sã ne limitãm la consemnarea opiniilor: intereseazã în primul rând faptele, realitatea obiectivãși abia apoi reflectarea în conștiința oamenilor a acestei realitãți. Dar alte fenomene sociale, precum:opinia publicã, preferințele culturale, comportamentul electoral ș.a.m.d. se centreazã tocmai pesubiectivitatea populațiilor, a indivizilor. Pentru a cerceta științific astfel de fenomene sociale,trebuie sã ne adresãm cu întrebãri de opinie celor pe care îi cuprindem în universul anchetei.
Bernard Hennesy (1981) crede cã patru ar fi motivele pentru care oamenii nu spun ce cred:
1) nu știu ce cred cu adevãrat, își dau seama cã li se cere sã spunã ceva și atunci, în loc sã
declare simplu „nu știu“, improvizeazã un rãspuns oarecare;
2) unii oameni nu au capacitatea de a exprima cu ușurințã ce cred și declarã rapid „nu știu“;3) sunt și indivizi care pur și simplu nu doresc sã se afle ce cred, dintr-un motiv sau altul
(teamã, nesiguranțã, neîncredere în sine, timiditate, neîncredere în operatorul de anchetã, conști-entizarea discrepanței dintre opinia lor și dezirabilitatea socialã etc.);Chestionarul în cercetarea sociologicã 109cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 109

4) în fine, unele persoane simt cã existã o presiune socialã pentru ascunderea adevãrului
și declarã neadevãruri, gândind cã o „minciunã inocentã“ nu-i un lucru chiar atât de rãu, maiales cã rãmâne anonimã.
Date fiind toate acestea, totdeauna trebuie imaginat un sistem de întrebãri care sã permitã
concluzii despre direcția, intensitatea, consistența și centralitatea opiniei. Autoanaliza pe careo implicã un rãspuns la o întrebare de opinie se dovedește a fi foarte dificilã: poți fi întru totulde acord cu stilul de conducere al șefului tãu, dar sã-l dezaprobi ca persoanã pentru lipsa lui desensibilitate artisticã. Se cere totuși un singur rãspuns: De acord sau Împotrivã . ăi aceasta în
orice situație. Probabil cã un astfel de „rãspuns unic corect“ nici nu existã (C.A. Moser, 1958).
Dacã primul criteriu de clasificare a chestionarelor dupã conținut viza calitatea informației
dobândite, cel de-al doilea criteriu se referã la cantitatea informației . În acest sens, se poate
vorbi de douã tipuri de chestionare.
Chestionare speciale , cu o singurã temã. În practicã, este foarte greu sã se distingã chestio-
narele speciale de celelalte feluri de chestionare. Un chestionar privind cariera profesionalãeste sau nu un chestionar special? Are o singurã temã. Totuși, sunt abordate și alte teme, deexemplu, timpul liber. Complexitatea fenomenelor sociale impune cercetarea concomitentã aunei multitudini de factori, fapt pentru care chestionarele speciale se utilizeazã foarte rar. Elese aplicã mai mult în studierea pieței sau a comportamentului electoral, situații în care importantãeste viteza obținerii și prelucrãrii informației. Astfel de chestionare sunt destinate a pune înevidențã anumite fenomene, mai puțin pentru a le mãsura și încã și mai puțin pentru a le explica.Scopul precis al unor astfel de chestionare este acțiunea. Din acest punct de vedere, se dovedesca fi foarte utile. De asemenea, chestionarele simple (axate pe o singurã temã) se recomandãîn anchetele și sondajele efectuate prin intermediul presei scrise, al ziarelor sau revistelor, cândeditorii încearcã sã afle pãrerea publicului despre cotidianul sau sãptãmânalul lor, despre modulde procurare sau despre obișnuința de informare a cetãțenilor. De exemplu, în iunie 1984, înInternational Herald Tribune s-a publicat un chestionar privind doar lectura respectivului ziar.
S-au întors la redacție aproximativ 12 000 de chestionare completate. Editorii au putut astfelafla cã majoritatea celor care au rãspuns la anchetã citesc sau rãsfoiesc zilnic respectivul cotidian(56%) și cã, în afara celui care cumpãrã ziarul, obișnuiesc sã-l mai citeascã: încã o persoanã(35%), încã douã persoane (18%), încã trei persoane (9%), încã patru sau mai mult de patrupersoane (8%), în timp ce o pãtrime din participanții la anchetã au declarat cã nimeni din familiesau dintre colegi sau prieteni nu citesc ziarul cumpãrat (sau la care este abonat). Aproximativ5 la sutã cred cã îl citesc și alții, dar nu pot aprecia ( International Herald Tribune , 15 octombrie,
1984). Astfel de chestionare cu o singurã temã – evaluarea publicațiilor – au început sã fietipãrite în ziare și reviste și în România, mai ales dupã decembrie ’89, fapt în sine pozitiv, dar– din pãcate – realizat uneori fãrã profesionalism.
Chestionare omnibus , cu mai multe teme. Sunt cel mai des întâlnite. Superioritatea chestio-
narelor omnibus nu rezultã, în primul rând, din cantitatea mai mare de informații cu privire la
fiecare fapt sau fenomen social în parte, ci din posibilitatea de a surprinde interacțiunea și condițio-narea acestora. Aspectul cantitativ se raporteazã în cele din urmã tot la aspectul calitãții. Chestio-narele omnibus sunt specifice cercetãrii fundamentale în sociologie. Ele permit aplicarea analizei
secundare , iar din punctul de vedere al costului, sunt mai ieftine. O datã stabilit un eșantion,110 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 110

pare rațional sã se urmãreascã mai multe teme cu ocazia aplicãrii unui singur chestionar, decât
sã se recalculeze noi eșantioane și sã se aplice, dupã necesitãți, mai multe chestionare speciale.
Dupã forma întrebãrilor , a stimulilor, se pot distinge: chestionare cu întrebãri închise, ches-
tionare cu întrebãri deschise și chestionare cu întrebãri atât închise, cât și deschise .
Chestionarele cu întrebãri închise (sau precodificate) nu permit decât alegerea rãspunsu-
rilor dinainte fixate în chestionare. Gradul de libertate al subiectului este redus; rãspunsul trebuiesã se încadreze într-una din categoriile propuse de cercetãtor. Acest lucru presupune din parteasubiectului existența unor opinii și cunoștințe bine cristalizate, iar din partea cercetãtorului obunã cunoaștere a realitãții. Chiar și în aceste condiții nu este totdeauna ușor de rãspuns laastfel de întrebãri închise:
Sunteți mulțumit de felul în care își desfãșoarã activitatea Consiliul de administrație din întreprinderea dv.?
Da …. 1 Nu …. 2 Nu știu …. 3
sau
Care este culoarea dominantã pe care o preferați la țesãturile imprimate?Albastru …. 1 Roșu …. 2 Verde …. 3 Galben …. 4 Alte culori. …. 5
În primul caz, cei ce cunosc activitatea conducerii întreprinderii și au deja o opinie formatã
pot rãspunde fãrã ezitare Dasau Nu. Cei ce nu cunosc aceastã activitate (fiind, de exemplu, recent
angajați în întreprindere) sau nu vor sã rãspundã (dintr-un motiv sau altul) pot declara Nu știu .
Rãmâne categoria celor indeciși: sunt de acord cu multe momente din activitatea consiliului deadministrație, cu altele însã nu. Rãspunsul lor este Da, cu excepția… Un astfel de rãspuns însã
nu este prevãzut în chestionar și atunci subiectul este forțat sã aleagã rãspunsul Dasau Nu știu .
Nici unul din aceste rãspunsuri nu reflectã adecvat realitatea. Firește, existã și posibilitatea nuan-țãrii rãspunsurilor. Se poate oferi spre alegere o scalã de rãspunsuri: foarte mulțumit; mulțumit;nici mulțumit, nici nemulțumit; nemulțumit; foarte nemulțumit. Cu aceasta, dificultãțile nu au fostînlãturate. Cel care rãspunde este pus sã decidã între mai multe grade de mulțumire sau de nemul-
țumire. Delimitãrile sunt însã foarte greu de fãcut: unde sfârșește – obiectiv – „nemulțumirea“
și începe „foarte mulțumirea“?! Limitele situațiilor, în realitate, sunt flou, în timp ce în chestionar
sunt clar conturate. Se ajunge din nou la o alegere inadecvatã a rãspunsurilor. În plus, cercetareade teren a arãtat cã oamenii au tendința de a evita rãspunsurile extreme, înclinând sã aleagã rãs-punsuri moderate, dacã nu chiar neutre. Unii cercetãtori înclinã chiar sã elimine dintre rãspunsurivariantele neutre, recomandând scalele cu valori pereche ale intensitãților (în cazul nostru): foartemulțumit, mulțumit, nemulțumit, foarte nemulțumit. Aceasta este însã o alegere forțatã.
Chestionarele de opinie abundã în întrebãri închise (precodificate), cele mai multe fiind
dihotomice. George H. Gallup se pronunțã hotãrât în favoarea rãspunsurilor dihotomice :Da
– Nu, în timp ce alți cercetãtori opteazã pentru scalele cu patru posibilitãți. Cercetãrile de opinie
realizate în mediul industrial la noi au arãtat dificultãțile aplicãrii chestionarelor cu alegerimultiple, fapt ce ne face sã credem cã rãspunsurile dihotomice sunt preferabile. Se naște însão problemã: existã întrebãri care prevãd – cu adevãrat – rãspunsuri dihotomice ? Nu! Totdeauna,
în afarã de Dasau Nu, subiectul are la alegere și un al treilea rãspuns: Nu știu . Pare deci mult
mai judicios sã se vorbeascã de întrebãri cu rãspunsuri trihotomice și cu rãspunsuri precodificate
multiplu (sau cu rãspunsuri în evantai ), alegeri multiple . Unii specialiști apreciazã cã întrebãrileChestionarul în cercetarea sociologicã 111cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 111

cu rãspunsuri multiple, care prevãd mai mult de patru variante de rãspuns, produc erori siste-
matice. Se recomandã folosirea unui aide memoire (check-list ), iar dacã evantaiul rãspunsu-
rilor depãșește nouã itemi este mai bine ca întrebarea sã rãmânã deschisã. Existã posibilitateaca rãspunsurile la chestionarele închise sã fie incluse chiar în întrebãri. Se vorbește atunci despreîntrebãri alternative (dihotomice) sau selective (precodificate multiplu). Exemple de întrebare
alternativã: Ieri ați ascultat sau nu ați ascultat radioul? și de întrebare selectivã: Ascultați radioul
foarte des, des, rar, foarte rar?
Chestionarele cu rãspunsuri precodificate multiplu implicã o bunã cunoaștere prealabilã a
realitãții: în chestionar trebuie sã aparã precodificate, pe cât posibil, toate variantele de rãspuns.Între acestea, obligatoriu, la sfârșit, se adaugã Altele , Alte situații etc. Aceastã ultimã variantã
de rãspuns probeazã gradul inițial de cunoaștere a realitãții de cãtre cercetãtor. Mai mult,probeazã însãși valoarea cercetãrii. Dacã, în legãturã cu țesãturile imprimate, o mare parte dinpopulație nu declarã cã preferã nici albastrul și nici roșul ș.a.m.d., ci indicã rãspunsul nr. 9:Alte culori , este clar cã nici în urma anchetei n-am reușit sã depistãm preferințele publicului.
Alegerile precodificate multiplu nuanțeazã rãspunsurile, dar sunt susceptibile de distorsiuni,
de deformãri, de bias-uri (termen psihosociologic american indicând deformãrile survenite în
cadrul anchetelor). Chestionarele cu rãspunsuri precodificate trebuie sã acorde același numãrde alternative pentru opiniile proși contra . Ordinea de prezentare a alternativelor influențeazã
și ea, dupã cum rezultatele influențeazã faptul cã alternativele proși contra au fost ambele explicite.
De asemenea, lista rãspunsurilor precodificate trebuie sã fie – pe cât posibil – exhaustivã.
Aceastã cerințã impune subiecților memorarea unui numãr mare de cuvinte sau propoziții. Nutoți subiecții au aceastã capacitate și atunci indicã drept rãspuns varianta de rãspuns reținutã,de cele mai multe ori cea plasatã pe primul loc în listã. Datele de cercetare confirmã faptul cãodinea de prezentare spre alegere a rãspunsurilor influențeazã rezultatele. De asemenea, dacã,prezentându-se o listã cu lucruri înșirate într-o ordine și apoi, aceeași listã, în ordine inversãși se cere subiecților sã indice lucrurile despre care au vorbit în ultimul timp cu prietenii, vecinii,cunoscuții, rãspunsurile vor fi diferite (Tabelul 6.1).
Tabelul 6.1. Distribuția rãspunsurilor în funcție de inversarea ordinii
de prezentare a variantelor de rãspuns (dupã Stroschein, 1965)112 Inițiere în cercetarea sociologicã
Rãspunsuri (în procente)Ordinea prezentatã
directã inversatã
Automobil
TelevizorCafeaAlimenteMobilãRadioPantofiSãpunMijloace de spãlatPastã de dințiȚigãri1213
99
13
8
13
48381212
79
11
9
12
4
11
49
Total rãspunsuri 100% (1363) 100% (1235)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 112

În primul caz s-au obținut câte 4,1 rãspunsuri/persoanã, în timp ce în al doilea caz câte 3,6
rãspunsuri/persoanã. Diferența este statistic semnificativã.
Experimental, psihologii au demonstrat cã primele și ultimele elemente ale unei serii de
cuvinte sau cifre se rețin ușor. De ce? Pentru cã între aceste elemente – așa cum remarcã YvonneCastellan (1969) – sunt mai puține legãturi inutile. Pentru a preîntâmpina distorsiunile legatede organizarea materialului, lista rãspunsurilor se poate reciti într-o ordine schimbatã (sau dezor-dine). În unele din cercetãrile noastre am procedat în acest mod, fãrã sã avem însã certitudineaunor rãspunsuri pe deplin adecvate realitãții. Pentru a mãri gradul de adecvare, se întrebuin-țeazã așa-numita check-list – o foaie de hârtie pe care sunt scrise citeț variantele de rãspuns
date celui anchetat. Persoanele anchetate urmãresc pe listã variantele de rãspuns, în timp ceoperatorul de anchetã dã citire tuturor rãspunsurilor. Ca timp, procedeul nu este deloc econo-micos și poate fi aplicat doar la o populație cu un nivel ridicat de instrucție școlarã.
În cadrul chestionarelor, întrebãrile închise (sau precodificate) prezintã câteva avantaje:
faciliteazã analiza statisticã a rãspunsurilor; sprijinã memoria celui anchetat; permit aplicareaunor chestionare cu mulți „itemi“; servesc ca „filtru“ pentru întrebãrile urmãtoare; sporesc anoni-matul și securitatea celui anchetat; înlesnesc „angajarea“ în rãspunsul la chestionar a persoanelor.
S-a constatat cã existã o atracție a întrebãrilor închise și „atracția rãspunsurilor pozitive“
(Da, De acord etc.). Cercetãrile experimentale au evidențiat tendința populației de a rãspunde
pozitiv la întrebãrile din chestionar. În literatura de specialitate se apreciazã valoarea atracțieirãspunsurilor pozitive ca fiind de 8-12 la sutã. Analiza rãspunsurilor la întrebãrile trihotomice(care prevãd varianta de rãspuns Dape primul loc) trebuie sã aibã totdeauna în vedere aceste
distorsiuni inerente. În afara sugestibilitãții, chestionarele cu întrebãri închise par a fi mai puținindicate în studierea unor fenomene psihosociale complexe. Paul F. Lazarsfeld preciza cã între-bãrile închise sunt adecvate studierii fenomenelor simple, iar întrebãrile deschise – de preferințãstudierii fenomenelor foarte complexe, problemelor delicate.
Chestionarele cu întrebãri deschise (libere, postcodificate), spre deosebire de cele închise
(sau precodificate), lasã persoanelor anchetate libertatea unei exprimãri individualizate a rãspun-surilor. V or apãrea variații în ceea ce privește forma și lungimea rãspunsurilor, fapt ce îngreuiazãcodificarea, dar care aduce un plus în cunoașterea particularitãților unei populații privind:coerența logicã, corectitudinea gramaticalã, volumul lexical, formularea, viteza de exprimareși capacitatea de justificare a opțiunilor exprimate etc. Întrebãrile deschise permit culegerea unorinformații bogate asupra tuturor temelor, fãrã riscul sugestibilitãții. Așa cum remarca sociologulfrancez Maurice Duverger (1971), „întrebãrile deschise și închise au avantaje și dezavantaje,respectiv, inverse“. În cazul unor opinii insuficient cristalizate, chestionarele cu întrebãri deschisedau un procent mai ridicat de rãspunsuri Nu știu . Diferența poate fi de 10-11 la sutã. Întrebãrile
deschise se adreseazã procesului activ al memoriei, vizeazã momentul complex al reproduceriiîn cadrul actualizãrii informațiilor. Întrebãrile închise, în special cele „precodificate multiplu“(„în evantai“, „alegeri multiple“), se referã la celãlalt moment al procesului de actualizare: „recu-noașterea“ (Tabelul 6.2). Experimental (E.M. Achilles), s-a demonstrat cã „recunoașterea esteun proces mai facil decât reproducerea“ ( dupã Alexandru Roșca, 1963).Chestionarul în cercetarea sociologicã 113cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 113

Sã analizãm alt exemplu, preluat dupã Donald Rugg și Hadley Cantril (1962). La începutul
celui de-al doilea rãzboi mondial, populația SUA a fost întrebatã: Pe care dintre conducãtorii politici
în viațã îi apreciați cel mai mult? Dupã aceastã întrebare liberã, s-a prezentat o listã cu toți
conducãtorii politici. La întrebarea liberã nu rãspunseserã 36 la sutã din cei anchetați, în timpce la întrebarea închisã (precodificatã multiplu), pe baza listei, doar 15 la sutã nu au rãspuns.Interesant ni se pare și faptul cã în ambele cazuri cel mai popular a fost indicat premierul englezNeville Chamberlain, cel care în 1939 a declarat rãzboi Germaniei (la întrebarea închisã, 51 lasutã pro; la întrebarea liberã, 24 la sutã pro). Apreciem cã „închiderea întrebãrilor“ duce la spo-
rirea numãrului rãspunsurilor (pânã la dublare) și la reducerea nonrãspunsurilor.
Testarea cunoștințelor se recomandã a fi fãcutã prin întrebãri deschise. Astfel de întrebãri
pun în evidențã ceea ce este stabil, puternic consolidat nu numai în planul cunoașterii, dar șiîn cel al comportamentului. Într-o cercetare proprie (S. Chelcea, 1970), încercând sã reconstituimcomportamentul ceremonial, puneam subiecților mai întâi întrebãri deschise: Cum se pregãtesc
nunțile în satul dv.? Apoi reveneam cu întrebãri închise: Ce se face? Steag, pom, brad, altceva .
Mai amãnunțit: Se fac ospețe pentru steag? (Da; Nu; Nu știu). Printr-un astfel de procedeu
pot fi descoperite elementele centrale ale comportamentului, opiniilor sau atitudinilor, dar șielemente marginale, mai puțin semnificative, dar mult mai numeroase.
Forma întrebãrii influențeazã stabilirea valorilor medii, extremele evidențiindu-se cu mici
diferențe, indiferent de forma sau formularea întrebãrii. Se recunoaște astãzi cã forma și formu-larea întrebãrilor acționeazã în special asupra persoanelor care au, într-o problemã sau alta, oopinie încã slab structuratã. Spre exemplu, în Barometrul de opinie publicã (octombire, 2003,
39) s-a pus aceeași întrebaere într-o formã deschisã (A) și apoi într-o formã închisã (B). S-aurecoltat opinii diferite (Tabelul 6.3).
A)Dacã duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, dvs. cu ce partid sau alianțã
politicã ați vota? (întrebare deschisã, fãrã listã de partide).
B)Dacã duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, dvs. cu care din urmãtoarele
partide ați vota? (întrebare închisã, cu listã de partide).
Dacã este adevãrat cã întrebãrile închise oferã un cadru de referințã util pentru reflecția
persoanelor intervievate, tot atât de adevãrat este și faptul cã întrebãrile deschise dau posibilitateaexprimãrii adevãratelor probleme care îi îngrijoreazã pe respondenți, permit relevarea justificã-rilor subiective de profunzime. Când americanii au fost întrebați, la începutul anilor ’80, careeste, dupã opinia lor, cea mai importantã problemã a SUA, 22 la sutã au spus: „penuria de energie“– ceea ce corespundea situației reale. Aplicându-se, însã, experimental un chestionar cu întrebãriînchise, 99 la sutã au ales una din cele cinci variante de rãspuns prestabilite: șomajul, criminali-tatea, inflația, calitatea conducerii, criza moralã și religioasã, „uitând“ de „penuria de energie“(H. Schuman și S. Presser, 1981). N. Bradburn și S. Sudman (1979), comparând rãspunsurilela întrebãrile deschise și închise referitoare la viața intimã a persoanelor, au constatat cã cei cãrorali s-au adresat întrebãri deschise au raportat o frecvențã mai ridicatã a comportamentelorindezirabile (consum exagerat de alcool, masturbare etc.) decât în cazul întrebãrilor închise.114 Inițiere în cercetarea sociologicã
Tabelul 6.2. Proporția elementelor reproduse și recunoscute (dupã Al. Roșca, 1963)
Silabe Cuvinte Proverbe
Reproducerea
Recunoașterea1242 3965 2267cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 114

Cel de-al treilea criteriu de clasificare a chestionarelor este dat de modul lor de aplicare .
Se disting astfel chestionare autoadministrate și chestionare administrate de cãtre operatorii
de anchetã .
Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea rãspunsurilor de cãtre înseși
persoanele incluse în eșantionul investigat. Subiecții din anchetã formuleazã și consemneazãîn același timp rãspunsurile, eliminând filtrarea informației de cãtre o altã persoanã – operatorulde anchetã. Prin autoadministrare, ei se pot exprima mai bine: prin ceea ce rãspund la între-bare, dar și prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea eliminã unul dintre factorii care influ-ențeazã rãspunsul: personalitatea celui care aplicã formularul. În absența unei persoane strãine– a operatorului – este probabil ca subiecții sã fie mai dispuși sã rãspundã la întrebãri „foartepersonale“, pot sã elaboreze rãspunsuri mai „chibzuite“, sã consulte documentele personalepentru a verifica afirmațiile fãcute, sã se consulte cu alți membri ai familiei pentru rãspunsuriprecise.
Walter Friedrich (1971) sublinia avantajele chestionãrii în scris: numãrul mare al celor care
pot rãspunde concomitent; diminuarea efectului de interviu; dispariția influenței anchetatoruluiasupra rezultatelor; nivelul superior de concentrare asupra rãspunsurilor; asigurarea anonima-tului. În special asigurarea anonimatului a generat numeroase cercetãri cu caracter metodologic.W. Olson (1936) a constatat cã asigurarea anonimatului ridicã proporția persoanelor care acceptãenunțurile referitoare la instabilitatea lor psihicã și recunosc implicațiile nevrotice ale comporta-mentelor proprii. R.A. Fisher (1946) apreciazã, pe baza studiilor experimentale, cã anonimatulsporește „onestitatea și franchețea“ respondenților. Leon Festinger (1950) a pus în evidențã,prin experimente riguroase pe grupuri de studente, cã preferințele în alegerea liderului suntmai puternic influențate de apartenența etnicã și religioasã în condițiile anonimatului decât însituția de vot deschis. Fãrã îndoialã cã efectul asigurãrii anonimatului depinde de tema de studiuși de cultura populației anchetate.
Marcându-se avantajele și dezavantajele chestionarelor autoadministrate și administrate de
cãtre operatorii de anchetã, nu se pune problema „condamnãrii“ unei tehnici în favoarea alteia,ci se atrage atenția asupra necesitãții de a cunoaște limitele fiecãreia.Chestionarul în cercetarea sociologicã 115
Tabelul 6.3. Distribuția rãspunsurilor, în procente, pe total eșention (N = 2035),
la întrebarea deschisã (A) și la întrebarea deschisã (B)
Forma A Forma B
Partidul Social Democrat 23 26
Partidul România Mare 9 10
Alianța DA, PNL-PD 7 18
Partidul Național Liberal 5 –
Partidul Democrat 5 –
Uniunea Democrata a Maghiarilor 2 3
Partidul Umanist Român 1 2
Alt partid 1 1
Nu aș vota 7 6
Nu m-am hotãrât 38 30
Nonrãspuns 2 4cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 115

Chestionarele autoadministrate pot fi: chestionare poștale , chestionare publicate în ziare
și reviste sauca anexe la diferite mãrfuri vândute .
Chestionarele poștale reprezintã o modalitate mai rapidã și mai ieftinã de recoltare a infor-
mațiilor. Expedierea prin poștã a chestionarului presupune însã pregãtirea rãspunsului: destinata-rului i se oferã, o datã cu chestionarul, și un al doilea plic, timbrat, cu adresa tipãritã a institutuluicare lanseazã cercetarea. Chiar dacã expedierea chestionarelor este foarte rapidã, înapoierealor (sosirea rãspunsurilor) este relativ înceatã. De regulã, sosirea rãspunsurilor depãșește limitade timp fixatã pentru înapoierea lor. Multe rãspunsuri nu mai vin niciodatã. Din aceastã perspec-tivã, principalele avantaje ale chestionarelor poștale – rapiditatea și costul lor mai scãzut – trebuierelativizate. Procentul chestionarelor recuperate încorporeazã costul chestionarelor expediate:ultimele chestionare care se înapoiazã marcheazã durata recoltãrii informațiilor.
Utilizarea chestionarelor poștale trebuie sã aibã în vedere faptul cã, pentru a asigura rãspunsul
la întrebãri, se impune cu necesitate ca acestea sã fie simple, iar tehnica de rãspuns foarte clarexplicatã. La astfel de chestionare chiar tehnica de ordonare a întrebãrilor este diferitã de ceaa chestionarelor administrate de cãtre operatorii de anchetã. Faptul cã subiectul are posibilitateasã vadã, înainte de a rãspunde la o întrebare, conținutul tuturor celorlalte întrebãri face inutilãfolosirea tehnicii „pâlniei“ sau a „pâlniei rãsturnate“, anuleazã efectul de surprizã ș.a.m.d.
Ca o particularitate a tehnicii chestionarelor poștale, scrisoarea însoțitoare înlocuiește pream-
bulul chestionarelor administrate de cãtre operatorii de anchetã. În scrisoarea însoțitoare a chesti-onarelor poștale trebuie sã se explice cese urmãrește prin chestionar, cinea lansat chestionarul,
cumau fost desemnate persoanele care sã rãspundã. Trebuie avut grijã ca, prin scrisoarea însoți-
toare, sã se motiveze rãspunsul subiecților: fãrã o motivație corespunzãtoare nu trebuie sã neașteptãm ca subiecții sã rãspundã numai din respect pentru științã sau din politețe. Trebuie arãtatãimportanța problemei puse în discuție, schimbãrile ce pot surveni în anchetã, imposibilitateagãsirii unor soluții în afara colaborãrii cu persoanele interogate. Lansând un chestionar despreprietenie printre tineri, în scrisoarea însoțitoare vom preciza:
Adulții vorbesc despre prietenie fãrã sã cunoascã exact felul în care se naște ea și ce semnificație are prietenia
pentru viața tinerilor. Pentru a putea scrie despre prietenie, dorim sã aflãm pãrerea pe care o aveți dv. despreprietenie. Nimeni, în afarã de tineri, nu poate cunoaște sentimentele prieteniei la tineri. De aceea vã rugãm sãrãspundeți la întrebãrile din acest chestionar.
Fãrã eforturi persuasive, fãrã a promite ceea ce nu se va putea realiza, scrisoarea însoțitoare
este bine sã fie concisã și relativ autoritarã.
Citându-l pe Don A. Dillman (1978) cu lucrarea sa care oferã sugestii excelente privind
conținutul și ordinea itemilor incluși în scrisoarea însoțitoare, R. Guy Sedlack și Jay Stanley(1992, 216) menționeazã cã aceasta trebuie sã cuprindã:
1) o introducere prin care sã se solicite cooperarea populației, sã se suscite interesul pentru
participarea la studiul întreprins, arãtându-se cã problemele puse în discuție sunt importantepentru grupul cu care subiecții se identificã;
2)sponsorizarea studiului reprezintã un al doilea element de conținut al scrisorii (the cover
letter); s-a constatat cã persoanele sunt mai puternic motivate sã rãspundã când cercetarea estesponsorizatã de o organizație prestigioasã;
3)modul de selecție a respondenților trebuie explicat cât mai clar cu putințã, fãrã a se intra
în amãnuntele procedeelor de eșantionare, dar arãtându-se cã și alte multe persoane vor rãspunde116 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 116

la întrebãrile din chestionar; spiritul de întrajutorare umanã (altruismul) va asigura, dincolo
de avantajele financiare, participarea populației la investigația proiectatã;
4)anonimatul , ca și caracterul confidențial al rãspunsurilor, constituie o regulã deontolo-
gicã și abaterea de la ea îl descalificã pe cercetãtorul vieții sociale;
5)scopul explicit al studiului nu poate fi altul decât cel al cunoașterii științifice și mulți oameni
sunt flatați când li se cere sã participe la o activitate atât de nobilã precum cea a aflãrii adevãrului;
6) utilizarea rezultatelor investigației sporește și ea interesul persoanelor pentru studiul
efectuat: constituie o datorie a investigatorului social sã comunice scopul real și utilizarea adevã-ratã a rezultatelor, cu excepția investigațiilor ad legem ferenda ;
7)adresa și numãrul telefonului unde pot fi contactați cercetãtorii în vederea obținerii unor
informații suplimentare despre ancheta întreprinsã;
8) în finalul scrisorii însoțitoare nu vor lipsi cuvintele de mulțumire pentru bunãvoința celor
care au rãspuns la chestionarul autoadministrat (chestionarul poștal).
Tot ca o particularitate a chestionarelor poștale, forma acestora, punerea în paginã, acuratețea
tiparului influențeazã și motiveazã subiecții în a rãspunde sau nu la întrebãri. Lungimea chestio-narului poștal este diferitã de cea a chestionarului administrat de cãtre operatorii de anchetã.Pe bunã dreptate, cu referire la chestionarul poștal, se poate spune: „cu cât chestionarul este maiscurt, cu atât este mai bun“. Chestionarele poștale nu trebuie sã cuprindã mai mult de 8-10întrebãri simple.
Kenneth Bailey (1978/1982, 155) consacrã în manualul sãu de metode de cercetare socialã
un întreg capitol chestionarelor poștale, relevând factorii care afecteazã anchetele bazate pechestionare poștale. În primul rând, instituția care lanseazã sau sponsorizeazã ancheta se parecã influențeazã puternic numãrul celor care returneazã chestionarele completate și durataefectuãrii anchetei. Cel puțin aceasta rezultã dintr-un experiment efectuat de Christopher Scott(1961) în Marea Britanie. S-a lansat un chestionar, precizându-se cã ancheta este comandatãde guvern, apoi de o universitate și, în fine, de o instituție comercialã. Dupã o sãptãmânã, sereîntorseserã la experimentatori 47,8 la sutã din chestionarele lansate de universitate, 46,3 lasutã din cele atribuite instituției comerciale și 44,6 la sutã din chestionarele sponsorizate, chipu-rile, de guvern. În final, dupã patru sãptãmâni, proporția rãspunsurilor se schimbase: cele maimulte chestionare completate proveneau din ancheta poștalã susținutã financiar de guvern (93,3%),apoi de la cea lansatã de presupusa firmã comercialã (90,1%) și, în fine, de la ancheta declaratãa fi fost fãcutã de universitari (88,7%).
Un alt factor, mai puțin semnificativ însã, îl constituie „atractivitatea“ chestionarului (for-
matul și culoarea imprimatului): numãrul celor care rãspund în cazul anchetelor poștale nu esteinfluențat semnificativ de culoarea tiparului sau hârtiei. S-a înregistrat, totuși, o diferențã înplus când chestionarele au fost tipãrite (s-au reîntors completate 95,2%), comparativ cu multipli-carea lor prin xerox (au revenit completate 94,4% din chestionarele lansate experimental).
Christopher Scott (1961) a experimentat efectul lizibilitãții asupra proporției celor care
rãspund la chestionarele poștale. Sociologul englez a comparat douã versiuni tipografice aleaceluiași chestionar: în primul caz, textul (cu cap de literã mai mic, cu spațiul dintre rândurimai redus) era tipãrit pe o singurã paginã; în cel de-al doilea caz, același text era tipãrit pedouã pagini (mai lizibil). Lizibilitatea chestionarului a ridicat procentul celor care au rãspunsde la 93,6 la sutã (în primul caz) la 94,8 la sutã. Un efect pozitiv în sensul sporirii numãruluiChestionarul în cercetarea sociologicã 117cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 117

celor care rãspund la chestionarele poștale îl are și modul de redactare a scrisorilor ce însoțesc
acest tip de chestionare. Când scrisorile erau impersonale (includeau 12 pronume), procentulrãspunsurilor era mai ridicat (91,4%), fațã de 89,6 la sutã rãspunsuri când scrisorile erau puternicpersonalizate (includeau 22 de pronume). S-a mai constatat cã scrisorile scurte și „permisive“(care nu cereau ultimativ sã se completeze chestionarele) au condus la rezultate mai bune dinpunctul de vedere al proporției rãspunsurilor. Faptul cã scrisorile însoțitoare ale chestionarelorpoștale erau scrise manual sau erau imprimate tipografic nu a influențat procentul chestiona-relor înapoiate instituției care le-a lansat (în scop experimental).
Principala limitã a chestionarelor poștale este datã de numãrul mare de nonrãspunsuri, de
imposibilitatea de a alcãtui eșantioane reprezentative. Albert B. Blankenship (1961) consem-neazã faptul cã într-o țarã cu tradiție a anchetelor de opinie, cum este SUA, se întorc doar 15la sutã din chestionarele lansate. Cu totul excepțional, proporția chestionarelor recuperate poateajunge la 80 la sutã. În mod obișnuit, pentru a ridica proporția rãspunsurilor la 30-40 la sutãeste necesar sã se trimitã subiecților scrisori de reamintire, însoțite de chestionarele la care nuau rãspuns. C.A. Moser (1958) remarca faptul cã rãspunsurile venite dupã scrisoarea de reamintiresunt mai reprezentative pentru populația care nu a rãspuns decât chestionarele sosite la termenulfixat. Acestor rãspunsuri trebuie sã li se acorde o pondere mai mare, pentru cã cei ce rãspundnumai în urma scrisorilor de reamintire, fațã de cei care au rãspuns de la început, reprezintãcaracteristici mai apropiate de cei care nu au rãspuns deloc.
J.B. Lansing și J.N. Morgan (1971) au ajuns la concluzia cã expedierea mai multor scrisori
de reamintire a rugãminții de a completa chestionarul primit prin poștã, combinatã cu apelultelefonic în același scop, conduce aproape la dublarea numãrului persoanelor ce coopereazãîn investigațiile psihosociologice. ăi în aceste condiții, aproximativ o pãtrime din cei solicitațisã participe la ancheta poștalã nu au dat curs rugãminții de a completa chestionarele.
Fãrã îndoialã, experimentele invocate nu au pentru noi decât o valoare indicativã: ar merita
sã cunoaștem în amãnunt comportamentul populației din România. Rãmâne și aceasta o datoriea mai tinerilor mei colegi.
Se poate pune întrebarea – împreunã cu E.A. Suchman și McCandless (1940) – Cine rãspunde
la chestionare (poștale)? Cei interesați, cei mai instruiți, cei care au mai mult timp liber? Dacã,
în mod obișnuit, într-o anchetã punem problema reprezentativitãții cu privire la chestionarelepoștale, punem de la început problema nereprezentativitãții. Trebuie sã știm sã estimãm nerepre-zentativitatea acesteia. Pentru a micșora numãrul nonrãspunsurilor datorate incapacitãții de aînțelege întrebãrile, refuzului de a rãspunde, pierderii chestionarului, schimbãrii adresei temporaresau definitive etc., s-a încercat trimiterea repetatã a acelorași scrisori și chestionare (MalcolmRollins), calcularea subeșantionului „absenților de acasã“ (M.H. Hansen și W.N. Hurwitz), ca șitrimiterea unor chestionare mai simple sau mai reduse – uneori doar întrebãrile cheie.
De asemenea, pentru a incita la completarea chestionarelor autoadministrate, s-a recurs la
practica de a introduce „întrebãri-locomotivã“ la începutul chestionarului, întrebãri care sã-lintereseze pe cel anchetat și sã antreneze la rãspuns șirul de întrebãri urmãtoare. Pentru aceaparte din populație care nu rãspunde dupã mai multe scrisori de reamintire, pot fi folosiți opera-torii de anchetã. Firește, acest procedeu ridicã mult costul anchetei, pentru cã – așa cum remarca,nu fãrã umor, M. Jahoda – „chestionarele pot fi trimise prin poștã, operatorii nu“.
În afara lipsei de reprezentativitate, utilizarea chestionarelor poștale este limitatã și de faptul
cã nu putem ști cu exactitate cine a completat chestionarul (o persoanã, mai multe). Pentruunele probleme este necesar sã rãspundã la întrebãri numai un anumit membru al familiei.118 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 118

Autoadministrarea nu oferã garanții în acest sens. Încercarea de a obține un rãspuns spontan
este aproape imposibilã în cazul chestionarelor poștale. De asemenea, temele cercetate cuajutorul chestionarelor autoadministrate trebuie sã fie foarte atractive pentru subiecții investigați.
Problema obținerii cât mai multor rãspunsuri la chestionarele lansate prin poștã (prin trimi-
terea de scrisori, prin apel telefonic sau chiar prin vizite la domiciliu a operatorilor de interviu)ridicã întrebarea: cei care rãspund dupã primul apel au opinii și comportamente comparabilecu cei care rãspund la chestionar dupã ce li s-au adresat repetate rugãminți (ca sã nu mai vorbimde cei care nu rãspund deloc)?
Avem temei sã credem cã, psihologic, situațiile sunt diferite. Prin urmare, tratarea laolaltã
a tuturor rãspunsurilor (indiferent dacã au fost obținute dupã o a doua scrisoare de reamintiresau dacã au revenit în timpul precizat de la început) nu se justificã. Chestionarele poștale artrebui prelucrate „în valuri“ – așa cum s-au reîntors (dupã prima scrisoare, dupã a doua ș.a.m.d.).Ce facem însã cu cei care nu rãspund deloc? Nicole Berthier-Nachury și François Berthier (1978),discutând despre „redresarea“ eșantioanelor – condiție sine qua non a validitãții sondajelor
psihosociologice –, prezintã cele douã metode aplicabile în acest scop în anchetele poștale:metoda extrapolãrii grafice și metoda Hansen .
Dupã numãrul persoanelor care rãspund concomitent (în aceeași încãpere) la un chesti-
onar autoadministat, se disting chestionare autoadministrate individual , cum sunt cele „poștale“
sau cele „publicate“, și chestionare autoadministrate colectiv .
Chestionarele autoadministrate colectiv îmbinã avantajele chestionarelor autoadministrate
cu avantajele celor administrate de cãtre operatorii de anchetã. Informația se recolteazã rapid,costul este scãzut, nonrãspunsurile sunt mai reduse, subiecții pot fi lãmuriți suplimentar asupramodului de completare a chestionarelor. Chestionarele autoadministrate colectiv se utilizeazãîn colectivitãțile școlare, în armatã, acolo unde, prin însãși natura activitãților cotidiene, subiecțiisunt reuniți în încãperi mai mari, având și posibilitatea de a scrie (mese, scaune). Prin tehnica„extemporalului“, autoadministrarea colectivã a chestionarului poate cuprinde 30-50 de subiecțideodatã. În psihologie, aplicarea testelor colective a dezvãluit unele dificultãți ale „tehnicii extem-poralului“. Se poate vorbi de o influențare reciprocã – voluntarã sau involuntarã – a subiecților.Cel ce distribuie chestionarele poate și el influența rezultatele. Cu toate acestea, din propriaexperiențã de aplicare a unor chestionare de cercetare, considerãm cã tehnica extemporaluluieste utilizabilã cu succes doar în colectivitãțile școlare, militare etc. pentru avantajele enunțate,dar și pentru faptul cã ea se aseamãnã cu activitãțile de învãțare propriu-zise.
Privitor la chestionarele autoadministrate, credem cã aceastã modalitate trebuie privitã cu
multã circumspecție: orice încercare de a trage concluzii cu valoare de generalizare prin utili-zarea chestionarelor autoadministrate individual, în special a chestionarelor publicate în ziare,reviste sau cãrți, putând fi riscantã.
Chestionarele administrate de operatorii de anchetã constituie modalitatea cea mai des
utilizatã de culegere a informațiilor în anchetele și sondajele psihosociologice. Folosirea opera-torilor de anchetã, chiar dacã mãresc costul investigației, asigurã reprezentativitatea eșantionului,poate lãmuri înțelesul întrebãrilor, permite sã rãspundã la chestionar și persoanele cu nivel deșcolarizare scãzut și, ceea ce este, poate, cel mai important, însoțește întotdeauna aplicarea chestio-narului cu înregistrarea unor date de observație privind condițiile ambientale în care s-a rãspunsChestionarul în cercetarea sociologicã 119cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 119

la întrebãri, reacțiile spontane ale subiectului. „Folosirea întrebãrilor dinainte stabilite în chesti-
onar implicã în unele cazuri modificãri, adaosuri de naturã nestandardizatã, întrebãri suplimen-tare cu finalitate precisã de clarificare și completare a rãspunsurilor“ (Maria Larionescu, 1969).Acest lucru nu este posibil decât prin utilizarea operatorilor de anchetã, care, așa cum remarcãRoger Daval (1963), dau și siguranța cã rãspund la chestionar chiar persoanele desemnate îneșantion și fac accesibile cercetãrii probleme mai complexe. Prin administrarea de cãtreoperatorii de anchetã a chestionarelor se realizeazã o comunicare interumanã de tip deosebit,un mod „nenatural“ de comunicare (E. Scheuch, 1967). În ce constã specificitatea acestei comu-nicãri? În primul rând, în faptul cã sunt puse în situația de a comunica douã persoane absolutstrãine, care, alternativ, au rol de emițãtor și de receptor. Relația însã nu este simetricã: circulațiainformațiilor este orientatã – comunicarea este deci univocã.
Se poate pune întrebarea: ce-i determinã pe oameni absolut necunoscuți sã rãspundã la
întrebãri uneori foarte intime, sã intre într-o astfel de comunicare neobișnuitã? Probabil cã, înprimul rând, politețea și curiozitatea, dorința de a contribui la perfecționarea vieții sociale.Aceasta impune însã chestionarului sã fie axat pe o problemã socialã actualã și sã fie, la rândullui, politicos. O astfel de motivație însã nu este suficientã. Trebuie luate în considerare totdeaunași nivelul de aspirații al subiectului, și interesul lui pentru științã. Comunicarea prin ea însãșitrebuie sã motiveze subiectul pentru a continua sã rãspundã. Priza de contact ( rapport builders ),
abordarea persoanelor spre a comunica reprezintã totuși o problemã. Dacã, pentru a intra încontact, s-ar începe astfel: Ați avea acum timp sã-mi rãspundeți la câteva întrebãri? , cu siguranțã
cã mulți subiecți ar rãspunde Nu!. Așa cum propunea Bernard S. Philips (1966, 142), este mult
mai bine sã se încerce formula: Dacã ar fi posibil pentru dv. sã ne ajutați la acest proiect de
cercetare, atunci aș fi bucuros acum sau cu alt prilej sã vã pun câteva întrebãri .
Fãrã îndoialã cã modalitatea de a intra în contact cu persoane absolut strãine pentru a le
cere pãrerea variazã de la culturã la culturã; totdeauna stabilirea contactului spre a comunicarãmâne o problemã. Comunicarea dintre operatorul de anchetã și cel ce rãspunde la chestionareste „nenaturalã“ și pentru faptul cã, selectiv, mesajul este înregistrat în scris: se consemneazãdoar rãspunsurile subiectului. Acest lucru îl poate deranja pe subiect, îl poate face suspicios.Eleonor E. Maccoby și Nathan Maccoby recomandã operatorilor de anchetã sã spunã: Sper
cã este bine sã fac câteva notițe. Eu aș putea uita ceva, doresc sã rețin corect ; sau: Eu vãd
într-o zi așa multã lume, știți dv., și aș putea încurca cele spuse de unul și altul ; sau: Îmi fac
notițe pentru ca mai târziu sã-mi pot reîmprospãta gândurile . Existã reguli precise de înregistrare
a rãspunsurilor. C.H. Backstrom și G.D. Hurs au elaborat liste de control în care se specificãfaptul cã este interzisã modificarea unui rãspuns dupã ce s-a trecut la întrebarea urmãtoare.Prima reacție este cea adevãratã, exprimã cel mai bine atitudinea. În psihologie se utilizeazãfrecvent proba asociativ-verbalã: se consemneazã primul cuvânt evocat subiectului de un altcuvânt-stimul. Timpul de latențã (întârzierea rãspunsului) exprimã gradul de emotivitate, dezvã-luie cuvintele afectogene. Din aceastã perspectivã, pentru întrebãrile de opinie se pare cã esteeficientã tehnica utilizatã de Alfred C. Kinsey (1948) în studiul comportamentului sexual labãrbat și femeie: tehnica tirului rapid , care nu permite celui ce rãspunde sã-și organizeze rãspun-
surile. Operatorul de anchetã va consemna totuși întrebarea la care s-a încercat o revenire. Tehnica„tirului rapid“ nu exclude posibilitatea celui ce rãspunde de a-și aduna gândurile; pentruîntrebãrile de cunoștințe, chiar este indicat a lãsa suficient timp de gândire. Operatorul de anchetãnu se va grãbi sã consemneze un rãspuns de tipul Nu știu sau Ce pot spune eu în legãturã cu…120 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 120

sau Ce știu eu… Adesea, astfel de introduceri prin care subiectul câștigã timp sunt urmate de
rãspunsuri foarte competente.
Operatorii de anchetã nu se vor mulțumi – în cazul chestionarelor cu întrebãri închise,
precodificate, trihotomice sau multiple – sã bifeze codul, ci vor consemna totdeauna comentariilelegate de rãspunsurile date.
Comentariul persoanelor anchetate trebuie consemnat cuvânt cu cuvânt, curat și citeț, cu
expresiile, construcția frazei și chiar greșelile gramaticale ale subiectului. Când comentariuleste prea lung, este mai bine a se utiliza prescurtãrile cuvintelor decât sã se rezume rãspunsurile.Imprimarea pe bandã de magnetofon este soluția idealã de înregistrare fidelã a rãspunsurilor:atât conținutul, cât și intonația, pauzele. Chiar cea mai cursivã vorbire nu constã numai dintr-oactivitate verbalã, ci și din pauze. Frieda Goldman-Eisler (1961) considerã cã între 40 și 45la sutã dintr-o „unitate de vorbire“ este datã de pauze, ceea ce permite sã se afirme cã „în relațiileverbale, inactivitatea are un rol la fel de important ca și activitatea“. Lingviștii considerã inacti-vitatea din cadrul vorbirii ca pe un fenomen extralingvistic și nu-i acordã interesul pe care îlare acest fenomen pentru psiholingviști și psihoterapeuți. Pentru înțelegerea interviului ca procesde interacțiune verbalã, nu trebuie luate în considerație în primul rând pauzele scurte ( syntactic
junctures ) ce marcheazã granița dintre unitãțile sintactice, care au funcția de a facilita decodifi-
carea actului de comunicare, ci pauzele mai lungi ( hesitation pauses ), care nu sunt în legãturã
cu structura lingvisticã a actului de comunicare. Aceste pauze pot fi puse în legãturã cu douãfenomene psihologice: tensiunea emoționalã și gândirea; verbalizarea în procesul comunicãrii.Unele cercetãri au arãtat cã utilizarea în procesul comunicãrii a conceptelor cu un grad înaltde abstractizare duce la dublarea numãrului de astfel de pauze. În ceea ce privește tensiuneaemoționalã care însoțește orice proces de comunicare, se poate spune cã ea influențeazã nuceea ce spune subiectul anchetat, ci felul cum spune ceea ce spune.
Reacția oamenilor este, în general, negativã fațã de mijloacele de înregistrare mecanicã,
fapt care reduce spontaneitatea. În afarã de aceasta, utilizarea magnetofoanelor sau a camerelorde luat vederi ar spori costul anchetelor și ar mãri durata totalã a timpului afectat investigației.Pare rezonabil a se accentua faptul cã un bun antrenament al operatorilor de anchetã, formareaunui stil propriu de abrevieri și – eventual – stenografierea duc la sporirea fidelitãții în consem-narea rãspunsurilor. În timpul comunicãrii rãspunsurilor, operatorii de anchetã trebuie sãpriveascã în ochii celui ce rãspunde. Toți autorii sunt de acord cu faptul cã simpatia subiectuluiA pentru interlocutorul sãu B se exprimã în numãrul și durata privirilor lui A cãtre B. Privireaîntreține comunicarea; orice întrerupere în aceastã comunicare poate declanșa celor intervievațio reacție defavorabilã continuãrii rãspunsurilor la chestionar.
Desigur, în afara consemnãrii rãspunsurilor cuvânt cu cuvânt, existã posibilitatea consem-
nãrii rãspunsurilor din memorie, fapt ce apropie de firesc comunicarea dintre operatorul deanchetã și subiectul interogat. Consemnarea din memorie prezintã însã un grad mai redus defidelitate: unele din momentele dramatice ale aplicãrii chestionarului sunt înregistrate, în timpce altele sunt omise. Tehnica consemnãrii doar a gradului de adeziune, ca și consemnarea doara cuvintelor cheie reduc înregistrarea la elementele ei esențiale și se recomandã ori de câte orinu avem de-a face cu operatori de anchetã experimentați.
În fine, administrarea chestionarului de cãtre operatorii de anchetã dã naștere unei comuni-
cãri interumane de un tip deosebit, pentru cã în cadrul acestei comunicãri feedback-ul este dimi-nuat. Feedback-ul, retroacțiunea reprezintã un element esențial în comunicare.Chestionarul în cercetarea sociologicã 121cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 121

Roger Mucchielli (1971) sublinia efectele feedback-ului asupra emițãtorului și asupra relației
emițãtor – receptor. Asupra emițãtorului: evidențiazã condițiile recepționãrii; determinã o flexibi-litate a comunicãrii prin perceperea obstacolelor , cunoașterea personalitãții receptorului, adaptarea
mesajului, sensibilizarea la semnale verbale și nonverbale. Asupra relației emițãtor – receptor:
sporește sensibilitatea receptorului și simpatia lui fațã de emițãtor; sporește sensibilitatea emițãto-rului și simpatia lui fațã de receptor; faciliteazã comunicarea prin învãțarea rolurilor de emițãtorși de receptor.
În administrarea chestionarului de cãtre operatorii de anchetã, relația operator de anchetã –
subiect intervievat (emițãtor–receptor) se caracterizeazã printr-o pronunțatã „lateralitate“ (AlexBavelas și Ronald Leavitt). Desigur, lateralitatea nu este maximã, feedback-ul nu ia valoareazero, dar nici nu este posibil în aceastã relație ca emițãtorul (operatorul de anchetã) sã-și propunãcunoașterea personalitãții receptorului (a subiectului intervievat) cu scopul de a adapta mesajul(chestionarul) și de a schimba canalul de comunicare (limbajul verbal sau nonverbal). Mai mult,administrarea chestionarului de cãtre operatorii de anchetã nu presupune totdeauna simpatiamanifestã a emițãtorului fațã de receptor. Este adevãrat cã în teorie, dar și în practica investigãriifenomenelor sociale, relația operator de anchetã – subiect anchetat, cel mai adesea, se caracteri-zeazã prin „sensibilitate“. Carl R. Rogers (vezi capitolul despre interviu) recomandã celui careface interviul (pentru cã administrarea chestionarului de cãtre operatorul de anchetã este o formãa interviului: „interviu pe bazã de chestionar“ sau, cum i se mai spune, interviu standardizat,formalizat, inflexibil, controlat) sã arate totdeauna simpatie fațã de cel ce rãspunde ca persoanã,dar nu și fațã de opiniile lui. Într-un experiment de aplicare a unui test proiectiv, comportamentulpozitiv al experimentatorului, comparativ cu un comportament neutru sau negativ fațã de subiect,a dus la sporirea numãrului de rãspunsuri și, totodatã, la ridicarea nivelului creativitãții (EdithLord). Exprimarea simpatiei, comportamentul pozitiv al operatorului de anchetã vizeazãcooperarea cu subiectul intervievat. Operatorul de anchetã nu va demoraliza pe cel ce nu gãseșterãspuns la mai multe întrebãri printr-o remarcã: Nici pe asta n-o știți! , ci, cu înțelegere și simpatie,
zâmbind, va putea destãinui cã nici el nu cunoaște rãspunsul la întrebare, dar cã așa scrie închestionar și cã trebuie sã se conformeze instrucțiunilor primite de la organizatorii anchetei.
În afara interviului sensibil , multe institute de cercetãri, între care și American Institute of
Public Opinion , folosesc tehnica interviului neutral . Operatorul de anchetã se prezintã ca
profesionist în luarea interviurilor și relația operator de anchetã–intervievat devine o relațieprofesionalã. Operatorul de anchetã are o atitudine neutrã, imparțialã și indiferentã. Orice reacțiede simpatie sau antipatie, de aprobare sau dezaprobare este interzisã operatorului de anchetã:feedback-ul este mult redus. Emițãtorul – de aceastã datã, subiectul care rãspunde – nu poaterecepționa efectul pe care l-a produs mesajul (rãspunsul) transmis. În fața lui nu se gãsește uninterlocutor sensibil, ci unul „neutru“, care repetã întrebarea dacã nu s-a înțeles, dar nu explicãsensul întrebãrii, care înregistreazã rãspunsurile, nu le comenteazã.
Cea de-a treia modalitate de administrare a chestionarului – conform lui Erwin K. Scheuch
(1967) – este cea a interviului sever , destul de rar utilizat în investigația sociologicã. Se aseamãnã
mai mult cu un interogatoriu decât cu un interviu: persoanei intervievate i se reproșeazã incon-secvențele rãspunsurilor, i se atrage atenția asupra rãspunderii ce o poartã pentru rezultatele cerce-tãrii; între operatorul de anchetã și cel intervievat se realizeazã o distanțã, care devine maximãcând administrarea chestionarului capãtã forma interviului antagonic . Chiar în aceastã formã
de interviu, operatorul de anchetã nu trebuie sã influențeze subiectul sã rãspundã într-un anume122 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 122

fel. Rãspunsul corect la chestionar este cel care reflectã cel mai adecvat opinia subiectului:
ceea ce conteazã în administrarea chestionarelor constituie tocmai crearea condițiilor pentruexprimarea opiniilor, realizarea unei atmosfere permisive, lipsite de teama de a greși.
Alegerea și formarea operatorilor de anchetã contribuie în cel mai înalt grad la reușita
aplicãrii chestionarului, la obținerea informației primare și deci la eficiența investigației. AlbertA. Blankenship (1961) se întreabã: Cine este un bun operator de anchetã? Rãspunsul: O per-
soanã inteligentã, sãnãtoasã, extrovertitã și fãrã prejudecãți . Se mai poate formula cerința ca
operatorii de anchetã sã fie agreabili, maturi, obiectivi și conștiincioși, interesați de problemeleumane, capabili de a trãi intens sentimentele altora (empatie). Raymond L. Gordon (1969) atrageatenția asupra valorii empatiei în desfãșurarea interviului pe bazã de chestionar.
Experiența a arãtat cã femeile au rezultate mai bune în activitatea de operator de anchetã
decât bãrbații, pentru cã sunt mai ușor acceptate în casã și deci pot înregistra mai exact rãspun-surile și reacțiile subiecților, pentru cã sunt capabile de mai multã sensibilitate și sunt mai puținsuspecte decât bãrbații (M. Dunnette și K. Kirchner). Sexul operatorilor de anchetã pare sãdea naștere unor distorsiuni. Într-un experiment de condiționare verbalã, subiecții au emis unnumãr mai mare de cuvinte ostile când experimentatorul era de sex feminin, cu fizic plãcut,decât atunci când experimentatorul era de sex masculin. O sarcinã simplã de sortare, experi-mental, a fost bine rezolvatã când subiecții și experimentatorii erau de sex opus. Este demonstratfaptul cã la interpretarea rezultatelor trebuie avutã în vedere corespondența, din punctul devedere al apartenenței la gen (masculin/feminin), dintre operatorii de anchetã și subiecți. HerbertH. Hyman, într-o lucrare „clasicã“ apãrutã în 1954 și retipãritã în 1975, analizeazã erorile dincercetãrile bazate pe interviu și chestionar. Astfel, s-a pus în evidențã influența sexului operato-rilor de anchetã asupra rãspunsurilor subiecților. Pe un numãr de 819 subiecți, bãrbați și femei,s-au obținut urmãtoarele rãspunsuri când au fost intervievați bãrbații de cãtre bãrbați, bãrbațiide cãtre operatori de anchetã femei ș.a.m.d. (Tabelul 6.4).
Tabelul 6.4 . Distribuția rãspunsurilor în funcție de apartenența la gen (masculin/feminin)
a operatorilor de anchetã și a persoanelor intervievate (dupã Hyman, 1954)
Acest experiment a relevat „solidaritatea“ masculinã și „indignarea“ femininã. Atrage atenția
și sporirea procentului femeilor „fãrã opinie“ când sunt intervievate de bãrbați în legãturã cupedepsirea unui delict aproape exclusiv masculin.
În aceeași lucrare, Herbert H. Hyman (1954/1975, 165) prezintã și rezultatele unei anchete
efectuatã de National Opinion Research Center (NORC ) în 1947 asupra unui numãr de o mie
de persoane din Baltimore, care erau solicitate sã se pronunțe „de acord“ sau „împotrivã“ înlegãturã cu urmãtorul enunț: „Nici un om decent nu trebuie sã respecte o femeie care a avutrelații sexuale înainte de cãsãtorie“. De aceastã datã, au ieșit în evidențã „solidaritatea“ și„indignarea“ femininã (Tabelul 6.5).Chestionarul în cercetarea sociologicã 123
De acord Împotrivã Nedeciși
Bãrbați intervievați de bãrbați 44% 48% 8%
Bãrbați intervievați de femei 39% 58% 3%
Femei intervievate de femei 49% 47% 4%
Femei intervievate de bãrbați 61% 28% 11%cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 123

Tabelul 6.5. Distribuția opiniilor în legãturã cu enunțul „Închisorile sunt prea bune pentru
cei ce atenteazã la pudoare: ei ar trebui pedepsiți public“ (dupã Hyman, 1954/1975)
Ca și subiecții cuprinși în anchetã, operatorii de interviu au un status social propriu, fac
parte dintr-o anume categorie socio-profesionalã. V oluntar, dar cel mai adesea involuntar, eiexprimã poziția lor socialã prin felul cum vorbesc, prin îmbrãcãminte, comportament. Persoanaintervievatã percepe statusul social al operatorului de anchetã și ajusteazã comportamentul luiverbal (rãspunsurile) în raport de ceea ce crede cã așteaptã sau ar trebui sã afle operatorul deanchetã, ca reprezentant al grupului sãu social, de la el.
O serie de autori, precum Herbert H. Hyman, Stephen A. Richardson, Barbara S. Dobren-
wend și David Klein (1965), au remarcat faptul cã perceperea de cãtre cel care rãspunde a unei„distanțe sociale“ fațã de operatorul de anchetã influențeazã puternic rãspunsurile. D. Robinsonși S. Rhode au gãsit o diferențã de 19 la sutã în repartizarea rãspunsurilor când, într-o problemãetnicã, operatorii de anchetã fac parte din populația majoritarã sau minoritarã. Numeroasecercetãri experimentale au arãtat cã apartenența la un grup etnic influențeazã rãspunsurile, dupãcum operatorul de interviu aparține sau nu aceleiași etnii. Într-o anchetã efectuatã de NORCîn 1943, persoanele cu prejudecãți antisemite exprimau aceste prejudecãți mai puternic în fațaunor operatori de interviu neevrei, decât atunci când interviurile erau fãcute de evrei.
Dar nu numai elementele ușor observabile: sexul, vârsta sau statusul social al operatorului
de anchetã influențeazã reacțiile subiectului. Alura generalã, maniera de a fi și de a se mișcaa operatorului de anchetã, gestul, privirea acționeazã asupra celui ce rãspunde. Este foarteprobabil, așa cum remarca Donald A. Gordon (1967), cã un sentiment antagonist fațã de opera-torul de anchetã va spori numãrul rãspunsurilor Nu știu . Dimpotrivã, un sentiment de inferio-
ritate, în orice privințã, va diminua frecvența rãspunsurilor Nu știu , intervievatul fiind tentat
sã facã presupuneri acolo unde informația este lacunarã (J. Macferlane Smith). Unele experi-mente au demonstrat apariția rãspunsurilor conform așteptãrilor experimentatorului datoritãinfluenței neintenționate a factorilor paralingvistici și kinestezici ai experimentatorului. Se vor-bește astãzi despre o nouã științã, având ca obiect de studiu semnificația psihologicã a contrac-țiilor musculare. Prin mimicã, operatorul de anchetã trebuie sã exprime interes pentru rãspunsurilesubiectului; privirea trebuie sã fie vie, optimistã. Anchetatorul trebuie sã fie optimist și nimicnu demoralizeazã mai mult un operator de anchetã decât un chestionar lung și neinteligent.Sentimentul de colaborare al operatorilor de anchetã cu organizatorul investigației, atragereaacestora la alcãtuirea chestionarului, supravegherea adecvatã și remunerația corespunzãtoaremențin moralul anchetatorilor. În afara factorilor nonverbali, o serie de factori paralingvisticiasociați cuvântului sunt de mare importanțã în comunicarea dintre operatorul de anchetã și celintervievat. Efectele verbo-motorii (ritm, debit verbal, articulație), efectele vocii (timbru, inten-sitate, modulații), ca și efectele cuvintelor și ale frazelor (jocurile de sens etc.), așa cum remarca124 Inițiere în cercetarea sociologicã
De acord Împotrivã Nu știu Nr.
Bãrbați intervievați de bãrbați 37% 57% 6% 87
Bãrbați intervievați de femei 36% 60% 4% 234
Femei intervievate de femei 30% 64% 6% 357
Femei intervievate de bãrbați 58% 38% 4% 1139cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 124

J. Guilhot (1962), fac sã se vorbeascã în cadrul comunicãrii interumane despre o „semnificație
subiectivã“ (ceea ce se intenționeazã a se transmite) și despre „o semnificație obiectivã“ (ceeace se transmite de fapt). Simpla întãrire a rãspunsurilor printr-un „mm-hmm“ a dus la creștereaperformanțelor subiectului (J. Greenspoon și W.S. Verplank). Referitor la aceastã „intonațiemagicã“, la universul „hm“ al operatorilor de anchetã, scriitorul și sociologul francez GeorgesPerec (1967) remarca plurivalența lui: „puncteazã cuvântarea celui intervievat, îi câștigã încre-derea, îl înțelege, îl îmbãrbãteazã și-l întreabã, ba uneori chiar îl și amenințã“.
Cadrul fizic în care se administreazã chestionarul, ca și momentul (ora din zi, ziua din
sãptãmânã), exercitã o influențã asupra rãspunsurilor. Sunt de evitat încãperile „oficiale“; celmai indicat este sã se desfãșoare interviul ca o discuție cât mai obișnuitã într-un cadru obișnuit:la locul de muncã sau la domiciliul subiectului. Dar în spațiul de lucru, ca și la domiciliulsubiectului intervievat, imposibilitatea izolãrii fațã de ceilalți perturbã comunicarea. Prezențaunei a treia persoane în momentul intervievãrii modificã rãspunsurile.
Cercetând problema modului de influențare a prezenței celei de-a treia persoane în momentul
administrãrii chestionarului, M.R. Sheppard (1961) a stabilit cã sporește exactitatea rãspunsu-rilor la întrebãrile factuale, dar cã rãspunsurile la întrebãrile de opinie sunt distorsionate puternic.Pentru a diminua aceastã sursã de erori, în chestionar trebuie prevãzut totdeauna un spațiu pentruobservații, în care sã se consemneze condițiile în care s-a administrat chestionarul. WalterFriedrich (1971) atrãgea atenția asupra faptului cã interviul nu va putea fi completat parte lalocul de muncã, parte în pauza de masã, la club sau la domiciliu și formula cerința standardizãriicondițiilor de administrare a chestionarelor (din punctul de vedere al spațiului).
Alegerea momentului cel mai adecvat pentru administrarea chestionarului nu este întâmplã-
toare. Orele prea matinale sau prea târzii sunt nepotrivite. Se considerã cã anchetele pot fi fãcuteîn tot cursul zilei, cu excepția orelor de masã și de odihnã, cu începere de la ora nouã dimineațapânã la ora nouã seara. Întreruperea din muncã a subiecților plãtiți în acord și reținerea dupãorele de program sunt neindicate. M. Maget (1962), subliniind importanța momentului luãrii
de contact, preciza: „ca regulã generalã, se evitã a se tulbura activitatea care cere un efort susținut
sau intens, rapausul familial, repausul de dupã o muncã grea“.
Pentru a neutraliza sursa de eroare introdusã prin intervenția operatorilor de anchetã, pentru
a reduce deci dezavantajele chestionarelor administrate de cãtre acești operatori, trebuie totdea-una îndelung gânditã alegerea timpului și a locului de desfãșurare a interviului, dar și alegereapersoanei care sã se califice ca investigator de teren.
Administrarea chestionarelor constituie o tehnicã și o artã în același timp. Fãrã o anume
predispoziție înnãscutã: temperament extrovertit, capacitate de a trãi sentimentele altora (empatie),fizic plãcut, sãnãtate robustã, inteligențã, nimeni nu poate deveni bun operator de anchetã. Darnici cea mai dotatã persoanã nu va putea realiza un interviu pe bazã de chestionar corect dacãnu va respecta o serie de reguli tehnice : studierea chestionarului; (cvasi)memorarea întrebãrilor;
respectarea succesiunii întrebãrilor; înregistrarea fidelã a rãspunsurilor; intervievarea numai apersoanelor indicate; pãstrarea secretului profesional.
Formarea operatorilor de anchetã ca profesioniști și instruirea lor atentã înaintea fiecãrei
investigații se impun cu necesitate. Trebuie stabilit dacã operatorii de anchetã potențiali nu auei înșiși prejudecãți legate de viața sexualã, fumat, alcool, religie etc. În nici un caz cei cu preju-decãți marcante nu vor fi antrenați în investigarea unor fenomene precum cele amintite. Com-pletarea de cãtre operatori a câte unui chestionar din cele care urmeazã a fi aplicate are un dubluChestionarul în cercetarea sociologicã 125cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 125

scop: pe de o parte, dezvãluie operatorilor dificultãțile de formulare a rãspunsurilor și, pe de altã
parte, dezvãluie organizatorilor anchetei gradul în care rãspunsurile celor investigați concordãcu rãspunsurile date de operatorii de anchetã.
Unele încercãri de validare a modului în care se administreazã chestionarele de cãtre
operatorii de anchetã au pus în evidențã o serie de erori: de memorie; netransmiterea cuvântcu cuvânt a instrucțiunilor; fenomenul de suprasondare (de obținere cu orice preț a rãspunsu-rilor); mare variabilitate de la operator la operator în ceea ce privește comportamentul; percepțieselectivã (operatorii sunt înclinați sã audã ceea ce doresc ei sã audã); folosirea propriuluivocabular în înregistrarea rãspunsurilor; scurtarea sau lungirea rãspunsurilor (în funcție dedebitul verbal al operatorului, nu al celui care rãspunde).
Eliminarea totalã a surselor de erori rezultate din aplicarea chestionarului de cãtre operatorii
de anchetã nu pare posibilã. Pot și trebuie sã fie eliminate însã erorile sistematice, cele care nuse anuleazã prin numãrul (mai totdeauna mare) al operatorilor de anchetã. De asemenea, totdeaunatrebuie fãcut un control de validare a felului cum se aplicã chestionarul, operatorii de anchetãfiind avertizați despre acest control. În acest sens, este frecvent utilizat controlul prin poștã .
Se expediazã scrisori persoanelor cuprinse în eșantion (la 30-50% dintre acestea) și, pe bazarãspunsurilor primite (se înapoiazã 50-60% din scrisorile expediate), pot fi trase concluzii cuprivire la probitatea și tehnicitatea anchetatorului: dacã durata aplicãrii chestionarului s-a încadratîn „zona de timp“ prevãzutã, dacã persoana interogatã este cea desemnatã în eșantion etc. Unalt mijloc de control este relecturarea chestionarului , care permite depistarea bias-urilor (erorilor)
introduse de operatorii de anchetã. Verificarea la calculator , ca ș i contraancheta oferã garanții
suficiente pentru munca în teren a operatorilor.
Încercarea de clasificare a chestionarelor dupã conținut, formã și mod de aplicare nu trebuie
înțeleasã ca pe o diviziune și compartimentare rigidã; una și aceeași întrebare poate fi de opiniesau factualã, unul și același chestionar poate fi interpretat ca fiind special sau omnibus, poatefi autoadministrat sau administrat de cãtre operatorii de anchetã. Prin chestionarele factualeînregistrãm ceea ce se presupune cã subiectul știe: cum îl cheamã, ce vârstã are, când a mersultima datã la cinematograf. Prin cele de opinie înregistrãm ceea ce crede individul. ÎntrebândUnde vã veți petrece concediul de odihnã din acest an? , vom afla o opinie sau un rãspuns factual?
Este greu de precizat: se amestecã într-un tot indivizibil certitudini, dorințe, speranțe, hotãrârietc. Mai mult, întrebarea în sine sau chestionarul în sine nu pot fi considerate nici de opinie,nici factuale dacã nu sunt raportate la populația la care se aplicã. Întrebând Care credeți cã sunt
consecințele poluãrii atmosferei? , vom obține de la nespecialiști simple opinii, în timp ce de
la specialiștii în ecologie vom obține date factuale. Despre chestionarele speciale am arãtat câtpot fi ele de speciale, în condițiile în care orice fapt social este greu de surprins în complexitatealui, complexitatea fiind caracteristica definitorie a faptelor și fenomenelor sociale.
Nu întâlnim decât foarte rar într-un chestionar numai întrebãri deschise sau numai întrebãri
închise; foarte adesea, subiectului i se dã posibilitatea sã rãspundã liber, iar operatorul de anchetãîncadreazã rãspunsul dat într-unul precodificat. ăi este de la sine înțeles cã orice chestionar ela-borat spre a fi autoadministrat poate fi aplicat (în practicã, pentru a completa eșantionul, cums-a arãtat, sunt trimiși operatori de anchetã sã administreze chestionarele poștale). De aseme-nea, subiecții cu nivel superior de școlarizare pot rãspunde singuri, prin autoadministrare, fãrãmari dificultãți, la chestionarele elaborate în ideea de a fi administrate de cãtre operatorii de anchetã.126 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 126

Clasificarea pe care am realizat-o, în scopul de a facilita înțelegerea problematicii chestiona-
rului ca tehnicã și ca instrument de investigare a fenomenelor sociale, trebuie privitã ca oîncercare de construire a unor tipuri-limitã. În practicã întâlnim ponderi mai mult sau mai puținaccentuate ale diferitelor caracteristici enumerate.
Structura chestionarelor
A vorbi despre structura chestionarului înseamnã a analiza diferitele tipuri de întrebãri ca
elemente ale structurii și raporturile dintre aceste întrebãri ca legãturi între elementele structurii.În cadrul chestionarului, schimbarea unei pãrți atrage dupã sine modificarea întregului; supri-marea unui element antreneazã dupã sine raporturi schimbate între elementele (întrebãrile)reținute, deoarece chestionarul reprezintã un singur tot, unitar, formalizat. Datã fiind aceastãsituație, intervenția forurilor politico-administrative din trecut, ca și tentația unor patroni înprezent de a dicta cercetãtorilor vieții sociale ce întrebãri sã fie scoase din chestionar nu sejustificã. Pledãm pentru autonomia și respectarea specialiștilor. Cine și-ar permite sã-l învețepe chirurg cum sã opereze numai pentru faptul cã plãtește spitalizarea sau tratamentul medical?Pe de altã parte, ne pronunțãm clar pentru sporirea responsabilitãții celor care lanseazã chestio-nare: și aceastã tehnicã de cercetare are reguli ce trebuie respectate cu strictețe. Îmi apare azidin ce în ce mai limpede cã inamicul sociologiei nu este chestionarul, ci amatorismul, diletantis-mul în structurarea acestui instrument de investigare, ce își are, firește, virtuțile și limitele lui.
În structura chestionarelor, dupã funcția lor, pot fi puse în evidențã întrebãri: 1) introductive,
de contact sau de„spart gheața “; 2) întrebãri de trecere sau tampon ; 3)întrebãri filtru ; 4)
bifurcate ; 5) „ de ce “; 6) de control ; 7)întrebãri de identificare .
Întrebãrile introductive au rolul de a „încãlzi“ atmosfera, de a da subiectului sentimentul
de încredere în anchetator și în el însuși. Prima întrebare nu se va referi la date personale, nicila lucruri foarte complicate. Mulți practicieni ai anchetelor subliniazã faptul cã prima întrebareeste bine sã fie închisã (rãspuns de tipul Da-Nu ), sã permitã persoanelor sã rãspundã fãrã mari
eforturi. Într-o anchetã privind prestigiul diferitelor profesii (SUA, 1967), realizatã de National
Opinion Research Center , întrebarea de contact era astfel formulatã:
Presupuneți cã un tânãr înzestrat vã cere sfatul asupra celei mai valoroase profesii. Ce profesie i-ați indica?
William J. Goode și Paul K. Hatt (1962) comenteazã aceastã întrebare: ea pune subiectul
în situația de a da sfaturi și îl lãmurește în același timp cu privire la scopul investigației. Legatãde ea, cea de-a doua întrebare :
Ce este cel mai important, dupã pãrerea dv., sã stea în atenția unui tânãr când își alege profesia?
Aceasta este, în fond, prima întrebare a chestionarului. Practica anchetelor cu chestionar
uneori dezvãluie deficiențe în legãturã cu întrebãrile introductive. Multe chestionare încep greșitcu întrebãrile de identificare.
Întrebãrile de trecere au drept scop de a marca în structura chestionarului apariția unei
noi grupe de întrebãri referitoare la o altã problemã. Prin aceste întrebãri se stabilește cadrulChestionarul în cercetarea sociologicã 127cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 127

de referințã pentru rãspunsuri și se încearcã a se motiva aceste rãspunsuri. Într-un chestionar
nu avem de-a face cu o succesiune de stimuli izolați, ci cu o înlãnțuire de stimuli intercon-diționați. Acțiunea unuia dintre acești stimuli este pregãtitã de acțiunea stimulului anterior.Întrebãrile de trecere au aceastã funcție de pregãtire.
Socotiți cã programul televiziunii ar trebui sã cuprindã urmãtoarele emisiuni, mai des sau mai rar?
6. ăi acum câteva întrebãri despre filmele artistice:
a) La ce orã ați dori sã fie programate?
Ca pânã acum (1) Mai devreme (2) Mai târziu (3) Nu pot rãspunde (4)b) În mod obișnuit, filmele prezentate în emisiunea „Telecinemateca“ vã satisfac?Filmul nou (1) Filmul vechi (2) Mi-e indiferent (3)
În alte chestionare, grupele de întrebãri sunt și mai accentuat separate, pentru ca în interiorul
fiecãrei grupe de întrebãri coerența rãspunsurilor sã fie crescutã.
Lumea în anul 2020
45. Va fi mai firesc sau mai puțin firesc ca femeile sã ocupe posturi de conducere?
mult mai mult ca și azi mai puțin nu știu
46. Va fi mai firesc sau mai puțin firesc ca tinerii sã ocupe posturi de conducere?
mult mai mult ca și azi mai puțin nu știu
Întrebãrile de pânã acum s-au referit la ceea ce credeți cã se va întâmpla în anul 2020. V-am ruga acum
sã ne spuneți ce ați dori sã se întâmple în anul 2020.
47. Oamenii vor fi mai preocupați sau mai puțin preocupați de viața lor interioarã?
mai mult ca și azi mai puțin nu știu
48. Oamenii vor fi mai interesați sau mai puțin interesați de succesul lor pe plan social?
mai mult ca și azi mai puțin nu știu
Existã posibilitatea ca întrebãrile de trecere sau tampon între grupele de întrebãri vizând
probleme distincte sã fie înlocuite de o adecvatã punere în paginã: se distanțeazã grupele deîntrebãri, se introduc desene, elemente grafice: linii, chenare.
Întrebãrile de trecere reprezintã momente de destindere în cadrul chestionarului și duc la
concentrarea atenției subiectului asupra problemelor ce urmeazã a fi discutate, facilitându-iabordarea succesivã a întrebãrilor.128 Inițiere în cercetarea sociologicã
(1)
mai des(2)
mai rar(3)
ca pânã acum(4)
indiferent(5)
nu pot rãspunde
Filme artisticeMuzicã ușoarãTelejurnalEconomiceSerialeMuzicã popularãSportTransfocatorVarietãțicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 128

Întrebãrile filtru au o funcție contrarã întrebãrilor de trecere: ele opresc trecerea unor
categorii de subiecți la întrebãrile succesive, reprezentând în același timp un control al calitãțiirãspunsurilor. Exemplu:
13. Informația Bucureștiului a publicat anul acesta vreun material despre unitatea în care lucrați?
1. Da 2. Nu 3. Nu știu
(Pentru cei care dau rãspunsul 1 urmeazã întrebãrile 14, 15 și 16. Pentru cei care dau rãspunsurile 2 și
3 se trece direct la întrebarea 17).
14. L(e)-ați citit?
1. Da 2. Nu
15. Ați fost de acord cu felul cum erau puse problemele?
1. Da 2. Cu unele rezerve 3. Nu
16. Credeți cã acest(e) material(e) a(u) avut vreo contribuție la îmbunãtãțirea activitãții în unitatea în
care lucrați?
1. Da 2. Nu 3. Nu știu
17. Ați putea indica titlul unui material din ziarul Informația Bucureștiului ?
Foarte adesea, intereseazã numai opiniile unei anumite categorii din populația cuprinsã în
anchetã: de exemplu, în cadrul unei anchete despre noile canale TV , opiniile acelora care posedãde mai mult timp televiziune cu cablu la domiciliu. În acest sens, întrebarea:
1. De când aveți televiziune prin cablu?
1) Mai puțin de 1 an2) De 1 – 2 ani3) De peste 2 ani
este filtru pentru întrebarea nr. 3.
3. În ultimul timp, Pro TV a introdus în programele sale unele emisiuni noi. Iatã titlul câtorva dintre
ele, despre care vã rugãm sã ne spuneți cum le apreciați.
Uneori însã intereseazã opiniile „pro“ și „contra“ ale tuturor celor anchetați. Construim
atunci întrebãri bifurcate.
Întrebãrile bifurcate separã sensurile „pro“ și „contra“ din rãspunsurile subiecților, dar,
spre deosebire de întrebãrile filtru, nu opresc subiectul de a urma succesiunea întrebãrilor șinici nu calificã rãspunsurile date. Exemplu:
12. În mod obișnuit, dv. aplicați copilului dv. pedepse corporale?
1. Da 2. Nu
(Dacã rãspunsul este „Da“, urmeazã întrebarea 13; dacã rãspunsul este „Nu“, urmeazã întrebarea 14).13. De ce obișnuiți sã aplicați copilului dv. pedepse corporale?14. De ce refuzați sã aplicați copilului dv. pedepse corporale?
În cadrul anchetei privind metodele de educare utilizate în familie, interesa în egalã mãsurã
motivarea folosirii pedepselor corporale ca mijloc educativ, dar și considerentele pentru careeste respinsã o astfel de metodã. Construirea unor întrebãri bifurcate este foarte utilã când întresensurile „pro“ și „contra“ ale unor opinii se intercaleazã serii de întrbãri ce ar îngreuia, din parteasubiectului sau a operatorului de anchetã, urmãrirea logicii chestionarului.Chestionarul în cercetarea sociologicã 129cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 129

