. Metodologia Cercetarii Psihologice [605944]

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță

MODULUL:

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Prof.univ.dr. Margareta Dincă

– 2018 –

2
CUPRINS

INTRODUCERE 7
Unitatea de studiu I.
Generalități pri vind cercetarea în psihologie 14
Obiectivele unității de studiu 15
Cunoștințe preliminare 15
Resurse necesare și recomandări de studiu 15
I. Generalități privind cercetarea în psihologie 16
I. 1. Scurt istoric al cercetării în psihologie 16
I. 2. Pri ncipiile cercetării științifice 16
I. 3. Cantitativ și calitativ în studiile socio -umane 18
I. 4. Principiile de bază ale metodologiei calitative 19
I.5. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociației Psihologilor
Americani, APA) 21
Rezumat 23
Cuvinte cheie 23
Teste de autoevaluare 23
Concluzii 23
Unitatea de studiu II. Norme etice specifice cercetării științifice în
psihologie și raportul de cercetare 24
Obiectivele unității de studiu 25
Cunoștințe preliminare 25
Resurse necesare și rec omandări de studiu 25
II. Norme etice specifice cercetării științifice în psihologie și raportul de
cercetare 26
II. 1. Standarde etice 26
II. 2. Structura raportului de cercetare 28
Rezumat 31
Cuvinte cheie 31
Teste de autoevaluare 31
Concluzii 31
Unitatea de studiu III.
Generarea și formularea problemelor de cercetare 31
Obiectivele unității de studiu 32
Cunoștințe preliminare 32
Resurse necesare și recomandări de studiu 32
III. Generarea și formularea problemelor de cercetare 33
III. 1. Ide ntificarea problemei de cercetare și criteriile de alegere a
metodelor 33
III. 2. Etapele cercetării cantitative, comparație cu modelul cercetării
calitative 34
III. 3. Operaționalizarea conceptelor 38
Rezumat 40
Cuvinte cheie 40
Teste de autoevaluare 40
Concluzii 40
Unitatea de studiu IV. 41

3
Generarea și formularea ipotezelor
Obiectivele unității de studiu 42
Cunoștințe preliminare 42
Resurse necesare și recomandări de studiu 42
IV. Generarea și formularea ipotezelor 43
IV. 1. Condițiile de for mulare a ipotezelor 43
IV. 2. Etapele formulării ipotezelor 44
Rezumat 47
Cuvinte cheie 47
Teste de autoevaluare 47
Concluzii 47
Unitatea de studiu V.
Metode și design -uri de cercetare 48
Obiectivele unității de studiu 49
Cunoștințe preliminare 49
Resurse necesare și recomandări de studiu 49
V. Metode și design -uri de cercetare 50
V. 1. Designuri de cercetare: clasificare 50
V. 2. Design -uri descriptive 52
V. 3. Design -uri experimentale 53
Rezumat 55
Cuvinte cheie 55
Teste de autoevaluare 55
Concluzii 55
Unitatea de studiu VI.
Tipuri de design experimental 56
Obiectivele unității de studiu 57
Cunoștințe preliminare 57
Resurse necesare și recomandări de studiu 57
VI. Tipuri de design experimental 58
VI. 1. Design -uri multigrup (al grup urilor independente, corespondente și
naturale). 58
VI. 2. Design -uri monogrup (complet și incomplet) 61
VI. 3. Design -uri complexe de cercetare 63
Rezumat 64
Cuvinte cheie 64
Teste de autoevaluare 64
Concluzii 64
Unitatea de studiu VII.
Metode des criptive 65
Obiectivele unității de studiu 66
Cunoștințe preliminare 66
Resurse necesare și recomandări de studiu 66
VII. Metode descriptive 67
VII. 1. Metoda observației 67
VII. 2. Ancheta 70
VII. 3. Metoda chestionarului 71
VII. 4. Metoda interv iului 74
VII. 5. Definirea conceptului de „eșantionare“ 76

4
VII. 6. Tipuri de eșantionare . 78
Rezumat 80
Cuvinte cheie 80
Teste de autoevaluare 80
Concluzii 80
Unitatea de studiu VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale
comportamentului uman. 81
Obiectivele unității de studiu 82
Cunoștințe preliminare 82
Resurse necesare și recomandări de studiu 82
VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman 83
VIII. 1. Analiza și interpretarea urmelor și a documentelor materiale 83
VIII. 2. Analiza arhivelor 84
Rezumat 87
Cuvinte cheie 87
Teste de autoevaluare 87
Concluzii 87
Unitatea de studiu IX.
Cercetări pe un singur subiect 88
Obiectivele unității de studiu 89
Cunoștințe preliminare 89
Resurse necesare și recomandări de studiu 89
IX. Cercetări pe un singur subiect 89
IX. 1. Studiul de caz. 90
IX. 2. Analiza de caz 90
IX. 3. Metoda biografică 91
Rezumat 95
Cuvinte cheie 95
Teste de autoevaluare 95
Concluzii 95
Unitatea de studiu X.
Cercetarea Calitativă 96
Obiectivele unității de studiu 97
Cunoștințe preliminare 97
Resurse necesare și recomandări de studiu 97
X. Cercetări Calitative 98
X. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal 98
X. 2. Etapele cercetării calitative 99
X. 3. Validit atea în cercetările calitative. Tehnica validării prin
triangulație 102
Rezumat 104
Cuvinte cheie 104
Teste de autoevaluare 104
Concluzii 104
Unitatea de studiu XI.
Metode calitative de cercetare 105
Obiectivele unității de studiu 106
Cunoștințe pr eliminare 106
Resurse necesare și recomandări de studiu 106

5
XI. Metode calitative de cercetare 107
XI. 1. Observația participativă 107
XI. 2. Monografia 109
XI. 3. Interviul comprehnesiv 111
XI. 4. Tipuri de interviu comprehensiv 112
XI. 5. Design -ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv 114
XI. 6. Focus grupul 114
XI. 7. Metode și tehnici similare de evaluare a atitudinilor și opiniilor 115
XI. 8. Reguli de alcătuire și funcționare a focus -grupului 116
XI. 9 Avantaje și limite ale Focus grupului 118
Rezumat 120
Cuvinte cheie 120
Teste de autoevaluare 120
Concluzii 121
Unitatea de studiu XII.
Metoda analizei de conținut 122
Obiectivele unității de studiu 123
Cunoștințe preliminare 123
Resurse necesare și recomandări de studiu 123
XII. Metoda analizei de conținut 123
XII. 1. Analiza de conținut cantitativă 124
XII. 2. Analiza de conținut calitativă 124
Rezumat 127
Cuvinte cheie 130
Teste de autoevaluare 130
Concluzii 130
Unitatea de studiu XIII.
Metoda incidentu lui critic 131
Obiectivele unității de studiu 132
Cunoștințe preliminare 132
Resurse necesare și recomandări de studiu 132
XIII. Metoda incidentului critic 133
XIII. 1. Metoda incidentului critic (analogia formală, analiza structurală
și fenomenologic ă, analiza jocurilor) 133
XIII. 2. Aplicații ale metodei incidentului critic: scala cu ancore
comportamentale, drumul critic. 136
Rezumat 138
Cuvinte cheie 138
Teste de autoevaluare 138
Concluzii 138
Unitatea de studiu XIV.
Analiza fenomenelor de din amică a grupurilor 140
Obiectivele unității de studiu 141
Cunoștințe preliminare 141
Resurse necesare și recomandări de studiu 141
XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor 142
XIV. 1. Metoda sociometrică 142
XIV. 2. Rețelele de comunicare 144
XIV. 3. Stilurile de conducere 146

6
Rezumat 147
Cuvinte cheie 147
Teste de autoevaluare 147
Concluzii 147
Bibliografie 148

7

INTRODUCERE

1. Scopul și obiectivele disciplinei

Prezentul curs studiaz ă principiile metodologice de bază ale cercetării
psihologice, precum și principalele metode de cercetare în psihologie, etapele
cercetării, tehnici, instrumente teoretice și aplicative de lucru.
Pe parcursul acestei unități de studiu vor fi prezentate con ceptelor de bază cu
care operează metodologia cercetării psihologice, precum și însușirea modalităților
de aplicare a acestora în practică.

2. Cerințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele prezentate pe parcursul cursului de Metodologia
cercetării ps ihologice studentul trebuie să aibă cunoștințe generale și de specialitate
care sunt dobândite prin parcurgerea cursurilor de Introducere în psihologie,
Sociologie, Psihologie Experimentală.

3. Conținutul materialului de studiu

Modulul de studiu este str ucturat pe unități de învățare, după cum urmează:

Unitatea 1 : Generalităț i privind cercetarea în psihologie

Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „știința metodelor“. În
științele sociale, metodologia are două scopuri: analiza critică a activității de
cercetare și formularea unor propuneri pentru perfecționarea acestei activități.
Activitatea de cercetare presupune utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor și
a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o structură de ordine, un program după
care se reglează acțiunile practice și intelectuale în vederea atingerii unui scop“
(Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter specific
care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ș.a.). Tehni cile de
cercetare sunt subsumate metodelor și reprezintă demersul operațional al abordării
fenomenelor studiate (chestionarul, interviul ș.a.). Procedeele reprezintă un mod de
utilizare a instrumentelor de cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de
observație, ghidul de interviu, caietul test ș.a.) de care se slujește cercetătorul pentru
cunoașterea științifică a fenomenelor socioumane“

Unitatea 2: Norme etice specifice cercetării științ ifice în psihologie și raportul
de cercetare

„Psihologii res pectă demnitatea și valoarea individului și se străduiesc să
păstreze și să protejeze drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998).
Asociația Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a
orienta și preciza responsabilitățile p sihologilor în cele patru domenii de activitate
descrise în urma studiilor de cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt:
cercetare și evaluare, intervenție terapeutică, aplicații organizaționale și evaluare.

8
Codul propune o serie de principii care privesc responsabilitatea, competența,
standardele legale, expunerile publice, confidențialitatea, bunăstarea clientului,
relațiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană,
cercetarea în psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele
etice pe care trebuie să le respecte psihologul, atât în cercetare cât și în alte domenii
de activitate.

Unitatea 3: Generarea și formularea problemelor de cercetare

Primul pas în cercetarea științifică presupune formular ea sau precizarea temei
de cercetare. În psihologie, ca de altfel în orice altă știință, există surse recunoscute
de „inspirație“ pentru formularea unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente
surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute în do meniu sau din domeniile
conexe, evenimentele de viață cotidiană, activitatea curentă, comenzile sociale.
Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea depinzînd
opțiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presup une stabilirea
obiectivelor și a ipotezelor. Obiectivele și ipotezele cercetării sunt „propoziții
interogative care statuează relațiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).
O altă operație specifică și necesară în debutul oricărei cercetări în științe le
umane este „operaționalizarea conceptelor“. Operaționalizarea reprezintă procesul de
convertire a conceptelor în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfășoară în
trei etape: definirea conceptelor, stabilirea indicatorilor și stabilirea indici lor.

Unitatea 4: Generalizarea și formularea ipotezelor

O ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele funcții: să ghideze cercetarea,
să asigure un răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor.
Pentru a formula o ipoteză de cer cetare corectă este necesar ca informațiile cu privire
la problematica aflată în studiu să fie corectă și completă. Aceasta obligă la o bună
cunoaștere a teoriilor științifice existente în domeniul în care se încadrează studiul.
Un al doilea deziderat al f ormulării ipotezelor îl reprezintă precizarea locului pe care
îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul informațiilor existente (se
continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context, sau se verifică o
teorie prin utili zarea unei metodologii noi ș.a.). Respectarea acestor deziderate
permite formularea adecvată și precisă a ipotezelor și integrarea cercetărilor pe care
le orientează în corpul de cunoștințe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu –
se pe informații fra gmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluției
științei.

Unitatea 5: Metode și design -uri de cercetare

Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor și implicit a
cercetărilor. În funcție de caracterul cantitativ sau calit ativ al modalităților de
evaluare psihologică se diferențiază metode calitative și cantitative. În funcție de
relația care se stabilește între cercetător și subiect se pot distinge între cercetări
descriptive (fără intervenția cercetătorului), studii exper imentale (cu intervenția
cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecți al căror comportament se
analizează (monogrup, multigrup, monosubiect).

9
Design -urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive și
experimentale. Fiecare categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în
funcție de diferite criterii cum ar fi timpul de desfășurare a cercetării, numărul de
subiecți ș.a. Toate aceste clasificări se utilizează simultan pentru a defini cât mai clar
calitățile unui s tudiu. Exemplu: putem spune despre un design că este descriptiv,
longitudinal și monosubiect.

Unitatea 6: Tipuri de design experimental

Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situații artificiale
(în mod obișnuit în laborator) pe ntru a izola procese, funcții sau trăsături psihice pe
care vor să le cerceteze. Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a unei funcții
psihice este practic imposibilă, iar în aceste condiții concluziile și dezvoltările
teoretice care urmează unui st udiu experimental trebuie să ia în considerare existența
unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influența rezultatele, chiar dacă
acțiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
Selecția grupurilor de subiecți se face în baza presupunerii iniț iale a
comparabilității lor. Astfel, dacă un grup are rezultate diferite de cel de -al doilea
putem presupune că este efectul acțiunii unei variabile independente. În practică se
utilizează cel mai frecvent două de căi de selecție a subiecților, randomizată și
contrabalansată.
Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot
fi la rândul lor cu una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o
variabilă independentă pot fi: multigrup (grupuri corespondende, grupuri
independente, grupuri naturale) și monogrup. Experimentele cu mai multe variabile
independente presupun un design complex de cercetare.

Unitatea 7: Metode descriptive

Observația este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune
accesul dir ect la obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinație cu
alte tehnici de cercetare cum sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul
documentelor, studiul corelațional etc.
Ancheta este și ea tot o metodă descriptivă de culegere a datelor care
subsumează două tehnici: chestionarul și interviul. Chestionarul este metoda cea mai
comună de anchetă foarte utilizat deoarece prezintă o serie de avantaje, dintre care
cel mai important este timpul relativ scurt de culegere a datelor. Interv iul poate fi
considerat o variantă orală a chestionarului.
Tehnicile de eșantionare presupun definirea a patru concepte și anume:
populație generală, cadru de eșantionare, eșantion, element. Eșantionul este o
populație numeric selectată dintre acei care s unt incluși în cadrul de eșantionare
(primii zece studenți din bibliotecă). Posibilitatea de a generaliza rezultatele obținute
pe un grup stabilit conform regulilor eșantionării depind de gradul de
reprezentativitate.

Unitatea 8: Măsurători indirecte sa u alternative ale comportamentului uman

Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative și /
sau de completare a metodelor descriptive (observația și ancheta). Acestea sunt

10
importante prin ele însele, dar sunt utilizate cel mai frecvent în scopul validării
concluziilor obținute cu alte mijloace de evaluare. Observația și ancheta sunt metode
specifice cercetărilor descriptive și metodele indirecte ale comportamentului se
utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau ana liza urmelor ca și a altor
documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile
fizice, identitatea unei persoane ca și despre situația în care un anume comportament
s-a dezvoltat. Analiza arhivelor permite descrierea activi tăților unei persoane, a unei
instituții sau a oricărui grup social și este o aplicație a analizei de conținut. Aceste
surse de informații (documente arhivate de atestare) pot fi utilizate și în validarea
experimentelor naturale.

Unitatea 9: Cercetări p e un singur subiect

În cercetările pe grupuri de subiecți evaluarea comportamentului se face la
nivelul performanțelor medii și se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice
persoană care dispune de caracteristicile grupului. Aceste interpretări j ustifică
caracterul nomotetic al științelor psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu
extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de subiecți asemănători din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare idiografică a fenomenelor
psihice.
Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă și presupune analiza
comportamentului unui individ în condiții strict determinate. El poate fi utilizat fie ca
o exemplificare a unor rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o su rsă de idei
pentru studii nomotetice.
Analiza de caz este o metodă de culegere de informații, de ordonare a acestora
și de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv și complex al unor
fenomene sociale specifice unui sistem în evoluție și dinamic.
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluției unei
persoane, și poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie și explica evoluția unor
fenomene sociale ceea ce presupune analiza unor evoluții individuale sau de grup și
se numește biografie socială.

Unitatea 10: Cercetarea calitativă

Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi
cuantificate. Spre exemplu: procedurile de decizie într -o echipă de lucru,
reprezentările și valorile constit utive ale unei culturi.
Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la
strategii identice cu cele utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de
specialitate, cerințele sociale etc.), fie apelând la strategii spec ifice cum este „tehnica
grupului nominal“.
Pentru a realiza scopurile propuse printr -un demers calitativ – descrieri
științifice ale desfășurării unor fenomene sociale sau cauzele dezvoltării unor
comportamente individuale sau de grup, este necesar să se respecte o traiectorie
specifică acestui tip de demers științific. Spre exemplu, dacă într -o abordare
cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de
cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cer cetare urmează o
etapă de „validare externă“.

11
Validarea externă, care poartă și numele de „criteriu de confirmare externă“,
se bazează pe prezumția „cercetătorul este inapt să fie obiectiv“ și presupune
prezentarea orală a rezultatelor unui grup de exper ți.

Unitatea 11: Metode calitative de cercetare

Atât monografia cât și observația participativă, se utilizează în studiile de
psihologie socială. Observația participativă reprezintă o metodă specific calitativă
care presupune implicarea (participarea) directă a cercetătorului în activitatea
grupului țintă. Utilizarea ei obligă la respectarea principiilor care o fundamentează, și
anume: neutralitatea, integrarea în grup, verificarea datelor postfactum.
Monografia, definită de Frederich le Play și abate le de Tourville în secolul
XIX, se dezvoltă în contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia
reprezintă studiul complet și detaliat al tuturor aspectelor funcționării unei entități
umane și sociale. Prin entitate socială și umană se înțelege un grup social cum ar fi o
organizație, o familie, un sat ș.a.
Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în
etnologie și psihologie clinică. Ulterior metoda este aplicată și în studiile asupra
motivației, în studiile de psihologie o rganizațională și în cele cross -culturale.
Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât și în cele
cantitative. În cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze)
rezultatele. Tehnicile utilizate uzual sunt interviul non directiv și observația . Autorul
metodei este K. Lewin, care în 1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor
mici. În prezent, o regăsim în studiile de piață și în sondajele de opinii. În
mod frecvent ea se folosește în etapa p reliminară a unei cercetări (având ca scop
precizarea ipotezelor, a grupurilor țintă), sau în etapa finală (pentru verificarea
concluziilor în cadrul unui grup de experți). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
sine, deoarece permite culegerea de informa ții asupra proceselor specifice grupurilor
mici. De o deosebită importanță este alegerea participanților la ședința de focus grup.
Criteriile privesc numărul de participanți, nivelul de pregătire a acestora, capacitățile
de relaționare ș.a.

Unitatea 12: Metoda analizei de conținut

Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a
reduce întregul conținut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate
imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezintă anumite caracte ristici de
interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de conținut este frecvent utilizată în studiile
psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă și calitativă. Analiza de conținut
este metoda care urmărește să genereze inductiv o teorie asupra unui fenomen
cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea și relaționarea progresivă a
datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).
Analiza de conținut presupune analiză calitativă a bazei de date și un algoritm prin
care se construiește un edificiu conceptual. Analiza de conținut presupune o
activitate metodică de culegere a datelor, dar și o „lecturare teoretică nuanțată“ a
fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se dezvoltă progresiv
prin succesiunea operației de culegere de date cu aceea de analiză a acestora până se
ajunge la definirea riguroasă a conceptelor. Operațiile specifice analizei de conținut
nu au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente.

12
Cele șase operații (etape) presupun trecere a de la codificarea inițială a informațiilor
la categorizare, relaționare, integrare, modelare și teoretizare. Etapa finală, de
teoretizare, denumită de Iluț (1997) „producerea raportului“ implică o serie de
operații specifice cum sunt: eșantionarea teoret ică (în sensul reținerii categoriilor
care se repetă pe parcursul analizei și reprezintă trăsături caracteristice ale
fenomenului studiat), inducția analitică (presupune căutarea „cazului negativ“),
verificarea implicațiilor teoretice (strategie de validar e care presupune determinarea
valorii practice a concluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eșantion de date).

Unitatea 13: Metoda incidentului critic

Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de
Flanagan în 19 54 și se numește metoda incidentului critic. Această metodă este o
variantă a analizei de caz, ea presupune culegerea de informații despre situații sau
factori care au determinat un salt esențial, pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui
individ sau a unei organizații.
Metoda presupune utilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală,
generalizarea descrierilor fenomenologice, analiza structurală și fenomenologică,
colectarea, interpretarea globală și generalizarea informațiilor, analiza jocuril or,
determinarea și formalizarea ciclurilor repetitive din interacțiuni).

Unitatea 14: Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor

În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relațiilor la
nivel de grup social. Metoda sociome trică a fost îmbunătățită de J. L. Moreno (1970),
astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoțională și
socială. Condiția esențială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea
reprezentând fundamentul relațiilor inter personale. Formarea rețelelor de comunicare
în cadrul grupurilor sunt influențate de diferite variabile precum factorii
socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al
membrilor, abilitățile fiecărui individ. A. Ba velas, studiind matematic rețelele de
comunicare descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune și de funcționalitate.

4. Recomandări de studiu

Fiecare unitate de studiu trebuie parcursă în timpul recomandat, preci zat
inițial. Dacă sunt dificultăți în înțelegerea rapidă a conceptelor descrise în unitățile
de studiu atunci trebuie consultată bibliografia recomandată.
Toate unitățile de studiu sunt alcătuite după o structură unitară, fiind descrise
următoarele aspecte : obiective, cunoștințe preliminarii, resurse necesare și
recomandări de studiu, durata medie de parcurgere a unității, subiectele teoretice
aferente acesteia, un rezumat, cuvinte cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Pentru o identificare facilă a su bpunctelor enumerate mai sus, pe parcursul
materialului, acestea vor fi semnalizate cu pictograme, după cum urmează:

13

OBIECTIVE

CUNOȘTINȚE PRELIMINARE

RESURSE BIBLIOGRAFICE

DURATA MEDIE DE PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU

EXPUNEREA TEORIEI AFERENTE
UNITĂȚII
REZUMAT
CUVINTE CHEIE

TESTE DE AUTOEVALUARE

RĂSPUNS CORECT

CONCLUZII

5. Recomandări privind evaluarea

Pentru a asigura acumularea informațiilor esențiale din cadrul fiecărei unități
de studiu studentul trebu ie să își verifice cunoștințele prin rezolvarea testelor de
evaluare. Rezolvarea corectă a testelor de evaluare asigură un nivel mediu de
competențe pentru fiecare unitate de studiu.

6. Test de evaluare inițială

1. Care sunt modalitățile de colectare a datelor în psihologie.
2. Care sunt elementele definitorii pentru un experiment psihologic.
3. La ce se referă variabilele independente și cel dependente în psihologie .
Dați exemple!

14

Unitatea I.
Generalități privind cercetarea în psihologie

Unitatea d e studiu I. Generalități privind cercetarea în psihologie 14
Obiectivele unității de studiu 15
Cunoștințe preliminare 15
Resurse necesare și recomandări de studiu 15
I. Generalități privind cercetarea în psihologie 16
I. 1. Scurt istoric al cercetării în psihologie 16
I. 2. Principiile cercetării științifice 16
I. 3. Cantitativ și calitativ în studiile socio -umane 18
I. 4. Principiile de bază ale metodologiei calitative 19
I.5. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociației Psihologilor
Americani, APA) 21
Rezumat 23
Cuvinte cheie 23
Teste de autoevaluare 23
Concluzii 23

15

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va putea:
– să aibă o înțelegere mai largă a diferite lor aspecte ale problematicii
cercetării în psihologie;
– să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte și
raționamente ce țin de cercetarea în psihologie dar și concepte de bază ale
metodologiei;
– să coreleze dimensiunile te oretice cu cele practice ale psihologiei;
– să își configureze mai eficace elementele esențiale ale științei psihologiei,
esențială în studiul disciplinelor din planul de învățământ.
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadr ul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse b ibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010 ) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance .
2. Chelcea Sergiu (1995) Cunoașterea vieții sociale, Fundamente metodologice,
București, Editura Institutului Nați onal de Informații

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

16

I. Generalități privind cercetarea în psihologie

I. 1. Scurt istoric al cercetării în psihologie

Cercetarea socială (sau a societății umane, a comunităților umane) nu este o
invenție a științelor moderne.
 Socrates a cercetat caracteristicile structurale ale societății grecești prin
prisma filosofiei și a științelor politice. Studii empirice asupra socialului s -au
semnalat anterior.
 Hipocrat, Thales, Anaximandres, Xenophon, Aristotel pot fi considerați
pionierii științelor sociale. Din scrierile lor se pot decupa fragmente care
întrunesc calificativul de științific și în care sunt utilizate metode descriptive
și comparative.
 Aceste meto de sunt preluate de cercetătorii europeni și dezvoltate pentru ca în
secolul XIX să asistăm la o explozie a științelor sociale. Le Play
investighează condițiile de muncă ale muncitorilor apelând la metoda
monografiei. Bootes, în Marea Britanie, utilizează observația participativă în
studiul activităților din atelierele de lucru. Tehnici similare au fost utilizate în
Norvegia și Danemarca. Creșterea conflictelor sociale pe fundalul dezvoltării
industriale au motivat cercetătorii să -și intensifice eforturile în găsirea
explicațiilor reale ale problemelor și soluționarea lor.
 Debuturile paradigmei pozitiviste și implicit a analizei cantitative sunt legate
de filosoful francez A. Comte, întemeietorul sociologiei. În 1848, Comte
descrie caracteristicile filosofie i pozitiviste și introduce metoda pozitivistă în
cercetare, metodă care predomină în științele sociale până la mijlocul
secolului XX. Pozitivismul este adoptat de școala americană de psihologie.
Aici cercetarea socială este instituționalizată și se dezvolt ă în cadrul
universităților. Departamentul de cercetare al Universității Columbia este
orientat pe studii de psihologie socială, institutul Gallup este recunoscut
pentru studiile asupra opiniei publice. Până în 1960 științele socio -umane pot
fi caracteri zate ca fiind pozitiviste atât din punctul de vedere al teoriei, cât și
al metodelor. Se utilizează observația, experimentul, rezultatele sunt
cuantificate și aparatura statistică este foarte elaborată.
 Debuturile analizei calitative sau a metodelor calita tive în științele socio –
umane sunt marcate de empirismul idealist al Școlii de la Chicago (1920).
Cercetările efectuate de Thomas și Znaniecki asupra caracteristicilor
atitudinale ale emigranților polonezi din S.U.A. reprezintă unul dintre primele
studii d e tip calitativ. Debutul real al cercetărilor calitative (comprehensive)
are loc în anii 1960 când în literatura anglo -saxonă se definește conceptul de
analiză calitativă, ca o modalitate de cercetare care -și are originea în
sociologia comprehensivă (Weber ) și în fenomenologie (Husserl). În Anglia,
cercetările calitative se dezvoltă în cadrul antropologiei sociale, iar în Franța
în cadrul etnologiei.

I. 2. Principiile cercetării științifice

Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual
sau de grup) depinde de respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001)

17
enumeră o serie de principii metodologice printre care: principiul unității dintre
teoretic și empiric, principiul unității dintre înțelegere (comprehensiune) și ex plicație,
principiul unității dintre cantitativ și calitativ.
Conform principiului unității dintre teoretic și empiric în cercetarea științifică,
cunoștințele teoretice ghidează activitatea empirică (concretă de cercetare), iar datele
obținute astfel confe ră valoare de adevăr intuiției teoretice. Principiul unității dintre
înțelegere (comprehensiune) și explicație pune în discuție relația dintre subiectul și
obiectul cunoașterii științifice. Cu alte cuvinte, a înțelege de ce apare și se derulează
într-un an ume fel un fapt sau un comportament social nu este același lucru cu a -l
explica. De exemplu, putem înțelege intuitiv cauzele care conduc la apariția unor
mișcări sociale, dar acest lucru nu garantează corectitudinea, obiectivitatea și
realismul concluziilo r. A explica presupune a descoperi, a demonstra și a susține cu
argumente concrete cauzele care au condus la apariția mișcărilor sociale. Concluziile
se vor baza pe fapte concrete și reale, nu pe simple intuiții. Principiul unității dintre
cantitativ și ca litativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice (specific
cantitative) și a metodelor cazuistice (specific calitative).
Cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt procese
complexe care presupun structuri teoretice bine defin ite. Din acest motiv, înainte de a
începe să descriem procedurile cercetării științifice, sunt necesare câteva precizări
referitoare la conceptele de paradigmă, metodologie, metodă și tehnică.
Paradigma, sau teoria, reprezintă un set de propoziții care exp lică modul în care
realitatea este percepută. Acest set de informații presupune o descriere a socialului și
modalități de înțelegere a lui. Paradigma este o explicație sau o teorie foarte generală
asupra lumii, care poate sta atât la baza unor abordări de tip pozitivist (cantitativ –
descriptiv) cât și comprehensiv (calitativ). Așadar, paradigmele se pot clasifica în
două categorii, paradigme care stau la baza interpretării pozitiviste și paradigme care
stau la baza interpretării comprehensive.

Alți cercet ători clasifică paradigmele în trei categorii:
 paradigme pozitiviste, care stau la baza studiilor pozitiviste și neopozitiviste;
 paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în științele sociale:
fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza, etnologia,
etnografia, sociolingvistica;
 paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism.
Metodologia se poate defini în cel puțin două sensuri. Într -un sens,
metodologia este considerată identică cu modelul de cercetare ut ilizat într -un studiu
particular, incluzând informațiile teoretice adiacente temei cercetate și metodele
utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse. În acest sens fiecare cercetare are o
metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie care diferă
de la un studiu la altul. Utilizând această definiție, ajungem cu ușurință la concluzia
că: „există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect
să considerăm și să denumim această accepțiune proiect d e cercetare și nu
metodologie (Sarantakos, 1994).
O altă accepțiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor
principii teoretice bine definite. În acest caz ea oferă studiului o structură dependentă
de tipul de paradigmă (teorie) la care ader ă cercetătorul și reprezintă un ghid al
cercetării. Așadar, metodologia rezultă din paradigmă și nu din modelul de cercetare.
În conformitate cu această definiție vom avea metodologii calitative și cantitative,

18
dependente de paradigma care definește standa rdele și principiile necesare pentru
alegerea metodelor.
Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într -o cercetare pentru
culegerea și prelucrarea datelor.
Într-un anume sens metodele sunt a -teoretice și a -metodologice, pentru că
putem uti liza aceleași metode indiferent de paradigma și metodologia cărora li se
supune cercetarea (spre exemplu, metoda observației poate fi utilizată în amândouă
tipurile de studii).
Tehnica este un concept definit relativ ambiguu în literatura de specialitate.
Vom considera tehnica un demers operațional al cercetării. Spre exemplu, metoda
este ancheta, iar chestionarul și interviul sunt tehnici.

I. 3. Cantitativ și calitativ în studiile socio -umane

Cercetarea calitativă a fost așa cum era de așteptat deseor i comparată cu
cercetarea cantitativă. Această opoziție care pare a se creiona este doar relativă. O
cercetare riguros științifică considerăm că în fapt obligă la împletirea celor două
tipuri de metode. Este necesar să stabilim exact deosebirile între cele două tipuri de
cercetări.
Cercetarea pozitivistă, cantitativă. Din punct de vedere epistemologic,
paradigma pozitivistă căreia i se supun cercetările cantitative consideră că
evenimentele, faptele, informațiile care se obțin prin metode descriptive și
experimentale pot fi analizate într -un mod neutru și obiectiv . Cu alte cuvinte,
pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului (o conduită externă
„care reproduce“ ad integrum trăirile interne), care poate fi măsurată de cercetător
absolut o biectiv. Subiectivitatea, identificată ca eroare, sau posibilă eroare, poate fi
conform acestei perspective eliminată prin concordanța observațiilor (vezi principiul
obiectivității din psihologia generală) și verificarea experimentală. Cu cât numărul
cazur ilor de analizat este mai mare, cu atât certitudinea rezultatelor crește.
„Cantitativiștii“ pun mai puțin preț pe detalii, insistând pe numărul de cazuri.
Cercetările cantitative, prin caracterul științific riguros, adică matematic al metodelor
sale și pri n condițiile ferme de selecție a eșantioanelor de subiecți permit controlul
rezultatelor și generalizarea lor. Dealtfel, utilizarea matematicii în cercetările sociale
este unica modalitate de a asigura caracterul științific, susțin adepții acestei abordăr i.
Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:
 realitatea este obiectivă, simplă;
 ființa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care
trăiește, la fel cum lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urma re,
sarcina psihologilor și sociologilor este să descopere legitățile care dirijează
comportamentul uman;
 datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale. Ceea
ce înseamnă că informația care se obține prin aplicarea unei probe este o
informație neutră și care nu se asociază cu calificative de tipul bun sau rău;
 științele sociale și cele naturale se conduc după aceeași logică și au aceleași
fundamente metodologice.
 explicația unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În cee a ce privește
construcția teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea
de concepte și proceduri formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate
de alți cercetători prin utilizarea unui aparat matematic comun;

19
 demersul logic al teoriilor este deducția.
Cercetarea comprehensivă și calitativă. Paradigma comprehensivă căreia i se
supun cercetările calitative consideră pe de o parte că psihismul nu este integral
prezent în comportamentul manifest, și pe de altă parte neagă teza independenței
posibile între conduita de măsurat, observat și percepția ei obiectivă. Conform acestei
teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G. Devereux precizează în 1980 că
în științele socioumane trebuie să se țină cont și de cercetător, i ar trăsăturile
acestuia ca individualitate umană sunt vrând -nevrând implicate în activitatea
de cercetare și pot influența rezultatele. Ca urmare, cercetătorul va trebui să
apeleze la observația participativă (în locul observației sistematice, propuse de
pozitiviști) care obligă la implicarea directă, nemediată. Pentru a îndrepta neajunsul
propriei noastre condiții umane (incapacitatea de a fi total obiectivi), autorul propune
validarea de semnificație ca moment obligatoriu al cercetărilor calitative. Aceas tă
metodă se aseamănă cu principiul obiectivității, bine cunoscut în psihologia generală,
și anume, validarea de semnificație este obținută printr -o analiză obiectivă și critică a
datelor intermediare și finale ale unei cercetări de către un grup neutru. A cești „alții“
(în sensul utilizat de Pavelcu) pot fi cercetători sau specialiști în același domeniu.
Dacă raportul (intermediar sau final) este apreciat ca fiind inteligibil și coerent,
atunci cercetarea este obiectivă. Datele de cercetare calitativă nu po t fi generalizate,
dar nici nu își propun acest scop. Ea țintește la o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realității sociale, cu alte cuvinte mai puține cazuri,
dar mai multe detalii.

I. 4. Principiile de bază ale metodologiei cali tative

Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie
cantitativă“, sau „un supliment al metodelor cantitative“, sau „o alternativă a
acestora“. Considerăm punctul de vedere conform căruia metodologia calitativă este
o alternativă la metodele tradiționale a fi cel mai apropiat de adevăr cu precizarea că
metodologia calitativă s -a structurat în timp și presupune o serie de caracteristici
proprii. Chiar dacă așa cum vom vedea ea nu este atât de diversă, de extinsă precum
„adv ersara“ sa metodologia cantitativă.
Lamneck în 1988 formulează principiile metodologiei calitative. Acestea sunt:
 Principiul deschiderii. Cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată,
prin ipoteze și proceduri care să îi limiteze evoluția. Ipote zele reprezintă un
scop al cercetării, nu o condiție.
 Principiul comunicării. Studiile calitative presupun întotdeauna directa
participare a cercetătorului și implicit comunicarea face-to-face între acesta și
participanți. Participarea cercetătorului, imp licarea directă nu trebuie
înțeleasă ca o dependență a acestuia de respondent, ci ca un travaliu comun
pentru a obține un maxim de informații despre realitate. Participanții
definesc, explică și interpretează realitatea, în timp ce cercetăto rul selectează
ceea ce este esențial, comun, definitoriu pentru faptul social.
 Principiul realității sociale ca proces. Scopul cercetărilor este acela de a
identifica modul de construire a pattern -urilor comportamentale (individuale
sau sociale) și de a defini sensul acț iunilor umane.
 Principiul reflexivității și analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau
sens este considerat a fi reflexul contextului în care a luat naștere. Analiza

20
acestora presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările
contextual e.
 Principiul explicației. Cercetătorul explică în amănunt participanților la
cercetare ce se așteaptă de la ei și care este procedura de lucru. Analiza
datelor are scopul de a descrie și teoretiza un proces social.
 Principiul flexibilității. Metodologia c alitativă este flexibilă din multe puncte
de vedere (spre exemplu, în alegerea metodelor și a procedeelor), iar designul
se poate schimba pe parcursul cercetării în funcție de cerințele contextului.
Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt u rmătoarele :
 se ocupă de cercetarea situațiilor reale, nu de experimente de laborator;
 utilizează analiza inductivă, care presupune selecția datelor esențiale dintr -un
număr mare de elemente de amănunt;
 se ocupă de cercetări holistice în sensul în care fen omenul social este înțeles
și analizat ca un sistem complex, care în totalitate are o semnificație diferită
alta decât suma părților componente;
 colecționează date calitative, detaliate, descrieri de „amănunte sociale“;
 presupune participare personală și r aționamente de tip insight , ceea ce
înseamnă că cercetătorul nu poate apela la operatori de interviu;
 abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care
presupune abilitatea de adaptare la schimbările care intervin. Se consideră că
nu se poate lucra conform unui plan antestabilit, structurat, ordonat și „bătut
în cuie“, căci societatea este evolutivă și tocmai această evoluție trebuie
descrisă;
 orientată pe unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz
este u nic și ca urmare trebuie cercetat ca atare;
 utilizează analiză contextuală, ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment
social într -un cadru istoric și temporal bine definit;
 obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea de a
rămân e neutru și în același timp de a percepe empatic trăirile subiecților
studiați;
 cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să
se poată mișca independent. (Patton, 1993).

Asemănări și deosebiri între metodologia cantita tivă și calitativă
Metodologia cantitativă Metodologia calitativă
1. Considerarea
realității
psihologice Obiectivă, simplă, unică,
măsurabilă Subiectivă, problematică,
holistică, un construct social.
2. Relația
cauză – efect Raționamente nomologice,
care permit stabilirea de
relații cauzale și
corelaționale. Rationamente non -deterministe,
fără utilizarea relației cauză -efect
în explicații. Interesează
cauzalitatea circulară și simbolică
3. Abordarea
realității Negarea complexității Aprofundarea și desc rierea
complexității
4. Demersul
logic Deductiv, nomotetic, bazat
pe reguli stricte
verificabile Inductiv, idiografic, interpretativ,
logica descoperirii.
5. Metodele Cantitative, matematice, Calitative, cu mai puțin i nteres

21

I.5. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociație i Psihologilor
Americani, APA)

În anii ’80, Asociația Psihologilor Americani (APA) precizează în urma unor
studii patru domenii principale de activitate în psihologie. Fiecare domeniu
presupune o serie de activități specifice.
Un prim domeniu este cel de cercetare și evaluare, care presupune activități
cum ar fi:
 definirea unor probleme de studiu (întrebări la care trebuie sa găsim un
răspuns);
 elaborarea unui proiect – program de cercetare (include și metodologia);
 colectarea datelor (informațiilor) nece sare pentru a soluționa problema;
 interpretarea informațiilor și evaluarea lor;
 redactarea unui raport de cercetare care în cazul în care metodologia este de
tip calitativ este urmat de o evaluare externă;
 publicarea rezultatelor cercetării.

Al doilea d omeniu este cel al intervenției terapeutice, care implică o serie de
activități cum ar fi:
 planificarea strategiilor de intervenție și fixarea unor obiective realiste;
 acceptarea supervizării;
 modificarea terapiei și reorientarea pacientului dacă este nece sar;
Al treilea domeniu este cel al aplicațiilor organizaționale (organizație = orice
grup care funcționează cu un anumit scop), care implică o serie de activități cum ar
fi:
 evaluarea necesarului de resurse umane;
 acordarea de asistență în modificarea pro gramelor sau a sistemelor de lucru;
 stabilirea unor relații de colaborare cu membrii organizației respective;
 obținerea consimțământului de a participa la activitățile de cercetare;
Al patrulea domeniu este cel de diagnostic și evaluare și se referă la pro cedeuri
de evaluare și stabilire a caracteristicilor unei populații sau a unui individ. Implică
activități cum ar fi:
 selecția instrumentelor sau tehnicilor ce se vor utiliza;
 adaptarea lor (traducerea, validarea, stabilirea de etaloane);
 administrarea pro belor respective;
 interpretarea rezultatelor; utilizarea statisticii „in
extenso“ pentru statistică, analiză calitativă
respectând principiul validării de
semnificație
6. Rolul
cercetătorului Poate fi pasiv,
interpretează informațiile,
nu este obligat să participe
la cercetări putând utiliza
operatori de interviu ș.a. Activ, ia parte direct la cercetare,
este implicat, nu se utilizează
operatori de interviu
7. Modalități
de
generalizare Generalizări inductive,
abordări nomotetice Generalizări analitice sau
conceptuale

22
 validarea datelor de evaluare cu alte tipuri de informații obținute despre
populația sau persoana respectivă.

Domenii în care este utilizată predominant metodologia calitativă (conform
Jacob, 1988):
 Ecologia u mană, știința care se ocupă de descrierea pattern -urilor
comportamentale cotidiene;
 Ecopsihologia, știința care investighează relațiile dintre indivizi și
mediul social pentru a identifica modalitățile de adaptare umană;
 Etnografia, știința care surprinde modul în care cultura influențează
dezvoltarea umană;
 Antropologia cognitivă, știința care studiază indivizii din perspectiva
schemelor și categoriilor mintale interrelaționate;
 Comunicarea (domeniul al etnografiei), știința care se ocupă de
modalitățile d e interacțiune verbale sau nonverbale.

23

Rezumat

Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „știința metodelor“. În
științele sociale, metodologia are două scopuri: analiza critică a activității de
cercetare și formularea unor propuneri pentru perfecționarea acestei activități.
Activitatea de cercetare presupune utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor și
a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o structură de ordine, un program după
care se reglează acțiunile practice și intelectuale în vederea atingerii unui scop“
(Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter specific
care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ș.a.). Tehnicile de
cercetare sunt subsumate metodelor și reprezintă demersul operațional al abordării
fenomenelor studiate (chestionarul, interviul ș.a.). Procedeele reprezintă un mod de
utilizare a instrumentelor de cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de
observație, ghid ul de interviu, caietul test ș.a.) de care se slujește cercetătorul pentru
cunoașterea științifică a fenomenelor socioumane“ (Chelcea, 1995, p.55)

Cuvinte cheie

– metodologie, instrument de cercetare, procedeu, știința metodelor
Teste de autoevaluare

La ce se referă conceptul de metodologie și de metod ă.
Descrieți implicațiile paradigmei pozitiviste în cercetarea psihologică .
Enumerați principiile de bază din metodologia cantitativă .
Enumerați caracteristicile metodologiei calitative.
Concluzii

Această primă prelegere asigură o introducere generală în problematica
cercetării în psihologie, asigurând cunoștințe cu privire la scurt istoric al cercetării în
psihologie, principiile cercetării științifice și concept ele de bază în metodologie,
cantitativ și calitativ în științele socio -umane, precum și informații cu privire la
câteva domenii de activitate în psihologie.

24

Unitatea II .
Norme etice specifice cercetării științifice în psihologie și raportul de c ercetare

Unitatea de studiu II. Norme etice specifice cercetării științifice în
psihologie și raportul de cercetare 24
Obiectivele unității de studiu 25
Cunoștințe preliminare 25
Resurse necesare și recomandări de studiu 25
II. Norme etice specifice cercetării științifice în psihologie și raportul de
cercetare 26
II. 1. Standarde etice 26
II. 2. Structura raportului de cercetare 28
Rezumat 31
Cuvinte cheie 31
Teste de autoevaluare 31
Concluzii 31

25

Obie ctivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– standardele etice specifice publicării unui raport de cercetare în psihologie
– structura unui raport de cercetare în psihologie
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțele ge conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

26

II. Norme etice specifice cercetării științifice în psihologie și raportul de cercetare

II. 1. Standarde etice

În cercetarea psihologică, ca în orice altă activitate este necesar să se respecte o
serie de norme de conduită morală . Asociația Psihologilor Americani (A.P.A.) a
formulat codul etic al profesiei de psiholog. Acest cod cuprinde un corp de reguli
comun tuturor psihologilor indiferent de domeniul în care activează și o serie de
reguli specifice fiecărui domeniu.
În ceea c e privește cercetarea și evaluarea, codul etic A.P.A. reglementează:
 activitățile de cercetare (cu subiecți/participanți umani, dar și cercetările de
zoopsihologie);
 condițiile de publicare a raporturilor de cercetare.
Cercetarea cu subiecți umani
Princip iul 9 privind cercetarea cu subiecți/participanți umani precizează în
preambul: „Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata chibzuită a
psihologului în legătură cu modul în care poate contribui cel mai bine la dezvoltarea
științei psihologic e fără să prejudicieze în vreun fel bunăstarea umană. În luarea
deciziei privind conducerea cercetării, psihologii iau în considerare direcțiile
alternative și resursele umane și materiale care pot fi investite. În baza acestor
considerații, psihologii des fășoară investigația cu respect și preocupare pentru
demnitatea și bunăstarea persoanelor participante și, pe de altă parte, acordând
atenție sporită legilor și standardelor profesionale care guvernează conducerea
cercetării cu participanți umani.“
Așadar, cercetătorul în domeniul social, ca în oricare altă știință are
responsabilitatea demersului științific. Demersul științific presupune coordonarea
cercetării cu competență, raportarea corectă a rezultatelor, utilizarea surselor de
informații onest, luarea în considerare a consecințelor studiului pentru societate,
acceptarea supervizării și a expertizei științifice. Hotărârea de a întreprinde o
cercetare aparține psihologului, care analizează în ce măsură activitatea (informațiile
care se obțin) contribuie la dezvoltarea științei psihologice și mai ales la asigurarea
bunăstării umane. În luarea acestei decizii, psihologul analizează diferitele alternative
și își fixează obiective și ipoteze de cercetare în funcție de resursele de care dispune
și de importanț a acestora pentru comunitatea umană. În baza acestor considerații,
psihologii își desfășoară cercetarea având obligația de a acționa în așa fel încât să nu
supună participanții la cercetare unor proceduri generatoare de frustrare.
În planificarea unui stu diu, se impune o atentă evaluare a importanței acestuia
și în ce măsură obținerea unor rezultate științifice ar presupune nerespectarea parțială
sau totală a unor norme de conduită etică. Cerințele metodologice ale studiului pot
solicita utilizarea unor pr oceduri în care subiectul sau participantul la cercetare nu
este avertizat anterior. În aceste condiții, este obligatoriu ca înainte de a începe
studiul, să se stabilească dacă utilizarea unor astfel de demersuri este justificată de
rezultatele științifice / aplicative ale studiului și să se găsească proceduri alternative.
Cercetarea de zoopsihologie
Principiul 10 se referă la grija și utilizarea animalelor în cercetările de
zoopsihologie și precizează: „Un investigator al comportamentului animal se
strădui ește să promoveze înțelegerea principiilor comportamentale de bază și/sau să

27
contribuie prin cercetările pe animale la îmbunătățirea sănătății și bunăstării umane.
În atingerea acestor scopuri, cercetătorul este obligat să asigure bunăstarea
animalelor și să le trateze cu atenția cuvenită. Cu toate că există legi și reglementări,
protecția imediată a animalului depinde de conștiința personală a cercetătorului.“
În general, cercetările cu animale nu sunt valoroase în sine, ci reprezintă
modalități prin care se poate contribui la asigurarea bunăstării umane. Cercetările cu
animale presupun cunoștințe și abilități speciale. Un psiholog care coordonează un
astfel de studiu are obligația de a asigura securitatea și confortul animalelor și este
responsabil de act ivitățile desfășurate de toată echipa de cercetare. Psihologii au
obligația să depună toate eforturile pentru a minimiza disconfortul, boala și durerea
animalelor. Dacă se impun proceduri care obligă, le provoacă dureri sau stres ele se
vor utiliza doar da că nu există o alternativă sau dacă rezultatele obținute prin această
cercetare sunt foarte importante prin aplicabilitatea lor în zona umană. Dacă pe
parcursul cercetării, de exemplu, este necesar să se curme viața unui animal este
obligatoriu ca acesta s ă se facă rapid și fără durere.
Standarde etice specifice publicării raportului de cercetare
Publicarea rezultatelor unei cercetări, sub forma unui articol / cărți nu înseamnă
doar a face publice rezultatele unui studiu, ci în același timp reprezintă o af irmare
socială a cercetătorului și a instituției din care acesta face parte.
În mod obișnuit, publicarea unui raport trebuie să respecte condițiile impuse de
editor, mai exact de Comitetul științific al editurii respective. Acestea privesc:
 nivelul științi fic al informațiilor;
 respectarea unei metodologii științifice care să acopere obiectul de cercetare;
 corectitudinea rezultatelor;
 originalitatea informațiilor. Orice preluare de informații la care nu se
semnalează sursa sau orice preluare de informație ocazională fără
nominalizarea autorului este considerată plagiat. Tot în sfera plagiatului se
înscrie și semnarea unor articole care prezintă date de cercetare care nu sunt
rezultate ale propriei activități;
 claritatea și corectitudinea datelor de identifi care a autorului / autorilor.
Atunci când se semnează un articol, semnătura trebuie însoțită de precizarea
poziției cercetătorului (psiholog / master în psihologie / cercetător);
 respectarea unui model standard de redactare;
 dacă după publicarea articolulu i se constată erori, autorii au obligația să
semnaleze aceste erori prin erate, corecții etc.;
 recenzorii au obligația să respecte confidențialitatea informațiilor cuprinse în
articolul respectiv.
Standarde etice specifice cercetării calitative
Specificit atea normelor decurge din poziția pe care o are cercetătorul în acest
tip de cercetare și anume implicarea directă, participativă la cercetare. În acest tip de
cercetări nu se poate apela la operatori de interviu. Problemele etice pot fi analizate
prin pri sma relațiilor care se stabilesc între cercetător și participanți la cercetare și
informațiile obținute.
 Relația cercetător – participanți la cercetare privește caracteristicile morale ale
activității din teren. Se pot ridica întrebări de genul: „Ce compro misuri trebuie să
facă cercetătorul pentru a obține informațiile necesare atingerii scopului fixat?“,
„Din ce motive participanții la cercetare acceptă să ofere informațiile necesare
cercetării?“ ș.a.

28
 Relația cercetător – informații care se obțin prin stud iu. Orientarea personală,
socială sau politică poate „colora“ informația culeasă, analiza și interpretarea
datelor. Este necesar să se evite astfel de imixtiuni ale trăirilor personale în datele
de cercetare și să se îndeplinească condițiile de obiectivita te, eventual prin
neparticiparea la studii în care implicarea poate fi foarte puternică. De exemplu,
proprietarul unor case naționalizate nu poate fi cercetător al problemelor
chiriașilor din casele naționalizate. Redactarea unui raport de cercetare presup une
decizii ideologice, etice și estetice: „Ce sens dau informațiilor și cum exprim
aceste rezultate astfel încât să nu divulg subiecții participanți la ea.“ Cu cât o
cercetare este mai bine făcută, cu atât problemele de etică sunt mai mari, căci
riscul id entificării participanților este mai mare.
Cele mai frecvente modele etice întâlnite în cercetarea calitativă sunt:
 Modelul absolutist care precizează că cercetătorul nu are voie să depășească în
studiile sale limitele comportamentelor și evenimentelor c are aparțin domeniului
public. Ex.: Nu se fac cercetări în problemele cuplului.
 Modelul potlogarului consideră că un cercetător are voie să apeleze la orice
mijloace pentru a obține datele, inclusiv identitatea falsă.
 Modelul relativist apreciază că singur ele principii și norme în vigoare sunt cele
care derivă din profesionalismul cercetătorului.
 Modelul contextual relativizează codul moral considerând că orice cercetare
presupune probleme de etică, dar important este ca deciziile luate să nu determine
consecințe negative.
 Modelul feminist propune un set de principii care să ghideze cercetarea
științifică, printre care putem enumerăm responsabilitatea personală a
cercetătorului, empatia din relație cercetător – respondent, valorizarea trăirilor
afective ș.a.

II. 2. Structura raportului de cercetare

Structura raportului de cercetare trebuie respectată cu rigurozitate, acesta
asigurând corectitudinea unei comunicării coerente și inteligibile a rezultatelor. În
prezentarea datelor se acordă o atenție deoseb ită formatului prezentării, bineînțeles
fără se se minimalizeze importanța conținutului.
Privitor la format precizăm o serie de reguli.
 Alegerea titlului. Titlul trebuie să însumeze ideea principală a studiului în 10
– 12 cuvinte. Spre exemplu, cea mai bu nă formulă de titlu pentru a raporta
rezultatele unui experiment este: „(Variabila Dependentă) ca o funcție a
(Variabilei Independente) sau efectul (Variabilei Independente) asupra
(Variabilei Dependente)“ Și în alte tipuri de cercetări trebuie incluse
variabilele de interes în titlu (se formulează relații de cauzalitate, de tipul
„variabila x determină variabila y“). Titlul se va scrie pe o pagină separată,
pagină care se numește: „pagină -titlu“.
 Rezumatul. Scopul acestuia este să furnizeze un sumar scurt (100 – 120 de
cuvinte) și cuprinzător al studiului. Este foarte important pentru că reprezintă
un sumar al lucrării. Acesta trebuie să includă o scurtă descriere a problemei
investigate, metodele folosite, rezultatele și implicațiile lor. Se pot integra
una sau două propoziții principale din capitolele de introducere, metode,
rezultate și discuții. Trebuie evitate citatele în rezumat.

29
 Introducerea. Principalul scop este comunicarea către cititori a motivului
pentru care s -a efectuat cercetarea și problema tica urmărită, se precizează
motivul pentru care este importantă și ce informații noi aduce prin raportare
la studiile anterioare. Introducerea debutează cu informații generale, pe
parcurs ele se focalizează pe tema studiată devenind din ce în ce mai
speci fice. De exemplu, se poate începe prin definirea termenilor relevanți.
Apoi, se expun teoriile de referință în ordine cronologică, evitând ca aceasta
să fie exhaustivă. În continuare, se clarifică legătura dintre studiile anterioare
și prezenta lucrare. Ac est capitol ar trebui să conțină patru paragrafe:
introducerea generală, teoriile în domeniu recunoscute, legătura studiului
prezent cu literatura de referință și o declarație explicită a scopului.
 Metode. Scopul acestui capitol este să descrie în detaliu cum s -a desfășurat
studiul. Oricine ar trebui să poată să refacă studiul bazându -se pe informațiile
furnizate în acest capitol. Într -un design experimental, acest capitol este
subdivizat în patru subcapitole: subiecți/participanți, aparatură, design și
procedură. Ordinea design – procedură este arbitrară. Uneori cercetătorii
combină capitolele design și procedură, dar într -un experiment psihologic
sau într -o cercetare descriptivă, este necesar un capitol special dedicat
design -ului.
 Subiecți/Participanți la cercetare . Se indică cine a participat la studiu,
numărul lor și criteriul de selecție. Se precizează de asemenea orice detaliu
care este relevant pentru studiu (sex, vârstă, etnie, rasă, greutate etc.).
 Design -ul Se descrie modelul studiului, ceea ce pre supune descrierea
variabilelor și a relațiilor care ipotetic considerăm că se pot stabili între ele.
 Rezultate. Se prezintă pe scurt principalele constatări. Se începe cu o
descriere generală, ulterior se detailează informațiile obținute în cercetare.
Când sunt prezentate rezultatele testelor statistice, se prezintă calculele
descriptive înaintea celor inferențiale. Cu alte cuvinte, la început se prezintă
și se comentează rezultate de tipul mediilor și/sau procente (cu trimitere la un
tabel sau o figură). Ulterior se discută și se prezintă rezultatele testelor
statistice. În cazul prezentării unui material mai amplu acesta se va diviza în
paragrafe cu subtitluri care să surprindă conținutul (ca în capitolul
introductiv). Aceste subtitluri trebuie să aibă în țeles și relevanță pentru date
și trebuie să ajute la organizarea prezentării lor, adică trebuie să fie
organizate după tipul de analiză implicată
 Discuții. Scopul acestui capitol este evaluarea și interpretarea rezultatelor
prin raporatare la problema ini țială a cercetării. Se începe cu un scurt
rezumat, non -tehnic al rezultatelor. Cu alte cuvinte, se expun principalele
constatări fără a se folosi terminologia statistică. Se continuă discutându -se
implicațiile rezultatelor. Orice informație, orice rezultat constatat este
prezentat și discutat. De asemenea este importantă discutarea modului în care
rezultatele se raportează la literatura de specialitate citată în introducere. În
final se face un bilanț rezumativ.
 Trimiteri bibliografice. Orice autor citat în raportul de cercetare trebuie să fie
prezent în acest capitol și viceversa. Dacă un autor nu este citat în text, atunci
nu trebuie să apară în acest capitol. Numele autorilor se scrie în ordine
alfabetică după numele de familie (nume de familie urmat de v irgulă și de
inițiala prenumelui). Dacă sunt mai mulți autori, se enumeră toți autorii în
ordinea precizată în materialul de bază și se separă numele autorilor cu

30
virgulă. După autor (autori) se precizează anul în care a apărut volumul citat
(în paranteze și urmat de punct). Spre exemplu: Landy, F.L. (1987)
Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall. Trimiterea la
un articol publicat într -un jurnal sau o revistă se va face diferit, spre
exemplu: Wolfradt, U., Pretz, J.E . (2001) Individual Differences în
Creativity: Personality, A story Writing, and Hobbies, European Journal of
Personality 15, 297 -311

31

Rezumat

„Psihologii respectă demnitatea și valoarea individului și se străduiesc să
păstreze și să protejeze drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998).
Asociația Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a
orienta și preciza responsabilitățile psihologilor în cele patru domenii de activitate
descrise în urma studiilor de cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt:
cercetare și evaluare, intervenție terapeutică, aplicații organizaționale și evaluare.
Codul propune o serie de principii care privesc responsabilitatea, competența,
standardele legale, expune rile publice, confidențialitatea, bunăstarea clientului,
relațiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană,
cercetarea în psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele
etice pe care trebuie să le respec te psihologul, atît în cercetare cât și în alte domenii
de activitate.
Orice studiu științific presupune o planificare, parcurgerea unor etape distincte
într-o succesiune logică. Etapele cercetării în științele socio -umane, deci și în
psihologie au făcut obiectul mai multor clasificări și regăsim în literatura de
specialitate descrieri care indică patru faze, dar și 14. Sintetizând diferitele clasificări
putem considera ca absolut necesare parcurgerea următoarelor etape de cercetare:
stabilirea temei, fixa rea obiectivelor și/ sau a ipotezelor, selecția metodelor, stabilirea
loturilor de subiecți, pretestare, administrarea probelor și culegerea de date,
prelucrarea informațiilor de teren și analiza lor, redactarea raportului de cercetare.
Succesiunea etapel or este diferită în funcție de tipul de metode la care apelăm
în cercetare. Astfel se vor constata ordonări diferite ale fazelor cercetării cantitative
(descriptive, experimentale) de cele calitative.