Întrebãrile De ce? au funcția de a provoca explicații în raport cu diferitele opinii exprimate.
Deși nelipsite din chestionar, întrebãrile De ce? constituie un bun exemplu de întrebãri imprecise.
De ce tragi sfoara? Rãspunsuri: De capul ei sau Pentru cã este imposibil sã o împing sau D-aia .
Rãspunsurile sunt hazlii, dar ele au fost provocate de întrebarea De ce? , la care însã se aștepta
un rãspuns de justificare a acțiunii. La întrebarea De ce? , fiecare justificã decizia luatã, opinia
exprimatã. Foarte adesea, justificarea este datã de primul argument ce-i vine omului în minte,
evantaiul acestor argumente fiind larg. Valoarea informativã a întrebãrilor De ce? pare a fi foarte
scãzutã. Credem chiar cã valoarea unui chestionar este invers proporționalã cu numãrul întrebã-
rilor De ce? existente în structura lui. Medicul nu te întreabã niciodatã de ce te doare în dreptul
rebordului costal stâng sau în regiunea pectoralã. Mai mult, el îți spune de ce. Este nefiresc,în aceastã ordine de idei, sã întrebãm persoanele din eșantion de ce sãvârșesc abateri de la nor-mele morale de conduitã, de ce merg la bisericã sau la cinematograf. În unele chestionare întâl-nim folosirea abuzivã a întrebãrilor De ce .
Probabil cã toate aceste motive și încã altele nu epuizeazã întrebarea De ce , așa încât ea
pare inutilã. Pe de altã parte, întrebarea De ce poate provoca rãspunsuri greșite, rãspunsuri ce
nu conțin informația doritã. Întrebând, în studiul pieței, De ce folosiți pasta de dinți Colgate? ,
rãspunsurile pot sã oscileze între a prezenta calitãțile produsului și obișnuința de a folosi acestprodus. Întrebarea corectã ar fi trebuit sã fie formulatã astfel:
Ce avantaje prezintã pasta de dinți Aquafresh ?“ (În prealabil, trebuia introdusã o întrebare filtru: „Folosiți pasta
de dinți Aquafresh ?“)
Întrebãrile de control nu aduc informații noi, ci verificã fidelitatea, consistența opiniei
exprimate. Într-un chestionar elaborat de noi privind tineretul și viitorul, am introdus un numãrrelativ mare de întrebãri de control.
15. Peste 50 de ani, rolul școlii în formarea generalã a oamenilor va fi:
1) mult mai mare 2) mai mare 3) ca și astãzi4) mai mic 5) mult mai mic 6) nu știu
În cazul în care opinia exprimatã acorda școlii în viitor un rol mult mai însemnat, ceea ce
se întâmpla de regulã la pretestare, fidelitatea fațã de aceastã opinie era probatã de întrebareade control nr. 16.
16. Credeți cã peste 50 de ani școala va juca un rol mult mai însemnat în formarea generalã a oamenilor?
1. Da 2. Nu 3. Nu știu
Întrebãrile de control dau asigurãri și asupra faptului cã subiecții au înțeles exact sensul
întrebãrilor, cã nu este alteratã persistența atenției.
Întrebãrile de clasificare (sau de identificare) servesc la analiza rãspunsurilor din chesti-
onar. Este bine ca aceste întrebãri privind sexul, vârsta, nivelul de școlarizare, situația profesio-nalã etc. sã încheie chestionarul. Despre întrebãrile de identificare, ca întrebãri factuale, ammai discutat.
Așa cum am mai spus, întrebãrile într-un chestionar nu sunt stimuli izolați, nu sunt elemente
independente, ci se raporteazã unele la celelalte, se presupun reciproc sau se influențeazã reci-proc în funcție de succesiunea lor, de poziția lor.130 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 130

Tehnici de structurare a chestionarelor
Luarea în considerare a raporturilor dintre întrebãri a permis stabilirea unor tehnici de struc-
turare a chestionarelor.
Tehnica pâlniei (funnelling ), care presupune trecerea de la general la particular. Subiectul
este pus în situația de a rãspunde mai întâi la o întrebare care vizeazã un aspect general, urmândsã rãspundã apoi la o alta cu totul particularã. Exemplu:
— Sunteți de acord sau împotriva aplicãrii de cãtre pãrinți a pedepsei corporale copiilor?
— Dv. aplicați pedepsele corporale copiilor dv.?
Tehnica pâlniei presupune mai întâi formularea unor întrebãri libere și, în final, a unor între-
bãri închise:
— Ce pãrere aveți despre valoarea stimulentelor morale?
— Ce pondere au stimulentele morale în întreprinderea dv.?
1) foarte mare 2) mare 3) redusã 4) foarte redusã
Prin aceastã tehnicã se pune în evidențã raportul dintre comportamentul verbal și comporta-
mentul deschis; se realizeazã, totodatã, o trecere fireascã pentru o întrebare personalã. Rãmânede constatat dacã printr-o astfel de tehnicã persoanele chestionate nu încearcã sã dea rãspunsu-rilor o coerențã logicã, cea de-a doua întrebare fiind influențatã de prima.
Tehnica pâlniei rãsturnate (reversed funnelling ) urmãrește drumul invers, de la particular
cãtre general. Subiectul anchetat este ajutat sã dea rãspuns la o întrebare care vizeazã generalul.Se recomandã aceastã tehnicã la chestionarea persoanelor cu un nivel de școlarizare scãzut,pentru cã este mai ușor sã întrebi astfel de persoane mai întâi într-o formã concretã:
— Care este pãrerea dv. despre activitatea clubului uzinei?,
pentru ca imediat sã se formuleze o întrebare mai generalã:
— Sunteți mulțumit de activitatea artisticã din întreprindere?
De asemenea, la construirea oricãrui chestionar trebuie avut în vedere sã se elimine influențe
nedorite pe care o întrebare le poate avea asupra celorlalte.
Efectul halo definește contagiunea rãspunsurilor fie prin iradierea sentimentelor, fie prin
organizarea logicã a lor. Leon Festinger, în Teoria disonanței cognitive (1957), arãta cã douã
elemente cognitive (opinii, credințe, reprezentãri) care se neagã reciproc antreneazã din parteaindividului o activitate de reducere a disonanței. Tendința de eliminare a contradicțiilor în formu-larea rãspunsurilor este cât se poate de evidentã: inversarea ordinei de prezentare a întrebãrilorîntr-o anchetã (septembrie 1939) asupra neutralitãții SUA în timpul celui de-al doilea rãzboimondial a dus la rezultate diferite (Tabelul 6.5).
A) 1. „Credeți cã SUA ar trebui sã permitã cetãțenilor sãi sã intre în armata francezã și englezã?“
B) 2. Credeți cã SUA ar trebui sã permitã cetãțenilor sãi sã intre în armata germanã?“
Aceleași întrebãri, însã în ordine inversã: întâi întrebarea nr. 2 și apoi întrebarea nr. 1:Chestionarul în cercetarea sociologicã 131cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 131

Tabelul 6.5. Distribuția rãspunsurilor în funcție de ordinea întrebãrilor (în procente)
În forma A, stringența logicã impunea sã se acorde și cetãțenilor americani de origine
germanã privilegiul pe care îl au cei de origine francezã sau englezã. În aceastã formã eraestompatã ostilitatea cetãțenilor americani fațã de fascism, dupã cum în forma B era diminuatãsimpatia fațã de aliați.
Când contagiunea rãspunsurilor (efectul halo) se datoreazã necesitãții de coerențã logicã
din partea subiectului, este indicat a fi eliminatã, utilizându-se „fenomenul de orbire“, asupracãruia a atras atenția Daniel Katz (1940). Fenomenul de orbire se produce prin înmulțirea datelornesemnificative pentru problema ce trebuie rezolvatã. De exemplu, un avion și un tren pornescunul spre celãlalt din București și Iași. Avionul are o vitezã de patru ori mai mare decât trenul șizboarã, pãstrând aceeași vitezã, pânã întâlnește trenul, apoi se întoarce la București, revine deasupratrenului, din nou la București ș.a.m.d. pânã ajunge trenul la București. Trenul a parcurs distanțaIași-București în X ore. Ce distanțã a parcurs avionul? Pentru rezolvarea problemei nu trebuiereținut decât un singur element: avionul are o vitezã de patru ori mai mare decât trenul. Celelalteelemente sunt inutile, dacã se cunoaște dinstanța București-Iași. Atenția este concentratã într-oaltã direcție și este destul de greu sã formulezi un rãspuns corect, mai ales într-un interval detimp limitat. Eventualele întrebãri care ar putea constrânge celelalte rãspunsuri trebuie sepa-rate de numeroasele elemente fãrã legãturã cu ele sau sã direcționeze gândirea în alt sens, conco-mitent cu restrângerea timpului de gândire acordat pentru rãspuns (întrebãri blitz).
Iradierea sentimentelor, determinând contagiunea rãspunsurilor, poate fi împiedicatã prin
plasarea acelor întrebãri susceptibile de a provoca efectul halo la sfârșitul chestionarului. În acest
sens, întrebãrile vizând practicile religioase, de exemplu, este bine sã figureze printre ultimeleîntrebãri din chestionar. De asemenea, se va acorda atenție selectãrii cuvintelor și formulãriiîntrebãrilor: cuvintele terminate în „ism“ și cele terminate în „te“ vor fi, pe cât posibil, evitate.
Efectul de poziție reprezintã, în macroplan, ceea ce este efectul halo în microplan. Acest
efect trebuie luat în considerare mai ales în cazul chestionarelor omnibus : succesiunea temelor
poate influența rãspunsurile. Nu fãrã temei se vorbește despre o „dramaturgie“ a chestionarelor:de-a lungul oricãrui chestionar poate fi pusã în evidențã o curbã de tensiune. Locul pe aceastãcurbã de tensiune a diferitelor teme influențeazã intensitatea și direcția rãspunsurilor. La înce-putul chestionarului, întrebãrile vor fi cât se poate de interesante pentru subiect, dar mai puținimportante pentru cercetãtor. La sfârșitul chestionarului, dimpotrivã, întrebãrile interesantepentru cercetãtor sunt total lipsite de atracție pentru subiect: vârsta, sexul, sistemul socioprofe-sional etc. (întrebãri de identificare). Între extreme, la mijlocul chestionarului vor fi plasate, pãs-trându-se echilibrul psihologic, atât întrebãri interesante, cât și neinteresante pentru subiect.132 Inițiere în cercetarea sociologicã
Forma A Forma B
Întrebarea nr. 1Da
NuNu știu4546
94054
6
Întrebarea nr. 2DaNuNu știu3161
82274
4cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 132

Lungimea chestionarului constituie o problemã atât de metodologie, cât și de tehnicã a
cercetãrii. Este necesar, într-o cercetare, sã fie reținuți toți indicatorii? Cât mai mulți? Cât maipuțini? Considerente de ordin material și de timp ne fac sã credem cã alegerea pentru cercetaredoar a indicatorilor principali – a unora dintre aceștia – reprezintã calea cea mai eficace pentrua descrie sau mãsura fenomenele sociale. Aceastã alegere nu înseamnã nicidecum contabilitate,inventariere. Lungimea chestionarului exprimã capacitatea de a alege din universul indicato-rilor posibili pe cei esențiali. Cu cât aceastã capacitate este mai scãzutã, cu atât chestionaruleste mai lung; cu cât este mai lung chestionarul, cu atât este mai ridicat costul total al investi-gației. Dar lungimea chestionarului nu trebuie mãsuratã numai în numãrul de întrebãri, nicinumai în timpul necesar completãrii rãspunsului la aceste întrebãri. Un chestionar interesantpentru o persoanã este mult mai scurt decât cel mai scurt chestionar neinteresant. Alfred C. Kinsey,cercetând comportamentul sexual la bãrbat și la femeie, utilizeazã un chestionar cu 300-500deitemi (dacã întrebarea este simplã, ea însãși constituie un item). În mod obișnuit, 25-50 de
întrebãri (sau de itemi ) nu obosesc nici pe anchetator, nici pe cel anchetat. Numãrul nu este
limitativ. Forma întrebãrilor (închise, deschise), locul și timpul de desfãșurare a anchetei dauun spațiu de joc larg dimensiunilor chestionarului. De asemenea, modalitatea de aplicare.Chestionarele autoadministrate vor fi mai scurte decât cele administrate prin operatori deanchetã; cele poștale mai scurte decât cele aplicate prin tehnica extemporalului.
Multã vreme s-a considerat cã un chestionar nu trebuie sã necesite mai mult de 30 de minute
pentru a fi completat. Astãzi, limita este împinsã pânã la 60-90 de minute, dar niciodatã nutrebuie sã se abuzeze de timpul și de amabilitatea celor anchetați. În plus, s-a constatat cã numaiprin eforturi susținute oamenii își pot menține atenția într-o anumitã direcție mai mult de 40de minute. Sistemul școlar, precum și cel universitar prevãd pauze în activitatea intelectualã lafiecare 40-50 de minute. Toate acestea pledeazã pentru limitarea chestionarului, ca timp, la
circa 45 de minute. Tehnica extemporalului chiar impune ca acest timp sã nu fie depãșit. Caregulã generalã, se poate spune cã durata, lungimea chestionarului nu trebuie sã depãșeascãputerea de concentrare a atenției celui care rãspunde (A.B. Blankenship).
Designul chestionarelor (punerea în paginã a întrebãrilor) este departe de a constitui un
element exterior chestionarului. Werner Henning (1971) precizeazã condițiile pe care trebuiesã le îndeplineascã orice chestionar: sã fie imprimat estetic; tipografic sã fie clar delimitat(casetele pentru coduri ordonate în aceeași parte a chestionarului, unele sub altele, trimiterile– „dacã da, atunci treceți la întrebarea X“ – tipãrite cu alt corp de literã etc.); rãspunsurileprestabilite sã fie plasate pe o singurã laturã a chestionarului; sã fie astfel imprimat încât sãpermitã prelucrarea lui ulterioarã.
Felul în care se prezintã stimulii (întrebãrile) reprezintã el însuși un stimul: alegerea literei
(corp, floare etc.), calitatea hârtiei, așezarea în paginã ș.a.m.d. nu sunt indiferente pentru cerce-tãtor. Chestionarele poștale și, în general, cele autoadministrate se impun a fi tipãrite pe hârtiede calitate superioarã, cu corp de literã opt sau zece. Chiar și chestionarele administrate de cãtreoperatorii de anchetã trebuie sã fie atent puse în paginã, deși persoana chestionatã nu intrã încontact direct cu ele. O privire sumarã asupra chestionarului permite celui care rãspunde sã-șifacã o imagine despre seriozitatea cercetãrii, prestigiul institutului care lanseazã ancheta. Înși-rarea monotonã a întrebãrilor poate fi evitatã printr-o mai judicioasã punere în paginã.Chestionarul în cercetarea sociologicã 133cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 133

La întrebãrile deschise se recomandã utilizarea liniilor pline, nu a punctelor, pentru a ghida
scrierea. Exemplu: Indicați titlul ultimelor cãrți pe care le-ați citit în cursul acestui an :
1. ____________________________ 1… … … … … … … … …
2. ____________________________ 2… … … … … … … … …3. ____________________________ 3… … … … … … … … …Recomandabil Nerecomandabil
Împrimarea chestionarelor pe ambele fețe ale paginii, în afara economiei de hârtie realizate,
scutește pe anchetator de manipularea mai multor mii de pagini și are efecte pozitive asuprasubiecților cuprinși în anchetã, dar îngreuneazã operația de prelucrare ulterioarã a datelor.Ordonarea întrebãrilor trebuie sã permitã o rapidã identificare a temelor din chestionar: fie cãse schimbã litera (drepte în locul cursivelor ș.a.m.d.), fie cã sunt introduse elemente de semna-
lizare (încadrarea în chenar, sublinierea etc.).
Punerea în paginã trebuie sã rãspundã în același timp unor necesitãți artistice, dar și funcțio-
nale. În acest scop, pot fi utilizate o serie de pictograme , care faciliteazã înțelegerea și subliniazã
elementele esențiale (Figura 6.3).
Fig. 6.3. Utilizarea elementelor grafice în chestionar
Codificarea și înregistrarea rãspunsurilor trebuie facilitate: codurile vor fi trecute (pe cât po-
sibil) chiar lângã întrebare sau rãspuns. Succesiunea lor sã fie cât mai fireascã, fãrã reveniri saudiscontinuitãți. Încadrarea chestionarului într-un chenar îi dã o formã bunã (în sens gestaltist ),
lasã impresia de ordonare, de lucru finit, ceea ce poate influența pozitiv comportamentul celuianchetat.
Nu recomand încãrcarea cu elemente grafice sau artificializarea chestionarelor, dar utilizarea
culorilor (a hârtiei sau a tiparului), schimbarea tradiționalei hârtii cu imprimate din carton în relief
sau chiar cu material plastic, film, diapozitive pare a fi în spiritul timpului.
Formularea întrebãrilor
Tehnica chestionarului nu începe cu formularea întrebãrilor. Tema anchetei (obiectul investi-
gației), clar definitã teoretic, trebuie mai întâi tradusã într-o definiție operaționalã, urmând apoistabilirea setului de indicatori. Acești indicatori sunt formulați ca întrebãri în chestionar. Desigur,nu toate întrebãrile reprezintã indicatori: întrebãrile introductive, ca și cele de trecere nu pot aveaaceastã semnificație.
Unele teme de cercetare nu impun operaționalizarea conceptelor și nici nu ridicã probleme
de formulare a întrebãrilor. Dacã vrem sã vedem cât de mare este numãrul locuitorilor orașuluiBucurești care folosesc tramvaiul pentru a se deplasa la serviciu, nu trebuie sã facem altceva decât,pe un eșantion reprezentativ, sã întrebãm persoanele selecționate:
134 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 134

Faceți parte din categoria bucureștenilor care utilizeazã tramvaiul pentru deplasarea la locul de muncã?
Da. Nu.
Dacã vrem însã sã determinãm proporția bucureștenilor care utilizeazã mijloace de transport
urban în comun, nu este suficient sã întrebãm:
Faceți parte din categoria bucureștenilor care utilizeazã mijloacele de transport în comun?
Trebuie mai întâi sã traducem termenul de „mijloc de transport în comun“, care, deși larg
rãspândit, este totuși abstract. Cineva s-ar putea gândi și la vaporașele ce traverseazã vara LaculHerãstrãu, altcineva chiar și la taxiuri care sunt folosite în comun (succesiv) de mai mulți oameni.V om întreba concret dacã folosește: tramvaiul, autobuzul sau troleibuzul, dar nu vom puteaafirma cã este necesarã și o formulare specialã a întrebãrilor.
Încercând mai departe sã stabilim motivele pentru care pe traseele comune, din mijloacele de
transport în comun unii bucureșteni preferã tramvaiul, alții troleibuzul și, în fine, o altã parte auto-buzele, nu vom apela pur și simplu la întrebarea De ce. Pentru a surprinde motivele, vom „traduce“
tema, obiectul investigației în indicatori – în semne concrete – pe care îi vom include în întrebãri,
având însã deosebitã grijã pentru formularea întrebãrilor . Se înțelege cã fiecare întrebare trebuie
sã vizeze o singurã problemã. V or fi evitate întrebãrile duble, cu atât mai mult intero gațiile ce
reunesc sub un singur semn de întrebare mai multe aspecte, procese sau fenomene ale vieții sociale.
Chiar dacã în cercetãrile sociologice nu vom întâlni cinci probleme turnate într-o singurã întrebare,vom gãsi uneori întrebãri duble care vor conduce inevitabil la rãspunsuri nerelevante.
Într-o anchetã din 1957 a Institutului Demoscopic Allensbach , pentru a afla de ce în sudul
Germaniei Federale s-au vândut mai puține televizoare decât în restul țãrii, în locul banaleiîntrebãri: De ce nu ați cumpãrat pânã acum un televizor? , au fost formulate, într-un chestionar,
circa 70 de întrebãri concrete. Sunt preferabile, așadar, în locul unei singure întrebãri generale,mai multe întrebãri specifice. W.R. Belson și J. Duncan (1962), comparând anchetele bazatepe check-list cu cele în care s-au utilizat întrebãri deschise, au demonstrat valoarea deosebitã
a întrebãrilor specifice. De altfel, se știe cã itemii nespecifici au o putere de predicție a comporta-
mentelor foarte scãzutã (J. Ajzen și M. Fishbein, 1977).
Referitor la fiecare întrebare, așa cum noteazã Elisabeth Noelle (1963), trebuie precizat dacã:
Sunt greutãți de înțelegere a limbajului? Da / Nu
Întrebarea este prea abstractã? Da / NuDepãșește elocvența celui anchetat? Da / NuNecesitã capacitate de observație prea bogatã pentru a rãspunde? Da / NuSuprasolicitã gândirea? Da / NuEste obositoare? Da / NuEste plicticoasã? Da / NuGenereazã teamã? Da / NuGenereazã reacție de prestigiu? Da / NuTema este prea intimã? Da / NuGenereazã conflicte cu idealul propriu? Da / Nu
Mai amãnunțit, Stanley L. Payne, în The Art of Asking Questions (1951), gãsește o sutã de
imperative pentru formularea întrebãrilor. De reținut faptul cã rãspunsul trebuie analizat totdea-una prin prisma întrebãrii, iar formulãri diferite dau rãspunsuri diferite.Chestionarul în cercetarea sociologicã 135cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 135

Utilizând întrebãrile închise (precodificate), trebuie sã ne decidem asupra folosirii fie a
întrebãrilor alternative , fie a întrebãrilor selective . Albert B. Blankenship considerã cã în tehnica
chestionarului cele mai frecvente greșeli sunt cele de formulare a întrebãrilor.
Formularea întrebãrilor trebuie sã fie clarã, simplã, fãrã înflorituri stilistice, gramatical co-
rectã, respectând topica frazei sau a propoziției. Toate acestea conduc la concluzia cã întrebãriledin chestionar vor fi cât mai scurte posibil. Stanley L. Payne (1951) era convins cã o întrebarecorectã nu ar trebui sã depãșeascã douãzeci de cuvinte. Într-un studiu experimental privindstilul chestionarelor, R. Henson et al. (1979) au gãsit diferențe semnificative între rãspunsurile
la întrebãrile scurte, comparativ cu cele care numãrau mai mult de douãzeci de cuvinte. Firește,exemplele privind lungimea întrebãrilor are în vedere limba englezã. S-ar impune efectuareaunor cercetãri experimentale asupra întrebãrilor în limba românã. Mi se pare rațional sã acceptãmregula ca întrebãrile sã fie scurte, deși redundanța ar putea ajuta la formularea rãspunsurilor.Sã nu pierdem totuși din vedere cã lungirea întrebãrilor conduce la lungirea chestionarului, cuefecte contraproductive. În formularea întrebãrilor se vor evita negațiile: „o formulare estemai bine înțeleasã dacã ea este pozitivã“ (Blankenship, 1961). Întrebãri precum: Nu sunteți
de acord cu…? sau Nu considerați cã…? au formularea corectã: Sunteți de acord cu…? sau
Considerați cã…?
Întrebuințarea negațiilor în formularea întrebãrilor îngreuiazã codificarea rãspunsurilor. Dacã
cineva rãspunde Nula întrebarea Nu este adevãrat cã oamenii își schimbã pãrerile o datã cu
vârsta? , acest rãspuns poate fi interpretat ca dezacord al subiectului cu enunțul fãcut, dar și
ca acord al lui, pentru cã o dublã negație dã o afirmație. ăi dublele negații ar trebui evitate înformularea întrebãrilor. Nu considerați cã nu s-a fãcut suficientã publicitate pentru subscrie-
rea cupoanelor de privatizare?
O astfel de întrebare este greșit formulatã: include o dublã negație, fiind în același timp suges-
tivã. Sugestibilitatea unei întrebãri poate fi evidentã: Nu-i așa cã dv…? , dar și foarte ascunsã
Cravata actorului principal din filmul X era cu dungi sau în carouri? (o astfel de întrebare
sugereazã faptul cã actorul respectiv purta cravatã). Totdeauna este necesarã cunoașterea efec-telor psihologice ale întrebãrilor, dupã cum se cer a fi luați în considerare și factorii psihosocialicare influențeazã conduita indivizilor. Tendința de fațadã, de a rãspunde în conformitate cu ceeace se considerã a fi socialmente dezirabil, este generatã de subordonarea fațã de normele colec-tivitãții. Aceastã tendințã se traduce fie prin minimalizarea opiniilor proprii, fie prin simulareadefensivã sau prin refugiul în stereotipurile socioculturale. Reacția de prestigiu – ca factorpsihosocial – poate fi anulatã prin formularea activã a întrebãrilor. Pentru a învinge reacția deprestigiu, pare mai adecvatã întrebarea Cât trebuie sã plãtiți ratã lunarã? decât Ați cumpãrat
în ultimul an mãrfuri în rate?
Obținerea unor rãspunsuri sincere este dificilã, dar nu imposibilã. Cunoscându-se stereo-
tipurile sociale, vom pune mai multe întrebãri (inclusiv de control) pentru a afla adevãrul. Seștie cã adolescenții au tendința de a se declara mai maturi, cã studenții vor sã parã mai noncon-formiști etc. Nu ne vom mulțumi, în aceste situații, sã punem o singurã întrebare vizând anulnașterii; vom întreba și despre anul absolvirii școlii generale, despre anul admiterii în liceuș.a.m.d.
Tendința de fațadã sau reacția de prestigiu poate fi mãsuratã prin introducerea în chestionar
a unor scale: scala K din Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MMPI ), Scala de
sinceritate din Testul P .N.P . (Psihopatie, Nevrozã, Paranoia) al lui P. Pichot ș.a.m.d.136 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 136

Julian L. Simon sugereazã posibilitatea utilizãrii tehnicii placebo pentru înlãturarea confu-
ziei, dar și pentru învingerea reacției de fațadã. Pentru a afla procentul persoanelor care aucitit o anume revistã, arãtãm mai întâi o revistã falsã ( placebo ) și întrebãm persoanele din eșan-
tion dacã au citit-o. Scãzând numãrul acestora din totalul celor care declarã cã au citit revistacare ne intereseazã, estimãm mai corect procentajul cititorilor respectivei reviste. Exemplu: într-oanchetã, declarã cã au citit revista Psihologia aproximativ 52 la sutã dintre persoanele inves-
tigate, dar 10 la sutã dintre persoanele interogate afirmã cã au citit și o revistã inexistentã ( placebo ).
Este deci probabil ca 42 la sutã dintre cei anchetați sã fi citit revista Psihologia .
Alți factori subiacenți ai atitudinilor sociale – autoritarismul, dogmatismul, conservatorismul,
extremismul – pot fi depistați prin introducerea în chestionarele obișnuite a scalelor lui TheodoreAdorno, Milton Rokeach și, respectiv, George D. Wilson și John R. Patterson (1968).
Amorul propriu al persoanelor interogate trebuie menajat prin întrebuințarea optativului.
V om întreba: Ați dori sã citiți romanul Pentru cine bat clopotele ?Cei care au citit romanul lui
Hemingway vor declara spontan L-am citit deja . Pentru protejarea nu numai a stimei de sine, dar
și a concepțiilor și opiniilor proprii, se recomandã întrebãrile indirecte . Studiul lui Haire Mason
(1949) privind consumul de cafea instant este de referințã: prin întrebãri directe , de tipul Ce
nu vã place la cafeaua instant? , nu s-au obținut decât rãspunsuri stereotip ( Nu-mi place gustul
ei). Prin introducerea unor întrebãri indirecte ( Ce fel de femei, dupã pãrerea dv., cumpãrã cafea
instant? și Care credeți cã sunt motivele pentru care acestea cumpãrã cafeaua instant? ) s-a reușit
sã se afle imaginile asociate respectivului produs: utilizatoarele cafelei instant erau, la acea datã,considerate mai leneșe, mai slab organizate, mai cheltuitoare și, în comparație cu cele carefolo-
seau cafeaua tradiționalã, soții nu atât de bune. Nicole Berthier și François Berthier (1978, 51), dela care am preluat acest exemplu, vorbesc despre „tehnica persoanei a treia“, constând în intero-garea în legãturã cu alții, nu cu propria persoanã, apelându-se astfel la întrebãri indirecte.
Dacã o atitudine este social neacceptatã, trebuie fãcutã aluzia cã existã totuși persoane care
manifestã aceastã atitudine. De exemplu, pentru a depãși distanța fațã de idealul social, vizândtentația sinuciderii, vom formula o astfel de întrebare: Mulți oameni s-au gândit uneori la sinuci-
dere; dv. v-ați gândit vreodatã sã vã sinucideți?
Tot pentru menajarea amorului propriu, este indicat a se utiliza eufemismele: a lua în loc
de a fura, a aplica pedepse corporale în loc de a bate etc. Pe cât posibil, subiectului nu i se va dasenzația cã a greșit și va fi scutit sã declare cã nu știe, nu poate etc. Acest deziderat se reali-zeazã prin formularea unor întrebãri concrete, cu precizarea timpului și a locului. Ajutãm subiectulsã rãspundã exact dacã vom cere: Indicați titlul filmelor pe care le-ați vizionat la cinematograf
în cursul acestei luni , în loc sã întrebãm: De obicei, câte filme vizionați pe lunã?
Este greșit a întreba în general. Nu vom întreba, de exemplu, profesorii: Ce spuneți dv. de
obicei când întârzie un elev? , ci Ce ați spus ultima datã când a întârziat un elev?
Unele întrebãri, aparent foarte simple, impun un îndelungat timp de gândire și fac imposibil
un rãspuns corect. De exemplu, Câte lame de ras folosiți anual? Prea puține sunt persoanele
care și-au propus o evidențã, astfel încât sã poatã da un rãspuns exact și rapid. Niciodatã nutrebuie supraestimatã memoria celor anchetați. R. Farber a realizat o experiențã pe 237 de familii,chestionând fiecare membru al familiei cu privire la achizițiile de bunuri de lungã duratã fãcutede familie în ultimele șase luni. Omisiunile, variind între 10 la sutã și 50 la sutã, erau diferitedupã natura celor cumpãrate, sexul și poziția în familie a celui intervievat. R. Farber a stabilitcã 80 la sutã dintre omisiuni se datorau slãbiciunilor memoriei.Chestionarul în cercetarea sociologicã 137cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 137

Pentru a corecta slãbiciunile memoriei, pot fi utilizate diferite mijloace mecanice: astfel, se
cere celor investigați sã acționeze clapa unui contor pe care îl poartã în buzunar ori de câte ori,mergând prin oraș, întâlnesc persoane cunoscute. Este destul de greu sã-ți amintești cu exactitatecâte pagini de revistã ai rãsfoit într-o bibliotecã publicã într-o orã. Dacã între paginile revisteisunt puse mici puncte de clei și dupã o orã sunt numãrate câte „sigilii“ au fost rupte, greșelile dememorie vor fi evitate. La fel, pentru a afla cât timp este urmãrit programul TV , fãrã a face apella memoria posesorilor de aparate TV , cercetãtorii pot folosi audiometrul Nilson , care înregis-
treazã automat timpul cât funcționeazã televizorul. Dar și acest procedeu are unele limite: nupoate înregistra audiența individualã, ci colectivã, nu dã informații cu privire la funcționarea„în gol“ a televizorului și nici nu ne ajutã prea mult în aflarea opiniilor despre emisiunile TV .
Apelul la evenimente care s-au petrecut cu mult timp înaintea momentului desfãșurãrii
anchetei pune subiectul în dificultatea de a rãspunde exact. Pe un lot de 563 de persoane s-acercetat influența factorilor memoriei îndepãrtate, comparativ cu cei ai memoriei apropiate.
A) Ați bãut în ultimele 14 zile Coca-Cola? Dacã da, câte sticle ați bãut în ultimele 14 zile?“
B) „Ați bãut ieri Coca-Cola? Dacã da, câte sticle, când, unde? (întrebarea s-a repetat timp de trei zile).
În prima formã, rãspunsurile au indicat un consum mediu zilnic de 1,0 sticle/om, în timp
ce apelul la memoria apropiatã (forma B) a permis o estimare mai exactã a consumului deCoca-Cola: 1,3 sticle/om/zilnic.
Gradul de abstractizare al întrebãrilor trebuie sã corespundã nivelului de școlarizare al celor
cuprinși în anchetã. Când se încearcã stabilirea unor comparații între grupurile sociale cu nivelurideosebite de instrucție școlarã, chestionarul trebuie sã fie adecvat populației cu cel mai scãzutnivel de școlarizare. În cercetãrile comparative internaționale, de asemenea, grija pentru ajustareachestionarului în raport cu gradul de culturã al populației se impune de la sine. Pe cât posibil,vor fi întrebuințate întrebãrile intuitive, renunțându-se la formulãrile abstracte, folosindu-secuvinte uzuale. În unele țãri existã liste de cuvinte ce revin mai frecvent în vorbirea curentã.Astfel, Comptage de Lorge cuprinde cele mai des întâlnite cuvinte din ziare și reviste, selecțio-
nate dintr-un total de 4 500 000 de cuvinte, iar Liste Dale oferã 3 000 de cuvinte cunoscute
de 4/5 dintre elevii școlilor primare.
H. Kucera și S.N. Francis (1967) au analizat cu ajutorul computerului frecvența cuvintelor
în engleza americanã de azi. La fel au procedat J.B. Carroll et al. (1973), iar H. Dahl (1979)
a publicat o lucrare cu titlul Frecvența cuvintelor în vorbirea englezo-americanã . Astfel de
lucrãri privind limba românã ar ajuta mult la formularea corectã a întrebãrilor în chestionarelede cercetare științificã.
Chiar cele mai banale întrebãri pot oferi multe surprize: o anchetã efectuatã în Franța în
noiembrie 1956 a surprins prin faptul cã 15 la sutã dintre cei anchetați nu au putut sã spunãnimic despre Organizația Națiunilor Unite; altã anchetã, desfãșuratã tot în Franța, în iulie a ace-luiași an, a arãtat cã 27 la sutã din populația intervievatã nu cunoștea numele nici unui membru
al guvernului francez; în fine, 59 la sutã dintre persoanele chestionate într-un sondaj din SUA
în 1955 nu cunoșteau semnificația noțiunii de „coexistențã pașnicã“. În 1986, un sondaj realizatde ABC și Washington Post releva cã 53 la sutã dintre persoanele interogate nu cunoșteau numele
șefului statului sovietic, deși numele lui Mihail Gorbaciov fusese larg mediatizat în SUA. dupãconferința de la Geneva; de asemenea, 57 la sutã dintre cei intervievați credeau cã toți cetãțeniisovietici erau obligați sã facã parte din partidul comunist. Același sondaj a relevat cã un american138 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 138

din patru considera China drept un teritoriu al fostei Uniuni Sovietice. Jay Rosen (1987),
comentând aceste rezultate, atrage atenția asupra ignoranței populației și a pericolului de a fiinduși în eroare de sondajele de opinie publicã, în care cei chestionați se pronunțã „de acord“sau „împotrivã“ fãrã a cunoaște în profunzime realitatea. Astfel, sondajele de opinie lasã impresiacã persoanele anchetate sunt pasionate de problemele puse în discuție și au o bunã cunoașterea lor. Realitatea desminte o astfel de imagine: în noiembrie 1985, conform unui sondaj NBC/Wall
Street Journal , doar 48 la sutã dintre americani considerau cã au cunoștințe suficiente pentru
a se putea pronunța asupra politicii privind „Inițiativa de apãrare strategicã“ (S.D.I.), cunoscutãsub numele de „Rãzboiul stelelor“. Cu toate acestea, într-un alt sondaj realizat tot în noiembrie1985 de CBS/New York Times , întrebați fiind dacã Rãzboiul stelelor este eficace , aproximativ 85
la sutã dintre cei intervievați au rãspuns prin Dasau Nu. Sondajul Roper releva cã, în 1978,
aproximativ 42 la sutã dintre americanii intervievați nu erau în mãsurã sã spunã ceva despreobiectivele negocierilor SALT II. Proporția celor familiarizați cu problema pusã în discuție s-a dovedit a fi și mai redusã când în sondajele de opinie publicã se cereau rãspunsuri precisela întrebarea Care sunt cele douã state care negociazã SALT II? Sondajele CBS/New York Times
(ianuarie, respectiv iunie 1979) au relevat cã doar 23 la sutã și, corespunzãtor, 30 la sutã auputut identifica cele douã superputeri de la acea datã (SUA și URSS). Public Agenda Foundation
a descoperit cã în 1984 numai un american din zece avea cunoștințã de faptul cã SUA și UniuneaSovieticã semneazã Acordul SALT II. Ne asociem fãrã rezerve cerinței formulate de Jay Rosen,de la Universitatea New York, de a testa familiaritatea și cunoașterea problemei de cãtre publiculcuprins în eșantion înainte de a încerca sã mãsurãm opiniile. De asemenea, atragem și noi atențiaasupra responsabilitãții presei care publicã rezultatele sondajelor de opinie fãrã nici un comen-tariu, cu atât mai mult cu cât unele sondaje pe bazã de chestionar, la noi, au fost și mai sunt,din pãcate, realizate de diletanți.
Peter R. Hofstätter (1966) a introdus în studiul opiniei publice conceptul de „orizont“ al unei
persoane sau al unui grup, formulând teza potrivit cãreia „orizontul unui om poate fi determinatdupã numãrul de întrebãri care sunt pentru el actuale“, deci la care rãspunde afirmativ sau negativ.Recent, Ana Bãlașa și S.G. Sebe (1996) au propus o generalizare fundamentalã a modalitãțiide evaluare a actualitãții și opiniei majoritare.
Pentru ca o întrebare sã aibã un grad sporit de actualtitate, trebuie sã îndeplineascã douã
condiții:
1) (p +) x (p –) sã fie maxim , adicã sã se apropie de valoarea:
unde:
p+= procentul rãspunsurilor pozitive
p–= procentul rãspunsurilor negative
2) p 0 sã fie minim
(p0= procentul celor fãrã opinie la o întrebare trihotomicã.)
Formula de calcul a gradului de actualitate pentru fiecare întrebare este:
()100
202−pChestionarul în cercetarea sociologicã 139
(p+xp–)
2cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 139

Ea poate fi utilizatã și pentru caracterizarea actualitãții întregului chestionar (Tabelul 6.6).
De exemplu: Cum considerați fumatul pentru sãnãtate?
Tabelul 6.6. Actualitatea și opinia majoritarã (dupã Hofstätter, 1966)
Deși opinia majoritarã (M*) este în consens atât la fumãtori, cât și la nefumãtori, actualitatea
(A) întrebãrii este de patru ori mai accentuatã la fumãtori decât la nefumãtori.
Peter R. Hofstätter remarcã faptul cã actualitatea unei întrebãri (sau a unui chestionar) nu
este direct proporționalã cu importanța socialã a problemelor puse în discuție. Actualitateachestionarului poate fi mãritã printr-o formulare atractivã a întrebãrilor. Întrebãrile directe potfi înlocuite prin întrebãri indirecte, citate, mici dialoguri, povestiri, desene, fotografii. Valoareainformativã a întrebãrilor indirecte este aceeași cu a întrebãrilor directe. Întrebãrile indirectepot furniza uneori informații foarte prețioase. Astfel, folosind o întrebare directã: În activitatea
dvs. sunteți supus unor tensiuni psihice? , nu vom afla mare lucru. Dacã însã vom utiliza ipoteza
etiologiei ulcerului prin factori psihosociali și vom formula un set de întrebãri indirecte, valoareainformațiilor obținute va fi mult sporitã. Așa procedeazã Arnold Tannenbaum (1986) în proiectulcercetãrii comparative internaționale, la care participã și țara noastrã, cu tema Ierarhia organiza-
ționalã și satisfacția muncii . Pentru a depista tensiunile psihice la care sunt supuși membrii
organizației la diferitele niveluri ierarhice, în contextul unor întrebãri privind satisfacția muncii,este plasat un set de întrebãri indirecte (în raport cu ceea ce se urmãrește):
50. În ultimele 30 de zile, ați avut dureri de stomac?
1. Da2. Nu
Dacã da:a) Aceste dureri survin înainte de masã, în timpul mesei, imediat dupã masã, câteva ore dupã masã sau când?
1. Înainte de masã2. În timpul mesei3. Imediat dupã masã4. Douã sau trei ore dupã masã5. Fãrã legãturã cu masa
b) Aceste dureri înceteazã când mâncați, beți lapte, luați bicarbonat de sodiu sau altceva?
1. Când mãnânc2. Când beau lapte3. Când iau bicarbonat de sodiu sau alt medicament4. Când iau altceva5. Fãrã sã iau altceva140 Inițiere în cercetarea sociologicã
vãtãmãtor
p+nu știu
p0nevãtãmãtor
p–M A
Fumãtori 52 3 45 6,6 16,1
Nefumãtori 66 10 24 37,8 3,9
* Opinia majoritarã se calculeazã dupã formula:
))((Mpp p
=−×−+− 100
1000cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 140

c) Aceste dureri v-au trezit sau v-au ținut noaptea treaz?
1. Da2. Nu
d) De câte ori ați avut astfel de dureri în ultimele 30 de zile? (indicați nr. zilelor)51. Ați suferit vreodatã de ulcer?
1. Da2. Nu
Intercalarea unor astfel de întrebãri, așa cum am putut constata în urma aplicãrii chestiona-
rului, a avut și un efect psihologic favorabil asupra celor intervievați: interesul acestora fațãde anchetã a sporit considerabil.
Utilizarea citatelor reprezintã, de asemenea, o modalitate indirectã de formulare a întrebã-
rilor. Existã posibilitatea combinãrii într-un chestionar a întrebãrilor prin citate cu întrebãriledirecte, alternative sau selective, dupã cum se pot întocmi chestionare formate numai din citate.Prezentãm un astfel de chestionar destinat conducãtorilor de întreprinderi industriale, adaptatdupã P.W. Van Vlack.
Introducerea unor scurte dialoguri în cadrul întrebãrilor din chestionar dramatizeazã investi-
gația, captând interesul celui anchetat. Pentru a constata opinia subiecților cu privire la impor-tanța diferitelor mijloace de comunicare în masã, putem imagina urmãtoarea formulare:
X discutã cu Y; X spune: „Cine ascultã radioul este mai bine informat asupra evenimentelor internaționale
decât cel care citește ziarul. Y spune: Nu este așa!“ Cine are dreptate?
Astfel de întrebãri „dialogate“ sunt preferabile întrebãrilor „monologate“. Ele sunt mai
dramatice, incitã și mai mult la rãspuns dacã se realizeazã un montaj: fotografiile sau desenulschematizat a doi oameni care discutã (Figura 6.4).Chestionarul în cercetarea sociologicã 141
Chestionar de precepte etice
Filosoful Afirmația De acord Nesigur În dezacord
Platon Acțiunea înțeleaptã este aceea îndreptatã spre un ideal.
Aristotel Acțiunile juste evitã extremele nedorite.
EpicurAcțiunea înțeleaptã evitã necazurile și sporește
mulțumirea.
KantAcțiunea justã este conformã unei reguli pe care ați dori-olege universalã.
Hume Acțiunea justã este conformã cu bunul-simț al omenirii.
BenthamAcțiunea înțeleaptã duce la cea mai mare fericire posibilãpentru numãrul cel mai mare de oameni.
HegelAcțiunea justã este în corespondențã cu tendința istoricã adezvoltãrii națiunii.
DeweyAcțiunea inteligentã reduce conflictele care se opunprogresului social.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 141

Cine are dreptate?
Fig. 6.4. Posibilitatea utilizãrii elementelor grafice în structura chestionarelor
H. Sanford și J. Rosenstock (1952), pentru depistarea personalitãții autoritariene (Scala F),
utilizeazã interviuri cu tablouri. Se prezintã celor anchetați un tablou în care, în fața unui grup,un om spune: Pentru cã eu sunt conducãtorul grupului, trebuie sã faceți ceea ce spun eu! Un
membru al grupului îi rãspunde, dar locul pentru rãspuns este lãsat liber. Operatorul de anchetãaratã tabloul celui intervievat, spunându-i: Aici este un tablou. O persoanã vorbește, alta
rãspunde. Care ar fi, dupã pãrerea dv., rãspunsul?
Aceastã formã de chestionar, fãrã îndoialã, așa cum apreciazã Eleonor E. Maccoby și Nathan
Maccoby, rupe monotonia interviului convențional.
Tot indirect, utilizându-se tehnica proiectãrii, pot fi construite mici povestiri capabile sã
dezvãluie atitudinile celor anchetați: Sâmbãtã seara, mama și fiica discutã aprins. Fiica vrea
sã plece la discotecã. Mama nu-i dã voie. Ce credeți cã se poate întâmpla în continuare? Tehnica
proiectivã poate fi foarte bine aplicatã prin combinarea textului cu imaginile (Figura 6.5).
Fig. 6.5. Utilizarea elementelor grafice în structura chestionarului142 Inițiere în cercetarea sociologicã
Nu este așa! Cine ascultã zilnic radioul
este mai bine informatasupra evenimentelorinternaționale decât cel carecitește zilnic ziarul!
Prietena ta m-a invitat la
cocteil astã-searã. Mi-a spuscã tu n-ai sã fii acolo.______________________
______________________
____________________________________________cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 142

Desenul în cadrul chestionarului poate juca un rol auxiliar pentru explicarea unor termeni
sau pur și simplu este inclus în chestionar pentru a da întrebãrilor un caracter mai intuitiv.
Dacã utilizarea citatelor corespunde cel mai bine pentru o populație cu înalt grad de școla-
ritate, includerea în chestionar a unor desene cu rol de stimul declanșator al rãspunsurilor saunumai cu rol auxiliar este recomandatã în anchetele pe copii și pentru persoanele cu nivel deșcolaritate scãzut.
În formularea întrebãrilor, o atenție deosebitã trebuie acordatã alegerii cuvintelor. Se vor
evita neologismele, ca și arhaismele, termenii tehnici, ca și jargonul. Se vor folosi cele mai simplecuvinte, capabile însã sã redea înțelesul exact al întrebãrii. În loc de atitudine, opinie, concepție,pot fi întrebuințate cuvinte mai simple ca: poziție, pãrere, credințã. În acest fel se evitã „eroareade expert“, atribuirea unei competențe celui care rãspunde, pe care acesta nu o are. În loculutilizãrii unor termeni tehnici, ca în întrebarea: Vã plac la noua saltea elasticã construcția polie-
dralã, țesãtura dublã și cercurile libere? , se poate formula totul mult mai simplu: Ce calitãți
prezintã noua dv. saltea elasticã?
Totdeauna, în formularea întrebãrilor se vor alege cuvintele cu cea mai largã circulație în
cultura populației investigate. Se va avea în vedere cã în mediul rural se întâlnesc o vorbire șio gândire mai concrete decât în mediul urban. O serie de cercetãri de antropologie lingvisticãîn zona Argeș au pus în evidențã faptul cã numãrul celor care nu pot explica înțelesul unui setde treisprezece cuvinte (obicei, iubire, oraș, lume, minte, limbã, gând, luptã, obște, zodie, dor,zãu, sport) este de 1,5 ori mai mare în mediul rural-agricol decât în mediul urban-industrial(I. Oprescu, 1973).
Deosebit de utilã pentru tehnica chestionarului mi se pare stabilirea axei semnificative a
fiecãrui termen (ierarhia „înțelesurilor“ fiecãrui termen). Astfel, pentru cuvântul „iubire“, înDicționarul explicativ al limbii române (1975, 444) se menționeazã: „Faptul de a (se) iubi;
sentiment de dragoste pentru o persoanã de sex opus; relații de dragoste; amor, iubit. Sentimentde afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva“, iar în anchetã s-au atribuit urmãtoarelesensuri (Tabelul 6.7).
Tabelul 6.7. Sensurile cuvântului „iubire“ (dupã I. Oprescu, 1973)
Cuvintele cu dublu sens dau naștere unor distorsiuni evidente. Albert B. Blankenship (1961)
relata, în legãturã cu cercetãrile de dinaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, cã s-au înregistratrãspunsuri diferite, dupã cum termenul de „propagandã“ era înțeles ca modalitate de „influen-țare“ sau „furnizare de știri false“. Se știe cã, încã de la atestarea lui documentarã, termenul depropagandã pãstreazã ambele sensuri (Tabelul 6.8):
A) Care țãri fac mai multã propagandã în SUA: Anglia și Franța sau Germania?
B) Care țãri transmit știri false în SUA: Anglia și Franța sau Germania?Chestionarul în cercetarea sociologicã 143
IubireCapacitatea de explicitare
Mediul urban (%) Mediul rural (%)
Faptul de a iubi, afecțiune pentru cineva 72,1 61,5
O legãturã, o relație, fãrã a se preciza natura ei 13,9 5,1
Mod de comportare în societate 13,9 30,7
Divertisment – 2,5cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 143

Tabelul 6.8. Modificarea opiniilor declarate prin înlocuirea termenilor
(dupã A.B. Blankenship, 1961)
Cercetãri minuțioase au evidențiat faptul cã o serie de cuvinte au o puternicã rezonanțã
afectivã în formularea întrebãrilor: aceste cuvinte trebuie evitate. D.A. Hartmann atrage atențiaasupra încãrcãturii afective a termenilor comunism și radicalism. S-au publicat liste de cuvintecare influențeazã rãspunsurile prin sentimentele ce le declanșeazã: demagog, dictaturã, strãinetc. ( Institute for Propaganda Analysis , New York). Dar nu numai încãrcãtura afectogenã a
termenilor trebuie luatã în calcul când se formuleazã o întrebare. Se impune eliminarea bias-
urilor de poziție a cuvintelor în structura întrebãrilor. Exemplu: A muri pentru patrie este cel
mai frumos destin și Cel mai frumos destin este de a muri pentru patrie . Sunt convins – ca și
Nicole Berthier și François Berthier (1978, 56) – cã rãspunsurile De acord cu cele douã enunțuri
vor fi diferite: la cea de-a doua propoziție finalul este descendent și își vor exprima acordul
doar cei mistuiți de un patriotism categoric.
De altfel, așa cum remarca J.A. Davis (1971), chiar o schimbare minorã în formularea
întrebãrilor vizând atitudinile sau opiniile induce o variație cu 15-20 de procente a rãspunsurilor.Howard Schuman și Otis Dudley comenteazã rezultatele sondajului Gallup (iunie 1969), com-parativ cu cele obținute în sondajul Harris (septembrie – octombrie 1969). În primul sondajde opinie publicã era formulatã întrebarea: Președintele Nixon a ordonat retragerea în urmã-
toarele trei luni a unui numãr de 25.000 de soldați din Vietnam. Considerați cã trupele ar trebuiretrase într-un ritm mai rapid sau mai încet? (Varianta de rãspuns „ca acum“ nu a fost inclusã
în aceastã întrebare selectivã, dar s-a acceptat în interpretarea datelor). În sondajul Harris,întrebarea era formulatã astfel: În general, considerați cã ritmul cu care președintele retrage
trupele este prea rapid, prea încet sau adecvat? (Tabelul 6.9).
Tabelul 6.9. Modificarea opiniilor declarate prin inversarea succesiunii
Pe baza celor douã sondaje se poate spune doar cã suportul pentru președintele Nixon era
cuprins între 29 la sutã și 49 la sutã din populația SUA. Schimbarea în formularea întrebãrii acondus la rezultate foarte diferite (Costner, 1974). O concluzie se impune de la sine: mai multesondaje în paralel pe aceeași temã, mai multe metode și tehnici aplicate convergent.144 Inițiere în cercetarea sociologicã
Rãspunsuri Forma A Forma B
Anglia și Franța 23% 10%
Germania 28% 33%
La fel 30% 38%
Nu știu 18% 18%
Sondajul Gallup Sondajul Harris
mai rapid 42% prea încet 28%
ca acum 29% adecvat 49%
mai încet 10% prea rapid 5%
fãrã opinie 18% fãrã opinie 18%cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 144

Hadley Cantril arãta cã introducerea numelui lui Hitler în contextul întrebãrii, prin reacția
afectiv-negativã ce o declanșeazã, modificã rãspunsurile cu 9 la sutã (Tabelul 6.10):
A) Credeți cã SUA ar trebui sã sprijine Anglia și Franța mai mult ca pânã acum?
B) Credeți cã SUA ar trebui sã sprijine Anglia și Franța în lupta lor contra lui Hitler mai mult ca pânã acum?
Tabelul 6.10. Modificarea opiniilor declarate prin introducerea cuvintelor afectogene
(dupã H. Cantril)
Introducerea în chestionar a numelor de oameni politici îi influențeazã totdeauna – negativ
sau pozitiv – pe cei ce rãspund și, prin aceasta, dã naștere unor erori de interpretare a rezulta-telor investigației. Prestigiul președintelui Roosevelt a provocat, în cercetãrile devenite clasice,o modificare cu 11 la sutã a rãspunsurilor (Tabelul 6.11):
A) Pãrerea dv. personalã este cã președintele Roosevelt, în sprijinirea Angliei, a mers prea departe sau
prea puțin?
B) Pãrerea dv. personalã este cã SUA, în sprijinirea Angliei, a mers prea departe sau prea puțin?
Tabelul 6.11. Modificarea rãspunsurilor în funcție de includerea în întrebãrile
din chestionar a numelui oamenilor politici
În practica anchetelor bazate pe chestionar, deși este contraindicat, se pot întâlni numeroase
cuvinte ambigue: mult, puțin, potrivit, înainte, acum, actual, cât, cum, când, a cunoaște, a puteaetc. Într-un sondaj de opinie, dupã ce erau prezentate o serie de propoziții, subiecții erau întrebați:Cu care dintre pãreri sunteți de acord în cea mai mare mãsurã? Introducerea precizãrii „în
cea mai mare mãsurã“ este ambiguã: ea poate fi înțeleasã ca „de acord, cu unele rezerve“, darși ca „de acord, fãrã nici o rezervã“, adicã „de acord, în cel mai înalt grad“.
Pentru unii, a citi mult înseamnã a citi zilnic ziarul, pentru alții, a citi sãptãmânal un roman.
Ce interpretare se poate da rãspunsului pozitiv la întrebarea: Citiți mult? Nici una. ăi totuși,
uzual, se folosește scalarea rãspunsurilor: foarte mult, mult, potrivit, puțin, foarte puțin. Într-ocercetare personalã, pentru a mãri gradul de precizie, întrebam: Cât reprezintã pentru dv. „foarte
mult“ (în procente)? Dar „foarte puțin“?Chestionarul în cercetarea sociologicã 145
Rãspunsuri Forma A Forma B
Da 66% 75%
Nu 22% 13%
Fãrã opinie 12% 12%
Rãspunsuri Forma A Forma B
Prea departe 20% 15%
Aproximativ departe 57% 46%
Prea puțin 17% 32%
Fãrã opinie 6% 7%cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 145

Întrebãrilor introduse prin adverbul când le corespund rãspunsuri foarte variate: Când mergeți
la cinematograf? Seara ,Joi,De la 5 la 7 ,Când am timp ,Când doresc . La fel, cele introduse
prin adverbul de loc unde : Unde vã veți petrece concediul de odihnã? La Sinaia , La stațiunea
de odihnã , La pãrinți . Perioada actualã poate desemna timpul scurs în ultimele douã-trei zile,
dar și în ultimii doi-trei ani. Cineva „cunoaște“ computerul, fiind capabil sã îl distingã de obatozã; altcineva considerã însã cã nu îl cunoaște, deși a început sã batã cu un deget la tastaturã:a-l cunoaște înseamnã pentru el a poseda scrierea oarbã. A „putea“ înseamnã a fi în stare, aavea capacitatea, dar și a avea permisiunea.
Lista cuvintelor ambigue este mult mai mare; n-am atras decât atenția asupra problemei,
astfel încât, sporind exigența tehnicã a formulãrilor, sã disparã întrebãrile de genul: Ce faceți
acum? și, implicit, declarații ca: Rãspund la un chestionar prost .
Dacã este adevãrat cã, în cunoașterea vieții sociale, chestionarul nu reprezintã tehnica princi-
palã, tot atât de adevãrat este și faptul cã el nu constituie o tehnicã de rangul doi. Metodologic,este inconsistentã considerarea chestionarului ca o tehnicã subiectivã, mai puțin exactã și maicomod de aplicat. Chestionarul este la fel de dificil de utilizat în cercetarea științificã a fenome-nelor sociale ca și celelalte metode și tehnici: observația, experimentul, analiza de conținutetc. Impresia de facilitate provine din ignorarea exigențelor metodologice. Folosit cu rigurozitateștiințificã și în spiritul deontologiei de cãtre specialiști, chestionarul este indispensabil pentrucunoașterea fenomenelor de conștiințã, constituite și mijlocite de limbaj (cunoștințe, opinii,credințe etc.). Cunoscându-i-se limitele, chestionarul reprezintã un instrument prețios pentrucunoașterea și, implicit, pentru organizarea vieții colectivitãților umane.
Termeni-cheie146 Inițiere în cercetarea sociologicã
Actualitatea întrebãrilor
Ambiguitatea termenilorAnonimatul rãspunsurilorChestionar
administrat de operatorii de anchetãautoadministrat colectiv sau individualde date factualede cunoștințede opinieomnibuspoștalpublicat în ziare sau reviste
Confidențialitatea rãspunsurilorDesignul chestionarelorEfectul
de operatorde pozițiehalo
Formularea întrebãrilorÎntrebãri
alternativebifurcatedeschisede clasificarede ce?de controlde identificarede treceredihotomicedirectefiltruindirecteintroductiveînchiseprecodificatetrihotomice
Metode de redresareScrisoarea însoțitoare a chestionarelor poștaleTehnici de structurare a chestionarelorcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 146

Probleme recapitulative
Care a fost contribuția etnografiei românești la dezvoltarea anchetelor pe bazã de chestionar?
Prin ce se diferențiazã un chestionar de cercetare științificã de un chestionar administrativ?Care este principalul criteriu de clasificare a chestionarelor în cercetarea sociologicã?Comparați avantajele întrebãrilor închise cu cele ale întrebãrilor deschise.Dați exemple de întrebãri introductive adecvate în anchetele sociologice pentru tineri.Imaginați cât mai multe întrebãri de control pentru întrebarea deschisã Ce disciplinã din programa de
învãțãmânt vã place cel mai mult?
Cum poate fi evitat efectul halo în structurarea chestionarelor de cercetare?
Identificați greșeli de formulare a întrebãrilor și propuneți reformularea lor corectã.
Recomandãri bibliografice
Albou, Paul. (1968). Les Questionnaires psychologiques . Paris: PUF.
Babbie, Earl R. [1975] (1992). The Practice of Social Research (ediția a VI-a). Belmont: Wadsworth Company.
Berthier-Nachury, Nicole și Berthier, François. (1978). Le Sondage d’opinion . Paris: Librairies Techniques.
Hyman, Herbert H. [1954] (1975). Interviewing in Social Research (ediția a II-a). Chicago: The University
of Chicago Press.
Mucchielli, Roger. (1968). Le Questionnaire dans l’enquête psycho-sociale . Paris: Librairies Techniques.
Phillips, Bernard S. (1971). Social Research. Strategy and Tactics. New York: The Macmillan Company.Rotariu, Traian și Iluț, Petru. (1997). Ancheta sociologicã și sondajul de opinie publicã. Teorie și practicã .
Iași: Editura Polirom.Chestionarul în cercetarea sociologicã 147cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 147

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 148

CAPITOLUL 7
Interviul ca tehnicã de cercetare științificã
Precizãri terminologice
Interviul, ca metodã de cercetare, este universal în științele sociale – afirma Herbert H. Hyman
(1975, 1) într-o lucrare de referințã, menitã sã identifice factorii empirici rãspunzãtori de erorileutilizãrii acestei metode de colectare a datelor și sã evalueze posibilitãțile de minimizare aefectelor acestor factori. Dar nu numai în științele sociale (sociologie, drept, istorie), ci și în celesocioumane (psihologie, antropologie socialã și culturalã, demografie), ca și în practica diferitelorprofesii (jurnaliști, educatori etc.) interviul s-a dovedit a fi de neînlocuit.
ăocul sondajelor de opinie face extrem de actualã discuția metodologicã despre valoarea
și limitele interviului, aceasta cu atât mai mult cu cât o lungã perioadã în literatura noastrã despecialitate interviul a fost pe nedrept catalogat ca „o metodã de mâna a doua“.
În limba românã, termenul de „interviu“ reprezintã un neologism provenit din limba englezã
(interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivã în jurnalisticã și în științele socio-
umane. El are ca echivalent termenii din limba francezã entretien (conversație, convorbire) și
„entrevue“ (întâlnire între douã sau mai multe persoane). Cel de-al doilea termen, deși reprezintãtraducerea literalã a celui anglo-saxon, comportã totuși un sens diferit: are o nuanțã utilitarã,de aranjament sau de surprizã (M. Grawitz, 1972, 629).
Aceste precizãri de naturã lingvisticã ni se par necesare pentru cã, în sociologia româneascã,
s-a fãcut distincție între termenii de „interviu“ și „convorbire“ și pentru cã, pornind de la etimo-logia termenului, vom putea releva notele definitorii ale interviului ca modalitate de investigareîn sociologie și psihologie.
În cadrul ăcolii sociologice de sub conducerea lui Dimitrie Gusti s-a folosit termenul de
„convorbire sociologicã“, designând culegerea de informații „pentru lãmurirea problemelorștiințifice de-a dreptul din gura oamenilor“. Traian Herseni remarca faptul cã acestei tehnicide lucru, denumitã interviu , i s-au închinat numeroase studii, mai ales de sociologie ameri-
canã. Nu se fãcea, deci, nici o deosebire între interviu și convorbire .
Un punct de vedere deosebit îl va susține însã un alt mare discipol și colaborator al profeso-
rului Dimitrie Gusti, și anume Henri H. Stahl, care aprecia cã „termenul de interviu nu este
potrivit pentru operația de interogare statisticã sumarã, restrânsã doar la un numãr limitat deîntrebãri, la care se poate rãspunde în sistem binar, prin da sau nu, și cu atât mai puțin nu e
justificat sã denumim interviu ceea ce de fapt este convorbire “ (Stahl, 1974, 243).
Termenul de „interviu“ s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi,
cât și de sociologii germani, fapt ce ne îndreptãțește sã îl utilizãm și noi, alãturi de cel decercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 149

„convorbire“. V om spune, deci, interviu sau convorbire cu același înțeles. Etimologic, termenul
de „interviu“ semnificã întâlnirea și conversația între douã sau mai multe persoane. Acesteasunt de altfel și notele definitorii: interviul este o conversație fațã în fațã, în care o persoanãobține informații de la altã persoanã (N. Denzin, 1970). Înseamnã cã în viața de zi cu zi practicãminterviul precum fãcea prozã domnul Jourdain? Lucrurile nu stau chiar așa: nu orice întâlniresau conversație echivaleazã cu un interviu și cu atât mai puțin cu un interviu de cercetare științi-ficã. Interviul este comparabil cu întrevederea, conversația, dialogul, interogatoriul, dar nu seconfundã cu nici unul dintre acestea.
În bine cunoscutul lor Tratat de psihologie socialã , Roger Daval et al. (1967, 121) fac
distincțiile cuvenite între situația de interviu și fenomenele psihosociologice amintite.
1) Interviul presupune întrevederea , dar nu se confundã cu aceasta. Oamenii se întâlnesc
chiar fãrã scopul de a obține informații unii de la alții, ci pur și simplu pentru a se vedea, pentru
plãcerea de a fi împreunã. Chiar dacã își vorbesc, nu înseamnã neapãrat cã schimbã informații.
Evident, interviul poate constitui un scop al întrevederii, dar întâlnirea dintre douã sau maimulte persoane adesea are cu totul alte scopuri.
2) Nu existã interviu fãrã convorbire , dar nu orice conversație constituie un interviu. Convor-
birea presupune schimbul de informații în legãturã cu o temã sau alta. Persoanele care conver-seazã schimbã frecvent rolurile de emițãtor și de receptor. Informația nu este direcționatã într-unsingur sens, nu existã un conducãtor al discuției, așa cum stau lucrurile în cazul interviului.
3) Interviul reprezintã mai mult decât un dialog – apreciazã Roger Daval –, pentru cã nu
totdeauna dialogul are drept scop obținerea de informații. În filme, de exemplu, dialogul permiteexprimarea stãrilor sufletești; în filosofie, prin dialog se exprimã ideile, gândirea, concepțiaautorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile reflecții filosofice, nu cãutarea obținerii unorinformații. Nici Socrate și nici Platon nu „intervievau“, ci își expuneau în dialogurile lorconcepțiile filosofice.
4) În fine, interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul , deși și într-un caz, și în celãlalt
existã o persoanã care pune întrebãri, care dirijeazã discuția. Obținerea informațiilor prin intero-gatoriu evocã obligația de a rãspunde, constrângerea exterioarã. Din contrã, interviul presupunelibertatea de expresie a personalitãții, chiar bucuria oamenilor de a-și spune cuvântul, de a-șiface publice opiniile.
Interviul ca tehnicã de cercetare în științele socioumane
Definim interviul de cercetare ca o tehnicã de obținere, prin întrebãri și rãspunsuri, a
informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificãrii ipotezelor sau pentrudescrierea științificã a fenomenelor socioumane. Interviul se bazeazã pe comunicarea verbalãși presupune întrebãri și rãspunsuri ca și chestionarul . Spre deosebire însã de chestionar, unde
întrebãrile și rãspunsurile sunt scrise, interviul implicã totdeauna obținerea unor informații verbale .
Convorbirea reprezintã elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea
nu constituie decât o condiție care faciliteazã transmiterea informațiilor unidirecționale: de lapersoana intervievatã spre operatorul de interviu (sau spre cercetãtorul științific). Interviul tele-
fonic , despre care vom vorbi mai pe larg în alt paragraf, nu presupune întrevederea, astfel cã
nu se justificã definirea interviului prin existența fațã în fațã a unui anchetat și a unui anchetator.150 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 150

De asemenea, interviul nu presupune cu necesitate o relație între douã persoane. Interviul de
grup se desfãșoarã în condiții psihosociale diferite de cele ale relațiilor interpersonale diadice.
Suntem cu totul de acord cu Michel Quinn Patton (1980), director la Minnesota Center for
Social Research , care preciza cã principiul fundamental al interviurilor calitative constã în
posibilitatea creatã celui intervievat de a exprima prin rãspunsurile sale gândurile sale, cucuvintele sale. În acest sens, operatorului de interviu nu îi este permis sã sugereze sau sã refor-muleze rãspunsurile celui intervievat.
Fiind vorba despre interviu ca tehnicã de cercetare în științele socioumane, trebuie sã
accentuãm faptul cã utilizarea acestuia în cercetarea din domeniul științelor socioumane trebuiesã conducã la stabilirea relațiilor dintre variabile, la testarea ipotezelor. Așa cum preciza FredN. Kerlinger (1973), interviul este un instrument de mãsurare psihologicã și sociologicã înlegãturã cu care se pun aceleași probleme ale reliabilitãții, validitãții și obiectivitãții, ca și fațãde oricare alt instrument de mãsurare.
Ancheta prin interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizatã în cercetarea sociologicã.
Anual, în întreaga lume sunt intervievate sute de mii, dacã nu milioane de persoane. Nu estede mirare deci cã „metodologia științelor sociale a devenit virtual sinonimã cu cercetarea prinanchetã“ (Smith, 1975, 196). „Astãzi, ancheta este predominantã în culegerea datelor… Existãdouã tipuri principale de anchete: pe bazã de chestionar și prin interviu“ (G.R. Sedlack și J.Stanley, 1992, 214).
Când se recomandã utilizarea anchetei prin interviu? Margaret Stacey (1970, 70) rãspunde
astfel: „când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru cã se desfãșoarã în locuriprivate, când se cerceteazã credințele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea.În astfel de cazuri cea mai bunã soluție o reprezintã utilizarea interviului“.
Utilizarea interviului în cercetarea științificã are – dupã cum remarca Fred N. Kerlinger
(1973) – mai multe scopuri. În primul rând, un scop explorator, de identificare a variabilelorși relației dintre variabile. Cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipotezeinteresante și valide. Informațiile obținute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor psiho-logice și sociologice. Interviul, în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de recoltarea informațiilor în vederea testãrii ipotezelor. În acest caz, fiecare întrebare reprezintã un item
în structura instrumentului de mãsurare. În fine, cel de-al treilea scop al utilizãrii interviuluieste cel de recoltare a unor informații suplimentare celor obținute prin alte metode.
Așa cum s-a arãtat, ancheta prin interviu constituie cea mai frecvent utilizatã metodã de
cercetare sociologicã. Unii specialiști apreciazã chiar cã „sociologia a devenit știința interviului“.ăi aceasta nu numai pentru cã interviul, încã din anii ’60, a devenit modalitatea favoritã derecoltare a datelor pentru majoritatea sociologilor, mai ales nord-americani, ci și pentru cã,așa cum remarcau Mark Benney și Everett C. Hughes (1970), obiectul de studiu al sociologieieste interacțiunea, iar interviul este el însuși un tip de interacțiune socialã.
Interviul ca interacțiune psihologicã și socialã
Conversația reprezintã o activitate distinctiv umanã și un tip de interacțiune psihologicã
și socialã. O bunã parte din timpul de veghe conversãm: punem întrebãri și dãm rãspunsuri.Mai rar monologãm. Nu numai pentru sociologi, dar și pentru avocați, medici, ziariști, profesoriștiința și arta dialogului fac parte din profesia lor.Interviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 151cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 151

Sã examinãm din punct de vedere psihologic și sociologic situația de interviu ca relație între
douã persoane sau între un operator de interviu și un grup de persoane. Interviul personal fațãîn fațã, cel mai rãspândit procedeu de intervievare, presupune interacțiunea dintre douã persoane.Sã le desemnãm prin literele X (operatorul de interviu) și Y (persoana intervievatã). Relația dintreX și Y nu este simetricã: rolurile sociale nu sunt interșanjabile și nici sensul transmiterii informa-țiilor nu poate fi schimbat. X acționeazã asupra lui Y prin întrebãri care determinã rãspunsuri.Acestea declanșeazã reacții specifice din partea lui X (trecerea la o altã întrebare, repetarea între-bãrii, oferirea unor explicații suplimentare etc.). Avem de-a face cu o interacțiune de tipul: X ←→Y.
Y îi transmite lui X un volum mai mare de informații, comunicarea fiind lateralizatã . X
conduce discuția. Relația dintre X și Y depinde de statusul social al persoanelor care interacțio-neazã (vârstã, sex, nivel de școlaritate, rasã, religie, venituri) și de modul de desfãșurare ainterviului (debutul, derularea și finalul convorbirii). Informațiile transmise de Y lui X au valoarenumai în mãsura în care se referã la experiențe de viațã trãite de Y , care nu pot fi altfel cunoscutedecât prin relatarea subiectivã a acestuia. Rãspunsurile poartã pecetea subculturii din caresubiecții intervievați fac parte, astfel cã ele trebuie interpretate totdeauna în contextul socialconcret în care a avut loc interviul. De exemplu, libertatea (de acțiune și de gândire) are unînțeles diferit de la o țarã la alta, de la un moment istoric la altul. A compara, apelând la anchetaprin interviu, câtã importanțã se acordã libertãții în țãrile care trec de la totalitarism la democrațieînseamnã a postula universalitatea înțelegerii termenilor , ceea ce nu reprezintã decât o supoziție
foarte discutabilã. Așa cum remarca și Derek L. Phillips (1971), același cuvânt înseamnã altcevapentru diferite persoane aflate în situații sociale diferite. În plus, semnificația multor cuvinteconsiderate „comune“ rãmâne fãrã înțeles pentru categorii largi din populația intervievatã. W.R.Belson (1981) a constatat cã doar o treime din persoanele intervievate în Marea Britanie auînțeles corect termenul de „proporție“ ca „parte“, „fracție“ sau „procentaj“. Autorul citat aredreptate când suspecteazã o parte din public de lipsa de înțelegere a înțelesului cuvintelor,apreciind cã și unii dintre cei ce cunosc sensul termenilor sunt incapabili sã transfere cuvinteledin vocabularul pasiv în vocabularul lor activ.
Una dintre principalele supoziții ale interviului este consistența relației dintre vorbã și faptã ,
dintre atitudinea exprimatã verbal și comportament. Aceastã supoziție meritã o examinare maiatentã. Omul politic, scriitorul și istoricul Nicolo Machiavelli (1496–1527), secretar de stat alConsiliului seniorilor din Republica Florența în perioada 1498-1512, spunea: „Uneori cuvinteletrebuie sã serveascã pentru a masca faptele. Dar aceasta trebuie sã se petreacã în așa fel încâtnimeni sã nu-și dea seama; sau, dacã bagã în seamã, sã fie pregãtite scuze pentru a fi prezentateimediat“ ( Îndrumãri pentru Raffaello Girolami ). Pledând pentru manipularea psihologicã drept
alternativã la conducerea prin forțã, diplomatul florentin face în Principele (1513) o serie de
observații foarte penetrante privind natura umanã. Pornind de la aceste observații, numeroasecercetãri au pus în evidențã existența unui tip de personalitate machiavelicã .
Minciuna deliberatã – posibilã într-un interviu – reduce încrederea în informațiile obținute
prin rãspunsurile la întrebãri. Nu trebuie însã sã exagerãm pericolul erorilor și bias- urilor generat
de rãspunsurile neadevãrate. În marea lor majoritate, oamenii sunt corecți și cinstiți: recunoscsincer când nu cunosc rãspunsul la o întrebare și își asumã responsabil consecințele faptelorlor. Pe de altã parte, ca cercetãtori trebuie sã evitãm aducerea în discuție a acelor problemecare ar putea pune persoanele intervievate în situația de a recunoaște fapte indezirabile socialsau care ar depãși capacitatea lor de analizã.152 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 152

Alte erori sau bias-uri (termen american desemnând deformarea informațiilor în cadrul
anchetei) sunt datorate autoînșelãrii cu bunã credințã a celor ce sunt convinși cã rãspund corect,
dar care în realitate interpreteazã greșit întrebãrile, sunt „trãdați“ de memorie sau își reprimã in-conștient pulsiunile și își aparã prin mecanisme neconștientizate eul. Distincția dintre eul privat
și eul public este foarte importantã pentru înțelegerea interviului ca interacțiune socialã. Fiecare
individ are mai multe euri (self). În societate ne strãduim sã apãrem altfel decât suntem în inti-
mitate: punem în evidențã eul public , încercând sã mascãm eul privat . Acestei probleme Erving
Goffman i-a consacrat multe lucrãri. În perspectiva acestui autor, relația dintre operatorul deinterviu și persoana intervievatã este o relație socialã secundarã , funcționalã, în care indivizii
își dezvãluie doar o fațetã a personalitãții lor, nu interacționeazã ca personalitãți unitare, așa cumse întâmplã în relațiile sociale primare din cadrul grupurilor primare (Charles H. Cooley, 1909).
Mecanismele de apãrare a eului în situația de interviu includ: fuga de rãspuns, raționali-
zarea, proiecția, introecția, identificarea și refularea. Sub diferite pretexte (lipsã de timp, imposi-bilitatea întreruperii unor activitãți foarte importante, neîncrederea în anchetele sociale etc.),unele persoane refuzã sã rãspundã la anchetele prin interviu. Refuzul lor poate fi politicos,invocând un motiv plauzibil, sau poate fi brutal: nu-ți deschid ușa, ți-o trântește în nas, te lasãsã strigi la poartã pânã când rãgușești sau pun câinii pe tine. Operatorul de interviu trebuie sãștie la ce se poate aștepta și sã prevadã strategia de ieșire din situațiile neplãcute.
Prin raționalizarea rãspunsurilor indivizii umani încearcã sã gãseascã justificãri a posteriori
comportamentelor lor. Coerența rãspunsurilor la întrebãrile de motivație nu trebuie sã ne facãsã credem cã totdeauna deciziile de a acționa ale oamenilor au fost raționale. Imaginea omului
raționalizator este mai aproape de realitate decât imaginea omului rațional . Proiecția , constând
din atribuirea unei alte persoane a propriilor atitudini, interese, aspirații sau motivații, introecția ,
convingerea cã ceea ce s-a întâmplat anterior a fost urmarea hotãrârilor proprii, și identificarea
sau conformarea la ceea ce își imagineazã cã se așteaptã operatorul de interviu fac parte dinmecanismele de apãrare a eului persoanelor intervievate.
În cadrul acestor mecanisme refularea are un rol central. Refularea în psihologia freudistã
desemneazã „procesul efectuat de subconștient, prin care anumite imagini, idei, tendințe saudorințe neplãcute pentru subiect sau care contravin normelor morale sunt îndepãrtate din con-științã, respinse din sfera proceselor conștiente în cele inconștiente sau sunt menținute în afaracâmpului conștiinței“ (P. Popescu-Neveanu, 1978).
Avantajele și dezavantajele utilizãrii interviului în științele socioumane
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) prezintã atât avantajele, cât și dezavantajele interviului,
semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:
1)flexibilitatea , posibilitatea de a obține rãspunsuri specifice la fiecare întrebare;
2)rata mai ridicatã a rãspunsurilor , asiguratã de obținerea rãspunsurilor și de la persoanele
care nu știu sã citeascã și sã scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate când vorbescdecât când scriu;
3)observarea comportamentelor nonverbale , fapt ce sporește cantitatea și calitatea infor-
mațiilor;
4)asigurarea standardizãrii condițiilor de rãspuns , lucru imposibil de realizat în cazul ches-
tionarelor poștale;Interviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 153cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 153