Cuvinte cheie

– standarde etice, cod de ontologic, structura unui raport de cercetare
Teste de autoevaluare

Numiți și descrieți pe scurt capitolele unui raport de cercetare
Descrieți câteva dintre standardele etice specifice cercetărilor cu subiecți umani
La ce se referă standarde le etice specifice psihologiei calitative

Concluzii

Această a doua prelegere permite înțelegerea standardelor etice specifice
relației dintre psiholog și participant la cercetare, a standardelor etice specifice
cercetărilor din zoopsihologie, a celor specifice redactării raportului de cercetare, a
standardelor etice specifice cercetării calitative precum și structura raportului de
cercetare

32

Unitatea de studiu III.
Generarea și formularea problemelor de cercetare

Unitatea de studiu III. Gen erarea și formularea problemelor de cercetare 31
Obiectivele unității de studiu 32
Cunoștințe preliminare 32
Resurse necesare și recomandări de studiu 32
III. Generarea și formularea problemelor de cercetare 33
III. 1. Identificarea problemei de cerce tare și criteriile de alegere a
metodelor 33
III. 2. Etapele cercetării cantitative, comparație cu modelul cercetării
calitative 34
III. 3. Operaționalizarea conceptelor 38
Rezumat 40
Cuvinte cheie 40
Teste de autoevaluare 40
Concluzii 40

33

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– cum se aleg metodele de cercetare în funcție de problema de cercetare
investigată
– care sunt etapele unei cercetări cantitative și calitat ive
– la ce se referă conceptul de operaționalizare în psihologie
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să î și fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

34

III. Generarea și formularea problem elor de cercetare

III. 1. Identificarea problemei de cercetare și criteriile de alegere a metodelor

Întrebarea care sunt sursele de inspirație în fixarea unei probleme de cercetare
este cât se poate de pertinentă. În psihologie, ca de altfel în toate ști ințele există
câteva surse uzual folosite și anume:
 Evenimentele de viață cotidiană. Relațiile interumane oferă o sursă practic
infinită de teme de cercetare. De exemplu: conflictele intergeneraționale în
perioade de incertitudine socială, dificultățile d e relaționare în organizații,
efectul reclamelor asupra comportamentelor de cumpărare, consumul de
alcool în comunitățile de copii ai străzii ș.a.m.d. Determinarea cauzelor
individuale care conduc la aceste evoluții, ca și precizarea cauzelor sociale
care determină anumite comportamente rerprezintă teme de cercetare.
 Activitatea curentă. De exemplu: integrarea profesională a emigranților,
absenteismul și eșecul școlar, selecția și orientarea profesională, cazuistica
liminală sau personalitățile accentuate c u probleme de integrare ș.a. reprezintă
tot atâtea teme – problemă a căror explicație presupune o abordare
sistematică.
 Cercetările finalizate. O cercetare corect realizată trebuie să răspundă la
întrebarea formulată prin ipoteză, dar și să genereze alte întrebări, astfel ea
devine și sursă de idei pentru alte studii. De exemplu: să considerăm că
studiul structurilor de personalitate la adolescenți a evidențiat și o serie de
deosebiri din punctul de vedere al opțiunilor profesionale. Opțiunile
profesionale nu au facut obiectul studiului respectiv, dar ele pot reprezenta un
punct de pornire pentru alte cercetări.
 Teoriile. Ca și cercetările finalizate, teoriile sunt cu atât mai bune cu cât
permit preluarea și dezvoltarea informațiilor pe care le transmit. T eoria este
definită de M.H.Marx (1963) ca fiind „Un grup de reguli organizate logic“.
Teoriile sunt în același timp o țintă și un ghid. O teorie este o țintă deoarece
însumează și integrează un volum de informații într -un domeniu și este un
ghid pentru că reunește o serie de informații care pot fi surse de idei pentru
noi teme de cercetare.
Odată formulată problema de cercetare urmează etapa de documentare sau de
studiu al literaturii de specialitate corelate problemei stabilite. Întrebarea care apare
uzua l este „De ce să pierd vremea studiind ce au făcut alții, în loc să încep imediat să
lucrez?“ Există câteva motive întemeiate pentru care trebuie să știm ce alte cercetări
similare au fost făcute:
 pentru a nu risca să repetăm un demers de cercetare care n u poate aduce
informații noi;
 dacă tema pe care am ales -o a mai fost studiată, informațiile existente pot
preciza mai clar metodele și obiectivele studiului nostru.
Etapa următoare presupune estimarea posibilitaților de realizare a studiulu.
Fiecare studi u trebuie să respecte anumite norme de timp, presupune costuri, implică
acceptul participanților la cercetare și nu în ultimul rând obligă la respectarea codului
etic. Dacă cercetarea pe care ne -o propunem presupune timp excesiv, sau timpul
acordat pentru cercetare este prea scurt, dacă implică finanțe pe care nu le putem

35
acoperi, dacă presupune un grad de experiență pe care nu îl avem, sau dacă nu se pot
respecta toate normele etice ale raportului cercetător -participant la cercetare, este de
dorit să ne re orientăm spre o altă temă.
În demersul cercetării un moment important este acela al alegerii metodologiei
de cercetare . O cercetare poate fi efectuată apelând atât la o metodologie cantitativă,
cât și la una calitativă. Întrebările care decurg logic sunt: Ce tip de metodologie este
mai potrivită?; Care sunt criteriile după care mă ghidez în selectarea unei metode sau
a alteia? De fapt, problema nu este dacă un tip de metodologie este mai bun și altul
mai puțin bun, ci care tip de metodologie, care metodă s ervește cel mai bine scopului
cercetării. Relativ frecvent cercetătorii folosesc metodele pe care le cunosc cel mai
bine, cu care se simt securizați și cu care obțin cele mai bune performanțe. Pentru
alții, alegerea metodei reprezintă un scop uzual al fie cărui debut de cercetare. Berger
et al. (1989) enumeră o serie de condiții care trebuie respectate în alegerea unei
metode și a unei metodologii:
 să corespundă scopurilor teoretice ale cercetării;
 să corespundă obiectivelor studiului propus;
 să corespundă necesităților de prelucrare statistică a rezultatelor.
Opțiunea pentru o metodologie calitativă este justificată în următoarele
condiții:
 dacă informațiile teoretice la care avem acces sunt insuficiente, apelul la
aceste metode ne permite să ne clarifi căm noțiunile și condițiile necesare
pentru cercetare. În această situație utilizarea unei metodologii calitative
reprezintă o fază de explorare care poate fi urmată de o a doua fază, de
cercetare propriu -zisă în care să se apeleze la o metodologie cantita tivă;
 dacă este necesară o abordare din interior al fenomenului social (exemplu:
integrarea socială a emigranților în comunitățile țării de emigrație);
 dacă sunt necesare informații de finețe. Metodologia cantitativă oferă
informații mult simplificate dato rită obligației de a lua în considerație
modalitățile de prelucrare statistică a datelor;
 dacă dorim să evaluăm un fenomen în evoluție;
 dacă informațiile sau rezultatele studiului pot fi prezentate fără apel la cifre;
 dacă cercetătorul dorește să studieze realitatea psiho -socială așa cum este fără
modele preconcepute și posibil limitatoare (Flick, 1991).

III. 2. Etapele cercetării cantitative, comparație cu modelul cercetării calitative

Cercetarea evoluează într -o succesiune de secvențe, sau pași, care s unt
interrelaționate, realizarea unei secvențe fiind dependentă de realizarea celei
anterioare. Schițarea unui model de cercetare presupune un sumar al elementelor
principale care interesează, precizarea condițiilor de evaluare ( unde , când și cum
putem măs ura aceste calități) și a modului de prelucrare și analiză a datelor de
cercetare. Modelul de cercetare sau design -ul diferă în funcție de scopul cercetării și
de metodele utilizate.
Orice cercetare presupune o serie de decizii anterioare ca timp debutului
propriu -zis și anume:
a. alegerea tipului de design (cantitativ sau calitativ, descriptiv, experimental
ș.a.m.d.);
b. stabilirea procedurii de eșantionare (numărul și calitățile caracteristicile
participanților la cercetare). În studiile cantitative, car acteristicile loturilor și numărul

36
de participanți se stabilesc anticipat și nu se schimbă pe parcursul lor. În cercetarea
calitativă se admite modificarea caracteristicilor lotului de participanți atât din punct
de vedere numeric, cât și al calității lor.
c. alegerea metodelor de evaluare;
d. stabilirea echipei de cercetare (numărul de cercetători și operatori inplicați,
specialitățile acestora). Tot acum este de dorit să se obțină acceptul instituțiilor și a
participanților la cercetare).
Conform Berger (1989), scopurile unui model de cercetare sunt următoarele:
 să ofere un ghid care să dirijeze activitățile prin reducerea la maximum a
posibilelor pierderi de timp și a celor financiare;
 să asigure ordinea operațiilor astfel încât nici un aspect urmărit pr in cercetare
să nu fie omis și să fie executat la momentul potrivit;
 sa prevină erorile de lucru, dar și posibilele distorsiuni de informație.
Structura unui model de cercetare este descrisă de J. Beaugrand (1993) în
lucrarea „ Fondements et étapes de la r echerche scientifique en psychologie“. Etapele
cercetării cantitative sunt următoarele: 1. Enunțarea problemei; 2. Structurarea
planului; 3. Culegerea de informații; 4. Analiza și interpretarea informațiilor; 5.
Reformularea enunțurilor teoretice; 6. Publi carea raportului de cercetare. Beaugrand
precizează că acest ciclu de cercetare admite reîntoarcerea la o etapă anterioară, cu
excepția etapelor doi și trei a căror ordine nu poate fi schimbată. Fiecare etapă
presupune o serie de activități specifice.
1. Enunțarea problemei de cercetare
O problemă este definită ca o lipsă de informații și precizarea acestei
necunoscute este primul pas într -o cercetare. Pentru a delimita obiectivele unei
cercetări este necesar să se știe ce informații există în domeniul în care se încadrează
tema pentru care s -a optat. În cadrul activităților de documentare se include atît
parcurgerea literaturii de specialitate, dar și observația nestructurată. Este o metodă
adecvată acestei etape deoarece nu presupune un plan grilă antest abilit dar poate
preciza obiectivele prin confruntare cu realitatea. Această etapă se finalizează în
momentul în care se pot stabili ipotezele teoretice de cercetare (sau ipoteze de lucru
cf. Sarantakos).
2. Structurarea planului de cercetare
Aceasta eta pă presupune transformarea în variabile empirice a conceptelor și
ipotezelor generale (trecerea de la teoretic la concret). Ca activități specifice ea
presupune: operaționalizarea conceptelor, alegerea metodelor, stabilirea eșantionului
de cercetare și a l ocului unde aceasta se va desfășura. Toate aceste activități vor
permite traducerea sau transformarea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice (sau
ipoteze de cercetare cf. Sarantakos).
3.Culegerea de informații se face cu ajutorul metodelor pentru care s-a optat în etapa
anterioară. Rezultatul acestei etape sunt datele de cercetare sau informațiile de
cercetare.
4. Analiza și interpretarea informațiilor
În analiza și interpretarea informațiilor se poate opta pentru diferite niveluri, cum ar
fi analiza c omparativă a performanțelor medii sau analiza rezultatelor testelor
statistice care permit afirmații de tipul: „Rezultatele obținute ilustrează efecte
sistematice și nu sunt obținute la întâmplare.“ Prin teste statistice se înțelege calculul
corelației sa u analiza factorială.
Analiza și interpretarea datelor obligă la confruntarea lor cu o ipoteză stabilită
inițial în cercetare, pentru a descoperi în ce măsură rezultatele obținute confirmă sau

37
infirmă ipoteza respectivă. Interpretarea reprezintă confruntar ea rezultatelor sau a
relațiilor dintre variabile, relații care au fost propuse prin ipoteză. În unele cazuri,
ipoteza poate fi o simplă descriere a unor regularități, în special când se utilizează
metode ca observația, iar din punct de vedere al calculelo r statistice o simplă
comparație de medii sau de procente. Alteori, ipoteza presupune o inferență
(explicare a cauzalității unor fenomene), iar rezultatele sunt obținute în urma unui
studiu corelațional (teste, chestionare). Această etapă se finalizează at unci când se
pot face o serie de generalizări empirice.
5. Reformularea enunțurilor teoretice
Este etapa în care se poate propune revizuirea unui model teoretic preexistent
prin prisma noilor informații obținute. Bineînțeles, această revizuire va fi reluat ă și
validată prin alte cercetări. În acest moment se face evaluarea întregului studiu, se
stabilește în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei formulate, se stabilesc
care au fost sursele de eroare, se stabilește domeniul în care pot fi generaliza te
rezultatele obținute. Se integrează noile informații la nivelul teoriilor deja existente,
se anulează informațiile false, se precizează noi probleme de cercetare, noi ipoteze.
6. Publicarea raportului de cercetare
Este etapa care încheie un ciclu de ce rcetare. Publicarea rezultatelor înseamnă
„supunerea“ judecății comunității științifice, atât a cercetătorului, cât și a rezultatelor
studiului (fi.3.1.).
Analiză comparativă a modelul cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de
cercetare
Sarantakos a propus în 1994 această comparație, spunând: „Dacă prima etapă
(pregătirea) în cazul unei abordări cantitative presupune un obiectiv bine specificat, o
ipoteză formulată ferm și definitiv ca și operaționalizarea conceptelor utilizate în
studiu, în cercetar ea calitativă această etapă obligă la formularea unor obiective mai
generale, mai puțin structurate, ipotezele se pot formula și pe parcursul cercetării, iar
operaționalizarea conceptelor este un proces care nu este necesar.“ Se mai pot
preciza o serie de deosebiri între cele două abordări.
 Din punctul de vedere al design -ul de cercetare.
Într-o abordarea cantitativă – design -ul este planificat cu multă atenție și
acuratețe din debut; loturile de subiecți sunt selectate conform unor criterii
antestabilite; se precizează metodele de colectare a datelor și corelativ tipul de
analiză statistică, de asemenea la începutul cercetării.
Într-o abordarea calitativă – design -ul este planificat, dar nu este restrictiv
(etapele nu sunt fixate într -o ordine riguroasă îna inte de a debuta studiul); se respectă
o serie de criterii de selecție a participanților, dar criteriul de reprezentativitate nu
este la fel de important; metoda de lucru se precizează de la debutul studiului.
 Din punctul de vedere al etapei de colectare d e date.
În abordarea cantitativă – colectarea datelor poate fi făcută atât de cercetător,
dar și de persoane instruite să aplice diferite probe, adică și de operatori de cercetare.
În abordarea calitativă – aplicarea probelor și culegerea de informații se face
doar de cercetător (nu se apelează niciodată la operatori de cercetare)..
 Din punctul de vedere al analizei datelor.
Abordarea cantitativă – utilizează analiza cantitativ – statistică.
Abordarea calitativă – utilizează analiza calitativă, care are loc simultan cu
colectarea datelor sau pe măsură ce informațiile se colectează, se analizează și pot
deschide noi direcții de cercetare.
 Din punctul de vedere al interpretării.

38

Într-o abordare cantitativă – interpretarea datelor se face prin generalizare
induc tivă.
Într-o abordare calitativă – interpretarea se realizează prin generalizare
analitică.

Figura 3.1. – ETAPELE CERCETĂRII CANTITATIVE

III. 3. Operaționalizarea conceptelor

În cercetarea cantitativă operaționalizarea conceptelor este o etapă
indisp ensabilă. Este utilizată în orice tip de studiu și permite definirea cu acuratețe a
variabilelor utilizate în studiu. Spre exemplu: Cum se poate măsura anxietatea fără să

39
existe o corectă definiție a termenului și fără să fie precizate comportamentele
semn ificative pentru prezența sa?
Operaționalizarea este definită ca fiind procesul de convertire a conceptelor în
caracteristici empirice (indicatori, „evenimente observabile“) cuantificabile.
Operaționalizarea se utilizează atunci când conceptele sunt abstra cte, sau vagi, sau
neclare și obligă la traducerea lor în sinonime empirice. Spre exemplu: conceptul
responsabilitate poate fi operaționalizat prin următorii indicatori: conștiinciozitate,
fidelitate, stabilitate, constanță atitudinală și comportamentală.
A. J. Bachrach (1962) definește operaționalizarea metaforic: „Definiția
operațională a unei mâncări este…..rețeta sa.“ (p.74)
Operaționalizarea presupune trei pași:
selecția indicatorilor. Sunt cunoscute mai multe căi de selecție a indicatorilor: a.
studiile exploratorii, care permit definirea conceptelor prin apel la un grup de experți;
b. propria experiență; c. analiza definițiilor prezentate în literatura de specialitate.
cuantificarea indicatorilor (identificarea valorilor pe care aceștia îi pot lua ș i
stabilirea scorurilor, a valorilor numerice corespunzătoare);
cuantificarea variabilelor (identificarea unui continuu numeric al valorii lor, sau
reprezentarea lor prin scoruri).
Procedura de operaționalizare a conceptelor presupune respectarea unor reg uli.
Acestea sunt:
Regula relevanței empirice , conform căreia indicatorii trebuie să reflecte exact
conceptul pe care îl măsoară sau indicatorii trebuie să fie sinonomi cu conceptul.
Regula adecvării empirice , conform căreia indicatorii trebuie să aibă ca pacitatea de a
măsura toate fațetele conceptului.
Regula cuantificării, conform căreia valorile numerice utilizate în cuantificarea
indicatorilor și variabilelor trebuie să respecte aceleași proceduri.

În cercetarea calitativă, operaționalizarea este cons iderată inadecvată și ca
urmare ea nu este utilizată. În acest context, Lamneck, 1988, consideră inoperantă
operaționalizarea din următoarele motive: a. este inadecvată deoarece în realitate ea
nu asigură relația abstract -concret, ci o relație abstract – abstract, cu alte cuvinte prin
operaționalizare conceptele sunt definite prin alte concepte; b. este incompletă, căci
nu poate acoperi toate aspectele conceptului, conceptul fiind considerat o entitate în
evoluție; c. este subiectivă, determinarea indicator ilor fiind dependentă de ceea ce
înțelege cercetătorul și astfel se explică de ce pentru același concept există mai multe
explicații; d. stabilirea unor echivalențe numerice pentru indicatori și implicit pentru
concept nu este întotdeauna conformă cu reali tatea; e. este o pierdere de timp, căci
operaționalizarea presupune definirea completă a conceptului înainte de a debuta o
cercetare. Ca urmare, în loc să putem îmbogăți conceptul prin datele de cercetare
vom fi obligați să ne limităm la indicatorii determ inați la început; f. crează probleme
de validitate, datorită caracteristicilor enumerate mai sus. Așadar, dacă pentru
cercetările cantitative operaționalizarea este o etapă absolut necesară, pentru
cercetarea calitativă ea nu este necesară.

40

Rezumat

Primul pas în cercetarea științifică presupune formularea sau precizarea temei
de cercetare. În psihologie, ca de altfel în orice altă știință, există surse recunoscute
de „inspirație“ pentru formularea unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente
surse s unt cercetările finalizate, teoriile recunoscute în domeniu sau din domeniile
conexe, evenimentele de viață cotidiană, activitatea curentă, comenzile sociale.
Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea depinzînd
opțiunea pe ntru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea
obiectivelor și a ipotezelor. Obiectivele și ipotezele cercetării sunt „propoziții
interogative care statuează relațiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).
O altă operație specific ă și necesară în debutul oricărei cercetări în științele
umane este „operaționalizarea conceptelor“. Operaționalizarea reprezintă procesul de
convertire a conceptelor în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfășoară în
trei etape: definirea conc eptelor, stabilirea indicatorilor și stabilirea indicilor.

Cuvinte cheie

– etapele cercetării cantitative și calitative, operaționalizare
Teste de autoevaluare

Enumerați și descrieți pe scurt cele 6 etape ale cercetării cantitative
Definiți termenu l de operaționalizare
Enumerați și descrieți pe scurt pașii operaționalizării
Concluzii

Această a treia prelegere permite înțelegerea problematicii legată de generarea
și formularea problemelor de cercetare, identificarea problemei de cercetare și
criteriile de alegere a metodelor, etapele cercetării cantitative, comparație cu modelul
cercetării calitative precum și cunoștințe referitoare la operaționalizarea conceptelor.

41

Unitatea de studiu IV.
Generarea și formularea ipotezelor

Unitate a de studiu IV. Generarea și formularea ipotezelor 41
Obiectivele unității de studiu 42
Cunoștințe preliminare 42
Resurse necesare și recomandări de studiu 42
IV. Generarea și formularea ipotezelor 43
IV. 1. Condițiile de formulare a ipotezelor 43
IV. 2. Etapele formulării ipotezelor 44
Rezumat 47
Cuvinte cheie 47
Teste de autoevaluare 47
Concluzii 47

42

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– condițiile pentru g enerarea unei ipoteze valide
– clasificarea ipotezelor din punctul de vedere al generalității
– etapele de formulare ale ipotezelor
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să î și fi însușit informațiile prez entate în
unitățile de studiu anterioare.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 d e minute.

43

IV. Generarea și formularea ipotezelor

IV. 1. Condițiile de formulare a ipotezelor

Formularea ipotezelor este o fază specifică abordărilor pozitiviste, a cercetărilor
cantitative. Enunțarea unei presupoziții cu privire la e voluția a două sau mai multe
variabile psihologice obligă la o bună cunoaștere a conceptelor cu care se lucrează.
În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relații care se
stabilesc între două variabile, așadar ipoteza descrie o sol uție posibilă la problema
aflată în studiu. Kerlinger (1978) definește ipoteza ca fiind un enunț conjunctural
despre relația dintre două sau mai multe variabile. Legătura presupusă între variabile
și propusă prin ipoteză nu este o legătură sigură, ci una p robabilă, posibilă. În
general, ipoteza se constituie ca o explicație plauzibilă care urmează a fi verificată
prin cercetare, prin datele obținute. În științele sociale, ipoteza este o reflectare într -o
formă specifică a realității obiective, fiind un enun ț cu caracteristici de probabilitate
despre sensul, intercondiționarea și cauzalitatea evenimentelor și comportamentelor
socio -umane. Ea determină și delimitează domeniul de cercetare ghidând procedurile
de culegere a datelor, de analiză și interpretare a lor.
Caplow (1970) oferă două definiții conceptului ipoteză: a. „ipoteza este enunțul
unei relații cauzale într -o formă care permite verificarea ei empirică“; b. „ipoteza este
o tentativă de explicație la o problemă de cercetare“. Ipotezele trebuie să fie testabile,
specifice și precise, să conțină formulări clare, să numească variabile și să descrie
relațiile care se stabilesc între ele.
Rolul unui enunț ipotetic este pe de o parte acela de a determina și delimita
domeniul de cercetare și, pe de altă par te, de a ghida colectarea datelor, analiza și
interpretarea acestora. Ipoteza fiind un răspuns temporar la problema aflată în studiu
are rolul de ghid al cercetării. Pentru a îndeplini criteriul de validitate aceasta trebuie
să respecte o serie de condiții , denumite de Galton (1967) dimensiuni. Acestea sunt:
1. Condiția generalității . În perspectiva cantitativistă interesează informațiile care
pot fi generalizabile deci valide pentru o populație numeric semnificativă. Ca urmare,
ipotezele trebuie astfel for mulate încât relația dintre variabile să fie adevărată
indiferent de condițiile spațio -temporale. Spre exemplu: „cu cât o mamă este mai
protectivă cu atât șansa copilului de a dezvolta disfuncții afective la maturitate este
mai mare“.
2. Condiția complexit ății. Enunțurile ipotetice pot să privească relația dintre două sau
mai multe variabile. Complexitatea privește numărul de variabile incluse în enunț.
Exemplul anterior este al unei ipoteze cu două variabile. Dacă adăugăm criteriul sau
variabila timp vom a vea trei variabile. „cu cât o mamă este mai protectivă și pe o
perioadă mai lungă de timp cu atât șansa copilului de a dezvolta disfuncții afective la
maturitate este mai mare“.
Se poate face astfel o clasificare în funcție de numărul de variabile incluse în
ipoteze (ipoteze de nivelul 1, cu două variabile; ipoteze de nivelul 2, cu trei variabile
sau mai multe).
3. Condiția specificității privește claritatea cu care sunt definite variabilele prezentate
în ipoteză ca și numărul de valori pe care le poate ave a fiecare variabilă.
4. Condiția determinării se referă la gradul de corectitudine al enunțului. O ipoteză
este cu atât mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică.

44
5. Condiția falsificabilității. Condiție care privește formularea enunțulu i ipotetic și
obligă la o formulare clară a acestuia. Această formulare nu trebuie să permită
interpretări diferite ale sensului său. Spre exemplu enunțul „Partidele de dreapta sunt
votate sau nu, de populația săracă“ permite interpretări și este incorect . Dar enunțul
„Partidele de dreapta sunt votate de populația săracă“ este corect.
6. Condiția testabilității. Se referă la condițiile de validare a enunțului ipotetic. O
ipoteză trebuie să poată fi verificată (testată) prin cercetări empirice, pentru a fi
corectă. Exemplu: „Relațiile interpersonale depind de influența planetară din galaxia
noastră“ – nu este testabilă. Dar o ipoteză de forma: „Relațiile interpersonale depind
de gradul de agresivitate al managerului“ este testabilă.
7. Condiția predictibilit ății. O ipoteză este corectă dacă descrie și explică anticipativ
evoluția unor fenomene psihice. Explicație care asigură și rolul de ghid al cercetării
fiind un răspuns provizoriu la întrebarea la care trebuie să răspundă studiul.
8. Condiția comunicabilit ății. Formularea unei ipoteze trebuie să fie inteligibilă,
astfel încât să fie decodată identic de oricine o citește.
9. Condiția reproductibilității . O ipoteză trebuie să poată fi preluată și verificată în
cadrul altor cercetări.
10. Condiția utilității . Ipoteza, prin confruntare cu realitatea se poate plasa pe un
continuum de la validare până la invalidare. Este de dorit ca o ipoteză să se valideze,
dar o ipoteză neconfirmată nu este o ipoteză neutilizabilă, ci ea are valoare de adevăr,
dar în sensul op us celui presupus inițial (Radu, 1993).
În concluzie, ipotezele trebuie să fie testabile, specifice și precise, să conțină
formulări clare, să numească variabilele și să descrie relațiile care se stabilesc între
ele.
În literatura de specialitate se defin esc mai multe tipuri de ipoteze .
A. Ipoteza de lucru (sau generală) este un enunț preliminar care se formulează atunci
când nu există suficiente informații despre studiul respectiv.
B. Ipoteza de cercetare descrie un concept general utilizat în cercetare fără să facă
referință la formele particulare pe care le poate avea la nivelul populației cercetate.
C. Ipoteza statistică este un enunț corespunzător modelului care descrie distribuția
statistică probabilă a unor parametrii; este utilizată în contextul c alculelor referitoare
la ipoteza nulă și ipoteza alterntivă. Ipoteza nulă și ipoteza alternativă funcționează
împreună, în sensul în care acceptarea uneia presupune rejectarea celeilalte. Ele sunt
utilizate de cercetător în condițiile verificării ipotezelo r științifice, presupunând
enunțuri de tipul: diferențele identificate între cele două loturi se datorează
procedurilor de eșantionare (Sarantakos, 1994, p.121).