5)asigurarea controlului asupra succesiunii întrebãrilor , fapt ce are consecințe pozitive
asupra acurateței rãspunsurilor;
6)colectarea unor rãspunsuri spontane , știut fiind cã primele reacții sunt mai semnificative
decât cele realizate sub control normativ;
7)asigurarea unor rãspunsuri personale , fãrã intervenția altora;
8)asigurarea rãspunsului la toate întrebãrile și prin aceasta furnizarea informațiilor pentru
testarea tuturor ipotezelor cercetãrii;
9)precizarea datei și locului convorbirii , fapt ce asigurã comparabilitatea informațiilor;
10)studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amãnunțite, cu mai multe întrebãri, de o mai mare subtilitate.
Ca orice tehnicã de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje și limite intrinseci. Kenneth
D. Bailey (1978/1982, 183) le ordoneazã astfel:
1)costul ridicat nu numai al orelor de intervievare, dar și al celorlalte etape și momente
ale proiectãrii și realizãrii cercetãrilor pe bazã de interviu;
2)timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eșantion, pentru
obținerea acordului și desfãșurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeașiadresã;
3)erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce privește punerea întrebãrilor și înregis-
trarea rãspunsurilor, „efectul de operator“;
4)imposibilitatea consultãrii unor documente în vederea formulãrii unor rãspunsuri precise;
5)inconveniente legate de faptul cã se cere indivizilor sã rãspundã indiferent de dispoziția
lor psihicã, de starea de obosealã etc.;
6)neasigurarea anonimatului , fiind cunoscute adresa și numãrul de telefon ale persoanelor
care urmeazã sã fie intervievate;
7)lipsa de standardizare în formularea întrebãrilor, ceea ce limiteazã comparabilitatea infor-
mațiilor;
8)dificultãți în accesul la cei care sunt incluși în eșantion.
Atât avantajele, cât și dezavantajele sunt relative, trebuind sã fie judecate în raport cu alte
metode și tehnici de cercetare în științele socioumane și mai ales în funcție de diferitele procedeeși tipuri de interviuri. De asemenea, pentru evaluarea interviului se impune luarea în considerarea erorilor generate de aceastã tehnicã. Ce erori introduce efectul de operator de interviu ? Herbert
H. Hyman (1975) considerã cã erorile rezultã din: modul de punere a întrebãrilor și de înregis-trare a rãspunsurilor, ca și din prezența fizicã a operatorului de interviu. Efectul de operator
de interviu nu dispare prin autoadministrarea chestionarelor pentru cã, remarcã sociologul
american, totdeauna cel care rãspunde are în vedere impresia pe care o produce asupra cititoruluiprezumtiv.
Distorsionarea rãspunsurilor se face în sensul protecției ego-ului. Prezența fizicã a operato-
rului de interviu accentueazã riscul de distorsiune a rãspunsurilor. Într-un studiu cu finalitatemetodologicã, Albert Ellis (1948) a analizat rãspunsurile la interviu ale unui numãr de 69 destudente dintr-un colegiu american și, comparativ, dupã un an de zile, rãspunsurile acelorași stu-dente la chestionarul autoadministrat. Întrebãrile, în numãr de 60, au fost grupate în trei clase,dupã cum presupuneau un grad înalt, mediu sau scãzut de „implicare a ego-ului“ în elaborarea154 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 154

rãspunsurilor. La întrebãrile cu grad ridicat de implicare a ego-ului s-au obținut diferențe semnifi-
cative în rãspunsurile la interviu, comparativ cu cele obținute cu ajutorul chestionarului. Deexemplu, la întrebarea Cât de mult v-ați iubit mama în copilãrie? rãspunsurile s-au distribuit
astfel (Tabelul 7.1):
Tabelul 7.1. Distribuția rãspunsurilor la aceeași întrebare
în interviu și în chestionar (dupã Ellis, 1948)
În general, se apreciazã cã, fațã de interviu, rãspunsurile la chestionar se conformeazã
modelului etalãrii unei atitudini mai puțin favorabile normelor și valorilor acceptate social laun moment dat. Studiile lui Albert Ellis (1948) conduc la concluzia cã tehnica chestionaruluigenereazã acceptarea într-o mai mare mãsurã decât interviul a comportamentelor valorizatenegativ de cãtre societate: gelozia, sadismul, masochismul, agresivitatea, sexualitatea exacerbatã.În același timp, fenomenele și comportamentele dezirabile social, precum clemența, fericirea,sensibilitatea, amabilitatea, sunt mai puțin relevate în rãspunsurile la chestionar. Deși cercetãrilela care ne-am referit au limite metodologice, între care diferența de un an dintre testãri ce nupoate fi neglijatã, ele sugereazã totuși posibilitatea evaluãrii interviului în cercetarea sociologicãși psihologicã în funcție de erorile pe care le produce.
Concluziile referitoare la valoarea (avantajele și dezavantajele) interviului desprinse din
studiile realizate în alte zone socioculturale se cer verificate în spațiul culturii românești. Studiullui Paul F. Lazarsfeld și Raymond Franzen (1945) trebuie examinat sub rezerva aceleiași cerințe.Conform acestui studiu, în interviuri se reporteazã un nivel mai înalt de instrucție, un grad mairidicat de conformare socialã, o duratã mai mare de timp rezervatã citirii presei. În interviurilepersonale, comparativ cu chestionarele poștale, se declarã un numãr mai mare de reviste caresunt citite, dar „se divulgã“ un numãr mai mic de activitãți neobișnuite (de exemplu, scriereaunor materiale spre a fi publicate în ziare sau reviste). Rãmâne de stabilit dacã și pentru populațiadin România este valabilã concluzia: „rãspunsurile obținute prin intermediul chestionarelorpoștale sunt apreciabil mai informative și, prin urmare, mai satisfãcãtoare decât rãspunsurileobținute prin interviu“ (H. Hyman, 1975).
Tipuri de interviuri și criterii de clasificare
În literatura de specialitate consacratã interviului ca tehnicã de cercetare se întâlnesc diferite
criterii de clasificare, și anume: conținutul comunicãrii; calitatea informațiilor obținute; gradulde libertate al cercetãtorului în abordarea diferitelor teme și formularea întrebãrilor, precum șiîn schimbarea sau respectarea succesiunii lor; repetabilitatea convorbirilor; numãrul persoanelorInterviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 155
Interviu Chestionar
Mi-a fost foarte dragã 37 54% 25 36%
Ne-am înțeles bine 17 25% 27 39%
Destul de mult 14 20% 10 15%
Nu prea mult 1 1% 7 10%
Deloc 0 – 0 –
N = 69 100% N = 69 100%cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 155

participante; statusul socio-demografic al acestora; modalitatea de comunicare; funcția înde-
plinitã în cadrul procesului de investigație.
Din punctul de vedere al conținutului comunicãrii, se poate face distincție între interviul
de opinie și interviul documentar. Asupra distincției dintre cele douã tipuri de interviuri nu
stãruim, problema fiind tratatã în discuția despre clasificarea chestionarelor. Semnalãm acumdoar faptul cã se poate face o clasificare a interviurilor dupã domeniul abordat: politic, economic,social, cultural etc. Desfãșurarea unui interviu de cercetare a opiniilor politice, de exemplu, seva particulariza fațã de un interviu de sondare a intereselor culturale; de asemenea, un interviupe teme economice fațã de unul pe tema credințelor religioase.
Calitatea informațiilor depinde de foarte mulți factori. Între aceștia, durata convorbirii oferã
serioase garanții privind nu numai volumul informațiilor, dar și calitatea lor. Este de presupuscã un interviu de 5-10 minute permite doar colectarea unor informații superficiale, comparativcu o convorbire purtatã timp de câteva ore. Așadar, interviul extensiv , chiar dacã se aplicã unui
numãr mare de persoane, nu reușește sã punã în evidențã structurile de profunzime, așa cumse întâmplã în cazul interviului intensiv.
Gradul de libertate al cercetãtorului în alegerea temelor de investigare și în ceea ce privește
formularea, numãrul și succesiunea întrebãrilor a sugerat o schemã mnemotehnicã de clasificarea interviurilor (Grawitz, 1972, 633).
Fig. 7.1. Clasificarea interviurilor dupã gradul de libertate
și nivelul de profunzime (dupã Madeleine Grawitz, 1972)
Fãrã a reprezenta propriu-zis o scalã, aceastã schemã (Figura 7.1) sugereazã trecerea gradatã
de la deplina libertate a cercetãtorului, în cazul interviurilor nondirective , pânã la eliminarea
oricãrei libertãți de inovare, în cazul interviului directiv , pe bazã de chestionar cu întrebãri închise.
La o extremã a continuumului libertate-rigiditate, interviurile nondirective se caracterizeazã prin:numãr redus de întrebãri, formularea lor spontanã, durata (teoretic) nelimitatã, volum mare deinformații, rãspunsuri complexe, centrare pe persoana intervievatã, cu posibilitãți de repetare aîntrevederii. La cealaltã extremã, interviurile au întrebãri prestabilite, structurate într-o ordinerigidã, se desfãșoarã într-un interval de timp limitat, la o singurã întrevedere și se centreazã peproblema de studiu. E.H. Porter (1950), citat de Alain Blanchet (1985), enumerã indicatorii esen-țiali în abordãrile directive și nondirective dupã frecvența statisticã de apariție a lor. Astfel, înabordãrile directive se pun întrebãri foarte precise, se cer informații în legãturã cu anumite pro-bleme, se indicã tema conversației, se propune clientului o anumitã activitate, se ia în considerareconținutul celor spuse, se ia în calcul ordinea evenimentelor și se semnaleazã problemele ce trebuierezolvate. În abordãrile de tip nodirectiv se înregistreazã sentimentele și atitudinile exprimate156 Inițiere în cercetarea sociologicã
1 – interviu clinic
2 – interviu în profunzime3 – interviu cu rãspunsuri libere sau ghidat4 – interviu centrat sau focalizat5 – interviu cu întrebãri deschise6 – interviu cu întrebãri închise
1 2 3 4 5 6cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 156

spontan, acestea se interpreteazã în funcție de comportamentul și discursul global, se indicã tema
convorbirii, se recunoaște conținutul celor declarate, se pun întrebãri foarte precise, se dau infor-mații, se definește situația intervievãrii prin responsabilitatea clientului de a utiliza cele discutate.
Pe de altã parte, R. Ghiglione și B. Matalon (1991) pun în relație interviurile directive/nondi-
rective cu tipurile de cercetãri, rezultând un tabel foarte sugestiv (Tabelul 7.2).
Tabelul 7.2. Relația dintre tipul de cercetare și tipul de interviu
(dupã Ghiglione și Matalon, 1991)
Tabelul reprodus exprimã ideea cã utilizarea tipurilor de interviuri dupã gradul de libertate
depinde de nivelul cunoștințelor anterioare despre problema studiatã. Când abordãm o problemãnouã, prea puțin cunoscutã, se recomandã utilizarea interviurilor nondirective, cu un grad sporitde libertate, pentru a explora fenomenul sub toate fațetele care ni se dezvãluie de la o întrebarela alta. Cu totul altfel stau lucrurile când problema este bine determinatã și se cere doar mãsu-rarea, aflarea intensitãții ei de manifestare (de exemplu, intensitatea opiniilor pro sau contra).În astfel de studii putem apela la interviurile directive, pe baza întrebãrilor închise.
Exemplul cel mai concludent pentru libertatea de schimbare a temei conversației, a formei
și succesiunii întrebãrilor îl constituie interviul clinic , utilizat cu precãdere în psihoterapie și
mai puțin în investigația psihologicã sau sociologicã.
Interviul clinic reprezintã forma extremã a interviului nestructurat și ilustreazã cel mai
bine specificul interviului nondirectiv . Alain Blanchet (1985, 12) îl menționeazã, în octombrie
1929, în cadrul cercetãrilor de la Hawthorne, F.J. Roethlisberger și W.J. Dickson au utilizat siste-matic și au analizat valoarea metodologicã a ceea ce numim astãzi „interviu nondirectiv“ încercetarea socioumanã. Interviul clinic a fost propus însã ca tehnicã de intervenție psihotera-peuticã de psihologul american Carl Rogers (1902–1987), înlocuind astfel „modalitatea clasicã“
de desfãșurare a ședințelor de psihanalizã imaginatã de Sigmund Freud (1856–1939). Avândo formație enciclopedicã – în afara specialitãții sale, a studiat istoria, teologia și pedagogia –,Carl Rogers a funcționat timp de 12 ani ca psiholog la un centru de asistențã socialã și psiholo-gicã infantilã din Rochester și apoi, din 1940 pânã în 1963, ca profesor la universitãțile dinOhio, Chicago și Wisconsin. A publicat lucrãri de referințã, precum Clinical Treatment of Problem
Child (1940), Client-centred Psychotherapy (1952), On Becoming a Person (1961), Freedom
to Learn (1969), On Becoming Partners (1972), A Way of Being (1980) ș.a. Metoda nondirectivã
pe care o propune presupune comunicarea autenticã, bazatã pe încredere și înțelegere întrepacient și terapeut. Este o „relație de ajutorare“ în vederea dezvoltãrii și maturizãrii persoanei,pentru o mai bunã înțelegere a experienței subiective proprii și pentru sporirea capacitãții deInterviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 157
InterviuTip
de cercetareNondirectiv Semidirectiv Directiv
De control *
De verificare * *
În profunzime * *
Explorativã *cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 157

confruntare cu viața. În cadrul acestei relații, în care pacientul este tratat ca persoanã, nu ca
„entitate clinicã“, opiniile și atitudinile fațã de sine ale pacientului devin predominant pozitive,stima de sine sporește, personalitatea se integreazã, structurile sale de bazã se unificã, nervozi-tatea scade, șocurile emoționale devin acceptabile, personalitatea se adapteazã mai bine situa-țiilor sociale.
Interviul clinic urmãrește sã sprijine efortul pacientului de conștientizare a sentimentelor
sale confuze, care îi provoacã teamã. Terapeutul nu direcționeazã relatãrile pacientului, ci doarcreeazã un cadru de manifestare în care acesta „sã fie el însuși“. În acest scop s-a renunțat lapractica psihoterapeuticã în care pacientul era pus într-o situație „dezumanizantã“ (așezat caun bolnav lungit în pat, fãrã a vedea terapeutul, care noteazã monologul pacientului fãrã a-lîntrerupe etc.). De aceastã datã pacientul ia loc la birou, vizavi de terapeut, fiind într-o situațiede egalitate cu acesta. Interviul clinic propus de Carl Rogers se fondeazã pe o concepție psihana-liticã despre personalitate, influențatã de filosofia existențialistã.
Interviul clinic nu se utilizeazã numai în scop terapeutic, ci și pentru psihodiagnozã, pentru
orientarea profesionalã sau în activitatea de asistențã socialã în vederea cunoașterii personali-tãții. De altfel, însuși pãrintele nondirectivismului a susținut extinderea metodei sale în domeniuleducației adulților, a învãțãmântului, industriei și politicii. În cercetarea socioumanã, interviulclinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, în faza inițialã a investigațiilor, pentru gãsireaacelor informații care sã orienteze demersul de cercetare. Dar, dat fiind faptul cã acest tip deinterviu oferã o expresie „chimic purã“ a atitudinilor, abordarea nondirectivã s-a extins multdincolo de sfera terapeuticã. Paul F. Lazarsfeld, ca sã dãm un exemplu clasic, a utilizat interviulnondirectiv în cercetarea emisiunilor radio.
Interviul în profunzime , ca și interviul cu rãspunsuri libere, se utilizeazã atât în psihote-
rapie, cât și în cercetarea socioumanã. Spre deosebire însã de interviul clinic, interviul înprofunzime, centrat tot asupra persoanei, vizeazã doar un aspect, un fenomen sau element, nupersoana în întregul ei. La fel stau lucrurile și în cazul interviului cu rãspunsuri libere sau ghidat.Între cele douã tipuri de interviuri diferențele sunt mai mult de nuanțã decât de fond: variazãnivelul de profunzime, amploarea fenomenelor abordate, gradul de libertate menținându-seridicat, chiar dacã tema convorbirii este prestabilitã.
Interviul clinic, în profunzime și cu rãspunsuri libere sunt mai mult sau mai puțin nestruc-
turate. Interviurile nestructurate pot avea un grad de validitate mai înalt decât cele structurate,sunt nestresante, permit exprimarea spontanã a personalitãții, dezvãluirea pulsiunilor inconști-entului, lasã liberã asociația de idei, eliminând astfel bias-urile (erorile sistematice) interviului
structurat.
Interviul centrat (ghidat sau focalizat), ca tehnicã de cercetare în științele socioumane, a
fost prezentat de Robert K. Merton, M. Fiske și P. Kendall (1956). Este un interviu semistruc-
turat, în sensul cã abordeazã teme și ipoteze dinainte stabilite – ca și interviurile structurate –,
dar întrebãrile și succesiunea lor nu sunt prestabilite – ca și în cazul interviurilor nestructurate.
Tehnica propusã de Robert K. Merton impune centrarea convorbirii pe o experiențã comunã
tuturor subiecților (de exemplu, implicarea într-o anumitã acțiune, vizionarea aceluiași spectacolde teatru sau film etc.). Respectiva experiențã trãitã de toți cei care urmeazã a fi intervievațieste analizatã anterior de cãtre cercetãtor, care evidențiazã elementele semnificative și structura158 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 158

situației, modelele de acțiune ș.a.m.d. Sunt formulate ipoteze privind consecințele implicãrii per-
soanelor în situația datã. Cercetãtorul elaboreazã pe aceastã bazã un ghid de interviu , în care
sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizatã pe experiența subiectivã aimplicãrii în situația analizatã.
C.A. Moser (1958/1967, 295) comenteazã ca pe un bun exemplu de utilizare a interviului
centrat ( guided or focused ) studiul lui R. Marriott (1953) privind factorii care contribuie la
satisfacția/insatisfacția muncii industriale. Interviul individual cu muncitorii industriali era axatpe opt teme: sarcina de executat; orele de muncã; sistemul schimburilor; nivelul salariilor; sis-temul de remunerare; patronatul, conducerea administrativã și politica acestora; supraveghereamuncii; colegii de muncã. Pentru fiecare temã inclusã în ghidul de interviu se formulau spontanîntrebãri factuale și de opinie vizând starea de satisfacție–insatisfacție. Interviul centrat – apre-ciazã C.A. Moser (1958/1967, 295) – „se depãrteazã de inflexibilitatea metodelor formale, dardã totuși interviului o formã structuratã și asigurã cã toate problemele relevante sunt discutate“.
Kenneth D. Bailey (1978) apreciazã cã în cazul interviului centrat important este faptul cã
cercetãtorul a studiat anterior experiența trãitã de subiecți, selectând aspectele ce vor fi puseîn discuție.
Interviurile cu întrebãri deschise și cu întrebãri închise fac parte din categoria interviu-
rilor structurate . Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetãrile sociologice și psihologice.
În cadrul lor cercetãtorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiazã de libertatea alegerii temelorsau de posibilitatea reformulãrii întrebãrilor și schimbãrii succesiunii lor. Problematica utilizãriiinterviurilor cu întrebãri deschise și cu întrebãri închise a fost tratatã în capitolul despre chesti-onar, când s-a prezentat modalitatea de aplicare a chestionarului cu ajutorul operatorilor. Dealtfel, ghidul de interviu nu reprezintã altceva decât o listã de întrebãri sau de probleme ceurmeazã a fi discutate în cadrul interviului. Firește, ghidurile de interviu pot fi mai mult saumai puțin detaliate, dar ele trebuie sã cuprindã problemele esențiale ce nu pot fi omise, fãrãde care obiectivul studiului nu s-ar realiza.
Interviurile pot fi unice sau repetate . În sondajele de opinie avem de-a face, de regulã, cu
o singurã convorbire cu fiecare din persoanele cuprinse în eșantion. În practica psihoterapeuticãși în anchetele panel interviul se aplicã în mod repetat. Subiectul intervievat dobândește o
anumitã experiențã în rolul sãu, astfel cã desfãșurarea convorbirii se realizeazã în alte condițiipsihosociologice.
Interviul de grup . Cel mai adesea, interviul se deruleazã ca o comunicare între douã per-
soane: operatorul de interviu și persoana care rãspunde. În afara acestui tip de interviu personal ,
în cercetãrile sociale se utilizeazã și interviul de grup , care are exigențe specifice. Interviul de
grup – opineazã Alain Giami (1985) – este o metodã de culegere a datelor psihosociologicefoarte des utilizatã în studiile empirice, în special în marketing și în studiul pieței; totuși auapãrut puține studii metodologice privitoare la acest tip de interviu. Într-un asemenea context,contribuția teoretico-metodologicã a lui Alain Giami acoperã un teren prea puțin explorat. V omreține ca deosebit de importante unele puncte de vedere exprimate de Alain Giami.
Tehnica interviului de grup s-a impus în cadrul direcției de studiu a grupului mic . J.A. Banks,
într-o lucrare despre Discuția de grup ca tehnicã de intervievare (1957), formuleazã ipoteza
cã în situația de grup indivizii oferã rãspunsuri care cred ei cã sunt așteptate de grupul lor deInterviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 159cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 159

apartenențã, în timp ce în interviurile personale ei dezvãluie reacțiile proprii. Din aceastã cauzã,
în interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multã intensitate, în timp ce opiniile minori-tare riscã sã rãmânã neexprimate. De aici decurge o concluzie cu valoare metodologicã mailargã: „cercetãtorii care studiazã aceeași problemã utilizând tehnici diferite riscã sã obținãrezultate dificil de comparat, chiar contradictorii.
Roger Mucchielli (1968) consacrã interviului de grup unul din volumele dedicate formãrii
permanente în științele umane, prezentând regulile de desfãșurare și propunând o serie de exer-ciții de utilizare a interviului de grup în cunoașterea psihosociologicã și în acțiunea de schimbarea opiniilor. Este de reținut faptul cã acest tip de interviu presupune existența realã a unui grupde persoane care sã elaboreze în interacțiune un rãspuns colectiv la problemele puse în discuție.Nu avem de-a face cu o juxtapunere a unor rãspunsuri individuale, ci cu formularea unui rãspunscare sã exprime opinia de grup. Cercetãtorul trebuie sã se facã acceptat de grup.
William F. White, autorul lucrãrii Street Corner Society. The Sociale Structure of an Italian
Slum (1943), recomandã introducerea, prin intermediul membrilor influenți, a cercetãtorului
în grupul pe care-l studiazã. Astfel, cercetãtorul dobândește respect și încredere din parteamembrilor grupului. Sigur, interviul de grup necesitã o pregãtire psihologicã atentã (stabilireaunor relații de încredere reciprocã, deblocarea psihicã a participanților la interviu ș.a.m.d.),precum și anumite mãsuri de organizare a discuției colective (convocarea din timp a participan-ților, limitarea duratei intervalului la cel mult trei ore, asigurarea condițiilor de confort, elimina-rea surselor de distragere a atenției, plasarea participanților în jurul unei mese rotunde etc.).
Henri H. Stahl (1974), vorbind despre obținerea de rãspunsuri colective la o chestionare
verbalã, aratã cã „procedeul interogãrii în grup“ se recomandã în faza de prospectare, când sepot obține de la persoanele convocate informații utile pentru adâncirea problematicii de studiu.Rãspunsurile învestite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru cercetãtor,ca și informațiile divergente furnizate de „opozanți“. ăi în cazul convorbirilor colective, „Regulade aur a oricãrui anchetator social este tãcerea. E bun anchetatorul care vorbește puțin, dar știesã facã pe alții sã vorbeascã“ – remarca Henri H. Stahl (1974, 272).
Focus grupurile îmbinã caracteristicile interviurilor focalizate cu cele ale interviurilor de
grup. Aceastã tehnicã de cercetare calitativã poartã și numele de „interviu de grup în profun-zime“. David L. Morgan (1996) definește focus grupurile ca „o tehnicã de colectare a datelor
prin interacțiunea dintre membrii grupului, referitoare la o problemã stabilitã de cãtre cercetãtor“.Robert K. Merton (1987) a arãtat cã între interviul focalizat, pe care l-a experimentat în cercetã-rile din anii ’50 privind influenței mass media aspra opiniei publice, și focus grupurile utilizate
azi în special în studiile de piațã existã continuitate, dar și discontinuitate. Interesul cercetãtorilorpentru focus grupuri a sporit dupã 1980. Au apãrut monografii despre aceastã tehnicã (R.A.
Krueger, 1988; D.L. Morgan, 1988) și s-a retipãrit lucrarea lui Robert K. Merton, Marjorie Fiskeși P.L Kendall (1956). În România, recent, Alfred Bulai (2000) a prezentat într-o monografietehnica focus grupului în investigația socialã.
Un bilanț al celor aproximativ cincizeci de ani de la prima prezentare a tehnicii focus
grupurilor relevã cã aceastã tehnicã a fost utilizatã în domenii variate (științele comunicãrii,științele educației, științe politice, sãnãtate publicã și în mod deosebit în studiile de marketing)și în multiple arii ale sociologiei (sociologia medicalã, politicã, a devianței, a vârstelor, a munciietc.). David L. Morgan (1996) considerã cã focus grupul își gãsește o aplicabilitate specialã
în planificarea familiei și în studiile privind îmbolnãvirile cu HIV/SIDA.160 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 160

Focus grupurile sunt utilizate cel mai adesea în conexiune cu alte metode și tehnici, în special
cu ancheta pe bazã de chestionar și cu interviurile individuale. Strategia combinãrii focus grupu-
rilor cu ancheta are avantajul de a identifica tipurile de experiențe, pentru ca apoi sã se treacãla anchetarea unui numãr mare de persoane. În felul acesta, cercetarea calitativã se îmbinã cucea cantitativã. David L. Morgan (1993) a arãtat cã sunt posibile patru moduri de combinare ametodelor cantitative cu cele calitative:
1) Prima modalitate de combinare constã din efectuarea mai întâi a unui focus grup pentru
a identifica problemele și întrebãrile care sã fie incluse apoi într-un chestionar de anchetã.
2) Cel de-al doilea tip de combinare este caracteristic studiilor în care focus grupurile repre-
zintã modalitatea de studiu principalã, iar ancheta sociologicã servește pentru stabilirea proce-deelor de alcãtuire a grupurilor (a segmentelor de populație) și pentru determinarea problemelorde analizã mai detaliatã în discuțiile de grup în profunzime.
3) A treia modalitate de combinare rezultã din asociere anchetei sociologice, ca metodã princi-
palã, cu focus grupurile, care oferã cercetãtorului sugestii pentru interpretarea datelor culese.
4) Cea de-a patra modalitate combinatorie decurge din utilizarea focus grupului, ca metodã
principalã, și a anchetei sociologice, ca metodã ajutãtoare, în scopul verificãrii relevanței proble-melor fixate de cercetãtor pentru discuțiile de grup.
Din punct de vedere metodologic, în legãturã cu focus grupurile se discutã despre avantajele
standardizãrii. Robert K. Merton, Marjorie Fiske și P.L. Kendall (1956/1990) au atras atențiaasupra erorii aderãrii la întrebãri fixe , dar standardizarea asigurã comparabilitatea focus grupu-
rilor când se urmãrește evidențierea diferențelor dintre rãspunsurile diferitelor categorii departicipanți. În majoritatea focus grupurilor standardizarea este mai mult sau mai puțin prezentã.
Se pune însã problema combinãrii standardizãrii cu designul emergenței focus grupurilor. David
L. Morgan (1996) descrie douã tipuri de combinãri: a) strategia trecerii de la slab standardizatla puternic standardizat; b) strategia utilizãrii la început a acelorași întrebãri (standardizare) șiapoi a întrebãrilor specifice grupului ( designul emergenței).
O altã problemã îndelung discutatã este cea a eșantionãrii. Cel mai adesea se procedeazã
la segmentarea populației dupã anumite caracteristici, în funcție de obiectivul cercetãrii. De
exemplu, dacã se studiazã planificarea familialã, se iau în considerare variabilele sex, vârstã,status marital, utilizarea mijloacelor contraceptive, statusul socio-economic, aria geograficã,
nivelul de școlaritate. Sunt construite grupuri omogene pentru fiecare segment de populație,ca în studiile de marketing. Se apreciazã cã segmentarea are avantajul de a asigura, pe de oparte, compararea rãspunsurilor și, pe de altã parte, de a crea climatul propice discuțiilor încondițiile în care participanții la focus grup sunt similari. S-a constatat cã participanții discutã
mai deschis, din punctul de vedere al sexului, în grupurile omogene decât în grupurile mixte.La fel se întâmplã și în cazul grupurilor omogene în ceea ce privește rasa sau clasa socialã.
Strategia segmentãrii duce însã la multiplicarea numãrului de grupuri intervievate, ceea ce ridicãsimțitor costul investigației.
Numãrul grupurilor construite pentru a fi intervievate în profunzime variazã, de regulã,
între patru și șase. Ca o excepție se citeazã cercetarea condusã de E. Folch-Lyon (1981) privindplanificarea familialã în Mexic, în care s-au organizat 44 de focus grupuri, sau cea despre
riscurile de îmbolnãvire cu HIV , organizatã de J. Kitzinger (1994) pe 52 de grupuri. Reducereala patru, cinci focus grupuri pentru cele mai multe teme de cercetare este justificatã de fenomenulInterviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 161cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 161

saturației . Dupã primele focus grupuri, cercetãtorul poate ajunge la concluzia cã rãspunsurile
se repetã și cã un nou focus grup nu ar mai aduce nimic în plus.
ăi în legãturã cu focus grupurile se pune problema structurãrii , care vizeazã douã aspecte:
a) controlul moderatorului asupra respectãrii topicii cercetãrii (urmãrirea problemelor în discu-ție); b) controlul exercitat de cãtre moderator în ceea ce privește interacțiunile dintre membriigrupurilor. În ambele situații, așa cum remarca David L. Morgan (1996, 145), gradul implicãriimoderatorului reprezintã un aspect important. Factorul-cheie al structurãrii focus grupurilor îl
constituie numãrul problemelor urmãrite: cu cât numãrul lor este mai mare, cu atât gradul destructurare a focus grupului este mai ridicat. Se acceptã cã focus grupurile nu ar trebui sã cu-
prindã, fiecare, mai mult de cinci probleme. În cercetãrile de marketing numãrul problemeloreste mai mare, astfel cã moderatorul se implicã mai mult, iar focus grupul este mai puternic
structurat. Cercetãrilor sociologice le sunt proprii focus grupurile mai slab structurate.
În fine, specialiștii dezbat și problema volumului grupurilor . Unii metodologi apreciazã
cã în grupurile mai reduse ca volum participanții se implicã mai mult, își manifestã mai liberopiniile și emoțiile decât în grupurile mai numeroase. În plus, în grupurile de șase, opt persoanemoderatorul se poate implica mai mult, în sensul stimulãrii interacțiunii dintre participanți.
Avantajele și dezavantajele utilizãrii focus grupurilor sunt relevate de cãtre mulți autori.
Richard A. Krueger (1988) le enumerã (Tabelul 7.3).
Tabelul 7.3. Avantajele și dezavantajele tehnicii focus grupurilor
(dupã R.A. Krueger, 1988)
Pentru înțelegerea „punctelor tari“ și a „punctelor slabe“ ale tehnicii focus grupurilor, trebuie
sã comparãm aceastã modalitate de studiu cu alte tehnici și metode sociologice. S-a remarcatcã, în comparație cu focus grupruile, interviurile individuale pot genera mai multe idei (E.F.
Fern, 1982), cã anchetele sociologice asigurã o mai bunã cunoaștere a atitudinilor și experien-țelor populației (V .M. Ward et al., 1992). Pe de altã parte, unii cercetãtori – de exemplu, David
L. Morgan și Richard A. Krueger (1993) – au atras atenția cã rezultatele focus grupurilor nu
rezultã din însumarea opiniilor individuale, ci din interacțiunea (sinergia) grupului. Acest feno-men a fost numit „efect de grup“ (M.A. Carey, 1994). S-a constatat cã în ședințele de focus grup
se produce o anumitã „polarizare“ a grupului, adicã participanții adoptã poziții mai accentuatpozitive sau negative fațã de problemele puse în discuție (S. Sussman et al., 1991). Deși efectul
de polarizare este mic (explicã patru la sutã din varianța schimbãrii atitudinale), el poate fisemnificativ în analiza rezultatelor. Nu trebuie ignorat. Un punct slab al tehnicii focus grupurilor162 Inițiere în cercetarea sociologicã
Avantaje Dezavantaje
1. Cuprinde date din viața realã în
mediul social concret.1 Asigurã cercetãtorului un control mai redus, în comparație cu
interviurile individuale.
2. Este flexibilã. 2. Datele sunt dificil de analizat.
3. Are o înaltã validitate. 3. Solicitã cercetãtorului abilitãți speciale.
4. Produce rezultate rapid. 4. Diferențele dintre grupuri pot fi distorsionate.
5. Costurile sunt reduse. 5. Organizarea grupurilor este dificilã.
6. Discuțiile trebuie sã fie conduse într-o atmosferã care sã
încurajeze interacțiunea.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 162

se dezvãluie în abordarea „problemelor sensibile“ (comportament sexual, relații interetnice sau
interrasiale). Totuși, numeroși cercetãtori (R.L. Jarrett, 1994; M.J. Hoppe et al., 1995; D. Hughes
și K. DuMont, 1993; J. Kitzinger, 1994, R.A. Zeller, 1993) au utilizat cu succes focus grupurile
în cercetarea unor astfel de probleme sensibile.
Așa cum opina David L. Morgan, nu toate întrebãrile ridicate de tehnica focus grupurilor
și-au gãsit pânã în prezent un rãspuns clar. De exemplu, se așteaptã ca aplicarea analizei discur-
sului sã lãmureascã influența interacțiunii dintre moderator și grup sau utilizarea anchetei postex-
periment sã conducã la înțelegerea mai exactã a proceselor din cadrul grupurilor. De asemenea,eforturile specialiștilor se concentreazã asupra specificului utilizãrii focus grupurilor în scopul
producerii de cunoștințe și în scopuri educative, de activizare cetãțeneascã etc.
Intervievarea copiilor . Interviurile pot fi fãcute cu adulți, cu tineri sau copii. Pot fi
intervievate personalitãți ale vieții politice și culturale, specialiști din diferite domenii, persoanefãrã funcții oficiale și chiar persoane defavorizate. De fiecare datã diferențele dintre status-urile socio-profesionale ale cercetãtorului și ale celor intervievați ridicã probleme în ordineaobținerii interviului, desfãșurãrii lui și valorificãrii informațiilor.
În literatura de specialitate recentã se atrage atenția asupra intervievãrii copiilor , care pune
urmãtoarele probleme: vocabularul limitat al copiilor, specificul relației adult-copil și dificultateacopiilor de a înțelege „situația de interviu“ (K.D. Bailey, 1982, 203). În perioada antepreșcolarã(1-3 ani) copilul întâmpinã dificultãți de înțelegere a limbajului, deși cerința subiectivã a comuni-cãrii verbale este constituitã la 16 luni. La vârsta de un an copilul poate pronunța circa o sutãde cuvinte, alcãtuind propoziții de 2-3 cuvinte. Este evident cã în aceastã fazã a dezvoltãriicomunicãrii nu se pune problema utilizãrii interviului pentru investigarea lumii subiective acopilului. Abia în perioada preșcolarã (3-6 ani), date fiind progresele în dezvoltarea comunicãriiverbale, s-a încercat realizarea unor interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu numãrã2 000 de cuvinte).
Dificultatea realizãrii interviurilor cu preșcolarii și cu școlarii mici nu rezidã numai în voca-
bularul limitat al acestora, ci și în specificul relației adult-copil. La vârstele mici, copiii îi perceppe adulți ca pe propriii lor profesori sau pãrinți de la care învațã ce este bine și ce este rãu, cumsã rãspundã la anumite întrebãri ș.a.m.d. În situația de interviu le este greu sã înțeleagã de ceadulții, care „le știu pe toate“, îi întreabã pe ei „ce și cum“. Apoi – atrage atenția Kenneth D.Bailey (1982) – copiii sunt mai sugestionabili decât adulții: formularea întrebãrilor, intonația,mimica pot influența puternic rãspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltarepsihicã, precum „domnia concretului“, asigurã insinuarea elementelor sugestive în procesulcunoașterii. Pe de altã parte, imaginația copiilor este necontrolatã: adesea, distincția dintre reali-tate și vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv și ceea ce ar fi dorit sã se întâmple ridicã bariereserioase în interpretarea interviurilor. În plus, relația adult-copil trebuie sã ia în considerarestadiile raporturilor dintre sexe. La vârsta de 7-12 ani bãieții manifestã o anumitã aversiune fațãde fete. De aceea se recomandã ca interviurile cu școlarii mici sã fie fãcute de cãtre persoanede același sex.
În interviurile cu copiii trebuie creatã o astfel de situație care sã-i ajute sã înțeleagã ce se
așteaptã de la ei. Leon Yarrow (1960) recomandã utilizarea jocului cu pãpuși pentru studiulprejudecãților rasiale la preșcolari. Preșcolarilor li se aratã diferite pãpuși sau desene înfãțișândpersoane aparținând raselor albã sau neagrã și sunt întrebați: Cu cine vrei sã te joci? La vârstaInterviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 163cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 163

școlarului mic pot fi utilizate povestiri sau fraze ce urmeazã a fi completate. De asemenea, pot
fi folosite și metode de proiecție (de exemplu, testele Rorschach, TAT și altele).
Interviurile cu elitele . În manualele universitare standard nu se discutã despre aceastã cate-
gorie de interviuri. Lucrarea lui Michel Pinçon și Monique Pinçon-Charlot Cãlãtorie în marea
burghezie (1997/2003), în care este sintetizatã experiența dobânditã în zece ani de cercetare
asupra familiilor bogate de aristocrați și de vechi burghezi din Franța, m-a convins de utilitateaprezentãrii specificului și dificultãților intervievãrii persoanelor din clasa dominantã, aparți-nând înaltei societãți, marii burghezii sau aristocrației. Am preferat termenul de „elite“ celuide „clasã dominantã“, utilizat de cei doi directori de studii de la Centrul Național pentruCercetare Sociologicã din Paris, înțelegând prin elite persoanele care au capital economic, social,cultural, politic, simbolic, precum și capacitatea de a-l reconverti (Mihai Dinu Gheorghiu, 2002),sau, în sens general, categoria socialã formatã din indivizii cu cea mai mare reputație din ramuralor de activitate (marii savanți, artiști, sportivi, oameni politici, reprezentanții de vârf ai armateiși ai cercurilor economice) și, în sens restrâns, clasa celor care exercitã funcții de conducere:elitele guvernamentale și elitele neguvernamentale (Vilfredo Pareto, 1916). Așa cum spuneaRaymond Aron (1967), „Elita este constituitã din cei care meritã note bune la competiția viețiisociale sau trag numere câștigãtoare la loteria existenței sociale“. Am abordat raportul mase/eliteîn lucrarea Opinia publicã. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele? (Chelcea, 2002). În
cele ce urmeazã mã voi mãrgini la relevarea particularitãților intervievãrii elitelor, cu referire
la contextul tranziției postdecembriste din România.
Mai întâi, suntem datori cu o observație: cercetarea sociologicã de teren a debutat cu anche-
tele asupra sãrãciei în cartierele muncitorești din Londra secolului al XIX-lea. Nimeni nu seîndoiește nici astãzi de oportunitatea studierii muncii și vieții celor mulți și defavorizați. Estevocația sociologiei de a scoate la luminã „ascunsul“ sau – cum spunea Gaston Bachelard –„inevitabil ascunsul și mai ales ceea ce dominanții nu prea doresc sã fie dezvãluit“ ( apud M.
Pinçon și M. Pinçon-Charlot, 1997/2003, 154). Nu constituie din partea sociologilor o „trãdarea profesiei“ sã studieze cartierele selecte, cu vile de lux și oameni „putred de bogați“? De cesunt atât de rare studiile privind mediile sociale privilegiate? Motivele sunt numeroase. În primulrând – remarcã Michel Pinçon și Monique Pinçon-Charlot (1997/2003, 83) –, sociologii faccercetãri finanțate de instituțiile publice, iar finanțatorii sunt prea puțin interesați de cunoaș-terea științificã a claselor care nu pun probleme sociale, cum ar fi șomajul, emigrarea clandestinã,asigurãrile sociale etc. Acest lucru este evident. Mai subtilã mi se pare argumentația privinddisimetria pozițiilor sociale .
Proveniți din clasele mijlocii sau populare și ocupând o situație socialã mijlocie, sau nãscuți în societatea bunã,
dar gãsindu-se în mod obiectiv în poziție de declin, sociologii nu se simt niciodatã bine înfruntând o lumesocialã pe care o ignorã sau despre care, separându-se, știu prea bine cã le este socialmente superioarã. Lucrândîntr-un mediu popular sau de mijloc, sociologul se bucurã de o relație ce-l favorizeazã. În situația de anchetãel este în poziție dominantã, chiar dacã strategiile de interacțiune pot sã repunã provizoriu în cauzã acestechilibru. Lucrurile se deruleazã altfel atunci când este vorba de a înfrunta în timpul interviului sau în timpullucrului pe teren agenți bine înzestrați cu capital sub toate formele sale, chiar sub formã culturalã, agenți bogațiîn capital simbolic, adicã maniere și cunoștințe capabile de a pune în evidențã, de a face indubitabilã legitimitateapoziției ocupate (M. Pinçon și M. Pinçon-Charlot, 1997/2003, 84).164 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 164

Cele spuse despre proveniența și situația socialã a sociologilor francezi este revelatoare și
în legãturã cu sociologii din România. ăi la noi cei mai mulți cercetãtori ai vieții sociale provindin familii modeste de profesori sau învãțãtori, de muncitori sau funcționari mãrunți. Lumea
celor bogați le este, în cele mai multe cazuri, strãinã, inaccesibilã. Mai degrabã ajungi sã facianchete sociologice în cartierele mãrginașe ale Bucureștiului decât în cartierul Primãverii sauCotroceni. Totuși, „înalta societate“ existã, și pentru înțelegerea mai completã a vieții socialear merita efortul de a-i investiga și pe cei din clasa dominantã: cum își reprezintã lumea în caretrãiesc? Cum și-au dobândit capitalul sub toate formele? Cred într-o lume dreaptã? Ce gândescdepre inegalitatea socialã? Cum se raporteazã la mase? Ar fi și acestea teme de studiu, ce îșiașteaptã cercetãtorii competenți și îndrãzneți, așa cum sunt Pierre Bourdieu, cu a sa La Distinction.
Critique sociale du jugement (Paris, Minuit, 1979), sau Michel Pinçon și Monique Pinçon-Charlot,
care au produs lucrãri despre marii burghezi și aristocrați ( Dans les beaux quartiers , 1989;
Quartiers bour geois, quartiers d’affaires , 1992; Grandes fortunes. Dynasties familiales et formes
de richesse en France , 1996).
Din lucrarea lui Michel Pinçon și Monique Pinçon-Charlot Cãlãtorie în marea burghezie
(1997/2003, 19 sqq) se desprind câteva reguli privind realizarea interviurilor cu elitele, pe care
le-am sintetizat dupã cum urmeazã:
1) Pentru ca interviul sã fie acordat, este indispensabilã recomandarea personalã din partea
unei familii prietene din clasa privilegiatã.
2) La prezentare, sociologul trebuie sã adopte o atitudine de deferențã.3) Este necesar sã se declare de la început originea socialã și itinerarul profesional ale
sociologului.
4) Prezentarea cercetãrii și a finalitãții acesteia.5) Tactul și controlul lexicului sunt decisive pentru realizarea interviului.6) Se impune sã se arate bunãvoințã și respect pentru manierele celuilalt, prin ținuta vesti-
mentarã și prin întreg hexis -ul corporal ale cercetãtorului.
7) Sociologul trebuie sã-și exprime acordul cu cele relatate de persoana intervievatã (cel
puțin în prima etapã a derulãrii convorbirii).
8) Fãrã slugãrnicie, sociologul cercetãtor va adopta o vestimentație care sã exprime respectul
pentru uzanțele persoanelor din înalta societate.
9) Luarea în considerare a posibilitãții ca din anchetator cercetãtorul sã devinã persoanã
chestionatã.
10) Conștientizarea faptului cã, de cele mai multe ori, elitele dau dovadã de dezinvolturã
discursivã, dat fiind faptul cã au învãțat sã-și stãpâneascã emoțiile și sã-și controleze vorbele.
11) Trebuie manifestatã prudențã în legãturã cu nivelul și modul de acumulare a averii.
Interviurile telefonice . Interviurile se clasificã, dupã modalitatea de comunicare, în interviuri
face-to-face (directe, personale) și interviuri prin telefon . Iatã care este, dupã Therese L. Baker
(1988, 180), specificul interviului prin telefon. Unii cercetãtori (W.R. Klecka și A.J. Tuchfarber,1978) considerã cã în deceniul opt al secolului nostru s-a produs o minirevoluție în cercetarea
socialã din SUA: „copilul vitreg“ al anchetelor sociologice – cum considera Don A. Dillman (1978)interviul telefonic – a devenit „copilul favorit“ al acestora. Douã sunt cauzele care au declanșataceastã schimbare radicalã. În primul rând, creșterea spectaculoasã a numãrului posturilor tele-fonice (în 1958, aproximativ 72% din populația SUA avea acces la un post telefonic, iar în 1976,Interviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 165cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 165

aproximativ 93%. Se prevedea ca în 1982 ponderea populației cu acces la telefon sã fie de 98%).
În al doilea rând, interviul telefonic a cucerit un loc privilegiat ca procedeu de investigare datoritãpunerii la punct a unui sistem de eșantionare adecvat: Random digit dialing (RDD ).
În cele mai multe țãri, între care și România, dotarea limitatã cu posturi telefonice nu permite
efectuarea unor anchete prin telefon reprezentative. La începutul lunii iunie 2002, în țara noastrãfuncționau circa patru milioane de posturi telefonice, ceea ce ar însemna cã mai puțin de jumãtatedin populația de peste 18 ani are acces la telefon. Repartiția posturilor telefonice în mediulrural este mult mai scãzutã decât în mediul urban. Totuși, pentru anumite categorii de populațieși pentru anumite centre urbane, cu valoare experimentalã se poate apela la interviul telefonic.În perspectivã se vor crea, probabil, condiții pentru efectuarea de anchete telefonice reprezenta-tive și în țara noastrã. Pânã atunci, pentru a apela eficient la interviul telefonic va trebui sãstabilim: care este proporția persoanelor cu acces la un telefon? Ce categorii sociale au într-omai mare mãsurã posturi telefonice acasã? Cine sunt cei ce nu au acces la telefon?
Selectarea eșantionului pentru anchetele prin interviu telefonic prezintã anumite particula-
ritãți în comparație cu eșantionarea populației pentru anchetele „clasice“. Este vorba de oeșantionare a numerelor de telefon și apoi de selectarea persoanelor care au acces la respectiveleposturi telefonice în vederea intervievãrii lor. Inițial, s-au folosit pentru eșantionare cãrțile detelefon. S-a constatat însã cã acestea nu reprezintã o bunã bazã de eșantionare: multe telefoaneparticulare nu apar în cãrțile de telefon, numerele de telefon se schimbã, astfel cã se face greudistincție între numerele de telefon de la serviciu și de la domiciliu. Date fiind aceste neajunsuri,s-a propus utilizarea sistemului RDD pentru eșantionarea numerelor de telefon. Sunt selectatemai întâi zonele geografice, în urma stratificãrii lor dupã anumite criterii. Fiecare zonã are unanumit prefix. Se face apoi selecția aleatorie a numerelor de telefon și a persoanelor, pe bazatabelelor de selecție proiectate de Leslie Kish (1949). Dacã numãrul de telefon selectat aleatoriu(de exemplu, 1234567) corespunde unei gospodãrii în care locuiește o familie formatã din treipersoane, atunci se urmãrește în tabelul de selecție pe rândul al treilea (nr. membrilor familiei)la intersecția cu coloana a șaptea (ultima cifrã a numãrului de telefon) și se determinã persoanacu care va trebui fãcut interviul (cea de-a treia persoanã din familie, în ordinea descrescãtoarea vârstei). Aceastã modalitate de selecție presupune ca operatorul de interviuri telefonice sãse intereseze: câte persoane locuiesc la adresa unde este instalat telefonul? Câte au vârsta depeste 18 ani? Care este persoana cea mai în vârstã din familie? Apoi urmãtoarea? ș.a.m.d. Acestedate vor fi înscrise într-un tabel (Tabelul 7.3) O datã identificatã persoana cu care se va faceinterviul, aceasta va trebui chematã la telefon sau vor trebui fixate data și ora la care ar puteafi intervievatã telefonic (Tabelul 7.4).
Tabelul 7.4. Tabel cu membrii familiei166 Inițiere în cercetarea sociologicã
Nr. Numele și prenumele Vârsta
1.
2.
3.
4.
5.
6.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 166

Tabelul 7.5. Tabel pentru selecția membrilor familiei
Desfãșurarea interviului telefonic are unele particularitãți în raport cu interviul face-to-face .
Dacã în intervalul face-to-face primul contact cu persoana selecționatã în eșantion este de naturã
vizualã (de aici cerința ca operatorul de interviu sã fie o persoanã cu un fizic plãcut), în interviultelefonic prima impresie se bazeazã pe caracteristicile vocale ale operatorului (timbru, intensi-tate, claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte etc.). Decurg de aici cerințe specifice pentrualegerea și formarea operatorilor de interviu. Aceștia vor trebui sã se asigure cã persoaneleaflate la celãlalt capãt al firului telefonic au înțeles întrebãrile, cã doresc sã continue conversația.V or fi frecvente întrebãrile de genul: Alo, mã auziți? ; S-a înțeles? ; Este clar? ; Pot continua?
Este de la sine înțeles cã în interviurile telefonice nu pot fi utilizate materiale grafice (foto-
grafii, planșe etc.). Interviul va trebui astfel condus încât sã suplineascã lipsa acestui materialajutãtor. În ceea ce privește ordinea întrebãrilor, J.H. Frey (1983) recomandã ca, spre deosebirede chestionar, în cazul interviului telefonic de la început sã se punã întrebãri legate direct deproblema cercetatã, întrebãrile fundamentale plasându-le spre sfârșitul interviului.
Interviul telefonic a dobândit o largã utilizare în cercetãrile sociologice în special din SUA
și datoritã perfecționãrilor tehnice. Interviul telefonic asistat de calculator ( Computer-asisted
telephone interviewing – CATI ) reduce nu numai timpul total al anchetelor sociologice, dar și
erorile, eliminându-se operațiile de notare în scris a rãspunsurilor, codificarea de cãtre operatorulde anchetã, transferul codurilor pe discul calculatorului electronic. În sistemul CATI, computerulgenereazã numerele de telefon eșantionate, afișeazã pe un terminal întrebãrile în succesiunealor, rãspunsurile fiind introduse direct în memoria calculatorului. Astfel se eliminã consem-narea și codificarea manualã a rãspunsurilor.
Kenneth D. Bailey (1982) menționeazã ca avantaje și anonimatul asigurat de intervievarea
telefonicã, precum și flexibilitatea acestui procedeu (comparativ cu chestionarul poștal, deexemplu).
Dezavantajele interviului telefonic rezultã din ineditul situației: mulți considerã intenția de
intervievare telefonicã drept o farsã și, ca atare, refuzã convorbirea. Credem cã anchetele telefo-nice ar trebui precedate de o campanie publicitarã, pentru ca populația sã afle despre o asemeneamodalitate de cunoaștere științificã a opiniilor și atitudinilor și sã accepte includerea în eșantionca pe un lucru firesc.
Chiar și în țãrile cu o îndelungatã practicã a anchetelor telefonice se pune – ca un dezavantaj
– problema motivației mai reduse a persoanelor, comparativ cu interviul face-to-face . Tocmai
datoritã motivației scãzute, a refuzului frecvent de a participa la interviu și a întreruperii convor-birilor, volumul numerelor de telefon eșantionate ( RDD ) trebuie sã fie de aproximativ cinci
ori mai mare decât cel proiectat.Interviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 167
1 2 3 4 5 6 7 8 9 0
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
2 1 1 2 2 2 1 1 2 1 2
3 3 2 2 1 2 2 3 1 1 3
4 1 4 2 3 3 2 1 4 2 4
5 5 2 1 1 3 2 4 3 5 4
6 1 6 2 6 4 5 3 2 4 5cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 167

Un alt dezavantaj major al interviului telefonic este legat de imposibilitatea cercetãtorului
de a controla situația în care se desfãșoarã convorbirea. Nu existã siguranța cã rãspund chiarpersoanele selecționate în eșantion, nu pot fi înregistrate comportamentele nonverbale, nici condi-țiile fizice și psihologice în care se deruleazã convorbirea telefonicã.
Despre valoarea de ansamblu a interviului telefonic, Robert M. Groves și Robert L. Kahn
(1979) spun cã rãspunsurile obținute sunt aproape identice cu cele recoltate cu ajutorul interviuluiface-to-face . Alți cercetãtori semnaleazã, totuși, unele mici diferențe: în interviurile telefonice
apar mai multe omisiuni în datele despre venitul familiei, mai multe rãspunsuri contradictorii,iar stilul rãspunsurilor este diferit de cel al rãspunsurilor la interviurile face-to-face .
Rapiditatea în efectuarea anchetei, costul redus și facilitatea controlului asupra operatorilor
de interviu au condus la concluzia cã este preferabil interviul telefonic celui face-to-face, chiar
în studierea comportamentului sexual într-o anchetã desfãșuratã în Franța (septembrie 1991 –februarie 1992) sub conducerea lui Michel Bozon și Henri Leridon. Anterior deciziei s-au comparatrãspunsurile obținute prin interviul telefonic cu cele recoltate prin vizitã la domiciliul și interviuface-to-face sau autoadministrat (câte 400 de persoane pentru fiecare tip de interviu). Au fost
preferate interviurile telefonice, precedate de o scrisoare prin care se anunța scopul anchetei.
În fine, interviurile pot fi clasificate și dupã funcția pe care o au în cadrul cercetãrii: interviul
de explorare se deosebește, prin structura sa, de interviul utilizat ca modalitate principalã de obți-
nere a datelor de cercetare sau de interviul practicat cu scopul completãrii sau verificãrii informa-
țiilor recoltate cu ajutorul altor metode și tehnici de investigare. Interviul de explorare, utilizat înprima fazã a cercetãrii, este mai puțin structurat, uneori este nondirectiv, urmãrind identificarea unorteme care sã fie cercetate apoi în profunzime prin intermediul chestionarului, de exemplu. Așa auprocedat, de pildã, cercetãtorii de la Universitatea din California în studiul factorilor psihici ai adap-
tãrii în îmbolnãvirile de cancer (Taylor et al., 1984). Un numãr de 179 de paciente cu cancer de
sân au fost intervievate la domiciliu, dupã ce telefonic se obținuse acordul lor de a participa la anchetã.
Interviul, cuprinzând întrebãri închise, dura între 1,30 și 2 ore. Se începea cu întrebãri de identificare
(vârsta, statusul marital etc.), urmând apoi o serie de întrebãri vizând experiența subiectivã a îmbol-nãvirilor de cancer (când au fost detectate primele simptome, când s-a fãcut intervenția chirurgicalãș.a.m.d.). Interviul continua concentrându-se asupra atribuirii și controlului îmbolnã virii de cancer,
în condițiile în care nu se cunosc toate cauzele care conduc la îmbolnãvirea de cancer, au anumite
bãnuieli, propuneri sau chiar teorii privind etiologia acestei maladii. Printr -o întrebare deschisã,
persoana intervievatã era solicitatã sã arate care este propria sa pãrere în legãturã cu aceasta. Dacãpersoana intervievatã atribuia responsabilitatea îmbolnãvirii de cancer unuia din urmãtorii patrufactori: ei însãși, altor persoane, mediului înconjurãtor, întâmplãrii, era rugatã sã facã alegerea forțatã,indicând doar unul dintre aceștia. Alte întrebãri vizau reprezentarea pacientelor despre controlulpe care simt cã îl au asupra evoluției maladiei, schimbãrile din viața de familie și din muncã produsede îmbolnãvire. În finalul interviului pacientele erau invitate sã aprecieze, pe o scalã cu cinci trepte,dacã schimbarea din viața lor este pozitivã sau negativã (l = foarte negativã și 5 = foarte pozitivã).
Pe baza concluziilor interviului astfel realizat, s-a elaborat un chestionar poștal (rata rãspun-
surilor a fost de 90%) în care au fost incluse întrebãri privind: viața sexualã a pacientelor, afilierealor religioasã, precum și o serie de itemi din diferite scale de determinare a „locului controlului“și a nivelului de „adaptare maritalã“.
În cercetarea schimbãrilor din comportamentul ritual în procesul de industrializare și urba-
nizare am utilizat, ca principalã modalitate de investigare, interviul face-to-face cu „informatori168 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 168

autorizați“. Bãtrânii satului erau rugați sã relateze despre obiceiurile și credințele legate de naștere,
botez, cãsãtorie, moarte. Apoi, pe baza Planului pentru cercetarea obiceiurilor și ceremoniilor ,
elaborat de Constantin Brãiloiu și Henri H. Stahl, din Îndrumãri pentru monografiile sociologice
(D. Gusti, 1940), am formulat întrebãri specifice: Cum se aleg nașii? Cine îi vestește? Ce daruri îiaduc? Când vin sã vadã copilul întâia oarã? Cu ce daruri vin? Când hotãrãsc ziua botezului? etc.
Aplicații ale logicii interogative în anchetele prin interviu
Perfecționarea metodologiei anchetelor presupune, dincolo de mãrimea gradului de repre-
zentativitate a eșantioanelor, sporirea rigurozitãții construirii ghidurilor de interviu și a chestio-narelor utilizate. Acest lucru poate fi realizat prin aplicarea principiilor logicii interogative saua eroteticii (gr. erotema , întrebare) la proiectarea și desfãșurarea anchetelor.
Din evantaiul larg al funcțiilor logicii interogative – sistematic prezentate de Constantin
Grecu (1982) – rețin atenția în vederea aplicãrii lor în anchetele sociologice: semantica eroteticã(analiza semnificației conținutului logic al presupozițiilor interogative), clasificarea presupozi-
țiilor interogative și a raporturilor dintre întrebare și rãspuns, precum și paralogismele (analizaerorilor presupozițiilor interogative) și programatica eroteticã (considerarea atitudinilor persoa-nelor intervievate). Fãrã îndoialã cã și sintactica eroteticã, prin preocuparea pentru formalizarealimbajelor interogative, poate contribui la optimizarea interviului de cercetare.
În anchetele sociologice, semantica eroteticã opereazã atât la nivelul stabilirii problemelor
de studiu și a ipotezelor, cât și în planul formulãrii întrebãrilor din structura chestionarelor șiinterviurilor. De altfel, cercetarea științificã nu reprezintã altceva decât cãutarea rãspunsuriloradecvate la întrebãrile mereu mai profunde și mai nuanțate ale științei.
În logica interogativã se subliniazã faptul cã în orice întrebare existã o anumitã cunoaștere ,
accentul cãzând însã pe ceea ce nu se cunoaște încã. Din acest punct de vedere, întrebãrile pecare ni le punem când proiectãm o cercetare de teren reflectã nivelul la care a ajuns cunoaștereaîn respectivul domeniu.
Logica interogativã, analizând raportul dintre întrebare și rãspuns (ca enunț care ar satisface
cererea de informații dacã ar fi adevãrat), ajutã la verificarea legãturii dintre indicat și indicator .
La întrebãrile închise (cu rãspunsuri prestabilite) este obligatorie includerea între variantelede rãspuns și a unui enunț cu funcție de rãspuns direct . În același mod, logica interogativã inter-
vine în analiza rãspunsurilor la întrebãrile deschise, la care persoanele intervievate formuleazãele însele rãspunsul. În astfel de situații, când apar rãspunsuri indirecte (care nu satisfac exact
cererea de informație) sau rãspunsuri parțiale (care necesitã explicații suplimentare), se pune
problema interpretãrii acestor întrebãri ca adevãrate sau false și deci problema atribuirii saunonatribuirii indicatorului pentru respectivul indicat . Rãspunsurile indirecte satisfac într-o
mãsurã mai mare decât rãspunsurile parțiale exigențele anchetelor sociologice, dat fiind faptulcã acestea din urmã nu au decât funcția de a exclude unele rãspunsuri false, fãrã a indica rãs-punsul adevãrat. Un domeniu al logicii interogative de cel mai mare interes pentru investigațiasociologicã, în general, și pentru anchetele pe bazã de interviu, în special, îl reprezintã analiza
presupoziilor . Deoarece fiecare întrebare conține cunoștințe anterioare, K. Adjukiewicz (1976)
propune distincția între „dat-ul întrebãrii“ și „necunoscuta întrebãrii“.
Jaakko Hintikka (1976) aprecia presupoziția ca fiind rezultatul omiterii lui „eu știu cã“ din
dezideratul unei întrebãri. Înțelese astfel, presupozițiile apar ca premise necesare, dar nu șiInterviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 169cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 169

suficiente pentru ca întrebarea sã aibã sens, adicã un rãspuns adevãrat. Deci, în pregãtirea inter-
viului trebuie sã examinãm toate presupozițiile și sã stabilim valoarea lor de adevãr, știut fiindcã de adevãrul presupozițiilor depinde validitatea presupozițiilor interogative. Analiza presu-pozițiilor ajutã și la formularea corectã a întrebãrilor. Conform distincției propuse de PetreBotezatu (1980), existã presupoziții principale șipresupoziții secundare . Adevãrul presupoziției
principale valideazã întrebarea, iar falsitatea presupozițiilor secundare o invalideazã.
În fine, prin depistarea paralogismelor erotetice , logica interogativã servește direct la
eliminarea erorilor în formularea întrebãrilor. În capitolul despre chestionar ne-am referit laregulile de formulare a întrebãrilor. Ne rezumãm acum sã semnalãm, în perspectiva logiciiinterogative, unele din cele mai frecvente paralogisme întâlnite în anchetele pe bazã de chesti-onar sau interviu. Imprecizia întrebãrilor face inutil efortul desfãșurãrii anchetei. De asemenea,
caracterul ambiguu al cuvintelor din întrebãri. Sofismul întrebãrilor multiple apare mai des decât
ne-am fi așteptat. Pragmatica eroteticã atrage atenția asupra condițiilor psihologice necesare în
desfãșurarea oricãrui interviu de cercetare.
Desfãșurarea interviurilor de cercetare
În funcție de tipul de interviu, modul de desfãșurare a convorbirii dintre operatorul de anchetã
și persoana intervievatã prezintã anumite particularitãți: într-un fel va decurge interviul telefonicși într-un mod diferit interviul face-to-face , iar acesta din urmã nu se va realiza identic în cazul
unui interviu nondirectiv și în cel al unui interviu pe bazã de chestionar cu întrebãri închise.V om prezenta în continuare câteva reguli generale de desfãșurare a interviurilor de cercetare,marcând momentele principale ale derulãrii oricãrei convorbiri sociologice, dat fiind faptul cãîn capitolul despre chestionar am prezentat mai detaliat exigențele aplicãrii chestionarului decãtre operatorii de anchetã.
Invocând celebra lucrare Management and the Worker de F.J. Roethlisberger și W.J. Dickson
(1943), Alain Blanchet et al. (1985) formuleazã urmãtoarele principii generale ale aplicãrii
interviului nondirectiv:
1) tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul
discursiv și situațional; trebuie sã se acorde atenție atât conținutului manifest, cât și celui latent;de asemenea, cercetãtorul nu trebuie sã considere cã tot ceea ce declarã persoanele intervievatese plaseazã la același nivel psihologic;
2) cercetãtorul va acorda atenție nu numai la ceea ce au spus persoanele, dar și la ceea ce
nu au spus sau nu pot spune fãrã ajutorul lui;
3) ceea ce declarã oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cãrora cercetã-
torul va trebui sã identifice problemele persoanelor intervievate;
4) se impunea ca cercetãtorul sã situeze problemele persoanelor intervievate în contextul
social al desfãșurãrii întrevederii.
Aceste principii (reguli) au valabilitate mai largã, nu ghideazã doar interviul nondirectiv.
Charles F. Cannell și Robert L. Kahn (1963), prezentând principiile directoare ale interviului,dau rãspuns urmãtoarelor probleme: Cum trebuie sã se prezinte operatorul de anchetã? Cumse pun întrebãrile? Cum se obțin rãspunsuri complete?170 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 170

R. Guy Sedlack și Jay Stanley (1992) trateazã distinct luarea contactului cu comunitatea
în general și cu persoana ce urmeazã a fi intervievatã. De modul în care este informatã populațiadintr-o zonã, oraș, comunã în legãturã cu investigația ce urmeazã a fi realizatã depinde coope-rarea sau rezistența acesteia fațã de studiul propus. Autorii menționați considerã cã șeful proiec-tului de cercetare are obligația de a se adresa în scris autoritãților locale și poliției, anunțându-leintenția de a intervieva un numãr de persoane pentru studiul ce-l întreprinde. Se vor da toateinformațiile necesare pentru lãmurirea cât mai deplinã a celor în drept: data începerii investigațieide teren, durata, scopul, sponsorizarea, instituția care realizeazã ancheta prin interviu, modul devalorificare a rezultatelor etc. Personal, consider cã scrisoarea premergãtoare anchetei ar trebuiînmânatã direct de cãtre șeful de proiect prefectului, primarului, comandantului poliției – poate,și altor „autoritãți locale“ – pentru a se asigura buna desfãșurare a culegerii pe teren a informa-țiilor. Contactul cu persoanele din eșantion, dupã expedierea cu o sãptãmânã înainte a uneiscrisori introductive, presupune respectarea unor reguli, dar și arta de a te face acceptat într-odiscuție cu caracter „artificial“.
Prima problemã și, probabil, cea mai delicatã este prezentarea operatorului de interviu astfel
încât sã obținã acordul persoanelor de a fi intervievate. Pentru aceasta, operatorul de interviutrebuie: sã explice scopul și obiectivele cercetãrii; sã descrie metoda prin care respectiva per-soanã a fost selecționatã în eșantion; sã prezinte instituția sub girul cãreia se face ancheta; sãasigure interlocutorul de anonimatul anchetei și de caracterul confidențial al rãspunsurilor.
În Manualul operatorului de interviu , editat în 1969 la Universitatea Michigan , operatorii
de anchetã sunt sfãtuiți ca la prezentare sã-și spunã numele și sã arate legitimația de serviciu.Li se recomandã, de asemenea, sã arate persoanelor selecționate în eșantion articolele din ziareleși revistele în care s-au publicat rezultatele studiilor anterioare și sã accentueze faptul cã șiconcluziile anchetei la care participã respectivele persoane vor vedea lumina tiparului.
Totuși, nu existã procedee infailibile de prezentare a operatorilor de interviu. Experiența
de comunicare interumanã, tactul, sensibilitatea fațã de problemele altuia intervin în stabilireacontactului verbal cu persoana ce urmeazã a fi intervievatã. Ca regulã generalã, menționãmcã la prezentare operatorul de interviu trebuie sã dea toate explicațiile în legãturã cu cercetarea,luând în considerare nivelul de școlaritate al interlocutorului. Specificarea doar a faptului cãeste vorba de o cercetare științificã nu spune nimic unei persoane cu nivel de școlaritate redus,nu o motiveazã sã participe la interviu.
Adresarea întrebãrilor trebuie sã urmeze ordinea din chestionar (în cazul interviurilor struc-
turate). Operatorul de interviu va citi cuvânt cu cuvânt fiecare întrebare, dând posibilitateapersoanei intervievate sã urmãreascã pe un alt chestionar formularea întrebãrilor și, eventual,variantele de rãspuns. În cazul unor interviuri cu întrebãri închise se specificã la ce întrebãrise vor citi rãspunsurile, la care se vor da liste cu rãspunsuri la alegere și, în fine, când se vaaștepta formularea unui rãspuns de cãtre însãși persoana intervievatã.
Indicațiile cuprinse în chestionar servesc operatorului de anchetã pentru ca sã punã întrebã-
rile astfel încât fiecare dintre ele sã aibã aceeași valoare ca stimul pentru declanșarea rãspunsu-rilor. Dacã stimulul este prea slab și nu determinã un rãspuns, atunci trebuie repetat. Concret:când persoana intervievatã nu înțelege întrebarea, operatorul de anchetã va reciti cuvânt cucuvânt întrebarea. Abia apoi va da explicații suplimentare, lãmurind sensul cuvintelor și alîntregii întrebãri. Astfel, încercãm sã obținem rãspunsuri la toate întrebãrile și cât mai complete
cu putințã . Operatorii de anchetã vor cãuta sã realizeze o apropiere pozitivã de persoana inter-Interviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 171cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 171

vievatã, încurajând-o sã rãspundã cât mai detaliat prin formulãri de genul: Vã rog sã-mi vorbiți
mai mult despre… sau Am înțeles ce mi-ați spus, vã rog însã sã-mi dați mai multe amãnunte
despre… Pentru clarificarea informațiilor obținute operatorul va recapitula cu voce tare declara-
țiile interlocutorilor: Sã vedem dacã am înțeles bine. Dumneavoastrã ați spus cã… sau Aș vrea
sã citim împreunã rãspunsurile sã vedem dacã am înțeles corect ceea ce ați spus .
Desfãșurarea fructuoasã a interviului de cercetare presupune asigurarea unei înțelegeri
mutuale între operatorul de interviu și persoana anchetatã. Roger Daval et al. (1967) oferã în
acest sens o serie de sugestii foarte pertinente. Putem învinge timiditatea persoanelor selecționateîn eșantion prin explicarea detaliatã a principiilor anchetei sociologice, insistându-se asuprafaptului cã la interviurile vizând sondarea opiniilor nu existã rãspunsuri bune sau rele, cã situațiade interviu nu are nimic de-a face cu situația de examen. Suscitarea și menținerea atenției persoa-nelor intervievate se realizeazã și prin abordarea în cursul convorbirii a unor teme care prezintãinteres pentru cei care urmeazã sã rãspundã, chiar dacã acestea nu sunt direct legate de problemaîn studiu. Solicitarea sprijinului din partea persoanelor intervievate conduce la sporirea senti-mentului importanței proprii a celor chestionați. Trebuie spus foarte clar cã fãrã ajutorul lornu poate fi finalizatã investigația. Subiecții vor înțelege necesitatea colaborãrii cu cercetãtoriiștiințifici pentru lãmurirea unor probleme de interes general. O astfel de colaborare nu poatefi realizatã decât pe baza unor raporturi de egalitate între operatorul de interviu și cel intervievat.
Autorii menționați sugereazã cã în desfãșurarea interviurilor de cercetare este bine sã se
abordeze probleme concrete, sã se facã apel la experiența personalã în situații de viațã bineconturate, sã se evite „discuția în termeni abstracți“. Cercetând, de exemplu, factorii sociali șipsihici ai anxietãții, îi vom invita pe cei cu care stãm de vorbã sã se refere la modul în care s-aucomportat, la ce au simțit în momentul cutremurului catastrofal din 4 martie 1977 (dacã autrãit acea experiențã dramaticã). În orice caz, nu vom purta discuția la modul general, fãrã trimi-tere la experiența lor directã într-o situație de catastrofã naturalã sau socialã.
În cursul interviului, datoritã oboselii sau epuizãrii informațiilor în legãturã cu o problemã
sau alta, interesul persoanelor chestionate poate scãdea îngrijorãtor. Se recomandã schimbarearitmului discuției, abandonarea temei și relatarea unor întâmplãri cu haz sau a unor scene menitesã destindã atmosfera, sã ridice tonusul psihic al celui care rãspunde. În fine, precizeazã RogerDaval et al. (1967), succesul interviului, ca în orice interacțiune umanã, este legat de efortul empatic
al operatorilor de interviu. Numai în mãsura în care arãtãm un interes autentic pentru persoanacu care conversãm, numai dacã suntem capabili sã înțelegem poziția celuilalt și s-o privim cusimpatie, numai atunci „monologurile paralele“ devin dialog propriu-zis, interviu de cercetare.
Conducând interviul într-o atmosferã de încredere reciprocã, operatorul de anchetã reduce
la minimum refuzul subiecților de a rãspunde la o întrebare sau alta.
Kenneth D. Bailey (1978), rezumând ideile din Manualul operatorului de interviu (1969),
aratã cã rãspunsurile „nu“ sau „nu știu“ au altã semnificație decât refuzul de a rãspunde. În uneleanchete însã – ca în cazul anchetei Sofres privind audiența radio (1991) – nu se face nici o
deosebire între „nu știu“ și „nonrãspuns“. Refuzul de a rãspunde poate semnifica atitudineaantiguvernamentalã a subiecților, aprecierea negativã a anchetei, suspiciunea sau antagonismulîn raport cu operatorul de interviu. Unele nonrãspunsuri se datoreazã lipsei de timp a persoanelorintervievate sau experienței lor negative ca subiecți în cadrul altor anchete. Operatorul va trebuide fiecare datã sã caute o explicație realã refuzului de a rãspunde la o întrebare sau la maimulte întrebãri din interviu.172 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 172

Selecția și formarea operatorilor de interviu
Pornind de la constatarea nedezmințitã potrivit cãreia „calitatea informațiilor obținute prin
intermediul interviului depinde într-o mare mãsurã de operatorul de interviu“ (Patton, 1980, 197),apreciem cã, în finalul acestui capitol, se impune discutarea competenței profesionale a celorcare conduc discuțiile individuale și de grup cu scopul cunoașterii științifice a vieții socialesub toate aspectele ei.
În selecționarea și formarea profesionalã a operatorilor de interviu trebuie sã se aibã în vedere
sarcinile acestora în cadrul anchetelor. C.A. Moser (1958) ia în considerare urmãtoarele patrusarcini: gãsirea persoanelor cuprinse în eșantion; obținerea acordului pentru interviu; punereaîntrebãrilor; înregistrarea rãspunsurilor.
Îndeplinirea cu succes a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de interviu a acelor
persoane care nu au caracteristici psihomorale și fizice contraindicate (deficiențe intelectualesau morale, handicap fizic etc.) și care doresc sincer sã facã muncã de operator de interviu, știindcã aceasta solicitã efort fizic și psihic și cã este slab remuneratã. Operatorii de interviu se recru-teazã adesea din rândul funcționarilor ieșiți la pensie, al casnicelor cu nivel mediu de trai și alpersoanelor în cãutarea unor activitãți temporare aducãtoare de venituri suplimentare. Nu s-arputea spune cã selecția operatorilor de interviu se face dintr-un volum mare de populație. Dimpo-trivã. Nicole și François Berthier (1978) considerã cã studenții operatori de interviu sunt „ospecie pe cale de dispariție“.
Astfel stând lucrurile, mi se pare nerealist sã facem un portret-robot al operatorului de inter-
viu, care sã se apropie pânã aproape de identificare cu cel al unui savant. Totuși, inteligențași picioarele nu-i pot lipsi. Lãsând gluma la o parte, vom spune și noi, în acord cu mulți alțiautori, cã poate fi un bun operator de interviu doar o persoanã cu fizic plãcut, cu o mare
capacitate de adaptare, sãnãtoasã, onestã și conștiincioasã, obișnuitã cu munca sistematicã, avândo inteligențã suplã, un nivel de culturã generalã relativ ridicat și dragoste pentru activitatea decunoaștere a problemelor individuale și colective.
Când selecția operatorilor de interviu nu se face cu ajutorul testelor psihologice, recrutarea
lor se va face cel puțin în urma unei discuții aprofundate și a unei probe practice (efectuareaunui interviu). V or fi excluse persoanele excesiv de timide, ca și cele cu tendințe autoritariste,labile psihic sau dezinteresate de munca de operator de anchetã. Cea mai bunã recomndare pentruo astfel de activitate este participarea anterioarã la alte anchete sociologice în calitate de operator.
Formarea profesionalã a operatorilor de interviu poate fi dobânditã prin experiența partici-
pãrii la mai multe anchete sau prin forme instituționalizate (cursuri speciale de scurtã sau mailungã duratã). Oricât de atent ar fi fost selecționați și oricât de riguros ar fi fost formați din punctde vedere profesional, operatorii de interviu rãmân o potențialã sursã de eroare în anchetele socio-logice și sondajele de opinie.
Datã fiind aceastã situație, se impune controlul activitãții operatorilor de interviu atât prin
verificarea protocoalelor de interviu și a chestionarelor completate, cât și prin contraanchetesau trimiterea de scrisori la adresele la care operatorii trebuiau sã facã interviuri. Se urmãreșteidentificarea operatorilor care introduc erori sistematice, înregistrând numeroase rãspunsuri „nuștiu“ sau care au întâmpinat multe refuzuri de participare la interviu. Reducând numãrul de inter-viuri la 10-20 pentru fiecare operator, preîntâmpinãm demoralizarea anchetatorilor, care ar puteaconduce la sondarea superficialã a opiniilor și, în consecințã, la înregistrarea peste media peInterviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 173cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 173

eșantion a unor rãspunsuri „nu știu“ sau a nonrãspunsurilor. Controlul activitãții operatorilor
de interviu prin verificarea ghidurilor de interviu și a chestionarelor completate furnizeazã infor-mații privind respectarea instrucțiunilor de înregistrare a rãspunsurilor, luând în calcul și duratadesfãșurãrii convorbirii consemnatã pe ghidul de interviu, pe chestionar sau pe fișa de rãspunsuri.Calitatea unui interviu poate fi evaluatã și dupã observațiile fãcute de operatorii de anchetã cuprivire la comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau referitoare la momentele(întrebãrile) care au generat reacții emoționale.
Este datoria cercetãtorului sau a controlorului de zonã de a verifica activitatea operatorilor
de interviu, chiar dacã aceștia sunt studenți sau cadre didactice și sunt plãtiți pentru anchetele pecare le fac; cu atât mai mult când avem de-a face cu operatori cu nivel de școlaritate mai redusși activitatea lor este neremuneratã. Controlul direct al activitãții operatorilor de interviu seface prin vizitarea la domiciliu de cãtre controlorul de zonã a persoanelor selecționate în eșan-tion. Din totalul adreselor, prin tragere la sorți, se stabilesc adresele la care se va efectua contra-ancheta (aproximativ o cincime din întregul eșantion). Controlorul de zonã se va interesa dacãoperatorul de anchetã a stat de vorbã efectiv cu persoana inclusã în eșantion, cât a durat convor-birea și cum s-a desfãșurat, ce impresie a produs anchetatorul asupra celui anchetat.
O altã modalitate de control o constituie verificarea printr-un chestionar poștal a modului de
desfãșurare a interviurilor. Unei pãrți din populația anchetatã i se expediazã prin poștã un chestionarcu rugãmintea de a relata despre prezența operatorului de interviu la respectiva adresã. Deși aceastãmodalitate de control este mai ieftinã decât contraancheta, ea se folosește mai puțin, datoritãfaptului cã numãrul chestionarelor completate care se întorc la expeditor reprezintã, în țãrile cuo îndelungatã tradiție a sondajelor de opinie, doar 30-60 la sutã din totalul eșantionului construitîn scopul controlului activitãții operatorilor de anchetã (C.A. Moser, 1958/1967, 295).
Fãrã a considera interviul ca fiind „calea regalã de cercetare în sociologie“, apreciem cã însu-
șirea acestei tehnici de investigație, atât de larg utilizatã azi în științele sociale și comportamentale,este indispensabilã formãrii profesionale atât a sociologilor, cât și a altor categorii de specialiști(psihologi, antropologi, economiști, juriști etc.) și de practicieni din diferite sectoare ale vieții
sociale (politic, administrativ, comercial, asistențã socialã etc.). În acest sens, James H. Frey șiSabine Mertens Oishi (1995) ne oferã un excelent ghid pentru practica interviurilor face-to-face
și telefonice, explicând și ilustrând cum se alcãtuiește un ghid de interviu, cum trebuie structu-ratã scrisoarea premergãtoare apelului telefonic, cum sã fie puse întrebãrile și înregistrate rãspun-surile, în fine, ni se prezintã o descriere amãnuțitã a activitãții operatorului de interviu.
Termeni cheie174 Inițiere în cercetarea sociologicã
Comunicare socialã lateralizatã
Convorbire sociologicãEfectul de operator de interviuEroteticãGhid de interviuIdentificareIntroecțieInterviu
centratcliniccu copiii
cu eliteledirectivdocumentarexplorativextensivfațã în fațãlocalizatde grup(cu) întrebãri deschisecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 174

Probleme recapitulative
Care sunt notele definitorii ale interviului ca tehnicã de cercetare în sociologie și psihologie?
Care sunt particularitãțile interviului ca interacțiune psihologicã și socialã?Prin ce se caracterizeazã tipul de personalitate machiavelicã?Care sunt mecanismele de apãrare a „eului“?Ce avantaje are interviul ca tehnicã de investigare?Care sunt dezavantajele utilizãrii interviului în cercetãrile sociologice și psihologice?Enumerați criteriile de clasificare a interviurilor.Care este aportul lui Carl Rogers la perfecționarea tehnicii interviului?Care este contribuția lui R.K. Merton la dezvoltarea tehnicii interviului?Ce fenomene sociologice și psihologice pot fi studiate cu ajutorul interviului de grup?Care sunt particularitãțile intervievãrii copiilor?Care sunt exigențele interviurilor cu elitele?Cum se proiecteazã o anchetã prin interviu telefonic?Ce semnificație are logica interogativã pentru tehnica interviului?Care sunt problemele practice ale desfãșurãrii interviului în cercetarea sociologicã și psihologicã?Ce calitãți psihologice trebuie sã-i caracterizeze pe operatorii de interviu?În ce constã formarea profesionalã a operatorilor de interviu?Comparați ancheta prin interviu fațã în fațã cu ancheta pe bazã de chestionar aplicat de operatori.
Recomandãri bibliografice
Blanchet, Alain et al. (1985). L’Entretien dans les sciences sociales . Paris: Dunod.
Bulai, Alfred. (2000). Focus-grupul în investigația socialã . București: Editura Paideia.
Daval, Roger et al. (1967). Traité de psychologie sociale (vol. 1). Paris: PUF.
Grawitz, Medeleine. (1972). Méthodes des sciences sociales . Paris: Dalloz.
Pinçon, Michel și Pinçon-Charlot, Monique. [1997] (2003). Cãlãtorie în marea burghezie . Iași: Editura Institutul
European.Interviul ca tehnicã de cercetare sociologicã 175
(cu) întrebãri închisenondirectiv(de) opiniepersonal(în) profunzime(cu) rãspunsuri libererepetatsemistructuratstructurattelefonictelefonic asistat de calculator
Logica interogativãMachiavelism
Paralogisme eroteticePragmatica eroteticãPresupozițieRandom digit dialing (RDD)Relație socialã
primarãsecundarã
Tabel
cu membrii familieide selecție a membrilor familieicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 175

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 176

CAPITOLUL 8
Metoda observației
Ce este observația?
Sociologia, ca științã teoretico-empiricã, presupune observarea vieții sociale în totalitatea
ei spațio-temporalã. Înțeleasã drept „contactul cu realitatea“, observația constituie – dupã cumaprecia Traian Herseni (1969) – „singura metodã care promoveazã cunoștința“. Dar termenulde „observație“ (lat. observatio , acțiunea de observare, de supraveghere, de a nu pierde din
ochi) are sensuri multiple (de cercetare empiricã, de spionare, primã etapã a cercetãrii de terenetc.), fapt pentru care credem cã o încercare de definire a observației nu ar fi nejustificatã. Maiîntâi se cuvine sã precizãm cã folosim cu același sens termenii de „observare“ și de „observație“,deși acesta din urmã este mai rar utilizat în limbajul cotidian.
Rãspunsul la întrebarea Ce este observația? pare simplu: a observa înseamnã a cunoaște,
a examina un obiect sau un proces, a face constatãri și remarci (critice) referitoare la ceea ceai privit cu atenție. Acesta este sensul termenului de „observație“ la nivelul simțului comun.Din perspectivã epistemologicã și metodologicã se impun însã câteva precizãri. Auguste Comte,citat de Paul Foulquié și Raymond Saint-Jean (1962), considerând observația ca una dintrecele patru metode fundamentale ale sociologiei (alãturi de comparație, analiza istoricã șiexperiment), atrãgea atenția cã „nu existã o separare absolutã între observație și raționament“(Sistem de politicã pozitivã , vol. I, 1851, 500). Astãzi, se acceptã cvasiunanim cã a observa
înseamnã nu numai a înregistra, ci și „a inventa“ și „a construi realitatea“ – cum spunea EdgarMorin (1981). Percepția, procesul psihic pe care se bazeazã observația, „pune în acțiune me-moria, inteligența, atenția, imaginația, receptivitatea emoționalã etc.“ (R.C. Kohn și P. Nègre,1991, 15). Rezultã de aici implicarea subiectului cunoscãtor în actul observației: personalitateași factorii socio-culturali sunt prezenți în procesul observãrii și în produsul acestui proces,observația. Schemele perceptive, limbajul legat de gândire, valorile sociale, influența grupului,contextul spațial și istoric intervin în observație, astfel cã pretinsa obiectivitate, caracterul decunoaștere imediatã, senzorialã și neutralitatea acesteia nu se justificã. Numai la nivelulcunoașterii comune observația induce certitudine. „Am vãzut cu ochii mei“ – ceea ce înseamnã:
adevãrul fãrã umbrã de îndoialã. Dar observația este totdeauna „selectivã și interpretativã:
selectivã pentru cã este premeditatã; interpretativã deoarece promoveazã cunoașterea, nelumineazã“ (P.M. Michiels-Philippe, 1984, citat de R.C. Kohn și P. Nègre, 1991, 29).
Precizãrile fãcute ne permit sã trecem la examinarea observației științifice , care se deosebește
de observația neștiințificã prin aceea cã urmãrește sã dea o semnificație lucrurilor și proceselor
percepute, sã verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor – cumcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 177

remarca, încã în 1865, Claude Bernard ( Introducere în studiul medicinii experimentale , Bucu-
rești, Editura ăiințificã, 1958). Observația științificã presupune cu necesitate scopul cunoaș-terii, planificarea, desfãșurarea dupã reguli bine stabilite și îndelung verificate. Așa cum subliniaGaston Bachelard, „observația științificã este totdeauna o observație polemicã; ea confirmãsau infirmã o tezã anterioarã“. Testarea ipotezelor, ca scop, diferențiazã observația științificã
de cea spontanã, neștiințificã. James Drever și Werner D. Fröhlich (1970) defineau observația
astfel: „percepția și înregistrarea atentã și planificatã a fenomenelor, obiectelor, evenimentelorși indivizilor în dependențã de o situație determinatã“.
În științele socioumane observația este înainte de orice observarea omului de cãtre om, fapt
ce o particularizeazã fațã de observația din științele naturii, fiind vorba de un raport între douãpersoane care „își dau seama“ și acționeazã ca atare. Ruth C. Kohn și Pierre Nègre (1991, 7)notau cã termenul de“observație“ desemneazã: o etapã (inițialã) a cunoașterii (faza exploratorie);un tip de acțiune realizatã de cel ce observã (colectarea sistematicã a datelor); datele colectate,produsul final.
În Dictionnaire de la sociologie (Boudon et al. , 1993/1996, 191), se specificã: „Sociologia
nu se rezumã la o înregistrare pasivã a faptelor și a fenomenelor. Sociologii își construiesc obser-vațiile. Descrierea faptelor și constatarea unor rezultate nu intervin decât la capãtul unui procesempiric și teoretic, produs de cercetarea realitãții; observația este totodatã proces și rezultat“.
Cele mai multe manuale și tratate de metode și tehnici de cercetare sociologicã nu acordã
un spațiu prea mare definirii observației, insistându-se asupra caracteristicilor, avantajelor șidezavantajelor acesteia, comparativ cu alte modalitãți de cunoaștere a societãții, cel mai adeseacontrapunând observația experimentului. Sã luãm în discuție, oarecum la întâmplare, câtevaexemple. Henri H. Stahl (1974, 187 sqq), dupã ce aratã cã observația științificã este „dirijatã
potrivit unor anumite reguli“, enumerã caracteristicile acesteia: este metodicã, adicã are la bazão teorie; este integralã, pentru cã realitatea nu poate fi înțeleasã decât în totalitatea sa; estesistematicã, presupune desfãșurarea ei dupã un plan, nu haotic, la întâmplare; este analiticã,presupune „operația de desfacere a unui fenomen în elementele lui alcãtuitoare“ și examinareafiecãrui element; este repetabilã și verificabilã. Marie Jahoda et al. (1956) sublinia cã observarea
științificã nu se bazeazã pe proprietãțile observatorului, ci pe scopul de cunoaștere, pe o planifi-care riguroasã, pe notarea sistematicã și pe controlul datelor. Kenneth D. Bailey (1978/1982,247 sqq.) considerã cã metoda observației constã în „colectarea datelor despre comportamentul
nonverbal“, implicând sensibilitatea vizualã, dar și acusticã, tactilã, termicã, olfactivã etc. Fãrãîndoialã, observația face în principal apel la analizatorul vizual, pentru cã cea mai mare partea informațiilor ce ne parvin din mediul înconjurãtor sunt obținute cu ajutorul vãzului. „Ochiuleste inteligent“, dar nu percepe decât spectrul solar cu lungimea de undã cuprinsã între 380 și780 de milimicroni. În plus, semnalele din lumea exterioarã nu sunt numai de naturã vizualã.Auzul ne conecteazã, ca și vãzul, cu lumea exterioarã. În acest sens se poate vorbi de „observareaopiniilor“ prin exprimarea verbalã spontanã a lor. Vãzul, auzul, dar și mirosul asigurã observareaoamenilor de cãtre oameni. Sensibilitatea olfactivã a omului, puternic culturalizatã, deși nu areun rol la fel de activ pentru orientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinarde înalte: mirosul de mosc, de exemplu, îl simțim chiar într-o concentrație în aer care nu depã-șește 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolvãrii într-un bazin de apã cu lungimeade 1 km, lãțimea de 250 m și adâncimea de 10 m a unei cantitãți de numai 100 de grame demosc. În același sens, sensibilitatea termicã, tactilã, chiar sensibilitatea dolorificã participã lacunoașterea prin observare a vieții sociale.178 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 178

Dupã Kenneth D. Bailey (1978/1982, 249-252), avantajele recursului la metoda observației
constau, în primul rând, în superioritatea acesteia fațã de anchetã sau fațã de studiul documen-telor când se studiazã comportamentul nonverbal. Înșelarea deliberatã, ca și erorile datoratememoriei fac din datele obținute prin metodele interogative „informații de mâna a doua“.Înregistrân comportamentele individuale și comportamentele colective chiar în momentuldesfãșurãrii lor, observația își dovedește superioritatea. Pe de altã parte, observația prezintãavantajul, fațã de experiment, bunãoarã, cã înregistreazã comportamentele în condițiile naturalede desfãșurare a lor. În plus – așa cum remarca printre primii John W. Johnson (1975) –, obser-vația este slab reactivã în comparație cu experimentul sau cu ancheta pe bazã de chestionar saude interviu. Aceasta nu înseamnã cã anumite procedee de observare nu induc modificãri alecomportamentelor persoanelor studiate. În general însã, se poate aprecia cã observația eliminãîn bunã mãsurã artificializarea studiului vieții sociale. În fine, spre deosebire de ancheta sociolo-gicã sau de experiment, metoda observației are avantajul de a permite analize longitudinale,prin înregistrarea comportamentelor sau environmentului un timp mai îndelungat, luni sau anide zile, dacã ne referim la observația participativã.
Asemenea oricãrei alte metode din științele socioumane, observația are și dezavantaje. Kenneth
D. Bailey (1982, 250) le sistematizeazã astfel: un control redus asupra variabilelor externe carepot afecta datele cercetãrii, dificultãți de cuantificare, limitarea la studiul unor eșantioane mici,dificultatea de a pãtrunde în anumite medii (agenții guvernamentale, servicii secrete, cluburiselecte etc.) și de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poatefi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observației).
Sintetizând cele spuse pânã aici, vom conchide cã, în sens larg, observația sociologicã este
definitã ca cercetare concretã, de teren, empiricã și, în sens restrâns, ca metodã științificã decolectare a datelor cu ajutorul simțurilor (vãz, auz, miros etc.) în vederea inferențelor sociologiceși psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul încon-jurãtor, oamenii și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunileși activitãțile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activitãților creative ale persoa-nelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul observației, „implicã o activitate de comparare,o reperare și o ierarhizare a diferențelor și asemãnãrilor“ (M. Richelle, 1995). Important esteca din datele de observație sã se extragã anumite regularitãți sau sã se descrie amãnunțit și siste-matic fenomenele și unitãțile sociale.
Tipurile de observație
Existã o multitudine de tipuri de observație și numeroase criterii de clasificare a procedeelor
de aplicare a acestei metode. De la autor la autor terminologia variazã, chiar dacã fondul pro-blemei rãmâne același. Se contureazã însã în prezent tot mai accentuat tendința de a trata obser-vația dintr-o dublã perspectivã: cea a paradigmei cantitative și cea a paradigmei calitative(M. Hammersley și P. Atkinson, 1983; J. Lofland și L. Lofland, 1984; B. Berg, 1989; D.L. Jor-genson, 1989; C. Glesne și A. Peshkin, 1992; P.A. Adler și P. Adler, 1994; P. Iluț, 1997). Seface astfel distincție între observația cantitativã și observația calitativã.
Dupã Patricia A. Adler și Peter Adler (1994), ceea ce diferențiazã observația calitativã de cea
tradiționalã, cantitativã, se referã la faptul cã aceasta „în esențã este fundamental naturalisticã ,Metoda observației 179cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 179

se desfãșoarã în context natural, vizeazã actorii sociali care în mod natural participã în interac-
țiuni și urmeazã cursul vieții de zi cu zi“. William J. Goode și Paul K. Hatt (1952) fac distincțieîntre observația controlatã și observația necontrolatã, în cadrul celei din urmã incluzândobservația participativã versus observația nonparticipativã. René König (1967) împarte observația
în urmãtoarele tipuri: observație controlatã și observație necontrolatã, ambele tipuri fãcând partedin ceea ce se înțelege prin observație științificã; observație directã și observație indirectã,conform criteriului „poziția fațã de realitate a materialului de observat“; observație externã(nonparticipativã), care poate fi extensivã sau intensivã, și obsrvație participativã, care la rândulei poate fi pasivã sau activã . În ultima clasificare dihotomicã (participativã/nonparticipativã)
se are în vedere „poziția fațã de realitate a observatorului“. Bernard S. Phillips (1971, 159-170)propune urmãtoarea clasificare: observație slab structuratã și observație puternic structuratã,prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate și nestandardizate. Tipul de observație slabstructuratã include observația participativã și observația nonparticipativã.
Într-o lucrare de largã circulație, Méthodes des sciences sociales de Madeleine Grawitz (1972,
347-348), sunt luate în discuție pentru tipologizarea observației douã criterii: sistematizareași cuantificarea. Conform primului criteriu, se trateazã separat: observația nonsistematizatã,observația elaboratã ( préparée ) sau sistematizatã și observația întãritã ( armée ). În funcție de
posibilitatea de cuantificare, se discutã despre observația calitativã, recomandatã în studiilemonografice (descriptive), în abordarea fenomenelor complexe, și despre observația cantita-tivã. Acest al doilea tip de observație permite generalizarea statisticã.
O clasificare mai elaboratã a observației o întâlnim în lucrarea Einführung in die Methoden
der empirischen Soziologie de Renate Mayntz et al. (1969), în care se analizeazã distinct: obser-
vația sistematizatã și observația nesistematizatã, observația de teren și observația de laborator,observația participativã și observația nonparticipativã.
În lucrãrile mai recente se constatã aceeași diversitate de tipologii și de criterii de clasificare
a observației. Earl Babbie (1992, 285) amintește doar tipurile de observație participantã șiobservație directã. R. Guy Sedlack și Jay Stanley (1992, 286-293) au în vedere mai multe criterii:gradul de implicare a observatorului în viața colectivitãților studiate (observație participativãși nonparticipativã), recunoașterea deschisã sau ascunderea faptului cã se urmãrește studiereagrupurilor, colectivitãților sau comunitãților (observație deschisã și observație ascunsã), efec-tuarea observației în mediul natural sau într-un mediu artificial (observație de teren și obser-vație de laborator), gradul de control (observație puternic controlatã și observație slab controlatã)și, în fine, structurarea categoriilor de observare (observație structuratã și observație nonstruc-turatã). Exemplificarea, firește, ar putea continua. De pildã, Lazãr Vlãsceanu (1986, 213) se opreștela trei tipuri de practicare a observației: observația structuratã, observația participativã și obser-vația nedistorsionantã.
În ceea ce mã privește, voi insista doar asupra tipurilor de observație mai frecvent utilizate
în cercetãrile sociologice, inclusiv în investigațiile psihosociologice, și anume: observația struc-turatã, observația participativã, observația eșantionatã (time sampling). Utilizãm deci criteriile:gradul de structurare, nivelul de implicare a cercetãtorului și durata observației. Alte criterii,precum nivelul controlului sau dezvãluirea rolului de observator, vor interveni pe parcursulanalizei, fãrã însã a stãrui asupra tipurilor de observație ce ar rezulta din aplicarea respecti-velor criterii.180 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 180

Observația nestructuratã versus observația structuratã . Dacã acceptãm punctul de
vedere al lui Kenneth D. Bailey (1978/1982, 252), în clasificarea observației intervin douã tipuride structuri: primul se referã la structura environmentului, care prin dihotomizare dã naștere
cadrului natural (studiul de teren) și cadrului artificial (experimentul de laborator), iar cel de-aldoilea are în vedere gradul de structurare a observației, care poate fi la limitã divizat în observațienestructuratã, de o parte, și observație structuratã, de cealaltã parte. Rezultã, prin luarea în calcul
a celor douã tipuri de structuri, o tipologie a observației: observația complet nestructuratã(întâlnitã în studiile de teren), observația nestructuratã (utilizatã în experimentele de laborator),observația structuratã (în studiile de teren) și observația complet structuratã (în experimentelede laborator). În Figura 8.1 sunt prezentate cele patru tipuri de observație.
Fig. 8.1. Tipurile de observație (dupã K.D. Bailey, 1982)
Dar ce înseamnã structurarea observației ? G.J. McCall (1984), citat de Royce Singleton,
Jr. et al. (1988, 300), rãspunde: „Observația este structuratã sau sistematicã dacã se utilizeazã
explicit planuri pentru selecția, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructuratã dacãaceste procese sunt implicite și emergente“.
Observația nestructuratã (sau slab structuratã) se întâlnește atât în studiile sociologice
de teren, cât și în cele de laborator (mai ales în cercetãrile psihosociologice). Metoda etnograficã,având drept scop descrierea amãnunțitã a unei culturi sau subculturi, se bazeazã pe observațianestructuratã. Studiile realizate de Margaret Mead (1901–1978) în Insulele Samoa sau în NouaGuinee (vezi Comming of Age in Samoa , 1928; Sex and Temperament in Three Primitive Socie-
ties, 1935) sunt un bun exemplu de ceea ce înseamnã utilizarea observației nestructurate. Metoda
etnograficã a fost aplicatã cu succes și în monografiile realizate în perioada interbelicã de ăcoalasociologicã de la București, de sub conducerea lui Dimitrie Gusti. Henri H. Stahl face o expuneremagistralã a acestui tip de observație în Tehnica monografiei sociologice (1934).
Observația nestructuratã constituie, adesea, primul pas în cercetarea sociologicã de teren.
Se înțelege cã, și în acest caz, fãrã aportul teoriei, observația este oarbã. Fondarea pe teorie dife-rențiazã observația științificã (și observația nestructuratã este observație științificã) de observațiaspontanã. Cercetãtorul nu se lasã furat de ceea ce iese din comun, observația științificã nu trebuiesã conducã la o colecție de excentricitãți. Prin aceasta nu se neagã valoarea unor fapte de obser-vație neașteptate, dar capitale, în mãsurã sã inițieze o nouã teorie sau sã lãrgeascã teoriile exis-tente. Robert K. Merton (1949/2003) numește acest fapt serendipitate , dupã povestea celor trei
prințese din Serendip (vechiul nume al insulei Ceylon), care aveau darul de a descoperi, grațieMetoda observației 181
Observație complet
nestructuratã (M. Mead, 1928;W.F. Whyte, 1955) Observație nestructuratã
Observația structuratãObservație complet structuratã(R.F. Bales, 1950)Cadrul natural
Nestructuratã
Gradul de structurare a observațieiGradul de structurare a cadrului observațional
StructuratãLaboratorcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 181

perspicacitãții lor, lucruri pe care nu le cãutau. Astfel de fapte neașteptate, aberante și capitale
înregistrate prin observația nestructuratã oferã ocazia dezvoltãrii unei noi teorii (termenul de„serendipitate“ a fost creat de Horace Walpole în 1754, Robert K. Merton utilizându-l pentruprima datã în studiul Sociological Theory , publicat în American Journal of Sociology , 1945,
50, 469). Se înțeleg cã – așa cum remarca René König – „nu observația naivã a unui observatornaiv, ci, dimpotrivã, observația naivã a unui observator instruit“ constituie serendipity pattern .
Observația structuratã , la rândul ei, poate fi aplicatã în cercetãrile sociologice de teren,
ca și în studiile de laborator, fie cu recunoașterea deschisã a rolului de observator, fie ascun-zându-se acest rol. Pentru acest tip de observație distinctiv este faptul cã se face apel la un„sistem de categorii“ în raport cu care se face observația. Prin categoriile de observație înțelegemclase de fapte și fenomene omogene, în care sunt reuniți indicatorii relevanți și care permit,prin codificare, analiza statisticã a proceselor și relațiilor sociale.
Roger W. Heyns și Alvin F. Zander (1963) analizeazã caracteristicile sistemelor de categorii
de observație. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a realitãții, sistemul de categorii
poate fi exhaustiv , când toate actele comportamentale ale subiecților vor fi clasificate în catego-
riile stabilite, sau nonexhaustiv , când sistemul de categorii nu permite decât selectarea unor com-
portamente. Utilizarea unui sistem de categorii nonexhaustiv aduce serioase economii de timpși este de preferat în studiile-pilot. În ceea ce privește gradul de reflecție impus de sistemul
de categorii la înregistrarea datelor de observație, acesta poate fi înalt sau mediu , dupã cum
categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul de categorii poate avea unulsau mai multe cadre de referințã, încercând sã cuprindã fenomene omogene sau eterogene. Înprimul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al doilea caz este multidimen-sional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau discontinue . Se înțelege cã, de regulã,
vor fi continue categoriile din sistemele unidimensionale și discontinue categoriile din sistemelemultidimensionale.
Pentru exemplificare, sã analizãm sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales (1950)
în studierea în laborator a interacțiunii în cadrul discuțiilor de grup. Metoda este cea a analizei
de interacțiune , în fond un tip de analizã a conținutului comunicãrii în rezolvarea de probleme,
care constã în „clasificarea comportamentelor act dupã act […] și dintr-o serie de analize adatelor în vederea obținerii de indici descriptivi ai proceselor de grup și derivat, a factorilorcare influențeazã aceste procese“. Este interesant de arãtat cã, inițial, Robert F. Bales luase înconsiderare 85 de categorii pentru a descrie procesele de interacțiune în cadrul discuțiilor degrup. În final, în urma laborioaselor sale investigații concrete (1946-1949), nu au fost reținutedecât douãsprezece categorii. Acestea sunt dispuse în perechi (pozitive și negative) și ordonateîn douã dimensiuni referitoare la comportamentul afectiv și comportamentul intelectual.Perechile de categorii surprind: problemele de orientare a discuțiilor (a), problemele de evaluare
(b), problemele de control (c), problemele de decizie (d), problemele de învingere a tensiunii
(e), problemele de integrare în grup a participanților la discuție (f) (Figura 8.2), care, în viziunea
autorului, sunt aplicabile logic tuturor tipurilor de sisteme de interacțiune.
Sistemul de categorii al lui Robert F. Bales este exhaustiv: orice comportament al partici-
panților la discuție poate fi încadrat într-una din categoriile stabilite. Pentru a clasifica însãcomportamentele se cere un înalt grad de reflexie, întrucât categoriile propuse sunt foarte gene-rale. Sistemul este bidimensional, vizând atât comportamentul afectiv, cât și pe cel intelectual,182 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 182

fapt ce împiedicã ordonarea pe o singurã linie a categoriilor, de la cea mai puțin intensã pânã
la cea mai intensã participare la discuțiile de grup. Într-adevãr, dat fiind cadrul de referințãdiferit, nu poate fi apreciat mai intens participativ comportamentul celui care contribuie ladestinderea atmosferei decât comportamentul celui care orienteazã discuțiile sau evalueazãinformațiile, dar nici invers. Categoriile stabilite de Robert F. Bales sunt în acest sens discon-tinue. Ele permit alcãtuirea profilurilor de discuții, reconstituirea desfãșurãrii acestor discuții,pecum și rolul fiecãrui participant în discuția de grup.
Astfel, Robert F. Bales analizeazã distribuția (în cifre brute și în procente) a frecvenței actelor
comportamentale în cele douãsprezece categorii pentru un total de 23 000 de acte înregistrateîn observarea grupurilor de discuție (din școli, colegii, universitãți etc.) de diferite mãrimi,punând în evidențã unele uniformitãți (Tabelul 8.1).
Cunoscându-se distribuția în procente, pe categorii de observație, și limitele acestei distribuții,
pot fi caracterizate interacțiunile din grupurile cercetate dupã cum se abat, și cât de mult, fațã demediile stabilite empiric. Astfel, Robert F. Bales prezintã în studiul Some Uniformities of Behavior
in Small Social Systems (1952) profilul unui grup satisfãcut în discuția de caz (Tabelul 8.2).
Din numãrul total de 719 acte comportamnetale înregistrate în discuția de caz, aproximativ
trei pãtrimi se încadreazã în categoriile: acord, oferã opinii, oferã orientãri. Reacțiile socio emoțio-
nale pozitive (aproximativ o treime din totalul înregistrãrilor) sunt de șase ori mai numeroasedecât reacțiile socioemoționale negative (5,3%). Aplicarea acestui procedeu de observațiecomplet structuratã în analiza discuției de caz a pus în evidențã pentru grupul dat existențanesemnificativã a problemelor de integrare în grup a participanților la discuție (1,0%).
Observația externã semnificã situarea observatorului în afara sistemului observat. Acest
tip de observație se recomandã în cazurile în care încadrarea cercetãtorului în sistemul rol-sta-tus-urilor grupului sau colectivitãții țintã este dificilã sau chiar imposibilã (de exemplu, înMetoda observației 183
1. Aratã solidaritate, sprijinã, laudã, ajutã
2. Destinde atmosfera. Glumește, râde, exprimã satisfacție.3. Exprimã acordul sãu, aratã tacit adeziunea sa.
4. Face sugestii, indicã o direcție, dã un scop acțiunii.
5. Formuleazã opinii, apreciazã, evalueazã.6. Dã o orientare, o informație, clarificã, repetã, confirmã.
7. Cere o orientare, informații, repetã, confirmã.
8. Cere o evaluare, o opinie, analizeazã.9. Cere sugestii, cãi posibile de acțiune.
10. Dezaprobã, refuzã participarea sa.
11. Manifestã tensiune, frustrare.12. Manifestã agresivitate, își apãrã eul.Domeniul socio-
emoțional A(reacții pozitive)
Domeniul temei B(rãspunsuri)
Domeniul temei C(întrebãri)
Domeniul socio-emoțional D(reacții negative)a b c d e fFig. 8.2 . Sistemul de categorii utilizat de R.F . Bales pentru studiul proceselor
de interacțiune în cadrul discuțiilor de grup (1950)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 183

societãțile academice, în instituțiile militare, politice, religioase etc.). Sã ne imaginãm cã am
dori sã studiem stilul de conducere într-o mare corporație sau firmã. Aproape sigur cã nu vomfi acceptați ca membri în consiliul de administrație și nici nu ni se vor acorda interviuri de cãtrecei din staff-ul instituției. Nu ne așteptãm sã ni se completeze nici chestionarele de anchetã. Putem
apela la observația externã. Obținem permisiunea de a vizita sala de consiliu, biroul directoruluigeneral (firește, dupã orele de program). Dupã amenajarea încãperilor respective vom afla dacãeste vorba de un spațiu sociopat , care încurajeazã comunicarea socialã, sau de un spațiu sociofug
– conform terminologiei propuse de A. Mehrabian și S. Diamond (1971). V om vedea dacã masade consiliu, dacã scaunele din jurul mesei sunt la fel, știind cã forma mesei și așezarea în jurulei influențeazã comunicarea și cooperarea interpersonalã – dupã cum remarca Mark Knapp
(Non-Verbal Communication in Human Interaction , New York, Holt, Rinehart and W inston, 1978).184 Inițiere în cercetarea sociologicã
Categoria de
observațieScorul ProcenteLimitele
Inferioarã Superioarã
1 246 1,0 0,0 5,0
2 1675 7,3 3,0 14,0
3 2798 12,2 6,0 20,0
4 1187 5,2 2,0 11,0
5 6897 30,0 21,0 40,0
6 4881 21,2 14,0 30,0
7 1229 5,4 2,0 11,0
8 809 3,5 1,0 9,0
9 172 0,8 0,0 5,0
10 1509 6,6 3,0 13,0
11 1009 4,4 1,0 10,0
12 558 2,4 0,0 7,0Tabelul 8.1. Frecvențele actelor comportamentale pe categorii de observație
(dupã R.F. Bales, 1950)
Tabelul 8.2. Profilul unui grup satisfãcut în discuția de caz (dupã R. F. Bales, 1952)
Nr. crt. Categorii de observație Frecvența (%)
1 Aratã solidaritate 0,7
2 Destinde atmosfera 7,9
3 Exprimã acordul sãu 24,9
4 Face sugestii 8,2
5 Formuleazã opinii 26,7
6 Dã o orientare 22,4
7 Care o orientare 1,7
8 Cere o evaluare 1,7
9 Cere sugestii 0,5
10 Dezaprobã 4,0
11 Manifestã tensiune 1,0
12 Manifestã opoziție 0,3cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 184

Mesele pãtrate sunt ideale pentru convorbiri scurte, care se rezumã la fapte sau la stabilirea
unor relații superior/subordonat. Mesele standard dreptunghiulare, noteazã autorul anterior citat,permit patru poziții: de colț (care încurajeazã conversațiile prietenești, spontane), de coope-rare (de aceeași parte, exprimând acceptarea parteneriatului), competitiv-defensivã (de o parteși de alta a mesei) și independentã (îndepãrtatã, de o parte și de cealaltã parte a mesei). La rân-dul lor, mesele rotunde sunt ideale pentru discuțiile între persoanele cu status social egal. Sãne gândim la „Cavalerii mesei rotunde“ ai regelui Arthur al celților din Britannia (secolul VI),care au luptat împotriva cuceritorilor anglo-saxoni, dar și la „efectul Steinzor“, care prevedecã, în jurul unei mese rotunde, schimbul cel mai intens de informații se realizeazã cu persoanaplasatã diametral opus (Bernard Steinzor, The Spatial Factor in Face-to-face Discussion Groups ,
1950). Cât privește scaunele din jurul meselor de consiliu sau din birourile manageriale, trebuiesã știm cã ele scot în evidențã rangul și puterea – dacã avem în vedere mãrimea și accesoriile,înãlțimea lor și locul unde vor fi așezate. V om mãsura distanța dintre locurile participanțilorla discuțiile pentru luarea deciziilor și chiar lãțimea sau diametrul mesei. Aceasta pentru cãfiecare participant la discuții resimte negativ când nu îi este respectat spațiul personal, aceazonã ce înconjoarã corpul uman, asemenea unei anvelope invizibile, care variazã ca dimensiuneîn funcție de culturã, apartenența la genul social (masculin/feminin), tipul de relații (formale/infor-male) și de situația concretã (Robert Sommer, Personal Space , 1969). Ne va interesa calitatea
materialelor din care este confecționat mobilierul, funcționalitatea, dar și amplasarea lui. Esteprivilegiatã? Putem sã fim aproape siguri cã în respectiva instituție se încurajeazã mai degrabãrespectarea strictã a regulilor (inclusiv de rezolvare a problemelor), nu creativitatea. Datele furni-zate de observația externã vor trebui coroborate cu cele obținute cu ajutorul altor metode, tehniciși procedee, dar ele nu sunt în nici un caz de neglijat.
Într-o cercetare sociologicã este nu numai imposibil, dar și inutil sã se înregistreze tot ce
înseamnã viațã socialã. A observa comportamentul oamenilor 24 de ore din 24 este absurd;efortul nu este rãsplãtit de apropierea de adevãr. Dacã totul este semnificativ, atunci nimic nueste semnificativ. Va trebui sã se procedeze selectiv – așa cum s-a procedat, de exemplu, în studi-erea procesului de industrializare și urbanizare la Boldești (T. Herseni, 1970). De asemenea, esteexem plarã pentru observația externã înregistrarea interacțiunii în grupurile de muncã în cerce-
tãrile conduse de Elton Mayo, efectuate într-o filaturã din Philadelphia (1925) și în ateliereledin Hawthorne, lângã Chicago, ale Companiei Western Electric (1924-1943).
Observația externã (sau nonparticipativã) este caracteristicã studiilor de laborator, în timp
ce observația participativã se întâlnește în studiile sociologice de teren și cu deosebire în cerce-tãrile de antropologie culturalã. Sigur, se cunosc și excepții de la aceastã regulã. Cercetarea dinanii 1967-1968 asupra unui eșantion de 1217 persoane, în Franța, pe care se bazeazã lucrarealui Pierre Bourdieu (1979) privind mentalul burgheziei contemporane, constituie un exemplucu valoare teoreticã și metodologicã esențialã. Concomitent cu aplicarea chestionarului (26 deîntrebãri închise și deschise, la care se adaugã 12 întrebãri de clasificare), operatorii de interviutrebuiau sã completeze și o fișã de observație despre locuința, îmbrãcãmintea, frizura/coafura,vorbirea persoanelor intervievate.
Observația participativã înseamnã „a lua parte – pe cât permite situația – conștient și
sistematic la viața activã, ca și la interesele și sentimentele grupului studiat“ (F. Kluckhohn,1956). Practicând acest tip de observație, cercetãtorul nu numai cã este prezent în colectivi-tatea studiatã, dar se și integreazã în situația observatã, în viața de zi cu zi a grupului.Metoda observației 185cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 185

Așa cum apreciazã Danny L. Jorgensen (1989, 13-22), observația participativã se definește
prin șapte caracteristici de bazã:
1) Descrierea vieții sociale se face prin perspectiva celor dinãuntrul grupului , a oamenilor
aflați într-o anumitã situație sau într-un cadru bine determinat. Ce progres în cunoaștere asigurãaceastã perspectivã? Sã ne gândim la teorema lui Thomas (1928): „Dacã o persoanã definește
situațiile ca reale, atunci sunt reale și consecințele lor“. Înseamnã cã, dupã modul în care oameniiconferã sens lumii în care trãiesc, așa va fi realitatea. Viața socialã este așa cum o construiescnativii, oamenii dinãuntrul societãții sau grupurilor sociale studiate. Firește cã „definirea situa-țiilor“ de cãtre nativi poate fi eronatã, marcatã de credințe, influențate de sentimente etc., dartocmai o astfel de realitate determinã interacțiunile membrilor comunitãții și din afara ei; castrãin, nu o poți cunoaște, nu poți înțelege mobilul interacțiunilor și nici structura socialã. Obser-vația participativã permite însã acest lucru.
2) În observația participativã se are în vedere viața de zi cu zi a oamenilor în mediul în
care aceștia își duc existența. Pentru metodologia observației participative este importantã viațacotidianã aici și acum, nu comportamentele oamenilor în laboratoarele experimentale, în situa-țiile artificial create.
3) Observația participativã conduce la generalizãri ca teorii interpretative, nu la teorii expla-
natorii rezultate în urma testãrii cauzale. Generalizãrile și interpretãrile inspirate de observațiaparticipativã sunt utilizate, totuși, în luarea deciziilor cotidiene.
4) Observația participativã se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea
ce privește identificarea problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeelor de colectare adatelor și a modalitãților de teoretizare. Se pornește de la experiența imediatã a oamenilor însituațiile concrete de viațã. În final, se ajunge la descrierea calitativã a vieții sociale în termeniilimbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivitãților studiate.
5) Abordarea calitativã, în profunzime, studiul de caz sunt implicate de metodologia observa-
ției participative, ceea ce presupune descrierea detaliatã și analiza adâncitã a unei unitãți socialesau a unui aspect al vieții sociale. De regulã, se face apel la observația participativã când urmeazãa se studia holistic o culturã sau o societate, o subculturã sau o organizație, un grup uman, prac-ticile, credințele sau interacțiunile umane. Scopul este de a descrie comprehensiv și exhaustivun aspect important sau unic al vieții sociale.
6) Cercetãtorul care utilizeazã observația participativã trebuie sã joace rolul de participant
la viața de zi cu zi a unitãții sociale investigate. De-a lungul cercetãrii de teren, observatorulparticipant poate juca mai multe roluri, de la cele dictate de recunoașterea deschisã a scopuluide cunoaștere științificã pânã la cel de „cercetãtor științific acoperit“.
7) În observația participativã, se utilizeazã strategii specifice în funcție de unitatea socialã
investigatã. Experiența de viațã a cercetãtorului constituie o sursã de date foarte importantã.În diferite momente ale cercetãrii se valorificã, în scopul cunoașterii științifice, documentelesociale de toate tipurile, ca și interviurile, în special nestructurate, și chiar chestionarele, deregulã cu întrebãri deschise. Modul de înregistrare a datelor colectate prin observație participa-tivã are o importanțã deosebitã. În afara aparatului de fotografiat, de filmat, a casetofoanelorși a echipamentelor audio-video, în prezent sunt utilizate și computerele.
Termenul de „observație participativã“ a fost introdus în vocabularul sociologiei în 1924 de
cãtre Edward C. Lindeman, în lucrarea Social Discovery , în care, criticând abuzul de cercetãri pe
bazã de chestionar, lansa îndemnul: „Dacã vrei sã știi cu adevãrat ce face o persoanã, observ-o!“.186 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 186

Bronislaw K. Malinowski (1884–1942), inițiatorul funcționalismului în antropologia cultu-
ralã și unul dintre cei care au ilustrat valoarea observației participative în studiul culturilorizolate, nota în Argonauts of Western Pacific (1922): „Nu este greu ca în acest gen de muncã
etnograful sã abandoneze uneori aparatul fotografic, blocnotesul și creionul, pentru a lua partela ceea ce se petrece. El poate participa la jocurile indigenilor, poate sã-i însoțeascã în viziteleși plimbãrile lor, sã se așeze, sã asculte, sã participe la conversație… Din aceste incursiuni înviața indigenã… am cãpãtat sentimentul foarte clar cã felul lor de a fi în diverse ocazii de
tranzacții tribale, con duita lor îmi deveneau mai clare și mai inteligibile ca înainte“.
Rolul cercetãtorului în observația participativã poate fi – dupã Raymond L. Gold (1958) –
acela de: totalmente participant, participant ca observator, observator ca participant și totalmenteobservator. În primul caz, cercetãtorul ascunde rolul sãu de observator și se integreazã în viațacolectivitãții studiate cât mai mult posibil. El interacționeazã cât mai natural cu cei pe care îistudiazã, își încorporeazã rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie sã rãmânã, totuși, el însuși,adicã observator, acesta fiind „rolul sãu primar“. Participantul ca observator își dezvãluie rolulde cercetãtor, dar își consacrã bunã parte din timp activitãților comune cu ale grupului studiat.În contrast, observatorul ca participant reduce timpul dedicat activitãților nelegate de cercetareapropriu-zisã. Raymond L. Gold apreciazã cã „rolul de observator participant este utilizat înstudiile care implicã intervievarea nerepetatã“ și cã „observarea este mai mult formalã decâtinformalã“. Dat fiind faptul cã observatorul ca participant are contact cu grupul studiat o perioadãde timp relativ scurtã, existã riscul unei cunoașteri superficiale a interacțiunilor sociale din cadrulacestuia. În fine, observatorul total nu se implicã în viața grupului și nu intervine în desfãșurareafenomenelor studiate. „Rolul de observator total îl îndepãrteazã pe cercetãtorul de teren deinteracțiunile sociale cu cei studiați“ (R. Gold, 1958). Taxonomia propusã de Raymond Goldridicã problema raportului dintre subiectivitate și obiectivitate în observația participativã: primapoziție a cercetãtorului, cea de „totalmente participant“, se apropie de „naturalizare“, iar ultima,cea de „totalmente observator“, este prea îndepãrtatã pentru a-l putea ajuta pe cercetãtor sãînțeleagã aspectele subiective ale comportamentelor celor observați, care este de fapt scopulprincipal al acestui tip de observație (G. Marshall, 1994/2003, 404).
Herbert J. Gans (1962), precizând cã în studiul sãu despre italienii-americani din zona West
End a orașului Boston a utilizat observația participativã, considerã cã este mai util sã sevorbeascã despre tipurile de observație participativã în funcție de comportamentul cercetãto-rului, nu de gradul în care persoanelor studiate li se dezvãluie identitatea acestuia (absolut secret,parțial recunoscut, recunoscut total), conform tipologiei lui Raymond L. Gold. Astfel, pot fiidentificate trei tipuri de observație participativã:
1) cercetãtorul se comportã ca „observator“, adicã este fizic prezent la desfãșurarea eveni-
mentelor, dar nu participã la derularea lor;
2) cercetãtorul participã, dar ca cercetãtor, ceea ce înseamnã cã are rol de „cercetãtor-par-
ticipant“;
3) cercetãtorul participã, devenind în aceastã situație „participant real“, abdicând pe moment
de la rolul sãu de cercetãtor, reluându-și-l însã dupã consumarea evenimentului.
Așa cum remarca Danny L. Jorgensen (1989, 53), de la complete outsider la complete insider ,
cercetãtorul care opteazã pentru metodologia observației participative parcurge o gamã întreagãde stadii, schimbându-și poziția socialã (social location) de pe care înregistreazã viața de zi cuMetoda observației 187cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 187

zi a comunitãților studiate. Ca și poziția fizicã (physical position) – distanțã sau apropiere de
fenomenul observat –, poziția socialã adoptatã deliberat de cãtre cercetãtor influențeazã hotãrâtorceea ce va observa, în ciuda dorinței acestuia de a furniza o imagine corectã, de a cunoaște obiectivviața socialã. Ceea ce se observã, în final, depinde de poziția socialã (cea a șomerilor sau a patro-nilor, a majoritarilor sau a minoritarilor, a femeilor sau a bãrbaților, a profesorilor sau a studen-ților etc.) pe care se plaseazã cercetãtorul. Nu existã, firește, o poziție care sã asigure o perspectivãperfectã asupra tuturor fenomenelor sociale studiate. De fiecare datã cercetãtorul va decide undesã se plaseze pentru a obține cea mai adecvatã imagine, conștient fiind cã oricare din perspectiveconține limitatori intrinseci, erori inerente. De aceea, observatorul participant va încerca sã îșischimbe poziția de observare pentru a înregistra fenomenul studiat din cât mai multe per spective.
Aceastã strategie reduce posibilitatea unor observații incorecte ( inaccurate observation ).
Patricia A. Adler și Peter Adler (1994) apreciazã cã, din perspectiva abordãrii calitative,
practica cercetãrilor bazate pe observația participativã pune în evidențã o accentuare a implicãriicercetãtorului în viața comunitãții studiate, astfel cã se poate vorbi de trei roluri predominanteale observatorului : cercetãtor-membru deplin, cercetãtor-membru activ și cercetãtor-membru
periferic . Aceastã tipologie a rolurilor observatorului cercetãtor științific permite diferite combi-
nații cu tipologia propusã de Raymond L. Gold (1958).
Așa cum foarte judicios remarca Petru Iluț (1997, 81), „participarea și observația ca membru
complet, membru activ sau membru periferic depind de caracteristicile socio-demografice alecolectivitãților și grupurilor investigate și de condițiile concrete în care se desfãșoarã“.
Problemele ridicate de observația participativã sunt numeroase, vizând atât tehnica de
cercetare, cât și deontologia. V om declara scopul real al cercetãrii? Ne vom declina identitatea?Cât de activã va fi participarea cercetãtorului la viața grupului studiat? În funcție de rãspunsulla aceste întrebãri cursul observației se va modifica, iar din combinarea axelor „participare“și „declararea statusului de observare“ rezultã patru situații în care se poate afla cercetãtorulvieții sociale (Figura 8.3).
Fig. 8.3 . Situațiile observatorului participant (dupã Kohn și Nègre, 1991)
Trebuie precizat cã în cursul desfãșurãrii cercetãrii statusul observatorului se poate schimba:
din observator nedeclarat, cercetãtorul poate deveni cercetãtor neutru sau actor social. De ase-menea, gradul de implicare în viața grupului se poate schimba. Menționãm cã existã o literaturãbogatã vizând acest tip de observație (I.C. Jarvie, 1969; P. Kloos, 1969; G.J. McCall și J.L.Simon, 1969; Margaret Stacey, 1969; Virginia L. Olsen și Elvi Waik Whittaker, 1970; H.S.Becker, 1970).188 Inițiere în cercetarea sociologicã
Cercetãtor –
„spion“Cercetãtor –
„actor social“
Observator
„nedeclarat“Observator
„neutru“
ascuns puternic
slab
Gradul de recunoaștere a statusului de cercetãtorGradul de recunoașterea participãrii la situație
declarat cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 188

Pentru a ilustra strategia observatorului participant, sã luãm în discuție cercetarea antropolo-
gului D.M. Vesperi ( City of Green Benches , New York, Corrnel University Press, 1985), la care
face trimitere Danny L. Jorgensen (1989, 57). Tânãrul antropolog american și-a propus sã studiezeviața persoanelor foarte bãtrâne care trãiesc în sãrãcie, fiind dependente de serviciile sociale.S-a gândit cã orașul St. Petersburg din Florida oferã cele mai bune condiții pentru studiul pecare și l-a propus, dat fiind faptul cã o mare parte din locuitorii orașului erau persoane în vârstã,în evidența serviciilor sociale. Ca tânãr cercetãtor, nu putea sã-și asume rolul de „spion“ ( com-
plete insider ). S-a stabilit în St. Petersburg și a început sã-i intervieveze pe bãtrânii de pe strãzile
orașului, ca simplu cetãțean, ca simpatizant al celor defavorizați și posibil prieten al lor, înfine, ca cercetãtor științific. Uneori fãcea observație participativã, ca cercetãtor neutru, alteorica „cercetãtor acoperit“, nedeclarat. Cel mai adesea observa comportamentul persoanelor foartebãtrâne și foarte sãrace, stând pe o bancã în parc (de unde și titlul cãrții sale).
Observația participativã are prin excelențã un caracter descriptiv și adesea doar un scop
explorativ. William F. Whyte, clasic al acestui tip de observație, în Street Corner Society : The
Social Structure of an Italian Slum (1943), rãspunde unei probleme privind organizarea socialã
în orașele americane. Complexitatea problemei, inexistența unei teorii adecvate (la acea datãexista prejudecata cã la periferia orașelor americane domnește dezorganizarea socialã) l-au deter-minat pe William Foote Whyte sã încerce observarea explorativã a fenomenului. S-a mutat înCornerville , locuind într-o camerã la o familie de italieni. Pentru cã pãrinții respectivei familii
nu vorbeau englezește, a început sã învețe limba acestora, în scurt timp reușind sã vorbeascãitaliana fluent. Faptul cã a fãcut efortul de a învãța limba comunitãții studiate s-a dovedit a fifoarte important, chiar dacã discuțiile cu persoanele din generația a doua s-au purtat totdeaunaîn limba englezã: i-a convins pe nativi de interesul sincer și simpatetic pentru populația dinCornerville . De la fereastra locuinței lui a început sã observe o bandã (termenul are aici o nuanțã
neutrã) de pe Norton Street, din Boston. În aceastã fazã, observația nu era participativã. Treptat(cercetarea a durat trei ani și jumãtate), William Foote Whyte s-a integrat în subcultura bandei,a învãțat „limbajul“ ei, a fost acceptat și sprijinit sã desfãșoare cercetarea. La constituirea ei,la începutul anului 1937, banda numãra șase membri; apoi banda și-a mãrit numãrul la treispre-zece membri, în vârstã de pânã la 29 de ani. Toți copilãriserã în același mediu, urmaserã laaceeași școalã; unii lucrau permanent în fabricã, alții doar ocazional. Fiecare avea un loc binestabilit în organizarea bandei. Inițial, Nutsy fusese șef. Într-o confruntare directã, Doc îl învingepe Nutsy și devine șeful bandei. Pozițiile celorlalți membri ai bandei se contureazã dupã cumactivaserã sub conducerea lui Nutsy (Frank, Joe, Alec, Carl, Tonny) sau intraserã în bandã caurmare a prieteniei lor cu Doc (Danny, Mike, Long John).
Cercetarea lui William F. Whyte înlãturã prejudecata dezorganizãrii sociale în slum-ul orașelor
americane și aduce totodatã contribuții prețioase la tehnica observației participative, prin formu-larea unor reguli de aplicare a acestei tehnici. Astfel, observatorul trebuie sã ia legãtura în primulrând cu liderul (conducãtorul, personajul central) al grupului observat; trebuie sã atragã toate
persoanele care doresc sã conlucreze cu el; trebuie sã se abținã de la aprecierea sau dezaprobarea
comportamentelor observate; sã evite de a lua parte la conflicte, care pot diviza grupul.
Matilda White Riley (1963), comentând cercetarea lui William F. Whyte, atrage atenția asupra
câtorva caracteristici definitorii pentru studiile bazate pe observația participativã. În primulrând, obiectivul cercetãrii: așa cum declarã autorul chiar în Prefațã , scopul era de a obține o ima-
gine autenticã ( intimate view ) a vieții din Cornerville , pe baza cãreia sã poatã face generalizãriMetoda observației 189cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 189

despre sistemele sociale. ăi-a centrat atenția asupra unui subsistem distinct – banda ( the gang ).
În terminologia lui Robert K. Merton (1959), a procedat la o cercetare strategicã : studiind o
parte a sistemului social, a vizat întregul sistem social, întrucât partea (grupul social, banda)reprezintã în miniaturã sistemul general al rol-statusurilor și interacțiunilor sociale. În al doilearând, apelând la observația participativã, William Foote Whyte a participat la activitãțile de zicu zi ale comunitãții: a locuit mai mult de trei ani împreunã cu cei pe care îi studia, în acelașiapartament, s-a alãturat clubului lor ( Italian Community Club ), a luat parte la meciurile echipei
de bowling, a mers cu italiencele la dans, s-a asociat campaniei electorale locale, i-a vizitat ladomiciliu pe membrii bandei studiate. S-au creat astfel obligații reciproce. Cei din bandã l-auajutat pe cercetãtor, explicându-i ce se întâmplã în grupul lor, ce semnificație au pentru ei celeobservate de el.
Dupã aproape douãzeci de ani de la publicarea cercetãrii lui William F. Whyte, apare o lucrare,
devenitã și ea „clasicã“: The Urban Villagers. Group and Class in the Life of Italian-Americans
de Herbert J. Gans (1962), în care, pe baza observației participative în zona The West End a
orașului Boston, vecinã zonei The North End studiatã în Street Corner Society , au fost descrise
familia și grupurile, comunitãțile, politica și cultura etnicã în America modernã. Cercetãtorula trãit alãturi de italienii-americani pe care i-a studiat (octombrie 1957 – mai 1958), urmãrindsã descrie un cartier sãrac ( slum) și modul de viațã al populației cu venituri mici. A rezultat
un raport de cercetare exemplar.
A intra în cadrul social al grupului observat și a pãstra și dezvolta relațiile cu nativii constituie
o artã și o științã în același timp. Încã în 1922, Bronislaw K. Malinowski preciza premisele oricãruistudiu bazat pe observația participativã: respectarea „spiritului științific, cunoașterea valorilorși criteriilor etnografiei moderne […], plasarea într-o bunã condiție de observare direct întrenativi […] și aplicarea unui set de metode speciale de colectare, manipulare și înregistrare a datelor“(Malinowski, 1922/1984, 6). Se acceptã astãzi cã relațiile cu nativii trebuie sã se bazeze peîncredere, cooperare, echilibru și prietenie. Danny L. Jorgensen (1984, 69) considerã cã cercetareade teren din perspectiva observației participative presupune negociere, reciprocitate și relațiide schimb între cercetãtor și nativi. Încrederea și cooperarea se obțin dacã nativii cunosc ade-vãrata identitate socialã a cercetãtorului. Prezentarea de sine a cercetãtorului cu sinceritate inducerelații autentice cu nativii. Totdeauna trebuie însã pãstrate proporțiile. Aceastã regulã guver-neazã și relațiile de schimb între observatorul participant și persoanele studiate. Se vor oferibani pentru informațiile furnizate? Câți? Se vor oferi bunuri simbolice? Ce fel de gratificațiinemateriale? Nu existã reguli stricte pentru ridicarea barierelor dintre cei observați și cercetã-tor, dar trebuie luate în considerare așteptãrile nativilor, expectațiile lor.
Observarea continuã se referã la perioade limitate din viața unei colectivitãți sau la sec-
vențe comportamentale bine precizate ale unui numãr mic de actori sociali. De regulã, seprocedeazã la o eșantionare a comportamentelor ce urmeazã a fi observate. Este practic imposibilsã observi toate unitãțile de comportament ale unui individ. În funcție de obiectivele cercetãrii,vor fi reținute doar comportamentele relevante, adicã se va face o selecție a faptelor de obser-vație. „Observația presupune, prin definiție, o alegere a faptelor de observat. Este o distingereclarã a unor detalii semnificative dintr-un tot amorf. Este un rod al unor idei pe care mai dinaintele ai asupra a ceea ce este și ceea ce nu este semnificativ“ (H.H. Stahl, 1934/2003, 5).190 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 190

Observația eșantionatã (sau instantanee), pusã la punct în 1934 de cãtre Norman Triplett,
se bazeazã pe tehnica sondajului, fiind numitã uneori „eșantionaj al muncii“ sau „inspecțieinstantanee“. În sociologie, deși observația instantanee pornește de la ceea ce îndeobște seînțelege prin „privirea maistrului“, nu este deloc o inspecție și, mai ales, nu este fãcutã cu scopulde a controla, nefiind aplicabilã doar în studiul muncii.
Observația instantanee prezintã avantajul de a fi relativ comodã, putându-se aplica fãrã
perturbarea comportamentului celor studiați. Existã posibilitatea folosirii acestei metode fãrãca cei studiați sã fie avertizați; procedeul implicã anumite riscuri: observatorul, o datã decon-spirat, pierde total încrederea celor în mijlocul cãrora efectueazã studiul. Marele avantaj pecare îl conferã aplicarea acestei metode constã în posibilitatea ce se creeazã de a studia alternativmai multe activitãți într-o perioadã de timp scurtã. Prin intermediul observației instantanee sepoate stabili, cu un grad convenabil de precizie (de exemplu, în studiul muncii), lista operațiilorce se efectueazã, ponderea fiecãrei operații (ca timp, în procente) și se poate compara ceea ceefectiv se face cu ceea ce este prevãzut a se face. Observația instantanee este recomandabil ase aplica numai în studiul unor activitãți variate. Aplicarea practicã a metodei trebuie sã ținãseama de gradul de precizie pe care dorim sã-l aibã rezultatele. Prin convenție, se considerãcã un grad de precizie de 0,05 este convenabil.
Ca momente importante în aplicarea observației instantanee, în afara stabilirii prin observație
a ponderii elementelor în cadrul activitãții studiate, amintim fixarea intervalelor dintre observa-
țiile instantanee ; aceasta se realizeazã în funcție de timpul total de studiu, de numãrul activitãților
care sunt studiate și de distanța dintre locurile de desfãșurare a acestor activitãți. Se ia în conside-rare timpul minim pentru parcurgerea distanței dintre cele mai îndepãrtate locuri ce sunt studiatealternativ.
Determinarea momentelor de efectuare a observațiilor instantanee se face prin tragere la sorți.
În final, se completeazã o fișã de observație în care sunt trecute: numãrul observațiilor, ziua,orarul de observare, conținutul observãrii și eventualele remarci explicative suplimentare.
Reguli de observare
În orice tip de observație cercetãtorul trebuie sã-și punã o serie de întrebãri: ce va observa?
Cum o va face? Cum sã se înregistreze faptele de observație? Cum sã le interpreteze în vedereateoretizãrii?
Ruth C. Kohn ți Pierre Nègre (1991, 67) propun un model al observãrii care ne poate ajuta
în stabilirea unor reguli de observare (Figura 8.4).
Fig. 8.4. Un model al observãrii (dupã Kohn și Nègre, 1991)
Cine? Pentru cine?
Pentru ce?
Cum? Ce?
Când?Unde?Metoda observației 191cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 191

Theodore Caplow (1970, 155) sintetizeazã experiența de cercetare și formuleazã mai multe
reguli de observare, incluzând condițiile prealabile, procedura, conținutul și modul de notare.În deplin acord cu autorul citat, prezentãm aceste reguli .
Condiții prealabile observãrii:
1) Înainte de începerea cercetãrii de teren, cel ce face observația trebuie sã se familiarizeze
cu obiectivele cercetãrii.
2) Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observație trebuie precis
formulate și suficient de mult repetate pentru ca observația sã fie validã.
3) Înainte de a observa, cercetãtorul trebuie sã memoreze lista unitãților de observare
(secven-
țele comportamentale).
4) Procedura de notare.
5) Observatorul trebuie sã noteze, pe cât posibil, faptele de observație pe teren.6) Rãstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor și, în cazuri excep-
ționale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl (1943) atrage atenția în acest sens: „oricât de bunãmemorie ai avea, observația care nu se noteazã de îndatã poate fi consideratã ca pierdutã“.
7) Rãstimpul la care ne-am referit variazã în funcție de natura cercetãrii.8) Observatorul nu trebuie sã uite cã el însuși este observat și cã notarea s-a fãcut în perioade
de observare.
Conținutul notelor de observație:
1) Notele de observație trebuie sã includã: data, ora, durata observației, locul desfãșurãrii
evenimentelor (fãcându-se apel la hartã, fotografie, desen etc.); circumstanțele observãrii,aparatele utilizate în observație, factorii de mediu care pot influența comportamentele(temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum și modificãrile care au survenit în timpulobservãrii.
2) În notele de observație nu-și au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetãtorului. Este
greșit sã notãm cã persoana observatã era, de exemplu, emoționatã. Va trebui sã notãm doarexpresia facialã, paloarea, contracția muscularã etc.
3) Conversația cu persoanele observate, dialogul trebuie notate în stil direct, așa cum s-au
desfãșurat. Notarea cuvânt cu cuvânt a declarațiilor persoanelor intervievate se va închide întreghilimele, iar sinteza, prescurtarea conversației se marcheazã cu apostrof (’), așa cum se acceptãprin convenție în studiile etnografice.
4) Opiniile și deducțiile cercetãtorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite.
Definitivarea notelor de observație:
1) Notele de observație trebuie revãzute, adãugite, corectate de îndatã ce timpul permite
acest lucru.
2) Notele de observație trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este
bine conturat, sã se treacã la clasificarea lor definitivã.
3 Firește cã aceste reguli de observație pot fi amãnunțite, nuanțate și particularizate în raport
cu tipul de observație. Oricum, ele constituie un bun îndreptar pentru cercetãtorul începãtor.192 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 192

În finalul discuției depre observație ca metodã de cercetare în științele socioumane sã ne
amintim dictonul marelui chimist și biolog francez Louis Pasteur (1822–1895), cel care a pusbazele imunologiei și care a aplicat pentru prima oarã vaccinarea antirabicã: „În câmpulobservației șansa favorizeazã doar mințile cultivate“.
Termeni-cheie
Probleme recapitulative
Care este specificul observației ca metodã de cercetare în științele socioumane?
Comparați observația cu alte metode de cercetare din științele socioumane.Care sunt avantajele recursului la metoda observației în cunoașterea vieții sociale?Dar dezavantajele?Ce criterii pot fi folosite pentru tipologizarea observației?Cum se stabilește un sistem de categorii de observație?Ce roluri își poate asuma cercetãtorul care face observație participativã?Ce elemente trebuie avute în vedere pentru calcularea numãrului de observații în cazul observației eșantionate?Care sunt regulile înregistrãrii (notãrii) faptelor de observație?Ce este sociologia vizualã?
Recomandãri bibliografice
Bourdieu, Pierre. (1979). La Distinction: Critique sociale du jugement . Paris: Les Editions de Minuit.
Caplow, Theodore. (1970). L’Enquête sociologique . Paris: Armand Colin.
Iluț, Petru. (1997). Abordarea calitativã a socioumanului. Concepte și metode . Iași: Editura Polirom.
Kohn, Ruth C. și Nègre, Pierre. (1991). Les Vois de l’observation. Repères pour les pratiques de recherche
en sciences humaines . Paris: Nathan.
Malinowski, Bronislaw K. [1922] (1984). Argonauts of the Western Pacific. Illinois: Waveland Press, Inc.Peretz, Henri. [1998] (2002). Metodele în sociologie. Observația . Iași: Editura Institutul European.
Stahl, Henri H. [1934] (2002). Tehnica monografiei sociologice. București: Editura Comunicare.ro.Whyte, William F. (1943). Street Corner Society. The Social Structure of an Italian Slum . Chcago: The Univer-
sity of Chicago Press.Metoda observației 193
Autoobservația
ObiectivitateaObservația
calitativãcantitativãcontinuãcontrolatãdirectãeșantionatãetnograficãexternãnecontrolatãnestructuratãparticipativãstructuratãpoziția observatorului
fizicãsocialã
Rolurile observatorului participant
membru activmembru deplinmembru perifericobservator ca participantparticipant ca observatortotalmente observatortotalmente participant
SerendipitateaSinergologiaSistemul de categorii de observațieSociologie vizualãSubiectivitatecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 193

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 194

CAPITOLUL 9
Experimentul în științele socioumane
Experimentul, cunoașterea științificã și societatea
Încã în urmã cu mai mult de un secol, aplicarea experimentului în cunoașterea vieții sociale
a dat naștere unei dispute între „experimentaliști“ și „pozitiviști“ care, într-o formã sau alta,se perpetueazã și astãzi. Gilles Ferréol și Philippe Deubel (1993, 124) rezumã dezbaterearelevând elementele esențiale, precum și protagoniștii. În 1872, C. Pellarin – autorul lucrãriiLettre de Fourier au Grand Juge – arãta, în polemica sa cu lingvistul și filosoful Émile P. Littré
(1801–1881), avantajele experimentului: rigoarea procedurii și calitatea informațiilor obținute.Curios este faptul cã nici fondatorii științei despre societate nu admiteau experimentarea în ana-liza faptelor sociale decât a fortiori . Auguste Comte, fiind convins cã acumularea cunoștințelor
în acest domeniu va servi la regularizarea vieții sociale în direcția progresului, și-a manifestatrezerve fațã de experiment, arãtând cã izolarea unui element din organismul social poate ducela eșec în cunoașterea globalã a societãții. De asemenea, autorul celebrului Cours de philosophie
positive (apãrut în șase volume în perioada 1830-1842), insistând asupra istoricitãții fenomenelor
sociale, restrângea apelul la experimentare. Aceeași poziție a avut-o fațã de experiment și ÉmileDurkheim, considerat pe plan mondial ca întemeietor al ăcolii franceze de sociologie.
Spre deosebire de fondatorii sociologiei, reprezentanții orientãrii „socialismului utopic“
(de exemplu, Charles Fourier) au militat pentru practica experimentalã în schimbarea socialãcãtre o societate idealã. În Adunarea Constituantã, în 1849, s-a propus, în acest sens, înființareaunui Minister al Progresului și Experimentãrii, cu scopul de a examina invențiile și inovațiileîn domeniile tehnicii și organizãrii sociale ( cf. Ferréol și Deubel, 1993, 125).
În legãturã cu istoricul aplicãrii experimentului în psihosociologie, existã o deplinã concor-
danțã între specialiști: se considerã cã studiile din 1897 ale lui Norman Triplett reprezintã primeleîncercãri de aplicare riguroasã a experimentului în psihosociologie. Norman Triplett (1897) amãsurat performanța în condiții individuale și în situația de competiție: a înregistrat durata medienecesarã rotirii de 150 de ori a unei mulinete (dispozitiv format dintr-un tambur pe care se înfã-șoarã firul undiței) atunci când subiecții executau aceastã sarcinã individual și în situații decompetiție, în grupuri de câte doi. El a constatat cã în situația de competiție performanțele suntsuperioare și a încercat sã explice acest fapt de observație prin ceea ce a numit „dinamogenieprin instinctul competitiv“. Chiar dacã explicația datã nu a rezistat timpului, Norman Triplettrãmâne primul experimentalist, în sensul modern al termenului, în psihosociologie. Paradigmaexperimentalã a influenței individuale, introdusã de Norman Triplett, este nu numai cea maiveche în psihosociologie, dar și una dintre cele mai fructuoase paradigme experimentale, vizândcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 195

însuși obiectul de studiu al psihosociologiei: modul în care comportamentul unui individ influ-
ențeazã comportamentul celorlalți. Paradigma facilitãrii sociale, introdusã în psihosociologieprin experimentele lui Norman Triplett, a fost verificatã ulterior în diferite situații experimen-tale care au îmbogãțit cunoașterea în acest domeniu. Astfel, a fost constatatã modificarea perfor-manței individuale în prezența altora și în condițiile în care și ceilalți au de îndeplinit aceeașisarcinã. Sintetizând rezultatele experimentelor referitoare la „facilitarea socialã“, Robert B.Zajonc (1967) ajunge la concluzia cã „situația de coacțiune, ca și prezența unui public amelio-reazã performanța și îngreuiazã achiziționarea de cunoștințe“.
În cunoașterea științificã, valoarea deosebitã a experimentului este datã de funcția acestuia
de verificare a ipotezelor cauzale. Așa cum remarca Raymond Siever (1970), experimentul este,de cele mai multe ori, asociat cu abordarea analiticã a fenomenului, spre deosebire de observație,care se asociazã spontan abordãrii descriptive. De aici și distincția pe care o fac unii epistemologiîntre științele experimentale și științele observaționale, prin extensie științele experimentale fiindconsiderate superioare. Firește, o astfel de distincție și, mai ales, etichetarea în „bun“ și „rãu“nu se justificã. Toate științele observã și descriu și, de asemenea, toate, în mãsura în care aspirãla statutul de științã, mai devreme sau mai târziu tind sã integreze datele de observație în sistemeteoretice explicative. „Este adevãrat, desigur, cã unele științe, în primele lor etape de dezvoltare,se caracterizeazã printr-o extraordinar de înaltã proporție a datelor de înregistrare fațã de datelede analizã“ (R. Siever, 1970). Sociologia se aflã tocmai într-o astfel de etapã, iar aplicareaintensivã a experimentului este în mãsurã sã contribuie la integrarea datelor în modele explica-tive, în sisteme teoretice din ce în ce mai structurate.
În legãturã cu funcția de verificare a ipotezelor cauzale, rezultatele experimentului se prezintã
direct ca fapte științifice, ceea ce nu se poate susține și despre datele empirice obținute prinintermediul altor metode, care trebuie sistematizate în continuare în vederea dezvãluirii relațiilorde cauzalitate.
Cercetarea experimentalã constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea relațiilor
de cauzalitate și sfârșește cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetãriiexperimentale (Figura 9.1), propusã de G.E.P. Box, se fondeazã pe supoziția cã „nici un plan(experimental) nu este suficient de bun pentru a rãspunde la toate întrebãrile deodatã, oricâtar fi experimentul de important. Este necesarã o serie de investigãri pentru a rãspunde la oriceîntrebare cu adevãrat importantã cu privire la cauzele comportamentului“.
Aplicat cu succes în științele naturii – metoda a fost magistral expusã încã în 1865 de Claude
Bernard –, experimentul este azi tot mai mult utilizat în pedagogie, psihologie, sociologie șipsihosociologie.196 Inițiere în cercetarea sociologicã
ExperimentIpotezã
AnalizãFig. 9.1. Natura iterativã a experimentãrii: ipotezã →plan →experiment →
analizã →ipotezã (dupã G.E.P. Box)
Plan Plancercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 196

Concomitent, a sporit și numãrul abordãrilor metodologice ale experimentului psihosocio-
logic. Nu numai în țãrile cu veche tradiție a cercetãrilor sociologice experimentale, ci și înțãrile în care aceastã științã a fost inclusã mai târziu în rândul disciplinelor academice, interesulpentru cercetarea experimentalã a fenomenelor sociale și pentru problemele metodologiceimplicate de acest tip de cercetare este evident.
Pentru a-și îndeplini funcțiile cognitive, experimentul trebuie sã se fondeze pe teorie. Nu
existã experiment relevant care sã nu porneascã de la o teorie; din aceastã cauzã, experimentulse aplicã într-o etapã mai târzie a cunoașterii științifice. În afara teoriei, experimentul este oactivitate sterilã. Dacã în cazul observației – așa cum se știe – prin serendipitate pot fi descoperite
fapte semnificative, care sã inițieze teoria, experimentul pornește de la teorie, verificând-o; este,dupã cum se vede, o fazã mai târzie a cercetãrii. În același timp, dacã experimentul se fondeazãpe teorie, și teoria se bazeazã pe experiment: raporturile sunt bilaterale și orice separare a expe-rimentului de teorie duce, în cele din urmã, la eșecul cunoașterii. În acest sens, Claude Bernard(1865) spunea: „Nu trebuie sã credem în observațiile noastre, în teoriile noastre decât sub rezervaexperimentãrii“. Dar silind natura sã i se dezvãluie prin experiment, cercetãtorul „nu trebuiesã rãspundã niciodatã în locul ei sau sã-i asculte pe jumãtate rãspunsurile și sã reținã din expe-riențã numai acele rezultate care-i sprijinã sau îi confirmã ipoteza“ (Bernard, 1865/1958, 86).Pentru a-și îndeplini funcția de „modalitate de testare a ipotezelor cauzale“ – așa cum precizauD. Cook și Donald T. Campbell (1976) – sunt necesare trei condiții: între variabila independentãși variabila dependentã sã fie o relație temporalã de anterioritate, știut fiind cã totdeauna cauzaprecede efectul; între cele douã variabile sã existe o covariație (p < 0,05) și, în fine, sã nu existenici o alternativã de explicare a modificãrii variabilei dependente decât prin variabila independentã.Ultimele douã condiții au în vedere validitatea statisticã și validitatea internã a experimentului.
Fãrã a face din experiment „coroanã a cercetãrii empirice“ (W. Siebel, 1965; R. Mayntz
et al. , 1969 ș.a.), legând strâns experimentul psihosociologic de teorie și practicã, se impune
sã remarcãm locul important pe care acesta îl ocupã atât în cunoașterea, cât și în viața socialã.Trebuie respinse încercãrile de supraevaluare a dificultãților reale pe care le întâmpinã experimentulîn științele socioumane. Este adevãrat cã natura obiectului de studiu în aceste științe este cutotul alta decât în științele naturii: avem de-a face cu ființe raționale, care conștientizeazã situațiaexperimentalã, iar posibilitatea subiectului de a-și da seama cã este studiat se modificã „înfuncție de experiența sa în statusul de obiect de studiu“ (C. Mamali, 1974). Sintetizând obser-
vațiile referitoare la consecințele epistemologice ale statusului subiectului în cercetarea psihoso-cialã, Cãtãlin Mamali precizeazã cã modificarea obiectului de studiu în timpul cercetãrii seproduce datoritã acțiunii directe a tehnicii de studiu, datoritã fenomenului de inducție generatîn timpul cercetãrii, restructurãrii câmpului social inițial prin prezența cercetãtorului, datoritã
personalitãții cercetãtorului și a gradului de informare a subiecților asupra cercetãrii sociale.
Dar modificarea obiectului de studiu în timpul cercetãrii se întâlnește și în științele naturii. Înfizicã, acest lucru a fost demonstrat de L. de Broglie, Hans Reichenbach și alții, fiind unanimacceptat, fãrã sã fie pusã la îndoialã oportunitatea experimentului. V oi ilustra efectul tehniciide cercetare asupra obiectului de studiu fãcând apel la experimentele dr. G.E. Schwartz (1978)privind dominația emisferelor cerebrale și expresia emoțiilor. Se știe cã emisfera stângã estedominantã în ceea ce privește funcțiile simbolice și limbajul, iar emisfera dreaptã în percepțiaspațiului și a formelor. Dr. G.E. Schwartz pornește de la observația cã direcția privirii constituieun indiciu al activitãții emisferelor cerebrale: deplasarea privirii într-o anumitã direcție traduceExperimentul în științele socioumane 197cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 197

activitatea emisferei cerebrale din partea opusã respectivei direcții. În experimentele fãcute,
sarcinile cu conținut afectiv antreneazã lateralizarea privirii spre dreapta. S-a constatat însã cãmișcãrile oculare dispar atunci când se încearcã înregistrarea lor (oculogramã). Explicația:implantarea microelectrozilor produce o stare de disconfort, exprimatã prin fixitatea privirii.Este o limitã a dispozitivului experimental de înregistrare, care modificã obiectul de studiu.Cu siguranțã cã perfecționarea tehnicii experimentale va permite înregistrarea efectului, fãrãdeformarea obiectului de studiu. În bunã mãsurã, acest lucru este valabil și pentru experimen-tele psihosociale.
În afara complexitãții obiectului de studiu, specifice experimentului psihosociologic sunt
imposibilitatea controlului total al variabilelor, izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiuîn științele socioumane îl reprezintã interacțiunile concret-istorice ale indivizilor umani, multipludeterminate de cauze interne și externe. Subiecții de experiment aparțin unei anumite categoriisociale, fac parte dintr-o anumitã societate, națiune și grup socioprofesional; au o anumitã vârstã,un anumit sex, nivel de școlaritate; și-au interiorizat anumite norme și valori într-o mãsurãmai mare sau mai micã. Cu deplin temei F.S. Chapin remarca: „…unitãțile sociale au un caractercomplex în comparație cu unitãțile relativ simple ale altor discipline. În fizicã, aceste unitãțisunt omogene, standardizate: în China sau America experimentul are aceleași șanse de reușitãîn condiții date și controlabile. În sociologie, unitãțile nu sunt nici omogene, nici standardizate,fiecare dintre ele este singularã, individualã, deosebitã de celelalte… Un experiment efectuatîn China poate însemna foarte puțin sau nimic pentru America“ ( apud Rabbot, 1972, 140).
Datã fiind aceastã situație, în legãturã cu experimentele sociologice, inclusiv cele psihosocio-
logice, se pune problema posibilitãții de generalizare a rezultatelor obținute. Este vorba desprevaliditatea externã a experimentului, asupra cãreia atrage atenția Donald T. Campbell în studiulDesigns for Social Science Experiments , multiplicat în 1953, dezvoltat apoi și inclus sub titlul
Factors Relevant to the Validity of Experiments in Social Settings într-o culegere de probleme
de psihologie socialã editatã de C.W. Backman (1966).
Validitatea externã sau validitatea ecologicã se referã la aplicabilitatea rezultatelor în situații
naturale (ecologice) cât mai diferite. De regulã, validitatea externã a experimentelor din științelesocioumane este destul de restrânsã atât în ceea ce privește generalizarea de la grupul experi-mental la populația din care sunt selecționați subiecții de experiment (validitatea populaționalã),cât și sub raportul trecerii de la situația experimentalã la condițiile vieții sociale reale (validitateaecologicã). Fãrã nici o îndoialã cã stabilirea subiecților de experiment în grupele experimentaleși de control pe baza riguroasã a eșantionãrii mãrește posibilitatea de generalizare a rezultatelorobținute asupra populației din care s-a fãcut selecția. Rãmân însã alți factori care limiteazã gene-ralizarea: de exemplu, reactivitatea la experiment a subiecților. Unele persoane au o atitudineostilã fațã de includerea lor într-un experiment, în timp ce altele coopereazã intens cu cercetãtorii.Generalizarea rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permisã decât în limiteleprocedeelor utilizate și numai la populația din care au fost selecționați subiecții de experiment.Este metodologic greșit sã se extrapoleze concluziile unui experiment psihosociologic desfãșuratîntr-un anumit cadru sociocultural în altul. Așa cum remarca Walter Friedrich, datele experimen-telor pe grupe mici (efectuate în SUA) nu pot fi generalizate automat în alte țãri; se impuneo nouã verificare a lor. Reluînd experimentele clasice ale lui Charles E. Osgood în problemaeficacitãții comparative a mesajelor cu o laturã fațã de mesajele cu douã laturi, am constatatcã unele concluzii nu sunt valabile pentru populația de la noi. Așadar, trebuie sã privim critic198 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 198

experimentele psihosociologice efectuate aiurea și sã le verificãm în condițiile concret-istorice
de la noi. Într-adevãr, ce valoare poate avea pentru explicarea comportamentului populației dinRomânia experimentul, de altfel ingenios, montat în gara centralã din New York și pe aeroportulKennedy (SUA), prin care se pune în evidențã legãtura dintre calitatea costumului – ca simbolal statusului social – și onestitatea celorlalți? La experiment au participat, fãrã sã știe, 206persoane. Anchetatorii, trei bãrbați și trei femei, prin costumul pe care îl purtau, exprimau fiecareun status social: superior (costum de culoare închisã, vestã, cravatã), mediu și inferior (salopetã).Anchetatorii intrau în cabinele telefonice plasate la cele douã puncte de aglomerație urbanã șilãsau la vedere o fisã telefonicã („uitau o monedã cu care se putea telefona“). Operatorulînregistra dacã persoana care intra în cabinã dupã ieșirea anchetatorului folosea moneda „uitatã“de acesta. În cazul în care o folosea, anchetatorul se întorcea imediat și spunea: „Scuzați-mã,doamnã (domnule), cred cã am uitat o fisã în aceastã cabinã acum câteva minute. Nu cumvaați gãsit-o?“. S-a constatat cã nu existã nici o corelație între înapoierea fisei și vârsta, sexul,rasa, statusul social al subiecților participanți, fãrã sã știe, la experiment. Nici sexul anchetato-rilor nu a influențat cu nimic onestitatea celorlalți; singur, statusul social exprimat prin îmbrã-cãminte a exercitat o influențã semnificativã; fisa era mai frecvent înapoiatã anchetatorilor custatus social ridicat (îmbrãcați în costum, vestã și cravatã). Relația evidențiatã, desigur, estevalabilã pentru sistemul sociocultural în care s-a desfãșurat experimentul. Reluat în condițiiletranziției din țara noastrã, s-ar putea ca rezultatele experimentului sã fie altele.
Nu numai validitatea externã, dar și validitatea internã constituie o problemã în experimen-
tele psihosociologice. Mai mult chiar, dupã opinia autorizatã a lui Donald T. Campbell (1966),problema validitãții interne este primordialã. Foarte adesea, în experimentele psihosociologicevariabila independentã reprezintã, în fond, o combinație de stimuli, sarcina cercetãtorului fiindaceea de „purificare a variabilei independente“, pentru a stabili cu exactitate dacã între X (varia-bila independentã) și Y (variabila dependentã) existã într-adevãr o legãturã cauzalã. În acestscop, sunt montate experimente placebo. Dupã cum se știe, sub numele de placebo sunt grupate
substanțele chimice fãrã acțiune farmacologicã specificã, dar care, datoritã sugestiei și autosuges-tiei, provoacã ameliorarea stãrii bolnavului. Astfel de substanțe, cunoscute încã din Evul Mediu,au primit, dupã moda timpului, o denumire latinã ( placebo ), ceea ce înseamnã: voi plãcea. Astãzi
se știe cã toate medicamentele – chiar anestezicele și antibioticele – au, în afara acțiunii farma-cologice specifice, și un element placebo, dat de situația psihosocialã în care se administreazã.Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acțiunii farmacologice specifice și, prinanalogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexulde stimuli, pentru a-i mãsura influența asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuãa schemelor experimentale nu reprezintã altceva decât efortul de izolare cât mai deplinã a acțiuniivariabilei independente.
Martin T. Orne (1969) aratã cã, „într-o situație experimentalã, comportamentul unui subiect
este determinat de douã serii de variabile: a) variabilele independente în sens tradițional; b) comen-zile implicite ( les consignes implicites ; demand characteristics ) percepute în situația experimen-
talã. Comanda implicitã perceputã de subiect influențeazã comportamentul acestuia și deci
rezultatele experimentului. Dacã subiecții nu cunosc scopul experimentului, ei fac anumiteipoteze, comportându-se în sensul confirmãrii sau infirmãrii acestora.
Este necesarã, deci, cunoașterea ipotezelor imaginate de subiecți. Martin T. Orne propune
utilizarea anchetei postexperiment pentru identificarea comenzilor implicite, înregistrareaExperimentul în științele socioumane 199cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 199

scopului și a ipotezelor imaginate de subiecți prin punerea unor întrebãri foarte generale: Dupã
pãrerea dv., ce urmãrește acest experiment? etc. De asemenea, în afara experimentului placebo,
Martin T. Orne recomandã în acest sens aplicarea experimentului simulat, tehnicã pusã la punctîn 1959. Experimentul simulat constã în explicarea exactã a modului de derulare a experimen-
tului, în prezentarea materialului și a aparaturii utilizate, precum și în transmiterea comenzilor(sarcinilor, dispozițiilor, instrucțiunilor) cãtre subiecți. Subiecții nu sunt puși însã sã executeaceste comenzi, ci sunt invitați sã relateze ipotezele pe care și le-au imaginat. Se eliminã astfelacțiunea variabilei independente, rãmânând constantã influența comenzilor implicite. De comunacord cu Martin T. Orne, subliniem cã nu este cu nimic justificatã presupunerea potrivit cãreiasubiecții în experiment ar rãspunde pasiv, lãsându-se manipulați. În realitate, situația experimen-talã este ea însãși un proces psihosocial complex, ce se cere analizat ca atare, putându-se vorbide o psihosociologie a experimentului psihosocial.
Aplicarea experimentului în științele socioumane ridicã și numeroase probleme etice. Ca
și în științele naturii, psihosociologii din întreaga lume se simt rãspunzãtori de modul în caresunt aplicate rezultatele cercetãrilor lor. Nu o datã oamenii de științã au refuzat cercetarea sauși-au întrerupt experiențele când au conștientizat cã rezultatele lor ar putea leza integritateapersonalã și demnitatea umanã sau ar putea fi utilizate în scopuri inumane, împotriva drepturilorși libertãților individuale și colective. Este cunoscut, de pildã, faptul cã, la începutul deceniuluial șaptelea, sociologii și psihosociologii au refuzat sã participe la un proiect de cercetare inițiatde Pentagon care, sub masca investigației științifice, urmãrea sã culeagã informații despre mișcã-rile revoluționare din Chile și din alte țãri latino-americane. Protestul sociologilor americani,ca și protestul oficial chilian au determinat guvernul SUA sã renunțe la așa-numitul Plan Camelot.
În 1976, revistele de specialitate au anunțat întreruperea cercetãrilor psihiatrului Stanley Walzer,începute încã din 1968, asupra aberațiilor cromozomiale de tip XXY sau XYY , în vedereadepistãrii la copiii nou-nãscuți a „cromozomului crimei“. Timp de aproape zece ani toți copiiinou-nãscuți dintr-un spital din Boston au fost supuși unui control cromozomial pentru depistareaprecoce a aberațiilor cromozomiale și preîntâmpinarea deviațiilor comportamentale. Conștienti-zând cã aceste cercetãri stigmatizeazã indivizii umani și recunoscând cã existența unui mediucriminogen influențeazã mai mult apariția delincvenței decât existența unui cromozom Y supli-mentar, Stanley Walzer și-a întrerupt cercetãrile experimentale.
Probleme etice nu pot sã nu-și punã și cei care au experimentat diverse tehnici de schimbare
a comportamentelor. Psihochirurgia, terapia comportamentalã, deprivarea senzorialã – într-osocietate nedreaptã – se întorc împotriva omului. Uitând parcã de verdictul dat medicilor naziștide Tribunalul de la Nürnberg, dr. Gross și dr. Meyer de la Clinica Universitarã Hamburg-Eppen-dorf, în cadrul programului de cercetare Aspecte psihosomatice, psihodiagnostice și terapeutice
ale agresivitãții , au pus la punct o așa-numitã „camerã a tãcerii“, care, prin deprivare senzorialã,
permite „spãlarea creierului“. Ceea ce se obține este pierderea capacitãții de concentrare a atențieiși de gândire coerentã, incapacitatea de orientare în timp și spațiu, halucinații etc., iar pe termenlung – așa cum arãta Robert Daly – deprivarea senzorialã induce modificãri de personalitate,stãri depresive, coșmaruri, dificultãți în relațiile sociale. Rezultatele cercetãrilor dr. Gross și Meyers-au materializat prin crearea unei „secții a tãcerii“ la închisoarea din Köln-Ossendorf.
Din pãcate, cazul nu este singular. Probabil cã cel mai vechi caz de încãlcare a normelor
morale într-un experiment cu conținut psihosociologic (vizând socializarea copiilor) rãmâneexperimentul fãcut din porunca împãratului Frederic al II-lea (1194–1250). Mânat de curiozitatea200 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 200

de a afla ce limbã (ebraicã, greacã, latinã, arabã sau limba pãrinților) vor vorbi copiii când vor
fi mari, dacã de la naștere nu vor auzi pronunțându-se nici un cuvânt, acesta a luat câte unnou-nãscut din cele 18 regiuni ale Imperiului Germanic și a ordonat doicilor sã-i îngrijeascãfãrã a le adresa însã vreun cuvânt. Curiozitatea dementã a împãratului n-a putut fi satisfãcutãpentru cã, înainte de a împlini vârsta de doi ani, toți copiii supuși experimentului au murit, fãrã
a fi fost atinși de vreo boalã incurabilã. Carența afectivã, izolarea socialã, mai ales la vârsteletimpurii – se știe astãzi –, produc totdeauna, dacã nu sfârșitul letal, în orice caz tulburãri psihice
ireversibile. Omul nu devine om decât în contactul lui permanent cu semenii și cu cultura.
Nu numai cu secole sau cu decenii în urmã, dar și în zilele noastre, uneori, experimentarea
pe subiecții umani trãdeazã lipsa de responsabilitate. Robert M. Veatch și Sharman Sollito, înRaport of the Hastings Center (1973), au inventariat un numãr de 43 de experiențe mai mult
decât condamnabile din punct de vedere deontologic, publicate cu începere din 1966 în revistelede specialitate: copii astmatici cãrora li s-a aplicat tratament placebo, fãrã ca pãrinții sau copiiisã știe cã sunt supuși unui experiment, supunerea la unele teste de durere a persoanelor carese prezentau pentru un examen medical obișnuit (respectivele persoane erau convinse cã testãrilefac parte din examenul propriu-zis), administrarea unor substanțe halucinogene (LSD) unuinumãr de 24 de persoane pentru a observa comportamentul lor, fãrã a fi fost prevenite în legãturãcu consecințele posibile ale administrãrii drogului ș.a.m.d. (J.P. Desportes, 1974).
Într-un interviu acordat în 1973, Elliot Aronson mãrturisea cã în experimentele de laborator
pe care le-a efectuat a indus multã anxietate subiecților pentru a studia efectele în plan compor-tamental ale acestui fenomen. Pornind de la considerente de eticã profesionalã, Elliot Aronsonînsuși declara cã o astfel de practicã experimentalã trebuie considerabil revizuitã.
Atât în ceea ce privește desfãșurarea experimentelor pe oameni – element specific experi-
mentelor psihosociologice –, cât și în aplicarea rezultatelor acestora trebuie respectate fãrãexcepție normele deotologice. „O severitate fãrã milã trebuie sã-i condamne pe cercetãtoriicare, din interes sau chiar din neglijențã sau dintr-o greșealã de judecatã, ar uita cã experimen-tarea pe oameni este diferitã […], cã trebuie urmãritã introducerea unor elemente favorabileprivind persoanele supuse ei“ (Chombart de Lauwe, 1971).
Timpul îndelungat și costul adesea ridicat al cercetãrilor experimentale limiteazã aplicarea
acestora în psihosociologie. Nu numai experimentele cu „variabilã timp“, ci aproape toate sche-mele experimentale impun o testare dublã (înainte și dupã introducerea variabilei independente)atât la grupul experimental, cât și la grupul de control. Tocmai acest lucru, împreunã cu aparaturautilizatã și plata subiecților, ridicã mult costul cercetãrilor experimentale.
Cu toate acestea, scepticismul legat de posibilitãțile aplicãrii experimentului în situațiile
sociale nu ni se pare deloc îndreptãțit. Cel puțin în actuala etapã de dezvoltare a sociologiei,psihologiei și psihosociologiei nu se justificã vreo obiecție metodologicã de principiu fațã deexperiment. Suntem întru totul de acord în aceastã privințã cu Vasile Pavelcu, care atrage atențiaasupra faptului cã valoarea experimentului variazã în funcție de concepția generalã a cercetãto-rului, de poziția lui teoreticã. De asemenea, subscriem la ideea de a nu cere metodei experimen-tale mai mult decât poate ea da. Nu împãrtãșim însã rezervele acad. Vasile Pavelcu, care subliniacã „trebuie sã ținem seama cã unele fapte rezistã, total sau parțial, prin natura lor (s.n.), la exi-
gențele metodei experimentale, așa cum este cazul în cea mai mare parte (s.n.) cu fenomenele
sociale și cum, cel puțin temporar, este cazul cu numeroase fenomene și procese psihice careprin complexitatea lor nu se preteazã totdeauna la o izolare, impusã de metoda experimentalãExperimentul în științele socioumane 201cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 201

a variabilelor“ (V . Pavelcu, 1972). Dacã avem în vedere doar experimentul artificial, afirmația
este pe deplin îndreptãțitã; dacã luãm însã în considerație ansamblul tipurilor de experimente,nu putem sã nu remarcãm cã natura faptelor psihosociale nu respinge metoda experimentalã.
Definiție, concepte de bazã și scheme experimentale
În fundamentala sa lucrare de metodologie a experimentului în științele sociale, Ernest
Greenwood, dupã ce trece în revistã sensurile în care este folositã metoda experimentalã însociologie și psihologie, ajunge la concluzia cã „Un experiment este verificarea unei ipotezeîncercând de a pune doi factori în relație cauzalã prin cercetarea situațiilor contrastante, în caresunt controlați toți factorii în afara celui ce intereseazã, acesta din urmã fiind cauza ipoteticãsau efectul ipotetic“ (E. Greenwood, 1945). Douã sunt caracteristicile asupra cãrora ErnestGreenwood insistã: capacitatea experimentului de a verifica ipotezele cauzale și controlulsituației experimentale. Arãtând cã experimentul tinde cãtre controlul maxim al factorilor, autorulprecizeazã esența metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înțelegerea unor situații contras-tante controlate“. Controlul este, așadar, elementul esențial în structura metodei experimentale.Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al științei, de care cunoașterea științificãse apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul.
Definiția datã de Ernest Greenwood, în ansamblu acceptabilã, este limitatã totuși prin aceea
cã insistã asupra legãturii cauzale doar dintre douã fenomene. Aceeași limitã o remarcãm și laalte încercãri de definire a metodei experimentale în științele socioumane. Arnold M. Rose apre-ciazã cã „Un experiment constã în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, pãstrând neschim-bați alți stimuli sau condiții posibile care pot sã afecteze obiectul în același timp și notândschimbãrile care se produc în obiect, probabil datoritã aplicãrii stimulului“ (A.M. Rose, 1954).
Așa cum se recunoaște astãzi, în domeniul socialului funcționeazã relații de multicauzalitate,
ceea ce impune luarea în considerare în ipotezã, și deci în experiment, nu doar a douã, ci a maimultor elemente. O definiție riguroasã a experimentului psihosociologic trebuie sã reflecte stadiulprezent de dezvoltare a cunoașterii, dar și posibilitãțile de azi ale tehnicii experimentale. Considercã definiția datã de Leon Festinger (1963) corespunde într-o mai mare mãsurã acestor exigențe:experimentul constã în „observarea și mãsurarea efectelor manipulãrii unor variabile independenteasupra variabilelor dependente într-o situație în care acțiunea altor factori (prezenți efectiv, darstrãini studiului) este redusã la minimum“. Definiția propusã de Leon Festinger subliniazã înprimul rând faptul cã experimentul este o observație provocatã ; în al doilea rând, cã situația
este controlatã. Aceste douã caracteristici sunt reținute și de alți psihosociologi. John W. Kinch(1973) considerã cã poate fi vorba de experiment când „cercetãtorul introduce deliberat anumițifactori în situația observatã sau controleazã comportamentul subiecților pe care îi observã“.În același sens, Marc Richelle (1995) apreciazã cã „A experimenta înseamnã a așeza un fenomensub un control riguros cu scopul de a-i determina condițiile de apariție“.
Definițiile reproduse, deși surprind caracteristicile esențiale ale metodei experimentale, nu
sunt – dupã opinia noastrã – suficient de cuprinzãtoare. Conform lor, rãmân în afara metodeiimportante tipuri de experimente frecvent utilizate în disciplinele socioumane (experimentulnatural și experimentul mintal). Precizarea cã introducerea unor factori în situația ținutã subcontrol poate fi fãcutã și în absența experimentatorului de cãtre alte instanțe (naturale sau sociale)credem cã va completa în chip fericit definițiile reproduse.202 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 202