IV. 2. Etapele formulării ipotezelor

Etapele formulării ipotezelor sunt:
1. formularea ipote zelor de lucru (sau generale);
2. formularea ipotezelor de cercetare,
3. formularea ipotezelor statistice.
Vom descrie trăsăturile specifice fiecărei etape urmărind un studiu asupra
agresivității efectuat de Alfred Bandura. Bandura (1963) este autorul t eoriei conform
căreia perceperea unor comportamente determină un proces de achiziție, de învățare
a lor.
1. Formularea ipotezelor de lucru (sau generale). În faza de debut a unei cercetări se
pot formula mai multe ipoteze generale. Ele pot fi privite ca ip oteze de lucru, adică

45
formulări preliminare a scopurilor cercetării atunci când nu există suficiente
informații pentru o formulare precisă și clară. Ele ghidează demersul de documentare
și permit alegerea unor țeluri mai precise.
Întrebarea de la care a po rnit Bandura în studiul său a fost: „Este adevărat că
faptul de a -și imagina sau de a percepe un comportament agresiv executat de altă
persoană reduce autocontrolul, determinând apariția unor comportamente agresive?“
Primă ipoteză cu un grad mare de genera litate a studiului a fost: „Reacția la imaginea
(percepția sau reprezentarea) unui act agresiv determină mai degrabă o creștere a
agresivității decât o scădere a ei“. Precizăm că cercetarea efectuată de Bandura în
1963 a avut ca scop demonstrarea faptului că acei copii care asistă (trăiesc într -un
mediu ostil și violent) la comportamente agresive tind să manifeste la rândul lor
comportamente agresive.
Pentru a demonstra acest enunț foarte general Bandura a recurs la metoda
experiementală. A lucrat cu trei g rupe de subiecți, primul grup a vizionat o piesă de
teatru foarte agresivă, al doilea grup a vizionat un film cu scene violente, iar al treilea
grup a urmărit un film de desene animate în care personajele erau agresive. În etapa
următoare, s -a măsurat agre sivitatea comportamentelor dezvoltate de subiecți, s -a
determinat tipul de agresivitate (imitativă sau nonimitativă). Rezultatele au evidențiat
că există o influență clară a comportamentelor personajelor din piesă, din film și din
desenul animat asupra com portamentelor prezente ulterior la copii. Comportamentele
percepute au influențat comportamentele dezvoltate de subiecți. Rezultatele au
evidențiat că nivelul influenței era dependent de cât de reale erau scenele agresive
prezentate și de asemenea s -a cons tatat o agresivitate „în oglindă“ – fetele imitau
agresivitatea personajelor feminine, iar băieții imitau agresivitatea personajelor
masculine.
2. Formularea ipotezelor de cercetare . Ipoteza generală nu se poate verifica direct, ci
sunt necesare o serie de strategii sau cercetări particulare. Opțiunea pentru o strategie
de verificare a enunțului general obligă la formularea unei ipoteze de cercetare. O
ipoteză de cercetare reprezintă concretizarea ipotezei generale într -o cercetare bine
delimitată. Este mul t mai concretă și formularea respectă regulile logicii formale. De
asemenea, prin ipotezele de cercetare se precizează și activitățile care se vor efectua.
Enunțul ipotezei de cercetare merge în același sens cu ipoteza generală și precizează
o situație con cretă de desfășurare a studiului.
În studiul efectuat de Bandura, una dintre aceste ipoteze de cercetare a fost:
„Confruntați cu un exemplu de model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe
comportamente agresive comparativ cu cei care nu au fost c onfruntați cu acest
model.“ Alte ipoteze au făcut referire la dezvoltarea unor comportamente agresive
generate de filme și de desene animate violente (nu de spectacole).
Pentru a conduce la rezultate valide ipotezele de cercetare trebuie să
întrunească cât eva calități și anume, trebuie să fie operaționale, riguroase , originale,
validabile.
O ipoteză este operațională dacă precizează activitățile, operațiile, concrete
care trebuie efectuate pentru a determina dacă fenomenele psihice presupuse au loc,
precum și modul de evaluare al acestora. În studiul lui Bandura, s -a precizat că
modelul de imitat va lua forma comportamentelor reale și că se vor utiliza trei
variante de lucru, trei modele de imitat: personaje de spectacole, filme și desene
animate.
O ipoteză este riguros științifică dacă nu face precizări de tip cantitativ cu
privire la evoluția unor variabile. Un enunț de tipul reacția X va fi de trei ori mai

46
mare în cazul Y față de cazul Z, sau de 10 ori etc. este greșit. Având în vedere
unicitatea reacțiilo r umane, este incorect să anticipăm intensitatea unei reacții la un
anume stimul, dar este corect să presupunem că vor evolua într -un sens pozitiv sau
negativ. Ipoteza formulată de Bandura nu a precizat dacă imitarea unei persoane
agresive va genera compor tamente de trei ori mai violente decât imitarea unui desen
animat.
O ipoteză este originală în măsura în care informațiile care se presupun
reprezintă o achiziție nouă și corectă pentru știință. Când a presupus că un model
agresiv va determina un plus de agresivitate la copii, Bandura a vrut să
îmbunătățească „teoria învățării prin imitație“ și să pună sub îndoială „teoria
katharsis -ului“.
O ipoteză este validabilă atunci când enunțul postulat este confirmat pe parcursul
studiului.
3. Formularea ipotezelor statistice
Odată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care
permite validarea enunțului postulat, ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza.
Statistica permite cuantificarea reacțiilor comportamentale și stabilirea relați ilor
dintre stimul și reacție, dar nu ne permite să aflăm dacă evaluările făcute corespund
unor realități psihice și dacă sunt tipice. Enunțurile statistice trebuie să respecte
aceste deziderate. Bandura în studiul său a presupus că vizionarea unei imagini
violente va determina o creștere a gradului de agresivitate al comportamentelor la
copii, dar nu a precizat că se vor dezvolta reacții agresive de către toți copii. Nu a
formulat un enunț ferm de tipul „toți copiii vor acționa mai agresiv“, ceea ce ar fi fost
greșit. Reacțiile comportamentale ale copiilor supuși aceluiași stimul au fost diferite.
La majoritatea s -a constatat o scădere a controlului, dar au existat și cazuri în care
acest lucru nu s -a întâmplat.
Pe parcursul unei cercetări ipotezele obțin un grad de precizie mai mare.
Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu
particular, iar ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate aprioric
sunt verificate de datele cercetării. Aceste etap e de formulare a ipotezelor nu sunt
concomitente cu dezvoltarea cercetării propriu -zise. În mod obișnuit, studiul
debutează în momentul în care ipotezele de cercetare sunt fixate. Iar ipotezele
statistice sunt concomitente fazei de analiză și interpretare a datelor.

47

Rezumat

O ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele funcții: să ghideze cercetarea, să
asigure un răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor.
Pentru a formula o ipoteză de cercetare core ctă este necesar ca informațiile cu privire
la problematica aflată în studiu să fie corectă și completă. Aceasta obligă la o bună
cunoaștere a teoriilor științifice existente în domeniul în care se încadrează studiul.
Un al doilea deziderat al formulării i potezelor îl reprezintă precizarea locului pe care
îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul informațiilor existente (se
continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context, sau se verifică o
teorie prin utilizarea unei metodologii noi ș.a.). Respectarea acestor deziderate
permite formularea adecvată și precisă a ipotezelor și integrarea cercetărilor pe care
le orientează în corpul de cunoștințe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu –
se pe informații fragmentare sa u neselectate va fi inutilă în contextul evoluției
științei.
În formularea ipotezelor se pot distinge trei grade de specificitate: ipoteze
generale, de cercetare și statistice (Bandura, 1963). Atât în sociologie, cât și în
psihologie se face diferența înt re ipoteze teoretice (care propun interpretări noi ale
faptelor și fenomenelor psihice și sunt indirect testabile în cercetările empirice) și
ipoteze de lucru (sau empirice, care își propun să explice relațiile dintre diferite
fenomene psihice și sunt dire ct testabile în cercetările empirice, de teren). Grawitz
(1972) clasifică ipotezele de lucru în funcție de nivelul de abstractizare: ipoteze care
avansează supoziția uniformității cazurilor, ipoteze care urmăresc să stabilească
relații empirice, ipoteze ca re se referă la relațiile dintre variabilele abstracte.
Cuvinte cheie

– ipoteză de lucru, validitate, ghidarea cercetării
Teste de autoevaluare

Definiți pe scurt termenul de ipoteză într-o cercetare psihologică
Enumerați și descrieți pe scurt criteriile unei ipoteze valide
Clasificați ipotezele după gradul de generalitate
Enumerați și descrieți etapele formulării ipotezelor.
Concluzii

Această a patra prelegere se ocupă de tematica generării și a formulării
ipotezelor, precum și de etapele formulării ipotezelor, încercând să clarifice o serie
de probleme referitoare la acestea.

48

Unitatea de studiu V.

Metode și design -uri de cercetare

Unitatea de studiu V. Metode și design -uri de cercetare 48
Obiectivele unității de studiu 49
Cunoștințe preliminare 49
Resurse necesare și recomandări de studiu 49
V. Metode și design -uri de cercetare 50
V. 1. Designuri de cercetare: clasificare 50
V. 2. Design -uri descriptive 52
V. 3. Design -uri experimentale 53
Rezumat 55
Cuvin te cheie 55
Teste de autoevaluare 55
Concluzii 55

49

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– clasificarea designurilor de cercetare în funcție de cel puți două criterii
– diferențele dintre tipurile de designnuri de cercetare studiate
– particularitățile designurilor de cercetare experimentale
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să î și fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resur se necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minu te.

50

V. Metode și design -uri de cercetare

V. 1. Designuri de cercetare: clasificare

În științele sociale metodologia se ocupă pe de o parte cu analiza critică a
activității de cercetare și pe de altă parte, cu formularea unor propun eri pentru
perfecționarea acesteia. În 1959, Paul Lazarfeld (conform Chelcea, 2002) considera
că metodologia are șase obiective principale: delimitarea obiectului de studiu în
cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor și a tehnicilor de
cercetare, analiza raportului dintre metode și tehnici de cercetare, sistematizarea
datelor obținute în cercetarea empirică și formalizarea raționamentelor. Obiectivele
formulate astfel sunt mai degrabă etape ale cercetării empirice putând fi și obiective
individualizate ale științei metodelor sau metodologiei.
În științele socio -umane, termenul de metodă are diferite accepțiuni. Uneori are
un înțeles mai larg, dacă ne referim la metoda statistică, dialectică, sau poate avea un
sens mai restrâns dacă ne re ferim la metoda observației, chestionarului etc. (Chelcea,
1995). Sunt cunoscute două variante de clasificare a metodelor. Pe de o parte, în
funcție de locul ocupat în procesul cercetării, și ele pot fi: a. metode de culegere a
informațiilor (observația, e xperimentul etc.); b. metode de prelucrare a informațiilor
(cantitative sau calitative); c. metode de interpretare.
O serie de criterii privesc atât metoda cât și design -ul, acestea sunt: tipul de
relație care se stabilește între cercetător și subiect; car acteristicile intrinseci ale
metodelor, scopul cercetării sau numărul subiecților ș.a.
În funcție de tipul de relație care se stabilește între cercetător și subiect pot fi:
 cercetări experimentale . În experimentul psihologic cercetătorul intervine
provoc ând apariția unor reacții și metoda utilizată este experimentul de
laborator.
 cercetări cvasiexperimentale. În acest caz cercetătorul chestionează
participanții la studiu asupra unor evenimente sau trăiri psihologice, dar nu
intervine pentru a provoca reac ții. Metoda utilizată este ancheta (interviul,
chestionarul ș.a.).
 cercetări observaționale În acest tip ce studii cercetătorul este necunoscut
pentru cel care oferă informații. Metode folosite sunt observația, studiul
arhivelor și a urmelor ș.a..
În funcț ie de caracteristicile intrinseci ale metodelor vom distinge între :
 cercetări cantitative. Prin caracterul științific riguros matematic al metodelor
sale și prin condițiile de eșantionare ferme acest tip de studii permit controlul
rezultatelor și generaliz area lor.
 cercetări calitative. Cercetările calitative țintesc la o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realității sociale, nu apelează la metode
statistico -matematice de analiză a informațiilor și datele de cercetare nu pot fi
genera lizate.
În funcție de scop vom avea:
 cercetări descriptive care au ca scop descrierea evoluției unor evenimente
psihice. În cadrul cercetărilor descriptive se pot descrie două abordări:

51
nomotetică și idiografică. Într -o abordare nomotetică scopul este de finirea
trăsăturilor specifice unei populații, determinarea performanțelor medii tipice
ale grupului. Ca urmare, studiile de acest tip obligă la analiza peformanțelor
unui grup mare de persoane. Comportamentul tipic pentru grup nu se va
regăsi identic la n ivel individual. Cercetarea nomotetică nu neagă existența
diferențelor interindividuale, dar are ca scop determinarea asemănărilor dintre
indivizi. Focalizarea pe valorile medii ale grupului a generat multe discuții
referitoare la adecvarea acestei abordăr i în psihologie. Au fost cercetători care
au susțiunut că abordarea nomotetică este inadecvată cercetărilor psihologice
deoarece individualitatea psihică nu poate fi evaluată astfel. Aceștia consideră
că în psihologie importantă este persoana și descrierea unor comportamente
medii nu surprind realitatea. Chiar dacă aceste comportamente se înscriu în
limitele unor reguli general acceptate, ele se dezvoltă specific particularizând
individul. Abordarea idiografică este focalizată pe individualitate și
presupun e descrierea caracteristicilor specifice, individualizante ale
persoanei. Cele două abordări utilizează metode diferite. Astfel, metodele
specifice cercetărilor nomotetice sunt studiul corelațional (ancheta, testul), iar
cele specifice studiilor idiografic e sunt studiul de caz, observația.
 cercetări corelaționale care au ca scop predicția apariției unor evenimente
psihice, stabilirea modului în care unele caracteristici psihice vor evolua prin
raportare la altele. Exemplu: jModul în care performanțele școla re
condiționează performanțele universitare. Când utilizăm valorile unei
variabile (performanța școlară) pentru a face predicții asupra evoluției altei
variabile (performanța universitară), lucrăm cu variabile corelate. Se
stabilește o relație atunci când două măsurători diferite asupra aceluiași
eveniment sau fenomen psihic au legătură între ele. Putem stabili o valoare
calitativă prin nivelul și tipul relației care se stabilește între cele două
variabile prin calculul coeficientului de corelație . Nivelul variației arată cât
de strânsă este această legătură dintre variabile (pragul de semnificație), iar
tipul variației indică direcția pe care se stabilește legătura respectivă
(corelație pozitivă sau negativă). Corelația este o relație asociativă și nu una
de determinare.
 cercetări explicative urmăresc să explice cauza apariției unor evenimente
psihice, explicarea unei evoluții. Metoda la care apelăm în acest caz este
metoda experimentală. Pentru a explica o cauzalitate, trebuie să se respecte
trei condiții: a) existența unei covarianțe între două evenimente (sau
variabile); b) existența unei relații temporale și cauzale între evenimente; c)
eliminarea pe cât posibil a variabilelor cauzale alternative.
În funcție de numărul participanților la cercetare, sau mă rimea eșantionului,
vom avea:
 cercetări statistice în care se studiază și se analizează caracteristicile
psihologice colecționate de la un număr mare de participanți (anchetele socio –
demografice, sondajele de opinie). Metoda utilizată este ancheta.
 cercet ări cazuistice în care se analizează cât mai complet un număr mic de
cazuri (biografia, studiul de caz, monografia). Metodele corespund în acest
caz cu denumirea studiului.

52
V. 2. Design -uri descriptive

Diferențele dintre un design descriptiv și unul exp erimental nu sunt de neglijat.
Cercetarea descriptiv -exploratorie utilizează metode de tipul observație, anchetă, test.
Ea măsoară caracteristicile unei populații așa cum există ele în mod natural, așadar
nu intervine pentru a declanșa anumite comportament e. Utilizează modele specifice
de cercetare și anume design -ul transversal, al eșantioanelor succesive independente
și longitudinal. Cercetarea experimentală utilizează metoda experimentală și măsoară
caracteristicile unui proces sau ale unei trăsături psi hice, izolând -o din structura
generală a personalității și provocând evoluția sa într -o situație artificială. Cercetarea
experimentală apelează la o serie de design -uri specifice cum sunt design -ul
multigrup, monogrup și complex. O cercetare care să evalue ze cu maximă certitudine
caracteristicile sau trăsăturile psihice presupune o abordare complexă cu metode
descriptive și experimentale. O astfel de abordare, complexă din punct de vedere
metodologic, permite realizarea unei validări convergente a datelor.
Design -urile descriptive se clasifică în funcție de un criteriu temporal care
departajează între cercetări transversale, al eșantioanelor succesive independente și
longitudinal.
 Design -ul transversal este utilizat cel mai frecvent în cercetările psihologi ce.
Acest tip de design, sau model de cercetare, presupune analiza unui eșantion
de populație o singură dată. Este focalizat fie pe descrierea caracteristicilor
unei populații, fie pe analiza caracteristicilor diferențiatoare a două sau mai
multe populații . Cercetările transversale au ca scop determinarea relațiilor
dintre diferite aspecte ale fenomenelor și proceselor socio -umane la un
moment de timp bine precizat. Metodele utilizate în acest tip de studii sunt
observația, ancheta și testul. Exemplu: Nivel ul creativității la studenții din
anul II la Psihologie.
 Design -ul eșantioanelor succesive independente trebuie înțeles ca o
succesiune de evaluări transversale. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt
observația și testele. Utilizând un instrumentar con stant (identic) se fac
măsurători pe loturi succesive de subiecți. Exemplu: se determină nivelul de
performanță al creativității pe parcursul a cinci ani la toți studenții din anul I
Psihologie. În acest scop se aplică în fiecare an testul Torrance de gând ire
creativă tuturor studenților din eșantionul țintă. Acest tip de design este
eficient dacă scopul cercetării este să se evalueze modificările psihice care
apar la nivelul unei populații într -o perioadă precizată de timp. Altfel spus,
dacă scopul cercetă rii este determinarea evoluției caracteristicilor pshice la
nivelul unei populații pe parcursul unui număr X de ani. A nu se confunda cu
design -ul longitudinal, care privește evaluarea caracteristicilor aceluiași grup
de subiecți pe parcursul unei perioade determinate. Design -ul eșantioanelor
succesive independente prezintă o serie de dificultăți, cum ar fi păstrarea
constantă și identică a caracteristicilor populațiilor care alcătuiesc loturile
succesive, limitarea efectelor unor evenimente conjuncturale. Exemplu, un
studiu care a avut scopul de a determina atitudinea femeilor căsătorite față de
alcool, în perioada 1990 –2000. În 1995 s -a constat o creștere „în salt“ a
atitudinii negative față de alcool. Analiza evenimentelor sociale colaterale au
arătat că în același timp cu dezvoltarea atitudinii pozitive anti -alcool la
nivelul grupului studiat, la nivel social a avut loc o foarte incisivă campanie

53
publicitară anti -alcool a Ministerului Sănătății. Campanie care s -a reflectat și
în rezultatele cercetării.
 Design -ul longitudinal presupune studiul evoluției fenomenelor psihologice și
evaluarea trăsăturilor aceluiași grup de subiecți în momente diferite de timp.
Se lucrează cu același grup de participanți și în cea mai mare măsură probele
rămân aceleași. Metod ele utilizate cel mai frecvent sunt testele, studiul de
caz, metoda biografică. Exemplu: Se testează același eșantion de subiecți în
2000 și peste 5, 10, 15 ani cu testul Torrance de gândire creativă. Acest
design prezintă o serie de avantaje, dar și dezav antaje. Printre avantaje
enumerăm: posibilitatea de a determina schimbările care apar în structura
personalității și direcția acestor schimbări, explicarea cauzelor apariției unui
comportament, a unei atitudini. Dezavantajele sunt urmarea timpului mare
necesar cercetării. Astfel există posibilitatea pierderii subiecților (fie nu mai
sunt interesați, fie nu mai pot fi găsiți), probele prin aplicări pot fi memorate
involuntar de subiecți și astfel devin inoperante.

V. 3. Design -uri experimentale

În psiholog ie se utilizează metoda experimentală pentru a delimita un proces
sau o caracteristică psihică, în scopul stabilirii trăsăturilor sale specifice prin
construcția unei situații artificiale. De exemplu, este greu de evaluat apelând la o
metodă descriptivă da că o persoană care citește utilizează un limbaj complet
interiorizat (articulare subvocală) sau semi -interiorizat (citește în gând cu o ușoară
mișcare a buzelor). Haber și Haber (1982) au stabilit, apelând la o cercetare
experimentală, durate diferite de p arcurgere a două texte în funcție de nivelul de
interiorizare a limbajului și de gradul de dificultate a textului. Experimentul a
presupus două texte cu niveluri diferite de dificultate, unul din cele două obliga la un
control atent al pronunției și s -a presupus că timpul necesar parcurgerii sale în cazul
persoanei care utilizează un limbaj semi -interiorizat va fi mai mare decât pentru cel
care utilizează limbajul complet interiorizat. Cercetătorii au cronometrat timpul
necesar în fiecare din cele două situ ații. Ipoteza a fost confirmată, persoanele care
utilizează un sistem de citire semi -interiorizat parcurg textul într -un timp
semnificativ mai lung. De asemenea, s -a demonstrat că textul mai complicat a
necesitat mai mult timp comparativ cu textul simplu.
Caracteristicile unui experiment corect . Se utilizează metoda experimentală
atunci când psihologul dorește să măsoare ceea ce se ascunde în spatele unei
conduite și / sau cauzele care o generează. Experimentul este o metodă care permite
precizarea relații lor cauzale și care presupune manipularea unuia sau a mai multor
factori și măsurarea efectelor acestei manipulări asupra comportamentului. Factorii
pe care cercetătorul îi controlează sau îi manipulează se numesc variabile
independente . Comportamentele sa u procesele asupra cărora se acționează (utilizate
pentru măsurarea efectului variabilelor independente) se numesc variabile
dependente.
Patru caracteristici disting un experiment corect de unul incorect: validitatea
internă, fidelitatea, sensibilitatea ș i validitatea externă. Un experiment dispune de
validitate internă atunci când orice factor care ar putea influența necontrolat
rezultatele este îndepărtat, cauza și efectul fiind bine delimitate. Se consideră un
experiment ca dispunând de fidelitate atunc i când el este replicabil. Cu alte cuvinte,
dacă prin repetarea sa se obțin aceleași rezultate atunci se consideră că primul

54
experiment a avut un grad mare de fidelitate. Un experiment dispune de sensibilitate
atunci când se pot măsura efectele oricărei va riabile independente oricât de mică
intensitate ar avea ea. Se consideră un experiment ca având validitate externă dacă
rezultatele se pot generaliza asupra altei populații.
În mod obișnuit, cele patru caracteristici nu se regăsesc în egală măsură
simulta n într -o cercetare. Procedurile de creștere ale uneia le pot reduce pe celelalte,
de exemplu procedurile de creștere a sensibilității pot reduce validitatea externă.
Controlul situației experimentale . Pentru a realiza un experiment corect, trei
elemente tr ebuie avute în vedere: a. Modalitățile de manipulare a variabilelor; b.
Menținerea condițiilor experimentale; c. Grupul de control.
Aceste trei elemente ale controlului urmăresc un obiectiv comun și anume să
asigure condițiile necesare obținerii unor infe rențe cauzale (covarianța, ordonarea
temporară, eliminarea cauzelor alternative posibile) și a validității interne a
experimentului.
Modalitățile de manipulare a variabilelor se referă la condițiile de covarianță,
ordonare temporară. Covarianța presupune obținerea unor modificări la nivelul
variabilei dependente doar atunci când se modifică variabila independentă.
Ordonarea temporară se realizează implicit prin realizarea condiției de covarianță
deoarece modificarea variabilei independente se produce anter ior modificării -răspuns
a variabilei dependente.
Menținerea condițiilor experimentale presupune că orice factor ce ar putea
influența evoluția variabilei dependente, altfel spus performanța subiectului, trebuie
eliminat pentru a putea decide asupra influen țelor reale ale variabilei independente.
Este important să recunoaștem că în fapt noi controlăm doar acei factori despre care
presupunem că vor influența comportamentul pe care îl măsurăm. Este posibil să
existe și alți factori care să determine modificări ale variabilei dependente. Dacă pe
parcursul studiului aceștia pot fi delimitați, este obligatoriu să îi eliminăm. Dar
varianta cea mai corectă în aceste situații este reluarea studiului de la început cu
izolarea influențelor nou descoperite. Utilizarea u nui grup de control este opțională
în cercetările experimentale. Dacă se optează pentru acesta este obligatoriu ca toate
caracteristicile grupului experimental să fie prezente și la cel de control.
Tipuri de design experimental . Cele mai frecvente tipuri de design -uri utilizate
în experimente sunt design -ul multigrup și monogrup. La rândul său design -ul
multigrup poate fi: a) al grupurilor independente ; b) corespondente; c) naturale.

55

Rezumat

Sunt cunoscute mai multe criterii de c lasificare a metodelor și implicit a
cercetărilor. În funcție de caracterul cantitativ sau calitativ al modalităților de
evaluare psihologică se diferențiază metode calitative și cantitative. În funcție de
relația care se stabilește între cercetător și sub iect se pot distinge între cercetări
descriptive (fără intervenția cercetătorului), studii experimentale (cu intervenția
cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecți al căror comportament se
analizează (monogrup, multigrup, monosubiect).
Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive și
experimentale. Fiecare categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în
funcție de diferite criterii cum ar fi timpul de desfășurare a cercetării, numărul de
subiecți ș.a . Toate aceste clasificări se utilizează simultan pentru a defini cât mai clar
calitățile unui studiu. Exemplu: putem spune despre un design că este descriptiv,
longitudinal și monosubiect.

Cuvinte cheie

– designuri de cercetare, design longit udinal, design transversal
Teste de autoevaluare

Definiți pe scurt designul transversal și precizați în ce tip de cercetări poate fi
folosit
Definiți pe scurt designul eșantioanelor succesive independente și precizați în
ce tip de cercetări poat e fi folosit
Definiți pe scurt designul longitudinal și precizați în ce tip de cercetări poate
fi folosit
Concluzii

Această a cincea unitate de studiu se ocupă de tematica metodelor și a
designurilor de cercetare, într -o clasificare a acestora din ur mă în designuri
descriptive și experimentale.

56
Unitatea de studiu VI.
Tipuri de design experimental

Unitatea de studiu VI.
Tipuri de design experimental 56
Obiectivele unității de studiu 57
Cunoștințe preliminare 57
Resurse necesare și reco mandări de studiu 57
VI. Tipuri de design experimental 58
VI. 1. Design -uri multigrup (al grupurilor independente, corespondente și
naturale). 58
VI. 2. Design -uri monogrup (complet și incomplet) 61
VI. 3. Design -uri complexe de cercetare 63
Rezumat 64
Cuvinte cheie 64
Teste de autoevaluare 64
Concluzii 64

57

Obictivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– diferența dintre variabilă independentă și variabilă dependentă
– proble matica generală a tipurilor de designuri experimentale
– avantajele și dezavantajele diferitelor tipuri de design experimental
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe gene rale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să î și fi însuși t informațiil e prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

58

VI. Tipuri de design experimental

VI. 1. Design -uri multigrup (al grupurilor independente, corespondente și
naturale).

Design -ul grupurilor independente

Cel mai simplu experiment de acest tip presupune respectarea a două co ndiții:
a. variabila independentă se aplică de două ori cu nivele diferite de
intensitate; b. diferențele de reacție sau evoluția variabilei dependente reprezintă
măsura efectului variabilei independente.
În design -ul multigrup fiecare grup reprezintă o c ondiție de realizare a
variabilei independente. Cel mai frecvent model utilizat este cel al grupurilor
independente, în care grupurile sunt astfel selectate încât să dispună de aceleași
caracteristici. Astfel, dacă se obțin reacții diferite la aceeași stim uli, atunci putem
afirma că diferența de comportament se datorează variabilei independente și nu unor
caracteristici intrinseci diferențiatoare ale populațiilor avute în studiu. Loftus și
Burns (1982), au testat capacitatea de memorare a detaliilor imagini lor de film. Ei au
selectat două grupuri de subiecți, primul a vizionat o variantă violentă a unui film, iar
al doilea o variantă romantică. Primul grup a reținut mai multe detalii decât grupul al
doilea. Cele două grupuri au avut aceleași caracteristici, în consecință diferențele
obținute la nivelul memoriei de scurtă durată a detaliilor s -au datorat variabilei
independente și anume a gradului de agresivitate a imaginilor. Logica acestui
experiment este simplă, dacă cele două grupuri de subiecți sunt compa rabile din toate
punctele de vedere la începutul testării și dacă cele două grupuri sunt tratate identic
cu excepția tipului de variabilă independentă, atunci diferențele de reacție se
datorează acesteia.
În acest tip de design grupurile comparabile sunt formate în funcție de
caracteristicile variabilei independente. Aceasta presupune ca eșantionarea să asigure
șanse egale oricărei persoane din populația țintă să facă parte din unul din cele două
grupuri. Pentru a realiza dezideratul comparabilității rezul tatelor se utilizează două
căi de selecție a grupurilor și anume eșantionarea aleatoare sau multistadială.
Eșantionarea aleatoare presupune selecția unuia sau a mai multor grupuri de
subiecți din aceeași populație. Teoria eșantionării oferă certitudinea c ă la nivel mediu
aceste grupuri sunt comparabile la începutul cercetării. Eșantionarea aleatoare
asigură validitatea internă a experimentului deoarece echilibrează diferențele dintre
subiecți și totodată crește validitatea externă a rezultatelor asigurând
reprezentativitatea grupurilor. Acest tip de eșantionare ar putea fi utilizată pentru
stabilirea grupurilor echivalente, dar este destul de rar întâlnită în psihologia
experimentală, fiind specifică celei descriptive. Scopul acestui tip de cercetare fiind
„să descrie“ o populație apelând la un segment al acesteia. Într -o cercetare
experimentală, scopul este identificarea variabilei independente ca sursă a
deosebirilor dintre grupuri, ceea ce se realizează mai ușor apelând la al doilea tip de
eșantionare și anume cea multistadială. Eșantionarea multistadială este un procedeu
care presupune o selecție secundară a persoanelor care formează eșantionul prin
intermediul selecției grupurilor la care aceștia au aparținut inițial. Beneficiul acestui

59
tip de eșantionar e îl reprezintă asigurarea repartiției echilibrate a subiecților în
grupurile experimentale.
Validitatea externă în design -ul grupurilor independente. Eșantionarea
multistadială este specifică cercetărilor experimentale, dar utilizarea ei nu este
suficient ă pentru a asigura generalizarea rezultatelor obținute într -un experiment
asupra întregii populații. Putem considera rezultatele unui singur experiment ca fiind
valide și generalizabile în condițiile în care selecția grupurilor de subiecți a fost
corectă d in cel puțin două motive:
a. comportamentele umane sunt relativ constante și totodată
reprezentative pentru grupuri similare cu cele care au fost testate. În mod
obișnuit, generalizările de la un singur experiment se pot face doar la
grupurile ce aparțin ace leiași comunități;
b. dacă experimentul se repetă și rezultatele celor două studii
sunt semnificativ comparabile atunci putem fi siguri de validitatea externă a
acestora.
Validitatea internă în design -ul grupurilor independente. Pentru a asigura
validitatea internă este necesar să se controleze doi factori, și anume variabilele
nerelevante și caracteristicile grupului experimental. Variabile nerelevante .
Eșantionarea este una din principalele modalități de control al variabilelor
nerelevante, dar separarea lo r nu este întotdeauna certă. Există „variabile contopite“
(Radu, 1993) care pot influența rezultatele unei cercetări deși rămân mascate. Ele se
mai numesc și variabile confundate , deoarece manifestările lor sunt sistematic legate
de manifestările altei var iabile care face obiectul experimentului. De exemplu,
Kendall, 1962, a selectat trei grupuri de elevi omogene din punct de vedere al
eșantionării și a montat un experiment care a avut ca scop măsurarea eficienței unor
metode de învățare a limbilor străine. Metoda a presupus evaluarea în două momente
de timp a performanțelor, la începutul și la sfârșitul anului, și stabilirea diferențelor
de preformanță. Rezultatele au dovedit existența unor diferențe semnificative de
performanțe între cele trei grupuri. Per formanțe diferite nu au fost generate de
metodele de predare, care erau identice pentru toate clasele studiate (reprezentau
variabila independentă controlată), ci de aptitudinile didactice ale profesorilor care
predau la cele trei clase (care au fost necon trolabile și ca urmare au fost variabile
confundate). Dacă se presupune prezența unei variabile confundate într -un
experiment se apelează la planuri factoriale și la experiment replică.
Caracteristicile grupului experimental . Pentru ca într -un experiment să se
obțină rezultate cu validitate internă mare este necesar ca grupul de subiecți să
rămână constant pe parcursul cercetării. Se pot „pierde“ subiecții pe două căi:
1) Din cauza apariției unor factori care determină condiții de
testare diferite, cum ar fi cercetător care își pierde vocea, pornirea unei
alarme de mașină, intensități diferite ale curentului electric ș.a. Aceste
tipuri de pierderi se numesc pierderi mecanice și pot fi compensate fie
prin înlocuirea subiecților cu care se lucrează în momentul respectiv cu
următorii selecționați, fie prin repetarea experimentului;
2) Din cauza micilor neglijențe ale experimentatorului (selecția
grupului fără acordul subiecților, abilitățile, capacitățile, caracteristici
diferite ale subiecților ș.a.) Aceste tipuri de pierderi se numesc pierderile
selective de subiecți.