V om spune, așadar, cã în științele socioumane experimentul psihosociologic constã în analiza
efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situație controlatã,cu scopul verificãrii ipotezelor cauzale. Observarea și manipularea efectivã a variabilelor decãtre cercetãtor sunt elemente caracteristice doar anumitor tipuri de experimente, nu tuturora.Este adevãrat însã cã, de cele mai multe ori, experimentatorul încearcã sã provoace fenomenelepentru a le observa și înregistra sistematic, pentru a le mãsura și explica prin cauze. Celebrulpaleontolog francez Georges Cuvier (1769–1832) spunea cã „observatorul ascultã natura, experi-mentatorul o întreabã și o silește sã i se dezvãluie“. Preluând acest aforism atât de valabil înștiințele naturii, putem spune cã și în experimentul psihosociologic propriu-zis cercetãtorul „puneîntrebãri“ fenomenelor psihosociale, nu așteaptã ca acestea sã i se dezvãluie de la sine. Factoriinaturali și sociali conlucreazã cu experimentalistul, pregãtit însã sã interogheze fenomenele:o serie de evenimente naturale, ca și mãsurile sociale organizatorice, antreneazã schimbãri încomportamentele individuale și de grup. Cercetãtorul experimentalist analizeazã astfel de situații,încercând sã le ținã sub control în vederea stabilirii relațiilor cauzale.
Se urmãrește ca nici un factor exterior, în afara celor manipulați, sã nu intervinã în situația
experimentalã, care, de-a lungul cercetãrii, trebuie sã rãmânã neschimbatã, cu excepția variabileidependente, pentru ca sã se poatã mãsura influența factorilor introduși. Maurice Duverger (1961,356) chiar definește astfel experimentul: „În desfãșurarea unui fenomen se introduc unul saumai mulți factori artificiali: comparând rezultatele obținute cu acelea pe care le-ar da fenomenulîn absența oricãrei intervenții, se poate mãsura influența factorilor introduși“.
Referindu-se direct la experimentul sociologic, Julian L. Simon (1969) aratã cã „Esența
experimentului constã în aceea cã cercetãtorul manevreazã deliberat una sau mai multe variabileindependente (x
1, x2, x3…), expunând astfel diferite grupuri de subiecți la diferite variabile (sau
la diferite cantitãți de variabile independente) și apoi observã schimbãrile produse în variabileledependente (y
1, y2, y3…)“.
În definițiile reproduse, ca și în comentariile fãcute, au apãrut unii termeni (control, variabilã,
variabilã independentã, situație experimentalã etc.) care, constituind concepte de bazã în metodo-logia experimentului, se cer a fi, la rândul lor, definiți.
Prin control se înțelege asigurarea condițiilor de repetabilitate a rezultatelor ori de câte ori
se reia cercetarea. Robert Plutchik (1968) considerã cã termenul de „control“ a fost introdusrelativ târziu în istoria științei. Blaise Pascal (1623–1662) se pare cã a fost primul care a realizat,în 1648, un experiment controlat (studiul presiunii aerului). Termenul ca atare a fost însã introdusmai târziu. Chiar John Stuart Mill nu se referã decât implicit la controlul experimentelor. Abiadupã 1870, prin opera psihologului german Wilhem M. Wundt, termenul de control, în sensulde „standard de comparare“, dobândește o mai largã circulație. În studiile de psihologie experi-mentalã de la începutul secolului al XX-lea, Edward-Lee Thorndike și Robert S. Woodworthsunt primii care recunosc necesitatea utilizãrii grupului de control. Dupã 1908, grupul de controlîncepe sã fie frecvent utilizat în cercetãrile experimentale. În 1933, aproximativ 11 la sutã dinarticolele publicate în revistele de psihologie fãceau referiri la grupul de control. Douãzeci deani mai târziu, peste 52 la sutã din articolele publicate în domeniul psihologiei experimentaleincludeau referiri la grupul de control. Astãzi aproape cã nu poate fi conceput un studiu experi-mental cât de cât riguros în absența grupului de control și a unui control strict al variabilelor.
În sens modern, controlul (Figura 10.2) vizeazã în primul rând factorii introduși în expriment
pentru declanșarea unor comportamente specifice, dar și factorii a cãror influențã urmeazã afi eliminatã fie prin suprimare, fie prin pãstrarea lor constantã.Experimentul în științele socioumane 203cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 203

Vi= variabilã independentã;
Vd= variabilã dependentã;
Ve= variabilã externã necontrolatã;
Vec= variabilã externã controlatã;
Ge= grup experimental;
Gc= grup control
Fig. 9. 2. Controlul în experimentul psihosociologic
De asemenea, controlul se referã la modalitatea de constituire a grupelor experimentale și
martor pentru asigurarea comparabilitãții lor. În fine, controlul include și întreaga problematicã
de efectuare a mãsurãtorilor de observare, exactitatea și precizia aparatelor utilizate pentrudiferite înregistrãri (optice, acustice, termice etc.).
De modul în care se asigurã controlul într-un experiment depinde gradul de fidelitate al
mãsurãrii variabilelor. Mulți autori considerã controlul ca elementul definitoriu al experimen-tului. În acest sens, Hans J. Eysenck susține: „Esența experimentului în științã este datã de capa-citatea de a exercita controlul asupra variabilelor care influențeazã rezultatele experimentului“(1966). La aceeași concluzie ajung și Lee Harvey și Morgan MacDonald (1993) când afirmãcã „problema cheie în experimentare este controlul“. Din punctul de vedere al exercitãrii con-trolului, toate tipurile de experimente în cercetarea psihosociologicã pot fi ordonate pe uncontinuum, începând cu experimentul de laborator, în care controlul variabilelor este deplin,și terminând cu experimentul natural, unde cercetãtorul se limiteazã doar la controlul moduluide constituire a grupelor experimentale și la mãsurare.
Conceptele de bazã . Variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în patru
categorii ( dupã Leslie Kish). Variabilele explanatorii (experimentale, interne), care se diferen-
țiazã în variabilele independente și dependente. Variabilele independente sunt date de factorii
introduși în experiment de cercetãtor sau de alte instanțe (naturã, societate) și ai cãror parametri(valoare, intensitate, duratã, frecvențã etc.) se modificã în timp.
Variabilele dependente iau valori diferite în urma influenței asupra lor a variabilelor indepen-
dente. Atât variabilele independente, cât și cele dependente se supun legii conexiunii universalea fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental.204 Inițiere în cercetarea sociologicã
Ve
Ve
Ve
VecVi
VdGeC
ONTROL
C
ONTROL
C
ONTROLGccercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 204

Sporirea salariului, de pildã, într-un experiment psihosociologic poate fi variabilã independentã,
pentru a vedea cum influențeazã asupra absenteismului. Nimeni nu va susține însã cã aceastaar fi independentã de factorii politici, economici. Într-un alt experiment, salariul ar putea fivariabilã dependentã, de exemplu, dacã s-ar urmãri sã se vadã cum este influențat de o anumitãmodalitate de normare a muncii.
Allen L. Edwards (1968) atrage atenția asupra faptului cã variabilele explanatorii pot fi
cantitative , cât și calitative . Sunt cantitative acele variabile ale cãror valori, discrete sau continue,
pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea, conflictul etc.).Variabilele calitative sunt neordonabile unidimensional (de exemplu, profesiile, apartenențapoliticã etc.). Distincția fãcutã de Allen L. Edwards este deosebit de importantã din perspectivaprocedeelor matematice utilizate pentru prelucrarea datelor experimentale.
Variabilele exterioare controlate . Într-un experiment, în afara factorilor care își modificã
parametrii, existã o serie de alți factori, exteriori relației presupuse între variabilele explanatorii,care sunt menținuți constanți, sunt controlați: variabilele exterioare controlate. Numãrul variabi-lelor exterioare care trebuie controlate este totdeauna mare. Dacã am încerca sã vedem cuminfluențeazã coeziunea grupului (variabilã independentã) starea de sãnãtate mintalã a indivizilor(variabilã dependentã), o serie de factori legați de condițiile de viațã și de muncã ale indivizilorcuprinși în experiment ar trebui sã rãmânã constanți: programul zilnic, regimul alimentar șide odihnã, programul de muncã etc.
Variabilele exterioare necontrolate . Datã fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetãtorul
– cu bunã științã – lasã necontrolate unele variabile mai greu de menținut la același nivel datoritãcomplexitãții lor, mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din considerente materiale sau deon-tologice etc. În unele cazuri, cercetãtorul nu face nici un fel de legãturã între problema studiatãși factorii aparent îndepãrtați. Într-adevãr, ce legãturã poate fi între greutatea corporalã și sãnã-tatea mintalã?! La prima vedere, nici una. Variabila rãmâne necontrolatã. ăi totuși, dacã privimlucrurile mai atent, nu putem sã nu remarcãm, mãcar ipotetic, o anumitã legãturã. Ne îndreptã-țesc la aceasta considerentele de ordin endocrin, dar și social.
Variabilele exterioare necontrolate, care dau erori randomizante, nu ar trebui sã-i preocupe
prea mult pe cercetãtori, datoritã faptului cã influența lor în experiment se anuleazã reciproc.Rãmânând la ultimul nostru exemplu, cantitatea de endorfinã – „morfinã“ naturalã – din creierulsubiecților de experiment constituie o variabilã externã necontrolatã, care dã erori randomi-zante, unii subiecți având o cantitate mai mare de endorfinã în creier, alții o cantitate mai micã.
Într-un experiment riguros științific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui sã pro-
ducã erori randomizante, ca sã nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabileleexterne sunt controlate.
Referindu-se la variabile ca proprietãți ale fenomenelor mãsurate, ca proprietãți tangibile
ale lucrurilor (presiune, volum, duratã etc.), Donald H. McBurney (1983, 58) distinge patru tipuri:variabile explanatorii (independente și dependente); variabile continue și discrete ; variabilecantitative și calitative; variabile fizice și nonfizice. Ca orice tipologie, și aceasta reduce infini-tatea unitãților sociale și a calitãților lor la o schemã, desigur, utilã din punct de vedere didactic.
Un alt concept central în metodologia experimentului sociologic, în afara celui de variabilã,
este conceptul de grup (experimental, de control). Grupul experimental este constituit din ansam-
blul persoanelor asupra cãrora acționeazã variabila independentã introdusã de cercetãtor. În
metodologia experimentului, termenul de „grup“, cu rare excepții, are altã semnificație decâtExperimentul în științele socioumane 205cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 205

cea psihosociologicã. Foarte adesea, subiecții din grupul de control rezolvã individual sarcinile
experimentului, nu interacționeazã. Pentru termenul de grup experimental (și de control), maiapropiat decât sensul psihosociologic este înțelesul statistic, de grupare dupã anumite caracte-ristici a populației. Grupul de control servește pentru compararea efectelor introducerii variabilei
independente la grupul experimental; este un grup martor, asupra cãruia nu acționeazã variabilaindependentã. În psihosociologie, se pare cã Edward-Lee Thorndike și Robert S. Woodworth(1901) au utilizat cei dintâi grupul de control într-un experiment riguros.
Momentul experimental este un alt concept de bazã în sistemul explicativ al metodei experi-
mentale. În mod obișnuit, sunt luate în considerare momentele t
1și t2ale experimentului, adicã
momentele în care se mãsoarã variabilele dependente, înainte și dupã introducerea variabileiindependente. Achim Mihu (1973, 105) atrage atenția asupra momentului t
h, „perioada de timp
în care grupul experimental este pregãtit pentru a i se introduce variabila independentã x“.Observația este cât se poate de întemeiatã; în experimentul psihosociologic, variabila indepen-dentã nu se introduce instantaneu: grupul experimental, într-un fel sau altul, este pregãtit sãparticipe la experiment (i se cere acordul, este pus în condiții speciale etc.). Experimentele luiElton Mayo la atelierele de la Hawthorne, etapa „test-room“, sala de observare a montajuluide relee, constituie un foarte concludent exemplu privind semnificația momentului t
hîn desfãșu-
rarea cercetãrii experimentale.
Situația experimentalã cuprinde ansamblul persoanelor (cercetãtori, personal ajutãtor, subiecți
de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacțiiloretc.), precum și condițiile concrete în care se desfãșoarã experimentul. Situațiile experimentalepot fi naturale sau de laborator , create de cercetãtor. ăi într-un caz, și în celãlalt trebuie avut
în vedere cã elementele constituente ale situației experimentale interacționeazã, facilitând sau,dimpotrivã, îngreunând acțiunea variabilei independente. Astfel de factori, prezenți la începutulexperimentului și acționând asupra variabilei dependente (în fond, variabile externe necon-trolate), sunt numiți de cãtre W. Siebel (1965) „factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factoriacționeazã numai în momentul introducerii variabilei independente: sunt „factori catalitici“.De-a lungul desfãșurãrii experimentului, situația experimentalã se schimbã. W. Siebel distinge treifaze în dinamica situației experimentale: situația inițialã, situția de dupã introducerea variabileiindependente și situația finalã, în care se manifestã efectul. De cele mai multe ori, cercetãtoruleste atent la fazele inițialã și finalã, neglijând situația intermediarã. Întrucât situația experimen-talã, în dinamica ei, reprezintã un singur tot, este fireascã recomandarea de a se urmãri interacțiuneafactorilor și a elementelor pe toatã perioada desfãșurãrii experimentului. De asemenea, în prezen-tarea experimentului este recomandabil sã se arate, prin schițe sau fotografii, situația experimen-talã în diferitele ei faze.
Schemele experimentale . Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din
științele socioumane, schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercetãrii experimentalestabilite de John Stuart Mill (1806–1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu
metoda experimentului controlat, care este unul din procedeele indispensabile ale științei moderne“.
Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentalã a ipotezelor cauzale în științele
socioumane a fost impusã de necesitatea adecvãrii metodei la obiectul investigat, având în vederecomplexitatea cauzalitãții, natura factorilor experimentali și influența situației experimentale.
Complexitatea cauzalitãții . La nivelul socialului, este imposibil de imaginat un fenomen
care sã epuizeze cauzalitatea producerii altui fenomen, care sã fie necesar și în același timp206 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 206

suficient pentru producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite condiții,
în prezența altor factori, care mãresc probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzali-tatea socialã este exprimatã printr-un „nex complex de fenomene“ (A. Mihu, 1973, 50), în carecondițiile contributorii, în prezența celor contingente și alternative, determinã probabilisticapariția unui fenomen.
Canonul diferenței, despre care John Stuart Mill afirma cã reprezintã „cea mai perfectã
metodã de investigare științificã“, constã în aceea cã „Dacã un caz în care fenomenul investigatare loc și un caz în care acesta nu are loc au în comun toate circumstanțele, cu excepția uneiacare se întâlnește numai în primul caz, circumstanța unicã prin care se deosebesc cele douãcazuri constituie fie efectul, fie cauza, fie o parte indispensabilã a efectului sau a cauzei fenome-nului respectiv“. Acest canon constituie schema logicã a experimentului de tip determinist.
1. X, A, B, C →Y
X–, A, B, C →Y–
Pe baza lui sunt proiectate experimentele moderne de tip stohastic, descrise de R.A. Fisher
(The Design of Experiments , 1935), cu douã grupuri (grup experimental și grup de control) și
mãsurare „numai dupã“ introducerea factorului experimental:
grup experimental: X →Y1
grup de control: X–→Y2
Canonul diferenței, așa cum a fost formulat de John Stuart Mill, și, corespunzãtor lui, experi-
mentul cu douã grupuri și mãsurare „numai dupã“ constituie forma de reducție a tuturor experi-
mentelor din științele sociale. Francis Bacon (1561–1626), în Novum organum scientiarum (1620),
numea o astfel de probã „experimentum crucis“, subliniind caracterul decisiv al unui astfel deexperiment pentru respingerea ipotezelor. Mãsurarea „înainte“ și „dupã“ introducerea variabileiindependente într-un astfel de experiment nu constituie decât un caz particular impus de naturafactorilor experimentali. Experimentele cu un singur grup, fie cu mãsurare „numai dupã“ –despre acestea Donald T. Campbell (1966) spune cã „nu meritã numele de experiment“ – saucu mãsurarea „înainte și dupã“ introducerea factorului experimental sunt, în realitate, „schemepreexperimentale“, „deviații de la modelul experimentului clasic“ și au valoare foarte limitatãpentru testarea ipotezelor cauzale, deși sunt foarte des utilizate în științele sociale.
Astfel de cvasiexperimente , care nu sunt suficiente pentru a permite o testare severã a ipo-
tezelor, au totuși meritul de a sugera noi ipoteze – apreciazã Thomas D. Cook și Donald T. Camp-bell (1976). În plus, unele scheme cvasiexperimentale se apropie mult de schemele experimentalepropriu-zise. Experimentele cu un singur grup, cu mãsurare „înainte și dupã“, cu introducerearepetatã a variabilei independente (2) sau cu reintroducerea ei inversã (3), sunt foarte asemãnã-toare cu experimentele cu grup de control și chiar preferabile acestora, cu condiția ca reintrodu-cerea variabilei independente sã nu dea naștere fenomenului de învãțare. Schematic, acesteexperimente cu un singur grup pot fi reprezentate astfel:
2. G 1: X →Y1→X →Y1′
3. G 1: X →Y1→X–→Y–
1′Experimentul în științele socioumane 207cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 207

Afirmând cã „circumstanța unicã“ este „fie cauza, fie o parte a cauzei“, John Stuart Mill
prefigureazã schemele logice ale experimentelor multivariate (cu mai multe variabile indepen-dente), în care condiția suficientã conjunctivã exprimã complexitatea cauzalitãții sociale.
În experimentele multivariate, influența variabilelor independente (X, U, Z) poate fi luatã
în considerare fie ca un nex complex cauzal, fãrã a se diferenția valoarea contributorie acondițiilor, fie ca o complexitate de factori cu valori contributorii diferențiate și cu interacțiunispecifice. În primul caz se impune experimentarea pe douã grupuri și mãsurarea „numai dupã“(Figura 10.3). În cazul al doilea vor fi cuprinse în experiment 2
ngrupe (n fiind numãrul variabi-
lelor experimentale cu douã valori). Rezultã o nouã schemã logicã din combinarea valorilorvariabilelor experimentale (5).
5. (X x U x Z), A, B, C →Y1
(X x U x Z–), A, B, C →Y2
(X x U–x Z), A, B, C →Y3
(X x U–x Z–), A, B, C →Y4
(X–x U x Z), A, B, C →Y5
(X–x U x Z–), A, B, C →Y6
(X–x U–x Z), A, B, C →Y7
(X–x U–x Z–), A, B, C →Y8
Planul de cercetare este foarte asemãnãtor cu cel din primul caz, nota specificã fiind datã
de numãrul crescut de grupe experimentale și de procedeele matematice de analizã a datelor:analiza de varianțã, criteriul F, coeficientul de corelație interclase al lui Fisher.
Firește, în psihosociologie cauzalitatea nu este epuizatã doar de doi factori cu valori de
absențã și de prezențã, ca în exemplul dat. Luarea însã în considerare a mai mult de doi-treifactori care sã acționeze concomitent ridicã serioase probleme de organizare a experimentului,de operativitate și de cost. (De exemplu, pentru 5 factori, cu douã valori, numãrul grupelorexperimentale se ridicã la 32, pentru 6 astfel de factori sunt necesare 64 de grupe experimentaleș.a.m.d.). De aici rezultã, în practica cercetãrilor concrete din științele socioumane, o limitarea schemelor experimentale la câțiva factori considerați relevanți și, așa cum remarca RusselL. Ackoff ( Scientific Method , 1962), imposibilitatea stabilirii cu certitudine a cauzalitãții sociale,
totdeauna putând exista și alți factori (D) în care într-un caz sã fie prezenți și în altul absenți,contribuind la apariția sau nonapariția efectului (Y).
Așadar, prin canoanele stabilite de cãtre John Stuart Mill nu pot fi descoperite legãturile
cauzale, ci pot fi doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observația prealabilã a condi-țiilor de producere a fenomenelor. Celelalte obiecții metodologice formulate de cãtre R. L. Ackoff:necesitatea operãrii cu factori discreți (variații cantitative) sunt depãșite, dupã opinia noastrã, prinaplicarea analizei de varianțã și prin luarea în considerare a canonului variației concomitente .
Natura factorilor experimentali . Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, peda-
gogie are în vedere nu numai multicauzalitatea specificã fenomenelor sociale, ci și natura208 Inițiere în cercetarea sociologicã
4. (X x U x Z) x A x B x C →Y
(X–x U–x Z–) x A x B x C →Y–
X x U x Z →Ycercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 208

factorilor experimentali, a condițiilor contributorii și circumstanțiale, cu un cuvânt, a variabilelor
independente. Variabilele independente în experimentele psihosociale au foarte rar doar douãvalori (absențã și prezențã). Același lucru se poate spune și în legãturã cu variabilele dependente.Acest fapt l-a determinat pe Émile Durkheim sã considere, în Regulile metodei sociologice ,
canonul variației concomitente „instrumentul prin excelențã al cercetãrii în sociologie“ (1895/1974, 199). Potrivit acestui canon, „orice fenomen care variazã într-un fel sau altul ori de câteori un alt fenomen variazã într-un același fel particular este fie din cauza, fie efectul celui de-aldoilea fenomen, fie cã este legat de acesta printr-un fapt de cauzație“. Schema experimentelorproiectate în conformitate cu canonul variațiilor concomitente este urmãtoarea:
6. X maxim A, B, C →Ymare (mic)
Xmediu A, B, C →Ymediu
Xminim A, B, C →Ymic (mare)
X →Y
Variabilele independente și dependente pot crește sau descrește concomitent. Legãtura cau-
zalã este verificatã și în cazul în care unei creșteri a variabilei independente îi corespunde odescreștere a variabilei dependente.
În practica cercetãrilor psihosociologice se constituie grupuri experimentale și de control
în același timp, la care se introduc factorii experimentali:
7. X 1>X2> X 3
G1: X1→Y1
G2: X2→Y2
G3: X3→Y3
Dat fiind faptul cã variabila independentã poate avea valori pozitive și negative, nu numai
valori de absențã și prezențã (deci pozitive), schema experimentului „cu douã grupuri șimãsurare numai dupã“ se particularizeazã prin aceea cã un grup este influențat într-o direcție,celãlalt în direcția opusã ( the reversed-treatment ). Așa procedeazã N.C. Morse și E. Reimer
(1956) când unui grup îi aplicã o „conducere democraticã“ și celuilalt „un control ierarhic sever“(conducere „autoritarã“). Schema utilizatã este urmãtoarea:
8. G 1: X+→Y1
G2: X–→Y2
Obiecția cã nu se pot gãsi douã societãți sau douã colectivitãți umane care sã difere doar
printr-un singur factor, obiecție formulatã fațã de canonul diferenței, poate fi menținutã, dupãpãrerea noastrã, și fațã de canonul variațiilor concomitente. Randomizarea, controlul distribu-ției frecvențelor sau potrivirea pe perechi asigurã controlul asupra variabilelor externe, dar nueliminã factorii necunoscuți care ar putea interveni în producerea creșterii sau descreșterii varia-bilei dependente, concomitent cu creșterea sau descreșterea variabilei independente.
Având în vedere complexitatea cauzalitãții în domeniul socialului, ca și natura diferitã a
factorilor cauzali (împletire de factori cu douã și mai multe valori), putem sã ne imaginãmschema logicã a unui experiment cu douã variabile independente, din care una (X) cu douãvalori (absențã și prezențã) și cealaltã (U) cu mai multe valori (trei grade de intensitate), astfel:Experimentul în științele socioumane 209cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 209

9. (X, U 1), A, B, C →Y1
(X, U 2), A, B, C →Y2
(X, U 3), A, B, C →Y3
(X–, U1), A, B, C →Y4
(X–, U2), A, B, C →Y5
(X–, U3), A, B, C →Y6
Interpretarea rezultatelor unui experiment desfãșurat pe baza unei astfel de scheme nu poate
fi fãcutã decât prin analiza de varianțã, care dã rãspuns întrebãrilor: Care este influența factoruluiX asupra lui Y? În ce mãsurã influențeazã factorul U asupra lui Y? Care este acțiunea conjugatãa factorilor X și U asupra lui Y? Valorile lui Y diferã sistematic? Cu ce grad de semnificație?
Influența situației experimentale . Situația experimentalã poate, ea însãși, interveni ca varia-
bilã independentã în experiment, datoritã faptului cã, spre deosebire de științele naturii, înștiințele sociale subiectul experimentului este un participant activ, conștient, care intrã într-oformã specialã de interacțiune socialã cu experimentatorul. Schema experimentalã cu douã grupede control, propusã de R.S. Solomon (1949), reușește sã punã în evidențã influența pretestãriiasupra variabilei independente. Dar situația experimentalã nu se reduce numai la mãsurare,deși aplicarea instrumentelor de testare reprezintã, probabil, elementul cu ponderea cea maimare în schimbarea comportamentului subiecților în situația experimentalã. Așa cum atrãgeaatenția Martin T. Orne (1961) la simpozionul despre psihologia socialã a psihologiei experimen-tale, comportamentul subiecților în experiment este în funcție de totalitatea situației.
Schema lui R.S. Solomon permite atât evaluarea influenței instrumentelor și operației de
mãsurare, cât și a influenței combinate a pretestãrii și a variabilei experimentale. Aceastã schemãeste impusã de situația în care mãsurarea „înainte“ de introducerea variabilei independente (expe-rimentale) este susceptibilã de a interacționa cu aceasta. Strategia experimentãrii se prezintãîn Tabelul 9.1.
Tabelul 9.1 . Schema experimentalã cu douã grupe de control
În cadrul grupului experimental (G
1), diferența D 1între valoarea variabilei dependente
mãsurate „înainte“ și „dupã“ introducerea variabilei independente nu exprimã, așa cum s-arpãrea la prima vedere, numai influența variabilei independente, ci și influența operației demãsurare (pretestarea). Influența concomitentã a celor doi factori (variabila independentã șipretestarea) este datã de urmãtoarea relație: I = D
1- (D 2+D3).
Când I = 0, înseamnã cã nu existã interacțiune pretest-variabilã independentã. Astfel de
situații sunt totuși rar întâlnite în experimentele din științele sociale. Cel mai adesea influențamãsurãrii prealabile se adaugã și schimbã influența variabilei independente. Fie situația prezen-tatã în Tabelele 9.2 și 9.3:210 Inițiere în cercetarea sociologicã
Grup experimental
(G1)Grup control
(G2)Grup control
G3)
Mãsurare „înainte“ (pretest).Introduc variabila independentã.Mãsurare „dupã“ (post-test).dadadadadadanudada
DiferențaD1(pretest +
v. independentã)D2(pretest) D3(v. independentã)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 210

Tabelul 9.2. Experimentul A (cu douã grupe, cu mãsurare „înainte“
și „dupã“ introducerea variabilei independente)
Tabelul 9.3. Experimentul B (cu trei grupe, cu mãsurarea „înainte“
și „dupã“ introducerea variabilei independente)
În baza experimentului A, influența factorului experimental ar fi fost consideratã egalã cu
50. În realitate, influența acestui factor este mai micã (egalã cu 40). Experimentul B, în carevaloarea inițialã a performanței (Y
3) grupului de control (G 3) nu este mãsuratã, ci estimatã:
Permite mãsurarea corectã a influenței reale a variabilei independente:
Vi = V 3– Y 3 (60 – 20 = 40)
Fãrã a se identifica factorii necontrolați care pot contribui la modificarea valorii variabilei
dependente, schemele experimentale cu patru grupe (Tabelul 9.4) permit mãsurarea influențeiacestor factori. În acest fel, influența factorilor experimentali este foarte exact determinatã,constituind o strategie experimentalã idealã sub raportul siguranței interpretãrii.
Tabelul 9.4. Schema experimentalã cu trei grupe de controlExperimentul în științele socioumane 211
Grup experimental (G 1) Grup control (G 2)
Variabila dependentã (Y)
Introduc variabila independentãVariabila dependentã (Y’)20 (Y 1)
da
80 (Y 1)20 (Y 2)
nu
30 (Y 2)
Grup experimental
(G1)Grup control
(G2)Grup control
(G3)
Variabila dependentã (Y)Introduc variabila independentãVaraibila dependentã (Y’)20 (Y 1)
da
80 (Y 1)20 (Y 2)
nu
30 (Y 2)20 (Y 3)
da
60 (Y 3)
Grup experimental
(G1)Grup control
(G2)Grup control
(G3)Grup control
(G4)
Mãsurare „înainte“Introduc variabila independentãMãsurare „dupã“dadadadanudanudadanunuda
DiferențaD1(pretest +
v. independentã +
factori necontrolați)D2(pretest)D3(variabila
independentã)D4(factorii
necontrolați)⎟⎟
⎠⎞=⎜
⎝⎛+20
22020
2YYY2 1
3+=cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 211

Valoarea Y 4este estimatã pe baza mediei valorilor Y 1și Y 2. Ca și în cazul celei de-a treia
grupe experimentale, nici în grupa a patra (G 4) nu se introduce variabila independentã (X). Se
mãsoarã Y 4’ și se comparã cu Y 2’. Dacã diferența este semnificativã, înseamnã cã influența
factorilor necontrolați altereazã influența factorului experimental (a variabilei independente).În schema experimentalã cu patru grupe, interacțiunea pretestãrii și a condițiilor experimentaleeste datã de formula:
I = (D 1+ D 4) – (D 2– D 3).
Diferența dintre Y 4și Y 4’ (adicã D 4) exprimã influența condițiilor experimentale (factorii
necontrolați), care în experimentele din domeniul științelor sociale sunt greu, dacã nu imposibil,de eliminat.
Tipuri de experimente în științele socioumane
Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate:
gradul și specificul intervenției cercetãtorului în manipularea variabilelor, nivelul controlului va-riabilelor, natura variabilelor modificate, locul și funcția experimentului în cadrul cercetãrii etc.
John Stuart Mill, care aprecia cã valoarea situațiilor experimentale depinde de ceea ce este
în ele și nu de modul cum au fost obținute aceste situații, fãcea distincție totuși între experi-
mentul natural , în care situația experimentalã este oferitã de naturã, și experimentul artificial ,
în care situația este creatã de cercetãtor. În același sens, Claude Bernard (1958), afirmând cã„nu se poate admite cã mâna experimentatorului trebuie sã intervinã totdeauna activ pentru aprovoca apariția fenomenelor“, fãcea distincție între experimentele active și experimentele
pasive . Primele sunt experimente provocate , cele din urmã invocate, mintale .
Experimentul natural . Într-un experiment natural (numit de Franklin H. Giddings experi-
ment parțial , pentru cã verificã numai o parte din ipoteza cauzalã) sau experiment necontrolat
– în terminologia lui Ernest Greenwood – cercetãtorul observã situația înainte și dupã producereaunei schimbãri, determinate de apariția unui factor natural accidental sau de o combinație speci-ficã de factori obișnuiți (naturali sau sociali). Observarea vieții zilnice a unei comunitãți umane,înainte și dupã producerea unei catastrofe, constituie, prin excelențã, un exemplu de experimentnatural. Cercetãtorul nu poate – fãrã a încãlca regulile deontologice – induce stresul pentru a studiaexperimental colectivitatea. Natura o face însã, montând situații experimentale nedorite (inundații,seisme etc.), necesar a fi studiate pentru a preveni sau pentru a reduce suferința celor calamitați.
Astfel de experimente nu îl gãsesc însã pe cercetãtor pregãtit sã observe, el însuși (de cele
mai multe ori) fiind afectat de calamitate. Alteori cercetãtorul se aflã departe de locul catastrofei:observã fenomenul fie de la distanțã, fie cu întârziere. Controlul factorilor experimentali se dilu-eazã. Cu un cuvânt, caracteristicile, meritele și slãbiciunile experimentului natural sunt identicecu cele ale cercetãrii de teren. Aceasta nu înseamnã cã experimentul natural nu poate furnizadate științifice semnificative, mai ales când factorii experimentali sunt de naturã socialã. Studiullui Seymour Lieberman (1956) asupra raportului dintre rolul social al unei persoane și atitudinileacesteia este foarte ilustrativ. Studiul face parte dintr-o anchetã mai vastã efectuatã într-o întreprin-dere producãtoare de echipamente menajere (numitã de autor „Societatea Rockwell“), undelucrau aproximativ 4 000 de persoane, din care 2 500 muncitori și 150 contramaiștri. Din rândulmuncitorilor, 150 erau delegați sindicali. Studiul a constat dintr-o anchetã de teren. Variabila212 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 212

experimentalã a fost consideratã schimbarea rolului, iar perioada experimentalã a fost delimitatã
de intrarea în rol. Grupele experimentale cuprindeau pe cei care și-au schimbat rolul în perioadadelimitatã, iar grupul de control pe cei care în aceeași perioadã nu și-au schibat rolul. SeymourLieberman a compartimentat studiul sãu în trei faze: faza anterioarã schimbãrii rolului, fazaexperimentalã și faza postexperimentalã. În faza anterioarã schimbãrii de rol (septembrie-octombrie 1951) au fost chestionați aproape toți muncitorii, delegații sindicali și contramaiștriidin întreprindere. Chestionarul cuprindea întrebãri referitoare la atitudinea fațã de întreprindere,fațã de activitatea sindicatului din întreprindere, fațã de delegații sindicali. În decembrie 1952,în faza postexperimentalã, s-a aplicat același chestionar, în aceeași formã, unui numãr de 23 demuncitori deveniți contramaiștri, unui grup de control (muncitori care nu și-au schimbat rolul,46 la numãr) și unui numãr de 35 de noi muncitori care nu-și schimbaserã rolul, nu deveniserãdelegați sindicali. Constituirea grupurilor de control s-a fãcut luându-se în considerare anumitecriterii de eșantionare: demografice, atitudinea și motivația. Subiecților cuprinși în anchetã lis-a explicat cã se urmãrește compararea de la un an la altul a sentimentelor lor fațã de între-prindere, cã au fost incluși într-un eșantion reprezentativ bãrbați și femei, tineri și vârstnici etc.
Ipoteza studiului a fost confirmatã: plasat în rol, individul tinde sã adopte și sã dezvolte
atitudinile în acord cu ceea ce rolul social îi prescrie. Muncitorii deveniți contramaiștri – ca repre-zentanți ai conducerii întreprinderii – au început sã aibã o atitudine mai favorabilã fațã de direc-țiune. La rândul lor, noii delegați sindicali – ca reprezentanți ai muncitorilor – au dezvoltat oatitudine mai favorabilã fațã de aceastã organizație și mai criticã fațã de conducerea întreprin-derii. Schimbarea atitudinilor în acord cu schimbarea rolurilor a fost înregistratã cu un înalt gradde semnificație statisticã (p = 0,01). Pentru ilustrarea efectului rolurilor de contramaistru și dedelegat sindical asupra atitudinilor fațã de conducere și fațã de sindicat reproducem douã frag-
mente din tabelele prezentate în studiul lui S. Lieberman ( cf. Mendras, 1968, 372) (Tabelul 9.5).
Faptul cã studiul a continuat cu repetarea anchetei în 1954, când, datoritã recesiunii econo-
mice, și în Societatea Rockwell forța de muncã a fost redusã și mulți dintre contramaiștri au
fost din nou trecuți ca muncitori, fãcându-se alte alegeri sindicale, probeazã posibilitãțile oferitecercetãtorului de experimentul natural. Cercetãtorul trebuie sã urmãreascã continuu evoluțiafenomenelor, sã aștepte introducerea factorului experimental în situația deja cunoscutã pentrua mãsura efectele. Experimentul natural se apropie, prin aceasta, foarte mult de observație, fiinduneori denumit „observație controlatã“. De asemenea, experimentul natural, prin modul lui dedesfãșurare, se aseamãnã cu cercetarea de teren. Studiul lui S. Lieberman o dovedește cu priso-sințã. În fond, tendința de separare a experimentului pur în raport cu observația purã sau cucercetarea de teren propriu-zisã nu se justificã. În cadrul fiecãrei metode regãsim, într-o mãsurãsau alta, elemente generale ale procesului de cunoaștere. Contactul nemijlocit cu obiectul presu-pune procesele de percepție, de observație. Clasificarea obiectelor și fenomenelor implicã proce-sele psihice superioare de gândire și abstracție.
În tipologia creatã de John Stuart Mill, ca și în cea propusã de Claude Bernard, gradul de
intervenție a cercetãtorului în manipularea variabilelor constituie elementul esențial. Acelașicriteriu îl întâlnim și în tipologia propusã de F.S. Chapin : experiment proiectat șiexperiment
ex-post-facto (Experimental Design in Sociological Research , 1947). Dacã în experimentul
proiectat cercetãtorul creeazã situația, în experimentul ex-post-facto situația furnizatã de naturã
servește cercetãtorului ca material de analizã raționalã a legãturii cauzale dintre variabilele pecare nu el le-a introdus în experiment, dar pe care le „reconstruiește“ mintal.Experimentul în științele socioumane 213cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 213

Experimental mintal nu se desfãșoarã exclusiv în planul abstracțiilor și nici nu se contra-
pune experimentului proiectat. Foarte îndreptãțit, ătefan Lanțoș (1971) observa cã experimentulmintal continuã reflexia pornind de la observație, „o prelungește prin forța imaginației și fante-ziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observații“. Observația reprezintã nunumai instanța de inițiere a experimentului mintal, ci și de ghidare pe întreg parcursul lui. Estefoarte adevãrat cã „activitatea constructivã, ipotetico-deductivã a spiritului, care stã la baza orga-nizãrii experimentului fizic, material, se prelungește și își gãsește realizarea deplinã în experi-mentul mintal“ (M. Flonta, 1971), dar tot atât de adevãrat mi se pare și faptul cã cercetãtorulrevine mereu la datul senzorial, se ridicã în planul operațiilor logico-raționale, acționeazã apoiasupra reprezentãrilor ș.a.m.d., astfel încât experimentul mintal se caracterizeazã deopotrivãprin concretitudine senzorialã și înaltã abstractizare. El se aplicã nu numai acolo unde observațianu este accesibilã, ci oriunde și oricând se proiecteazã un experiment, întrucât înaintea manipu-lãrii efective a variabilelor, cercetãtorul le modificã în plan mintal și anticipeazã rezultatele.În condițiile adecvate, nu numai de accesibilitate a observației, dar și de timp, de mijloace mate-riale, de dezirabilitate socialã, experimentul din plan mintal este tradus în plan fizic. Experi-mentul propriu-zis (fizic) poate fi privit astfel ca o verificare a experimentului mintal.
Tabelul 9.5. Atitudinea contramaiștrilor și a delegaților sindicali
fațã de conducere și sindicat
Tot un criteriu dihotomic utilizeazã și Edgar Sydenstricker (1928) când împarte experi-
mentele în simultane și succesive , dupã cum rezultatul este obținut printr-o secțiune transversalã,
comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o secțiune longitudinalã, comparândgrupul experimental cu sine însuși, la diferite intervale de timp. Acest ultim timp de experimentcorespunde schemei logice a experimentului cu o singurã grupã, cu mãsurare „înainte“ și „dupã“introducerea variabilei independente.
Alte tipologii sunt mai sofisticate, utilizându-se criterii combinate. Tipologia creatã de Ernest
Greenwood (1945), care identificã în literatura sociologicã și psihologicã de dupã 1900 pesteo sutã de moduri de definire a termenului de experiment, nu reprezintã decât o combinare atipurilor de experimente propuse de F.S. Chapin și Edgar Sydenstricker.214 Inițiere în cercetarea sociologicã
Felul schimbãrii
Mai favorabil
conduceriiNeschimbatMai puțin favorabil
conduceriiTotal N P
În ce mãsurã conducerea se intereseazã de muncitori?% % % % %
Noii contramaiștri 48 52 0 100 23
46 Grupul de control 15 76 9 100
Noii delegați sindicali 29 62 9 100 35
35 Grupul de control 20 80 0 100
În ce mãsurã cadrele sindicale
se intereseazã de muncitori?% % % % %
Noii contramaiștri 22 69 9 100 23
46 Grupul de control 15 78 7 100
Noii delegați sindicali 57 37 6 100 35
35 Grupul de control 26 68 6 1000,01
NS
0,01
NScercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 214

Dupã Ernest Greenwood, experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat
succesional, ex-post-facto cauzã-efect și ex-post-facto efect-cauzã. Primele douã tipuri nu necesitã
lãmuriri suplimentare. Sunt experimente active. Experimentele ex-post-facto (invocate) au fost
divizate în douã categorii, pornind de la observația cã uneori cercetãtorul cunoaște numãrul șisituația celor care au suferit acțiunea unui factor ( ex-post-facto cauzã-efect), iar alteori nu se
cunoaște acest numãr, dar se știu numãrul și situația celor care prezintã efectul acțiunii respecti-vului factor ( ex-post-facto efect-cauzã). Câteva exemple vor ilustra diferențele dintre cele douã
tipuri de experimente. Sã presupunem cã într-o întreprindere industrialã cu forțã de muncãtânãrã, jumãtate din numãrul angajaților a urmat un curs de sporire a creativitãții. Dupã termi-narea cursurilor, la o distanțã de șase luni, în întreprindere se desfãșoarã o cercetare psihosociolo-gicã privind factorii de sporire a productivitãții muncii. În ce mãsurã cursurile urmate aucontribuit la sporirea productivitãții muncii? Cercetãtorul vieții sociale procedeazã la proiectareamintalã a unui experiment, încercând sã stabileascã în planul muncii efectele cursului de sporirea creativitãții. El știe numãrul cursanților și situația lor profesionalã (din registrele de evidențã);nu poate însã reconstitui situația actualã a acestora, deoarece unii s-au transferat, alții au promovat,în fine, alții și-au schimbat profesia. În acest caz, el se limiteazã la compararea situației pre-zente a celor care au rãmas în întreprindere, în aceeași profesie cu situația lor de dinainteaînceperii cursurilor de sporire a creativitãții, înregistrând numãrul invențiilor, inovațiilor și rațio-nalizãrilor fãcute: este un experiment mintal, imaginat, retroactiv, în care cercetãrorul manipuleazãîn plan mintal variabila experimentalã, înregistrând situația, dupã ce variabila independentã și-afãcut efectul.
Sã vedem acum ce se întâmplã într-un experiment ex-post-facto efect-cauzã . Cercetãtorul
nu cunoaște numãrul și situația celor care au fost expuși factorului care a produs un anumeefect; cunoaște însã efectul. Din totalul celor care prezintã o anumitã caracteristicã, câți au fostexpuși acțiunii, posibil cauzale, a unui anumit factor?
Inducerea violenței prin comportamente imitative de cãtre filmele ce prezintã modele agre-
sive a fost inițial demonstratã în experimentele conduse de Albert Bandura et al. (1963). La
grãdinița de copii a Universitãții Stanford, 96 de bãieți și fetițe în vârstã de 3 pânã la 5 ani șijumãtate, au constituit trei grupe experimentale și o grupã de control (fiecare grupã având câte24 de copii). În grupele experimentale, ca variabilã independentã, s-au prezentat: un modelreal de agresiune, un film cu scene de violențã și, în fine, un film de desene animate cu acelașiconținut. Variabila dependentã (comportamentul copiilor dupã expunerea lor timp de 20 deminute la modelele de agresivitate amintite) a fost mãsuratã prin înregistrarea agresiunii imitative
(lovirea pãpușilor cu care copiii se jucau de obicei, cãlcarea și distrugerea lor, agresiune verbalã),a rãspunsurilor parțial imitative (lovirea altor obiecte decât a pãpușii, așezarea pe pãpușã, fãrã
altã agresiune), a agresiunii nominative și a agresiunii efective , respectiv lovirea pãpușii și a
altor obiecte, concomitent cu remarcile ostile adresate altor lucruri decât pãpușii și împușcareacu un pistol-jucãrie a obiectelor din camerã. Calculându-se agresiunea totalã indusã de modelele
prezentate (scor: 83 pentru modelul real, 92 pentru film și 99 pentru filmul de animație), seconfirmã ipoteza cã expunerea la modele agresive sporește probabilitatea ca subiecții sã dezvoltecomportamente agresive. Fațã de grupul de control (scorul la agresivitatea totalã = 54), grupeleexperimentate se diferențiazã statistic semnificativ (X
r2= 9,06, p <.05). Subiecții din experi-
mentul proiectat de A. Bandura au rãspuns, prin comportamente agresive, instigației modelelor
atât din viața realã, cât și din filme. Diferențele dintre cele trei modele prezentate, în ceea ceExperimentul în științele socioumane 215cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 215

privește forța de inducere a unor comportamente agresive, nu sunt semnificative. Se înregistreazã
însã diferențe statistic semnificative între bãieți și fetițe (t = 2,69, p <.01), bãieții având o
agresivitate totalã mai mare.
Sintetizând posibilitãțile experimentelor ex-post-facto , Pierrette Rongère (1975, 31) precizeazã
cã prin acest tip de experiment se cerceteazã fie consecințele unei variabile cunoscute asuprasituațiilor în care ea este prezentã sau absentã, fie factorii care au influențat o situație cunoscutã.
De remarcat cã, în experimentele ex-post-facto , cercetãtorul nu manipuleazã efectiv variabi-
lele și nici nu este prezent în momentul acțiunii lor, procesele sociale desfãșurându-se în modnatural, fapt care conferã acestui tip de experiment un plus de valoare cognitivã. „El eliminãelementul de artificialitate care caracterizeazã cele mai multe din experimentele de laboratorcele mai precise. De asemenea, el permite investigarea situațiilor în care este imposibil pentruexperimentator sã introducã variații controlate“ (M. Jahoda et al., 1958). Unii specialiști, subli-
niind varietatea domeniilor în care se adecveazã perfect studiile ex-post-facto , apreciazã cã
acest tip de cercetare este mai important decât experimentul propriu-zis. Aceastã apreciere nuse referã la valoarea metodologicã intrinsecã a experimentului ex-post-facto , care, conform obser-
vației foarte judicioase a lui Fred N. Kerlinger (1973, 84), are trei mari slãbiciuni: inabilitateîn manipularea variabilei independente, lipsa posibilitãții de eșantionare, riscul interpretãriiimproprii a relațiilor dintre variabile.
Experimentele ex-post-facto sunt totuși de neevitat în cercetarea relațiilor sociale și psihoso-
ciale, dat fiind faptul cã cele mai multe dintre fenomenele studiate sunt mai ușor de definitdecât de manipulat.
Unele tipologii ale experimentului în științele socioumane se bazeazã pe funcția pe care
acesta o joacã în procesul de cunoaștere științificã. Tipologia propusã de Allen L. Edwards (1954)ia în considerare tocmai acest criteriu, fãcând distincție între experimentul explorativ , metodic ,
științific și critic . Experimentul explorativ, cu funcție de sondare a situațiilor sociale mai puțin
cunoscute, fãrã a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ceurmeazã a fi clarificate în cercetãrile științifice ulterioare. În procesul cunoașterii, experimentulexplorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un moment de inițiere.O funcție pregãtitoare în procesul de cunoaștere, dar mai avansatã, o are și experimentul metodic,proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale. Experimentulpropriu-zis științific, în tipologia propusã de A.L. Edwards, este experimentul cu ajutorul cãruia
se mãsoarã influența variabilei independente asupra variabilei dependente. În fine, experimentulcritic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintã tipul superior de experiment, cu valoare decunoaștere ridicatã. Criteriul luat în considerare de tipologia propusã de Allen L. Edwards estevalid, tipologia prezintã însã o anumitã notã de artificialitate. Ne putem întreba: experimentulexplorativ nu este științific? Dar în experimentul critic nu se mãsoarã acțiunea variabileiindependente în vederea testãrii ipotezelor cauzale?
Pornind de la același criteriu al rolului pe care îl are în cadrul cercetãrii științifice, tipologia
propusã de H. Parthey și D. Wahl (1966) mi se pare a fi mai riguroasã. În afara experimentuluiexplorativ , H. Parthey și D. Wahl fac distincție între experimentul principal și experimentul
de control , acesta din urmã servind pentru siguranța și generalizarea rezultatelor experimentului
principal în care sunt testate ipotezele cauzale.
Trecând peste încercãrile nejustificate de includere în rândul experimentelor a unor categorii
precum „experimentul prin încercare și eroare“ sau „studiul observațional controlat“, vom insista216 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 216

asupra principalelor tipuri de experimente întâlnite cel mai frecvent în tratatele și manualele
de sociologie și psihosociologie: experimentul de laborator și experimentul de teren . Includerea
procedurii „prin încercare și eroare“ în categoria experimentelor, susținutã de unii sociologi –de exemplu, Albion Small –, conduce la concluzia cã orice introducere de mãsuri noi în viațasocialã reprezintã un experiment, ceea ce, firește, constituie o exagerare. De asemenea, fãcânddin „studiul observațional controlat“ o categorie a experimentului sociologic, se neglijeazãspecificul experimentului, dat de manipularea realã sau mintalã a variabilelor.
Experimentul de laborator . Fãrã îndoialã cã A. Chapanis avea dreptate când afirma cã
noi apelãm la experimentul de laborator în același mod în care învãțații din secolele trecuteapelau la autoritatea lui Aristotel sau Toma d’Aquino. Existã specialiști de necontestatã reputațiecare considerã chiar cã „Progresul unei științe se apreciazã dupã gradul de finețe și preciziepe care îl pot atinge manipulãrile sale de laborator“ (L. Festinger și D. Katz, 1963). Existențaunor științe deplin dezvoltate, în care experimentul de laborator este impropriu – matematicasau astronomia, de exemplu – infirmã un astfel de punct de vedere și modereazã tendința desupraevaluare a experimentelor de laborator. În acest sens, evaluarea criticã a puterii de cunoaș-tere a experimentului de laborator fãcutã de A. Chapanis (1967) mi se pare deplin îndreptãțitã:„Teoriile care pot prezice numai ceea ce se petrece în cadrul celor patru pereți ai laboratoruluisunt teorii ineficiente“.
Ce este însã un experiment de laborator? Orice experiment psihologic desfãșurat într-un
laborator este, automat, „experiment de laborator“? În foarte subtilul sãu studiu, în care rapor-teazã relevanța experimentului de laborator la situațiile practice, studiu la care ne-am referit,A. Chapanis precizeazã cã un experiment de laborator constituie, înainte de orice, o situațieartificialã, în care cercetãtorul variazã unii factori (variabile independente), minimalizeazã acțiuneaaltor factori, care nu-l intereseazã în acel moment (variabile externe controlate), și mãsoarã schim-bãrile variabilei dependente, care sunt un rezultat al acțiunii sau sunt produse prin acțiuneavariabilelor independente.
La rândul sãu, Paul G. Swingle (1968), într-o remarcabilã lucrare cu pronunțat caracter
didactic, de expunere pentru studenți a varietãții domeniilor de experimentare în psihosociologieși de analizã a problemelor teoretice și metodologice fundamentale ale experimentului înpsihosociologie, preciza cã în experimentul de laborator cercetãtorul „manipuleazã variabileleîn condiții de control precis pentru a observa clar comportamentul asociat variabilelor“.
Din cele spuse pânã acum despre experimentul psihosociologic de laborator se contureazã
rãspunsul și la întrebarea dacã, automat, orice experiment desfãșurat într-un laborator reprezintãun experiment de laborator. În definițiile reproduse nu s-a fãcut nici o asociere între locul dedesfãșurare a experimentului și tipul determinat de experiment. Existã posibilitatea ca un experi-ment desfãșurat într-un laborator sã fie un veritabil experiment de teren. Firește, cu condițiaca laboratorul sã constituie locul obișnuit al activitãții subiecților de experiment. Cercetãrileexperimentale asupra mãrturiei, efectuate de Al. Roșca în 1933, reprezintã un foarte bun exempluîn acest sens. În timpul unor experiențe de laborator cu studenții în medicinã, cineva (necunoscutde studenți, dar „aliat“ sau „complice“ cu experimentatorul) intrã în salã și cere un microscoppentru profesorul P. Urmeazã o discuție. Microscopul este cedat cu condiția de a fi repedeînapoiat. Se anunțã însã cã microscopul a fost furat. Studenții sunt rugați sã dea câte o declarațiedespre cele întâmplate și sã descrie semnalmentele celui care a luat microsopul. Deși desfãșuratExperimentul în științele socioumane 217cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 217

într-un laborator – salã de curs –, experimentul nu este de laborator. Specific experimentului
de laborator este izolarea cât mai deplinã a variabilelor explanatorii, fapt ce conferã caracterulde „situație artificialã“ acestui tip de experiment, care se apropie de experimentul pur , întâlnit
în științele naturii. Nu întâmplãtor, Paul G. Swingle, în lucrarea semnalatã, compara aplicareaexperimentului de laborator în psihosociologie cu utilizarea microscopului în științele naturii.Uneori, experimentul psihosociologic de laborator este numit chiar „experiment pur“ (L. Festinger)sau „adevãrat“ (H. Anger) sau „științific“ (F.H. Giddings). Dar tocmai caracterul de artificialitateeste foarte adesea criticat. Analizând posibilitãțile de utilizare a experimentului de laboratorîn științele juridice, Sofia Popescu și Dragoș Iliescu (1979) se întreabã: „Comportamentul unuigrup de delincvenți ce discutã cu un anchetator ce nu este, în realitate, organ de urmãrire penalãva avea oare aceeași desfãșurare ca în cazul în care ei ar fi conștienți cã se aflã în fața uneisituații reale, de care depinde soarta lor“? Foarte probabil cã nu. Dar cine ne obligã sã proiectãmun experiment de laborator pentru a vedea cum se comportã delincvenții în timpul anchetei?În viața realã, factorii sociali și naturali nu influențeazã izolat comportamentele umane: întrepã-trunderea lor determinã reacții specifice, nereductibile la suma acțiunilor lor independente.Perfecționarea experimentelor de laborator trebuie cãutatã în direcția apropierii cât mai multa situației experimentale de situațiile reale. Trebuie deci o cât mai mare asemãnare între sistemulexperimental și cel natural; între cele douã sisteme trebuie sã existe un înalt grad de homofilie,este de pãrere sociologul Walter Friedrich, respingând astfel teza lui Leon Festinger potrivitcãreia în experimentul de laborator se urmãrește acțiunea unei variabile în condiții speciale,fãrã sã intereseze dacã respectiva situație se întâlnește sau nu în realitate. Aceastã tezã a luiFestinger conține o exagerare la limitã a caracterului artificial al experimentului de laborator,dar și o notã de adevãr: dacã s-ar urmãri reproducerea în situația experimentalã a situației naturale,nu ar mai trebui proiectat nici un experiment, s-ar studia direct situația naturalã! Oricum, validi-tatea externã rãmâne o problemã realã în toate experimentele psihosociologice de laborator.Eliott Aronson și J. Merrill Carlsmith (1968) discutã aceastã problemã fãcând distincție întrerealismul experimental și – în lipsa unei expresii echivalente – sã-i spunem realismul natural
(mundan = pãmântesc, terestru, lumesc). Nu este suficient sã ne asigurãm cã variabila indepen-dentã are un impact autentic cu variabila dependentã (realism experimental); trebuie sã ne punemși întrebarea în ce mãsurã experimentul de laborator, prin situația creatã, instrucțiuni, manipulareavariabilelor etc., constituie o oglindã a lumii reale (realism natural).
Experimentele psihosociologice de laborator trebuie sã modeleze situațiile sociale reale;
ele nu au sens decât dacã se confruntã cu viața socialã, explicând relația cauzalã dintre variabileîn condiții naturale, nu între „cei patru pereți ai laboratorului“. De acord cu Fred N. Kerlinger(1973), vom spune cã artificialitatea reprezintã, pur și simplu, o caracteristicã a experimentuluide laborator, dificil de precizat dacã ea constituie sau nu un dezavantaj în procesul cunoașterii.Într-adevãr, ținerea sub control a variabilelor, manipularea lor finã, mãsurarea exactã oferitede experimentul de laborator nu ar fi posibile în afara unei situații artificiale, de izolare fațãde factorii aleatori. În fond, tocmai artificialitatea este aceea care conferã experimentului delaborator avantajele pe care le enumerã Elliot Aronson și J. Merrill Carlsmith (1968) – autoritãțiindiscutabile în materie: posibilitatea de a pune în evidențã fãrã ambiguitate cauzalitatea, unmai bun control asupra variabilelor externe și, în fine, posibilitatea de explorare a dimensiu-nilor și parametrilor variabilelor complexe. Pe de altã parte, reproducerea în situații artificialea factorilor naturali ridicã numeroase probleme: caracteristicile variabilelor sunt modificate218 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 218

fie prin reducerea intensitãții lor, fie prin „supraîncãrcarea operatorie“ (adãugarea unor sarcini
suplimentare, limitarea posibilitãților de rãspuns, sporirea vitezei de prezentare a stimulilor,reducerea timpului de decizie etc.). Marcând distanța dintre situația naturalã și experimentulde laborator, este foarte revelatoare declarația unuia dintre primii cosmonauți, Richard Gordon,referitoare la ieșirea sa din capsula Gemini 11 și legarea acesteia cu un cordon de racheta Agena:„Tot ceea ce efectuam în laborator în 30 de secunde a devenit în cosmos o sarcinã enormã, de30 de minute“. În sens contrar, pentru a putea mãsura efectele unor variabile în experimentulde laborator se mãresc dimensiunile acestora, uitându-se cã astfel situația experimentalã sediferențiazã și mai mult de situația realã. Dar însãși abstragerea variabilelor din contextul lornatural de acționare, ca și combinarea dupã dorința cercetãtorului a variabilelor constituie odenaturare a acțiunii lor. În plus, urmãrind obținerea unor rezultate semnificative, cercetãtoruleste tentat sã manipuleze variabile independente cu efecte concludente, fãrã ca aceasta sã fietotdeauna în concordanțã cu situația realã.
Prezența cercetãtorului în situația experimentalã sporește și mai mult gradul de artificialitate
a experimentului de laborator. Pe plan mondial, s-a adunat o bogatã literaturã referitoare la aceastã
problemã. La noi, s-a studiat teoretic problematica experimentului psihologic ca act de comuni-care, relevându-se influența cercetãtorilor asupra performanței subiecților din experiment. Așacum arãta psihologul social Robert Rosenthal (1966), experimentatorul comite uneori erori de
observare, alteori falsificã, prin omiterea unor date, rezultatele experimentelor și modificã rãspun-
surile subiecților, obținând un comportament conform cu ipotezele sale. Acest fenomen estecunoscut sub numele de efectul Rosenthal . Într-un experiment cu valoare metodologicã, 30 de
experimentatori au fost puși sã transcrie pe fișe normalizate datele obținute într-o probã deautoestimare a succesului sau insuccesului într-o sarcinã determinatã. Dintr-un volum total de3 000 de date transcrise nu s-au înregistrat decât 20 de erori. Proporția erorilor este nesemnifi-cativã, dar faptul cã erorile înregistrate proveneau nu de la toți experimentatorii, ci doar de la unnumãr de doisprezece și cã aceste erori nu se distribuiau aleatoriu, ci în funcție de ipotezele cerce-tãrii, ni se pare deosebit de semnificativ. Robert Rosenthal gãsește o corelație de 0,48 (p = 0,01)între erorile de înregistrare și erorile de calcul ale experimentatorului. Este interesant însã cãerorile au un caracter constant, în timp ce erorile de înregistrare converg cãtre ipoteza avansatã.
Referitor la efectele neintenționate provocate de experimentator asupra comportamentului
subiecților, Robert Reosenthal atrage atenția cã sexul, rasa, confesiunea religioasã, statusul social,comportamentul social și simpatia pot provoca modificarea rãspunsurilor; la fel, relațiile anterioareale experimentatorului cu subiecții, gradul de adaptare al acestora, ostilitatea, anxietatea, tendințaaprobativã, autoritarismul, inteligența. Efectul Rosenthal a fost pus în evidențã chiar și în experi-
mentele pe animale. A fost suficient ca cercetãtorul sã eticheteze șoarecii care trebuiau sã parcurgãun labirint în „inteligenți“ și „proști“ pentru ca studenții experimentatori sã clasifice șoareciidupã expectația ce li s-a creat. Inutil sã mai precizãm cã Robert Rosenthal etichetase la întâmplareanimalele.
ăi în viața de zi cu zi efectul Rosenthal își spune cuvântul. Sã ne gândim doar la felul în
care așteptãrile profesorilor fațã de elevii pe care îi „eticheteazã“ ca disciplinați sau indisciplinațiși care sunt apreciați mai degrabã dupã eticheta ce le-a fost atribuitã decât dupã comportamentullor efectiv. Pedagogii au analizat acest fenomen, denumindu-l efectul Pygmalion , recunoscând
astfel sagacitatea observațiilor dramaturgului englez George Bernard Shaw din scânteietoareasa comedie Pygmalion , în care un profesor de lingvisticã reușește sã facã dintr-o femeie incultãExperimentul în științele socioumane 219cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 219

o doamnã ce impresioneazã înalta societate. Efectele declanșate de prezența experimentatorului,
dupã opinia lui J.P. Desportes, sunt în funcție de nivelul de anxietate și de dificultatea sarciniiexperimentului. La rândul sãu, C. Argyris considerã cã rezultatele experimentelor de laboratorsunt determinate de raporturile de inegalitate dintre experimentator și subiecții de experiment.El comparã relația experimentator-subiect în experiment cu raportul dintre patron și muncitor.Ca și muncitorii, subiecții de experiment sunt într-o mãsurã sau alta manipulați. Uneori, ei suntplãtiți pentru participarea lor, ceea ce face și mai evident raportul de inegalitate fațã de experi-mentator. Faptul cã uneori subiecții sunt plãtiți ca sã participe la experiment, rolul de judecãtoral experimentatorului, prestigiul sãu academic, diferența de vârstã, sex, rasã, status social etc.intervin ca factori perturbatori în desfãșurarea experimentului. De aceea este necesar ca înprezentarea studiilor experimentale sã se precizeze totdeauna prezența sau absența cercetãtoruluiîn situația studiatã, pentru cã s-a observat cã experimentatorul obține în mod spontan de lasubiecții de experiment un comportament conform cu ipotezele sale ( efectul Rosenthal ).
Subiecții de experiment introduc și ei numeroase distorsiuni. Cel mai adesea, în experimen-
tele psihosociologice de laborator, ca subiecți sunt utilizați studenții în sociologie, psihologieetc. În SUA, toți studenții din primii ani ai facultãților de psihologie trebuie sã fi servit ca subiecțiîntr-un anumit numãr de experimente. Dar ei au un status special în raport cu statusul de obser-vator spontan al celorlalți subiecți: sunt mai interesați de situația experimentalã, de tehnica șiinstrumentele utilizate, au mai multe cunoștințe referitoare la comportamentul uman și la condi-ționarea lui socialã. Cu toate acestea, în studiile experimentale de psihosociologie, studențiicontinuã sã fie utilizați ca subiecți, constituind ceea ce sociologul Walter Friedrich numea „droso-phila psihosociologicã“ a studiilor experimentale. Unele cercetãri (E. Aronson și J.M. Carlsmith,1963; J. Freedman, 1965) au arãtat însã cã subiecții-studenți în experimentele de reducere adisonanței cognitive procedeazã foarte asemãnãtor cu subiecții de aceeași vârstã, dar de alteocupații. Considerãm cã este judicios sã spunem cã includerea studenților de la facultãțile deștiințe sociale în experimentele de psihosociologie trebuie judecatã în primul rând dupã naturasarcinii experimentale și abia apoi dupã facilitãțile pe care o astfel de strategie le oferã.
Indiferent de caracteristicile socioprofesionale ale subiecților, studenți sau de alte categorii,
totdeauna se pune problema motivãrii participãrii lor la experimentul de laborator. Uneori subiecții,în special cei de vârstã micã sau cu nivel de școlaritate scãzut, nu sunt avertizați cã participãla un experiment; li se dã o sarcinã și se urmãrește, ca și în situațiile naturale, modul de rezolvarea ei. Ei se comportã natural, angajându-se în rezolvarea sarcinii, dar cercetãtorul nu cunoaștefoarte exact gradul de motivare produs de sarcina propusã. Alteori, se cere acordul subiecțilorde a participa la un experiment. Dar și participarea benevolã are o motivație care se cere cunoscutã:dorința de a sprijini progresul științei, simpatia fațã de cercetãtor, politețea sau prestigiul cercetã-torului influențeazã angajarea în sarcina experimentalã a subiecților. Când experimentul sedesfãșoarã pe o duratã mai mare de timp este necesar ca subiecții sã fie plãtiți pentru fiecareprobã la care participã. În astfel de situații, chiar dacã toți primesc aceeași retribuție, ei suntmotivați totuși diferit. Motivarea participãrii subiecților în experimentele de laborator rãmânetotdeauna o variabilã externã greu de controlat.
Participarea voluntarã a subiecților la experimentele psihosociologice de laborator a fost
studiatã de un mare numãr de cercetãtori, care au ajuns la concluzia, aparent paradoxalã, cãsubiecții de experiment nu sunt deloc voluntari și cã prezentarea lor pentru participare la experi-ment nu se datoreazã hazardului, fapt care limiteazã considerabil generalizarea rezultatelor.220 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 220

Chiar în cazul în care studenții de la psihologie și sociologie sunt incluși ca subiecți de experi-
ment, ei nu sunt reprezentativi nici mãcar pentru ansamblul studenților de la aceste disciplineși, cu atât mai mult, nu sunt reprezentativi pentru întreaga populație studențeascã. De regulã,se oferã ca voluntari studenții cei mai silitori, cei mai interesați sã se autocunoascã. Deformarearezultatelor datoritã modului de recrutare a subiecților voluntari este ilustratã de faptul cã, într-omare universitate, proporția voluntarilor variazã între 10 la sutã și 100 la sutã, în timp ce pentrustudenții din facultãțile de psihologie proporția este de 50-100 la sutã.
Sintetizând rezultatele la care s-a ajuns în cercetarea problemei participãrii voluntare în
experimentele psihosociologice, Robert Rosenthal (1969) atrage atenția asupra faptului cã, înastfel de experimente, eșantioanele de voluntari diferã considerabil fațã de populația de non-voluntari prin urmãtoarele caracteristici: subiecții voluntari în experiment dau dovadã decapacitate intelectualã superioarã, sunt mai interesați și au o motivație mai puternicã decât non-voluntarii, sunt mai independenți fațã de convenții, mai tineri, mai puțin autoritari, simt într-ungrad mai înalt nevoia de aprobare socialã, sunt mai sociabili etc.
Experimentul de teren , definit ca „cercetare bazatã pe cunoștințe teoretice, în care experi-
mentatorul manevreazã o variabilã independentã într-o situație socialã realã în vederea verificãriiunei ipoteze“ (J.P. French, 1963), eliminã dificultãțile legate de artificialitatea experimentuluide laborator. Subiecții sunt observați în condițiile naturale ale existenței lor, variabilele indepen-dente au caracteristici reale, experimentatorul, de cele mai multe ori, nu influențeazã prin prezențasa situația experimentalã, motivarea participãrii subiecților este în întregime determinatã desituația socialã realã, astfel încât generalizãrile în cadrul experimentelor de teren au mai multtemei decât în cazul experimentelor de laborator.
Experimentul de teren, numit uneori și experiment natural , prin desfãșurarea lui în situații
sociale reale, se apropie de cercetarea sociologicã de teren; pãstreazã totuși ca o caracteristicãdefinitorie „manevrarea variabilelor“. Cercetãtorul introduce un factor experimental în situațiasocialã pe care o studiazã și alege situația socialã de studiu fãrã a încerca sã o modifice. ăiîntr-un caz, și într-altul se observã și se înregistreazã reacțiile persoanelor în situații reale.
Introducerea unui nou procedeu de predare sau examinare în școalã, schimbarea organizãrii
producției, modificarea programului de lucru sau schimbarea regulamentului de ordine interioarãsunt tot atâtea situații care se oferã cercetãtorului spre a fi studiate printr-un experiment de teren.Responsabilitatea schimbãrilor produse în situațiile sociale reale o are managerul, sociologulmãsurând doar efectele produse în urma acestor schimbãri și oferind celor interesați informațiiprecise și complete referitoare la consecințele apropiate și îndepãrtate ale hotãrârilor luate.
Experimentele de teren sunt foarte variate. Dupã posibilitatea cercetãtorului de a manipula
variabilele, se disting – în terminologia propusã de Maurice Duverger (1961) – urmãtoareletipuri: experimentul de teren pasiv și experimentul de teren activ .
În primul tip de experiment de teren, cercetãtorul nu manipuleazã variabilele; se mãrginește
sã anunțe doar o schimbare a situației și înregistreazã reacția subiecților ( observație provocatã
sau pseudoexperiment ) sau cautã sã stabileascã înlãnțuirea factorilor care au generat o anumitã
situație ( ex-post-facto ). Experimentul de teren activ, caracterizat prin manipularea efectivã a
variabilelor în condiții naturale, poate fi și el de douã tipuri: experiment activ direct , în care
cercetãtorul introduce factorii experimentali, și experiment activ indirect , în care factorii expe-
rimentali nu sunt introduși de cãtre cercetãtori, ci de cãtre cei cu putere de decizie sau sunt,Experimentul în științele socioumane 221cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 221

pur și simplu, generați de o situație naturalã (incendiu, secetã, inundație, cutremur etc.). Cercetã-
torul cunoaște situația anterioarã și este prezent în momentul introducerii sau producerii facto-rilor care schimbã situația socialã, înregistrându-le efectele. De asemenea, dupã durata de timpa experimentului, întâlnim experimente instantanee , în care factorul experimental acționeazã
doar câteva fracțiuni de secundã (explozie, cutremur), și experimente de duratã , extinse pe
luni sau chiar ani. Factorul experimental poate fi introdus o singurã datã sau în repetate rânduri,poate fi simplu, dar și extraordinar de complex. La fel, situația experimentalã poate fi restrânsãla o colectivitate puțin numeroasã (o clasã școlarã, o echipã de muncã etc.), dar poate viza ozonã întreagã (un județ sau chiar mai multe). Experimentarea pe colectivitãți restrânse estemai frecventã în psihosociologie decât experimentarea pe populații mari și pe zone întinse.Existã chiar pãrerea cã nu este posibil decât experimentul pe grupuri mici. O astfel de opinienu rezistã unei analize epistemologice riguroase și nici nu corespunde inventarului cercetãrilorpsihosociologice. Este adevãrat cã experimentarea pe grupuri mici are un avans considerabil,cã în acest domeniu s-au obținut rezultate spectaculoase: sã ne amintim experimentul lui KurtLewin, R. White (1939) privind influența stilului de conducere asupra climatului social sauexperimentele lui Muzafer Sherif (1951) asupra relațiilor intergrupale, care au deschis orizonturi
noi în investigația psihosociologicã. De remarcat faptul cã notorietatea acestor experimente adevenit incontestabilã abia dupã reluarea lor și generalizarea rezultatelor la adulți, în condițiileexistenței naturale a acestora (muncã, relații de conducere etc.).
Considerând cã experimentul este aplicabil în toate domeniile vieții sociale, trebuie insistat
asupra necesitãții de a conjuga studiul experimental cu studiul de teren (experimentul cu ancheta)și, în cadrul studiului experimental, subliniem cerința de a combina experimentul de laboratorcu experimentul de teren. Prin aceasta respingem ca nefondatã aprecierea cã „experimentulde laborator este principala metodã utilizatã în câmpul interdisciplinar al psihologiei sociale“(Ph. Bonacich și J. Light, 1978). Utilizarea combinatã a mai multor metode și tehnici în studiereaaceluiași fenomen este un principiu al metodologiei sociologice, impus de faptul cã fiecaremetodã sau tehnicã prezintã limite interne în surprinderea adevãrului și cã virtuțile de cunoaștereale uneia suplinesc limitele celeilalte. În ceea ce privește experimentul, validitatea lui internã– ca principalã virtute metodologicã – compenseazã aceastã limitã a anchetelor psihosociologice,care au însã o bunã validitate externã, ceea ce reprezintã o limitã a studiilor experimentale.Controlul variabilelor constituie un avantaj oferit de experimentele de laborator și, în acelașitimp, o limitã a experimentelor de teren, unde întreaga situație experimentalã este foarte greude controlat. În condiții naturale, variabilele experimentale sunt greu de izolat și adesea imposibilde pãstrat constante variabilele externe. De aceea, este bine ca una și aceeași problemã sã sestudieze în paralel prin experimentare în laborator și în contextul vieții reale, urmãrindu-se sãse stabileascã dacã apar diferențe semnificative într-o situație sau în cealaltã. De asemenea,este firesc ca, în condițiile în care avantajele și limitele experimentelor de laborator și de terensunt reciproce, cele douã tipuri de experimente sã fie utilizate nu numai conjugat, ci și împreunãcu alte metode (observație, studiu de caz etc.), pe baza unei teorii adecvate.
În încheierea prezentãrii aspectelor metodologice ale experimentului psihosociologic, fãrã
a considera experimentul ca fiind cea mai valoroasã metodã de cercetare, vom spune, împreunãcu Muzafer Sherif și Carolyn Sherif (1956), cã „Metodele experimentale sunt preferabile cândși dacã pot fi utilizate fãrã sã anuleze sau sã deformeze caracteristicile esențiale ale problemeialese pentru cercetare“.222 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 222

Etapele cercetãrii experimentale
Experimentul reprezintã o metodã care s-a utilizat relativ târziu în desfãșurarea procesului
de cercetare a vieții sociale, numai dupã ce teoria a atins un anumit nivel de structurare. Nicio cercetare sociologicã nu începe cu experimentarea. Experimentul își poate dovedi „vocația“sa de testare a ipotezelor cauzale numai dupã ce au fost acumulate suficiente fapte de observațieși au fost elaborate sisteme coerente de ipoteze empiric verificabile.
John C. Townsend (1953) considerã cã la începutul oricãrui experiment în psihologie, ca
și în oricare științã socialã, trebuie sã ne punem un set de întrebãri, care și fixeazã etapele cerce-tãrii: Care este problema? Care este ipoteza? Care este variabila independentã? Care este variabiladependentã? Cum voi mãsura variabila dependentã? Ce control este necesar? Ce procedee vorfi folosite în conducerea experimentului? Ce aparate sunt necesare? Cum exact și în ce secvențe
voi planifica experimentul? Cum voi analiza rezultatele? V oi utiliza experimentul pentru a con-
firma sau pentru a infirma ipoteza? Am fãcut vreo greșealã?
În acord nu numai cu John C. Townsend, ci și cu logica lucrurilor, vom spune cã prima
etapã în realizarea unui studiu experimental o constituie alegerea și formularea problemei ceurmeazã a fi elucidatã prin rezultatele experimentului. A pune noi probleme, a sugera noi posibi-litãți de explicare a relațiilor dintre fenomene, a privi vechile probleme dintr-o perspectivã nouã,incluzându-le în alte relații, toate acestea asigurã progresul științei. Cu siguranțã cã avea dreptateAlbert Einstein (1879–1955) când spunea: „Formularea unei probleme este adesea mai impor-tantã decât soluționarea ei“.
Alegerea problemei , ca în orice proces de cercetare științificã, trebuie sã fie fãcutã atât în
funcție de aplicabilitatea directã, cât și de aplicabilitatea indirectã a concluziilor permise deexperiment.
Categoria de „problemã“ în procesul cercetãrii științifice i-a preocupat în mod deosebit pe
epistemologi. Ce reprezintã o problemã? „O problemã este forma subiectivã în care se exprimãnecesitatea dezvoltãrii cunoașterii științifice. Ea este reflectarea situației problematice, adicãa procesului obiectiv de dezvoltare a societãții“ (H. Berger și H. Jetzschmann, 1973). Problemade cercetare în științele socioumane izvorește, așadar, direct sau indirect din procesul obiectival practicii sociale și trebuie sã vizeze rezolvarea imediatã sau mediatã a unor situații proble-matice reale. Sarcina psihosociologilor este aceea de a sesiza problema, de a o formula în termeniștiințifici, de a o trata conform principiilor metodologice și, în fine, de a preciza variantele desoluții, cu implicațiile lor.
Firește însã cã este simplistã reprezentarea procesului de alegere a temei de cercetare numai
în funcție de necesitãțile practicii sau numai în funcție de logica dezvoltãrii științei. În realitate,intervin numeroși factori de naturã socialã, științificã și personalã.
Factorii sociali nu se reduc numai la necesitãțile practicii, care, firește, rãmân prioritare.
Comandamentele politice și ideologice impun studierea cu precãdere a unor fenomene, orien-teazã alegerea temelor. Cercetãtorul din domeniul științelor socioumane nu poate sã fie indiferentfațã de problemele sociale. De asemenea, sensibilitatea societalã – așa cum remarcau DennisP. Forcese și Stephen Richer (1973) – intervine din plin. Multe posibile teme de cercetare rãmânneabordate pentru cã societatea, în întregul ei, manifestã o anumitã reținere în a le accepta caprobleme reale, demne de a fi științific cunoscute. Între acestea se numãrã problemele vieții sexuale,violența în familie, maltratarea copiilor etc. ăi astãzi existã încã un tabu asupra abordãriiExperimentul în științele socioumane 223cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 223

psihosociologice a morții și sunt de-a dreptul eroice studiile de psihosociothanatologie. La fel,
factorii științifici nu se reduc la cei derivați din logica dezvoltãrii științei, deși în primul rândei ordoneazã prioritãțile de alegere a temelor de cercetare. Modul de organizare a activitãțiiștiințifice, relațiile în cadrul organizațiilor și organismelor științifice, tradițiile, marile persona-litãți etc. pot influența orientarea cercetãrilor științifice la un moment dat.
În fine, factorii de personalitate vizând valorile și normele, pasiunea și înclinațiile, pregãtirea
de specialitate și experiența de viațã a cercetãtorilor nu sunt deloc elemente imponderabile înalegerea temelor de cercetare. Fiecare cercetãtor autentic își evalueazã și dã o semnificație pre-cisã muncii sale. Gradul lui de implicare în societate îl apropie sau, dimpotrivã, îl ține deopartefațã de problemele majore ale societãții în care trãiește. Angajarea deplinã în studierea acestorprobleme oferã nu numai o autenticã satisfacție profesionalã, dar și posibilitatea dezvoltãrii încontinuare a științei. Scopurile direct utilitare ale experimentelor trebuie sã fie totdeauna dublatede scopurile fundamentale impuse de dezvoltarea teoriei. Luarea deciziei, de exemplu, poatefi privitã în același timp ca o problemã practicã, dar și ca o problemã fundamentalã de sociologie.Cum influențeazã cantitatea de informație de care dispune fiecare membru al echipei de decizierelațiile interpersonale? Dar optimizarea deciziei?
În domeniul managementului, experimentul este indispensabil. Nu numai verificarea eficienței
modalitãților existente de conducere, ci, mai ales, testarea valorii unor noi procedee și identifi-carea consecințelor sociale ale introducerii noului fac necesarã experimentarea.
Depinde de pregãtirea teoreticã și de implicarea socialã a cercetãtorului sã facã din experi-
ment un însoțitor permanent al cercetãrii științifice și al practicii social-politice. În acest senseste de susținut orientarea cu precãdere a cercetãrii în domeniul vieții sociale spre studiile experi-mentale, îmbinând armonios cercetarea cu acțiunea socialã. Nu trebuie uitat însã cã „valoareaexperimentului depinde esențial de noutatea ipotezei de lucru“ (ăt. Georgescu, 1978).
Problemele vieții sociale, ca și problemele teoretice genereazã în permanențã teme pentru
cercetarea experimentalã. Aceasta este calea principalã, pe baza cãreia se asigurã nu numairezolvarea problemelor sociale, dar și progresul științei. Nu este exclusã însã și o altã modalitatede fixare a temei. E. Wolff remarca faptul cã cercetãtorul poate porni de la tehnica de cercetare,întrebându-se ce problemã îi poate fi folositoare. Într-adevãr, ne putem întreba dacã tehnicilemoderne de înregistrare a debitului sanguin cerebral nu cumva pot elucida problema contagiuniimintale. Dar tehnicile psihochirurgicale? Pot oare furniza ele cunoștințe suplimentare referitoarela comportamentul deviant? Perfecționarea instrumentelor de înregistrare a comportamentelordeschide drumul spre abordarea în profunzime a unor fenomene psihosociale și, de ce nu, spredescoperirea experimentalã a unor noi etape sau mecanisme de interacțiune comportamentalã.
Alegerea variabilelor explanatorii urmeazã imediat etapei de stabilire a problemei ce se inten-
ționeazã a fi supusã experimentului. Alegerea variabilelor explanatorii este în funcție de ipotezeleavansate. Variabila independentã operaționalizeazã componenta „dacã“, iar variabila dependentãoperaționalizeazã componenta „atunci“ a ipotezelor. Pentru verificarea uneia și aceleiași ipotezecauzale pot fi alese multiple variabile explanatorii, pentru cã indicatorii definiționali – așa cumse știe – sunt interșanjabili. Intuiția cercetãtorului, pregãtirea lui teoreticã, condițiile concretede montare a experimentului determinã alegerea variabilelor independente și dependente. Dificul-tatea constã în alegerea acelei sau acelor variabile care sã operaționalizeze adecvat conceptelereunite în structura „dacã…, atunci…“ și care sã permitã mãsurarea și izolarea lor. Dupã opinianoastrã, variabilele explanatorii au aceeași funcție ca și indicatorii definiționali și, în consecințã,224 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 224

întreaga problematicã a raportului dintre indicat și indicator se regãsește în strategia alegerii
variabilelor. În plus, dacã pentru indicatorii definiționali se cere ca ei sã fie observabili și ușormãsurabili, pentru alegerea variabilelor se pune problema manipulãrii, a schimbãrii rapide șiample a caracteristicilor lor. Fãrã îndoialã cã au dreptate psihosociologii care afirmã cã „Limitamajorã a cercetãrii experimentale provine din dificultatea de introducere a variabilei indepen-dente“ (J.L. Freedman et al., 1974). De exemplu, nu se poate aștepta, într-un experiment, sã
se vadã consecințele expunerii la zgomotul rutier cotidian; ar trebui sã se aștepte zeci de ani.Este suficient sã se mãreascã intensitatea zgomotelor pentru ca efectele sã se producã rapid.Dar acest lucru contravine deontologiei psihosociologice. Astfel de experimente sunt practicatedoar pe animale: un șoarece expus la zgomotul produs de un avion cu reacție (120 dB) suferãleziuni grave ale aparatului auditiv și, în cele din urmã, își pierde viața. Așa cum s-a arãtat, înstudierea efectului zgomotelor rutiere s-a recurs la o cercetare ex-post-facto . Totdeauna trebuie
alese acele variabile care se modificã rapid, dar care sã nu pericliteze existența umanã, sã nulezeze demnitatea omului și idealul în sine. Introducerea variabilei independente pune problemamodului în care sunt prezentate instrucțiunile subiecților incluși în experiment. Cu totul generalse formuleazã cerința ca prezentarea variabilei independente sã aibã nu numai maximum deimpact asupra subiecților, ci și un impact corect. Aceleași instrucțiuni pot avea înțelesuri diferitepentru diferitele categorii socio-profesionale. Unii dintre subiecții incluși în experiment înțelegrapid sarcina transmisã prin instrucțiunile cercetãtorului. Alții, fãrã sã se concentreze, nu reușescsã intre în rolul de subiect în experiment. Instrucțiunile standard – uneori imprimate pe bandãde magnetofon – nu asigurã de la sine o situație experimentalã standard. Este mult mai judiciossã se procedeze diferențiat, sã se dea instrucțiuni suplimentare, explicații mai ample celor care,prin nivelul lor de școlaritate, lasã deschisã posibilitatea înțelegerii greșite sau doar parțiale ainstrucțiunilor. Oricum, introducerea variabilei independente trebuie fãcutã prin astfel deinstrucțiuni care sã fie la fel de bine înțelese de cãtre toți subiecții, indiferent de nivelul lor deșcolaritate sau de experiența lor ca subiecți în experiment.
Cum ne putem însã încredința cã toți subiecții au înțeles sarcina experimentalã, cã variabila
independentã acționeazã efectiv asupra lor? Prin pretestare . Sã ne imaginãm cã urmãrim sã
vedem cum induce disonanța cognitivã schimbarea atitudinii și comportamentelor. Va trebuisã creãm subiecților o situație de disonanțã cognitivã, cerându-le sã emitã, de exemplu, judecãțiapreciative asupra unor evenimente împotriva convingerilor lor intime. Așa a procedat JosefM. Nuttin când, imediat dupã mișcãrile studențești din mai 1968, a cerut unor studenți care militaupentru reforma universitarã, considerând examenele ca inumane, conservatoare, o pledoariepentru menținerea acestor examene. În realitate, studioul TV era improvizat, studenții participândinvoluntar la un experiment de laborator (J.M. Nuttin, 1972). Înaintea desfãșurãrii experimen-tului trebuie sã ne convingem cã, prin sarcina propusã, subiecții trãiesc o situație de disconfortpsihic. Putem sã realizãm aceasta pretestând acțiunea variabilei independente. Prin convorbiriadâncite și observații sistematice, putem sã ne dãm seama de confortul sau disconfortul psihical subiecților. De cele mai multe ori, cercetãtorii ocolesc etapa pretestãrii, desfãșurând experi-mentul și procedând mai degrabã prin încercare și eroare decât pe baza unei certitudini, pecare tocmai pretestarea variabilei independente o poate oferi.
Firește, pretestarea acțiunii variabilei independente trebuie fãcutã pe subiecți foarte asemã-
nãtori cu cei introduși în experimentul propriu-zis, interogarea și observarea lor urmând sã furni-zeze informații cercetãtorului în legãturã cu recepționarea instructajului, înțelegerea lui, înExperimentul în științele socioumane 225cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 225

legãturã cu conștientizarea situației experimentale sau cu intensitatea resimțitã a stimulilor
introduși. Procedând astfel, utilizând pretestarea variabilei independente, în ansamblu, nu sporimdurata experimentului, ci o reducem. Este mai judicios sã reluãm experimentul din aceastã fazãdecât sã constatãm cã variabila independentã nu a introdus diferențieri între subiecții de experi-ment și de control, fiind obligați astfel sã reluãm experimentul de la început, pe alți subiecți,într-o altfel de stare de spirit, mai puțin entuziastã.
Stabilirea situației experimentale. În funcție de variabilele alese, se face opțiunea pentru
un experiment de laborator sau un experiment de teren. În marile universitãți și centre de cerce-tãri existã laboratoare de sociologie și psihosociologie. Ele constituie o necesitate și la noi.Achim Mihu semnala acest lucru încã la primul simpozion de sociologie din țara noastrã (24-26iunie 1969), argumentând cã „ele ar permite efectuarea unor cercetãri de microsociologie șimicropsihosociologie; ele ar fi totodatã un mijloc de instruire a viitorilor sociologi (și chiarde perfecționare a mãiestriei celor care efectiv lucreazã în acest domeniu)“ (A. Mihu, 1970).Necesitatea organizãrii unui laborator de psihologie socialã și sociologie rezidã în posibilitateape care acesta o oferã cercetãtorului de a produce, el însuși, situația observatã și de a mãsurariguros variabilele, grație izolãrii fenomenelor și creãrii unui ansamblu de dispozitive, uneorifoarte complicate, care asigurã obiectivitatea și exactitatea mãsurãrii.
Este de la sine înțeles cã în cadrul experimentelor de teren situația experimentalã nu este
creatã de cercetãtor, iar cadrul de desfãșurare este cel natural. Se pune însã problema alegeriisituației experimentale astfel încât controlul variabilelor sã fie cât mai deplin. Așa a procedatS.C. Dodd când, în 1953, a ales o micã localitate, cu circa 1 200 de locuitori, pentru a mãsuraviteza de circulație a informației. Deasupra localitãții au fost lansate din avion afișe, într-unnumãr determinat. Dupã trei zile, prin eșantion probabilist, cuprinzând 50 la sutã din locuitori,s-a fãcut o anchetã pentru a se stabili procentul persoanelor care cunosc conținutul afișelorlansate. În final, s-a propus o formulã logaritmicã de calcul a numãrului de afișe necesar produ-cerii saturației informaționale.
Ca și experimentul de laborator, în anumite cazuri se pune și pentru experimentul de teren
problema înregistrãrii comportamentelor fãrã ca cercetãtorii sã fie observați. ăi aici oglinzilecu vedere unilateralã pot fi utilizate cu succes. Aparatul de filmat ajutã și el în acest caz, maiales dacã se folosește un aparat de filmat al cãrui obiectiv capteazã imaginea din altã direcțiedecât cea în care este îndreptat aparatul. Cu un astfel de aparat, etologul german I. Eibel –Eibesfeldt a filmat scene intime pe stradã sau în localurile publice. Conștiința deontologicã acercetãtorilor trebuie sã marcheze însã limita pânã la care este moral sã încerci sã observicomportamentele oamenilor fãrã a fi observați. D. Middlemist, E. Knowles și C. Matters auinstalat, în 1976, un periscop într-un W.C. public pentru a observa efectele proximitãții indivi-zilor asupra micțiunii. Observau fãrã sã fie observați. Deontologic, era justificat?
Stabilirea subiecților în grupele experimentale și de control. Pentru satisfacerea cerințelor
controlului intern, dar și extern, în stabilirea subiecților care vor participa la experiment trebuieprocedat cu deosebitã rigurozitate. Întregul efort de experimentare este zadarnic dacã subiecțiicuprinși în experiment nu au caracteristici comune cu populația la care se face extrapolarearezultatelor (controlul extern) sau dacã subiecții din grupul experimental nu sunt similari, subraportul anumitor caracteristici, cu cei din grupul de control (controlul intern). În principiu,posibil de aplicat în stabilirea subiecților de experiment sunt atât procedeul eșantionãrii (probabi-
liste sau stratificate), cât și procedeul potrivirii pe perechi . În practicã, procedeul eșantionãrii226 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 226

este utilizat mai frecvent în experimentele de teren, iar potrivirea pe perechi în experimentele
de laborator. Dupã opinia noastrã, potrivirea pe perechi, care asigurã cel mai fidel control intern,poate fi aplicatã la fel de bine experimentului de teren, ca și celui de laborator.
Potrivirea pe perechi ( matching ) se recomandã în experimentele de teren și pentru faptul
cã, în cazul experimentãrii indirecte, când variabila independentã este introdusã de altcinevadecât de cercetãror, grupul experimental nu este ales de cãtre oamenii de științã.În astfel desituații, cercetãtorul stabilește criteriile de eșantionare pornind de la structura grupului experi-mental deja constituit și alege în grupul de control subiecți similari fie prin potrivire pe perechi,fie prin eșantionare stratificatã. Diferențele dintre eșantionarea probabilistã, stratificatã și potri-virea pe perechi sunt prezentate de Bernard S. Phillips (1971, 110) într-un tabel foarte sugestiv,care ne-a inspirat urmãtorul exemplu (Tabelul 9.6).
Tabelul 9.6. Compararea rezultatelor aplicãrii procedeelor de potrivire pe perechi,
eșantionare stratificatã și aleatorie în stabilirea subiecților de experiment(dupã Phillips, 1971)
Din tabelul prezentat rezultã cã, luând în considerare chiar și numai douã criterii de eșanti-
onare, precizia procedeelor de selecționare a subiecților în grupele experimentale și de controleste foarte diferitã. Potrivirea pe perechi – procedeu ideal – este practic inoperantã în condițiilemai multor criterii de eșantionare: vârstã, sex, domiciliu, nivel de școlaritate, naționalitate, religieetc. Se aplicã în astfel de cazuri eșantionarea stratificatã, dar ea nu prezintã același grad deprecizie ca potrivirea pe perechi. Firește cã în cadrul straturilor pot fi utilizate tehnicile aleatoriide selectare a subiecților (pasul statistic, tabela numerelor întâmplãtoare etc.). Combinarea strati-ficãrii cu tehnicile de selecție aleatorie sporește gradul de comparabilitate între grupele experi-mentale și de control și, prin aceasta, validitatea experimentului.
Uneori, în selecția subiecților pentru experiment nu se urmãrește omogenizarea lor decât
dupã anumite criterii, alte caracteristici fiind contrastante. De exemplu, pentru a verifica ipotezacã experiența individului (sistemul de valori internalizat) determinã percepția situației, TiberiuBogdan a efectuat un experiment în domeniul psihosociologiei judiciare: selecționeazã dintr-unliceu din București 30 de bãieți și fete în vârstã de 15 ani și toți atâția bãieți și fete de aceeașivârstã proveniți însã din rândurile delincvenților minori. Cele douã grupuri erau asemãnãtoaresub raportul caracteristicilor de bazã, dar se deosebeau sub raportul experienței infracționale.Celor douã grupuri (experimental și de control) li s-a proiectat un film „plictisitor de educativ“,voit didacticist, în montajul cãruia existau câteva scene de violențã, neesențiale în raport cu temafilmului și cu o pondere neînsemnatã în economia peliculei. Dupã vizionare, subiecții delincvențiși nedelincvenți au fost puși sã relateze conținutul filmului. Relatãrile erau stenografiate. DinExperimentul în științele socioumane 227
ProcedeulMediul
de rezidențãGrup experimental (N = 50) Grup de control (N = 50)
Bãrbați Femei Bãrbați Femei
Potrivirea pe perechiUrban
Rural1015 1015 1015 1015
Eșantionare stratificatãUrban
Rural5
201520 1510 5
20
Eșantionare aleatorieUrban
Rural1213 8
178
171213cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 227

compararea relatãrilor celor douã grupuri de experiment (delincvenții minori) și de control (elevii
de liceu), a reieșit cã, în timp ce delincvenții au reținut cu precãdere și detaliat cele câteva scenede violențã, elevii de liceu (grupul martor, de control) nu au acordat importanțã deosebitã acestorscene, judecându-le în contextul acțiunii sau ignorându-le pur și simplu (T. Bogdan, 1973).
Manipularea variabilelor. Desfãșurarea propriu-zisã a experimentului presupune, ca moment
esențial, manipularea variabilelor. S-a spus adesea cã ingeniozitatea unui experiment constãmai mult în gãsirea mijloacelor tehnice de verificare a unei ipoteze îndrãznețe decât în ideeape care o probeazã. Afirmația nu ni se pare deloc exageratã, mai ales când este vorba de psihoso-ciologie. Aici „mijloacele tehnice“ nu semnificã în primul rând aparatele tehnice de înregistrarea fenomenelor, ci planul experimental, manipularea variabilelor și mãsurarea lor.
H. Parthey și D. Wahl (1966) considerã cã, în general, în realizarea unui experiment științific
pot fi utilizate patru metode principale: izolarea de ceea ce este neesențial, menținerea constantãa condițiilor, efectuarea unui control practic și teoretic (în special mãsurarea condițiilor) și, înfine, amplificarea parametrilor unor variabile pentru a verifica influența lor în sistemul de interde-terminãri. În raport cu specificul manipulãrii variabilei independente, se poate face distincțieîntre experimentele prin izolarea influenței unuia sau mai multor factori, experimentele prinintroducerea de factori noi și experimentele prin modificarea unuia sau mai multor factori exis-tenți. Prin înseși instrucțiunile date subiecților , cercetãtorul poate manipula variabilele: dând
anumite instrucțiuni grupului experimental și cu totul alte instrucțiuni grupului de control, seobțin variații în îndeplinirea sarcinii experimentale. Așa a procedat Morton Deutsch când, în1949, a studiat efectele cooperãrii și ale competiției asupra proceselor de grup; dând aceeași sarcinãgrupurilor, el a schimbat instrucțiunile, astfel cã subiecții din grupul experimental au fost informațicã vor fi clasificați dupã contribuția lor la rezolvarea sarcinii, iar notele vor fi trecute în situațiamatricolã universitarã, în timp ce grupul de control a primit instrucțiunea cã se va nota doarrezultatul colectiv, fiecare student urmând sã fie notat cu calificativul general al grupei. S-a creatastfel o situație miniaturalã de conflict, care s-a comparat cu situația de cooperare, urmãrindu-seefectele în planul relațiilor interpersonale. Hotãrâtoare în acest caz este plauzibilitatea instrucțiu-nilor: ce credit acordã subiecții instrucțiunilor date? Cum le recepționeazã ei? ăi cum le interpre-teazã? În funcție de aceste elemente, variabila introdusã produce sau nu efecte observabile.
Folosirea „raportului fals“ constituie o modalitate eficientã de manipulare a subiecților
atât în experimentele de laborator, cât și în cele de teren. În fond, folosirea raportului fals nureprezintã altceva decât aplicarea procedeului pedagogic de stimulare a activitãții școlare prinaprecierea superlativã a activitãții celorlalte clase de elevi: în clasa a V-a A, de exemplu, profe-sorul spune cã cei din a V-a B sunt cei mai disciplinați și în clasa a V-a B cã cei din a V-a Aocupã locul întâi la disciplinã. Se creeazã astfel o stare de emulație, termenul de „raport fals“neavând aici un înțeles peiorativ. Se pare cã Leon Festinger (1943) a contribuit cel mai multla impunerea tehnicii „raportului fals“ ca modalitate de manipulare a variabilelor. Studiile saleasupra nivelului de aspirație au utilizat tehnica „raportului fals“ pentru a vedea cum se modificãnivelul de aspirație când subiecții de experiment sunt informați cã au avut o performanțã supe-rioarã sau inferioarã altora, cu statut social mai ridicat sau mai scãzut decât al lor.
Aceeași tehnicã a fost folositã cu succes de Leon Festinger (1947) pentru studierea influenței
apartenenței etnice asupra alegerilor preferențiale în grupurile mici. V otul secret, alegerile socio-metrice, evaluarea performanțelor etc. oferã cercetãtorului posibilitatea de a manipula variabileleprintr-un „raport fals“, creând situații experimentale de cooperare sau conflict. Tehnica „raportului228 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 228

fals“ poate fi aplicatã și în studierea frustrãrii și a agresiunii. Important este ca membrii grupului
sã aibã totalã încredere în raportul cercetãtorului, care trebuie sã fie perfect plauzibil. În cazcontrar, experimentul eșueazã.
Folosirea subiecților „complici“ și limitarea comportamentelor sunt tehnici de manipulare
a variabilelor specifice experimentului de laborator. Ilustrãm posibilitãțile oferite de introducereaîn experiment a subiecților „aliați“ („complici“) prin studiile lui Stanley Milgram (1956) asupraconformismului și presiunii grupului.
În afara ingeniozitãții planului experimental, remarcabil este faptul cã în studiile lui Stanley
Milgram se analizeazã nu „conformismul verbal“ dupã modelul propus în psihosociologie deSolomon Asch (vezi cercetãrile din 1956 asupra modificãrii judecãților individuale în condițiilegrupului complice), ci „conformismul acțional“. Experimental, erau constituite echipe de treipersoane (din care douã erau „complicii“ cercetãtorului, reacționând în conformitate cu instrucțiu-nile acestuia), cu sarcina de a învãța o a patra persoanã o listã de cuvinte asociate. Când aceastagreșea, echipa, ca sancțiune, îi aplica un șoc electric. Cei doi complici cereau subiectului „naiv“din echipã sã aplice un șoc electric din ce în ce mai puternic. Experimentatorul observa mãsuraîn care subiectul „naiv“ se supune sau rezistã presiunii de grup. Evident cã subiectul „naiv“ nutrebuia sã cunoascã scopul experimentului. El era încredințat cã participã la un experiment pentrumãsurarea memoriei și a capacitãții de învãțare. De asemenea, el nu știa cã ceilalți doi membriai echipei sunt „complicii“ experimentatorului. Pentru a nu lãsa nici o bãnuialã în acest sens,experimentatorul organizase o tragere la sorți trucatã a rolurilor ce urmau sã fie îndeplinite înexperiment de cãtre fiecare subiect. Totdeauna subiectul „naiv“ trãgea la sorți rolul celui care tre-buia sã aplice sancțiunea (șocul electric). Generatorul electric utilizat în experiment avea o scalãcu 30 de gradații, de la 15 la 450 de volți, sub care erau trecute semnificațiile intensitãții șoculuielectric (șoc slab: 15-60 V; șoc mediu: 75-120 V; șoc puternic: 135-180 V; șoc foarte puternic:195-240 V; șoc violent: 255-300 V; șoc foarte violent: 335-360 V; șoc dureros: 375-450 V).Pentru a se convinge cã generatorul electric funcționeazã și pentru a evalua senzația produsãde șocul electric, subiectul „naiv“ proba pe propria persoanã efectele unui șoc electric cu ointensitate de 45 de volți. În realitate, șocul electric nu putea depãși o intensitate total inofensivãpentru subiectul care trebuia sã învețe lista de cuvinte și care, „complice“ fiind, comitea intenționaterori. Reacțiile sonore la șocul electric (de la lamentare la strigãte disperate) erau înregistratepe bandã de magnetofon și transmise în cabina în care se aflau echipa și subiectul naiv. Rezul-tatele experimentului au pus în evidențã presiunea exercitatã de grup și gradul diferit de confor-mism (obediențã) în funcție de nivelul de școlaritate și confesiunea subiecților. Majoritateasubiecților „naivi“ au refuzat sã aplice șocuri electrice cu intensitate mai mare de 150 V , oprindu-se când subiecții aliați („complici“), simulând, încep sã „plângã“.
Într-o serie de experimente, Stanley Milgram a ales ca subiecți „naivi“ un numãr de cercetã-
tori de la Institutul Max Planck din Germania. Surprinzãtoare a fost constatarea cã 85 la sutã
dintre subiecți au dat dovadã de o excesivã docilitate, aproximativ patru la sutã continuând sporireaintensitãții șocului electric pânã la 200 de volți. Supunându-se presiunii grupului, subiecții fãceaugrimase, își exprimau compasiunea, dar continuau sã creascã intensitatea șocului electric.
Un foarte ilustrativ exemplu de limitare a comportamentelor ca procedeu de manipulare
a variabilei independente îl constituie experimentele din 1950 ale lui Alex Bavelas și cele alecolaboratorului sãu H. Leawitt (1951) referitoare la structura de comunicare și performanțelegrupului. Fãrã a intra în detalii – informații suplimentare în legãturã cu rețelele de comunicareExperimentul în științele socioumane 229cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 229

în grup pot fi gãsite în lucrãrile de specialitate pe care le-am publicat – precizez doar cã, în cadrul
experimentului, comunicarea era restrânsã la anumite modele: stea, cerc, lanț, Y etc., înregistrân-du-se efectele structurii de comunicare asupra performanței și satisfacției membrilor grupului.
Limitând posibilitãțile de comunicare ale membrilor grupului, s-a constatat cã structura de
comunicare influențeazã activitatea, precizia și gradul de satisfacție ale acestora. Tipul de rețeade comunicare și locul în rețea determinã rolul de lider. Pentru a compara structurile de comuni-care s-au calculat indicele de centralitate (A. Bavelas, 1950), indicele de conexiune și de periferia-litate (H. Leawitt, 1951). Același procedeu al limitãrii posibilitãților de comunicare între membriigrupului a fost utilizat și în cercetarea procesului de rezolvare de probleme (M. Roco, 1979).
Manipularea variabilelor se conjugã permanent cu mãsurarea lor. Pentru mai multã precizie,
uneori se impune ca întreaga desfãșurare a experimentului sã fie filmatã și înregistratã pe bandãde magnetofon. Așa a procedat Tiberiu Bogdan (1973) în experimentele sale de psihologiejudiciarã. Cu ajutorul unor teleobiective camuflate a fost fimat întregul conflict provocat într-oaglomerație (Halele Obor), partea sonorã fiind înregistratã pe bandã de magnetofon.
Filmul s-a dovedit a fi extrem de util în studiul psihosociologic al conflictelor, și anume când,
din rațiuni deontologice, experimentul este exclus. Prin filmare, evenimentele pot fi readuseîn actualitate ori de câte ori cercetãtorul dorește și, în plus, ele pot fi evaluate independent demai mulți cercetãtori, ceea ce permite compararea rezultatelor, sporind astfel gradul de încredereîn concluziile formulate. O bunã ilustrare a posibilitãților oferite de utilizarea filmului în cercetareapsihosociologicã ne este sugeratã de studiile lui J.J. Groen, care, analizând ciocnirile violentedintre studenți și poliție (filmate de Louis Van Gastern), distinge trei stadii în evoluția comporta-mentelor agresive: verbal, gestual și violent (acțional propriu-zis). Chiar dacã cele trei formeale comportamentelor agresive nu sunt mereu prezente, cuvintele și gesturile constituie totdeauna,în situațiile conflictuale, un preludiu al violenței.
Foarte modern, filmul este utilizat în studiile de etologie umanã. Irinäus Eibl-Eibesfeldt, fonda-
torul primului laborator de etologie umanã (la Percha-Starnberg, Germania), unul dintre prestigioșii
discipoli ai lui Konrad Lorenz, folosind un aparat de filmat de construcție specialã, având fixatãla obiectiv o prismã care, în raport cu orientarea aparatului, devia cu 90 de grade direcția deluare a imaginilor, a înregistrat o serie de comportamente sociale: salutul, plânsul, apropiereaamoroasã, lupta, despãrțirea etc. Proiectate cu încetinitorul, imaginile înregistrate pe peliculãau pus în evidențã faptul cã, indiferent de culturã și civilizație, aceste comportamente prezintãmulte elemente invariante. Astfel a fost infirmatã ipoteza acelor antropologi care considerã cã,în întregime, comportamentul social este transmis prin culturã. Aparținând unor configurații cul-turale foarte diferite, oamenii au comportamente sociale asemãnãtoare, gesturi comune și o seriede expresii faciale identice. Râsul, plânsul, de exemplu, au valoare universalã, cu toate nuanțeleculturale și diferențele de expresie specifice fiecãrei comunitãți umane. De asemenea, expresiafacialã a copiilor nou-nãscuți în relația cu mama lor are o bazã ereditarã, rãmânând în afarainfluențelor culturale. Apelând la experimentul natural, Irinäus Eibl-Eibesfeldt (1979) a filmat
expresiile faciale ale copiilor nou-nãscuți orbi-surdo-muți și ale celor normali. Stabilind etogramele(structura unitãților de comportament), s-a putut demonstra importanța adaptãrii filogenetice acomportamentelor umane, care împiedicã agresivitatea umanã sã se transforme în distructivitate.
În multe situații este suficient dacã se înregistreazã doar anumite secvențe din desfãșurarea
experimentului, prin fotografiere. Descoperirea plãcii uscate (dupã 1860) dã avânt fotografiei,fãcând posibilã aplicarea ei în cercetarea științificã. Charles Darwin (1809–1882) se numãrã230 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 230

printre primii care utilizeazã fotografia în scopuri științifice, înregistrând expresiile emoționale
la om și animale ( The expression of the emotions in man and animals , 1873). Un exemplu
clasic de utilizare a fotografiei pentru înregistrarea situației experimentale ni-l oferã MuzaferSherif în studiile sale privind conflictele dintre grupuri și posibilitãțile de rezolvare a acestorconflicte ( Intergroup Conflict and Cooperation , 1961). Începând din 1948, Muzafer Sherif face
studii experimentale de teren în taberele de vacanțã din Connecticut, urmãrind sã evidențiezeprocesul de adoptare a normelor de comportament nescrise, dezvoltarea „spiritului de corp“ îngrupele informale (bãieți între 11 și 12 ani), precum și relațiile dintre grupurile aflate în conflict,modul de reducere a fricțiunilor intergrupale. Rivalitatea dintre grupuri a fost artificial intensificatãprin orientarea spre scopuri astfel încât fiecare grupã sã constituie un obstacol pentru cealaltã.Fotografiile ce însoțesc studiul prezintã grupurile de copii în încercarea lor de atingere ascopurilor (prepararea hranei, aprovizionarea cu apã etc.). În literatura psihosociologicã de lanoi, lucrarea Comunicarea în procesul muncii de Tatiana Slama-Cazacu (1964) constituie un
model și în ceea ce privește utilizarea fotografiei în studierea relațiilor interumane.
La fel de bine – dar mai puțin facil – situația experimentalã de ansamblu sau în detaliu
poate fi schițatã prin desen. Înțelegem mai deplin tehnica experimentalã de limitare a schimbuluide mesaje utilizatã de Alex Bavelas și colaboratorii sãi dacã, de exemplu, printr-un desenprezentãm montajul de laborator: boxe individuale pentru fiecare membru al grupului, paravaneseparatoare cu deschizãtori care permit schimbul direcționat de mesaje scrise
Aparatura utilizatã poate fi și ea, cu real folos, reprezentatã prin desene și schițe adecvate.
Un bun exemplu ni-l oferã Muzafer Sherif în prezentarea experimentelor privind mișcarea auto-cineticã. Succesiunea desenelor și a imaginilor fotografiate recompun filmul experimentului,ajutând la mãsurarea și interpretarea acțiunii variabilei independente asupra variabilei dependente.
Manipularea variabilelor presupune cu necesitate mãsurarea lor. Când variabilele experimen-
tale sunt reprezentate de fenomene fizice, cercetãtorul are de întâmpinat, în principal, dificultãțide ordin tehnic. Existã însã, la ora actualã, dezvoltatã o adevãratã industrie pentru aparaturapsihometricã. Nu numai procesele psihice elementare (senzațiile, percepțiile, timpul de reacțieetc.) beneficiazã de aparate precise de înregistrare și mãsurare, ci și procesele psihice complexe(memorie și gândire, afectivitate și motivație etc.) sunt astãzi abordate experimental cu ajutorulunor instrumente, aparate și dispozitive de înaltã fidelitate (electroencefalograf, poligraf, pneumo-graf, kimograf, cronograf ș.a.m.d.). Au fost create chiar dispozitive generatoare de înregistrareși de mãsurare a fenomenelor psihosociale. Astfel, conflictograful, utilizat în mod curent înlucrãrile practice de laborator de cãtre Paul Fraisse, poate genera subiecților de experimenttoate cele trei tipuri de conflicte: apropiere-apropiere, evitare-evitare, apropiere-evitare (dupãclasificarea conflictelor introdusã de K. Lewin). În același fel, cu ajutorul unei benzi rulantecu cârlige, F. Hoppe (unul dintre colaboratorii lui K. Lewin), de la Institutul de psihologie alUniversitãții din Berlin, a studiat acțiunea succesului și insuccesului asupra nivelului de aspirație.
Un alt exemplu: mãsurarea influenței relative a unui individ într-o sarcinã colectivã s-a
putut realiza utilizându-se „masa lui Lambert“ (1957). Influența se mãsoarã direct, prin varia-țiile performanțelor grupului. Dispozitivul constã dintr-o masã circularã prevãzutã cu circuitepe care se poate deplasa un mobil manevrat cu ajutorul unor cabluri. Subiecții de experiment(în numãr de cinci) au sarcina ca, trãgând de aceste cabluri, sã deplaseze mobilul din centrulmesei spre marginea ei, fãrã sã depãșeascã limitele circuitului fixat. Sarcina nu poate fi înde-plinitã decât prin cooperarea tuturor subiecților. Înlocuirea alternativã a membrilor grupuluiExperimentul în științele socioumane 231cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 231

de experiment dã posibilitatea mãsurãrii indirecte a infuenței fiecãrui individ asupra perfor-
manței grupului.
Un dispozitiv la fel de ingenios, care permite mãsurarea spiritului de cooperare în cadrul
grupurilor, este și „homeostatul“ imaginat de Feodor Garbov, cercetãtor științific la Institutul dePsihologie Generalã și Pedagogicã al Academiei de ătiințe Pedagogice din Moscova. Subiecțiide experiment, în numãr variabil, au sarcina de a manevra, prin intermediul unor mânere, aceleindicatoare de pe cadranele dispuse în fața fiecãruia astfel încât sã fie aduse în poziția zero sauîn orice altã poziție cerutã de cercetãtor. Sarcina poate fi realizatã numai prin cooperarea subiecțilorde experiment (grupuri naturale sau artificiale), întrucât mișcarea acului indicator de pe fiecarecadran depinde de acțiunea fiecãrui subiect în parte, dar și de interacțiunea tuturor subiecților.
În experimentele psihosociale, dificultatea cea mai mare o întâmpinãm totuși în înregis-
trarea și mãsurarea nu a fenomenelor fizice, ci în mãsurarea fenomenelor și proceselor psihoso-ciale ca atare, fenomene ce nu se traduc direct și imediat în comportamente înregistrabile, exteriorobservabile (atitudini, stãri de spirit, mentalitãți colective etc.). Mãsurarea intensitãții curentuluielectric – ca variabilã independentã în experimentele lui Stanley Milgram –, de exemplu, nuridicã probleme deosebite. În schimb, mãsurarea obedienței nu este deloc un lucru ușor. Nicimãsurarea distanței dintre interlocutori, în cadrul experimentelor privind comunicarea interumanã,nu presupune vreo tehnicã deosebitã. Patrick Connolly a stabilit, pe baza unor experimente riguroscontrolate, cã populația albã, în comparație cu populația de culoare, preferã un spațiu mai marefațã de interlocutor. La populația de culoare, o distanțã mai micã de un metru (limita de apro-piere) între interlocutori induce consecințe negative în actul comunicãrii verbale. Populația albãacuzã un astfel de efect numai dacã distanța dintre interlocutori devine mai micã de 1,5 m.Studiul lui Patrick Connolly constituie un bun exemplu nu numai pentru a susține ideea cã înexperimentele psihosociologice se pune, deopotrivã, problema mãsurãtorilor fizice și a celorpsihosociale, dar și pentru a proba cã psihosociologia are o realã vocație umanistã, servindmai bunei înțelegeri între oameni, indiferent de rasã, culturã sau naționalitate. Dacã populațiade culoare se apropie mai mult de interlocutor, aceasta nu reprezintã un act de impolitețe – atrageatenția antropologul american Edward Hall (1966), care a vorbit primul despre spațiul personalși despre zonele de distanțã fixate cultural –, iar dacã albii „se țin la distanțã“ în timpul conver-sației cu o persoanã de culoare, prin aceasta ei nu exprimã ostilitate, nici indiferențã; și unii,și ceilalți se supun diferitelor modele culturale de comunicare, iar cunoașterea modelelor cultu-rale faciliteazã comunicarea interumanã.
Prelucrarea datelor experimentale . Prin mãsurarea variabilelor se obțin valori care urmeazã
a fi prelucrate statistic, stabilindu-se frecvențele, valorile medii, calculându-se dispersia, coefici-enții de corelație și semnificația acestora. Utilizarea metodelor statistico-matematice în prelucrareadatelor experimentale este imperios necesarã pentru a verifica distincțiile intuite la nivelul sim-țului comun. André Ombredane spunea despre statistica aplicatã în cercetãrile psihologice cã nureprezintã altceva decât „o poliție bine fãcutã a observației și experimentului“. Niciodatã însãstatistica nu poate înlocui reflecția psihologicã; o poate doar controla. Metoda statisticã „esteindispensabilã pentru progresul psihologiei – spunea Vasile Pavelcu (1972) – fãrã a fi suficientãîn efortul de constituire a adevãrului psihologic“. Ea este necesarã pentru cã – așa cum arãtaMaurice Reuchlin (1969) – permite descrierea rezumatã a datelor de observație, degajând caracte-risticile sistematice și stabile ale fenomenelor, asigurã trecerea de la descriere la previziune și,înainte de orice, când este vorba despre experiment, ajutã decisiv la verificarea ipotezelor.232 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 232

Termeni-cheie
Probleme recapitulative
Care este specificul experimentului în științele socioumane?
Prin ce se diferențiazã variabilele dependente de variabilele independente?În ce constã tehnica experimentalã dublu orb ?
Ce importanțã au experimentele cu douã grupe de control?Identificați în revistele academice din România studii cvasiexperimentale și comentați valoarea lor științificã.Comparați experimentul cu ancheta sociologicã.Comentați din literatura de specialitate experimentele care s-au abãtut de la etica profesionalã.Ce deosebire este între validitatea ecologicã și validitatea populaționalã?Gândindu-vã la un dezastru natural (inundații, seisme etc.), proiectați un experiment mintal.
Recomandãri bibliografice
Bernard, Claude. [1865] (1958). Introducere în studiul medicinii experimentale . București : Editura ătiințificã.
Chelcea, Septimiu. (1982). Experimentul în psihosociologie . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
McBurney, Donald H. (1983). Experimental Psychology . Belmont : Wadsworth Publishing Company.
Pagès, Robert. [1967] (1972). Experimentul în sociologie. În S. Tamaș și H. Culea (coord.). Cunoașterea faptului
social (pp. 306-312). București : Editura Politicã.
Piaget, Jean și Fraise Paul (eds). Experimental Psychology: Its Scope and Method . New York : Basic Books, Inc.Experimentul în științele socioumane 233
Constituirea grupelor
de controlexperimentale
Controlul variabilelorCvasiexperimentDesign experimental
cu o singurã grupãcu douã grupe și mãsurare „numai dupã“cu douã grupe și mãsurare „înainte și dupã“cu douã grupe de controlcu trei grupe de control
Dublu orbEfectul
HawthornePygmalionRosenthal
Experiment
artificialcrucialde laboratorde controlde terenexplorativmetodicmintalnaturalparțialștiințific
Etica experimentãriiGrup
de controlexperimental
Interacțiunea variabilelorLimitarea comportamentelorManipularea variabilelorMoment experimentalPlaceboRaportul falsSchemã experimentalãSimplu orbSituație experimentalãSubiecți compliciValiditate
ecologicãexternãinternãpopulaționalã
Variabile
controlatedependenteexplanatoriiexterioareindependentenecontrolatecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 233

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 234

CAPITOLUL 10
Studiul documentelor sociale
Ce este un document social?
Progresul metodologiei cercetãrilor sociologice presupune, concomitent cu lãrgirea surselor
informative, verificarea calitãții informațiilor sociale și integrarea lor în modele explicative,cu valoare de prognostic. Utilizarea documentelor în cercetarea sociologicã, asigurând odiversificare a informațiilor, impune elaborarea unei teorii a documentelor sociale și examinareacriticã, pe baza experienței acumulate, a valorii și limitelor acestei surse informative.
O teorie a documentelor sociale va trebui sã porneascã de la rãspunsul dat întrebãrii: ce
este un document social? Ea va trebui, de asemenea, sã clarifice natura informațiilor din docu-mentele sociale și sã clasifice corespunzãtor aceste documente.
În limbajul comun, termenul „document“ are, în principal, înțelesul de act oficial cu ajutorul
cãruia poate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilitã o obligație. În sociologie,termenul de „document“ este utilizat, cu precãdere, în accepția lui originarã: lat. documentum
(de la docere , a indica) și semnificã un obiect sau un text care oferã o informație. ăi docu-
mentul sociologic, asmenea celor etnografice sau istorice, are o naturã dublã, datã fiind pozițiasa intermediarã între faptul studiat și cercetãtor; „Conținutul sãu existã independent de observațiacare îl constituie în mãrturie, dar el nu accede la demnitatea de document […] decât în mãsuraîn care cercetãtorul este capabil sã-l utilizeze ca indiciu , adicã sã-l facã inteligibil și semnificativ
totodatã, prin intermediul întrebãrii care i se pune“ (Lenclud, 1991/1999, 435).
Pentru reconstituirea vieții sociale, cercetãtorul sociolog se servește, asemenea istoricului,
de documentele scrise, dar, spre deosebire de acesta, nu pornește de la ele, ci de la realitateasocialã în evoluția sa. „Istoria, în procesul ei de dezvoltare, în osatura ei – afirmã P.P. Panaitescu(1969) – se bazeazã în primul rând pe mãrturiile scrise ale contemporanilor“, deci pe observarea
indirectã . Sociologia se bazeazã în primul rând pe observarea directã a faptelor, fenomenelor
și proceselor sociale, studiul documentelor scrise și nescrise constituind o metodã complementarã,indispensabilã însã, dat fiind faptul cã societatea umanã se aflã într-o continuã evoluție istoricã.În afara documentelor oficiale, asupra cãrora se concentreazã în mod deosebit studiul istoricului,sociologul analizeazã ansamblul documentelor scrise și nescrise, oficiale și neoficiale, într-uncuvânt, ia în considerare tot ceea ce poate da o indicație despre viața socialã prezentã sau trecutã.O analizã comparativã aprofundatã a metodologiei cercetãrilor istorice și sociologice întâlnimîn lucrarea lui Henri H. Stahl, Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale (1980).
Așa cum preciza Charles Seignobos (1901) , un document nu este decât „o urmã lãsatã de
un fapt“. Problema este: cum se trece de la cunoașterea „urmei“ la cunoașterea faptului, de lacercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 235

document la realitatea socialã? Analizând aceastã problemã, Charles Seignobos a contribuit
semnificativ la dezvoltarea metodologiei cercetãrilor sociale. Mult timp lucrarea sa Metoda
istoricã aplicatã în științele sociale (1901) a fost utilizatã ca manual de cercetare în științele
sociale nu numai în Franța, dar și în SUA, unde Franklin H. Giddings (1855–1931), unul dintrefondatorii sociologiei americane, o recomanda ca material de referințã studenților sãi de laUniversitatea Columbia.
Urmele lãsate de faptele anterioare pot fi de douã tipuri: urme directe (de exemplu, o clãdire,
o mașinã-unealtã etc.), rezultate din activitatea productivã a oamenilor, și urme indirecte (texte,
acte oficiale etc.). Aceastã distincție, introdusã de istoricul francez, se pãstreazã și astãzi. CharlesSeignobos susține însã cã științele sociale, cercetând raporturile abstracte dintre fapte, nu trebuiesã se intereseze de obiectele materiale, de urmele directe ale activitãții productive. Aici se între-vede o limitã serioasã în gândirea sa: noi considerãm cã modul cum produc oamenii și produseleactivitãții lor oferã sociologului informații la fel de bogate, dacã nu mai bogate, ca documentelescrise. Charles Seignobos considerã însã cã în științele sociale nu ar fi utilizabile decât textelescrise. De aceea, în lucrarea la care ne-am referit întâlnim, din pãcate, doar o teorie a documen-telor scrise. Spunem „din pãcate“ pentru cã profunzimea și subtilitatea analizei documentelorscrise lasã sã presupunem cã examinarea de cãtre savantul francez și a „urmelor directe“ ar fideschis perspective metodologice mai largi nu numai în științele istorice, dar și în sociologie,etnografie, etnologie, antropologie socialã și culturalã etc.
În spiritul lui Charles Seignobos, în prezent în sociologia francezã se utilizeazã sintagma
„studiul urmelor“, grupându-se în aceastã metodã „analiza documentelor, a statisticilor oficiale,ca și a urmelor materiale reale (Ghiglione și Matalon, 1991). În ceea ce ne privește, vom folosiîn continuare terminologia consacratã „analiza documentelor sociale“, înțelegând prin aceastao metodã nonreactivã la care cercetãtorul apeleazã dupã ce fenomenele sociale s-au produs,
astfel cã derularea lor nu a suferit nici o modificare datoratã studiului, prezenței sau intervențieianalistului vieții sociale. Menționãm cã în literatura anglo-saxonã de specialitate prin „ unobstru-
sive research “, de regulã, se face referire la: analiza conținutului, analiza statisticilor existente
și analizele comparativ/istorice, ca și la analiza arhivelor, a documentelor publice și private, ana-liza secundarã. Observația se include și ea în categoria modalitãților unobstrusive de cunoaștere
a vieții sociale.
Clasificarea documentelor sociale
Bogãția surselor de informare, marea varietate a documentelor utilizate de sociolog pentru
reconstituirea vieții sociale din trecutul mai apropiat sau mai îndepãrtat, pentru descrierea șiexplicarea proceselor și fenomenelor sociale contemporane impun elaborarea unui sistem declasificare a documentelor, sistem care sã faciliteze atât comunicarea între specialiști, cât maiales sã-l orienteze pe cercetãtor în activitatea de cãutare a documentelor și de interpretare a lor.
Elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor utilizate în cercetarea sociologicã ridicã
unele probleme reale, care se pot grupa în douã categorii: stabilirea criteriilor de clasificare șistabilirea unei terminologii adecvate.
Din multitudinea criteriilor de clasificare a documentelor (natura lor, conținutul, gradul de
încredere în ele, autenticitatea, destinația lor, vechimea, accesibilitatea etc.) trebuie reținute236 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 236

doar acelea care sunt suficient de generale, putând fi aplicate, dacã nu tuturor, cel puțin unor
categorii mai largi de documente. Fãrã a avea pretenția de a fi gãsit unica soluție a problemei,reținem pentru elaborarea schemei de clasificare urmãtoarele criterii: forma (natura) lor,conținutul, destinatarul și emitentul. Ultimele douã criterii sunt aplicabile doar categoriei docu-mentelor scrise, documentele nescrise putând fi suficient de relevant clasificate dupã forma(natura) și conținutul (funcția) lor. Clasificarea pe care o propunem utilizeazã intercorelat crite-riile amintite.
Terminologia întâlnitã în descrierea diferitelor tipuri de documente suferã de o oarecare
neclaritate: uneori se vorbește de documente personale, alteori de documente private; se utili-zeazã greșit termenul de „cifrat“ în loc de „cifric“; termenul „oficial“ nu este foarte clar precizat;la fel, termenul „oficios“ etc. În aceste condiții, credem cã descrierea tipurilor de documenteși prezentarea tehnicii de utilizare a lor în cercetarea sociologicã trebuie sã înceapã cu analizaterminologicã.
Sunt oficiale (lat. officialis ) documentele emise de guvern și de autoritãțile de stat – cele
emise de o înaltã autoritate, în timp ce oficioase (lat. officiosus ) sunt cele care exprimã poziția
oficialã, fãrã a fi recunoscute expres ca atare (spre exemplu, ziarele diferitelor partide politice).
Documentele private sunt individuale (lat. privatus ), ca și cele personale (lat. personalis ),
ele aparțin cuiva (fiind proprietatea lui). Distincția între privat și personal este destul de greude fãcut. De multe ori, termenii sunt utilizați ca având același înțeles. Existã însã nuanțe carene îndreptãțesc sã reținem pentru clasificarea documentelor termenul de „personal“, care arenu numai înțelesul de individual, ele aparținând cuiva, dar și înțelesul de specific , caracteristic
pentru o anumitã persoanã . Putem spune proprietate privatã sau proprietate personalã, dar nu
putem afirma cã cineva are un farmec privat (în timp ce este foarte mãgulitor sã constatãm cãare un farmec personal). Referitor la documente, putem aprecia cã buletinul de identitate – ca
document oficial – este personal , dar nu vom spune niciodatã cã el este „privat“. Documentele
publice , spre deosebire de cele personale, intereseazã întreaga colectivitate umanã, privesc viața
politico-administrativã a statului. Ele pot fi oficiale sau neoficiale (în nici un caz private). Uneori,în loc de documente cifrice (exprimate în cifre) se utilizeazã – evident, greșit – termenul de
„documente cifrate“ (scrise în cifru).
Firește, clasificarea pe care o propunem nu reprezintã singura modalitate de grupare a
documentelor utilizate în cercetarea sociologicã. Alți autori, chiar numai enumerând tipurilede documente, realizeazã clasificãri implicite. Astfel, Theodore Caplow (1970, 186) grupeazãmai întâi documentele dupã obiectul de studiu al sociologului: individul, colectivitatea, organi-zația. Apoi face distincție între documentele personale , rezervate strict utilizãrii de cãtre însuși
autorul lor sau de cãtre un cerc restrâns de persoane (spre exemplu, jurnale de însemnãri zilnice,carnete de note, corespondența etc.) și documentele publice , destinate tuturor (cãrți, ziare, reviste,
anuare, cântece populare). Sunt menționate apoi documentele oficializate, specifice tuturor
societãților alfabetizate, unde prin sigilii, semnãturã sau ștampilã se asigurã veridicitatea infor-mației (spre exemplu, acte, certificate, diplome etc.). În fine, Theodore Caplow face distincțieîntre documente de prima mânã (originale) și documente de mâna a doua (în care informațiaprovine printr-un intermediar, nu de la observatorul direct).
Madeleine Grawitz (1972, 559), examinând diversele surse de documentare ale sociolo-
gului, trateazã în secțiuni separate documentele scrise și documentele de altã naturã (desene, înre-gistrãri, obiecte, fotografii, filme). În cadrul documentelor scrise, Madeleine Grawitz diferențiazã:Studiul documentelor sociale 237cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 237

documentele oficiale, documentele distribuite sau vândute (publicitate, anuare, opere literare
etc.) și documentele private (între care enumerã și documentele personale).
Maurice Duverger (1959) analizeazã urmãtoarele categorii de documente: scrise , statistice
și altele (iconografice, foto și fonice). În unele manuale și tratate de sociologie termenul de
„documente“ este rezervat numai pentru a desemna scrisorile personale, biografiile, jurnalelepersonale și rapoartele referitoare la istoria grupurilor mici, celelalte informații fiind grupatesub termenul generic de date (provenite de la serviciile de înregistrare și recensãmânt). În alte
lucrãri se insistã numai asupra documentelor personale și statistice. Alți specialiști fac distincțieîntre documentele statistice și verbale, oficiale și neoficiale, publice și personale .
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 301) include în capitolul Document study analiza documen-
telor primare , scrise de persoanele care au trãit anumite experiențe de viațã, și documentele
secundare, realizate de persoanele care nu au fost prezente la evenimentele descrise. Dincolode distincția amintitã, documentele mai sunt clasificate și dupã gradul lor de structurare, ca șidupã scopul pentru care au fost elaborate.
Exemplele aduse în discuție, și ele ar putea fi multiplicate, ne conving suficient de marea
diversitate a modalitãților de clasificare a documentelor de interes sociologic, justificând înacelași timp, credem noi, efortul de clasificare a lor pe baza criteriilor intercorelate amintite.
Documente cifrice publice oficiale . Colectivitãțile și activitãțile umane, societatea în ansam-
blul ei, pot fi caracterizate sub raport cantitativ prin expresii numerice, cifrice. „Dacã cifrelenu guverneazã lumea, cel puțin ele ne aratã cum e guvernatã“ – spunea Mihai Eminescu. Recen-sãmintele populației, ale locuințelor și animalelor, statistica stãrii civile, vechile catagrafii șiurbarii (registru oficial de proprietate funciarã), actele administrative, dãrile de seamã statistice,balanța cheltuielilor și încasãrilor etc. sunt tot atâtea documente cifrice oficiale, cu caracterpublic. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în cercetarea vieții sociale. Nici o cercetaresociologicã nu poate fi cât de cât relevantã dacã nu pornește de la cunoașterea numãrului, struc-turii pe vârste și socioeconomice, de la cunoașterea repartizãrii pe localitãți a populației.
Recensãmântul populației
Aceastã formã de observare statisticã urmãrește „înregistrarea populației la un moment dat
împreunã cu o serie de caracteristici demografice și socioeconomice: domiciliul, vârsta, sexul,starea civilã, cetãțenia, nivelul de instruire, locul de muncã, categoria socialã, ocupația etc.,organizatã în vederea determinãrii numãrului, structurii și repartizãrii teritoriale a populației“(Vladimir Trebici, 1975). Spre deosebire de alte modalitãți de determinare a populației (anchete,registre permanente ale populației etc.), recensãmintele moderne ale populației au o serie decaracteristici distincte, din care decurg atât valoarea, cât și limitele lor: sunt inițiate de autoritateaadministrativã supremã în stat; se referã la întreg teritoriul asupra cãruia se exercitã suveranitateastatului respectiv (în cazul recensãmântului general) sau la anumite zone bine delimitate(recensãmânt parțial); se înregistreazã situația la un moment determinat, același pentru toatãpopulația cuprinsã în recensãmânt (momentul critic al recensãmântului – ziua decretatã, orazero). Chiar dacã înregistrarea dureazã mai multe zile, totdeauna se are în vedere situația dinmomentul critic al recensãmântului, asigurându-se astfel condiția de simultaneitate a înregistrãrii;238 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 238

înregistrarea populației se face în baza unei metodologii unice pentru întreg teritoriul cuprins
în recensãmânt.
Din aceste caracteristici definitorii rezultã unele note specifice recensãmintelor. Fiind reali-
zate în baza unui act normativ de stat, înregistrarea populației devine obligatorie. Obligativitateaînregistrãrii se extinde asupra întregii populații. Metodologia recensãmintelor s-a perfecționatcontinuu. La fel, pregãtirea recenzorilor (a persoanelor însãrcinate oficial sã efectueze înregis-trarea informațiilor furnizate de populația recenzatã).
Formularele de recensãmânt, buletinul individual ce se completeazã separat pentru fiecare
persoanã, lista membrilor gospodãriei (când unitatea de observare este gospodãria) pot cuprindedate mai bogate sau mai limitate despre populație. La recensãmântul din 15 martie 1966, caremarcheazã introducerea în țara noastrã a prelucrãrii electronice a datelor, s-au înregistrat: sexul,vârsta, locul nașterii, anul stabilirii în localitatea de domiciliu, starea civilã, anul încheierii cãsã-toriei, numãrul copiilor nãscuți vii, cetãțenia, naționalitatea, limba maternã, nivelul de instruire,școala absolvitã, sursa de existențã, locul de muncã, ocupația, sectorul social-economic deîncadrare și categoria socialã (obținutã prin corelarea caracteristicilor economice înregistrate).La recensãmântul din 5-12 ianuarie 1977 s-au înregistrat, pentru fiecare persoanã, conformdeclarațiilor fãcute: sexul, vârsta, starea civilã, naționalitatea și limba maternã, nivelul de instruire,ocupația și locul de muncã.
V olumul informațiilor cerute într-un recensãmânt depinde de necesitãțile de organizare și
conducere ale societãții în fiecare etapã a evoluției ei, de disponibilitãțile materiale și umane (recen-sãmântul antreneazã cheltuieli financiare ridicate și un mare numãr de persoane), ca și de gradulde tehnicitate în efectuarea recensãmântului de care dispune la un moment dat societatea (mij-loace mecanografice sau electronice, pregãtirea recenzorilor, gradul de instruire a populației etc.).
Din istoricul recensãmintelor . Din cele mai vechi timpuri, în scopuri administrative sau
militare, s-a urmãrit înregistrarea populației. În China și Egipt s-au fãcut astfel de înregistrãrimai mult sau mai puțin complete cu mii de ani înaintea erei noastre (Trebici, 1975, 72). Astfel,este atestat recensãmântul efectuat în Egiptul antic în 1400 î.e.n. Dupã textele biblice, Moisea dispus efectuarea recensãmântului evreilor în deșertul din Peninsula Sinai (1491 î.e.n.). Estecunoscut, de asemenea, „recensãmântul regelui David“ (1017 î.e.n.). Biblia, amintind acesteveniment, îl considerã ca un pãcat, pedepsit de Dumnezeu cu o epidemie de ciumã. În Greciaanticã, primul recensãmânt este efectuat mult mai târziu (la Atena, în 313 î.e.n.). În Romaanticã, recensãmintele – numite census – au fost introduse în timpul lui Servius Tullius
(578–534 î.e.n.).
În evul mediu, primele recensãminte consemnate sunt cele din Nürnberg (1449), Quebec
(1666), Prusia (1701). În secolul al XVIII-lea sunt amintite recensãmintele din Suedia (1749)și SUA (1790). Începând cu secolul al XIX-lea se poate vorbi de generalizarea recensãmintelorși de efectuarea lor dupã metodologii moderne.Un rol însemnat în organizarea recensãmintelorîn Europa îl are sociologul și statisticianul belgian Adolphe Quételet (1796–1874), care a condusprimele recensãminte din Franța, Anglia și Belgia și care a organizat, împreunã cu W. Farr,primul Congres Internațional de Statisticã (Bruxelles, 1853). O deosebitã importanțã pentrumetodologia efectuãrii recensãmintelor moderne a avut-o Congresul Internațional de Statisticã(St. Petesburg, 1872), la care s-au adoptat „normele internaționale minime“ pentru recensã-Studiul documentelor sociale 239cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 239

minte: precizarea noțiunilor, caracterul nominal, simultaneitatea, conținutul (sexul, vârsta, starea
civilã, profesia etc.).
În prezent, aceastã formã de înregistrare s-a extins, astfel cã „numãrul și caracteristicile popu-
lației globului se determinã aproape integral prin recensãminte și numai în foarte micã mãsurã
prin estimații“ (Vladimir Trebici, 1975). Conform Anuarului demografic ONU , numãrul țãrilor
care pânã în 1963 efectuaserã cel puțin un recensãmânt era de 192 (fațã de 51 în 1855). Cuprilejul Anului Mondial al Populației (1974) s-a perfectat Programul african de recensãmânt ,
pentru efectuarea înregistrãrii totale a populației și în țãrile în care nu avusese loc pânã la aceadatã nici un recensãmânt. Recensãmintele se efectueazã în prezent pe baza metodologiei ONU,pentru comparabilitate, de preferințã din 10 în 10 ani (în anii terminați cu 0 sau 5).
Recensãmintele în România . Istoricul înregistrãrii populației pe teritoriul țãrii noastre
începe imediat dupã cucerirea Daciei, prin „cens“-ul dispus de împãratul Traian (98-117 e.n.).Din pãcate, rezultatele acestei înregistrãri, ca și ale celor efectuate în timpul ocupației romane,nu s-au pãstrat. În perioada statelor feudale, evidența populației se fãcea pe baza listelor dedãri fațã de bisericã, prin catastifele vistieriei. Catastiful din 1591 al domnitorului Petru ăchiopul
este cunoscut ca prima înregistrare în limba românã a populației. Din timpul domniei lui MihaiViteazul (1599) se pãstreazã un al doilea catastif. În 1713, sub domnia lui Constantin Brânco-veanu, se efectueazã o cuprinzãtoare înregistrare a populației pentru stabilirea tributului datoratturcilor. Din secolul al XVIII-lea se pãstreazã catagrafii ale localitãților (fiscale sau religioase)
și conscripții (fiscale, militare), ca și urbarii, registre de dijme, așezãminte domnești etc. În țara
Româneascã, prima catagrafie se crede cã s-a efectuat în anul 1739. În secolul al XIX-lea s-auîntocmit numeroase catagrafii în scop fiscal. Catagrafia din 1820 din Moldova poate fi conside-ratã un adevãrat recensãmânt general al populației. Prin Regulamentul organic se dispune
instituirea primului organ de statisticã (1831) din țara noastrã și efectuarea cu regularitate acatagrafiilor. Din aceeași perioadã dateazã și primul recensãmânt modern din țara noastrã (1838).
Pânã în prezent, s-au efectuat 12 recensãminte într-un interval de peste 150 de ani. Frecvența
lor s-a dublat în ultimele decenii: în prima sutã de ani s-au efectuat cinci recensãminte, maipuține decât s-au fãcut în ultima jumãtate de veac. Recensãmântul din 1838 a cuprins întregteritoriul Moldovei, populația înregistrându-se nominal. Pentru recensãmântul din 1859-1860,de o mare însemnãtate au fost instrucțiunile metodologice date de Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). Recensãmântul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca și cele de la începtutul secoluluial XX-lea (în Transilvania – 1910, Moldova și Muntenia – 1912) sunt comparabile – ca tehnicãde înregistrare și prelucrare a datelor – cu cele efectuate în țãri cu veche tradiție a recensãmin-telor. La 29 decembrie 1930 se înregistreazã pentru prima datã populația și caracteristicile eisimultan în toate provinciile istorice românești. Recensãmintele din 1941 și 1948 au fost doarparțial publicate, valoarea lor fiind limitatã (primul, fãcându-se în timpul rãzboiului, nu a fostprelucrat în întregime, cel de-al doilea, efectuat în preajma naționalizãrii, trebuie, de asemenea,atent interpretat). În 1956 a avut loc un recensãmânt separat al populației, cu scopul de a determinastructura socialã a României. Prin metodologie, volumul informațiilor și participarea populației,recensãmântul din 15 martie 1966 rãmâne de referințã. S-au obținut date statistice relevantereferitoare la structura și caracteristicile populației, precum și la fondul de locuințe. Pe baza expe-rienței acumulate – inclusiv în prelucrarea electronicã a datelor –, s-a realizat recensãmântuldin 5-12 ianuarie 1977, ale cãrui rezultate complete au fost publicate în 1980 în douã volume.240 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 240

Recensãmântul din 7 ianuarie 1992 s-a desfãșurat în climatul încã tensionat al schimbãrilor
radicale produse în România dupã evenimentele din decembrie ’89. La acest recensãmânt, pelângã aflarea numãrului (22 810 035 locuitori) și distribuției teritoriale a populației, s-a pututînregistra și structura pe naționalitãți.
La recensãmântul populației și locuințelor din 18 martie 2002 s-au urmãrit aflarea numãrului,
structurii demografice și socioeconomice ale populației, precum și stabilirea numãrului șistructurii clãdirilor, locuințelor și gospodãriilor. Rezultatele definitive ale acestui recensãmântaratã cã, în perioada intercenzitarã, volumul total al populației a scãzut cu 1 129 061, fiind de21 680 974 de persoane (bãrbați – 10 568 741, femei – 11 112 233).
Alte documente cifrice publice oficiale .Am stãruit mai mult asupra recensãmintelor pentru
cã ele constituie forma principalã a observãrii în statistica socialã, dar și pentru cã în cadrulacestor acestor forme de înregistrare au fost elaborate tehnicile generale de observare statisticã.Alãturi de recensãminte, statisticile economice, culturale, juridice etc. sunt indispensabile cerce-tãrii sociologice. Dacã ne referim la țara noastrã, trebuie sã subliniem faptul cã Anuarul statistic
al României conține o mare bogãție de informații utile sociologului.
Prezentând Izvoarele de informație statisticã asupra realitãții românești , I. Measnicov și
V .V . Protopopescu (1938) apreciau cã „cel mai important izvor general de informație statisticãîl constituie Anuarul statistic al României , care a apãrut prima datã în 1902, fiind publicat de
Direcțiunea statisticã din Ministerul Finanțelor. Urmãtoarele apariții ale Anuarului (din 1909
și 1912) au fost asigurate de Ministerul Industriei și Comerțului. Anuarul din 1919 (cel de-al
patrulea din serie) prezintã doar situația din Vechiul Regat (1915/1916). Abia Anuarul din 1922,
editat de Institutul de Statisticã Generalã al Statului, prezintã date cu privire la România întregitã.Din 1922 Anuarul apare cu regularitate, prezentând un volum mai mare sau mai redus de date.
Astfel – menționeazã autorii citați –, Anuarul din 1936, care oferã informații statistice despre
situația din 1935, conține 303 tabele statistice referitoare la:
1) Cadrul fizic și administrativ (coordonate geografice, climatologice, organizarea admi-
nistrativã).
2) Cadrul biologic și social (populație, migrațiuni, igienã și sãnãtate, învãțãmânt, justiție,
muncã).
3) Producția (agriculturã, pãșuni, pescuit și creșterea animalelor, industria extractivã, industria
transformatoare, construcții).
4) Cãi de comunicație și transporturi (drumuri, autovehicule, transporturi aeriene, trans-
porturi pe apã, poștã, telegraf, telefon).
5) Comerț (interior, exterior, prețuri).6) Finanțe, capital, monedã (finanțe publice, finanțe private, societãți anonime, burse, cursuri).7) Diverse (incendii, mãsuri și greutãți, brevete și invențiuni).
În perioada de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial s-a continuat publicarea Anuarului
statistic , volumul de informații variind de la o etapã la alta. Cenzura absurdã practicatã anterior
prãbușirii comunismului în România a fãcut ca datele statistice din Anuar sã fie din ce în ce
mai sãrace. Pentru comparație, a se vedea, de exemplu, structura Anuarului statistic al R.S. Româ-
nia(1983) și a Anuarului statistic al României (1999).Studiul documentelor sociale 241cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 241