60
Design -ul grupurilor corespondente.
Design -ul grupurilor independente este cel mai des utilizat în cercetarea
experimentală. Dar pentru ca rezultatele să îndeplinească condiția de validitate și
fidelitate numărul subiecților care alcătuiesc grupele de cercetare trebuie să fie
suficient de mare pentru a avea garanția că diferențele individuale sunt fără
importanță și se încadrează în media performanțelor grupului. Pentru ca cercetarea să
îndeplineasc ă condițiile de validare trebuie ca grupul să fie alcătuit dintr -un număr
suficient de mare de subiecți. Se admite un număr de 30 – 50 ca fiind suficient, dar
cel mai bine este să ne ghidăm rezultatele primare obținute, media și abaterea
standard. Dacă aba terile standard ale performanțelor sunt mai mici decât mediile,
atunci rezultatele dispun de fidelitate și validitate și putem considera grupul eterogen.
Design -ul grupurilor corespondente permite selecția subiecților fără să se
apeleze la tehnici de eșan tionare. Este mult mai simplu să se utilizeze criteriul
corespondenței (asemănării perechilor) în selecția grupului experimental. De
exemplu, în studiile de zoopsihologie criteriul de selecție poate fi unul genetic și în
virtutea acestuia se poate presupun e că rezultatele obținute de două grupuri sunt
comparabile. Același criteriu genetic s -a utilizat când s -au comparat caracteristicile
psihologice ale gemenilor. În selecția grupurilor s -a apelat la tehnica similarității
subiecților , dar în alegerea grupulu i care participă la cercetare se poate utiliza și o
alta tehnică de selecție și anume tehnica pretestării . În acest caz, grupurile de
subiecți sunt supuse unui examen preliminar, care permite ulterior alegerea
persoanelor care au obținut performanțe compar abile. Se pune problema alegerii
probei cu care se face pretestarea.
Sunt cunoscute trei variante:
 Se utilizează în pretestare proba ce va fi utilizată în experimentul propriu -zis.
 Proba din pretestare este similară, dar nu identică cu cea din experiment.
 Pentru cazuri extreme, proba din pretestare este esențial diferită de cea din
experiment.
Dificultăți care pot apărea în utilizarea design -ul cu grupuri corespondente:
 Pentru că presupune testarea fiecărui subiect de două ori este dificil de găsit
persoan e care să accepte acest demers.
 Dacă se găsesc persoane care să corespundă, să fie similare din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice, de obicei sunt în număr foarte mic și grupul nu
poate fi reprezentativ pentru întreaga populație.
 O altă problem ă este generată de faptul că grupurile de subiecți sunt
comparabile doar din punctul de vedere al dimensiunii pe care o testăm (de exemplu,
capacitatea de rezolvare a problemelor). Este de dorit ca subiecții să fie comparabili
din punctul de vedere al majo rității caracteristicilor. Logica acestei cerințe este
relativ simplă, prezența unei variabile independente poate influența rezultatele
cercetării.
Prin urmare, design -ul grupurilor corespondente este superior design -ului
grupurilor independente doar atun ci când numărul subiecților de care avem nevoie
pentru cercetare este mic.
Design -ul grupurilor naturale.
Se discută problema apariției unor rezultate invalide datorate diferențelor
individuale, care reprezintă variabile necontrolabile. În psihologia soci ală și a
personalității, diferențele individuale reprezintă mai mult decât o eroare de variație și
o sursă de eroare. Aceste diferențe individuale sunt denumite variabile subiect și sunt
diferite de variabilele independente manipulate. De exemplu, variabil a independentă

61
este nivelul de cunoaștere a unei melodii, iar variabila subiect este gradul de
introversie -extraversie. Design -ul grupurilor naturale se bazează pe variabilele
subiect pe care le consideră variabile independente (cercetări asupra efectelor
traumatice ale unor intervenții chirurgicale, cercetări asupra relației dintre rata
divorțurilor și neurastenie etc.). Acest tip de cercetări se mai numesc și cercetări
corelaționale pentru că presupun analiza corelațiilor existente între caracteristicile
subiectului și performanțele sale. Design -ul grupurilor naturale este eficient în
realizarea a două deziderate și anume descrierea și predicția. Rezultatele obținute în
cadrul unei cercetări de acest tip nu permit raționamente de inferență. Covariația a
două variabile nu însemnă că prezența uneia implică obligatoriu prezența celeilalte.
Demonstrarea unei relații de covarianță nu indică nimic cu privire la direcția unei
relații cauzale. Pentru a susține inferențe cauzale atunci când apelăm la un design
natur al este necesar să respectăm condiția eliminării cauzelor alternative posible.
Măsurile speciale de control necesare realizării unor experimente corecte
privesc expectațiile subiectului și ale experimentatorului. De exemplu, studiul
efectelor alcoolului a supra capacității de memorare (Orne, 1962, Rosenthal, 1963)
poate conduce la următoarele două tipuri de așteptări: cercetătorul consideră că
performanța va scădea în condițiile ingestiei de alcool, iar subiecții cred că alcoolul
le poate genera o stare de relaxare. În aceste condiții, cercetătorul va interpreta o
serie de manifestări ca fiind datorate alcoolului, iar subiectul poate să trăiască
subiectiv o stare de relaxare mai puternică decât cea indusă de alcool. Efectele
expectațiilor pot fi eliminate, d ar nu în totalitate. Mai corect spus ele pot fi diminuate
respectând procedurile tip de aplicare a probelor și de prelucrare a rezultatelor, sau
prin utilizarea calculatorului ca intermediar între subiect și cercetător.

VI. 2. Design -uri monogrup (complet și incomplet)

Într-un experiment se administrează uzual cel puțin două nivele de intensitate a
unei variabile pentru a putea determina o influență diferențiată la nivel
comportamental. Condiția unei unice variabile cu două nivele de intensitate este
specifică design -urilor experimenatle în care se utilizează mai multe grupuri de
subiecți, minim două. Sunt situații în care utilizarea grupurilor multiple este inutilă,
deoarece se pot obține rezultate valide lucrând cu un singur grup. Cercetările
experiment ale în care se utilizează un singur grup de subiecți se încadrează în
cercetările monogrup.
Avantajele design -ului monogrup
 Selecția simplă a subiecților. Grupul experimental este mai
ușor de format deoarece numărul de persoane care trebuie selectate este mai
mic.
 Economia de timp. Spre exemplu, Posner (1973) – descrie o
serie de experimente care au avut drept scop stabilirea proceselor cognitive
implicate în identificarea literelor pe parcursul activității de citire. Într -unul
din aceste experimente s -a măsurat timpul necesar identificării literelor în
funcție de modalitatea de scriere a lor. Se prezentau literele scrise cu aceleași
caractere (majuscule – AA) sau cu caractere diferite (Aa). Cercetătorii au
descoperit că citirea literelor scrise cu caracte re diferite presupune un timp
mai lung cu 80 de milisecunde. Având în vedere diferența minimă de timp
realizată de cele două grupuri în citirea celor două tipuri de grupări de litere,
devine ineficient să utilizeze două grupuri de subiecți, căci timpul nec esar

62
pentru a face instructajele este mai mare. În aceste condiții se poate apela,
fără ca rezultatele să sufere, la un singur grup de subiecți.
Limitele design -ului monogrup
 Primă limită este generată de necesitatea de a aplica repetat
același tip de prob e, ceea ce conduce la oboseală și învațare, la erori. Aceste
erori se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practică . Dacă
ne referim doar la performanțe, erorile comise le denumim „erori progresive“.
Erorile progresive pot fi evitate dacă în proiectarea design -ului experimental
se respectă regulile de asigurare a validității interne.
 Nu poate fi utilizat pentru a cerceta variabile subiect (vezi
design -ul grupurilor naturale).
Se descriu două tipuri de design monogrup: monogrup complet și m onogrup
incomplet . Diferența dintre cele două tipuri constă în modul de anulare a erorilor
progresive. În cadrul design -ului monogrup complet , se aplică diferite nivelele ale
variabilei independente într -o ordine aleatoare tuturor subiecților. Astfel, se r educe
posibilitatea învățării și a apariției oboselii, iar rezultatele sunt neviciate. În cadrul
design -ului monogrup incomplet, se anulează erorile prin aplicarea unor diferite
niveluri ale variabilei independente pe subiecți diferiți (nu se aplică toate nivelele
variabilei independente la același subiect). În etapa următoare se analizează
rezultatele parțiale la nivel de grup. Denumirea de „incomplet“ decurge din faptul că
nu se aplică tuturor subiecților toate nivele variabilei independente.
2.1. În cad rul design -ul complet monogrup se lucrează cu un singur grup, cu o
variabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate. Fiecare nivel de intensitate
se aplică fiecărui subiect. Se definesc două tipuri de design monogrup în funcție de
modalitățile de aplicare a variabilei independente:
 Design monogrup complet ABBA . Dacă denumim nivelele de
intensitate ale variabilei independente A și B pentru că se lucrează cu
fiecare subiect cu cele două nivele în ordinea ABBA vom denumi acest
tip design monogrup comp let ABBA . Se utilizează atunci când fiecare
nivel al variabilei independente se poate aplica de minim două ori pentru
fiecare subiect. Se mai numește și contrabalansare ABBA deoarece
permite evitarea erorilor progresive. Din punctul de vedere al
experiment ului, contrabalansarea ABBA înseamnă aplicarea celor două
niveluri ale variabilei independente succesiv într -o primă etapă (AB),
pentru ca în a doua etapă ordinea să se schimbe (BA). Problema care
poate apărea în acest tip de design este aceea a anticipări i efectelor în
condițiile în care se aplică de mai multe ori aceeași succesiune de
variabile AB BA, AB BA ș.a..
 Design -ul monogrup complet cu repartiție aleatoare Fiecare
nivel al variabilei independente se aplică pe subgrupuri de subiecți.
Numărul subgrup urilor experimentale corespunde numărului de niveluri
ale variabilei independente. Utilizând acest model, admitem existența
unor erori medii pe subgrupe de subiecți care se echilibrează la nivelul
întregului grup.
2.2 Design -ul monogrup incomplet
Se lucre ază cu un grup experimental și cu o variabilă independentă cu mai
multe nivele de intensitate. Nu se aplică fiecare nivel de intensitate al variabilei
fiecărui subiect.
Limite ale design -urilor monogrup

63
 Nu permit cercetarea efectelor variabilelor subiect de tipul
vârstă și sex.
 Transferul diferențial este redus când se utilizează corect
tehnicile de contrabalansare.

VI. 3. Design -uri complexe de cercetare.

Acest tip de design este cel mai frecvent utilizat în cercetarea psihologică,
deoarece permite eva luarea simultană a două sau mai multe variabile. Johnson
(1983) a studiat performanțele memoriei la persoane cu diagnostic de depresie și la
non-depresivi. Ipoteza studiului a fost aceea că persoanele depresive memorează cu
mai mare ușurință cuvintele prez entate într -o probă care nu se finalizează, în timp ce
persoanele non -depresive își vor aminti cu mai mare ușurință cuvintele prezentate
într-o probă finalizată.
Experimentul a avut următorul design. În prima etapă s -au prezentat 12 filme
scurte celor dou ă grupe de subiecți, depresivi și non -depresivi. Cele 12 filme au fost
10 au fost întrerupte înainte de final și două au rulat până la sfârșit. În etapa a doua s –
a cerut tuturor participanților să povestească acțiunea filmelor. Ipoteza cercetării s -a
confirmat, subiecții depresivi și -au amintit preponderent filmele fără final, în timp ce
non-depresivii si -au amintit preponderent filmele cu final.
Cel mai simplu design complex de cercetare este cel prezentat mai sus, care se
numește design 22, deoarece el presupune doar două gupe de subiecți și două probe.
Într-un design complex putem avea mai multe categorii de subiecți, sarcinile pot fi
mai multe (de exemplu, 2 3, 33 etc.).
Avantajele design -ului complex de cercetare
 Permite verificarea practică a unor enunțuri toretice.
 Rezolvă problema variabilelor necontrolate. Dacă pe parcursul
experimentului se manipulează o singură variabilă independentă, este
esențial ca oricare altă variabilă independentă potențială să fie controlată
pentru a nu influența rezult atul. Utilizând acest tip de design se pot măsura
efectuele mai multor variabile asupra comportamentului.

64

Rezumat

Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situații
artificiale (în mod obișnuit în laborator ) pentru a izola procese, funcții sau trăsături
psihice pe care vor să le cerceteze. Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a
unei funcții psihice este practic imposibilă, iar în aceste condiții concluziile și
dezvoltările teoretice care urmează unu i studiu experimental trebuie să ia în
considerare existența unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influența
rezultatele, chiar dacă acțiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
Selecția grupurilor de subiecți se face în baza presupunerii inițiale a
comparabilității lor. Astfel, dacă un grup are rezultate diferite de cel de -al doilea
putem presupune că este efectul acțiunii unei variabile independente. În practică se
utilizează cel mai frecvent două de căi de selecție a subiecților, randomi zată și
contrabalansată.
Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot
fi la rândul lor cu una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o
variabilă independentă pot fi: multigrup (grupuri corespondende, grupu ri
independente, grupuri naturale) și monogrup. Experimentele cu mai multe variabile
independente presupun un design complex de cercetare.
Cuvinte cheie

– design experimental, mono -grup, multi -grup, grup natural
Teste de autoevaluare

Descrieți designul experimental al grupurilor independente
Definiți conceptul de grupuri naturale
Descrieți designul experimental monogrup
Concluzii

Această a șasea unitate de studiu a atins problematica tipurilor de design
experimental, cu ac cent pe cele multigrup, monogrup și complexe.

65

Unitatea de studiu VII.
Metode descriptive

Unitatea de studiu VII.
Metode descriptive 65
Obiectivele unității de studiu 66
Cunoștințe preliminare 66
Resurse necesare și recomandări de s tudiu 66
VII. Metode descriptive 67
VII. 1. Metoda observației 67
VII. 2. Ancheta 70
VII. 3. Metoda chestionarului 71
VII. 4. Metoda interviului 74
VII. 5. Definirea conceptului de „eșantionare“ 76
VII. 6. Tipuri de eșantionare . 78
Rezumat 80
Cuvinte cheie 80
Teste de autoevaluare 80
Concluzii 80

66

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– definiția, avantajele și dezavantajele metodelor de culegere a datelor precum
observația, interviul, chestionarul
– va cunoaște tehnicile de eșantionare utilizate în cercetarea psihologică
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialit ate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să îș i fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurger e a unității de studiu este de 12 0 de minute.

67

VII. Metode descriptive

VII. 1. Metoda observației

Observația este una dintre cele mai cunoscute metode de cercetare. Ea se
definește ca fiind o „metodă de culegere de date care presupune accesul direct la
obiectul cercetat“ (Sarantako s, 1994). Ea este utilzată cel mai frecvent în combinație
cu alte tehnici de cercetare, cum sunt interviul, anamneza, analiza de caz, studiul
documentelor ș.a.. O sarcină importantă a psihologului care utilizează această metodă
este să descrie comportament ul într -un context natural și să identifice relațiile care se
stabilesc între variabile. Exemplu, Krantz (1979) utilizând metoda observației a
descris relația dintre obezitate și comportamentele sociale în cofetării. Astfel
obezitatea moderată se asociază atât cu frecventarea cofetăriilor în grup cât și cu
comportamente de consum redus de alimente și calorii. Marii obezi frecventează
cofetăriile neînsoțiți și dezvoltă comportamente de consum crescut de calorii.
Informațiile obținute prin utilizarea acestei metode permit descrierea
comportamentelor în contextul dezvoltării lor.
Observația poate fi utilizată cu succes în orice domeniu al științelor sociale, dar
nu poate fi utilizată decât pentru măsurarea prezentului. Această metodă nu permite
culegerea de inf ormații asupra cauzelor și consecințelor unor fenomene sociale.
Tipuri de observație . Se cunosc mai multe tipuri de observație, unele mai
cunoscute și mai utilizate, altele mai puțin cunoscute. Sarantakos (1994) descrie mai
multe tipuri în funcție de urmă toarele criterii: nivelul de structurare, implicarea
cercetătorului, nivelul de formalizare al protocolului, locul în care se desfășoară
cercetarea.
În funcție de nivelul de structurare observația poate fi: naivă (nestructurată și
uzuală interacțiunilor umane) versus științifică (planificată, organizată sistematic și
raportată la un anumit scop);
În funcție de nivelul de implicare al cercetătorului observația poate fi:
neparticipativă (cercetătorul este „spectator“, specifică studiilor cantitative) versu s
participativă (cercetătorul „co -părtaș“, specifică studiilor calitative). În observația
participativă este ideal ca identitatea cercetătorului să nu fie cunoscută de membrii
grupului care este studiat. Studiile care urmăresc să măsoare condițiile de munc ă într –
o uzină, integrarea unui grup de emigranți în comunitate, comportamente și
caracteristici de relaționare în grupurile de homosexuali, obligă la integrare în
grupurile respective. Doar astfel este posibil să se determine caracteristicile grupului,
atitudinile față de restul comunității, ca și atitudinile specifice în interiorul grupului.
În cazul observației neparticipative, cercetătorul se poziționează exterior față de
obiectul studiului și ideal ar fi să fie cu totul în exterior, adică „spectator in vizibil“.
Cel mai clasic exemplu de observație neparticipativă este observația de laborator,
frecvent întâlnită în laboratoarele psihologice.
Tot in funcție nivelul de implicare al cercetătorului distingem între observația
directă (scopul cercetării și id entitatea cercetătorului sunt cunoscute de către
participanții la studiu ) versus „mascată“ (scopul cercetării și identitatea
cercetătorului nu sunt cunoscute). O altă clasificare distinge între observație activă
(cercetătorul este implicat activ în activit atea pe care o urmărește) versus pasivă
(cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte“). Neimplicarea oferă celui de -al
doilea tip un grad mai mare de obiectivitate și neutralitate. Și mai putem distinge

68
între observația directă (presupune o relație directă cu obiectul studiului) versus
indirectă (nu presupune prezența obiectului de cercetat) Exemple: se poate studia
prin observație directă conflictele în grupurile de școlari; iar prin observație indirectă
conflictele din cuplurile de vârstă medie pr in observarea comportamentelor copiilor
proveniți din cupluri confictuale.
În funcție de nivelul de formalizare al protocolului observația poate fi :
structurată (utilizează o procedură formală, strict organizată, cu obiective bine
definite de evaluat, cum ar fi numărul de foi de indigo utilizate pe parcursul unei ore
de curs de studentul X) versus nestructurată (nu presupune un protocol ferm
antestabilit, informațiile se culeg prin raportare la scopul urmărit, dar de multe ori se
organizează ierarhic „post factum“). În aceeași categorie găsim și observația
semistructurată, care este o soluție de compromis între cele două tipuri descrise mai
sus.
În funcție de locul în care se desfășoară cercetarea observația poate fi: naturală
versus de laborator.
Design -ul cercetării care utilizează observația ca metodă principală presupune
respectarea unor etape bine definite, și anume: selectarea și formularea temei,
selectarea eșantionului și obținerea aprobărilor necesare desfășurării activității de
cercetare, selectare a grupului de observatori (dacă este necesar), culegerea datelor,
analiza datelor și raportul de cercetare.
1. Selectarea și formularea temei de cercetare presupune fixarea și explicarea
scopurilor, ca și a structurii activităților care urmează a se efectu a. În abordările
cantitative topica este riguros fixată astfel încât de la început sunt precizate toate
elementele care trebuie observate. Se definesc categoriile, clasele care prezintă
interes pentru studiu (comportamente, relații etc.). Aceste categorii se stabilesc de
persoana care efectuează cercetarea în colaborare cu un grup de experți din domeniul
în care se înscrie tema studiului. În abordările calitative, în care se utilizează
preponderent observația participativă, se fixează un model de lucru fără ca acesta să
fie definit și definitiv de la început. De asemenea, categoriile și faptele de observat
nu sunt antefixate. În acest caz, observația înseamnă mai mult o explorare a zonei de
cercetare, cu scopul de a delimita categoriile de obsevație.
2. Selectarea eșantionului și accepte necesare desfășurării activității de cercetare. În
cazul opțiunii pentru o abordare cantitativă, lotul de subiecți (sau unitățile de
observație) se selectează prin respectarea procedurilor clasice de eșantionare. În
cazul ab ordărilor calitative, lotul de subiecți nu se selectează în funcție de reguli
statistice, dar trebuie să fie suficient de mare pentru a permite îndeplinirea
obiectivelor studiului.
3. Selectarea observatorilor. Observația este o metodă dificilă care nu po ate fi
utilizată decât de persoane care dispun de o serie de calități cum sunt: inteligență și
experiență, informații multiple și corecte asupra temei, flexibilitate și capacitate de
adaptare, abilitate de a colabora cu alții și de a urma planul de cerceta re în amănunt
fără a fi influențat de context sau de idei preconcepute, obiectivitate, onestitate și
deschidere la ceilalți. Este important ca persoanele care lucrează cu metoda
observației să fie informați de la început asupra caracteristicile specifice p opulației
pe care se face studiul. Înainte de a incepe lucrul propriu -zis se poate monta un
studiu pilot pe parcursul căruia se asigură familiarizarea cu unitățile de observație, se
descriu soluții posibile la conflicte posibile, se specifică modalitățile de evitare a
surselor de distorsiune a datelor, se fac exerciții de dezvoltare a atenției distributive,
a flexibilității și adaptabilității.

69
4. Colectarea datelor . În acest moment al studiului este foarte important să se asigure
o relație corectă cu subiec ții observației, conformă cu scopurile studiului și cu
metoda aleasă. Dificultatea acestei etape este generată de relația directă a
cercetătorului cu subiectul cercetării. Înregistrarea comportamentelor față în față cu
cel observat poate genera reacții ati pice. Ca urmare, utilizarea reportofoanelor și a
camerelor video, mai mult sau mai puțin mascate reprezintă cea mai bună cale de a
crește validitatea și fidelitatea informațiilor. Alte mijloace de fixare a informațiilor
sunt înregistrările narative și scal ele de evaluare.
Înregistrarea narativă este o descriere exhaustivă a evenimentelor. Pentru a
obține o astfel de înregistrare, se apelează la reportofoane, echipe complexe de
cercetare, camere de filmat. Hartup și Lorenz (1974) au utilizat metoda
observaț iei pentru a determina comportamentele de acceptare și cele agresive în
relațiile interumane. În acest scop ei au filmat diferite scene de agresivitate.
Analiza imaginilor le -a permis să formuleze două concluzii cu privire la factorii
generatori ai comport amentelor agresive. Acestea se datorează fie unor frustrări
relaționale și atunci agresivitatea este descărcată asupra unei alte persoane, fie
sunt generate de trebuințe de acumulare (recuperare de obiecte) și atunci violența
se focalizează pe obiecte. Scalele de evaluare sunt de mai multe tipuri: scale
nominale (cu două variante de răspuns: da sau nu); check -list-urile; scale ordinale
(ordonează evenimentele prin acordarea de ranguri); scale de interval (acordă
valoare comportamentelor prin precizarea dist anței).
5. Analiza datelor și raportul de cercetare este etapa finală în care prelucrarea
informațiilor culese se face fie prin metode cantitativ statistice, fie calitative
interpretative. Raportul are structura determinată de cerințele beneficiarilor
cercetării.
Avantaje și dezavantaje ale utilizării metodei observației ( Krueger, 1983)
Avantajele utilizării metodei observației sunt:
 permite accesul la informații în situații în care alte metode nu sunt eficiente,
cum ar fi aceea în care subiecții nu pot da sau nu vor să dea informații despre
ei;
 procedura de selecție a subiecților este simplă;
 permite descrierea evenimentelor așa cum au ele loc în realitate;
 este relativ puțin costisitoare.
Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:
 nu poate fi folosit ă pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;
 nu pot fi culese informații despre trecut și nu permite predicții;
 nu poate oferi date relevante despre frecvența unui comportament;
 există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi s tudiul relațiilor
de cuplu;
 observatorul poate prezenta o sursă de eroare;
 rezultatele nu sunt generalizabile.
Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot genera
informație distorsionată, sau falsă. În continuare prezen tăm o parte din acestea:
 lipsa de abilitate . Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în
tratarea problemelor
 inconsistența datelor de observație . Apare în două moduri, fie din lipsa de
abilitate a unui observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul
cercetării, fie când sunt implicați mai mulți observatori care nu pot face
observații uniform.

70
 atitudinea observatorului . Se referă la tendința observatorului de a percepe
situații în acord cu ideologia personală, producând o distor sionare a realității.
 lipsa de cunoștințe . Observatorii nu dispun de informații suficiente despre
categoriile implicate în cercetare.
 probleme în înregistrarea și analiza datelor . Faptele pot să nu fie înregistrate
în acord cu realitatea și analiza poate f i non -sistematică și subiectivă.
 lipsa de familiaritete cu grupul observat . Observatorul poate să nu fie
familiarizat suficient cu unitățile de cercetare.
 distorsionarea informațiilor. Informațiile despre fenomenele sau procesele
care fac obiectul cercetăr ii sunt distorsionate de faptul că observatorul se
implică și devine subiectiv sau pentru că respondenții trebuie să acționeze
într-o situație artificială.
 așteptările, ca sursă de eroare . Așteptările privitoare la mulțimea
răspunsurilor și direcția lor c onduce la erori de înregistrare.

Modalități de prevenire a erorilor
Este necesar un efort susținut al observatorului pentru a evita apariția erorilor.
Respectarea câtorva reguli poate asigura un grad crescut de obiectivitate
informațiilor, și anume:
 respe ctarea design -ului de cercetare;
 selecția riguroasă a operatorilor (a observatorilor). Cu această metodă se
poate lucra doar de către cercetători care sunt interesați de tema, dispun de
abilitățile necesare (spirit de observație, capacitatea de concentrare a atenției
ș.a.);
 corectitudinea instructajului operatorilor. Un instructaj corect asigură
informații complete asupra tuturor aspectelor proiectului;
 supravegherea observatorilor. Presupune identificarea erorilor care apar pe
parcurs, soluții concrete la situațiile problematice.

VII. 2. Ancheta

Ancheta este o metodă frecvent utilizată în științele sociale, fie ca unic
instrument, fie împreună cu alte metode. Dacă observația permite formularea de
deducții privitoare la comportamentele generate de un anumi t context, studiile în care
se utilizează ancheta permit accesul la informații care pot explica evoluția acestora.
Metafora care exprimă demersul observațional este: „Dacă vrei să știi cum va
reacționa o persoană uită -te la ea!“. În timp ce metafora coresp unzătoare pentru
anchetă este: „Dacă vrei să știi ce gândesc oamenii, întreabă -i“. Pentru a obține
rezultate valide anterior debutului anchetei este necesar să se se precizeze design -ul
de cercetare, caracteristicile populației cu care se va lucra, modalit ățile de prelucrare
a datelor. Spre exemplu, dacă se efectuează un studiu privitor la preferințele pentru
ciocolată este obligatoriu să stabilim: care sunt caracteristicile participanților la
cercetare și care sunt criteriile de selecție a lor; cum va decu rge ancheta, ce tehnici
sunt mai adecvate pentru populația studiată (chestionar sau interviu) ; ce alte metode
se vor folosi; care este design -ul de cercetare (se lucrează individual, în grup) ; cum
evităm răspunsurile dezirabile social (Dezirabilitatea so cială se referă la posibilitatea
ca participanții la o anchetă să răspundă așa cum este de dorit din punct de vedere
social și nu așa cum cred, ințeleg ei o anumită problemă.). Este absolut necesar ca
inainte de a debuta un studiu să existe răspunsuri clar e referitoare la caracteristicile

71
eșantionului și a modalităților optime de eșantionare, ca și a caracteristicilor design –
ului de cercetare pentru ca rezultatele obținute să fie valide și fidele. Indiferent de
scop, ancheta utilizează un set de întrebări ( sau itemi) predeterminate care se aplică
tuturor subiecților. Răspunsurile orale sau scrise sunt principalele rezultate ale
acestui tip de cercetare. Ca limită menționăm posibilitatea construcției defectuoase a
întrebărilor. În mod obișnuit, conținutul și structura întrebărilor sunt stabilite „în
orb“, pe baza unor informații documentare, ceea ce face posibil ca întrebările deduse
astfel să nu fie adecvate populației căreia i se adresează ancheta. Pentru a evita acest
viciu de procedură se apelează la un st udiu – pilot în care se verifică nivelul de
adecvare al întrebărilor.

VII. 3. Metoda chestionarului

Chestionarul este o metodă frecvent utilizată în științele sociale. El poate fi
administrat fie direct de operator, fie prin poștă. Principala calitate a chestionarului
constă într -o mai mare obiectivitatea a rezultatelor, în măsura în care răspunsurile
primite teoretic nu sunt influențate de operator.
Structura chestionarului. Orice chestionar trebuie să cuprindă trei secvențe,
fiecare având un rol bine definit: scrisoarea introductivă, instrucțiunile de aplicare și
chestionarul propriu -zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de informații despre scopul și
semnificația socială a studiului, informații privitoare la sponsor, garantarea
confidențialit ății răspunsurilor (în cazul în care acestea sunt anonime), explicații cu
privire la modalitățile de răspuns. În funcție de necesitățile studiului se pot insera o
serie de întrebări care să ofere informații privitoare la vărsta, ocupație, sex, localitate
etc.
Instrucțiunile de aplicare sunt cuprinse fie în scrisoarea introductivă, fie ele
reprezintă o secvență de sine stătătoare. Ele cuprind principiile de bază ale cercetării.
De exemplu, faptul că răspunsurile trebuie să corespundă opiniilor personale, că nu
există răspunsuri bune sau greșite, că trebuie completat chestionarul în totalitate și
returnat la o anumită dată (dacă chestionarul se trimite prin poștă).
Chestionarul propriu -zis reprezintă totalitatea întrebărilor sau a itemilor la care
trebuie să se răspundă. Pentru a fi eficient trebuie să se respecte regulile privitoare la
format și conținut.
Formatul chestionarului se referă la modul de prezentare a întrebărilor. În mod
obișnuit întrebările sunt listate de la cele mai simple la cele mai complexe într-o
ordine logică, de la întrebări impersonale sau neutre la întrebări personale, de la
întrebări nespecifice la întrebări specifice. Se utilizează formula ordonare „pâlnie “,
atunci când chestionarul începe cu întrebări simple și gradul de dificultate crește pe
măsură ce ne apropiem de sfârșit. Este o trecere treptată de la simplu la complex. Se
utilizează și formula opusă „ pâlnie întoarsă “, dacă există o justificare logică a acestei
prezentări. De asemenea, este recomandabil să se utilizeze întrebările contingente
sau pregătitoare (De exemplu: Cât de des citiți Biblia ?) urmate de întrebări directe
(De exemplu: De câte ori citiți Biblia pe săptămână ?).
Conținutul întrebărilor . Becker (1996), Vlahos, (1984) sistematizează criteriile
de care trebuie să se țină cont în construcția întrebărilor. Acestea sunt: a. relevanța
(conținutul întrebărilor trebuie să fie corelate temei de cercetare); b. simetria (fiecare
întrebare va face referință la un unic aspect al cercetării și numai la unul); c.
claritatea și simplitatea (întrebările trebuie formulate în limbaj uzual, nu în jargon și

72
fără academisme); d. limbajul (se utilizează expresii uzual folosite de populația
căreia îi este adresat chestionarul).
Dimensiunea sau numărul optim de întrebări într -un chestiona r este o problemă
frecvent întâlnită în construcția acestora. „Regula de aur“ este următoarea: se vor
utiliza un număr cât mai mic de întrebări, dar suficient de mare pentru a surprinde
tema cercetată. Reținem că dimensiunile chestionarelor diferă în funcț ie de scopul
cercetării și de metodologia utilizată. Astfel, numărul cel mai mare de întrebări este
prezent în chestionarele de opinie tip omnibus, chestionare cu întrebări deschise care
urmăresc să obțină informații multiple din domenii multiple.
Tipuri d e întrebări. Se poate face o primă clasificare în funcție de relația dintre
conținut și tema studiului . În funcție de acest criteriu există trei tipuri de întrebări,
primare, secundare și terțiare.
Întrebările primare sunt direct corelate cu tema studiului , fiecare se referă la un
aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele.
Exemple sunt întrebările de contingență și cele directe.
Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema dar sunt folosite pentru a
verifica consistența sau validitatea probei.
Întrebările terțiare au mai degrabă rolul de a detensiona sau a crea momente de
relaxare pe parcursul completării chestionarului. Ele sunt frecvent utilizate și sunt
plasate de obicei înainte de o întrebare dificilă sau imediat după.
Un alt criteriu de clasificare privește adresabilitatea întrebării. În funcție de
acesta avem întrebări directe (Câte țigări fumați pe zi ?) și întrebări indirecte (Câte
țigări credeți că fumează un fumător „înrăit“ pe zi?). Acestea din urmă presupun
evaluarea comportamentelor altora. Această evaluare are un unic criteriu propriile
comportamente ale respondentului (Câte țigări credeți că fumează pe zi un
fumător ?). Acest tip de întrebare se folosește atunci când se presupune că subiecții
vor avea rețineri în a răspunde direct la problemele în discuție.
O categorie aparte de întrebări sunt cele sugestive . Ele sugerează prin modul de
formulare răspunsul dorit. Astfel de întrebări se utilizează mai mult în sociologie și
doar în condiții speciale sub un control strict.
În funcție de tipul de răspuns se pot descrie două tipuri de chestionare: întrebări cu
răspunsuri fixe (antestabilite) sau întrebări cu răspunsuri deschise. Acest al doilea tip
oferă un număr mare de informații, dar există o serie de dificultăți care apar: datorită
numărul mare și variat de răspunsuri care se obțin și care presupun efort de
prelucrare și sistematizare, și prin urmare o semnificativă investiție de timp. În plus,
apar frecvent răspunsuri nerelevante și care nu pot fi interpretate.
Formularea răspunsurilor. Posibilitățile de răspuns (ante -fixate) pot fi diverse,
dar trebuie respectată regula exclusivității, a unidimensionalității și exhaustivității
categoriilor. Exclusivitatea categoriilor cere ca itemii formulați să f ie independenți și
reciproc exclusivi pentru a nu crea dificultăți de opțiune datorate suprapunerii
sensurilor. Unidimensionalitatea se referă la faptul că variantele alese trebuie să
aparțină toate unui unic concept. Exhaustivitatea se referă la faptul că răspunsurile
propuse de autorul chestionarului trebuie să acopere toate variantele posibile de
răspuns. Varianta „Altele“ adăugată la sfârșitul unei serii de răspunsuri are tocmai
scopul de a acoperi variantele la care autorul poate nu s -a gândit. Se util izează
diferite variante de răspunsuri cum ar fi:
 scale cu răspunsuri numerice;
 scale cu răspunsuri verbale;
 scale de discriminare crescătoare;

73
 scale cu răspunsuri grafice;
 scale cu răspunsuri grafic numerice (combinație de simboluri grafice cu
cifre);
 scale cu răspunsuri pe scale termometru;
 scale cu răspunsuri figurale;
 scale cu răspunsuri pe scale Likert;
 răspunsuri pe scale cu ranguri.
Etapele construcției chestionarului . Chestionarele, ca și proiectele de interviu
se construiesc după anumite reguli car e trebuie respectate pentru ca rezultatele
obținute prin utilizarea acestora să fie valide.
În etapa de pregătire se decide asupra tipului de chestionar, conținutului și
tipurilor de răspuns. Etapa de construcției primei variante constă în construcția une i
colecții de întrebări (sau itemi) mai multe decât estimăm că ar fi necesari, care
surprind atât aspectele specifice cercetării, dar și informații mai puțin specifice
(întrebările secundare și terțiare). În această etapă este necesar să stabilim odată cu
itemii și modalitățile de prelucrare a răspunsurilor. Această primă variantă se
analizează și se elimină întrebările neadecvate sau construite greșit.
Etapa analizei critice a chestionarului presupune analiza itemilor de către
specialiști, care pot interve ni sugerând modificarea unora, adăugarea altora etc.
Etapa de reexaminare și modificare constă în analiza observațiilor făcute de
experți și, dacă sunt necesare schimbări în structura chestionarului, acestea se vor
face acum.
Etapa pretestării (sau testare a pilot) . În majoritatea cazurilor se consideră
necesară o etapă de pretestare. În acest scop se aplică chestionarul pe un lot mic și se
analizează răspunsurile obținute.
Etapa de revizuire a chestionarului . Dacă după pretestare se constată erori
majore at unci se revine la etapa întâia.
Etapa definitivării chestionarului. Foarte importantă în această etapă este
revizuirea conținutului itemilor, dar tot atât de importantă este prezentarea
chestionarului din punctul de vedere al formatului, corectitudinii ins tructajului etc.
În ultimele două etape se verifică chestionarul prin raportare la scopul studiului,
ceea ce presupune verificarea:
 dimensiunii chestionarului (este chestionarul prea mare sau prea mic?);
 ariei de acoperire a itemilor (acoperă toate probl emele ?);
 utilității fiecărei întrebări, ca și posibilitatea de a adăuga altele;
 formulării și a clarității conținutului ca și dacă întrebările prin conținut
respectă criteriile de etică ale relației cercetător -cercetare -respondent;
 formei chestionarului ( se verifică dacă există spațiu suficient alocat pentru
răspuns, în special în cazul întrebărilor deschise și dacă răspunsurile pe care
le propunem sunt ușor de înțeles, exhaustive, unidimensionale și exclusive);
 limbajului utilizat în chestionar (corespun de nivelului intelectual al
respondenților și vocabularului acestora?);
 formatului și prezentării itemilor (caracterele literelor, ordonarea în pagină,
culoarea hârtiei și a literelor);
 informațiilor care se cer (dacă sunt suficiente prin raportare la sc opul
cercetării).
Avantaje și limite ale chestionarului. Bailey, 1982, Kidder, 1981, Moser &
Kalton, 1971, Selltiz, 1979 ș.a. enumeră o serie de avantaje și limite ale utilizării
chestionarului în cercetare.

74
Avantajele metodei sunt următoarele:
 pot fi a plicate cu ușurință acoperind zone mari, căci pot fi trimise subiecților
prin poștă;
 se poate păstra anonimatul respondenților;
 permite colectarea unui număr mare de informații în timp scurt;
 anulează sau reduce posibilitatea răspunsurilor false datorate p rezenței
operatorului; răspunsurile dându -se în scris, gradul de sinceritate al
respondenților este mai mare.
 este o metodă stabilă, consistentă, prin urmare permite măsurători stabile,
constante și valide;
Limitele metodei sunt următoarele:
 nu permite cu legerea altor informații în plus față de cele cuprinse în
chestionarul inițial;
 nu se pot determina cauzele unui anumit răspuns;
 identitatea respondentului și condițiile în care a răspuns la chestionar nu se
cunosc cu certitudine.

VII. 4. Metoda interviu lui

Interviul poate fi definit prin raportare la chestionar ca fiind o variantă orală a
chestionarului. Se descriu două etape ale desfășurării interviului. O etapă pregătitoare
(în care se fixează scopurile, se selectează întrebările în funcție de tema s tudiului și
se contactează persoanele care vor fi intervievate) și etapa interviului propriu -zis,
care reprezintă o discuție sistematică și ordonată controlată de intervievator pentru a
evita distorsionările informației.
Folosit atât în studiile calitative cât și în cele cantitative, interviul prezintă
unele caracteristici specifice fiecărui tip de cercetare. În studiile calitative interviul
este utilizat preponderent în varianta nestandardizată (interviul intensiv, interviul
focalizat). În studiile cantita tive se utilizează în special interviurile structurate.
Tipuri de interviu
Clasificarea interviurilor se face în funcție de mai multe criterii, cum sunt:
nivelul de structurare a conținutului; nivelul de standardizare a răspunsurilor;
numărul de persoane intervievate; frecvența aplicărilor.
În funcție de nivelul de structurare a conținutului, interviurile pot fi:
 interviurile structurate se caracterizează printr -o procedură strictă,
presupun construirea și respectarea unui ghid asemănător cu un chestionar
și sunt specifice cercetărilor cantitative. Sunt de fapt „chestionare citite“
de către operator și construite de cercetător. Utilizarea acestui tip de
interviu nu va permite obținerea de informații suplimentare celor inițial
gândite, iar operatorul este u n „soi de robot“.
 Interviurile nestructurate nu presupun o procedură strictă de derulare. Nu
există restricții în formularea întrebărilor, la fel cum nu este absolut
necesară respectarea unei ordonări stricte a acestora. Intervievatorul
dispune de o str uctură a întrebărilor în care se poate mișca liber. Este
utilizat frecvent în abordările calitative.
 Interviurile semi -structurate reprezintă o variantă intermediară între cele
două descrise mai sus în alcătuirea ghidului de interviu fiind precizate o
serie de întrebări obligatorii (eventual cu răspunsuri prestabilite) dar

75
permite și construirea pe parcurs a altor întrebări care să lămurescă
diferite aspecte care apar pe parcurs.
În funcție de nivelul de standardizare a răspunsurilor, interviurile pot fi:
 standardizate. Fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite
dintre care persoana intervievată va alege pe cel care corespunde cel mai
bine opțiunilor sale. Interviul direct (standardizat) vizează un nivel precis.
Opiniile de suprafață sunt cele mai accesibile și de aceea aceste interviuri
permit disimularea esențialului (ex: rateuri de exprimare etc.), iar analiza de
continut se va reduce și ea la un anumit nivel de suprafață.
 nestandardizate. Acest tip de interviu presupune întrebări cu
răspuns uri deschise. Respondenții formulează răspunsurile care vor fi notate
de intervievator.
În funcție de numărul de respondenți, interviurile pot fi:
 Interviuri cu o persoană, interviul presupune doi participanți, intervievator
și respondent sau intervievat .
 Interviuri de grup. În cazul interviurilor în grup avem două situații : fie
grup mic două persoane (soț -soție, mamă -fiică), fie grup mai mare, cum
ar fi o grupă de studenți. În acest al doilea caz, răspunsurile se dau în
scris. Fiecare participant la gr up primește o foaie de hârtie pe care notează
răspunsurile. A nu se confunda interviul în grup cu grupul de discuție,
asupra carateristicilor căruia vom reveni.
În funcție de frecvența aplicărilor interviurile sunt:
 Unice sunt cele în care se discută o sin gură dată cu persoana intervievată.
 Panel sunt cele în care intervievatorul revine odată sau de mai multe ori
la aceeași persoană. Ele sunt tipice pentru studiile longitudinale și studiile
panel. Abordările calitative utilizează doar interviurile unice.
În continuare vom aminti o serie de interviuri care se deosebesc prin scopul
urmărit și implicit prin conținut.
 Interviurile analitice se bazează pe o teorie și au ca scop analiza conceptelor
specifice acesteia, a relațiilor sociale și a evenimentelor prin prisma teoriei
respective. Acest tip de interviu este specific psihologiei clinice.
 Interviurile diagnostice sunt cunoscute și sub numele de anamneze și
urmăresc să obțină descrierea evenimentelor majore de pe parcursul vieții și
permit o diagnoză a indiv idului fie utilizat independent, fie în combinație cu o
serie de instrumente diagnostice.
 Interviurile etnografice. Dezvoltat la început ca un instrument tipic al
etnografiei și antropologiei, acest tip de interviu este preluat ulterior de psihologia
socia lă și sociologie. El permite studiul structurilor culturale și a
comportamentelor arhetipale. Permit descrierea caracteristicilor comportamentale,
a simbolurilor utilizate, stabilirea relațiilor dintre simboluri și comportamente și în
general explicarea se nsurilor comportamentelor tipice unei culturi. În mod
obișnuit, se lucrează cu informatori , adică persoane care dețin informații corecte și
multiple asupra situației care este subiect de cercetare. Discuțiile cu acești experți
permit obținerea unei imagini valide a structurii sociale. Este o metodă calitativă
întrutotul.
 Inteviurile Delphi sunt o variantă a interviului etnografic aplicat într -un
studiu multifazic. Se lucrează cu experți care oferă informații, emit judecăți și
predicții. Intervievatorul sau cercetătorul reunește aceste informații într -o structură
logică explicativă.

76
 Interviurile centrate (focalizate) presupun o discuție semistructurate pe o
temă bine precizată și interviuri de grup. Avantaje: intervievatorul este un
modelator, subiecții au o libertate totală de răspuns, iar acest tip de interviu
permite obținerea unor informații specifice și complexe.
 Interviurile narative au apărut în 1937 și au ca scop descrierea structurilor
comunitare. Se cere subiecților să descrie o serie de situații car e exemplifică
specificul relațiilor dintre membrii comunității sau dintre aceștia și liderii
grupului.
 Interviurile convergente Sunt interviuri nestructurate care se folosesc în
terapiile de familie. În mod obișnuit presupun doi intervievatori (un bărbat și o
femeie). Pe parcursul interviului se discută nodurile conflictuale semnalate de
respondenți.

VII. 5. Definirea conceptului de „eșantionare“

Cercetările experimentale se constituie „în baza unei idei, a unei ipoteze care
este o întrebare adresată une i zone precise din realitate“ (Francis Bacon).
Experimentul ca metodă specifică acestui tip de cercetare este un mod de analiză care
permite miniaturizarea situațiilor de viață. Sunt cunoscute diferite design -uri de
cercetare specifice acestei abordări:
 Design-uri elementare (de bază) – presupun un singur factor de variație;
 Design -uri factoriale (multifactoriale) – presupun mai mulți factori de variație
(Radu, 1993).
Cercetările descriptive au ca scop principal descrierea comportamentului în
contextul în c are se desfășoară în mod obișnuit și metoda cea mai adecvată este
observația. Un al doilea scop al cercetărilor descriptive este identificarea relațiilor
care se stabilesc între diferitele variabile de comportament sau între aceste variabile
și mediul ca f actor generator de schimbare. Descriind aceste comportamente, se
stabilesc bazele de date necesare pentru predicție. Metoda cea mai adecvată în
predicție este studiul corelațional. Acestv tip de studii permite evaluarea evoluției
diferitelor variabile, eva luarea modalităților de asociere, de covarianță a variabilelor.
În cazul acestor cercetări se pot identifica relații predictive prin măsurarea
covarianței existente în mod natural între variabile sau însușiri. Exemple: stabilirea
relației emotivitate – performanță în examenele de preselecție profesională;
determinarea rolul disfuncțiilor sexuale în ruptura relațiilor de cuplu.
Metodele utilizate în aceste studii sunt testul și ancheta. Ancheta se poate
realiza prin oricare din cele două tehnici ale sale: ch estionarul și interviul. Tehnicile
anchetei obligă la respectarea unor reguli identice privitoare la selecția subiecților,
stabilirea validității și fidelității datelor etc.
Selecția subiecților sau a participanților la cercetare se numește eșantionare .
Rezultatul final al acestei operații este alcătuirea unui grup de persoane, eșantion de
populație, care îndeplinesc o serie de calități care sunt importante pentru tema
studiată. Eșantionarea presupune o serie de tehnici care trebuie urmate intocmai
pentru c a rezultatele studiului să fie valide.
Să presupunem că am optat pentru un tip de populație, sau o populație -țintă,
cum ar fi copii sau bătrâni, sau arhitecți sau elevi cu care să lucrăm pentru a valida o
serie de ipoteze. În continuare trebuie să stabili m cu care persoane din acest grup
mare lucrăm în cadrul studiului. Determinarea acestui grup presupune selecția unui
eșantion de respondenți , eșantion reprezentativ pentru întreaga populație din care ei

77
fac parte. Procedurile de selecție ale unui eșantion sunt identice, indiferent dacă
populația – țintă este formată din toți membrii unei comunități, țări, întreprinderi etc.
Conceptele specifice care se utilizează în operația de selecție a unui eșantion sunt
următoarele:
 Populația – este conceptul cu sfera c ea mai largă și denumește toate
persoanele care prezintă (au) calitatea care interesează în studiu. De exemplu:
toți studenții din România, toți studenții Universității Titu Maiorescu. Un
recensământ adună informații de la întreaga populație. Într -o anchet ă, pentru
eficiență, se va selecta un subset, un grup care să fie reprezentativ pentru
întreaga populație. Cel mai frecvent, populația este un concept ipotetic.
 Cadrul eșantionului – este o listă cu membrii populației care au calitatea pe
care urmează să o cercetăm; de asemenea, este o modalitate de restrângere a
populației în funcție de un criteriu.
 Eșantionul – este subsetul de populație limitat de un cadru. Dacă de exemplu
ne interesează atitudinea studenților față de serviciile oferite de bibliotecă,
cadrul de eșantionare poate fi lista studenților care vizitează biblioteca. Listă
care se obține din registrul bibliotecii și care reprezintă un cadru care
limitează un eșantion din populația generală a universității. Pentru a obține
informații cât mai core cte este de dorit să apelăm la o serie de criterii
suplimentare, cum ar fi eliminarea studenților înscriși recent. Reținem faptul
că validitatea rezultatelor obținute pe un eșantion comparativ cu
caracteristicile generale ale populației depind de corectitu dinea aplicării
tehnicilor de eșantionare.
 Elementul – este o denumire dată fiecărui membru al populației. Selectarea
acestor elemente (persoane) reprezintă scopul tehnicilor de eșantionare.
Spre exemplu:
 Populația = toți studenții universității Titu Maio rescu (să considerăm
numeric 1000 de persoane).
 Cadrul eșantionului = studenții care frecventează biblioteca
universității (să considerăm numeric 500 de persoane)
 Eșantionul = o parte din studenții înscriși în lista cititorilor (să
considerăm numeric 100 de persoane).
 Element = un student care citește cărți în bibliotecă (numeric 1)
Validitatea datelor obținute prin analiza rezultatelor unui eșantion este dată de
măsura în care aceste date (informații) reprezintă întreaga populație. Scopul unei
cercetări este descrierea caracteristicilor populației generale și nu ale eșantionului pe
care se face studiul.
Posibilitatea de a generaliza rezultatele obținute pe un eșantion asupra întregii
populații depinde de gradul de reprezentativitate a eșantionului . Caract eristicile
elementelor (ale persoanelor) care alcătuiesc pop ulația sunt distribuite diferit.
Frecvența cu care ele sunt prezente la populație este relativă și variabilă. Un eșantion
este reprezentativ atunci când repartiția caracteristicilor lui corespunde repartiției
caracteristicilor populației. Un pericol import ant al reprezentativității este eroarea de
eșantionare . Aceasta apare atunci când distribuția caracteristicilor populației este
sistematic diferită față de populația -țintă. Există două surse de erori:
 Erori de selecție – apar atunci când procedurile utiliz ate pentru a obține un
eșantion conduc la o reprezentare disproporționat de mare sau mică a unui
segment din populație;
 Erori generate de întrebare – datorate construcției greșite a chestionarului.

78

VII. 6. Tipuri de eșantionare .

Cele mai frecvente tipu ri de eșantionare utilizate sunt cele neprobabilistică și
probabilistică.
Eșantionarea neprobabilistică. În acest tip de selecție nu există o cale de
estimare a probabilității pe care o are un element pentru a fi inclus în eșantion. Ca
procedură presupune alegerea la întîmplare a unui grup dintr -o populație. Nu există
nici o garanție că fiecare element are șansa de a fi inclus în eșantion. Avantajul
principal al eșantionării neprobabilistice este timpul scurt de formare a grupului de
subiecți. Eșantionarea neprobabilistă poate fi de două tipuri, întâmplătoare și jurizată.
 Eșantionare neprobabilistică întâmplătoare. Participanții la cercetare răspund
criteriilor de disponibilitate și voluntariat. Problema care se pune în acest tip
de eșantionare este aceea a gradului de reprezentativitate. Se impune să
obținem informații suplimentare despre populație pentru a putea aprecia dacă
rezultatele obținute sunt sau nu reprezentative. Ca o regulă generală, se
consideră eșantionarea întîmplătoare ca fiind eronată atât a timp cât nu avem
dovezi certe care să confirme rezultatele obținute în studiu.
 Eșantionare neprobabilistică jurizată. Jurizarea presupune prezența unui grup
de experți care selectează elementele eșantionului. Astfel, persoanele
selectate întrunesc o ser ie de calități care -i fac apți de a face parte din
eșantion (selecția și aprecierea prezenței/ absenței calităților aparțin unui grup
de experți, cum ar fi profesori, lideri de grup).
Eșantionarea probabilistică. Pentru a avea certitudinea validității rezu ltatelor
unei cercetări se apelează la o selecție a subiecților cu metode probabiliste. Aplicând
aceste metode se poate discuta de un eșantion reprezentativ și cercetătorul poate
preciza pentru fiecare element al populației probabilitatea de a fi inclus în tr-un
eșantion. Se definesc trei tipuri de eșantionare de acest tip și anume: eșantionarea
simplu randomizată (prin tragere la sorți); eșantionarea stratificat randomizată
(populația este împărțită în „straturi“ și pentru fiecare strat se realizează o
eșantionare simplu randomizată; eșantionarea multistadial randomizată (cluster), care
presupune o selecție indirectă prin selecția grupurilor cărora subiecții aparțin. Radu
(1993) menționează și eșantionarea randomizat multifazică. În acest caz se selectează
inițial un eșantion de dimensiuni mari pe care se realizează unele faze ale cercetării
extensive, pe urmă din acest eșantion se selectează un altul mai mic pentru realizarea
altor faze de cercetare cu caracter mai intensiv. (Pentru amănunte vezi I. Radu și
colaboratorii, (1993), Metodologie psihologică și analiza datelor).
Toate tipurile probabilistice de eșantionare presupun existența unui cadru de
eșantionare (o listă cu toate persoanele sau elementele, care îndeplinesc statutul
impus de cercetare), numero tarea reală sau fictivă a acestor elemente și selecția
elementelor de investigat sau aplicarea seriilor de numere aleatoare.
Eșantionarea simplu randomizată este o tehnica de bază a eșantionării
probabilistice și este utilizată în cadrul celorlalte tipuri. Aplicarea acestui tip de
selecție a participanților la cercetare asigură șanse egale tuturor persoanelor. Tehnica
presupune utilizarea tabelelor cu numere întâmplătoare. (Procedura de selecție este
descrisă de prof. Septimiu Chelcea, în volumul „Chestiona rul în investigația
sociologică“, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1975, pg. 62 -68).
O problemă care apare frecvent se referă la numărul optim de subiecți pentru ca
eșantionul să fie reprezentativ. Nu există un „număr de aur“, dimensiunea sa u

79
mărimea eșantionului depinde de omogenitatea/eterogenitatea populației de bază.
Exagerând, putem spune că în cazul în care ar exista o populație foarte omogenă,
putem lucra cu 1 -2 subiecți. Pentru o populație foarte eterogenă, în care fiecare
individ est e diferit total de ceilalți, ar trebui să lucrăm cu întreaga populație, căci
populația se suprapune eșantionului. În realitate, gradul de omogenitate al unei
populații se plasează în zona medie.
O altă problemă care se pune este gradul de corespondență a datelor obținute pe
un eșantion cu rezultatele care s -ar obține pe întreaga populație. Cu siguranță
rezultatele obținute pe un eșantion nu vor corespunde întru totul celor care s -ar obține
dacă am putea face un studiu pe întreaga populație. Ca urmare, se c alculează marja
de eroare, între rezultatele obținute pe eșantion și posibilele rezultate ale întregii
populații. Marja de eroare este determinată de dimensiunea eșantionului, deoarece
(cu cât acesta este mai mare cu atât eroarea este mai mică). Eroarea es timărilor se
reduce atunci când crește numărul de persoane incluse în eșantion și este dependentă
și de gradul de validitate și fidelitate al probelor utilizate (sau de precizia
măsurătorilor).
Reprezentativitatea procedurală este dată de dimensiunea eșant ionului (unui
eșantion mare îi corespunde o marjă de eroare mică) și depinde și de încrederea în
precizia procedurilor și măsurătorilor efectuate. Ca principiu general, diferențele
absolute ale procentajelor (10% sau 12%, de exemplu) nu sunt direct interpr etabile,
ci doar în funcție de marja de eroare și de valorile erorilor cauzate de proceduri.
 Eșantionarea stratificat randomizată . Pentru a selecta un eșantion
respectând această procedură un prim pas constă în divizarea (fictivă) a întregii
populații în d ouă, trei sau mai multe subpopulații denumite straturi. Pasul următor
constă în aplicarea procedurilor de randomizare simplă pentru fiecare strat în parte.
În această etapă trebuie respectate două reguli și anume: selectarea unui eșantion
pentru fiecare strat și dimensiunea populației din strat să fie direct proporțională cu
dimensiunea eșantionului. Această procedură este eficientă atunci când straturile sunt
reprezentate de segmente omogene de populație. Este utilizată când dorim să
obținem o reprezentati vitate crescută a eșantionului prin verificarea rezultatelor
obținute pe subeșantioane. Numărul de subiecți incluși în eșantion nu este necesar să
fie mult mai mare față de un eșantion randomizat simplu.
 Eșantionarea multistadial randomizată . Utilizând ace st tip de
selecție, eșantionul obținut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate,
clusteri, grupări de elemente, conform cadrului de eșantionare corespunzător.