Anuarul statistic al R.S. România era structurat pe urmãtoarele capitole: date generale (poziția
geograficã, frontierele, cursurile de apã etc.), populația (pe sexe, pe medii: urban și rural, pe județeetc.), indicatorii sintetici ai dezvoltãrii economiei naționale, forța de muncã, date statistice despreindustrie, agriculturã și silviculturã, investiții și construcții, transporturi și telecomunicații, datereferitoare la comerțul interior și exterior, bugetul de stat și execuția bugetului de stat, învãțãmânt,
culturã și artã, ocrotirea sãnãtãții, gospodãrie comunalã. În partea finalã a Anuarului era inclusã
o statisticã internaționalã (populația și densitatea populației pe continente, pe țãri, dinamica veni-tului național etc.). În prezent, Anuarul statistic al României , în cele aproximativ o mie de pagini
ale sale, cuprinde 18 capitole: 1) geografia și mediul înconjurãtor; 2) populația; 3) forța de muncã;4) veniturile, cheltuielile și consumul populației; 5) protecția socialã; 6) sãnãtate; 7) învãțãmânt-cercetare; 8) culturã-sport; 9) indicatori sintetici; 10) prețuri; 11) agriculturã-silviculturã; 12) in-dustrie-construcții; 13) transporturi și telecomunicații; 14) comerț-turism-servicii; 15) justiție;16) finanțe; 17) teritorii; 18) statistica internaționalã.
Alte izvoare de informație statisticã menționate de I. Measnicov și V . V . Protopopescu (1938)
sunt: Indicatorul statistic al satelor și unitãților administrative din România (apãrut în 1922),
care oferã date despre structura populației, numãrul clãdirilor, al gospodãriilor, al locurilor demuncã și al întreprinderilor comerciale și industriale din fiecare sat, oraș, plasã și județ; Buletinul
demografic al României (apãrut în 1932); Buletinul statistic al Eforiei Spitalelor Civile (apãrut
în 1938); Statistica învãțãmântului din România (apãrut în 1922); Buletinul muncii (apãrut în
1920). În afara acestor surse de informații statistice, cei care studiazã viața socialã din Româniapot face apel la publicațiile Institutului Național de Statisticã (de exemplu, Breviarul statistic
al României , 1938).
La nivelul firmelor sau întreprinderilor industriale întâlnim diferite dãri de seamã statistice
– documente de evidențã a activitãții economico-financiare. Dãrile de seamã statistice cuprindîntreaga activitate a întreprinderilor economice și a firmelor, ele putând fi centralizate la niveluldirecțiilor statistice județene sau la nivelul ministerelor și al Direcției Naționale de Statisticã ,
ce editeazã un Buletin statistic trimestrial cu principalii indicatori economico-sociali (populație,
forțã de muncã, prețuri, industrie și construcții, transporturi, comerț interior și exterior, turism,servicii, finanțe, sãnãtate). În fine, semnalãm pentru documentarea investigatorilor sociali impor-tanța Revistei Române de Statisticã , editatã de Comisia naționalã pentru Statisticã .
Documente cifrice publice neoficiale . În diferite cãrți, ziare sau reviste sunt publicate date
statistice de interes sociologic. Publicarea rezultatelor cercetãrilor sociologice include numeroasetabele statistice. Ele pot fi reinterpretate, adâncindu-se sau formulându-se noi concluzii. Deasemenea, în revistele și publicațiile internaționale, precum World Development Report sau
Population , gãsim informații statistice utile pentru cunoașterea comparativã a situației din
România, raportatã atât la statele cele mai dezvoltate industrial, cât și la fostele state cu economiesocialistã. Lipsa unor documente publice oficiale adecvate îl obligã pe sociolog la efectuareaunor microrecensãminte. Publicarea microrecensãmintelor realizate în cercetãrile sociologicede teren dã naștere unor documente cifrice publice neoficiale, ce pot fi utilizate pentru comparațiisau ca bazã pentru noi cercetãri. De altfel, cercetarea comunitãților urbane și rurale începe, deregulã, cu înregistrarea totalã a populației dupã caracteristicile impuse de tema de studiu. Încercetãrile de psihosociologie concretã de la Boldești, coordonate de Traian Herseni (1970) –242 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 242

de exemplu –, am început printr-un recensãmânt al populației. Cu acordul autoritãților locale,
am înregistrat populația stabilã, consemnând totodatã caracteristicile populației migrante. Fiindvorba de o comunitate ruralã ca volum al populației, operația de înregistrare nu a ridicat problemedeosebite. S-a utilizat sistemul de reprezentate graficã a spițelor de neam propus de Henri H.Stahl (1934, 28). Orice persoanã adultã putea da informații despre membrii familiei. Pe schemã,în dreptul simbolului respectiv erau trecute datele de identificare: vârsta, nivelul de școlarizare,profesia etc. În unitãțile – puține la numãr – în care întreaga familie era plecatã pentru o perioadãmai lungã din sat, informațiile au fost furnizate cu destulã exactitate de cãtre vecini, obținân-du-se astfel o situație cuprinzãtoare asupra localnicilor, dar și a migranților. În comunitãțilerurale mai mici întâlnim persoane care cunosc întregul sat, oferind informații „autorizate“ desprefiecare. Reunirea la discuție a mai multor astfel de „informatori autorizați“ suplinește efectuareamicrorecensãmântului. ăi mai indicat este sã inițiem cercetãri sociologice de teren imediat dupãefectuarea recensãmintelor generale ale populației. Beneficiind de listele de recensãmânt dela primãrii, putem caracteriza populația și putem, de asemenea, întocmi cu ușurințã eșantioanereprezentative. Astfel, în primãvara anului 1977, împreunã cu un grup de studenți, am efectuato anchetã în comuna Bosanci (județul Suceava). În vederea stabilirii eșntionului s-au folositlistele întocmite pentru recensãmântul populației din 5-12 ianuarie 1977.
Documente cifrice personale oficiale și neoficiale . Astfel de documente sunt mai rar
utilizate în cercetãrile sociologice, deși, atunci când pot fi colecționate în numãr suficient, eleconstituie o sursã de informații extrem de valoroasã. Deciziile de încadrare, deciziile de trecereîntr-o altã categorie de salarizare – ca documente cifrice personale oficiale – pot reconstituievoluția realã în cariera profesionalã a unei persoane sau a unei categorii socioprofesionale.De asemenea, listele de venituri și cheltuieli ale familiei – ca documente cifrice personaleneoficiale – pot furniza informații dintre cele mai semnificative referitoare la calitatea viețiiși evoluția ei.
Este de la sine înțeles cã documentele cifrice personale oficiale și neoficiale trebuie corelate
cu celelalte tipuri de documente și cu informațiile obținute prin intermediul altor metode și tehnici.
Valoarea și limitele utilizãrii documentelor cifrice în cercetarea sociologicã . Documen-
tele cifrice asigurã o determinare cantitativã a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. Elese cer a fi întotdeauna verificate pentru a se stabili autenticitatea informațiilor statistice în expre-sia lor numericã. Se exclud de la început statisticile trucate, cele cu erori de înregistrare sauincomplete.Valoarea informativã a datelor statistice sociale depinde, în principal, de doi factori,și anume: de sistemul de recoltare și prelucrare a datelor statistice și de „vizibilitatea“ faptelor,fenomenelor și proceselor sociale.Beneficiind de metodologii de elaborare îndelung verificate,documentele cifrice oficiale conțin informații în ansamblu valide. Verificarea lor se impunetotuși, întrucât sistemele de recoltare a informațiilor pot introduce distorsiuni. Vizând scopuristrict determinate, statisticile oficiale referitoare la unul și același fenomen pot indica situațiidiferite. Este greșit, în aceste condiții, sã se acorde încredere deplinã doar uneia dintre statistici.Pentru a le stabili valoarea, statisticile trebuie raportate la sistemul de evidențã general, corobo-rându-le, fãrã a exclude de la început vreuna din ele.
Vizibilitatea faptelor, fenomenelor și proceselor ce urmeazã a fi înregistrate condiționeazã
valabilitatea statisticilor sociale. Christian N. Robert (1979, 31) analizeazã acest aspect referitorStudiul documentelor sociale 243cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 243

la statisticile criminalitãții. Statistica delincvenței (sau a criminalitãții) este dependentã de gradul
specific de vizibilitate a diferitelor tipuri de infracțiuni. Furtul este o infracțiune mai vizibilãdecât, sã spunem, abuzul de încredere. Caracterul ascuns al infracțiunii împiedicã înregistrareastatisticã. Infracțiunile cu caracter consensual (escrocherie, abuz de încredere, șantaj) sau consi-derate dezonorante pentru victimã (insultã, viol) au o reportabilitate redusã, nefiind incluse înstatistici decât în mãsura descoperirii lor de cãtre organele de ordine, victimele ascuzând de celemai multe ori infracțiunea. Așa se face cã existã crime fãrã victime – cum demonstreazã E.Schur ( Crimes without victims , New Jersey, 1965). Se înțelege cã, pentru caracterul ascuns al
infracțiuni, comportamentul victimei este hotãrâtor. Schimbãrile de mentalitate pot determinamodificãri în reportabilitatea fenomenelor. În Franța, de exemplu, în perioada 1970-1977,conform statisticilor oficiale, s-a înregistrat o creștere cu 53 la sutã a cazurilor de viol. Specialiștiisunt însã de pãrere cã rata violurilor nu s-a schimbat. S-a schimbat însã mentalitatea femeilor,care, „rupând «zidul tãcerii», se plâng astãzi deschis ori de câte ori cad «victimã» sexualitãțiiagresive“ (H. Monneret, 1978).
Personal, consider cã nu numai în ceea ce privește statistica delincvenței vizibilitatea feno-
menelor ce urmeazã a fi înregistrate condiționeazã valabilitatea datelor și, deci, importanța docu-mentelor cifrice. Caracterul mai vizibil sau mai ascuns al oricãror fenomene sociale influențeazãvaloarea de adevãr a statisticilor, a documentelor cifrice oficiale și neoficiale. Fenomenele demo-grafice sunt, de exemplu, mai vizibile decât credințele religioase sau decât comportamenteledelincvente. Din aceastã cauzã, statisticile populației sunt mai demne de crezut decât statisticiledelincvenței, unde, în afara infracțiunilor înregistrate în documente, existã și o „infracționalitateascunsã“, greu de estimat. Interpretarea documentelor cifrice trebuie așadar sã ia în considerare„vizibilitatea“ fenomenelor înregistrate. Cu cât vizibilitatea fenomenelor este mai accentuatã,cu atât valoarea de reflectare a documentelor cifrice este mai mare. În baza acestui raționament,ne așteptãm în mod legitim ca recensãmântul locuințelor sã fie mai exact decât recensãmântulpopulației și acesta mai exact decât recensãmântul animalelor.
Aspectul cantitativ real al fenomenelor se impune a fi estimat pornindu-se de la datele statis-
tice înregistrate, adãugându-se sau scâzându-se „fenomenele ascunse“. De asemenea, trebuieavutã în vedere semnificația unitãții statistice. Sã luãm ca exemplu statistica lecturii (R. Escarpit,1980). Unitatea statisticã este titlul. Din 1965 statisticile UNESCO menționeazã și tirajul. Așadar,titlul și tirajul. S-ar pãrea cã lucrurile sunt foarte clare. Dacã vrem sã vedem cât se citește într-oțarã sau alta nu avem decât sã studiem documentele statistice oficiale: câte cãrți s-au publicat(titluri) și în ce tiraj. Aici lucrurile se complicã. De la o țarã la alta prin carte publicatã se înțelegealtceva. UNESCO a propus în 1964 urmãtoarea definiție a cãrții: „publicație neperiodicã,cuprinzând cel puțin 49 de pagini“. Unele țãri au acceptat aceastã definiție (Canada, Finlanda,Norvegia), altele au mãrit volumul (Danemarca – 60 pagini, Italia – 100 pagini) sau l-au redusconsiderabil (Belgia – 40 pagini; Cehoslovacia – 32 pagini; Islanda – 17 pagini). În India, ceamai neînsemnatã broșurã este inclusã în categoria cãrților. Dacã lucrurile stau așa cum le prezintãsociologul francez Robert Escarpit, faptul cã în 1969 India publicase 13723 de titluri are osemnificație cu totul alta decât ar fi avut-o în cazul în care ea ar fi adoptat definiția UNESCO.În orice caz, din cele prezentate rezultã, credem, foarte limpede cã statisticile naționale au semni-ficații diferite, iar pentru comparare trebuie totdeauna verificat conținutul unitãților statisticede înregistrare. Pentru lectura de carte, titlul și tirajul nu oferã decât o primã aproximație. Trebuiesã avem în vedere numãrul cãrților nevândute, ca și volumul exportului de carte (exportul repre-244 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 244

zintã pentru Franța 17 la sutã din cifra de afaceri a editurilor). De asemenea, trebuie sã avem
în vedere cã o carte este cititã de mai multe persoane (se admite cã este cititã de trei – patrupersoane). Ceea ce rezultã în urma unor astfel de calcule se raporteazã la numãrul știutorilorde carte, determinându-se lectura medie posibilã. Lectura efectivã constituie o altã problemã.Dar definiția pur cantitativã a cãrții – așa cum aratã Robert Escarpit – are defectul de a consideracartea ca pe oricare obiect material, ingnorând funcția ei culturalã. Același defect îl au și statis-ticile lecturii bazate pe titluri și tiraje. Una este apariția în zeci de mii de exemplare a Cãrții
de telefon , a Mersului trenurilor sau a Codului poștal și cu totul altceva publicarea unui volum
de versuri, a unei cãrți de științã sau a unui volum de literaturã beletristicã. Chiar dacã se opereazãcu sistemul clasificãrii zecimale a cãrților (0. Generalitãți; 1. Filosofie; 2. Religie; 3. ătiințesociale; 4. Filologie; 5. ătiințe pure; 6. ătiințe aplicate; 7. Arte și delectare; 8. Literaturã; 9. Istorieși geografie), categoriile sunt destul de imprecise. „Acesta este și motivul pentru care statis-ticile oficiale nu ne pot da decât indicații vagi și, de multe ori, false“ (R. Escarpit, 1980).
Filosoful și sociologul Eugeniu Sperantia, scriind Cartea despre carte , ne-a dat, poate, cea
mai frumoasã scriere despre „lumina sufletului și dascãlul virtuții“, definind cartea nu dupãconținutul („un maximum de date mintale de universalã și eternã valabilitate“), forma („unitateadesãvârșitã a conținului“) și destinația, adicã „funcția“ de a propaga valori universale și eterne,ci dupã „adresã“ – cartea fiind o „ scrisoare adresatã spiritului uman “, în genere omului imper-
sonal, de oricând și de oriunde, omului care este om numai în mãsura în care tinde sã se afirme,sã se menținã și sã exceleze ca atare, însușindu-și avid toate înaltele valori spirituale pe careomenirea i le pune la dispoziție (E. Sperantia, 1984).
Chiar recensãmintele populației, atât de perfecționate sub raport metodologic, nu sunt ferite
de distorsiuni. Existã o atracție cãtre rotunjirea numerelor, ca sã nu mai vorbim de erorile deînregistrare nesistematice. Persoanele care au 49 de ani, ca și cele de 51 de ani – de exemplu– au tendința de rotunjire a vârstei, declarând pur și simplu cã au vârsta de 50 de ani. Alcãtuindpiramida vârstelor, se observã o supradimensionare a claselor de vârstã terminate cu zero (20,30, 40 ani ș.a.m.d.). Uneori, rezultatele recensãmintelor sunt în mod voluntar trucate. În urmarecensãmântului din 1980 din SUA, municipalitatea din New York a intentat o acțiune în justițieîmpotriva Biroului de recensãmânt, apreciind cã populația newyorkezã a fost subestimatã. Separe cã eroarea nu a fost deloc întâmplãtoare: în SUA, în funcție de rezultatele recensãmintelorse stabilesc numãrul locurilor în Camera reprezentanților, ca și ajutorul federal pentru fiecarestat în parte.
Exprimarea cu precizie a rezultatului numãrãrii populației nu conferã de la sine și exactitate
documentului. Se confundã precizia cu exactitatea. În mod curent se spune: „brutal ca o cifrã“,subînțelegându-se cã cifrele reprezintã „adevãrul crud“, „adevãrul adevãrat“. Fãrã a considerastatistica doar ca pe „o artã de a minți cu precizie“ – cum se exprima Benjamin Disraeli (1804–1881),primul ministru al Angliei din perioada expansiunii sale coloniale –, considerãm cã se impunefãcutã distincția între calitatea documentelor cifrice de a fi precise și calitatea lor de a fi exacte.
În mod spontan tindem sã credem cã o informație precisã este și exactã.
Încã la începutul secolului, Charles Seignobos atrãgea atenția sã nu confundãm noțiunile
„precis“ și „exact“. O informație vagã, imprecisã, nu exprimã adevãrul obiectiv, îl aproximeazã.Opoziția dintre „vag“ și „exact“ (sau adevãrat) – spunea Charles Seignobos – a dus la concluziaidentitãții dintre „precis“ și „exact“, ceea ce este fals. Asupra distincției dintre „precis“ și „exact“,în literatura de specialitate din țara noastrã a atras atenția Henri H. Stahl (1974, 304). Pentru clari-Studiul documentelor sociale 245cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 245

ficarea diferenței dintre cele douã noțiuni, sã luãm ca exemplu informația furnizatã de Environ-
mental Fund , care anunța cã vineri, 14 martie 1980, orele 19,42 GMT, populația globului a atins
numãrul de 4.500.000.000 de locuitori. Informația șocheazã prin precizie, specificând ziua, orași minutul. Cu toate cã este precisã, ea este însã departe de a fi și exactã. Așa cum s-a arãtat,în lume mai existã zone în care nu s-a efectuat încã nici un recensãmânt. În plus, estimațiilepopulației sunt foarte diferite, dat fiind faptul cã în unele țãri nu s-au mai fãcut recensãmintede zeci de ani. Toate acestea au dat naștere unor estimații ale populației mondiale pentru 1975
cât se poate de diferite: de la 3 392 000 000 – Worldwatch Institute , pânã la 4 147 000 000 –
Environmental Fund . În condițiile arãtate, știrea cã vineri, 14 martie 1980, orele 19,42 GMT
populația mondialã era de 4,5 miliarde locuitori, deși foarte precisã, este totuși lipsitã de exactitate,
este falsã. De altfel, strãlucitul istoric Fernand Braudel (1984, 19) aprecia cã „astãzi nu cunoaștempopulația globului decât cu o aproximație de 10 la sutã“.
Chiar dacã populația Terrei s-ar fi determinat printr-un recensãmânt mondial, rezultatul n-ar
fi fost valid decât pentru momentul critic al recensãmântului. O limitã serioasã a recensãmin-telor – așa cum se știe – rezidã în caracterul lor statistic, pe mãsura îndepãrtãrii de momentulcritic intervenind diferențe greu de estimat. Chiar intervalul de cinci ani pentru efectuarea unuirecensãmânt, în condițiile exploziei demografice și schimbãrilor social-politice contemporane,este mult prea mare. S-ar putea desigur reduce acest interval, dar efectuarea unui recensãmântantreneazã mijloace umane, materiale și financiare considerabile (de exemplu, recensãmântuldin 1950 din SUA a costat 89 683 000 de dolari). Cu cât caracteristicile înregistrate ale populațieisunt mai numeroase, cu atât va fi mai ridicat și costul general al recensãmântului. Din acest motiv,recensãmintele iau în calcul caracteristicile cele mai generale, datele fiind doar orientative pentrucercetarea sociologicã, adesea ea vizând elemente particulare ce nu pot fi obținute decât prinanchete selective. Cu toate limitele menționate, publicarea rezultatelor recensãmintelor oferãsociologilor documentele cifrice oficiale indispensabile activitãții lor de cercetare.
Valoarea documentelor cifrice, în afara autenticitãții informației primare, constã și în comple-
titudinea lor. Trunchierea informației statistice reprezintã forma benignã a „minciunii statistice“.Prin trunchiere, chiar înregistrarea „precisã“ și „exactã“ a faptelor, fenomenelor și proceselorsociale, departe de a furniza informații corecte, dezinformeazã, ascunde adevãrul. Dacã dintr-ostructurã se descrie cantitativ doar un singur element, nu se pot trage concluzii cu privire laîntreg. Dacã, de exemplu, referitor la transportul urban în comun se înregistreazã doar lungimeaîn kilometri a liniilor de tramvai, nu se pot trage concluzii pertinente cu privire la situațiatransportului în comun din respectivul oraș.
Pentru a ne face o imagine corectã asupra transportului în comun va trebui sã beneficiem
de date statistice (numãrul, densitatea și lungimea rețelei etc.) referitoare la totalitatea mijloacelorde transport în comun (metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi etc.). De asemenea, va trebuisã cunoaștem volumul și structura populației urbane și navetiste, pentru a construi indicii capabilisã reflecte întregul cât mai exact. În ceea ce privește transportul în comun, un indice relevantse obține prin raportarea numãrului de cãlãtori la lungimea rețelei de transport, pe unitatea detimp. Indicele cãlãtori/km/orã oferã o imagine statisticã sinteticã asupra transportului urban încomun.
În concluzie, informațiile statistice cuprinse în documentele cifrice se impun dintru început
atenției sociologului, care trebuie sã le verifice autenticitatea și sã le integreze cu alte informații,astfel încât sã obținã o descriere cantitativ-calitativã a vieții sociale în dinamica ei. Dar sã nu246 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 246

uitãm ceea ce spunea Constatin Noica(1985): „în veacul nostru am mers din exactitate tot spre
exactitate“, în loc „sã mergem din exactitate spre adevãr“. Dacã exactitatea agresivã se opuneunilateral adevãrului, adevãrul rãmâne neîmplinit în afara exactitãții. Adevãr nu poate fi fãrãexactitate; exactitatea fãrã adevãr da! Cu deplin temei Constatin Noica ne îndemna „Sã fimprudenți în fața exactitãții goale“.
Documente scrise necifrice
Documentele scrise necifrice pot fi publice (interesând întreaga comunitate, pe toți membrii
societãții) sau personale. Cele publice, la rândul lor, pot fi oficiale sau neoficiale. Pentru recon-stituirea vieții sociale din trecut, dar și pentru a obține date despre prezent, documentele publiceoficiale necifrice sunt de cea mai mare însemnãtate. Documentele istorice, poruncile domnești,actele vistieriei, rapoartele consulare sau registrele de vamã servesc la reconstituirea trecutului,chiar dacã, așa cum atrãgea atenția Nicolae Iorga ( Adevãr și greșealã în scrierea istoriei , 1935)
într-un ascuțit spirit polemic, „Actele publice nu sunt fãcute pentru a-ți spune adevãrul, ci pentrua susține un interes, […] ele s-au scris într-o anumitã atmosferã de interese, de care nu poatescãpa cine a redactat“. Preocuparea istoricilor (Eudoxiu N. Hurmuzaki, Nicolae Iorga, IoanBogdan, Petre P. Panaitescu ș.a.) de a publica culegeri de documente vechi, ca și existența unorreviste specializate în publicarea documentelor inedite ( Manuscriptum , Revista muzeelor și a
monumentelor ș.a.) îl intereseazã în cel mai înalt grad pe sociolog când încearcã sã gãseascã
legãtura între trecut și prezent. Dar nu numai documentele oficiale publicate, ci și cele nepublicate– mai ales acestea – vor fi utilizate în cercetãrile de teren, unde pot fi întâlnite valoroase arhivecu documente oficiale. Pentru vechile forme de viațã economicã și statalã din țara noastrã –în afara documentelor oficiale amintite – actele breslelor, ca și actele judecãtorești oferã o bogatãinformație privind raporturile de proprietate, organizarea activitãților economice și de muncã,dezvoltarea tehnicã, așezãrile orãșenești și sãtești ș.a.m.d. Viața comunitãților rurale din trecutulmai îndepãrtat sau mai apropiat poate fi înțeleasã mai bine dacã cercetãtorul stãruie în studiereaactelor de împroprietãrire, a învoielilor agricole, a altor documente emise de administrația destat (localã sau centralã).
În ceea ce privește situația prezentã, la nivelul firmelor organizațiilor de tip economic sau
cultural existã o serie întreagã de documente oficiale necifrice pe baza cãrora se organizeazãși se desfãșoarã viața colectivã: regulamentele de ordine interioarã, rapoartele de bilanț la adunã-rile acționarilor, hotãrârile consiliilor de administrație etc. Desfãșurând cercetãri sociologiceîn cadrul întreprinderilor industriale sau în instituțiile cultural-educative, va trebui sã se înceapãcu studiul acestor documente. De asemenea, în cercetãrile zonale se va porni de la documenteleoficiale. În fiecare comunitate ruralã existã astãzi o bogatã arhivã de documente oficiale, care,în condițiile impuse de legile în vigoare, sprijinã efortul de documentare al sociologului.
La nivel central, Constituția , legile, Monitorul Oficial al României , decretele prezidențiale,
declarațiile Parlamentului României, hotãrârile guvernului sunt documente publice necesareînțelegerii de cãtre cercetãtorul vieții sociale a macroproceselor și structurilor globale.
Documentele necifrice publice neoficiale constituie o sursã bogatã de informații pentru toate
societãțile alfabetizate, chiar și în prezent, când se anunțã intrarea în „era Marconi“. Civilizația,încã sub semnul „galaxiei Gutemberg“, se reflectã în documentele tipãrite (cifrice, dar mai alesStudiul documentelor sociale 247cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 247

necifrice), nu numai prin conținutul, dar și prin calitatea tiparului și a hârtiei, prin tirajul lor
ș.a.m.d. Ziarele și revistele, cãrțile beletristice și de științã, afișele și reclamele comerciale, pro-gramele pentru spectacole, inscpripțiile de tot felul etc. alcãtuiesc un univers de simțire și gândirespecific fiecãrei epoci și zone geografice.
În mod deosebit, lucrãrile cu caracter monografic trebuie sã reținã atenția cercetãtorului
de teren. Pe deplin întemeiat, Henri H. Stahl (1974, 23) spunea: „e cu neputințã de admis caun sociolog sã nu fi citit și studiat Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir sau Storia delle
moderne rivoluzioni della Valachia (1718) a lui Dell Chiaro“. În aceastã ordine de idei, inițiativa
publicãrii complete a însemnãrilor de cãlãtorie despre țara noastrã în colecția Cãlãtori strãini
despre Țãrile Române – datoratã Institutului de Istorie „N. Iorga“ – nu poate fi decât salutarã.
Se continuã astfel o tradiție extrem de valoroasã. Nicolae Iorga, în cadrul lecțiilor fãcute laăcoala de Rãzboiu , ne-a dat – așa cum se știe – Istoria românilor prin cãlãtori (1922), operã
de largã informare, cu numeroase elemente de interes sociologic. În aprecierile cãlãtorilor strãinicare au trecut prin țãrile române, alãturi de remarci subiective, uneori nedrepte, întâlnim nume-roase consemnãri ale faptelor de observație referitoare la instituțiile politice, juridice, administra-tive, dar și la psihosociologia poporului, la munca și viața de zi cu zi a țãranilor și orãșenilor.Tocmai aceste fapte de observație ne intereseazã, ele stau mãrturie evoluției noastre sociale.
De asemenea, inițiativa publicãrii unor monografii de comune sau orașe ar trebui sã fie mai
mult încurajatã. Tradiția publicãrii unor astfel de lucrãri este foarte veche la noi în țarã. Primelemonografii de județe – Județul Dorohoi, 1866 (539 p.), Județul Mehedinți, 1868 (368 p.) șiAgricultura în Județul Putna, 1878 – sunt datorate personalitãții marcante a lui Ion Ionescu dela Brad (1818–1891), considerat întemeietorul economiei agrare, inițiatorul metodei monogra-fice, precursor al sociologiei agrare românești, primul profesor de contabilitate de la noi dințarã și cel dintâi în lume care a stabilit caracterul previzionar al calculelor, contabilitãții înconducerea științificã și a conceput simbolizarea conturilor.
Monografierea comunelor (Ion Chelcea, 1934) – de datã la fel de veche ca și cea a județelor,
dacã luãm în considerare cã Vasile Gr. Borgovanu, care în 1892 a tipãrit prima monografie aunei comune (Monografia comunei Ilva Mare, în Revista nouã (pp. 314-349), amintește cã încã
din 1863 exista un manuscris al monografiei comunei Ilva Mare întocmit de Pavel Galan – acunoscut la sfârșitul secolului trecut o adevãratã vogã. Au fost inițiate concursuri de cãtre revis-tele vremii, iar cele mai merituoase monografii au fost premiate: Monografia comunei Orlat
de Romul Simu (1895) și Monografia economicã culturalã a comunei Gura Râului de Ioachim
Munteanu (1896).
Programul de monografiere a comunelor (1903-1905), stabilit de A.V . Gîdei, ansamblul
cercetãrilor monografice realizate sub conducerea lui Dimitrie Gusti, începând cu cele dincomuna Goicea Mare (1924-1925), studiile cu caracter monografic publicate în Arhiva pentru
știința și reforma socialã (apãrutã în 1919) sau în Sociologie Româneascã (apãrutã în 1936)
sunt tot atâtea surse de informare pentru sociolog. Aceeași funcție au avut-o și majoritateastudiilor de teren publicate în revista de sociologie Viitorul social , serie nouã, editatã începând
cu 1972, sau în seria Sociologie a Analelor Universitãții București , ca și investigațiile sociologice
publicate în revistele de specialitate apãrute dupã decembrie ’89 ( Sociologie Româneascã – serie
nouã, Cercetãri sociale , Studii și cercetãri socioumane, Revista românã de sociologie ș.a.).
De un mare ajutor în reconstituirea vieții sociale din trecutul nu prea îndepãrtat, dar mai
ales în descifrarea realitãții cotidiene se dovedește a fi presa scrisã, emisiunile de radio și248 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 248

televiziune, ca și filmele documentare. Așa cum aprecia chiar Karl Marx în Dezbaterile în legã-
turã cu libertatea presei (în Gazeta renanã , nr. 139 din 19 mai 1842), „Presa liberã reprezintã
ochiul mereu treaz al spiritului poporului, întruchiparea încrederii unui popor în sine însuși,legãturile grãitoare care leagã individul de stat și de lumea întreagã; ea este întruchiparea culturiicare transfigureazã lupta materialã ridicând-o la rangul de luptã spiritualã, și care idealizeazãforma ei materialã, brutã. Libertatea presei este spovedania deschisã a unui popor fațã de el însușiși, dupã cum se știe, forța care rezidã în mãrturisire este izbãvitoare. Ea este oglinda spiritualãîn care un popor se vede pe el însuși, iar cunoașterea de sine este prima condiție a înțelepciunii.Ea este spiritul statului, care poate fi adus în orice colibã cu cheltuieli mai mici decât mijloacelemateriale de iluminat. Ea este omnilateralã, omniprezentã, atotștiutoare. Ea este lumea idealã,care țâșnește în permanențã din lumea realã, și sub forma unui spirit tot mai bogat se varsã
înapoi în ea, însuflețind-o din nou“.
În presa scrisã (ziare, reviste, foi volante) se stocheazã un mare volum de informații sociale,
pe care cercetãtorul vieții sociale le poate interpreta obiectiv, chiar dacã articolele sunt scrisede pe poziții de partizanat politic. În funcție de tema cercetatã, sociologul se va sluji de informa-țiile din presã fie pentru depistarea unor probleme sociale, fie pentru precizarea atitudinilorpolitice dominante. Studiul atent al presei trebuie sã ocupe, așadar, un loc central în activitateade documentare a sociologului.
Documentele necifrice personale (scrise), oficiale și neoficiale conțin informații nu numai
despre individ, dar și despre colectivitate, despre forma de organizare a vieții sociale. Docu-
mentele necifrice personale oficiale (certificat de naștere, buletin de identitate, certificat de
cãsãtorie, actele de proprietate, adeverințele și dovezile eliberate de autoritãți) servesc în primulrând pentru identificarea subiecților anchetați. O serie de documente personale oficiale (actede danie, testamente, inventare de gospodãrii) sunt utilizate în analiza dinamicii structurilorsociale din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, când astfel de documente încep sã reglementezeraporturile de proprietate.
Sunt extrem de rare anchetele directe în care sociologul utilizeazã documentele personale
oficiale; mai frecvent sunt cercetate arhivele oficiale, unde se pãstreazã duplicatele certificatelorde naștere, de cãsãtorie etc. Așa cum se știe, înaintea înființãrii oficiilor de stare civilã, prin pre-vederile Regulamentului organic (1832), evidența botezurilor, a cãsãtoriilor și înmormântãrilor
era ținutã în așa-numitele „metrice“ bisericești. În cercetãrile de teren, nu este exclusã descope-rirea „întâmplãtoare“ a unor astfel de documente, care, prin vechimea lor, permit reconstituirea
genealogiilor, mișcarea demograficã. Chiar dacã întâmplarea nu poate fi planificatã, cercetareaatentã a documentelor de stare civilã trebuie sã-l preocupe pe sociolog când urmãrește viațacolectivitãții urbane și rurale, transformãrile petrecute în aceste medii sociale. În studiul proceselor
sociale, va trebui sã pornim de la existența indivizilor umani vii, de la „producerea vieții atât
a celei proprii, prin muncã, cât și a celei strãine, prin procreare…“ (Marx, Engels, 1958, 30).În același sens se pronunța și Fernand Braudel (1979) când analiza viața de zi cu zi, societateaîn secolele al XV-lea și al XVIII-lea: „Fãrã îndoialã, tocmai de la oameni trebuie sã începem“,precizând: „pe termen scurt, ca și pe termen lung, la nivelul realitãților locale, ca și pe imensa
scalã a realitã ților mondiale, totul este legat de numãr, de oscilațiile maselor de oameni“. În acest
context, registrele de stare civilã sunt deosebit de utile. Așa, spre exemplu, în cercetãrile efectuatesub coordonarea lui Traian Herseni (1970) la Boldești am încercat sã determinãm evoluțiapopulației unei comunitãți rurale sub impactul industrializãrii. Pentru perioadele mai vechiStudiul documentelor sociale 249cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 249

ne-am folosit de catagrafiile existente; pentru situația de dupã primul rãzboi mondial am utilizat
actele de stare civilã din arhiva consiliului popular: actele de naștere, de deces, de cãsãtorie. Amconsultat registrele de stare civilã pentru nașteri, decese și cãsãtorii. Am putut stabili astfel etapeleformãrii populației, caracteristicile imigrației, cauzele care au influențat stabilizarea în localitate.
Documentele necifrice personale neoficiale (foi de zestre, spițe de neam, însemnãri zilnice,
scrisori, jurnale intime, biografii etc.) sunt realizate pentru a fi utilizate de cãtre înșiși autoriilor sau de cãtre persoane foarte apropiate acestora (prieteni, familie etc.).
În definirea documentelor personale se pune accentul pe faptul cã ele reflectã experiența
de viațã a individului, cã sunt confidențiale, un produs spontan al celui care le realizeazã. Într-olucrare de referințã, Herbert Blumer (1939) definește documentele personale ca „relatare a expe-rienței individuale care relevã acțiunile individului ca agent uman și ca participant la viața socialã“.Este de reținut ambivalența subiectiv-obiectiv, individual-social a documentelor personale. Înacțiunile individului, așa cum sunt ele consemnate în documentele personale, se reflectã subiecti-vitatea proprie, dar și factorii sociali, de naturã obiectivã. Pe sociolog tocmai acești factori îlintereseazã în primul rând. Psihologii urmãresc factorii subiectivi relevați de documentele perso-nale. Bine cunoscutul psihosociolog Gordon W. Allport (1942) considera în acest sens documentelepersonale ca „orice destãinuire înregistratã care, intenționat sau neintenționat, oferã informațiireferitoare la structura, dinamica și funcționarea vieții mintale a autorului“. El fãcea distincțieîntre ceea ce numea first-and third-person documents . Distincția mi se pare deplin justificatã:
documentele scrise la „persoana întâi“ exprimã mai bine subiectivitatea autorului lor, spre deose-bire de documentele scrise la „persoana a treia“, elaborate cu ajutorul persoanei în cauzã, darnu spontan, ci dupã un plan, la întocmirea cãruia aceasta nu a luat parte.
Foile de zestre . Unele documente personale neoficiale au o realã valoare pentru reconsti-
tuirea vieții sociale din trecut. Astfel, se impune sã amintim, în primul rând, foile de zestre , în
care în trecut se specifica tot ceea ce primeau ca dotã tinerii cãsãtoriți (terenurile și inventarulagricol, piesele de îmbrãcãminte etc.). Încheierea foii de zestre care urmeazã tocmelii – scrieXenia C. Costa-Foru (1945) – este de fapt un act legal ce trebuie studiat ca manifestare juridicã.Spre deosebire de actul de dotã, conform dreptului civil, foaia de zestre, deși are valoare juridicã,constituie totuși un document personal neoficial (nu emanã de la o autoritate). În planul pentrucercetarea dreptului familial, Henri H. Stahl (1940) fãcea distincție între urmãtoarele forme deînzestrare: act de dotã, foaie de zestre, tocmealã în conformitate cu obiceiul pãmântului, diferiteforme deghizate (vânzare, donație, rentã, dijmã, simplã tolerare etc.). Fiind urmarea unei înțele-geri între familiile celor ce se cãsãtoresc, foile de zestre au caracter neoficial, sunt documentepersonale cu o mare valoare informativã și pentru cercetãtorul culturii materiale din trecutulțãrii noastre. Prin intermediul foilor de zestre „dispunem de un fel de inventar al pieselor deîmbrãcãminte femeiascã specifice zonei respective, existând astfel posibilitatea de a stabili cumai multã certitudine atât inventarul, cât și evoluția pieselor de îmbrãcminte a populației într-oanumitã zonã, într-o anumitã perioadã istoricã“ (I. Vlãduțiu, 1973).
Din punct de vedere sociologic, foile de zestre furnizeazã informații prețioase referitoare
la obiceiurile juridice ale poporului nostru, dând în același timp o imagine autenticã asuprasituației materiale a diferitelor categorii sociale din trecutul mai apropiat sau mai depãrtat alțãrii. Aducem în discuție, în acest sens, un singur exemplu. Ion Rãuțescu semnaleazã în Mono-
grafia comunei Dragoslavele (1923) cã într-o foaie de zestre din 1859 se consemna și „o litrã250 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 250

de ferãstrãu“, cu drept de pãdure în Valea Cheii. Acest lucru constituie un indiciu prețios pentru
viața economicã a satului și zonei (Muscel-Argeș), evidențiind importanța exploatãrilor forestiere,industria sãteascã, meșteșugãritul, ocupațiile tradiționale. Coroborate cu alte documente oficialesau neoficiale, foile de zestre ajutã la reconstituirea vechilor structuri sociale.
Spițele de neam . În același scop pot fi utilizate și „spițele de neam“, cu sau fãrã prezentare
graficã. Spițele de neam, ca documente personale neoficiale, redau sistemul de rudenie pe maimulte generații. În trecut, țãranii obișnuiau sã-și facã spițe de neam și sã le transmitã din gene-rație în generație pentru ca sã se calculeze mai ușor cota parte ce revenea fiecãruia în sistemuldevãlmãșiei familiale. Xenia C. Costa-Foru, care reproduce în lucrarea sa de metodologie acercetãrilor monografice asupra familiei câteva spițe de neam descoperite în cursul cercetãrilorde la Nerej (1927), atrage atenția asupra faptului cã, „De câte ori ne va fi cu putințã sã gãsimasemenea spițe de neam familiale, va trebui sã le analizãm cu mai multã atenție, tehnica alcãtuiriilor dându-ne multiple indicații asupra felului de organizare veche și nouã a familiei din acelloc“ (X.C. Costa-Foru, 1945).
Jurnalele personale . Dar nu numai din perspectiva istoriei sociale pot fi utilizate cu succes
documentele personale. Pentru trecutul apropiat și mai ales pentru prezent, însemnãrile zilnice,scrisorile și alte documente personale oferã informații despre indivizii umani în contextul socialal existenței lor. Însemnãrile ocazionale sau zilnice, jurnalele intime, scrisorile primite sau expe-diate, ca și autobiografiile spontane (neprovocate) întregesc imaginea asupra vieții sociale, relevândmodul în care societatea este evaluatã de cãtre indivizii umani aparținând unor structuri socialedeterminate. Dacã astfel de documente personale provin de la personalitãți proeminente alevieții politice, culturale, științifice, valoarea le este sporitã, firește, nu în primul rând prin gradullor de obiectivitate, ci prin experiența de viațã mai vastã a autorilor, prin capacitatea acestorade a fi fost participanți activi la evoluția fenomenelor sociale reflectate în documente.
Acordând cea mai mare atenție documentelor personale ale unor mari personalitãți, sociologul
nu face abstracție de însemnãrile și mãrturiile unor oameni abia știutori de carte, care și-auconsemnat gândurile dintr-o nevoie interioarã, fãrã intenția de a le face publice vreodatã. Astfelde documente pot fi utilizate pentru reconstituirea mentalitãții populare, a psihologiei poporane,„creatã chiar de popor“ – cum remarca Traian Herseni (1980). Desigur, psihologia poporanãpoate fi analizatã și pe baza documentelor lingvistice și a documentelor folclorice. Considerãmînsã cã documentele personale, în mãsura în care avem acces la ele, sunt la fel de relevanteca documentele lingvistice și folclorice. Sã luãm ca exemplu „carnetul intim“ al lui TudorDumitru, țãran din Feleac, în care acesta nota zilnic, prin 1908, „multe și de toate“ (Ion Chelcea,1934). Așa cum atrãgea atenția în urmã cu șapte decenii Ion Chelcea, astfel de documente, „scrisedirect de oameni din popor fãrã alte preocupãri decât acelea de a satisface propriile cerințesufletești“, au o deosebitã importanțã pentru cercetãtorul vieții sociale, iar, dacã este vorba depsihologia popularã, cazul luat în discuție probeazã cã „trecerea de la un mediu de cunoaștere(popular) la celãlalt (cãrturãresc) nu se face brusc, aici, spre a avea pseudoculturã, trecerea seface pe nesimțite, fãrã nici o deformare a ideilor. Psihologia popularã apare astfel ca o îngemã-nare de cunoștințe poporane și cãrturãrești popularizate. Mediul social este și el reflectat înastfel de documente personale. „Acuma în luna lui Martie în 15 – nota Tudor Dumitru în carnetulsãu – se împlinește 60 de ani de la ștergerea iobãgiii“. Pe cât de lapidarã, aceastã notã din 15Studiul documentelor sociale 251cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 251

martie 1908 exprimã atitudinea și spiritualitatea unui țãran român din Ardeal, din consemnãrile
cãruia „simți pe undeva, în apropiere, umbra marilor revoluționari din ’48“. „De aceea – conchideaIon Chelcea (1934) – pentru conținutul sãu, carnetul intim al lui Tudor din Feleac e un documentde preț, în care remarcãm din partea țãranului român o hotãrâre dârzã contra împilatorilor“.
Ca și însemnãrile zilnice, jurnalele intime dezvãluie trãirile psihice sub influența factorilor
sociali obiectivi. În anumite epoci și la anumite vârste asistãm la proliferarea documentelorpersonale de tipul jurnalelor, a oracolelor și scrisorilor confidențiale. Se pare cã adolescența,cu nevoia sa specificã de autoanalizã, oferã posibilitãți mai generoase de valorificare a docu-mentelor personale în scopul cunoașterii schimbãrilor de mentalitate. Unele cercetãri estimeazãcã mai mult de jumãtate din adolescenții și tinerii între 13 și 18 ani instruiți posedã jurnale intime.În Japonia, de exemplu, dintr-un numãr de 3 500 de eleve, aproximativ 50 la sutã aveau astfelde jurnale (A. Yoda, 1937). Jurnalele intime ale adolescenților au fost exploatate cu mai multsucces decât jurnalele intime ale adulților.
Gordon W. Allport (1942) recomanda utilizarea jurnalelor intime în studiul personalitãții.
El considera cã pe baza jurnalelor intime, din care aflãm trecutul unei persoane, se pot faceprognoze mai autentice decât pe baza „legilor“ generale referitoare la persoanele din acelașimediu social. Cu toate acestea, studiile bazate în principal pe informațiile din jurnalele intimesunt extrem de rare. Explicația, desigur, o gãsim în dificultatea de a colecționa jurnale intimeîntr-un numãr suficient pentru a permite unele generalizãri. Spre deosebire de biografiile sociale,scrierea unor jurnale intime la indicația cercetãtorilor este practic imposibilã. Biografii socialeprovocate existã, jurnale intime și scrisori provocate nu. Iatã de ce, comparativ cu alte documentepersonale, biografiile sociale au fost mai frecvent utilizate în cercetarea socialã. Nu criterii deconținut, ci considerente tehnice au condus la situația prezentã, când în întrega sociologie abiadacã pot fi semnalate lucrãri semnificative bazate exclusiv pe studiul documentelor personalede tipul jurnalelor intime sau al scrisorilor. În afara studiului amintit al lui J.R. Runner, mai poatefi menționatã lucrarea lui R.S. Cavan, Suicide (Chicago, 1928), în care o pondere însemnatã
o are analiza unor jurnale intime ale adulților sinucigași. De asemenea, poate fi citatã cercetarearealizatã de Charlotte Bühler (1934) asupra schimbãrilor de mentalitate în succesiunea generațiilor.Dintr-un numãr de 93 de jurnale intime au fost selecționate trei, considerate reprezentative pentrucele trei generații (de la 1873 la 1910). Charlotte Bühler aprecia cã jurnalele intime oferã obazã convenabilã pentru reconstrucția Zeitgeist -ului (spiritul epocii).
Scrisorile . În literatura de spcialitate se menționeazã ca exemplarã utilizarea conjugatã a
autobiografiilor, a scrisorilor și însemnãrilor intime în opera lui William I. Thomas și FlorianZnaniecki, ca și în cercetãrile coordonate de Alfred Charles Kinsey (1894–1956). Asupra contri-buțiilor lui William I. Thomas și Florian Znaniecki vom reveni. Amintim acum doar faptul cãîn des citata lor lucrare The Polish Peasant in Europe and America sunt reproduse 764 de scrisori
expediate de țãranii polonezi emigranți familiilor lor rãmase în Europa sau de familiile imigran-ților în America. Studiul introductiv (peste 200 de pagini) ce însoțește lucrarea interpreteazãinformația cuprinsã în aceste scrisori, dã lãmuriri cu privire la viața de familie a interlocutorilor,se descrie cadrul geografic și comunitar în care aceștia trãiesc. La subsolul paginilor sunt expli-cate anumite expresii și se analizeazã atitudinile și acțiunile descrise în scrisori. Întregul materialdocumentar este ordonat în acord cu scopul declarat al lucrãrii, de a evidenția rolul atitudinilorîn viața socialã.252 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 252

Așa cum se precizeazã, „trimiterea scrisorilor este pentru ei (emigranții – n.n.) o datorie
socialã cu caracter ceremonial și tradițional, forma fixã a scrisorilor țãranilor este un semn alfuncției lor sociale. Toate scrisorile pot fi considerate ca variații ale unui tip fundamental, a cãrorformã rezultã din funcția lor și rãmâne totdeauna esențial aceeași, chiar dacã în cele din urmãdegenereazã“. William I. Thomas și Florian Znaniecki numesc acest tip de epistole „scrisoriceremoniale“ ( bowing letter ), funcția lor fiind aceea de manifestare a solidaritãții familiei în
condițiile în care unul dintre membri este temporar separat de ea. Descompunerea vechii formea unitãții familiale sub influența condițiilor concrete de viațã (integrarea celor separați de familieîn noi grupuri profesionale, teritoriale, naționale etc.), atitudinea fațã de cãsãtorie, armoniafamiliei naturale – toate acestea sunt ilustrate prin seriile de scrisori Kukielka, Jablokowski și
altele, cuprinse în volumul al doilea al lucrãrii. Fiecare serie de scrisori beneficiazã de scurteintroduceri care precizeazã valoarea lor de document. Utilizarea intensivã a scrisorilor pentrususținerea tezelor teoretice privind destrãmarea și restructurarea relațiilor sociale are deopo-trivã limite și avantaje. Comentând modul de utilizare a scrisorilor de cãtre autorii citați, MatildaWhite Riley menționeazã caracterul fragmentar și incomplet al datelor din comunicarea episto-larã, dificultatea de a obține documente spontan elaborate, ca și dependența schimbului descrisori de anumite date situaționale: durata separãrii, frecvența, obișnuința exprimãrii în scrisetc. În același timp, sunt subliniate și avantajele utilizãrii documentelor personale de tipul scriso-rilor: ele permit cercetãtorilor sã abordeze un domeniu inaccesibil observației directe, obținândinformația referitoare la o lungã perioadã de timp, în condiții naturale, neprovocate artificial.
ăi în studierea comportamentului sexual al bãrbatului și femeii – Alfred C. Kinsey et al.,
Sexual Behavior in the Human Female (1953) – analiza documentelor personale (însemnãri
zilnice, scrisori ale partenerilor, poezii erotice etc.) s-a dovedit utilã pentru completarea informa-țiilor obținute prin intervievarea celor peste 12 000 de subiecți umani. Multe dintre documentelepersonale utilizate de echipa de cercetãtori de la Universitatea Indiana (SUA) proveneau de lapersoane cu talent literar recunoscut, dar – așa cum remarca Alfred C. Kinsey, în capitolul intro-ductiv consacrat metodei – „și corespondența dintre persoane fãrã talent literar deosebit poateoferi o imagine interesantã privind atitudinea celor ce scriu“ referitor la problemele cercetare.
Biografiile sociale
Biografiile sociale au atras atenția cercetãtorilor mai mult decât oricare alte documente
personale necifrice. În timp, s-a adunat o experiențã vastã de utilizare a lor și s-au precizat cumai multã claritate valoarea și limitele acestui tip de documente.
Biografiile sociale – între celelalte tipuri de documente scrise necifrice personale – au fost
utilizate în cercetãri devenite clasice, fiind considerate „documente sociologice prin excelențã“(Florian Znaniecki). „General vorbind – nota Jan Szczepan ´ski (1981) – autobiografiile oferã
descrieri selective ale faptelor și evenimentelor din viața cotidianã a autorilor lor. Oriceautobiografie este o construcție logicã, raționalã a faptelor considerate mai importante: viațaautorului autobiografiei este în mod obișnuit prezentatã ca un lanț de fapte, evenimente și
procese mai mult sau mai puțin logic organizate“. Fiind nu numai un produs individual(reflectare personalã a experienței de viațã), ci și o oglindã a vieții sociale, arãtând ceea ceeste acceptat de colectivitãțile umane, modele de gândire, simțire și comportament recunoscuteStudiul documentelor sociale 253cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 253

într-un moment dat al evoluției societãții, (auto)biografiile sociale înlesnesc atât cunoașterea
particularului, cât și a generalului. La cel de-al IX-lea Congres Mondial de Sociologie (Uppsala,
14-19 august 1978) s-a afirmat chiar cã reînvierea interesului pentru metoda biograficã esterezultatul crizei metodologice din sociologie, biografia socialã putând compensa „tendința spregeneral a epistemologiei aristoteliene, care postuleazã faptul cã numai ceea ce e comun în viațãeste interesant pentru științã“.
Sub forma biografiilor spontane sau a celor provocate de cãtre cercetãtor (biografii vorbite),
ca biograme (termen propus în 1947 de T. Abel pentru a desemna biografiile scrise la îndemnul
cercetãtorului) sau curriculum vitae (autobiografii elaborate pentru instituțiile oficiale), metoda
biografiei sociale este în prezent reconsideratã. Conform clasificãrii propuse de Gordon W.Allport (biografii comprehensive, tematice și redactate), au fost și sunt mai frecvent utilizatebiografiile tematice (referitoare la o experiențã de viațã strict determinatã) decât biografiilecomprehensive (care urmãresc întreaga experiențã de viațã a individului). De asemenea, s-apracticat și se practicã cu mai mult succes așa-numitele biografii redactate ( edited ), în care
cercetãtorul intervine eliminând repetițiile, greșelile de ortografie, sporind claritatea relatãrii,reducând discursul, dar pãstrând nealterat conținutul. Un bun exemplu de utilizare a biografiilorredactate îl constituie lucrarea lui Oscar Lewis, The children of Sánchez (1961).
În ordine cronologicã, publicarea lucrãrii lui William I. Thomas și Florian Znaniecki The
Polish Peasant in Europe and America. Monograph on an immigrant group (vol. I și II în 1918,
vol. III în 1919 și vol. IV în 1920) a însemnat nu numai o demonstrare a valorii documentelorpersonale în studierea unor procese sociale, cum sunt cele de adaptare și integrare social-cultu-ralã, de destructurare a vechilor obiceiuri și cutume și de adoptare a unor noi norme și valori,dar a marcat și o cotiturã în metodologia sociologicã, relevând însemnãtatea cazurilor individualeîn studiul proceselor sociale. Evidențiind meritele lucrãrii, în studiul sãu deja citat, HerbertBlumer (1939) menționa cã, înainte de orice, ea a demonstrat necesitatea studierii factorilorsubiectivi în viața socialã și a propus documentele, în special biografiile, ca sursã de informaresociologicã. Împotriva tendinței, dominante în epocã, de a reduce cercetarea sociologicã laanaliza seriilor de date statistice, William I. Thomas (1863–1947), profesor la Universitateadin Chicago, și Florian Znaniecki (1882–1958), poet, sociolog și filosof polonez, militeazãpentru o sociologie bazatã pe existența concretã a indivizilor umani, pe analiza experienței deviațã și a atitudinilor oamenilor în strânsã dependențã de influențele evenimentelor sociale.
Metoda biograficã a fost larg utilizatã în perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale, mai
ales în Polonia, astfel cã ea a primit numele de „metoda polonezã“ (Zygmunt Dulczewski, 1975).Din inițiativa lui Florian Znaniecki, Institutul de Sociologie din Poznan a lansat, la 20 decembrie1921, un prim concurs cu premii pentru strângerea unor „memorii muncitorești“. Pe baza materia-lului adunat, Jakob Wojciechowski a publicat lucrarea Autobiografii muncitorești (1931). În
perioada 1921-1938, în Polonia au fost lansate 20 de concursuri cu scopul de a fi colecționateautobiografii muncitorești, metoda biografiei dobândind un succes neobișnuit, propagându-seca modã. Este suficient sã amintim, pentru a ne face o imagine despre informația stocatã, cãmaterialul documentar adunat cu prilejul acestor concursuri a fost publicat în 25 de volume(J. Jakubczak, 1972). Au fost arhivate numeroase autobiografii nu numai de la muncitori, ciși de la șomeri și de la țãrani (mai ales în perioada crizei economice). Astfel, în 1931, Institutulde Economie Socialã din Polonia a inițiat un vast program de strângere de biografii, cu careocazie s-au obținut 774 de astfel de documente de la șomeri. În cadrul unui concurs, în 1937,254 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 254

Institutul Polonez de Culturã Ruralã reușește sã obținã un numãr de 1544 de autobiografii țãrã-
nești. Josef Chalasin ´ski, profesor la Universitatea din Varșovia, care a interpretat aceste autobio-
grafii în lucrarea Tânãra generație de țãrani (1941), sublinia importanța unor astfel de documente
pentru studiul dinamicii culturii. Tradiția concursurilor pentru colecționarea de autobiografiicontinuã în Polonia și dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, în perioada 1946 – 1972 desfãșurân-du-se peste 800 de astfel de manifestãri, la care au participat circa 25000 de polonezi. Așa cumpreciza Janina Markiewicz-Lagneau, strângerea autobiografiilor prin lansarea de concursuricu premii constituie o trãsãturã caracteristicã a „metodei poloneze“. Inițiatorul metodei, FlorianZnaniecki, instituise chiar o diplomã de merit, ce era conferitã tuturor celor care trimiteau auto-biografii pentru concurs. Josef Chalasin ´ski (1931), cel mai notabil continuator al tradiției inițiate
de Florian Znaniecki, oferea ca premiu în concursurile pentru colecționarea de autobiografiiexcursii în strãinãtate și în Capitalã, cãrți etc. Utilizarea biografiilor sociale, ca și a celorlaltedocumente personale neoficiale, ridicã probleme metodologice deosebite. Un prim aspect, așacum remarcau chiar William I. Thomas și Florian Znaniecki în cel de-al treilea volum al lucrãriilor, este acela al dificultãții de a colecționa un numãr mare de astfel de documente.
Deși realã, aceastã dificultate nu trebuie sã-l descurajeze pe cercetãtor: prin metoda concursu-
rilor – așa cum s-a vãzut – pot fi colecționate biografii sociale suficiente pentru alcãtuirea, dacãnu a unor eșantioane naționale reprezentative, cel puțin a unor loturi omogene de populație,conform criteriilor de vârstã, sex, profesie etc. Charlotte Bühler, de exemplu, a reușit sã aduneun numãr de 400 de biografii, suficiente pentru a schița „cursul vieții“ indivizilor umani. Analizabiografiilor a permis identificarea a cinci faze în cursul vieții omului: douã faze de creștere(una rapidã, a doua mai lentã), un „platou“, apoi douã faze de descreștere (una mai lentã, urmatãde o ultimã fazã, de descreștere acceleratã). Dar realizarea fie și numai a câtorva biografii socialeîl poate conduce pe sociolog la formularea unor ipoteze interesante. Lucrarea lui Oscar LewisThe children of Sánchez (1961/1978) este o dovadã în acest sens. Pe baza celor cinci biografii
ale membrilor familiei Sánchez, reputatul antropolog nord-american avanseazã ipoteza existențeiunei „culturi a sãrãciei“, caracteristicã celor privați de „culturã cultã“. În afara demonstrațieiconcrete cã utilizarea biografiei sociale ca metodã principalã în investigarea sociologicã nuduce la descriptivism și nu condamnã cercetarea la factologie, lucrarea are și o dublã semnificațiemetodologicã: în primul rând, atrage atenția asupra necesitãții de îmbinare a datelor cantitativecu cele calitative (a datelor statistice cu informațiile din biografiile sociale) și, în al doilea rând,constituie un ghid de teren pentru alcãtuirea biografiilor sociale.
În ultimele decenii, pe plan mondial se înregistreazã o reorientare a sociologilor spre studiul
documentelor neoficiale, în special al biografiilor sociale. Bertrand de Jouvenel atrãgea atențiaasupra pericolului de a rãmâne doar la o viziunea globalã a societãții oferitã de datele statistice,ignorându-se studiile monografice ale familiilor, și, în cadrul lor, schimbãrile modurilor de viațã,perspectivele, aspirațiile membrilor de familie (evidențiate de biografiile sociale). Urmând îndem-nurile lui Bertrand de Jouvenel (1972), douã din colaboratoarele sale, Cécile Bouzitat și FlorenceEvin, au realizat un numãr de șapte monografii de familii, fãrã preocuparea de reprezentativitate,în cadrul cãrora s-a cerut membrilor familiilor anchetate sã-și povesteascã viața. De exemplu,nașterea unui copil într-o familie poate influența mobilitatea socialã a pãrinților. Gânditã astfel,demografia se centreazã pe analiza longitudinalã a fenomenelor demografice, nu pe studiulevenimentelor, îndeosebi perioada recentã, așa cum a fost ea resimțitã prin prisma avantajelorși inconvenientelor sale. Apoi li s-a cerut sã descrie o sãptãmânã așa cum le-ar fi plãcut sã oStudiul documentelor sociale 255cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 255

trãiascã (sãptãmâna idealã). Complementar biografiilor sociale, în studiul amintit s-au utilizat
metoda anchetei, pe baza interviului nestructurat, și metoda bugetului de timp, pe baza chestiona-rului lui Szalai și a „funcției saturniene“, propusã de Bertrand de Jouvenel (1969).
Revirimentul metodei biografiilor sociale a fost marcat de prezentarea la cel de al IX-lea
Congres Mondial de Sociologie (Uppsala, 14-19 august 1978) a unor valoroase studii în careaceastã metodã era utilizatã complementar sau ocupa un loc central. A se vedea, de exemplu,studiul sociologului maghiar Kárpaty Zoltán Worker’ s Life-History Analyses . De asemenea,
în ultimul timp au început sã fie editate valoroase studii privind bazele epistemologice șimetodologice ale metodei biografice (Josef Chalasin ´ski, Jan Szczepánski, Martin Kohli, Franco
Ferrarotti, Daniel Bertaux), precum și cercetãri sociologice și psihosociologice în care metodabiografiilor a fost utilizatã în studiul unor procese ca mobilitatea socialã și urbanizarea (ZoltánKárpaty), migrația internã (Isabelle Bertaux-Wiame), schimbãrile sociale (Paul Thompson),ca și în studiul unor categorii sociale (Aspasia Ada Camargo).
Howard S. Becker (1986) – citat de Ana Rodica Brezeanu Stãiculescu (1995) –, evidențiind
funcțiile biografiilor în cercetãrile socioumane, ne ajutã sã înțelegem de ce în prezent biografianu mai este privitã ca un „material ordinar“. Astfel, biografiile, fãrã a putea testa ipotezelecauzale, servesc la orientarea teoriei, ajutã la formularea unor ipoteze noi legate de domeniilecontingente cercetãrii, permit clarificarea problemelor subiective ale proceselor instituționale,impulsioneazã investigarea când au fost epuizate analizele cantitative și, în ultimul rând, darnu cel mai puțin important, ipotezele oferã cunoașterea sensului desfãșurãrii în timp a proceselorsociale. Date fiind aceste funcții, nu este de mirare cã dupã 1980, așa cum remarca Jean Peneff(1990), metoda biografiilor a constituit tema unui numãr însemnat de reuniuni științifice, detrei ori mai numeroase decât pentru oricare altã metodã. În aceste condiții, metoda biograficãs-a perfecționat, conturându-se noi direcții de cercetare.
Mã vom referi, în primul rând, la genealogiile sociale comparate. Daniel Bertaux, care a
elaborat și experimentat – inclusiv în România (1991-1993) – aceastã modalitate de cercetare,aprecia la o reuniune științificã (Lisabona, 10.11.1991) cã „metoda genealogiilor sociale comparateare avantajul abordãrii calitative, dar și puterea generalizãrii oferite de ancheta cu chestionarpe eșantioane reprezentative“. Aceastã metodã, aplicatã în studiul mobilitãții sociale în Québec,a pus în evidențã strategiile pe termen lung ale familiilor, relația dintre originea socialã a familieiși poziția socialã a persoanei care își povestește viața, precum și raportul dintre istoria naționalãși istoria familiei.
Deși mai rafinatã, beneficiind de o conceptualizare riguroasã și de o teoretizare adecvatã,
metoda propusã de Daniel Bertaux se aseamãnã foarte mult cu analiza spițelor de neam practi-
catã de ăcoala sociologicã de la București în perioada interbelicã.
O altã direcție de dezvoltare a biografiei sociale rezultã din utilizarea ei în analiza demogra-
ficã. Sub influența filosofiei lui I. Prigogine, Daniel Cour geau și Éva Lelièvre (1989) au atras atenția
asupra faptului cã un eveniment familial crește sau scade probabilitatea producerii altor evenimentecare pot schimba cursul vieții demografice – așa cum remarca Vladimir Trebici (1989), comentândlucrarea celor doi autori francezi mai sus citați și relevând valoarea „triplei biografii“, care permiteutilizarea metodelor matematice în analiza „duratei de rãmânere“ a indivizilor și colectivitãțilorîn diferite stadii de pe traiectoria vieții lor.
În literatura româneascã de specialitate, metoda biografiei sociale este mai frecvent întâlnitã
în studiile predominant psihosociologice. De altfel, din aceastã perspectivã s-a și încercat „de256 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 256

a stabili experimental ce dã și ce nu dã (metoda biograficã) în cunoașterea personalitãții în con-
textul social concret“ (Traian Herseni et al. , 1967).
Printre contribuțiile metodologice la studiul sociologic al familiei trebuie semnalat cã, încã
în 1932, Xenia C. Costa-Foru atrãgea atenția asupra importanței documentelor personale, abiografiilor sociale în mod deosebit: „A doua sursã de informații pe care o avem la îndemânãsunt însemnãrile ce eventual le-a fãcut un membru al familiei mai bãtrân, cum de pildã estecazul pe care l-am mai citat, al familiei Codru din Drãguș, care își avea un catastif, o «carte decasã», în care «Eu, Gheorghe Codru, nãscut în anul 1829» își face o biografie și dã nenumãrateinformații asupra membrilor și averii familiei lui“.
De asemenea, trebuie amintit cã în revista Sociologie Româneascã , la rubrica Documente ,
au fost publicate autobiografii sau fragmente din biografiile gãsite în cercetãrile de teren. Astfel,în numãrul din noiembrie/decembrie 1937 al revistei întâlnim Povestea lui moș Pelea din Fibiș ,
în numãrul din aprilie/iunie 1939, un fragment din autobiografia unui învãțãtor din Țara Oltuluiș.a.m.d.
Dintr-o perspectivã mai cuprinzãtoare, în perioada 1965-1966, un colectiv al secției de psiho-
logie socialã de la Institutul de Psihologie, sub conducerea lui Traian Herseni, a aplicat extensiv(pe 550 de lucrãtori din industrie) și intensiv (pe douã grupe de câte 9 și 10 maiștri) un ghidpentru biografii cuprinzând urmãtorii itemi: date personale, familia pãrinteascã și copilãria,pregãtirea școlarã și profesionalã, ruta profesionalã, situația actualã, aspirații, probleme speciale.Pe baza biografiilor orale dirijate (s-a utilizat un chestionar cu 200 de întrebãri), au fost identifi-cate etapele evolutive ale omului contemporan: naștere – școalã, școalã – muncã, muncã – prezent.Trecerea de la o etapã la alta, realizatã prin salturi adaptative, impune integrarea școlarã, profe-sionalã, familialã. ăcoala – întreprinderea – familia marcheazã „axul vieții“, iar zonele de contact,considerã Traian Herseni, sunt generatoare de probleme psihosociale. Într-adevãr, articulațiileșcoalã – familie, școalã – întreprindere, întreprindere – familie constituie tot atâtea momentetensionale pe axul vieții. Centrarea pe un singur element limiteazã autorealizarea personalitãții,astfel încât omul contemporan se aflã mereu în situația de a încerca sã armonizeze elementeleaxului vieții.
Cercetarea psihosociologiei omului contemporan pe baza biografiilor sociale și a altor docu-
mente oficiale și neoficiale (situația școlarã, caracterizarea de la locul de muncã, aprecierea grupuluide muncã, aprecierea psihologului etc.) a pus în evidențã valoarea metodei, faptul cã utilizândextensiv și intensiv biografiile sociale putem formula concluzii „care privesc oamenii contempo-rani în generalitatea lor“. Metoda biografiei sociale a fost aplicatã cu succes și în studiile depsihologie istoricã, „științã care trebuie sã preia informațiile despre copil împrãștiate în diferitecontexte disciplinare și care, depãșind imaginea copilului unei culturi, sã poatã înfãțișa procesulcopilãriei în devenire, în evoluția sa istoricã, pe o anumitã zonã, în condiții sociale și educativeconcrete, ținând seama de continuitatea materialã și spiritualã logicã a generațiilor“ (Ana Tucicov-Bogdan și Nicolae Radu, 1972). Deși domeniul psihologiei istorice urmeazã sã fie creat de-abiade aici înainte (Robert Mandrou, 1961), autorii primei schițe de psihologie istoricã din literaturanoastrã de specialitate subliniazã cã „Biografiile mai ales furnizeazã o multitudine de date,fixate pe succesiunea genealogicã a diferitelor familii cercetate“ (Ana Tucicov-Bogadan și NicolaeRadu, 1972).
Personal, într-o cercetare sociologicã de teren din 1966, coordonatã de Vasile V . Caramelea,
am încercat sã obțin biografii sociale provocate pentru a aduce lãmuriri asupra transformãrilorStudiul documentelor sociale 257cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 257

petrecute în procesul de adaptare la munca industrialã a foștilor agricultori. Fragmente din bio-
grafiile înregistrate au fost reproduse pentru ilustrare într-una din lucrãrile publicate ulterior.
Pe baza unui ghid de biografii sociale, în 1968/1969, studiind relația dintre urbanizare și delin-
cvențã, am încercat sã identificãm factorii sociali de context (familia, structura de vecinãtate,condițiile de viațã etc.) responsabili pentru fenomenele de devianțã – expresie a inadaptãriisociale. Tot în studiul urbanizãrii, pentru a determina de aceastã datã factorii adaptãrii industriale,pe baza unui ghid cuprinzând date despre pãrinți, casa pãrinteascã, localitatea natalã, copilãria,munca, stagiul militar, pãrãsirea satului, stabilirea în oraș, am realizat în 1970/1973, împreunãcu o echipã de studenți de la Facultatea de Filosofie, secția sociologie, un numãr de 26 de biografiisociale. Ele au fost utilizate, post factum , în scopul verificãrii altor date ale cercetãrii. De ase-
menea, autobiografiile sociale ne-au servit ca material ilustrativ, constituind un element de com-pletare a chestionarului, care cuprindea în cea mai mare parte întrebãri închinse, precodificate.
Valoarea și limitele utilizãrii documentelor personale în cercetarea sociologicã . O datã
cu utilizare tot mai frecventã a documentelor personale în cercetarea sociologicã (inclusivpsihosociologicã) s-a pus problema determinãrii valorii metodologice a demersului, urmãrin-du-se totodatã stabilirea unor criterii de clasificare și a unor reguli de tratare a informațiilorcuprinse în diferitele documente. Dintre abordãrile metodologice, în literatura de specialitatesunt de amintit studiile mai vechi ale sociologilor, psihosociologilor și psihologilor A.R. Burr(1909), A. Ponsonby (1923), E.T. Krueger (1925), E.W. Burgess (1930), S.A. Stouffer (1930),J. Dollard (1935), G. Murphy, L.B. Murphy și T.M. Newcomb (1937), D. Cartwright și J.P.French (1939), H. Blumer (1939), A.L. Baldwin (1940), G.W. Allport (1942), R.C. Angell(1945), C. Kluckhohn (1945), H.T. Abel (1947).
În a doua jumãtate a secolului trecut, analiza informației sociale cuprinse în documente,
în special în biografiile sociale, a constituit obiectul unor capitole distincte în manualele și tratatelede metode și tehnici de cercetare sociologicã. Contribuții metodologice recunoscute au adus înacest domeniu Leon Festinger și Daniel Katz (1953), Jan Szczepan ´ski (1960), Matilda W. Riley
(1963), Norman K. Denzin (1970), D.G. Mandelbaum (1973), Daniel Bertaux (1980) ș.a.
Consider cã orice discuție despre valoarea și limitele utilizãrii documentelor personale în
cercetarea sociologicã trebuie sã porneascã de la definirea generalã a documentelor ca „urme“ale faptelor sociale, ca reflectare de naturã idealã sau materialã a faptelor, fenomenelor și proce-selor sociale. În același timp, trebuie avute în vedere specificul fiecãrui tip de document, ca șimodalitatea particularã de realizare a lor. Foarte general spus, valoarea documentelor pentru cer-cetarea sociologicã rezidã în aceea cã, studiindu-le, putem reconstitui faptele sociale. Documen-tele personale rãmân totuși doar o reflectare a faptelor și proceselor sociale. Ca atare, studiullor are, într-un anume sens, aceeași valoare și aceleași limite ca și interviul sau chestionarul.Firește, nu se identificã cu procedeele de anchetã, dar se apropie mult de interviu și chestionar,mai ales dacã avem în vedere biografiile provocate, realizate pe baza unui ghid. Informația con-ținutã în documentele personale este, de regulã, mai bogatã decât cea obținutã cu ajutorul ancheteipe bazã de chestionar sau interviu. Calitativ, nu diferã însã prea mult. În fond, autenticitatea celordeclarate în anchetã sau consemnate în documentele personale rãmâne problema principalã.
Dacã este legitim sã cercetãm de ce rãspund oamenii în anchetele sociologice, tot atât de
justificat ne putem întreba: ce-i determinã pe oameni sã fixeze în însemnãri zilnice, scrisori,jurnale intime sau autobiografii experiența lor de viațã? Ce încredere putem avea în obiectivitatea258 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 258

reflectãrii în documentele personale a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale? Ce îi îndeamnã
pe unii sã prezinte cercetãtorilor documentele lor personale, în timp ce alții nu le cedeazã nicicontra unor recompense pecuniare deloc neglijabile?
Gordon W. Allport, în studiul sãu din 1942, sistematizeazã astfel motivele pentru care oamenii
scriu documente personale: pentru autojustificare, din egotism, cu intenția de a se prezentaîntr-o luminã favorabilã, din dorința de a pune în ordine propria viațã, în scop estetic, în vedereagãsirii unei perspective sigure în viațã, pentru autoexplicarea conflictelor trãite, din motive pecu-niare, cu intenția de a le publica, la cererea expresã a cercetãtorilor sau a oficialitãților, spre agãsi „mântuirea“ sau pentru a facilita reintegrarea în societate, cu scop științific, spre a servica exemplu celorlalți sau din dorința de a-și asigura „nemurirea“, știut fiind cã „uitarea este adoua moarte“.
Datã fiind gama largã a motivelor ce-i determinã pe oameni sã scrie jurnale, autobiografii
etc., totdeauna trebuie verificatã obiectivitatea documentelor personale. Deformarea relatãriiîntâmplãrilor trãite poate fi voluntarã – în cazul documentelor realizate cu intenția de a fi publi-cate, de exemplu –, dar și involuntarã (exhibiționism, trãiri conflictuale). Luând în consideraretocmai capacitatea individului de a reflecta realitatea, E.T. Krueger (1925) clasificã autobiogra-fiile în patru categorii: confesiuni ale persoanelor psihic dezorganizate, cu complexe de inferiori-tate etc.; autobiografii egotistice, în care se acordã propriei personalitãți o importanțã exageratã;autobiografii științifice, scrise cu intenția deliberatã de a descrie și analiza în mod obiectiv ceeace autorul lor a simțit și a fãcut; autobiografii naive, la nivelul simțului comun, ce conțin aprecierireferitoare la experiența de viațã a celor care le realizeazã. Desigur, documentele realizate depersoane cu tare psihice, ca și documentele egotistice sunt utilizabile în primul rând în psihologie,mai puțin în cercetarea sociologicã. Documentele științific realizate, încercarea de analizã obiec-tivã a vieții sociale și a propriei persoane sunt de cel mai mare interes pentru sociolog. Memo-riile, jurnalele, însemnãrile și amintirile unor personalitãți sociale pot arunca o luminã asuprarealitãților inaccesibile direct experienței cercetãtorului. Documente cu o realã valoare științificãpoate realiza orice persoanã instruitã, cu condiția de a se limita la propria experiențã de viațã,semnalând rolul pe care l-a jucat în desfãșurarea evenimentelor relatate, diferențiind între faptelepetrecute și opinia despre ele, între atitudinea de moment și atitudinea din timpul consemnãriiexperienței trecute. În acest sens, Gordon W. Allport atrãgea atenția asupra necesitãții de a facedistincție între modul de înregistrare a experienței de viațã și modul de interpretare a acesteiexperiențe. Interpretarea poate fi fãcutã la nivelul simțului comun („popularã, convenționalã“),poate fi suprasimplificatã sau realizatã științific.
În afara limitelor legate de calitatea de observator spontan a autorului documentelor perso-
nale, pentru utilizarea lor adecvatã în cercetarea sociologicã trebuie depãșite dificultãțile generatede raritatea descoperirii unor documente personale chiar la subiecții investigați și care acceptãsã le cedeze spre studiu. Dificultatea colecționãrii unui numãr suficient de mare de autobiografiieste dublatã de faptul cã cei care realizeazã astfel de documente nu sunt reprezentativi pentruansamblul populației. Chiar dacã eșantionul biografiilor spontane ar corespunde ca volum, castructurã el nu ar fi deloc reprezentativ, deoarece – așa cum arãtau Gardner Murphy, Loys B.Murphy și Theodore M. Newcomb (1937) – de regulã, persoanele frustrate sunt cele care „punpe hârtie“ problemele lor de viațã. De asemenea, elaboreazã spontan documente personale înspecial cei care au înclinații literare, „fascinația stilului“ prevalând adesea asupra sinceritãțiimãrturiei (H.W. Gruhle, 1928).Studiul documentelor sociale 259cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 259

Pe de altã parte, descoperirea unor autobiografii spontane, a unor jurnale intime, autobio-
grafii etc. ridicã problema cunoașterii exacte a contextului în care respectivele documente perso-nale au fost realizate. De la o epocã la alta, conținutul documentelor personale suferã schimbãrisubstanțiale. Dacã avem în vedere scrisorile, cu siguranțã cã într-un fel comunicau oameniiprin intermediul lor înaintea rãspândirii telefonului și în cu totul alt fel comunicã azi. Introducerea
televiziunii a schimbat și mai mult conținutul corespondenței dintre oamenii aflați la sute șimii de kilometri depãrtare. Apoi, punerea la dispoziție de cãtre cei investigați a unor scrisorinu rezolvã decât parțial problema; aflãm doar o parte a comunicãrii (scrisorile primite, celeexpediate rãmânând, de regulã, necunoscute cercetãtorului). Așa cum un rãspuns la un chestionarnu poate fi corect interpretat decât prin prisma întrebãrii care l-a provocat, tot astfel o scrisoare– ca docu ment personal în cercetarea sociologicã – trebuie sã fie integratã în sistemul de comu-
nicare. Trebuie avutã în vedere „diada“, nu numai individul.
Însemnãrile zilnice, jurnalele intime sunt greu de colecționat în numãr satisfãcãtor și, mai
totdeauna, lacunar redactate. Cercetãtorul încearcã sã umple lacunele din text, ceea ce, așa cumremarca Madeleine Grawitz (1972, 573), constituie o potențialã sursã de eroare.
Biografiile provocate tind sã înlãture unele neajunsuri din utilizarea documentelor personale
în cercetarea sociologicã: pot fi adunate suficient de multe autobiografii (metoda concursurilors-a dovedit a fi fructuoasã), existã garanția cã înregistrãm experiența de viațã chiar a persoaneicare ne intereseazã (în cazul autobiografiilor vorbite), putem afla informații complete în raportcu obiectul cercetãrii (mai ales prin utilizarea ghidului pentru biografiile sociale). Este adevãratcã biografiile provocate – așa cum remarca Gordon W. Allport (1942) – își pierd caracterul dedocument spontan, fapt ce limiteazã, dar nu exclude posibilitatea utilizãrii lor în cunoaștereavieții sociale, a relației individ/societate.
Biografiile sociale, ca și celelalte documente personale, de altfel, pot fi valorificate în cerce-
tarea sociologicã în multiple moduri: ca bazã intuitivã, pentru elaborarea ipotezelor, ca materialilustrativ, pentru verificarea ipotezelor, pentru înțelegerea concretã a motivației sociopsihologice,pentru orientarea cercetãrii spre alte teme (Robert C. Angell, 1945). În funcție de modul de valo-rificare, documentele personale vor fi utilizate ca sursã principalã de informații sau, comple-mentar, alãturi de alte metode și tehnici. Ele pot fi recoltate în faza inițialã a cercetãrii sauîntr-o etapã mai târzie. În orice caz, nu multe sunt temele de cercetare în sociologie care sã excludã
utilizarea documentelor personale. De aici și îndemnul de a apela mai stãruitor la studiul
documentelor personale, firește, dintr-o perspectivã teoreticã integratoare.
Herber Blumer (1939) atrãgea atenția asupra unor cerințe metodologice ce trebuie satisfãcute
de orice cercetare bazatã pe studiul documentelor personale: reprezentativitatea, adecvarea latema de cercetare, reliabilitatea (fidelitatea) și validitatea. Susținând cã documentele personaleau importanțã pentru științã doar dacã existã într-un numãr suficient de mare, Herbert Blumerpierde din vedere aspectul calitativ și reduce polivalența funcțiilor îndeplinite de documentelepersonale, reținând-o doar pe cea de verificare a ipotezelor cauzale.
O poziție asemãnãtoare este susținutã și de Samuel A. Stouffer, care apreciazã cã este posibil,
deși neeconomicos, sã se trateze cantitativ documentele personale. Chestionarul, afirmã autorulcunoscutei lucrãri The American Soldier (1949), conduce la aceleași rezultate, dar este mai
convenabil de aplicat. Cercetând reliabilitatea și validitatea utilizãrii documentelor personale,Samuel A. Stouffer gãsește o corelație ridicatã (+ 0,81) între autobiografii și scalele de atitudine.
Comentând lucrarea The Polish Peasant in Europe and America , Gordon W. Allport apre-
ciazã ca fiind o expresie a „entuziasmului“ autorilor afirmația cã documentele personale „constituie260 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 260

tipul perfect de material sociologic“, cã, dacã științele sociale folosesc și alte materiale, aceasta
se datoreazã numai faptului cã în practicã se întâlnesc dificultãți în colectarea rapidã a unuinumãr suficient de astfel de documente [biografii] care sã acopere totalitatea problemelorcercetate.
Accentuarea dificultãților legate de colectarea unui numãr suficient de mare de autobio-
grafii în vederea obținerii reprezentivitãții trãdeazã menținerea acestei surse de informare înlimitele metodologiei anchetelor.
În prezent se contureazã o nouã perspectivã: utilizarea biografiei sociale ca alternativã meto-
dologicã, nu doar ca sursã de informare. Lucrãrile coordonate de Daniel Bertaux sunt ilustrativeîn acest sens. Grupul de studiu al abordãrii biografice în sociologie, care din 1976 organizeazãreuniuni anuale la Maison des Sciences de l’Homme (Paris), propune nu numai perfecționareatehnicilor de înregistrare și de valorificare a biografiilor sociale, ci și experimentarea unui noudemers metodologic (abordarea biograficã). Care sunt premisele noii orientãri metodologice?Respingând filosofia neopozitivistã pe care se bazeazã concepția dominantã în sociologie, potrivitcãreia teoria sociologicã nu ar fi decât relația cantitativã dintre variabilele anchetelor cu chestio-nar, prin abordarea biograficã se oferã posibilitatea construirii unei etnosociologii dialectice,istorice și concrete, fondatã pe bogãția experienței umane. Obiectul de studiu al sociologiei,considerã Daniel Bertaux (1981), nu îl constituie sociostructura, ci evoluția istoricã a societãții.Pozitivismul este responsabil de divorțul dintre nivelul teoretic și empiric în sociologie.
Abordarea biograficã reînvestește omul cu atributul de „mãsurã a tuturor lucrurilor“, denun-
țând mitul scientificitãții sociologice, care, sub pretextul obiectivitãții, „reificã ceea ce e viu,structureazã ceea ce e luptã și contradicție, considerã stabil și fix ceea ce e istoric“ (E. Morin,1980). În cercetarea sociologicã empiricã este reintrodusã dimensiunea temporalã, utilizareaautobiografiilor permițând relevarea proceselor socioistorice în desfãșurarea lor. Fațã de empi-rismul cantitativ grosier al anchetelor pe bazã de chestionar, fațã de agregarea de date, reprezen-tând o secțiune transversalã în care toate referințele temporale și personale sunt eliminate,autobiografia (fr. récit de vie ) oferã informații care prin natura lor formeazã o totalitate coerentã
și bogatã în experiența socialã realã. Aceasta stimuleazã imaginația sociologicã, în comparațiecu prelucrarea rãspunsurilor preformulate la întrebãrile închise din chestionar. În același sens,Daniel Bertaux nota cã, astfel, în cercetarea sociologicã se învestesc un maximum de reflecțieteoreticã și un minimum de proceduri și tehnici. Câteva aspecte privind tehnica biografiilorsociale se impun, totuși, a fi relevate.
Îmi exprim opinia cã rãmâne încã neclarificatã problema numãrului de autobiografii necesare
în studiul sociologic. Se pot realiza studii de certã valoare științificã utilizându-se o singurãautobiografie, mai multe biografii juxtapuse sau mai multe biografii recoltate dintr-un mediuomogen. Deci nu numãrul conteazã, ci atingerea punctului de saturație. „Saturarea este feno-menul prin care, dupã un numãr de convorbiri (biografii sau nu), cercetãtorul sau echipa de cer-cetare are impresia cã nu mai obține nimic nou în ceea ce privește obiectul cercetãrii“ (D. Betaux,1980). Ca și în cazul anchetelor pe bazã de chestionar în care, dacã la un eșantion reprezentativse mai adaugã suplimentar câteva zeci sau sute de interviuri, valoarea de adevãr a concluziilorrãmâne neschimbatã, tot astfel în abordarea biograficã depãșirea punctului de saturație nu aducenimic nou sub raportul cunoașterii. De altfel, prin abordarea biograficã în cercetarea sociologicãnu se urmãrește obținerea „reprezentativitãții morfologice“ a unitãților sociale, ci asigurareanivelului de reprezentativitate a „relațiilor sociostructurale“. Cum ne dãm însã seama cã punctulStudiul documentelor sociale 261cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 261

de saturație a fost atins? Pentru eșantionare existã formule de calcul ce și-au dovedit valabilitatea;
pentru determinarea punctului de saturație ne slujim încã de intuiție, de capacitatea cercetãtoruluide a-și reprezenta obiectul investigației. Subiectivitatea cercetãtorului devine astfel principiumetodologic în abordarea biograficã. În aceasta rezidã slãbiciunea noului demers de investigare.
Tot din perspectiva tehnicii de investigare, abordarea biograficã ridicã o serie de probleme
legate de procedeul de intervievare (directiv sau nondirectiv), de modalitatea de transcriere arelatãrilor ș.a.m.d. Nu sunt propuse principii noi, tehnica autobiografiilor rãmânând, în ansamblu,aceeași. Se menționeazã totuși faptul cã autobiografiile publicate au în realitate totdeauna nuun singur autor, ci doi: naratorul și cercetãtorul (Maurice Catani, 1975). Observația are, fãrãîndoialã, relevanțã metodologicã, subliniind rolul investigatorului, care dintr-o evocare de „scenede viațã“ face o „autobiografie“.
Termeni-cheie
Probleme recapitulative
Ce se înțelege prin document sociale?
Ce criterii pot fi luate în considerare pentru clasificarea documentelor sociale?Care sunt notele definitorii ale recensãmântului?Când s-a fãcut prima datã recensãmântul populației pentru întreaga Românie?Care este structura Anuarului statistic al României ?
Ce se înțelege prin vizibilitatea faptelor?De când dateazã cea mai veche monografie a unei comune din România?Care este valoarea documentelor cifrice?Dar a celor necifrice?De ce biografia este consideratã și o alternativã metodologicã, nu numai o metodã de culegere a datelor?
Recomandãri bibliografice
Bailey, Kenneth D. [1978] (1982). Methods of Social Research (ediția a II-a). New York: The Free Press.
Bertaux, Daniel (ed.). (1981). Biography and Society. The Life History Approach in the Social Sciences. Londra:
Sage Publications, Inc.
Grawitz, Medeleine. (1972). Méthodes des sciences sociales . Paris: Dalloz.
Lewis, Oscar. [1961] (1978). Copiii lui Sánchez . București: Editura Univers.
Peneff, Jean (1990). La méthode biographique. De l’École de Chicago à l’histoire orale . Paris: Armand Colin.262 Inițiere în cercetarea sociologicã
Autobiografie
Biografie socialãDocumente
cifricede mâna a douade primã mânãnecifriceneoficialenescriseoficialeprivate-primarepublice
scrisesecundarestatistice
Foile de zestreGenealogii sociale comparateMetoda triplei biografiiRecensãmântul populațieiScrisorileSpițele de neamVizibilitatea faptelorcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 262