80

Rezumat

Observația este o metodă descriptivă de culeg ere a datelor care presupune
accesul direct la obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinație cu
alte tehnici de cercetare cum sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul
documentelor, studiul corelațional etc.
Ancheta este și ea tot o metodă descriptivă de culegere a datelor care
subsumează două tehnici: chestionarul și interviul. Chestionarul este metoda cea mai
comună de anchetă foarte utilizat deoarece prezintă o serie de avantaje, dintre care
cel mai important este timpul rel ativ scurt de culegere a datelor. Interviul poate fi
considerat o variantă orală a chestionarului.
Tehnicile de eșantionare presupun definirea a patru concepte și anume:
populație generală, cadru de eșantionare, eșantion, element. Eșantionul este o
popula ție numeric selectată dintre acei care sunt incluși în cadrul de eșantionare
(primii zece studenți din bibliotecă). Posibilitatea de a generaliza rezultatele obținute
pe un grup stabilit conform regulilor eșantionării depind de gradul de
reprezentativitate .

Cuvinte cheie

– metode de culegere a datelor, observație, interviu, chestionar, observație
sistematizată
Teste de autoevaluare

Denumiți și descrieți pe scurt tipurile de observație cunoscute
Prezentați pe scurt avantajele și deza vantajele observației, ca metodă de
culegere a datelor
Definiți conceptele de populație, eșantion și element specifice eșantionării
Definiți eșantionarea simplu randomizată
Prezentați pe scurt avantajele și dezavantajele chestionarului și interviului
Concluzii

Cele mai frecvente metode de culegere a datelor în psihologie sunt: observația,
interviul și chestionarul. Fiecare metodă prezintă o serie de avantaje și dezavantaje
care, împreună cu situația de evaluare, constituie criterii de alegere a celei mai
potrivite metode de către cercetători.
Reprezentativitatea datelor culese este o condiție esențială atunci când se
dorește generalizarea datelor la nivelul unei populații oarecare.

81

Unitatea de studiu VII I. Măsurător i indirecte sau alte rnative ale
comportamentului uman.

Unitatea de studiu VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale
comportamentului uman. 81
Obiectivele unității de studiu 82
Cunoștințe preliminare 82
Resurse necesare și recomandări de studiu 82
VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman 83
VIII. 1. Analiza și interpretarea urmelor și a documentelor materiale 83
VIII. 2. Analiza arhivelor 84
Rezumat 87
Cuvinte cheie 87
Teste de autoevaluare 87
Concluzii 87

82

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va fi familiarizat cu :
– metode indirecte de măsurare a comportamentului uman precum analiza și
interpretarea urmelor, a produselor activității și analiza arhivelor
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experim entală.
De asemenea studentul trebuie să își fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodol ogia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

83

VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman

VIII. 1. Analiza și interp retarea urmelor și a documentelor materiale

S-a demonstrat faptul că examinarea sau analiza urmelor ca și a altor
documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile
fizice, identitatea unei persoane ca și despre situația în care un anume comportament
s-a dezvoltat. Spre exemplu, urma pașilor pe nisip oferă informații asupra
dimensiunilor și vârstei, iar distanța dintre pași poate indica atât înălțimea cât și
ritmul mersului.
Urmele sau documentele materiale sunt importante în cercetarea psihologică
pentru că ele reprezintă măsurători de comportamente neinfluențate de reacții de
dezirabilitate . Utilizarea oricărui tip de metode, descriptive (observația, ancheta) sau
a metodelor experimentale pot genera această reacție și mic șora validitatea
rezultatelor. Analiza urmelor materiale, a produselor activității nu suferă influența
reacției de dezirabilitate socială deoarece se face în absența persoanei generatoare de
urme. În mod obișnuit aceste metode se utilizează în combinație c u alte metode.
Webb în 1981 consideră că o abordare multidimensională în testarea unor ipoteze
este recomanadată pentru a reduce numărul de artefacte datorate procesului de
măsurare.
Tipuri de urme și documente materiale
Urmele sau documentele materiale s unt dovezi ale activității omului, prezente
sub forma unor fragmente, resturi de obiecte, sau produse intacte. Spre deosebire de
acestea, și oarecum la polul opus, sunt informațiile care se obțin prin intermediul
anchetei (implică o relație directă între c ercetător – subiect), care se numesc
informații provocate .
Urmele sau documentele materiale, în funcție de criteriul integrității, sunt de
două tipuri: a) fragmente de obiecte sau obiecte nefuncționale care atestă activitatea
prezentă sau trecută a unei p ersoane, pe care le vom numi urme; b) creații,
construcții, obiecte, care mai pot fi utilizate pe care le vom numi produse .
a. Urmele pot rezulta fie prin acumulare (grafitti -ul, praful pe cărți
neutilizate), fie prin erodare (covoare, cărți, trepte). Ind iferent de modalitatea de
apariție a lor, urmelor li se pot asocia o serie de semnificații psihologice. Astfel
sticlele de băutura din gunoaie sunt un indicator al consumului de alcool în
gospodării; compoziția gunoiului este un indicator al obiceiurilor a limentare și al
stilului de viață; ușile de la mașini, încuiate sau nu, reflectă interesul pentru
proprietate; gradul de deteriorare al cărților din bibliotecă indică interesele pentru
diferite domenii; urmele pe sticla vitrinelor din expoziții sunt un sem nal pentru
popularitatea exponatului și vârsta publicului vizitator; uzura treptelor și a podelelor
este indiciu de trafic; alimentele lipsă în galantare sunt un indiciu pentru preferințele
alimentare; urmele de pe piedestalele statuilor sau distrugerile c auzate acestora sunt
indicii despre credințe, atitudini politice, culturale, superstiții; uzura încălțămintei la
copii (măsurată în două momente de timp) indică ritmul de activitate al acestora.
b. Produsele sunt obiecte, construcții păstrate intacte care ne permit,
împreună cu datele obținute prin aplicarea unei tehnici de anchetă, o evaluare
completă a comportamentelor și trebuințelor umane. Analiza produselor activității
oferă posibilitatea de a măsura caracteristici de personalitate, stiluri de viață, pattern-
uri comportamentale. În antropologie acest tip de produse sunt esențiale, ca și în

84
zoopsihologie. Spre exemplu, stilurile arhitecturale sunt reprezentări semnificative
pentru un stil de viață și pentru relațiile sociale; analiza structurii cuiburilor p ermite
descrierea comportamentului păsărilor; caracteristicle sticlăriei oferă informații
despre obiceiurile alimentare ale populației din perioada în care au fost produse.
Urmele ca și produsele (sau obiectele intacte) oferă informații valide despre
comp ortamentul uman. Validitatea acestor informații trebuie întotdeauna verificată
prin apelul la alte surse. Erorile de evaluare se pot datora unor factori fizici care
conduc la degradarea unor obiecte și transformarea lor în urme (funcționarea
intermitentă a curentului electric poate fi o cauză a nefuncționării ceasurilor publice
și nu lipsa de interes a populației pentru punctualitate) sau existența unor produse nu
sunt întotdeauna reflexul unor atitudini ci pot fi impuse (spre exemplu: blocurile din
satele romănești).

VIII. 2. Analiza arhivelor

Arhivele sunt înregistrări sau documente care înregistrează activitățile
indivizilor, a instituțiilor și a altor grupuri sociale. Ca măsuri ale comportamentului,
arhivele prezintă o parte din avantajele întâlnite î n cazul documentelor materiale.
Informațiile din arhive sunt nereactive, obiective și reprezintă o alternativă la
informațiile care se pot obținute utilizând ancheta și obsevația. Ca și măsurile de
evidență fizică, datele din arhive pot fi utilizate pentru a demonstra sau infirma
validitatea datelor obținute cu alte metode. Utilizarea acestei metode se poate face
individual sau poate fi o metodă în cadrul unei metodologii complexe de cercetare.
Datorită naturii lor în continuă modificare, arhivele curente sunt foarte utile în
cazul studiilor longitudinale.
Tipuri de arhive
Marea diversitate de informații și mulțimea de surse fac din clasificarea
arhivelor un lucru dificil. Un criteriu ar fi acela care face distincția dintre arhive
continue în care informați ile au fost/sunt mereu actualizate (fișierele referitoare la
taxe și datele referitoare la unele agenții guvernamentale) și arhive discontinue sau
periodice (taxele anuale pentru locuințe, vânzările și documentele personale). La
rândul lor aceste două cate gorii mai pot fi împărțite în funcție de criteriul
permeabilității și transparenței la public. Distingem astfel între informații publice și
informații confidențiale . De cele mai multe ori arhivele care țin de organizațiile
guvernamentale sunt publice, în t imp ce altele cum ar fi registrele unor firme
particulare sunt mai puțin accesibile publicului larg.
Iluț (1997) enumeră alte criterii de clasificare a arhivelor și anume vechimea
documentelor; destinatarul; accesibilitatea; gradul de încredere. Chelcea ( 1993)
reține patru criterii: 1. natura documentelor (scrise, imagini, audio); 2. conținutul
informațional (limbaj natural, cifre ); 3. destinatarul (documente personale,
documente publice); 4. emitentul (oficiale și neoficiale).
Surse de arhive. Dintre arh ivele continue fac parte informațiile publice care
sunt o sursă puternică de informații, ele putând deveni obiect de analiză. Astfel,
cărțile de telefon sunt ilustrative pentru componența grupurilor etnice; salariile
bugetarilor pentru suportul comunitar; registrele agențiilor guvernamentale pentru
tendințele de evoluție a societății;. registrele tribunalelor pentru evoluția
comportamentul antisocial.

85
O alta sursă de arhive este mass -media. Spre exemplu, cărțile de copii aflate
spre vânzare sunt reprezenta tive pentru calitatea modelelor (eroi și eroine), iar
titlurile articolelor de ziar pentru tendințele presei.
Se cunosc o serie de alte tipuri de înregistrări care pot servi ca sursă de arhive
cum ar fi înregistrarea întârzierilor și a absențelor pentru ob iceiuri de muncă și
responsabilitate; vânzarea de semințe și alune la un meci de fotbal ca indicatori
pentru nivelul de tensiune și de excitabilitate; nivelul vânzărilor de bunuri de larg
consum pentru eficiența publicității; cifrele asigurărilor de călăto rie cu avionul
pentru opinia publică înainte și după un accident aerian (adaptare după Brandt,
1972).
Arhivele în toate formele lor, conținuturi de media, cărți, acte oficiale, toate
sunt surse de informație asupra stării unei societăți într -un moment dat . La nivelul
unei comunități, a unei țări, înregistrarea datelor privind produsul intern brut,
produsul net brut, exporturile și importurile majore, distribuția populație sunt doar
câteva exemple de informații înregistrate la nivel macro, care permit anal iza
dezvoltării societății. O serie de acte și date monitorizează permanent activitățile și
acțiunile indivizilor, grupurilor și societăților. La nașterea fiecărui om se eliberează o
serie de acte, iar persoana nou născută este înregistrată ca cetățean. In formațiile
despre persoana născută includ de cele mai multe ori orașul sau statul în care s -a
născut, data și momentul nașterii, numele părinților ca și al nou născutului. Atunci
când un om moare există o altă serie de formalități și înregistrări care cert ifică
stingerea din viață a persoanei respective. Detaliile raportului vor include, în
majoritatea cazurilor, cauza decesului, data și ora la care a survenit moartea, precum
și vârsta persoanei în cauză. Între cele două momente extreme ale existenței noast re,
se mai înregistrează alte serii de informații despre ceea ce suntem noi, despre ceea ce
devenim și despre comportamentul nostru. Spre exemplu, doctorii înregistrează
vizitele pacienților, psihologii la fel. Spitalele au condici speciale în care se
înregistrează internările și externările. Școlile au un sistem ordonat care înregistrează
trecerea oamenilor prin clasele și anii primari, de gimnaziu, liceu ș.a.m.d. Firmele la
care lucrăm pot îndosaria numărul de absențe și numărul de întârzieri pe care le a vem
într-o perioadă de timp. Ziarele nu se lasă nici ele mai prejos descriind succesele
notabile sau eșecurile lamentabile ale diverselor persoane și personalități locale sau
internaționale. Administrațiile locale țin o evidență a căsătoriilor. De asemenea ,
existența evidențelor contabile, a registrelor financiare, a mutațiilor (în cazul
locuințelor) sunt și ele bine cunoscute. Controlul taxelor de către stat, al vânzărilor și
cumpărărilor sunt și ele minuțios notate și îndosariate. Aceste informații nu sun t
numai referințe personale -individuale ci oferă o reprezentare completă a evoluției
unei societăți.
Frank și Gilovich's (1988) au utilizat analiza arhivelor într -un studiu asupra
relației dintre simbolistica culorilor (alb și negru) pe de o parte și repr ezentarea
conceptelor de fast și nefast, pe de altă parte. Cei doi au pornit de la ideea că în
filmele americane western poți face întotdeauna diferența între personajul negativ și
cel pozitiv, „cei buni“ au pălării albe, iar „ cei răi“ au pălăriile negre. Pe de altă parte,
se știe că în folclor culoarea neagră este asociată cu ideea de rău și nenorocire. În
limba engleză chiar și în compunerea cuvintelor se poate constata că toate cuvintele
care exprimă defecte și neajunsuri sunt compuse dintr -un cuvânt de bază plus negru:
„blackmail, blacklisted, black death“/ șantaj, listă neagră, ciumă. Și în limba română
întâlnim cuvinte sau sintagme de tipul listă neagră, moartea cea neagră, ciuma
neagră, negru ca iadul, suflet negru, o zi neagră. De asemenea, în multe culturi,

86
inclusiv în cea românească, negrul se asociază cu moartea. Frank și Gilovich au
studiat modul în care aceste arhetipuri afectează modul de a gândi și a se comporta al
oamenilor. Ei au început prin a se întreba dacă o echipă îmbrăcată în negru est e mai
agresivă decât o alta îmbrăcată în alb. Au studiat arhivele Ligii Naționale de fotbal
american și a celei de hochei pe gheață și au evaluat agresivitatea luând ca indicator
penalizările acordate pe parcursul meciurilor: numărul de infracțiuni mențion ate pe
parcursul unui meci de fotbal american și numărul de minute totalizate pe banca
eliminaților în cazul hocheiului pe gheață. Echipele care au totalizat numărul cel mai
mare de infracțiuni erau cele al căror echipament era predominant negru. Excepție a
făcut o echipă al cărui echipament era albastru închis, culoare care era de cele mai
multe ori era confundată de suporteri cu culoarea neagră. Ipoteza studiului asocia
culoarea neagră cu un număr mai mare de penalizări. Analiza arhivelor a demonstrat
că ea este validă: echipele îmbrăcate în negru au fost penalizate mai frecvent
comparativ cu cele îmbrăcate în alb sau alte culori.
Care procese psihologice pot fi răspunzătoare pentru acest efect? Cei doi
sugerează că atât percepția socială cât și percepția personală își pun amprenta asupra
rezultatului. Ei susțin că arbitrii, dar și publicul, au tendința de a percepe jucătorii
îmbrăcați în negru mai agresivi comparativ ce cei îmbrăcați în alte culori. Jucători la
rândul lor dacă au costume negre tind să dez volte un comportament mai agresiv. Cel
mai bun exemplu de agresivitate este echipa „All blacks“ echipa de rugby a Noii
Zeelande execută un dans ritual agresiv (Haka) la începutul partidelor și sunt
considerați cei mai duri jucători de rugby din lume. Campi oana mondială a
Australiei, al cărei echipament este de culoare verde deschis, s -a impus prin tehnică
și nu prin agresivitate.
Pentru a -și susține ipoteza cei doi au recurs la studii experimentale. În primul
dintre acestea, studenți și arbitri au urmărit un meci în care o echipă era îmbrăcată în
negru și cealaltă în alb. La sfârșitul meciului studenții au cotat echipele din punct de
vedere al agresivității jocului. Rezultatele au demonstrat că echipa în negru a fost
cotată în majoritatea cazurilor ca fiind mai agresivă. În al doilea studiu li s -a cerut
studenților să opteze între echipamente de diferite culori, printre care și negru. În
continuare au fost rugați să se îmbrace cu echipamentele alese. Studiul a urmărit să
verifice opțiunile pentru diferite jo curi mai mult sau mai putin agresive. S -a constatat
că studenții care optaseră pentru costume negre au ales un numar semnificativ mai
mare de jocuri agresive comparativ cu cei care au preferat alte culori de
îmbrăcăminte. Compararea rezultatelor primelor d ouă studii, unul bazat pe date de
arhivă și celălalt bazat pe date experimentale a permis validarea ipotezei: simbolurile
culturale influențează comportamentul uman.
Arhivele sunt documente care redau nu doar activități ale oamenilor,
instituțiilor sau a altor grupuri sociale ci permit și o diagnoză corectă a trăsăturilor
psihice generatoare de comportamente diferențiate.
Principalul avantaj ale acestei metode este acela că informațiile obținute nu
sunt influențate de dezirabilitate socială, ca reacție de apărare. De asemenea ea
permite validarea externă a cercetărilor experimentale, ca și testarea ipotezelor în
condiții de experimente naturale .
Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conținut.

87

Rezumat

Măsurătorile indirecte a le comportamentului reprezintă metode, alternative și /
sau de completare a metodelor descriptive (observația și ancheta). Acestea sunt
importante prin ele însele, dar sunt utilizate cel mai frecvent în scopul validării
concluziilor obținute cu alte mijloa ce de evaluare. Observația și ancheta sunt metode
specifice cercetărilor descriptive și metodele indirecte ale comportamentului se
utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca și a altor
documente materiale pot oferi date imp ortante relativ sigure despre caracteristicile
fizice, identitatea unei persoane ca și despre situația în care un anume comportament
s-a dezvoltat. Analiza arhivelor permite descrierea activităților unei persoane, a unei
instituții sau a oricărui grup soci al și este o aplicație a analizei de conținut. Aceste
surse de informații (documente arhivate de atestare) pot fi utilizate și în validarea
experimentelor naturale.

Cuvinte cheie

– analiza urmelor, măsurători indirecte, arhive, surse de infor mație
Teste de autoevaluare

Definiți și prezentați pe scurt analiza de urme și analiza produselor activității,
ca metodele indirecte de măsurare a comportamentului uman
Definiți și prezentați pe scurt analiza arhivelor.
Concluzii

Metod ele indirecte sau alternative ale comportamentului uman sunt adesea
utilizate pentru a completa sau pentru a valida o serie de informații culese prin
metode directe. Sunt folosite independent doar în cazurile în care accesul direct la
obiectul de cercetare nu este posibil (de exemplu în criminalistică).

88
Unitatea de studiu IX. Cercetări pe un singur subiect

Unitatea de studiu IX.
Cercetări pe un singur subiect 88
Obiectivele unității de studiu 89
Cunoștințe preliminare 89
Resurse necesare și recomandări de studiu 89
IX. Cercetări pe un singur subiect 89
IX. 1. Studiul de caz. 90
IX. 2. Analiza de caz 90
IX. 3. Metoda biografică 91
Rezumat 95
Cuvinte cheie 95
Teste de autoevaluare 95
Concluzii 95

89

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– problematica generală legată de metoda studiului de caz
– avantajele și dezavantajele metodei studiului de caz
– definiția și avantajele metodei numite analiză de c az
– avantajele și dezavantajele utilizării metodei biografice

Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să își fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliograf ice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

90

IX. Cercetări pe un singur su biect

IX. 1. Studiul de caz.

Definim studiul de caz astfel: analiza și descrierea completă a caracteristicilor
evoluției unei persoane. Unii autori consideră studiul de caz o metodă „prin
excelență calitativă“ (Iluț, 1997), alții o consideră o metodă des criptivă cu valențe
cantitative și calitative, necesară completării informațiilor care se obțin prin utilizarea
altor metode precum observația, ancheta, testul (Shaughnessy, 1998). Granița dintre
cantitativ și calitativ, este dificil de stabilit. Metoda po ate fi utilizată atât în
abordările cantitative cât și în cele calitative studiul de caz fiind o procedură de
integrare a celor două modalități de cercetare permițând o descriere completă a
evoluției unei persoane.
 Având în vedere că scopul studiului de c az este să redea evoluția, existența
unei persoane așa cum a fost și este, ea este considerată o metodă exploratorie și
descriptivă. Vom considera studiul de caz metodă în înțelesul larg al cuvântului
deoarece aceasta nu este o modalitate efectivă de culeg ere de date. Datele pentru
studiul de caz se obțin mediat utilizând alte metode cum sunt observația, interviul,
analiza documentelor personale și a datelor de arhivă. Studiul de caz se confundă
relativ ușor cu o serie de metode asemănătoare cum ar fi anali za de caz, experimentul
monosubiect, metoda biografică. Ele reprezintă fiecare în parte metode de sine
stătătoare, cu caracteristici bine diferențiate.
Experimentul monosubiect este o metodă care obligă la evaluarea
comportamentelor unei persoane în condi ții experimentale. B. F. Skinner în anii ’30
demonstrează importanța analizei experimentale a comportamentului. R. Fisher, I.P.
Pavlov, J. Piaget și Luria au utilizat în studiile lor această metodă. Apelul la
experimentul monosubiect este binevenit atunci când există posibilitatea unui studiu
în timp a comportamentului și permite obținerea unor informații de profunzime, ceea
ce îi asigură rigurozitatea științifică. Ca urmare, metoda nu este mai puțin științifică
comparativ cu cercetarea bazată pe eșantioane și inferențe statistice. Design -ul
monosubiect, spre deosebire de design -urile în care sunt mai mulți participanți, sunt
mai puțin expuse erorilor de evaluare. Erorile de eșantionare (datorate insuficientului
control al diferențelor individuale) sunt excl use fiind un singur subiect și se pot
controla mai riguros variabilele implicate. Replicabilitatea și de aici
generalizabilitatea datelor în experimentele pe cazuri singulare se asigură fie la nivel
intrasubiect, fie la nivel intersubiecți. Replicabilitate a studiilor intrasubiect
presupune comparația în timp a performanțelor aceluiași individ și evaluarea
prezenței sau absenței variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiect obligă
la includerea în cercetare a mai multor participanți, fiecare parti cipant fiind supus
separat aceluiași demers. Spre deosebire de design -urile cu eșantioane în care datele
sau performanțele sunt prezentate sub formă de medii a performanțelor, în design -ul
monosubiect datele sunt prezentate independent pentru fiecare parti cipant.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice și este diferit de metoda
experimentală la nivelul scopurilor, al metodelor și al tipurilor de informații obținute.
Metoda permite compararea sistemică a cazurilor, sau „sistemică intercazuri“ cum
spun e Iluț (1997). Comparația se realizează între cazuri particulare, între evoluții
individuale și nu include date experimentale, nu comportă standardizare, dar este mai

91
complexă și mai sensibilă decât cercetările pe grupuri de subiecți căci se referă la
evoluții individuale în contexte naturale.
Studiul de caz prezintă o serie de avantaje:
a) permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie;
b) permite studiul unor situații atipice și rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat
trăsăturile de personalitate ale unei persoane a cărei capacitate de memorare depășea
cu mult performanțele uzuale;
c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s -a
considerat funcționarea emisferelor cerebrale consonantă și interdependentă. O
intervenție chirurgicală care a dus la extirparea corpului calos, deci a zonei de
legătură între cele două emisfere a permis să se descopere capacitatea de funcționare
independentă a acestora;
d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice și cele idiograf ice. Dacă într -o
abordare nomotetică se descriu performanțele medii ale unei populații, studiul de caz
poate fi folosit ca exemplu concretizator a rezultatelor unei abordări idiografice;
e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulți subiecți sau p articipanți;
Printre dezavantajele studiului de caz putem enumera:
a) nu permite formularea unor concluzii de tipul cauză -efect. O terapie poate avea
efecte pozitive asupra comportamentului unei persoane, dar este posibil ca o parte
din modificări să se d atoreze altor factori, care nu pot fi controlați și evidențiați;
b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind în același timp și participant și
observator;
c) rezultatele nu pot fi generalizate.

IX. 2. Analiza de caz

Analiza de caz , cunoscut ă și sub numele de „studiu de caz multiplu“ (Radu,
1993) este o metodă de culegere de informații, ordonare și interpretare a lor, care are
ca scop explicarea caracterului evolutiv și complex al unor fenomene sociale
specifice, al unui sistem în evoluție. Analiza de caz permite analiza relațiilor din
interiorul grupurilor/organizațiilor.
În 1984, Yin definește analiza de caz ca fiind o metodă specială de culegere de
informații, de ordonare a acestora și de interpretare a lor cu scopul de a explica
caracterul evolutiv și complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem în
evoluție și dinamic. Analiza de caz este metoda prin care se evaluează performanțele
unui grup de persoane și care utilizează surse de informații multiple. Ea mai poate fi
definită ca o anchetă empirică asupra unui fenomen în context real de evoluție.
„Cazul“ este o structură în interiorul căreia se pot identifica și determina o serie de
procese particulare. „Cazul“ este un sistem integrat în care componentele
funcționează rațional și ir ațional. Analiza prin prisma structurii permite o mai bună
înțelegere a componentelor. Deseori cazul joacă un rol secundar, el reprezentând un
suport care facilitează înțelegerea unor elemente particulare.
Unul din avantajele analizei de caz este că furniz ează o situație în care poate fi
observată evoluția unui număr mare de procese și fenomene care interacționează,
ceea ce permite descrierea complexității și a bogăției situațiilor sociale.
Utilizăm analiza de caz dacă:
 suntem interesați să determinăm cum ș i de ce fenomenele se produc într -un
anume context;
 ne interesează un eveniment care se derulează într -un cadru natural.

92
În aceste situații, metoda permite analiza legăturilor operaționale existente în
timp între evenimente sau fenomene chiar dacă frecven ța apariției acestora nu face
obiectul unei analize de caz.
Analiza de caz permite definirea caracteristicilor globale și semnificative ale
unor evenimente reale de viață cum ar fi: evoluții individuale în context social,
procese organizatorice și de gest iune umană, schimbări apărute într -un context
social, caracteristici ale unor relații internaționale, procese de evoluție și involuție
industrială etc.
De asemenea, analiza de caz permite explicarea relațiilor complexe care nu pot
fi surprinse prin anchete și strategii experimentale. Ernest Babbie (1992) atribuie
două funcții acestei metode: a) funcția de cadru într -o abordare inductivă, ceea ce
presupune analiza situațiilor particulare cu scopul degajării evenimentelor repetitive
care pot fi încadrate într -o teorie; b) funcția de cadru pentru o abordare deductivă,
sau confirmativă, atunci cînd demersul are ca punct de plecare o teorie care se
verifică prin analiza mai multor situații concrete. Prima funcție se folosește în
debutul unei cercetări și asigură constituirea unei baze de date, iar a doua se
utilizează într -o etapă mai avansată de cercetare când se verifică și se îmbunătățește
un model deja stabilit.
Stake (1994) definește trei tipuri de analize de caz și anume intrinsec,
instrumental și multiplu.
 Analiza de caz intrinsec se ocupă de o situație bogată în informații cu caracter
de unicitate sau care apare foarte rar. Ea presupune o interpretare de
profunzime a diferitelor aspecte pentru a putea determina elementele
semnificative și legăturile care re unesc aceste elemente în obținerea unei
dinamici sau unei evoluții specifice.
 Analiza de caz instrumental se ocupă de o situație care prezintă trăsături
specifice prin raportare la un obiectiv existent. Acest tip de analiză este
recomandat când cercetătoru l dorește să ilustreze fenomene sociale definite
anterior într -un model teoretic. Cazul servește drept situație tip în care se
verifică capacitatea unei teorii de a explica fenomenele la care se raportează.
 Analiza de caz multiplu constă în identificarea ( precizarea) evenimentelor sau
fenomenelor asemănătoare intr -un număr oarecare de situații. După ce s -a
analizat fiecare situație în parte se compară rezultatele pentru a se evidenția
procesele asemănătoare. Acest tip de analiză de caz este folosit cu
prepo nderență în abordările inductive.
Analiza de caz se caracterizează printr -un demers specific de cercetare care
presupune trei pași: fixarea cadrului general de analiză; culegerea și ordonarea
informațiilor; analiza propriu –zisă a informațiilor reținute.
 Fixarea cadrului general presupune precizarea poziției epistemologice față de
problema studiată și stabilirea limitelor cazului în interiorul cărora se vor
determina legături operaționale și caracteristicile elementelor componente.
 Culegerea informațiilor pu ne problema nivelului de generalitate și
abstractizare a datelor. Se pot preciza două niveluri, un nivel descriptiv, în
care descrierea trebuie să surprindă evoluția fenomenelor, a evenimentelor
sociale și al doilea nivel, abstract, care presupune analiza și explicația
relațiilor dintre evenimente comune conform regulilor analizei de conținut
prin teoretizare. În această etapă, cercetătorul trebuie să fie atent deoarece
există riscul reținerii unor informații distorsionate subiectiv. Pentru a crește

93
gradul de obiectivitate al informațiilor se poate apela la o serie de tehnici de
validare:
 Validarea prin triangulație a datelor, care presupune utilizarea mai multor
surse de informații, cum ar fi: documente prezente, documente de arhivă,
interviuri, observații directe și participative, analiză de urmă.
 Fișierul de date primare care permite analiza succesivă a informațiilor atât de
cel care efectuează studiul, dar și de alți cercetători. Nu se poate descrie o
formă tip pentru acest fișier sau bază de date, el t rebuie să grupeze
informațiile într -o formă care să le facă accesibile și altor persoane.
 Supunerea raportului de cercetare judecății participanților la cercetare care
pot semnala unele interpretări eronate, unele lipsuri de informații etc.
 Analiza propriu -zisă a informațiilor este a treia etapă care se finalizează cu un
raport de cercetare. În mod obișnuit se utilizează două căi de analiză, fie cea
deductivă, atunci când se raportează și selectează informațiile noi prin
raportare la teoriile deja existente ; fie cea inductivă, și atunci informațiile se
selectează și analizează astfel încât să se reunească într -o teorie coerentă.