CAPITOLUL 11
Tehnicile de analizã a conținutului comunicãrii
Specificul tehnicilor de analizã a conținutului comunicãrii
Pentru valorificarea documentelor, în investigațiile socioumane foarte adesea se face apel
la tehnicile de analizã a conținutului ( Content analysis ). Deși aceste tehnici s-au dezvoltat în
strânsã legãturã cu propaganda și nu o datã au fost utilizatã în scopuri politice condamnabile(întreținerea unei stãri de suspiciune, de neîncredere între popoare și guverne), ele pot și trebuiesã serveascã idealurilor de pace, de bunã vecinãtate, în vederea sporirii eficienței activitãțiloreducative în spiritul demnitãții umane și naționale.
Deoarece în ultimele decenii s-au înregistrat progrese însemnate, care pun sub semnul între-
bãrii unele definiții altãdatã larg acceptate, caracterizarea acestei tehnici impune câteva precizãri.Bernard Berelson ( Content Analysis in Communication Research , 1952), unul dintre sociologii
care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea tehnicii analizei conținutului, considera cã „analizaconținutului este o tehnicã de cercetare care are ca obiect descrierea obiectivã, sistematicã șicantitativã a conținutului manifest al comunicãrii“. Deși des citatã, aceastã definiție este discuta-bilã pentru cã se oprește la indicarea genului proxim, fãrã a arãta și diferența specificã. În fond,orice metodã sau tehnicã de cercetare sociologicã trebuie sã fie obiectivã și sistematicã și sã permitãcuantificarea faptelor și fenomenelor sociale. Definiția citatã reflectã entuziasmul de început alposibilitãților de cuantificare oferite de tehnica analizei conținutului documentelor scrise. Cu timpul– așa cum remarca Madeleine Grawitz (1972, 586) – interesul pentru cuantificare a scãzut,numeroase analize ale conținutului documentelor sociale îmbinând studiul cantitativ cu cel calitativ.
În literatura de specialitate (J. Markoff, G. Shapiro și S.E. Weitman, Toward the Integration
of Content Analysis and General Methodology , 1975) sunt reținute și alte definiții. Astfel, este
comentatã definiția propusã de Dorwin P. Cartwright ( Analysis of Qualitative Material , 1953):
„Analiza conținutului și codificarea sunt termeni interșanjabili, care se referã la descriereaobiectivã, sistematicã și cantitativã a oricãrui comportament simbolic“. De asemenea, se mențio-neazã definițiile: „Analiza conținutului este o tehnicã de cercetare pentru a face inferențe prinidentificarea sistematicã și obiectivã a anumitor caracteristici ale textelor“ (P.J. Stone et al., 1966);
„Analiza conținutului este o metodã validã pentru inferențe de la text la alte stãri sau proprietãțiale sursei acestuia“ (K. Krippendorff, 1969).
Se poate spune, așadar, cã analiza conținutului reprezintã o modalitate cantitativ-calitativã de
studiere a comunicãrii, dar nu numai a conținutului manifest al acesteia, ci și a celui latent. Tocmaiconținutul latent, ceea ce nu este imediat sesizabil, ceea ce e „ascuns“ sau neintenționat constituieobiectul de interes al tehnicii analizei conținutului. Posibilitatea de dezvãluire, prin utilizarea analizeicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 263

conținutului, a propagandei camuflate a generat un considerabil interes pentru metoda aceasta.
Se citeazã, în acest sens, dezvãluirea, prin utilizarea acestei tehnici, a propagandei naziste efectuatede revista The Galilean , care apãrea în SUA în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Așa cum
se știe, înaintea intrãrii în rãzboi, guvernul SUA interzisese orice fel de propagandã favorabilãuneia sau alteia din pãrțile beligerante. Cu ajutorul analizei conținutului, evidențiindu-se parale-lismul dintre temele articolelor apãrute în The Galilean și temele emisiunilor germane de radio
pentru SUA, s-a demascat propaganda camuflatã efectuatã în mod ilegal de respectiva revistã.Din analiza conținutului emisiunilor radio s-au identificat 14 teme ale propagandei naziste ( dupã
Daval et al, 1967, 468). Aceste teme s-au regãsit și în publicația amintitã (Tabelul 11.1).
În total, articolele din revista The Galilean au fost de 1195 de ori în acord cu temele propa-
gandei naziste și doar de 45 de ori în dezacord, fapt care a constituit un indiciu al propagandeicamuflate. Pe aceastã bazã, prin decizie juridicã, revista a fost suspendatã.
O definiție mai acceptabilã a tehnicii analizei conținutului o întâlnim la Ole R. Holsti
(Content Analysis for the Social Sciences and Humanities , 1969): „analiza conținutului repre-
zintã acea tehnicã de cercetare care permite inferențe prin identificarea sistematicã și obiectivãa caracteristicilor specifice în cadrul unui text“. Consider aceastã definiție ca fiind mai riguroasãpentru cã accentueazã scopul analizei conținutului: a face inferențe . Analizãm un text pentru
a trage concluzii, a face inferențe de naturã psihologicã și sociologicã. Caracteristicile specificeale textului intereseazã numai în mãsura în care acesta ne dã informații despre trãsãturile depersonalitate sau despre structurile sociale. Din acest punct de vedere, precizarea fãcutã de RenateMayntz mi se pare edificatoare: identificarea, descrierea sistematicã și obiectivã a caracteristi-cilor lingvistice ale unui text, în cadrul analizei conținutului, se face pentru a se trage concluziiasupra particularitãților nonlingvistice ale persoanelor și structurilor sociale (Mayntz et al., 1969,
151). A face inferențe este, așadar, rațiunea de a fi a analizei conținutului.
Tabelul 11.1. Enunțurile din The Galilean în acord și în dezacord
cu temele propagandei naziste264 Inițiere în cercetarea sociologicã
Nr. crt. Temele Acord Dezacord
1 SUA sunt corupte în interior 279 25
2 Politica externã a SUA este nejustificabilã din punct de vedere moral 39 0
3 Președintele SUA este blamabil 70 0
4 Marea Britanie este coruptã intern 28 0
5 Politica externã a Marii Britanii este nejustificabilã din punct de vedere moral 23 0
6 Prim-ministrul Churchill este blamabil 16 0
7 Germania nazistã este dreaptã și virtuoasã 12 2
8 Politica externã a Japoniei este justificabilã din punct de vedere moral 15 2
9 Germania nazistã este puternicã 19 2
10 Japonia este puternicã 72 2
11 SUA sunt slabe 317 5
12 Marea Britanie este slabã 113 3
13 Națiunile Unite sunt destrãmate 29 0
14Statele Unite și lumea întreagã sunt amenințate de:
a) comuniștib) evreic) plutocrați43
112
1000cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 264

Definiția propusã de Ole R. Holsti impune și ea o serie de precizãri. Fiind o tehnicã de
cercetare, analiza conținutului trebuie integratã unei metodologii, în concordanțã cu o teoriesau alta. O tehnicã de cercetare, oricât de rafinatã ar fi, rãmâne sterilã în afara unei metodologiiși unei teorii corespunzãtoare. Nu orice descriere obiectivã și sistematicã a comunicãrii se ridicãla nivelul tehnicii analizei conținutului. Pregãtirea teoreticã a cercetãtorului rãmâne hotãrâ-toare. În literatura de specialitate se întâlnesc numeroase cercetãri bazate pe tehnica analizeiconținutului, dar care nu au relevanța teoreticã necesarã. A numãra și a clasifica unitãțile conți-nutului comunicãrii interumane sau de masã fãrã a verifica sau fãrã a sugera vreo ipotezã nureprezintã o autenticã activitate de cercetare științificã. Nici clasificarea de rutinã a rãspunsu-rilor la întrebãrile deschise dintr-un chestionar, nici lectura – chiar foarte atentã – a documentelorsociale (autobiografii, jurnale intime etc.) în vederea rezumãrii conținutului lor nu constituie,de cele mai multe ori, o aplicare a tehnicii analizei conținutului, ci pur și simplu o prelucrarea chestionarului, un studiu obișnuit al documentelor sociale.
Cerința ca analiza conținutului sã fie obiectivã și sistematicã, precum și raportarea acestei
tehnici la metodã, metodologie, teorie nu introduc un element specific. Orice tehnicã de cercetaresociologicã trebuie sã se caracterizeze prin obiectivitate, sã fie sistematicã, sã permitã obținereaacelorași rezultate în cazul reluãrii cercetãrii de cãtre altcineva. Satisfacerea cerințelor amintitepresupune, pe de o parte, ca procedura analizei conținutului sã aibã caracter explicit, algoritmulutilizãrii tehnicii analizei conținutului sã fie nu numai corect, dar și clar expus, iar, pe de altãparte, întregul conținut al comunicãrii sã se clasifice în conformitate cu sistemul de categoriide analizã.
Deși cerința de a fi obiectivã și sistematicã reprezintã diferența specificã în definirea tehnicii
analizei conținutului, totuși prin aceasta se subliniazã faptul cã analiza conținutului s-a nãscut(la sfârșitul secolului al XIX-lea) ca o reacție la modul intuitiv, speculativ și subiectiv al criticiiliterare. Așa cum remarca Roger Daval, atât clasica analizã literarã, cât și analiza conținutului auca scop evidențierea intențiilor autorului, reconstituirea cadrului social prin studiul limbii șial stilului. Pentru criticul literar, textul constituie punctul de sprijin în relevarea propriei persona-litãți, în timp ce pentru analist textul reprezintã fundamentul concluziilor referitoare la personali-tatea autorului și contextul social concret. Idealul în critica literarã este acela de a fi cât maipersonal, de a spune despre o operã beletristicã ceea ce nimeni altul n-ar mai putea spune. Încazul analizei conținutului, ideal este ca toți cei care fac analiza unui text literar sã ajungã laaceleași concluzii, sã dea aceeași interpretare, sã evalueze în același fel. Roger Daval ia caexemplu analiza fãcutã de B.K. White în Journal of Abnormal and Social Psychology (nr. 42,
1947) romanului Black Roy de Richard Wright. Analistul a consemnat prin câte un simbol ori
de câte ori în roman se exprimã un scop al acțiunii personajelor, un sentiment, o judecatã devaloare pe care acestea o emiteau etc. De exemplu:
Co = confort psihic; M = mama; T = toleranța; apostroful = negație ș.a.m.d. S-a trecut apoi la clasificarea
simbolurilor. Iatã scopurile identificate: fiziologice (hranã = H, sex = S, repaus = R, activitate = A etc.), sociale(amor familial = Af, amor = As, prietenie = P etc.), egoiste (independențã = I, dominare = D etc.).
În același fel au fost identificate și exprimate prin simboluri normele morale și sociale,
precum și personajele (naratorul = e, persoanele de culoare = n, albii = a etc.). Prelucrareastatisticã a simbolurilor (stabilirea frecvenței de apariție a unor scopuri, sentimente etc.) pentruTehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 265cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 265

cele douã categorii de personaje (albi și negri) existente în roman a permis stabilirea conținutului
sãu manifest și latent: personajele de culoare sunt prezentate ca având cu precãdere scopurifiziologice, egoiste, iar albii scopuri sociale, superioare. Sentimentele albilor sunt și ele diferitede cele ale personajelor de culoare. Pe baza analizei s-a stabilit, obiectiv și sistematic, orientareaideologic rasistã a respectivului roman.
Mai aproape de zilele noastre, în 1981, Wendy Griswold – citat de Royce Singleton Jr. et
al. (1988, 348) – a analizat un eșantion de 130 de povestiri publicate în secolul al XIX-lea și
la începutul secolului al XX-lea de scriitorii americani pentru a vedea cum au reflectat aceștiaspecificul național și experiențele de viațã ale americanilor. S-au analizat: vârsta, apartenențala genul social (masculin/feminin), clasa socialã cãreia îi aparțin personajele la începutul șisfârșitul povestirii. S-a avut în vedere și acțiunea personajelor: care este poziția lor în cadrulacțiunii? Când se desfãșoarã acțiunea? Constituie iubirea heterosexualã un element importantîn cadrul acțiunii? Dar banii?
Dar analiza conținutului nu se aplicã numai textelor, orice comunicare simbolicã putând
fi supusã unei astfel de analize (Dorwin P. Cartwright, 1953). De reținut este faptul cã analizaconținutului poate fi utilizatã cu succes și în studiul comunicãrii paralingvistice. Sunt clasiceîn acest sens analizele conținutului unor filme, tablouri, benzi desenate etc. Se citeazã frecventcercetarea realizatã de Dorothy Jones (1942) asupra conținutului filmelor americane. Cercetã-toarea și-a propus sã stabileascã dacã eroii filmelor americane sunt reprezentativi pentru structurasociodemograficã a populației din SUA. Studiind un eșntion de 100 de filme, Dorothy Jonesajunge la concluzia cã structura pe sexe a populației din SUA nu este reflectatã de personajeleprincipale. Din cele 188 de personaje principale (care apãreau în filmele analizate), 126 eraubãrbați și doar 62 femei. Proporția de 1 la 2 în favoarea bãrbaților reflectã – conform studiuluiamintit – discriminarea socialã din societatea americanã a timpului. ăi sub raportul altorcaracteristici sociodemografice (vârstã, origine etnicã, stare civilã) filmele analizate nu ofereauo imagine reprezentativã pentru structura socialã concretã. Ca tematicã, filmele americane –așa cum constatã Dorothy Jones – evitau problematica social-politicã: 68 la sutã dintre filmeleanalizate aveau ca subiect amorul, 26,1 la sutã reputația personalã, 15,9 la sutã securitateaindividului și 13,8 la sutã stilul de viațã (totalul depãșește 100% pentru cã unele filme tratauconcomitent mai multe subiecte).
Therese L. Baker (1988, 264) ilustreazã posibilitãțile utilizãrii tehnicilor de analizã a conținu-
tului comunicãrii fãcând trimitere la studiul lui David H. Fischer (1978). Tema studiului vizarelațiile în cadrul familiilor americane de-a lungul generațiilor. David H. Fischer a supus analizeiconținutului un numãr de 30 de picturi ale familiilor americane din perioada 1729–1871. În pictu-rile de dinainte de 1775 pãrintele familiei (tatãl) era plasat deasupra celorlalți membri ai familiei,mama șezând pe scaun și copiii mai jos, în jurul ei. Un astfel de aranjament piramidal exprimãrolul patriarhal al tatãlui și relațiile ierarhice dintre pãrinți și copii. Trecerea la aranjamentul ori-zontal în tablourile de familie sugereazã schimbarea rol-statusurilor sociale, în sensul democrati-zãrii relațiilor familiale, pãstrându-se totuși în secolului al XIX-lea diferențierea legatã de vârstã:indiferent de variațiile în aranjament, de regulã, copiii erau plasați mai jos decât pãrinții.
În revista Insight Holland din 1980 se prezintã o interesantã analizã a conținutului unei picturi
a lui Pieter Bruegel cel Bãtrân (1525–1569), supranumit Bruegel al țãranilor, pentru pasiuneacu care a zugrãvit scene din viața oamenilor simpli. Pe baza analizei conținutului tablouluiJocuri de copii , au putut fi inventariate jocurile practicate la jumãtatea secolului al XVI-lea266 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 266

(capra, baba-oarba, bãtutul mingii, trânta, învârtirea titirezului cu biciul ș.a.m.d.), ceea ce
reprezintã fãrã îndoialã o contribuție semnificativã la istoria culturii, cu atât mai mult cu cât,de-a lungul timpului, mai mult de jumãtate din cele 78 de exeperiențe ludice (reprezentate întablou) s-au pierdut. Analiza conținutului tabloului amintit a permis stabilirea ariei de rãspândirea unor jocuri, sugerând anumite împrumuturi culturale. J. Hills, în lucrarea Das Kinderspielbild
von Pieter Bruegel d.A. (1560) , atrage atenția asupra unui detaliu din tablou: în colțul din stânga,
pe o prispã, douã fete joacã arșice (cinci pietre). Jocul redat de Pieter Bruegel e foarte vechi;era întâlnit în antichitatea greacã și romanã, a fost rãspândit în Anglia, Franța, Germania, vecheaRusie, chiar și în Japonia (Gabriel Liiceanu, 1977). În urmã cu 40-50 de ani îl jucau frecventși copiii din țara noastrã. Astãzi, dacã nu a dispãrut total, este totuși dat uitãrii, mai ales înmediul urban. Altele sunt acum jocurile copilãriei. Analiza conținutului taboului Jocuri de copii
– așa cum s-a arãtat – a fost fãcutã nu cu scopul de a evalua pictura, ci, în primul rând, pentrua reconstitui realitatea socialã a timpului, pentru a face inferențe sociologice și psihologice cu
privire la joc, ca element permanent al culturii, la om, ca ființã care se joacã ( homo ludens ).
Tot în scop ilustrativ, pentru a sublinia posibilitatea aplicãrii tehnicii analizei conținutului
la documentele nescrise (de tipul celor vizuale: desene, caricaturi etc.), semnalãm cercetareape care am realizat-o (cu concursul studenților) în 1978 la Facultatea de Ziaristicã. S-a cercetatconținutul caricaturilor semnate de Matty la rubrica Una pe zi în cotidianul România liberã
(luna iunie a anilor 1969, 1974, 1976, 1978). Fãrã a intra în detaliile procedurii, amintim uneledintre concluziile acestei aplicații practice cu finalitate didacticã: în cele 108 ediții ale cotidianuluiau fost publicate 73 de caricaturi, 33 vizând dimensiunea psihologicã și 43 dimensiunea socialãa fenomenelor ce fac obiectul criticii lui Matty. Ca frecvențã, pe primul loc se situeazã „carențeleeducative“ (20,5% din totalul caricaturilor), apoi „munca necorespunzãtoare“ (18,6%), „deficien-țele din activitatea serviciilor publice“ (17,3% ș.a.m.d.). S-a mai constatat cã Matty nu foloseșteca subiecți ai caricaturilor sale copii și persoane în vârstã decât cu totul accidental; manifestão predilecție pentru subiecții de sex masculin (78,7% dintre personaje). Chiar și atunci cândapar în caricaturi personaje de sex feminin (21,3% din totalul caricaturilor), ele au o funcțiepasivã și un rol, de cele mai multe ori, negativ. În ansamblu, caricaturile lui Matty sunt – dupãdistincția introdusã de Bernard Berelson (1925) și preluatã de Tudor Vianu (1934) – umoristice,nu comice. „În adevãr, redus la timpul sãu cel mai general, comicul este totdeauna o imposturãdemascatã și fãcutã, o datã cu aceasta, neprimejdioasã. Umoristicul este și el o demascare, daruna care ajunge sã descopere o valoare înaltã sub aparențele umile sau stângace care o ascund.Râdem în ambele prilejuri, dar în primul caz pentru a pedepsi și în cel de-al doilea pentru arãscumpãra“ (Tudor Vianu, 1965). Matty nu își acuzã, ci își iubește personajele. Desigur, aceastãconcluzie, ca și celelalte, rezultatã din aplicarea tehnicii analizei conținutului, necesitã verificareaîntregii sale creații. Noi o reținem doar ca ipotezã.
Din definițiile reproduse, din exemplele invocate și comentariile fãcute rezultã cã, în științele
socioumane, analiza conținutului reprezintã un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativãa comunicãrii verbale și nonverbale, în scopul identificãrii și descrierii obiective și sistematicea conținutului manifest și/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul și societateasau comunicarea însãși, ca proces de interacțiune socialã. „Ideea de bazã [în analiza conținutuluisimbolic al oricãrei comunicãri] este de a reduce întregul conținut al comunicãrii (de exemplu,toate cuvintele sau toate imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezintã anumite caracte-ristici de interes pentru cercetare“ (Singleton, Jr. et al., 1988, 347).Tehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 267cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 267

Utilizarea tehnicii analizei conținutului presupune determinarea unitãților de înregistrare,
de context și de numãrare. De asemenea, trebuie stabilitã schema categoriilor de analizã.
Unitatea de înregistrare , acea parte din comunicare ce urmeazã a fi caracterizatã și intro-
dusã într-una din categoriile schemei de analizã, variazã în funcție de obiectul cercetãrii, denivelul de profunzime a analizei, de tipul și posibilitãțile materiale de care dispunem. Dacã,de exemplu, ne intereseazã sã analizãm modul în care contribuie literatura beletristicã la formareași dezvoltarea sentimentului de dragoste pentru patrie, vom lua ca unitate de înregistrare romanul,nuvela, poemul sau poezia în întregime. Câte romane, nuvele etc. din totalul producției beletris-tice dintr-un an au ca temã dragostea de patrie? Luarea în considerare a conținutului total alunei cãrți, al unui film sau discurs politic (cuvântare, comunicat etc.) constituie o modalitaterapidã, dar destul de imprecisã de analizã a conținutului comunicãrii. Un roman – de exemplu– care are ca temã centralã dragostea de patrie poate conține capitole întregi de descriere anaturii, evocarea unor amintiri din copilãrie sau tinerețe etc. Într-un astfel de caz, capitolulreprezintã o unitate de înregistrare mai fidelã. În analiza unui articol de presã cu conținut politic,unitatea de înregistrare poate fi articolul în totalitatea lui, dar și tema, paragraful, fraza, propozițiasau cuvântul.
Cuvântul sau simbolul constituie cele mai mici unitãți de înregistrare. În trecut, cuvântul
sau simbolul – ca unitãți de înregistrare – era frecvent utilizat, mai ales în analliza limbajuluipolitic. Se încerca sã se determine care sunt simbolurile politice conținute în declarațiile oficiale,discursurile prezidențiale etc. Astfel de analize, extrem de laborioase, necesitau un timp îndelungatși aveau un cost ridicat. Introducerea calculatorului electronic în practica analizei conținutuluireaduce în actualitate posibilitatea utilizãrii unor unitãți de înregistrare foarte mici, cum suntsimbolurile, cuvintele.
În acest sens, Jacques Claret prezintã în rezumat un studiu al campaniei legislative din Franța
(martie-aprilie 1977), realizat de Centrul de Cercetãri asupra Informației și Comunicației dela Universitatea Paris I, Sorbona, arãtând cã „ar fi ușor de schițat pentru fiecare dintre lideriprofiluri de atitudine și de comportament în fața alegãtorilor, dupã simpla comparare a frecven-țelor; tot astfel, vocabularul folosit – neatent sau neîngrijit – este destul de revelator pentru carac-terele și personalitãțile în cauzã“.
De cele mai multe ori, tema – o aserțiune despre un anumit subiect – reprezintã unitatea
de înregistrare cea mai convenabilã. Stabilind tema ca unitate de înregistrare, prin analiza conți-nutului parcurgem drumul invers al activitãții de redactare. Cum procedãm când avem deelaborat un material (studiu, dare de seamã, articol de presã etc.? Întocmim o listã de probleme,un punctaj, care sã acopere subiectul pus în discuție. Selectãm problemele esențiale și le grupãmpe anumite teme. Fiecare problemã este tratatã separat și apoi este integratã temei, fãcându-seraportãrile și legãturile cuvenite. Când facem analiza textului astfel elaborat, încercãm sãidentificãm temele, sã le separãm și apoi sã le caracterizãm cantitativ și calitativ.
Obstacolul principal în utilizarea temei ca unitate de înregistrare, apreciazã Ole R. Holsti
(1969, 116), bine cunoscut analist și metodolog al analizei conținutului, îl constituie timpulconsumat pentru codificare, pentru plasarea temelor în categoriile stabilite. Ole R. Holsti atrageatenția asupra faptului cã celelalte unitãți de înregistrare (propoziția, fraza, paragraful), deșiușor de reperat, impun trransformarea lor în unitãți tematice, ceea ce ridicã serioase problemeîn ordinea fidelitãții analizei conținutului. O propoziție – și cu atât mai mult o frazã sau un268 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 268

paragraf – poate cuprinde mai multe teme. Transformarea „unitãților gramaticale“ în „unitãți
tematice“ este indispensabilã în analiza de conținut evaluativã.
În fine, în legãturã cu unitãțile de înregistrare mai trebuie precizat cã fraza, paragraful și
chiar itemul (articolul de presã în întregime, filmul, nuvela, romanul etc.) – așa cum s-a arãtat– nu constituie unitãți de înregistrare pe de-a-ntregul satisfãcãtoare.
Alegerea unitãții de înregistrare are consecințe directe în analiza conținutului. S-a stabilit
cã unitãțile de înregistrare mai reduse ca întindere permit sesizarea cu mai multã finețe amodificãrilor survenite în conținutul comunicãrii. Allan Grey, David Kaplan, Harold D. Lasswell(1965) au studiat consecințele alegerii unor unitãți de înregistrare mai extinse sau mai restrânse(1965). Aceleași texte editoriale din New York Times din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial
au fost analizate utilizându-se unitãți de înregistrare diferite (Tabelul 11.2).
Tabelul 11.2. Unitãțile de înregistrare și de context ale analizei conținutului
S-a constatat cã unitãțile de înregistrare restrânse (cuvântul, propoziția) dau o frecvențã
mai mare de apariție a temei decât unitãțile de înregistrare extinse (paragraful, articolul întotalitatea lui). Orientarea (pozitivã sau negativã, „pro“ sau „contra“) rãmâne aceeași: indiferentde mãrimea unitãților de înregistrare, intensitatea atitudinilor se modificã. O datã cu mãrireaunitãților de înregistrare se observã o sporire a frecvenței unitãților de analizã neutre. Menționezcã, în afara acestor diferențieri, cu cât unitatea de înregistrare este mai largã (articol, nuvelã,roman, film etc.), cu atât durata în timp a analizei conținutului este mai redusã.
Referitor la relația dintre alegerea unitãților de înregistrare și valoarea rezultatelor analizei
conținutului, R.P. Weber (1985) considerã cã, „în general, unitãțile de înregistrare mai micipot fi codificate mai fidel decât unitãțile de înregistrare mai mari, pentru cã ele au informațiemai redusã“ ( apud Singleton Jr. et al., 1988, 349).
Pe de altã parte, așa cum remarca autorul anterior citat, unitãțile de înregistrare mai mici
(de exemplu, cuvântul) nu ajutã suficient la înțelegerea mesajului: se impune luarea în conside-rare a unor unitãți de înregistrare mai mari. Dar o astfel de alegere este limitatã în analiza conți-nutului computerizatã, dat fiind faptul cã, pânã în prezent, calculatorul electronic nu poate fiprogramat decât pentru identificarea cuvintelor, frazelor sau numelor proprii.
Unitatea de context reprezintã acel segment al comunicãrii care permite a se vedea dacã
unitatea de înregistrare are o orientare pozitivã, negativã sau neutrã. Mãrimea unitãții de contexteste condiționatã de mãrimea unitãții de înregistrare, putând fi mai mare sau cel puțin egalãcu ea. Dacã, de exemplu, luãm ca unitate de înregistrare cuvântul, unitatea de context va fipropoziția, fraza sau paragraful. Dacã fraza constituie unitatea de înregistrare, atunci paragrafulsau tema devin unitãți de context. Deși greu cuantificabile, unitãțile de context ne ajutã sã carac-
terizãm mai corect unitãțile de înregistrare. Nu este totuna dacã într-un raport, dare de seamãTehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 269
Nr. crt. Unitatea de înregistrare Unitatea de context
I Cuvântul Propoziția
II Paragraful Paragraful
III Trei propoziții Trei propoziții
IV Articolul întreg Articolul întregcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 269

sau într-un material de sintezã o apreciere criticã (propoziție) se face într-un paragraf care
subliniazã rezultate în ansamblu pozitive sau în contextul unor constatãri critice. De asemenea,cuvintele sau simbolurile, ca unitãți de înregistrare, pot fi reperate în contexte diferite, fapt cele determinã sensul denotativ sau conotativ. Cuvintele culturã , societate , birocrație , normal
ș.a. au semnificații diferite în vorbirea de zi cu zi și în textele de istoria sociologiei. De aceea,a spune doar cã într-o comunicare au fost reperate astfel de cuvinte nu ajutã prea mult. Trebuietotdeauna precizat contextul. Iatã de ce apare necesitatea ca în analiza conținutului sã se iaîntotdeauna în considerare și unitãțile de context.
Unitatea de numãrare are funcție de cuantificare. Ea poate fi identicã cu unitatea de
înregistrare, dar în cele mai multe cazuri se preferã unitãțile de numãrare cu caracteristici fiziceevidente (lungimea, suprafața, durata în timp). În afara cuvântului, propoziției, frazei, paragra-fului, articolului, a nuvelei, romanului, filmului etc., ca unitãți de numãrare se utilizeazã frecventunitãțile tipografice și centimetrul (pentru stabilirea lungimii rândurilor), cm
2și coloana (pentru
analiza presei scrise); rândul și pagina (pentru alte publicații); minutul și ora (pentru analizaconținutului emisiunilor radio și TV , a filmelor sau discursurilor politice).
Determinarea cantitativã a conținutului comunicãrii constituie o caracteristicã definitorie
pentru analiza conținutului (identificarea temelor propagandei trebuie sã fie dublatã de determi-narea lor cantitativã). În studierea eficienței propagandei politice se pune cu și mai multã acuitateproblema mãsurãrii conținutului comunicãrii: nu este același lucru dacã o temã beneficiazã deo expunere pe mai multe pagini sau de câteva rânduri.
Royce Singleton Jr. et al. (1988, 349), rezumând posibilitãțile de cuantificare în analiza
conținutului, se referã la patru sisteme de numãrare: mãsurarea timpului și a spațiului, apariția/nonapariția categoriilor de analizã, frecvența lor și, în fine, intensitatea (când obiectul cercetãriiîl constituie atitudinile, credințele și valorile sociale).
Schema de categorii . Conținuturile comunicãrii (unitãțile de înregistrare) urmeazã a fi
clasificate, introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor cerce-tãrii. Stabilirea sistemului de categorii decurge în mod logic din ipotezele ce trebuie testate.
Când nu sunt utilizate categorii standard , analistul procedeazã prin „încercare și eroare“,
creând o schemã de categorii originalã. În prezent, se discutã – mai mult cu argumente luatedin cercetãrile empirice, decât dintr-o perspectivã metodologicã autenticã – avantajelestandardizãrii în analiza conținutului. Fãrã îndoialã cã preluarea unor scheme de categoriiîndelung verificate în cercetãrile anterioare reduce timpul necesar analizei și deci costul ei.De asemenea, apelul la „categoriile standard“ permite comparativitatea și cumulativitatearezultatelor. Ori de câte ori avem la dispoziție scheme standard, va trebui sã le verificãm și,în cazul adecvãrii lor la obiectivele cercetãrii, sã le folosim, chiar dacã prin aceasta originali-tatea studiului are de suferit din punct de vedere metodologic. Sub raportul valorii rezultatelor,un astfel de demers compenseazã însã lipsa de originalitate metodologicã. Nu ar avea niciun sens sã încercãm analiza discuțiilor de grup folosind alte categorii decât cele stabilite, înurma unor laborioase studii, de cãtre psihosociologul Robert F. Bales (1950). Inițial, RobertF. Bales reținuse pentru analizã un numãr de 85 de categorii. În cele din urmã a redus numãrullor la douãsprezece.
În calitate de categorii pot apãrea activitãțile și acțiunile umane, procesele și fenomenele
psihice și sociale, diferitele tipuri de unitãți sociale etc. Pentru exemplificare, prezentãm – dupã270 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 270

Ole R. Holsti – câteva scheme de categorii. Categoriile tip „tablã de materii“ sunt, probabil,
cel mai frecvent utilizate. D. Horton (1957), analizând cântecele populare de dragoste, foloseșteurmãtoarea schemã de categorii:
Prologul: dorințe și visuri
Actul I: A face curteScena 1: abordare directãScena 2: apel sentimentalScena 3: disperareScena 4: întrebãri și promisiuniScena 5: nerãbdare și capitulareActul al II-lea: Luna de miereActul al III-lea: Diminuarea iubiriiScena 1: despãrțire temporarãScena 2 : forțe ostileScena 3: amenințareScena 4: despãrțire definitivãActul al IV-lea: SingurãtateaScena 1: pledoarie pentru singurãtateScena 2: dansul iubiriiScena 3: un nou început.
De asemenea, sunt frecvente schemele de categorii tip „scalã“, în care se acordã diferite
ponderi atitudinilor relevate în text. Goldine C. Glaser et al. (1961) au utilizat o astfel de schemã
de categorii pentru mãsurarea anxietãții (Tabelul 11.3)
Tabelul 11.3. Schema de categorii pentru mãsurarea anxietãții
(dupã Glaser et al.,1961)
În fine, au fost create numeroase scheme de categorii pentru analiza valorilor. Printre cele
mai cunoscute sunt, fãrã îndoialã, schema de categorii propusã de Harold D. Lasswell și A.Kaplan (1950), precum și cea elaboratã de R.K. White, cu ajutorul cãreia, în 1949, a analizatdiscursurile ținute de Hitler și Roosevelt și apoi, în 1967, discursurile lui J.F. Kennedy și N.Hrusciov.
Utilizarea schemei de categorii presupunea însã douã lucruri: categoriile sã fie exclusive,
adicã nici o unitate de înregistrare sã nu poatã fi introdusã în mai mult de o singurã categorie;categoriile sã fie exhaustive, adicã toate unitãțile de înregistrare sã poatã fi introduse într-unaTehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 271
Tipul de anxietate Experinețã în legãturã cu: Ponderea
1. Moarteaa) propria persoanã
b) alte persoanec) dispariția lucrurilord) refuz3211
2. Anxietate multiplã (a, b, c, d)3. Anxietate specificã (a, b, c, d)4. Vinã (a, b, c)5. Rușine (a, b, c)6. Anxietate difuzã și nespecificã (a, b, c)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 271

din categorii și doar într-una singurã. Se mai adaugã o cerințã: categoriile sã fie clar formulate,
astfel încât analiștii sã poatã codifica ușor mesajul comunicãrii. Referitor la categoriile analizeiconținutului, Ole R. Holsti afirmã cã ele trebuie sã reflecte scopurile cercetãrii, sã fie exclusiveși mutual exclusive (precise, lipsite de ambiguitate), independente și sã derive dintr-un singurprincipiu de clasificare.
În analiza conținutului unei broșuri de educație politicã, de exemplu, tabla de materii consti-
tuie adesea cea mai bunã schemã de categorii. Rubricile permanente ale unei reviste, de aseme-nea, formeazã o posibilã schemã de analizã. În mod curent, normele și valorile sociale, orientarea(pozitivã sau negativã) a acțiunilor, atitudinilor și opiniilor sunt folosite pentru elaborarea schemeide categorii.
Etapele analizei conținutului comunicãrii
Aplicarea tehnicii analizei conținutului, ca orice alt proces de cercetare științificã, se desfã-
șoarã în etape.
Alegerea temei de cercetare . Nu orice problemã de cercetare reclamã aplicarea tehnicii
analizei conținutului. Uneori sunt suficiente lectura atentã a documentelor oficiale sau neoficialeși extragerea ideilor esențiale sau prezentarea lor în rezumat. Orice cercetare sociologicã uzinalãare la bazã studiul aprofundat al regulamentelor de ordine interioarã, dar aceasta nu presupunefolosirea tehnicii analizei conținutului.
Pânã în prezent, tehnica analizei conținutului a fost aplicatã cu succes, în primul rând, pentru
stabilirea caracteristicilor mesajului, pentru identificarea determinantelor și cunoașterea efectelorcomunicãrii. Unele dintre posibilitãțile de aplicare a acestei tehnici sunt ilustrate chiar de studiileincluse în acest volum (analiza propagandei, cercetarea lizibilitãții etc.). Asupra acestora nu maiinsistãm. Semnalãm însã cã analiza conținutului a servit și la identificarea determinãrilor comu-nicãrii, adicã la cunoașterea caracteristicilor psihologice și sociale ale autorilor comunicãrii. Înmod deosebit, a fost utilizatã în studiul interviurilor, al biografiilor sociale, jurnalelor intime etc.
De asemenea, aceastã tehnicã a servit, cum s-a vãzut, la descoperirea propagandei camuflate,
identificând „paralelismele“ dintre temele de propagandã din surse aparent fãrã legãturã, identi-tatea vocabularului și a deformãrii informațiilor etc. În perioadele de conflict militar sau de„rãzboi rece“, tehnica analizei conținutului a furnizat informații greu de obținut pe alte cãi. Analizaconținutului scrisorilor populației germane din teritoriile bombardate în timpul celui de-al doilearãzboi mondiale a arãtat cã bombardamentele ce se desfãșurau noaptea erau mai demoralizatoaredecât raidurile din timpul zilei, chiar dacã tonajul bombelor aruncate era mai redus. V .S. Korobel-nikov (1971) evidențiazã faptul cã analiștii au spulberat pãrerea organelor de informare alearmatelor aliate potrivit cãrora „arma rãzbunãrii“ (rachetele V1 și V2) ar fi fost doar o manevrãa propagandei naziste.
Pe baza Dicționarului politic Stanford , utilizându-se calculatorul electronic, au fost supuse
analizei conținutului notele diplomatice dintre ex-URSS și R.P. Chinezã din perioada 1950-1965(Philip J. Stone, 1966). Cuvântãrile delegației sovietice la ședințele Consiliului de Securitatedin perioada 1946-1960 au fost și ele supuse analizei conținutului de cãtre analiștii americani.Au fost studiate cu ajutorul tehnicii analizei conținutului declarațiile oficiale din perioada272 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 272

1953–1959 ale secretarului de stat al SUA, John F. Dulles, referitoare la ex-URSS. În cele 434
de documente incluse în analizã s-au identificat 3584 de aserțiuni vizând ex-URSS. Ele aufost grupate în patru categorii polare: ostilitate–prietenie, putere–slãbiciune, satisfacție–frustrare,bun–rãu. S-a dovedit cã J.F. Dulles considera „inamicul“ ca fiind rãu prin definiție (O. Holsti,1962, 244). Fãrã îndoialã cã multe din astfel de analize rãmân nepublicate, constituind secretemilitare și de stat. Din cele cunoscute rezultã însã cã analiza conținutului permite cunoaștereaefectelor comunicãrii, cunoașterea receptorului, a publicului.
Pornind de la ideea cã între repertoriul propagandei și repertoriul auditoriului existã o zonã
de intersecție, studiind mesajul propagandei, putem reconstitui caracteristicile indivizilor, grupu-rilor, mai larg, ale publicului expus propagandei sau mijloacelor comunicãrii în masã. O analizãa conținutului presei scrise aratã, într-o anumitã mãsurã, așteptãrile publicului cãruia i se adre-seazã. Pot fi identificate astfel interesele, trebuințele, aspirațiile individuale și de grup. Bogãțiade idei, varietatea de stiluri, volumul vocabularului caracterizeazã nu numai propaganda, darși publicul cãruia i se adreseazã.
Trecerea în revistã a problemelor cercetate cu ajutorul analizei conținutului poate servi ca
sursã de inspirație pentru alegerea unor noi teme de cercetare. Desigur, și în acest domeniu
creativitatea nu trebuie limitatã. Analiza conținutului s-ar putea aplica la cântecele noastre
patriotice, utilizându-se schema acțiunii sociale: agentul acțiunii, scopul, mijloacele, finalitatea,contextul acțiunii. În felul acesta s-ar putea orienta mai eficient creația de cântece revoluțio-nare și patriotice.
De asemenea, analiza conținutului titlurilor din publicațiile periodice ar putea releva mãsura
în care ele, așa cum sunt formulate, au capacitatea de condensare a informației în puține cuvinte,sugerând modalitãți grafice sau statistice inedite de detașare a cuvântului-șoc, astfel încât titlurilesã fie mai lapidare și cât mai dense în același timp. Suprimarea unor elemente din propoziție (elipsa)și permutarea elementelor în vederea scoaterii în evidențã a cuvântului-cheie (hiperbatul) –așa cum se știe – dau arta titlului. Care este arta titlului în publicațiile noastre centrale și locale?Rãspunsul cert nu-l putem afla decât apelând la tehnica analizei conținutului. În acest sens,semnalãm un interesant studiu al lui Pavel Câmpeanu (1975) asupra titlurilor emisiunilor deteleviziune.
Stabilirea materialului pentru analizã . În funcție de problema cercetatã, de extinderea
care intenționãm sã o dãm studiului, de timpul pe care îl avem la dispoziție, de posibilitãțiletehnice și materiale de care dispunem, materialul (textele, filmele, benzile imprimate etc.) supusanalizei conținutului poate fi mai redus sau mai extins. Dacã vrem sã vedem, de exemplu, careeste imaginea studenților, ce trãsãturi psihice, morale și politice îi definesc, putem aplica analizaconținutului la presa studențeascã (ziare, reviste, emisiuni radio și TV specializate). Dacã inten-ționãm sã surprindem și modificarea de-a lungul timpului a imaginii studenților reflectatã înpresã, va trebui sã începem studiul cu primele publicații pentru tineret și sã ajungem la prezent.Materialul va fi deosebit de bogat, volumul de muncã deloc neglijabil. Ne-ar trebui, lucrând indi-vidual, câțiva ani buni de muncã pentru a analiza întregul material. Putem însã simplifica lucrurilelimitând analiza doar la presa tipãritã și, în cadrul ei, doar la ziarul sau revista cu cea mai marecirculație. De asemenea, ne putem opri doar la imaginea studenților, așa cum rezultã ea dinpresa apãrutã dupã decembrie 1989.Tehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 273cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 273

Eșantionarea . Un prim pas în stabilirea materialului pentru analizã îl reprezintã deci selec-
tarea surselor de comunicare . Din multitudinea surselor de informare, cercetãtorul trebuie sã
aleagã acea clasã de documente care este cea mai relevantã pentru tema de studiu. În luareadeciziei, când este vorba de analiza presei spre exemplu, trebuie sã se ținã seama, în primulrând, de prestigiul ziarului, revistei, postului de radio sau TV .
O datã luatã decizia de a reține pentru analizã doar o anumitã clasã de dcumente, se trece
la eșantionarea documentelor (a textelor). Prin eșantionarea materialelor ce urmeazã a fi anali-
zate se obține o reducere considerabilã a volumului de muncã impus de analiza conținutului.
Problema eșantionãrii în analiza conținutului are aspecte specifice, chiar dacã nu diferã ca
principiu de eșantionarea aleatorie utilizatã în anchetele sociologice și sondajele de opinie.
Analiza sistematicã a eșantionãrii în analiza conținutului a fost realizatã de Alexander Mintz(1965). Studiind, pe baza unei scheme de zece categorii, titlurile dintr-un ziar central (pe operioadã de șase luni), Alexander Mintz ajunge la concluzia cã alegerea metodei de eșantionare
trebuie sã fie fãcutã în funcție de natura fluctuațiilor textelor (fluctuații de eșantionare, tendințe
primare, tendințe ciclice și tendințe de compensare).
Fluctuațiile de eșantionare sunt greu de eliminat. Prin metoda abaterii standard poate fi însã
determinatã amplitudinea acestora. Tendința primarã rezultã din modificarea conținutului unui
numãr de ziar în funcție de conținutul numãrului anterior. Tendința ciclicã exprimã practica
ziaristicã de reluare a unor teme dupã un anumit interval de timp. În fine, tendința de compensare
se referã la faptul cã prezența în ziar a unei informații într-o zi scade posibilitatea apariției eiși în ziua urmãtoare. Cele patru tipuri de fluctuații ridicã problema preciziei eșantioanelor dezile consecutive și a eșantioanelor de zile neconsecutive. În timp ce eșantioanele de zile neconse-cutive eliminã în bunã parte efectele tendinței primare, eșantioanele de zile consecutive (sãptã-mâna ca unitate de eșantionare) accentueazã consecințele acestei tendințe. În cazul tendințelorciclice, trebuie mai întâi determinatã amplitudinea ciclului (cicluri sãptãmânale, decanale, bilu-nare etc.), pentru ca în eșantion sã se reținã unitãți de eșantionare (numere de ziar) din toatefazele ciclului. Determinarea ciclurilor din presa cotidianã se poate face fie utilizând metodareprezentãrii grafice, fie prin examinarea variațiilor procentelor calculate pentru eșantioanelede zile consecutive, fi cu ajutorul metodei Wallis-Moore, bazatã pe calculul probabilitãților. Ten-dința de compensare se determinã prin calcularea frecvenței de apariție a unei teme într-uneșantion de zile neconsecutive, comparativ cu eșantioanele de câte douã zile consecutive.
Rezultã din cele spuse pânã aici cã eșantionarea de zile neconsecutive asigurã o reprezentati-
vitate superioarã fațã de eșantionarea de zile consecutive. Este bine ca eșantioanele sã cuprindãun numãr suficient de mare de zile neconsecutive, la intervale regulate, pentru a surprindediferitele faze ale tendinței. Se recomandã aplicarea pasului de eșantionare din douã în douã
numere ale ziarului, din cinci în cinci sau în fiecare a cincea zi din lunã ș.a.m.d. Ori de câteori este posibil, se vor utiliza concomitent mai multe procedee de selecție (eșantionare dublã),pentru a se verifica gradul de încredere în rezultatele obținute.
De la caz la caz, în afara selectãrii surselor de comunicare și eșantionãrii documentelor,
se pune și problema eșantionãrii din documente a unor texte fie în mod aleatoriu, fie în funcție
de anumite criterii (autor, temã etc.). Astfel, din volumele de literaturã beletristicã cuprinse îneșantion pot fi analizate doar unele pagini, stabilite și ele printr-o eșantionare probabilistã. Deasemenea, dupã stabilirea numerelor de ziar cuprinse în eșantion, analiza conținutului se poateface luând în considerare doar articolele de fond, materialele semnate de un anumit comentatorde presã ș.a.m.d.274 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 274

În multe cazuri de aplicare a analizei conținutului nu se impune eșantionarea, dimpotrivã
chiar. Nu are nici un rost sã utilizãm tehnicile de eșantionare când avem de studiat, de exemplu,conținutul unei rubrici dintr-un cotidian pe timp de un an. Când volumul comunicãrii este redus,procedãm la analiza în întregime a textelor, știut fiind cã reprezentativitatea eșantionãrii depindeatât de selecția, cât și de volumul unitãților de eșantionare (mãrimea eșantionului). Eșantioanelealeatorii cu un volum mai mic de 300-400 unitãți de eșantionare, de regulã, nu asugurã o repre-zentativitate corespunzãtoare.
Procedee de analizã a conținutului
Dezvoltarea tehnicii analizei conținutului oferã în prezent un larg evantai de procedee, înce-
pând cu analiza de frecvențã și terminând cu analiza computerizatã a conținutului. Alegereaunui procedeu sau a altuia impune moduri specifice de determinare a unitãților analizei conținu-
tului. Pe de altã parte, alegerea procedeului de analizã este în funcție de tema de cercetare și
de materialul ce urmeazã a fi supus analizei.
Analiza frecvențelor reprezintã procedeul clasic al analizei conținutului. Ea constã în deter-
minarea numãrului de apariții ale unitãților de înregistrare în sistemul categoriilor de analizã.De exemplu, se numãrã cuvintele afectogene care apar într-un discurs sau cuvintele dificile(vezi cercetarea lizibilitãții), se identificã citatele dintr-un text și se comparã frecvența lor într-unalt text. Când unitatea de înregistrare este tema, se determinã prezența unei anumite teme într-unmaterial dat. Cu ajutorul analizei frecvențelor s-au putut studia tipurile campaniilor de presãdin ziaristica româneascã contemporanã.
Analiza tendinței pornește de la analiza frecvențelor, urmãrind sã punã în evidențã, în cadrul
comunicãrii, orientarea (atitudinea) pozitivã, neutrã sau negativã a emițãtorului fațã de o persoanã,o idee, un fapt social, un eveniment istoric, Ca și în cazul analizei frecvențelor, se începe prinidentificarea temelor, fiecare temã fiind clasificatã dupã poziția pozitivã, neutrã sau negativãexprimatã. Într-un material de propagandã (o broșurã, un film etc.) nu întreg conținutul se referãla obiectivul propus: influențarea într-un anumit sens a publicului. Din conținutul total suntreperate unitãțile conținutului în legãturã cu tema propagandei. Se calculeazã frecvența unitãțilorîn legãturã cu tema și se raporteazã la numãrul lor total. Nu este același lucru dacã într-un articolde presã, de exemplu, tema adâncirii continue a democrației în țara noastrã apare o singurã datãsau de mai multe ori. Cu cât numãrul unitãților în legãturã cu respectiva temã va fi mai mare,cu atât eficiența propagandei va fi mai sporitã.
O datã identificate temele, se trece la clasificarea lor dupã cum atitudinea este „neutrã“ sau
„contra“. Evidențierea tendinței se face prin folosirea formulelor:
AT = F – D
L
AT = F – D
T
AT = indicele de analizã a tendinței;
F = numãrul de unitãți favorabile (pozitive, „pro“ etc.);Tehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 275
(când se iau în calcul numai unitãțile de conținut în legãturã cu tema)
(când se ia în calcul numãrul total de unitãți de conținut), unde:cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 275

D = numãrul de unitãți defavorabile (negative, „contra“ etc.);
L = numãrul de unitãți în legãturã cu tema;T = numãrul total de unitãți (conținutul total).
Observãm cã cele douã formule dau indici de tendințã diferiți, pentru cã numitorul fracției
este diferit. Conținutul în legãturã cu tema cuprinde totalul unitãților favorabile, defavorabileși neutre, în timp ce la conținutul total se mai adaugã și numãrul unitãților fãrã legãturã cu temaa cãrei tendințã o calculãm. Sã luãm urmãtorul exemplu, construit pentru demonstrație: din 462numere de ziar analizate s-au repetat 389 articole care trateazã modul de desfãșurare a activitãțilorcultural-artistice în diferite centre universitare. În 276 de cazuri conținutul articolelor scoate înevidențã calitatea lor de excepție, în 63 de situații se amintesc și unele lipsuri, iar în 50 de cazurise analizeazã exclusiv neîmplinirile. Intuitiv, ne dãm seama cã ziarul respectiv prezintã în modfavorabil activitatea desfãșuratã. Dar cât de favorabil? Indicele tendinței ne-o poate spune cuprecizie.
Acest indice, calculat dupã o formulã sau alta, ne permite sã comparãm atitudinea expri-
matã printr-o sursã de informații cu cea exprimatã prin intermediul celeilalte surse. Dacã analizãm,comparativ, un alt ziar (un eșantion de 503 numere) sau același ziar, dar dintr-o altã perioadã, putemavea urmãtoarea situație: în 266 de articole se apreciazã rezultatele pozitive; 35 de articole cuprindaprecieri laudative, dar și critice; 53 de articole sunt critice. Fãrã calcularea indicelui de tendințã,ne-ar fi greu sã comparãm poziția celor douã surse de informații. În cazul al doilea, indicele detendințã este de + 0,60 sau, conform formulei care ia în calcul conținutul total, + 0,42.
Analiza realizatã evidențiazã faptul cã ambele ziare apreciazã pozitiv activitatea cultural-
artisticã. Cel de-al doilea ziar analizat face mai multe semnalãri pozitive decât primul, dar sepreocupã într-o mãsurã mai micã decât acesta de aspectele acestei activitãți.
Pentru calcularea tendinței, în analiza conținutului poate fi utilizatã și o formulã mai dezvol-
tatã, care ia în considerare concomitent atât conținutul în legãturã cu tema, cât și conținutul total.Aplicând aceastã formulã, constatãm cã valoarea indicelui de tendințã al primului ziar este de+ 0,284. Indicele de tendințã al celui de-al doilea ziar este de – 0,255. Rezultã de aici cã primasursã de informare are o atitudine, în ansamblu, mai favorabilã fațã de desfãșurarea activitãțilorcultural-educative decât cea de-a doua.
În formulele prezentate, unitãțile de conținut neutre nu au fost luate direct în calcul. Studiile
efectuate au relevat însã rolul lor în determinarea indicelui de tendințã. Așa cum remarcau HaroldD. Lasswell și N. Leites (1965), indicele de tendințã descrește în valoare absolutã atunci cândcrește numãrul de unitãți de conținut neutre; dacã toate unitãțile de conținut în legãturã cu temadatã sunt neutre, atunci indicele de tendințã este egal cu zero; dacã nu existã unitãți neutre,indicele de tendințã rezultã din raportarea numãrului de unitãți favorabile la numãrul unitãțilorde conținut defavorabile.
Analiza evaluativã reprezintã un procedeu al analizei conținutului propus de Charles E.
Osgood (1959). Se face distincție între obiectul atitudinii (O) și evaluarea obiectului (E). Caobiect al atitudinii întâlnim diferitele unitãți sociale (familia, grupul, colectivtatea etc.) sau feno-menele și procesele sociale (democrația constituționalã, tranziția, privatizarea etc.), iar ca eva-luare luãm în considerare toate determinãrile calitative ale unitãților sociale (coeziunea, caracterulprogresist, eroic etc.). Aplicarea procedeului de analizã evaluativã impune transformarea aserțiu-nilor din text în construcții sintactice echivalente semantic, astfel încât sã aparã foarte clar obiectulatitudinii și evaluarea.276 Inițiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 276

În mod concret, analiza evaluativã presupune:
1) Identificarea tuturor aserțiunilor din text referitoare la obiectul atitudinii. Pentru a preîn-
tâmpina eventualele distorsiuni, obiectele atitudinii sunt înlocuite cu simboluri (literele mariale alfabetului). Se codificã prin același simbol fie elementele unei mulțimi, fie mulțimea caunitate integratoare.
2) Identificarea expresiilor care conțin determinãri directe și a expresiilor care conțin deter-
minãri indirecte. Toate expresiile care conțin ca obiect al atitudinii unitatea socialã, fenomenulsau procesul ce ne intereseazã sunt transformate în expresii sintactice simple care pun în evi-dențã subiectul, predicatul și complementul.
3) Expresiile transformate sunt evaluate, acordându-se ponderi (între + 3 și – 3) predicatelor
și complementelor. Se analizeazã deci direcția și intensitatea atitudinilor, întocmindu-se apoicâte o foaie de codificare pentru fiecare obiect al atitudinii ce ne intereseazã.
Produsul dintre direcția și intensitatea atitudinii poate lua valori pozitive sau negative.
Analiza contingenței permite evidențierea structurilor de asociere a termenilor (concep-
telor) dintr-un text. Frecvența de apariție asociatã a „cuvintelor-cheie“ în textul analizat (frecvențarelativã) se comparã cu probabilitatea teoreticã de asociere a lor (valoarea de așteptare). Dacãdiferența este semnificativã, se trage concluzia cã asocierea termenilor nu este întâmplãtoare,ea datorându-se fie unei particularitãți de stil, fie intenției manifeste sau latente a autorului.Analiza contingenței, așa cum a fost prezentatã de Charles E. Osgood (1959), presupune:
1) Identificarea unitãților de înregistrare. De regulã, sunt utilizate unitãțile „clasice“ ale textului:
articolele, când se analizeazã ziarele; capitolele, atunci când se analizeazã un roman; telegrameleoficiale, sloganurile etc.
2) Stabilirea schemei de categorii. De exemplu, ne intereseazã sã vedem gradul de asociere
într-un text a termenilor desemnând categoriile sociale A, B, C, D, E, F.
3) Se construiește apoi o matrice pentru analiza contingenței, un tabel cu dublã intrare în
care se trec unitãțile de înregistrare și prezența (+) sau absența (–) termenilor a cãror asocierese testeazã (Tabelul 11.4)
Tabelul 11.4. Matricea pentru analiza contingențeiTehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 277
Unitatea
de înregistrareTermenii
A B C D E F
1 + + + – + –
2 + + + + – –
3 + + + – + –
4 + – + + – +
5 + + + – + +
6 – – + – – –
7 + + + – – –
8 + + + – – –
9 + + + + – +
10 + + + – + +
Frecvențarelativã (%)90 80 100 30 40 40cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 277

4) Se calculeazã frecvența relativã (procentul) de apariție a fiecãrui termen în totalul
unitãților de înregistrare (în exemplul dat în tabelul 11.4 se utilizeazã doar ilustrativ exprimareaprocentualã; în mod obișnuit, nu se calculeazã procentajele la totaluri mai mici de 30).
5) Se calculeazã apoi valoarea probabilã de asociere a termenilor, prin înmulțirea frecven-
țelor relative de apariție în text a termenilor (categoriilor) luați în considerare.
6) Dupã calcularea probabilitãții de asociere doi câte doi a termenilor, se construiește un
tabel de contingențã. Atât pe orizontalã, cât și pe verticalã sunt trecute simbolurile termenilor(categoriilor). În partea superioarã a diagonalei sunt trecute valorile probabiliste de asociere,iar în partea inferioarã frecvențele relative (%) de apariție concomitentã a termenilor în textulanalizat (Tabelul 11.5).
Tabelul 11.5. Matricea de contingențã
*
7) Valorile probabiliste de asociere a termenilor, înscrise în partea superioarã a diagonalei,
se comparã cu frecvențele relative de asociere, așa cum rezultã din analiza textului. Dacãfrecvențele relative (observate) sunt semnificativ mai mari sau mai mici decât valorile probabi-liste, se poate trage concluzia cã între elementele (termenii, categoriile) luate în considerareexistã o structurã de asociere. Semnificația diferenței dintre valoarea probabilistã și frecvențarelativã observatã se examineazã prin intermediul deviației standard.
Analiza contingenței constituie procedeul cel mai adecvat pentru studierea conținutului latent
al comunicãrii. Aplicarea acestui procedeu poate fi combinatã cu celelalte procedee de analizã(a frecvențelor, a tendinței, evaluativã), cu alte metode și tehnici de cercetare.
În studiul comunicãrii, schema celor cinci „C-uri“ (Cine? Ce? Cui? Cum? Cu ce rezultat?)
propusã de Harold D. Lasswell (1903–1978) poate fi, așa cum remarca și Traian Herseni (1975),mult dezvoltatã. Analiza conținutului telegramelor de felicitare a impus completarea schemeicu încã douã întrebãri: „În numele cui?“ și „Pentru cine?“. De altfel, adãugând la „schema luiLasswell“ întrebarea „de ce?“ obținem – dupã cum remarcã Ole R. Holsti (1969, 25) – para-digma oricãrei comunicãri: sursa sau emitentul, procesul de codificare, mesajul, canalul detransmitere, procesul de decodificare și receptorul.278 Inițiere în cercetarea sociologicã
Termenii A B C D E F
A 0,72 0,90 0,27 0,36 0,36
B 0,80 0,80 0,24 0,32 0,32
C 0,90 0,80 0,30 0,40 0,40
D 0,30 0,20 0,30 0,12 0,12
E 0,40 0,40 0,40 0,00 0,16
F 0,40 0,30 0,40 0,20 0,20
*În exemplul luat în discuție, termenii A și B apar asociați în 80% din unitãțile de înregistrare, termenii
A și C în 90%, termenii A și D în 30% din totalul unitãților de înregistrare ș.a.m.d.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 278

Aplicarea tehnicilor de analizã a conținutului
Etapã distinctã în cercetare, operația de aplicare a tehnicii analizei conținutului constã din
codificarea sau din introducerea unitãților de înregistrare în schema de categorii. Ea nu estedeloc simplã, analistul trebuie sã facã uneori disocieri fine între sensul denotativ și cel conotatival termenilor. În vederea codificãrii, pentru fiecare cercetare în parte se întocmesc liste cusensul denotativ (explicit, formal) și cu sensul conotativ (implicit, latent) al termenilor. Cucât schema de categorii este mai clarã, cu atât codificarea este mai rapidã, mai fidelã și maivalidã. Problema fidelitãții , asigurarea cã unitãțile de înregistrare cuprinse în categorii au sens
stabil, i-a preocupat cel mai mult pe analiști, pentru cã analiza conținutului s-a nãscut ca oreacție la interpretarea subiectivã a textelor, autodefinindu-se ca „înregistrare sistematicã șiobiectivã“ a conținutului comunicãrii. Într-o lucrare de referințã în domeniul analizei conținu-tului, Marshall S. Smith (1966) examineazã patru metode de stabilire a fidelitãții unui sistemde categorii de conținut:
1) Fidelitatea codificatorilor, adicã aplicarea corectã a regulilor de codificare și de clasificare
în categorii pe baza listei cu sensul termenilor. Analiștii codificã și clasificã același text, pebaza acelorași instrucțiuni, utilizând aceeași schemã de categorii. Se face apoi o corelație arezultatelor obținute de cãtre fiecare analist separat. Acordul rezultatelor fiecãrui analist cu restulgrupului exprimã fidelitatea acestora.
2) Consistența categoriilor se referã la mãsura în care unitãțile de înregistrare într-o anumitã
categorie au toate același sens. Cu ajutorul analizei varianței sau al metodei împãrțirii în jumãtatepoate fi mãsuratã consistența internã a categoriei și echivalența textualã a unitãților semanticecu elementele componente ale categoriei.
3) Stabilitatea categoriilor relevã gradul de încredere acordat mãsurãrii realizate cu ajutorul
categoriilor. Verificarea stabilitãții categoriilor poate fi fãcutã fie cu ajutorul „dicționarelor decuvinte uzuale și simboluri-cheie“, fie prin procedeul clasificãrii a douã texte diferite pe bazaaceleiași scheme de categorii și apoi calcularea coefienților de corelație pentru perechile devalori.
4) Fidelitatea interpretãrii vizeazã mãsura în care analiștii, lucrând separat, cunoscând scopul
cercetãrii și utilizând aceleași procedee de analizã, ajung la aceeași interpretare a rezultatelor.
Ca și problema fidelitãții, cercetarea validitãții în analiza conținutului reprezintã un moment
deosebit în desfãșurarea propriu-zisã a analizei. Pentru cercetãtorul din domeniul vieții socialeeste fundamentalã întrebarea: „Mãsoarã instrumentul creat – în cazul nostru, analiza conținutului– ceea ce presupunem cã mãsoarã?“. Fãrã a dezvolta o argumentație prea largã, trebuie reținutcã validitatea conținutului constituie procedeul cel mai des utilizat pentru a rãspunde la întrebareamai sus formulatã. Concret, se încearcã a se determina, prin analiza logicã, legãtura dintre unitã-țile de înregistrare și categoriile stabilite. Cu alte cuvinte, examinãm dacã și în ce grad caracte-risticile textului sunt relevante pentru verificarea ipotezei în raport cu care categoriile din schemãau funcție de variabile explanatorii.
La fel ca și în cazul altor cercetãri, validitatea analizei conținutului poate fi evaluatã și prin
determinarea capacitãții ei predictive ( validitatea predictivã sau validitatea criteriilor ), și prin
identificarea fenomenelor și caracteristicilor sociale și psihologice care sunt presupuse de catego-riile stabilite ( validitatea de construct ).Tehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 279cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 279

Dupã efectuarea codificãrii (introducerea unitãților de înregistrare în schema de categorii
și asocierea normelor de cod sau a simbolurilor), se construiesc tabelele de frecvențã, matricelesau tabelele de incidențã și matricele de contingențã. Se pot calcula anumiți coefiecienți decorelație (pentru corelația rangurilor, coefienții Spearman și Kendell sau coeficientul de corelațieprodus – moment Bravais-Pearson etc.) și se aplicã testele de semnificație ( chipãtrat, testul
Student, testul /Z/, Mann-Whitney, Wilcoxon etc.). Firește, coefienții de corelație și testele desemnificație vor fi utilizate numai cu respectarea restricțiilor impuse de nivelul de mãsurarecu care s-a lucrat (mãsurare nominalã, ordinalã și, mai rar, de interval).
Analiza conținutului, deși a cunoscut în ultima perioadã o dezvoltare excepționalã, mai
ales prin utilizarea calculatorului electronic (așa-numita analizã computerizatã), care permitereperarea directã de cãtre computer, pe baza unui dicționar întocmit pentru fiecare cercetare,a categoriilor stabilite, are limite ca oricare altã metodã și tehnicã de cercetare, iar utilizareacomplementarã, în cadrul aceleiași cercetãri, a anchetei pe bazã de chestionar, a observațieisau experimentului nu poate decât sã sporeascã valoarea de ansamblu a investigației. Așa cumremarca încã Bernard Berelson, tehnica analizei conținutului nu are calitãți miraculoase, eanu este, în cercetarea științificã, un substitut pentru o idee de studiu valoroasã.
Termeni-cheie
Probleme recapitulative
Care este specificul tehnicilor de analizã a conținutului comunicãrii?
Prin ce se deosebește analiza conținutului comunicãrii de statistica lingvisticã?Apariția și evoluția preocupãrilor de analizã a conținutului comunicãrii.Prin ce se diferențiazã conținutul latent de conținutul manifest?Care sunt etapele unei cercetãri pe baza analizei conținutului comunicãrii?Ce erori pot sã aparã în fiecare din aceste etape?Prin ce se deosebește eșantionarea documentelor de eșantionarea populației?Care sunt cele patru sisteme de numãrare posibilã în analiza conținutului comunicãrii?Ce condiții trebuie sã satisfacã o bunã schemã de categorii de analizã a conținutului?Comentați schema de categorii de analizã utilizatã de R.K. White.Ce valoare au schemele de categorii standard?Analizați comparativ diferitele procedee de analizã a conținutului comunicãrii.Care sunt avantajele și dezavantajele utilizãrii tehnicilor de analizã a conținutului comunicãrii în studiile
socioumane?280 Inițiere în cercetarea sociologicã
Analiza conținutului
computerizatã
Conținutul
latentmanifest
Eșantionarea documentelorFidelitateaProcedee de analizã
analiza de contingențãanaliza frecvențeloranaliza tendințeiSchema de categorii
Statistica lingvisticãTendințele
ciclicãde compensareprimarã
Unitãțile de analizã
de contextde înregistrarede numãrare
Validitateacercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 280

Recomandãri bibliografice
Claret, Jacques. [1979] (1982). Ideea și forma . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Daval, Roger et al. (1967). Traité de psychologie sociale (vol. 1). Paris: PUF.
Grawitz, Medeleine. (1992). Méthodes des sciences sociales . Paris: Dalloz.
Holsti, Ole R. (1969). Content Analysis for the Social Sciences and Humanities . New York: Addison-Wesley
Publishing Company.
Mayntz, Renate, Holm, Kurt și Hübner, Peter. (1969). Einführung in die Methoden der empirische Soziologie .
Köln: Westdeutscher Verlag.
Singleton, Royces Jr. et al. (1988). Approaches to Social Research. New York: Oxford University Press.Tehnicile de analizã a conținutului comunicãrii 281cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 281

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 282

În loc de încheiere
Orice sfârșit este și un nou început. Încheind aici lectura, cititorii pasionați de cunoașterea
vieții sociale vor cãuta, desigur, sã-și completeze cunoștințele. Bibliografia selectivã din finalulvolumului (au fost menționate doar titlurile lucrãrilor de referințã accesibile) îi poate ajuta,orientându-le cãutãrile.
Credincios „terenului“, îi îndeamn pe studenții cu vocație sã treacã la cercetarea concretã,
pentru cã nu existã lecție mai bunã decât cea oferitã de investigația de teren. În amfiteatre, așacum aprecia Max Weber (1917/2001, 139), studenții pot sã învețe de la profesorii lor doar:a) capacitatea de a se achita conștiincios de o sarcinã datã; b) capacitatea de a recunoaște faptele,chiar și – sau îndeosebi – pe acelea care li se par dezagreabile, și de a ști sã facã distincțieîntre constatarea faptelor și luarea de poziție valorizantã; c) capacitatea de a-și retrage propriapersoanã în spatele unei cauze pe care o servesc și, prin urmare, de a-și reprima nevoia de aface etalãri inoportune ale propriilor gusturi și ale altor impresii persoanele.
Aprecierile lui Max Weber sunt – pentru sociologia româneascã – la fel de actuale azi ca
și pentru sociologia germanã în urmã cu opt decenii, pentru cã, dupã perioada de aservire ideolo-gicã din timpul comunismului, au reapãrut la noi semnele înregimentãrii politice a cercetãto-rilor vieții sociale. Pe baza experienței mele de viațã și de cercetare științificã, îmi exprimconvingerea cã identificarea sociologiei cu propaganda politicã nu a adus și nici nu va aducerespectabilitate sociologiei sau practicienilor ei.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 283

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 284

Bibliografie selectivã
Albou, Paul. (1968). Les Questionnaires psychologiques . Paris: PUF.
Bailey, Kenneth D. [1978] (1982). Methods of Social Research (ediția a II-a). New York: The Free Press.
Baker, Therese. (1988). Doing Social Research . New York: McGraw-Hill Book Company.
Bardin, Laurence. (1977). L’Analyse de contenu . Paris: PUF.
Berger, Peter L. [1966] (1999). Construirea socialã a realitãții . București: Editura Univers.
Bernard, Claude. [1865] (1958). Introducere în studiul medicinii experimentale . București: Editura ătiințificã.
Blanchet, Alain et al. (1985). L’Entretien dans les sciences sociales . Paris: Dounod.
Boudon, Raymond (coord.). [1992] (1997). Tratat de sociologie . București: Editura Humanitas.
Boudon, Raymond et al . (coord.). [1993] (1996). Dicționar de sociologie . București: Editura Univers
Enciclopedic.
Bourdieu, Pierre. (1979). La Distinction. Critique sociale du jugement . Paris: Minuit.
Bulai, Alfred. (2000). Focus-grupul în investigația socialã . București: Editura Paideia.
Burke, Peter. [1992] (1999). Istorie și teorie socialã . București: Editura Humanitas.
Burns, Robert B. [1990] (1998). Introduction to Research Methods (ediția a IV-a). Londra: Sage Publications.
Caplow, Theodore. (1970). L’Enquête sociologique . Paris: Armand Colin.
Chelcea, Septimiu. [2000] (2003). Cum sã redactãm în domeniul științelor socioumane (ediția a II-a). București:
Editura Comunicare.ro.
Chelcea, Septimiu. (2002). Opinia publicã. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele? București: Editura
Economicã.
Chelcea, Septimiu. [2001] (2004). Meotodologia cercetãrii sociologice. Metode cantitative și calitatzive (ediția
a II-a). București: Editura Economicã.
Claret, Jacques. [1979] (1982). Ideea și forma . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Comte, Auguste. [1938] (2002). Curs de filosofie pozitivã (vol. IV). Craiova: Editura Beladi.
Creswell, John W. (1998). Qualitative Inquiry and Research Design: Choosing among Five Traditions . Thousand
Oaks: Sage Pubications, Inc.
Daval, Roger et al. (1967). Traité de psychologie sociale (vol. 1). Paris: PUF.
Denzin, Norman K. și Linkoln, Yvonna S. (eds). (1994). Handbook of Qualitative Research . Thousand Oaks:
Sage Publications, Inc.
Durkheim, Émile. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice . București: Editura ătiințificã.
Durkheim, Émile. [1897] (1993). Despre sinucidere . Iași: Institutul European.
Ferréol, Gilles (ed.).[1995] (1998). Dicționar de sociologie . Iași: Editura Polirom.
Ferréol, Gilles și Deubel, Philippe. (1993). Méthodologie des sciences sociales . Paris: Armand Colin.
Ferréol, Gilles și Schlachter. (1995). Dictionnaire des techniques quantitatives appliquées aux sciences
économiques et sociales . Paris: Armand Colin.
Fischer, Gustav-Nicolas. (1990). Les dommaines de la psychologie sociale. Le champ du social . Paris: Dunod.
Friedrich, Walter și Henning, Werner (eds). (1975). Der sozialwissenschaftliche Forschungsprozess . Berlin:
Deutcher Verlag der Wissenschaften.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 285

286 Inițiere în cercetarea sociologicã
Ghiglione, Rodolphe și Matalon, Benjamin. (1991). Les enquêtes sociologiques. Théories et pratique . Paris:
Armand Colin
Giddens, Anthony. [1989] (2000). Sociologie . București: Editura All.
Grawitz, Medeleine. (1992). Méthodes des sciences sociales . Paris: Dalloz.
Gusti, Dimitrie și Traian Herseni (ed.). [1940] (2002). Îndrumãri pentru monografiile sociologice . București:
Editura Universitãții din București.
Hammersley, Martyn (ed.). (1993). Social Research. Philosophy, Politics and Practice . Londra: Sage Publi-
cation, Inc.
Herseni, Traian. (1969). Metodologia cercetãrilor sociologice de la Boldești. În Sociologia militans. Metode
și tehnici sociologice (pp. 25-55). București: Editura ătiințificã.
Holsti, Ole R. (1969). Content Analysis for the Social Sciences and Humanities . New York: Addison-Wesley
Publishing Company.
Iluț, Petru. (1997). Abordarea calitativã a socioumanului. Concepte și metode . Iași: Editura Polirom.
Izard, Michel. [1991] (1999). Metoda etnograficã. În P. Bonte și M. Izard (eds). Dicționar de etnologie și
antropologie (pp. 430-434). Iași: Editura Polirom.
Kaufmann, Jean-Claude. [1996] (1998). Trupuri de femei – priviri de bãrbați. Sociologia sânilor goi . București:
Editura Nemira.
Kerlinger, Fred N. [1964] (1973). Foundations of Behavioral Research (ediția a II-a). New York: Holt, Rinehart
and Winston.
King, Gary, Keohane, Robert și Verba, Sidney. [1994] (2000). Fundamentele cercetãrii sociologice . Iași: Editura
Polirom.
Kohn, Ruth C. și Nègre, Pierre. (1991). Les Vois de l’observation. Repères pour les pratiques de recherche
en sciences humaines . Paris: Nathan.
König, René (ed.). (1967). Handbuch der empirisches Sozialforschung (2 vol.). Stuttgart: Ferdinand Enke Verlag.
Kuhn, Thomas S. [1962] (1976). Structura revoluțiilor științifice . București: Editura ătiințificã și
Enciclopedicã.
Lallement, Michel. [1993] (1997). Istoria ideilor sociologice (2 vol.). București: Editura Antet.
Laplantine, François. [1996] (2000). Descrierea etnograficã . Iași: Editura Polirom.
Lewis, Oscar. [1961] (1978). Copiii lui Sánchez . București: Editura Univers.
Lungu, Dan. (2003). Povestirile vieții. Teorie și documente . Iași: Editura Universitãții „Al. I. Cuza“.
Mãrginean, Ioan. (2000). Proiectarea cercetãrii sociologice . Iași: Editura Polirom.
Marshall, Gordon (ed.). [1994] (2003). Dicționar de sociologie . București: Univers Enciclopedic.
Mayntz, Renate, Holm, Kurt și Hübner, Peter. (1969). Einführung in die Methoden der empirische Soziologie .
Köln: Westdeutscher Verlag.
Merton, Robert K. [1949] (2003). Influența cercetãrii empirice asupra teoriei sociologice. Sociologie Româ-
neascã , 1, 3, 3-13.
Mihu, Achim. (1973). ABC-ul investigației sociologice (2 vol.). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Mihu, Achim. (1992). Introducere în sociologie . Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Miller, Delbert C. [1964] (1991). Handbook of Research Design and Social Measurement (ediția a V-a).
Newbury Park: Sage Publications, Inc.
Moser, C.A. [1958] (1967). Metodele de anchetã în investigarea fenomenelor sociale . București: Editura
ătiințificã.
Mucchielli, Alex (coord.). [1996] (2002). Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale. Iași:
Editura Polirom.
Neuman, Lawrence W. [1991] (1997). Social Research Methods. Qualitative and Quantitative Approach .
Boston: Allyn and Bacon.
Nowak, Stefan. (1977). Methodology of Social Research . Varșovia: Polish Scientific Publishers.
Opp, Karl-Dieter. (1970). Methodologie der Sozialwissenschaften . Hamburg: Rowohlt.
Pârvu, Ilie. (1981). Teoria științificã . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Peneff, Jean (1990). La méthode biographique. De l’École de Chicago à l’histoire orale . Paris: Armand Colin.
Peretz, Henri. [1998] (2002). Metodele în sociologie . Iași: Institutul European.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 286

Bibliografie selectivã 287
Pinçon, Michel și Pinçon-Charlot, Monique. [1997] (2003). Cãlãtorie în marea burghezie . Iași: Institutul
European.
Popper, Karl R. [1934] (1981). Logica cercetãrii . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Riley, Matilda W. (ed.). (1963). Sociological Research. A Case Approach . New York: Harcourt, Brace & World,
Inc.
Rotariu, Traian și Iluț, Petru. (1997). Ancheta sociologicã și sondajul de opinie publicã .Teorie și practicã .
Iași: Editura Polirom.
Russell, Bertrand H. (1995). Research Methods in Anthropology. Qualitative and Quantitative Approach . Walnut
Creek, CA: Altamira Press.
Silverman, David. [1993] (2004). Interpretarea datelor calitative. Metode de analizã a comunicãrii, textului
și interacțiunii . Iași: Editura Polirom.
Silverman, David. [1997] (1998). Qualitative Research. Theory, Method and Practice . Londra: Sage Publi-
cations, Inc.
Singleton, Royces Jr. et al. (1988). Approaches to Social Research. New York: Oxford University Press.
Singly, François de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne și Kaufmann, Jean-Claude. [1992] (1998). Ancheta și
metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv . Iași: Editura Polirom.
Stacey, Margaret. (1970). Methods of Social Research . Oxford: Pergamon Press.
Stahl, Henri H. (1934). Tehnica monografiei sociologice . București: Institutul Social Român.
Stahl, Henri H. (1974). Teoria și practica investigațiilor sociale (2 vol.). București: Editura ătiințificã și
Enciclopedicã.
Strauss, Anselm L. și Corbin, Juliet.[1990] (1998). Basics of Qualitative Research. Techniques and Procedures
for Developed Theory. Thousand Oaks: Sage Publications, Inc.
Suppes, Patrick. [1984] (1990). Metafizica probabilistã . București: Editura Humanitas.
Tamași, Sergiu și Culea, Haralambie (eds). (1972). Cunoașterea faptului social . București: Editura Politicã.
Ungureanu, Ion. (1990). Paradigme ale cunoașterii societãții . Bucurști: Editura Humanitas.
Veyne, Paul. [1971] (1999). Cum se scrie istoria . București: Editura Meridiane.
Vlãsceanu, Lazãr. (1982). Metodologia cercetãrii sociologice . București: Editura ătiințificã și Enciclopedicã.
Vlãsceanu, Lazãr. (1986). Metodologia cercetãrii sociale .Orientãri și probleme . Bucurști: Editura ătiințificã
și Enciclopedicã.
Weber, Max. [1917] (2001). Sensul „neutralitãții axiologice“ în științele sociologice și economice. În M. Weber.
Teorie și metodã în științele culturii . Iași: Editura Polirom.
Weber, Max. [1920] (1993). Etica protestantã și spiritul capitalismului . București: Editura Humanitas.
Whyte, William F. (1943). Street Corner Society. The Social Structure of an Italian Slum . Chicago: The
University of Chicago Press.
Zamfir, Cãtãlin. (1987). Structurile gândirii sociologice . București: Editura Politicã.
Zamfir, Cãtãlin. (1999). Spre o paradigmã a gândirii sociologice. Texte alese . Iași: Editura Cantes.
Zamfir, Cãtãlin și Vlãsceanu, Lazãr (coord.). (1993). Dicționar de sociologie . București: Editura Babel.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 287

cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 288