IX. 3. Metoda biografică

Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluției unei
pesoane, și poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie și explica evoluția unor
fenomene sociale, și atunci presupune analiza unor evoluții individuale sau de grup,
biografia socială. Putem considera metoda biografică ca fiind o metodă secundară
deoarece informațiile ca și în cazul studiului de caz se obțin mediat prin utilizarea
interviului și a analizei documentelor, care devin în acest context tehnici de
cercetare. Specificul metodei este modul de interpretare a evoluției, analiza
sistematică a datelor privind trecutul unei persoane și a modului ei actual de
existență.
Anamneza desemnează relatările subiecților despre ei înșiși pe care cercetătorul
le analizează și interpretează. În continuare prezentăm capitolele principale ale unui
ghid de anamneză.:
1. Date despre familia d e origine (structura și condițiile materiale; informații
despre părinți – însușiri psihologice, nivel cultural, profesie; relațiile dintre
părinți și copii; climat afectiv; particularități ale educațieie primite;
evenimente deosebite din viața de familie – divorț, deces, accident, boli
grave);
2. Pregătirea generală și profesională (școli urmate; obiecte de studiu preferate;
rezultate obținute; modalități de pregătire preferate; comportamente în grupul
de colegi sau prieteni; ocupații preferate în timpul vacan ței și în timpul liber;
împrejurări care au condus la alegerea profesiei);
3. Stagiul militar/ unde este cazul (adaptarea la regimul de disciplină militară;
evoluția gradelor și a funcțiilor, recompense și sancțiuni);
4. Evoluția profesională (ruta profesională; motivația pentru profesia actuală;
regim de lucru; relații cu membrii colectivului profesional; recompense și
sancțiuni deosebite);
5. Nivelul material, social și modul de viață actual (stare civilă și familia
actuală; sarcini și eventuale greutăți familiale ; nivelul veniturilor în raport cu
cerințele proprii și familiale; locuința; relații în cadrul familiei; timp liber)
6. Conduita (în diferite situații: la serviciu, în familie, în situații critice)

94
7. Proiecte, aspirații (obiective urmărite).
Biografia socială permite descrierea unor evoluții individuale (biografii
individuale) și în același timp descrierea evoluției sistemului din care fac parte.
Aceasta presupune descrierea efectelor comportamentelor persoanei asupra sau în
comunitatea socială ca și efectele re gulilor de conviețuire socială asupra sa.
Biografiile individuale se pot constitui în „cazuri tipice“ pentru cicluri de viață
socială. În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare în special în
înțelegerea unor fenomene sociale majore și pot f i considerate, prin convertire,
analize de caz și ca urmare materiale de cercetare pentru evoluția unor procese
psihice (cognitive, volitive etc).
Chelcea (1993) definește două tipuri de biografii provocate (nedirijate sau
libere și dirijate, când se respe ctă un ghid de anamneză) și neprovocate sau spontane.
Clifford (1997) descrie cinci tipuri de biografii, și anume:
 Biografia obiectivă se bazează pe colaje de materiale și date, presupunând o
minimă interpretare din partea celui care face biografia.
 Biogr afia erudit -istorică presupune descrierea faptelor cu respectarea ordinii
cronologice și se acordă o mare importanță integrării personajului respectiv în
contextul social -istoric.
 Biografia erudit -artistică presupune o prezentare a datelor despre personali tățile
analizate de o manieră literară cu multe detalii prezentate plastic.
 Biografia narativă avansează mai mult în genul literar, documentele fiind redate
prin transformarea în scene, conversații.
 Biografia de ficțiune acordă o minimă atenție documentelo r de la care s -a pornit,
fiind mai degrabă un roman istoric.
Și această metodă prezintă la rândul ei o serie de avantaje și de dezavantaje .
 Informația redată într -o biografie este afectată de intervenția autorilor atât la
nivelul selecției documentelor câ t și al interpretării acestora;
 Documentele personale sau relatările despre propria viață nu sunt obiective întru
totul, sunt de fapt reprezentări ale subiecților despre propria persoană, despre
lumea socială etc.;
 Adevărul discursurilor propriei vieți e d iscutabil în măsura în care actorul social
pe de o parte poate minți deliberat și deforma realitatea sub efectul dezirabilității
și pe de altă parte datorită faptului că memoria reține informațiile sub formă de
flash -uri. Ori o relatare coerentă continuă a unor situații presupune intervenția
subiectului pentru a reuni aceste informații și această intervenție este de fapt o
interpretare.

95

Rezumat

În cercetările pe grupuri de subiecți evaluarea comportamentului se face la
nivelul performan țelor medii și se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice
persoană care dispune de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică
caracterul nomotetic al științelor psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu
extrapolarea rezultatel or asupra unui grup de subiecți asemănători din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare idiografică a fenomenelor
psihice.
Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă și presupune analiza
comportamentului unui indivi d în condiții strict determinate. El poate fi utilizat fie ca
o exemplificare a unor rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o sursă de idei
pentru studii nomotetice.
Analiza de caz este o metodă de culegere de informații, de ordonare a acest ora
și de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv și complex al unor
fenomene sociale specifice unui sistem în evoluție și dinamic.
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluției unei
persoane, și poartă numel e de anamneză, fie pentru a descrie și explica evoluția unor
fenomene sociale ceea ce presupune analiza unor evoluții individuale sau de grup și
se numește biografie socială.

Cuvinte cheie

– analiza de caz, studiu de caz, anamneză, cercetări pe un singur subiect, metoda
biografică
Teste de autoevaluare

Definiți pe scurt metoda studiului de caz
Prezentați avantajele și dezavantajele studiului caz (
Definiți analiza de caz
Numiți și descrieți pe scurt principalele capitole ale unui g hid de anamneză

Concluzii

Studiile pe un singur subiect, cu extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de
subiecți asemănători din punctul de vedere al caracteristicilor psihice sunt utilizate
frecvent în completarea studiilor cantitative, statist ice. Exemplificarea unui anumit
pattern de comportament sau a unei situații în care se află un grup de subiecți poate fi
realizată cu evidențierea unui subiect prototip care este analizat în detaliu cu ajutorul
studiului de caz.

96
Unitatea de studiu X.
Cerc etarea Calitativă

Unitatea de studiu X.
Cercetarea Calitativă 96
Obiectivele unității de studiu 97
Cunoștințe preliminare 97
Resurse necesare și recomandări de studiu 97
X. Cercetări Calitative 98
X. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica g rupului nominal 98
X. 2. Etapele cercetării calitative 99
X. 3. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin
triangulație 102
Rezumat 104
Cuvinte cheie 104
Teste de autoevaluare 104
Concluzii 104

97

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– specificul cercetării calitative
– informații generale despre tehnica grupului nominal
– etapele cercetării calitative
– metode de creștere a validității în cercetări le calitative
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să își fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexa ndru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

98

X. Cercetări Calitative

X. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupu lui nominal

O metodă poate fi definită ca o succesiune de operații și activități utilizate de
un cercetător pentru a determina semnificațiile unui comportament uman. Specificul
metodelor calitative constă în subordonarea lor paradigmei comprehensive. Ceea ce
înseamnă că din punct de vedere epistemologic considerarea evenimentelor sau
fenomenelor umane ca având un sens, o logică care poate fi înțeleasă printr -un efort
specific. Acest efort presupune o anumită capacitate de înțelegere a fenomenelor
socio -umane de către cercetător și care poartă numele de empatie, spre deosebire de
studiile pozitiviste unde înțelegerea umanului presupune analiza statistică a
performanțelor unui grup de persoane. Evenimentele umane pe care încercăm să le
înțelegem prin metode c alitative sunt unice , nerepetabile. Spre exemplu, rezultatele
activității unui individ (jurnale, articole, discursuri). Aceasta este a doua diferență
esențială față de abordarea pozitivistă în care se consideră ca o condiție de validitate
posibilitatea rep etării independente a unui studiu. Altă caracteristică a acestei metode
constă în implicarea directă a cercetătorului în colectarea de informații .
Metodologia calitativă nu permite apelul la intermediari, cum sunt operatorii de
interviu. De exemplu, studiu l monografic al unei colectivități presupune prezența
cercetătorului în comunitatea respectivă. În aceste condiții cercetările calitative
impun un grad crescut de profesionalitate pentru ca informațiile obținute să poată fi
corect interpretate atât într -o etapă incipientă a cercetării, cât și în final. Se poate
folosi o grilă care să permită culegerea de informații și construcția categoriilor
necesare interpretării. Grila nu se construiește anterior studiului în conformitate cu
cercetările documentare, ci î n funcție de informațiile care se găsesc pe teren în etapa
de studiu -pilot. Validarea studiilor calitative presupune susținerea raportului de
cercetare în fața celor care au participat la studiu și care trebuie să decidă asupra
corectitudinii informațiilor expuse.
Identificarea problematicii de cercetare prin metode calitative se poate face fie
urmând căile clasice, comune oricărui tip de cercetare (documentare, cerința socială
etc.), fie prin utilizarea unei tehnici specifice denumită tehnica grupului nomi nal.
Aceasta reprezintă o tehnică de identificare, de fixare a problemei, a temei de
cercetare și a implicațiilor acesteia. Presupune un demers inductiv și poate înlocui cu
succes faza de documentare a unei cercetări. Pusă la punct de Delbecq și Van de Ven
în 1968, această tehnică presupune o conduită specială a grupului de lucru și o serie
de pași de urmat.
Denumirea de grup este în fapt neadecvată, căci este vorba de reunirea în
același loc a unor persoane care discută foarte puțin una cu cealaltă. Inform ațiile pe
care le oferă sunt intermediate de un mediator, care preia orice mesaj, având grijă ca
fiecare persoană din grup să -și spună opinia. Grupul de lucru este alcătuit din
persoane avizate în domeniu.
Etapele funcționării unui grup nominal
 Enunțarea p roblemei sau a temei. Mediatorul grupului precizează sub forma
unei întrebări tema ședinței de lucru. Exemplu: Care sunt trebuințele de încadrare în
muncă a studenților din anii terminali ?

99
 Generarea de soluții . Toți participanții comunică în scris o serie de soluții la
problema pusă în discuție. În acest mod, răspund la întrebările puse în prima etapă,
prin enunțuri care trebuie să fie relativ scurte. Fiecare enunț trebuie să conțină o
soluție unică și numai una.
 Colectarea soluțiilor sau a enunțurilor . La finalul etapei anterioare
mediatorul grupului a obținut „o bancă de soluții“, care sunt comunicate grupului.
Scopul comunicării tuturor soluțiilor în cadrul grupului este eliminarea duplicatelor.
 Formularea clară a soluțiilor . Această etapă are ca scop re formularea,
regruparea sau eliminarea unor idei redundante, astfel încât soluțiile care rămân în
„bancă“ să fie clare, acceptate și înțelese de fiecare participant la grup.
 Votul preliminar. Fiecare participant ordonează primele opt soluții pe care,
din p unctul său de vedere, le consideră cele mai bune pentru problema discutată. Se
asigură confidențialitatea acestei selecții.
 Comunicarea rezultatelor . Mediatorul colectează datele votului preliminar și
stabilește nu doar o listă a soluțiilor, dar și rangul de prioritate al fiecăreia. În
continuare, se comunică această listă participanților la grup. Enunțurile sunt ordonate
în funcție de rangul primit prin ponderare. Se analizează coerența răspunsurilor,
pentru a evita contradicțile ce pot apărea.
 Votul fina l al listei de soluții , care reprezintă tot atâtea posibile obiective de
urmărit în cercetare.
Avantaje și limite ale tehnicii grupului nominal
Avantaje: a) timp scurt de aplicare ; b) costuri reduse; c) se pot forma grupuri
de vârste diferite și cu nivel uri culturale diferite ceea ce permite analiza unei game
foarte largi de subiecte.
Limite: a) poate genera frustrări participanților grupului care nu -și pot exprima
opiniile, fie pentru că sunt prea vorbăreți, fie pentru că sunt prea retrași; b) este
posib il ca soluțiile care s -au oferit la probleme și reprezintă obiective de cercetare să
nu fie recunoscute social și astfel ne vom afla în situația similară infirmării ipotezei;
c) soluțiile emise pot fi superficiale, situație la care se ajunge fie dintr -o greșită
coordonare, fie dintr -o selecție neatentă a participanților.

X. 2. Etapele cercetării calitative

Obiectivul general al unui studiu este acela de a determina cum se desfășoară
un fenomen social sau individual uman și, în secundar, determinarea efec tului
acestuia în plan individual sau social.
Etapa 1. Analiza problemei de cercetare. În cazul cercetării calitative, aceasta
etapă presupune utililizarea de tehnici cum sunt: interviuri individuale cu specialiști;
discuții de grup cu persoane competente în domeniu (tehnica grupului nominal);
analize calitative ale cercetărilor și raporturilor științifice pe tema dată. Specifică
acestei abordări este valorizarea intuițiilor . Intuiția poate fi definită ca operație
intelectuală nerațională și emergentă. Ea s e dezvoltă (mai corect se declanșează)
corelativ cu raționamentele conștiente și dezvăluie diferite semnificații neperceptibile
la momentul inițial de timp.
Etapa 2. Formularea problematicii de cercetare. În funcție de rezultatele
primei etape se face o p rimă analiză a posibilităților de abordare a temei. Aceasta
presupune pe de o parte analiza propriilor competențe (Pot eu să determin rolul
intranetului în structurarea stresului profesional?), dar și a pertinenței problemei de
cercetat.

100
Etapa 3. Studii p regătitoare. Studiile pregătitoare nu se desfășoară liniar așa
cum le vom descrie în continuare. Există oricând posibilitatea ca pe parcursul
cercetării să fie necesară revenirea la o etapă anterioră, la fel cum este posibil ca
unele din etapele descrise s ă nu fie parcurse.
 Documentarea preliminară p resupune studiul cercetărilor publicate
„pentru a nu se repeta și descoperi cunoscutul“, analiza globală a documentelor,
discuțiile în grup asupra temei de cercetare, stabilirea experților în domeniu cărora ne
vom putea adresa într -o etapă ulterioară.
 Interviuri cu experții reprezintă o primă fază non -directivă, de discuții
nefocalizate pe domeniul larg din care face parte tema pentru care s -a optat, pe
problematica de ansamblu. Urmează o a doua fază în care într ebările sunt focalizate
pe problematica direct corelată temei respective.
 Prelucrarea informațiilor obținute prin interviurile cu experții
presupune analiza de conținut a informațiilor și evaluarea dificultăților care se pot ivi
pe parcursul cercetării. Pr ecizarea tehnicilor și a metodelor de cercetare se face tot în
această etapă.
 Preancheta are scopul de a verifica instrumentele alese și asigură un
prim contact cu subiecții care alcătuiesc grupul de cercetare.
 Precizarea metodologie este etapa in care se decide design -ul
studiului, numărul de membrii ai echipei de lucru și sarcinile fiecăruia, se
definitivează tehnicile de culegere și analiză de date, mijloacele necesare derulării
cercetării.
Etapa 4. Reformularea problematicii. Studiile pregătitoare perm it verificarea
pertinenței obiectivelor, a temei și a problemei de cercetare propuse. Problematica
poate să fie prea vastă, sau obiectivele prea înguste și în aceste condiții va trebui
reformulată problematica studiului. Cercetarea calitativă nu obligă la formularea
ipotezelor, dar presupune cu necesitate fixarea unor obiective explicite, clare.
Etapa 5. Eșantionarea apriori și pregătirea anchetei. În această etapă se
fixează caracteristicile eșantionul, se stabilește numărul de subiecți și metoda de
lucru . Termenul de eșantionare apriori se folosește pentru a diferenția această
operație efectuată sub „pălăria“ paradigmei comprehensive de cea efectuată în
studiile subordonate paradigmei pozitiviste. La pozitiviști eșantionul trebuie să fie
suficient de mare (și deci reprezentativ) pentru ca datele cercetării obținute să se
poată generaliza. Eșantionul minim de dorit în cercetările cantitative este de 30
subiecți (pentru siguranța rezultatelor este însă de dorit să fie de minim 50 subiecți).
Rezultatele obțin ute se verifică prin diferite tehnici statistice. În mod obișnuit
numărul de subiecți se stabilește în debutul cercetării și nu se schimbă pe parcurs.
În abordările comprehensive numărul subiecților poate fi mult mai mic, dar
rezultatele obținute nu se pot generaliza aupra altor populații cu caracteristici
identice. Aceste rezultate pot fi preluate doar ca informații documentare pentru alte
cercetări.
Etapa 6. Ancheta propriu -zisă, culegerea informațiilor , presupune deplasarea
cercetătorilor în teren și cul egerea informațiilor în conformitate cu metodologia
antestabilită.
Etapa 7. Jurnalul de bord. Nu este în fapt o etapă diferită ci o tehnică
obligatoriu de utilizat în colectarea informațiilor. Jurnalul de bord reprezintă un
document cu valoare de „memorie vie“ a cercetării. În acest jurnal cercetătorul va
nota tot ce se întâmplă pe parcursul studiului, inclusiv propriile reflecții asupra

101
derulării evenimentelor. El se structurează în patru domenii, sau informațiile sunt de
patru tipuri:
 Note de context, c are descriu ceea ce se întâmplă pe teren,
caracteristicile generale ale mediului social în care se desfășoară studiul;
 Note personale sunt cele care fixează insight -urile, conștientizările
concomitente efectuării anchetei;
 Notele metodologice precizează mo dificările de metodologie care
intervin pe parcurs și motivele acestor modificări ;
 Notele teoretice reprezintă explcații, integrări teoretice ale rezultatelor
parțiale obținute.
Etapa 9. Efectuarea de analize calitative și cantitative .
În cadrul unei cer cetări analiza datelor este etapa cea mai importantă. Precizăm
că utilizarea unei metodologii calitative de culegere a datelor nu obligă la utilizarea
unei interpretări de tip calitativ. Exemplu: În anchetele sociologice se utilizează
frecvent o analiză ca ntitativă, riguros statistică a datelor după o „citire flotantă“
calitativă a datelor. De asemenea, trebuie să distingem între două expresii: analiza
datelor calitative , care este o analiză cantitativ -statistică, și analiza calitativă a
datelor, care repre zintă un demers discursiv, de reformulare, de explicitare sau de
teoretizare a unor evenimente sociale (Paille, 1994). Acest al doilea demers este
interpretativ și încearcă să descopere sau să construiască sensul logic al unui set de
date care surprind un eveniment social. Cuvintele reprezintă suporturi ale
informațiilor și pot fi supuse unei analize care să evidențieze sensul sau conținutul lor
informațional. Exemplu: semnificația utilizării repetitive a unui cuvânt într -un
discurs. Rezultatele unei analiz e calitative nu sunt niciodată o proporție sau o
cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extrapolare sau o conceptualizare. Scopul
analizei calitative este delimitat, dar metode strict calitative sunt doar câteva: analiza
fenomenologică, analiza calitati vă prin teoretizare, analiza tematică a jocurilor.
Foarte apropiate ca structură, dar fără să întrunească atributul de calitativ
întrutotul sunt analizele cvasicalitative . Caracteristic lor este următoarea succesiune
de operații: a) operații preliminare, exploratorii de tip calitativ ; b) operații de
confirmare, definitorii, numeric -statistice. Analize cvasicalitative, în fapt un hibrid
calitativo -cantitativ, sunt următoarele: a) analiza de conținut (unele forme); b) analiza
propozițională a discursului; c ) analiza protocolului.
Alte deosebiri între analizele calitative și cele cvasicalitative sunt:
– metodele cvasicalitative urmăresc să măsoare, să cuantifice
evenimentele analizate, pe când metodele calitative caută să înțeleagă, în sensul de
„comprehensiune discursivă“ sensul evenimentelor. Utilizarea primului tip de
metode comportă calcule statistice, în timp ce al doilea tip de metode nu va înlocui
niciodată cuvintele cu cifre în analiză și interpretare.
– metodele cvasicalitative sunt preponderent formale i nteresând
performanțele medii, în timp ce metodele calitative presupun o analiză intrinsecă a
datelor.
– metodele cvasicalitative tind spre o obiectivitate de tip cantitativ, mai
ales atunci când se utilizează procedee de procesare automată a datelor (calcul e
statistice cu programe specializate pe calculator, SPSS; Statistica ș.a.). Metodele
calitative pentru interpretarea informțiilor apelează la reformulări și teoretizări ale
fenomenelor și evenimentelor sociale.
Etapa 10. Validarea internă, intoarcerea pe teren pentru verificare

102
Orice cercetător este interesat de caracterul de validitate al rezultatelor sale,
ceea ce presupune întrebări de tipul: până unde poate surprinde o cercetare realitatea
socială și psihologică, și cât rămîne necunoscut ? De asemenea este interesat și de
stabilitatea rezultatelor obținute și de forța lor explicativă.
Conceptul validitate are mai multe sensuri, și anume:
 exactitatea unui rezultat;
 adecvarea unei categorii de informații formulate teoretic fenomenului
social sau psiholog ic pe care îl descriu;
 caracterul operațional al unei ipoteze;
 autenticitatea unei observații.
În mod tradițional se distinge între:
 validitate internă, care privește corespondența între datele de
observație și realitatea empirică surprinsă de această obse rvație;
 validitate externă care pe de o parte semnifică verificarea propriilor
concluzii cu concluziile altor cercetării din domeniu și pe de altă parte compararea
rezultatelor, deci verificarea concluziilor obținute pe un grup dat cu același tip de
observ ații făcute pe alt grup.
Etapa 11. Redactarea sintezei, a raportului de activitate și sugestii pentru
continuarea cercetărilor.
Etapa 12. Prezentarea orală a rezultatelor (validarea externă). Validarea
externă mai poartă numele de criteriu de confirmare ex ternă. Acest tip de validare se
bazează pe prezumția incapacității cercetătorului de a fi obiectiv 100%, el fiind
implicat în cercetare conform procedurii calitative. Literatura de specialitate
precizează o serie de strategii caracteristice acestei etape:
 utilizarea unităților de observație;
 pregătirea minuțioasă a comunicării rezultatelor;
 verificarea critică a datelor studiului de către o persoană exterioară.
Într-o cercetare calitativă aceste etape trebuie parcurse fără ca ordinea lor să fie
întotdeauna aceeași, bineînțeles nu se pot intercala etapele finale după prima etapă.
Protocolul științific precizează însă că etapele: patru (reformularea problematicii),
șapte (ancheta propriu -zisă, culegerea informațiilor), nouă (efectuarea de analize
calitative ș i cantitative) și 10 (validarea internă, intoarcerea pe teren pentru
verificare) nu sunt iterative.

X. 3. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulație

Tehnica triangulației este utilizată pentru validarea rezultatelor obțin ute într -o
abordare calitativă. Ea este o strategie prin care cercetătorul suprapune și combină
mai multe tehnici de culegere a datelor pentru a compensa pierderile de informații
inerente fiecărei metode.
Originea termenului triangulație este topografia. T ransferat în științele sociale
și umane, conceptul presupune o serie de activități de verificare succesivă a
informațiilor culese. Mai exact, cu cât numărul de informații asupra unui fenomen
este mai mare și cu cât analiza se face din mai multe unghiuri, c u atât certitudinea
rezultatelor este mai mare.
Motivele pentru care se recurge la triangulație ca tehnică de validare sunt
următoarele:
– fenomenele umane sunt dinamice și evolutive,

103
– utilizarea unei singure tehnici de culegere a datelor nu este suficient ă
pentru a obține informații corecte.
Triangulația permite ca interpretările cercetătorului să fie mai obiective și îl
susțin în utilizarea mai multor surse de verificare. Conform N.K. Denzin (1989)
există patru tipuri de triangulație. O clasificare anter ioară făcută de Becker (1996)
precizează cinci tipuri, dintre acestea primele patru sunt identice:
 Triangulația datelor permite creșterea numărului de probe, nuanțarea
sau evidențierea unui număr mai mare de fațete ale fenomenului studiat. Triangulația
datelor se poate face în trei direcții: a) triangulație spațială, cercetătorul va urmări
determinarea acelorași caracteristici ale fenomenului în contexte diferite pentru a
evidența convergența sau divergența rezultatelor; b) triangulația temporală,
cercetăt orul consideră dimensiunea evolutivă a fenomenului studiat, deci va face o
analiză longitudinală, c) triangulația subiecților , cercetătorul analizează fenomenul
țintă la diferite nivele: individual, interactiv, colectiv. Justificarea acestei abordări
const ă în însuși modul de existență a indivizilor.
 Triangulația cercetătorului presupune participarea unui număr de
minimum doi cercetători la un studiu. Observațiile și interpretările făcute de fiecare
separat se vor compara, realizându -se astfel o validare d e semnificație.
 Triangulația teoretică presupune interpretarea datelor prin reîncadrări
succesive în diferite teorii (Exemplu: Eșecul școlar poate fi analizat prin prisma
teoriei deficitului sau a incompatibilității culturale).
 Triangulația metodologică presupune utilizarea unor tehnici diferite
de culegere a datelor: observația, interviul, analiza desenelor, analiza de text ș.a.
Utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor reduce riscul reținerii unor
informații incorecte.
 Triangulația nedefinit ă desemnează acțiunile cercetătorului de a
supune participanții la studiu unor testări preliminare și de a analiza rezultatele
obținute cu scopul determinării constantelor comportamentale. Această verificare îi
permite acestuia să facă corecțiile necesare în funcție de situația reală din teren și să
rețină informațiile corecte necesare pentru cercetare.

104

Rezumat

Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi
cuantificate. Spre exemplu: procedurile d e decizie într -o echipă de lucru,
reprezentările și valorile constitutive ale unei culturi.
Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la strategii
identice cu cele utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de specialitate,
cerințele sociale etc.), fie apelând la strategii specifice cum este „tehnica grupului
nominal“.
Pentru a realiza scopurile propuse printr -un demers calitativ – descrieri
științifice ale desfășurării unor fenomene sociale sau cauzele dezvolt ării unor
comportamente individuale sau de grup, este necesar să se respecte o traiectorie
specifică acestui tip de demers științific. Spre exemplu, dacă într -o abordare
cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de
cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cercetare urmează o
etapă de „validare externă“.
Validarea externă, care poartă și numele de „criteriu de confirmare externă“, se
bazează pe prezumția „cercetătorul este inapt să fie obiect iv“ și presupune
prezentarea orală a rezultatelor unui grup de experți.

Cuvinte cheie

– triangulație, validare externă, grupul nominal, metode calitative
Teste de autoevaluare

Enumerați și definiți pe scurt etapele funcționării g rupului nominal
Precizați etapele cercetării calitative
Explicați conceptele: triangulația datelor, triangulația cercetătorului și
triangulație metodologică
Concluzii

Această unitate de studiu a asigurat o tratare științifică a metodelor de cer cetare
calitativă, abordând subiecte precum specificul cercetării calitative, tehnica grupului
nominal, etapele cercetării calitative, validitatea în cercetările calitative, tehnica
validării prin triangulație

105

Unitatea de studiu XI.
Metode calitativ e de cercetare

Unitatea de studiu XI.
Metode calitative de cercetare 105
Obiectivele unității de studiu 106
Cunoștințe preliminare 106
Resurse necesare și recomandări de studiu 106
XI. Metode calitative de cercetare 107
XI. 1. Observația participa tivă 107
XI. 2. Monografia 109
XI. 3. Interviul comprehnesiv 111
XI. 4. Tipuri de interviu comprehensiv 112
XI. 5. Design -ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv 114
XI. 6. Focus grupul 114
XI. 7. Metode și tehnici similare de eva luare a atitudinilor și opiniilor 115
XI. 8. Reguli de alcătuire și funcționare a focus -grupului 116
XI. 9 Avantaje și limite ale Focus grupului 118
Rezumat 120
Cuvinte cheie 120
Teste de autoevaluare 120
Concluzii 121

106

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– specificul observației participative și monografiei
– caracteristicile și utilitatea interviului comprehensiv
– metoda focus -grupului și aria sa de aplicabilitate
Cuno ștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experime ntală.
De asemenea studentul trebuie să își fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodolog ia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 120 de minute.

107

XI. Metode calitative de cercetare

XI. 1. Observația participativă

În 1994, Sarantakos defineșt e observația ca o metodă de culegere a datelor care
presupune accesul direct la obiectul cercetat, care poate fi utilizată în orice domeniu
al științelor sociale și permite doar măsurarea evenimentelor prezente.
Observația calitativă sau participativă est e definită de Petru Iluț (1997) prin
comparație cu cea cantitativă: „diferența majoră a observației de tip calitativ, față de
cea cantitativă, consistă în faptul că sistematizarea și codificarea materialului
observat se face pe parcursul cercetării, alegân du-se ceea ce este relevant pentru viața
de ansamblu a colectivității, pattern -urile comportamentale și valorice. „Selecția“
evenimentelor care diferențiază între pattern -uri și comportamente întâmplătoare
(nespecifice) obligă cercetătorul la utilizarea un ui instrument flexibil. Spre deosebire
de observația cantitativă, care se focalizează pe o persoană ale cărei comportamente
sunt descrise (observate) pornind de la o grilă antestabilită, cea calitativă permite
evaluarea unui grup de indivizi, iar grila est e mai flexibilă. Flexibilitatea mai mare a
grilei nu înseamnă că cercetătorul nu își va propune o serie de scopuri la începutul
lucrului, ci că aceasta se completează pe parcurs în funcție de necesitățile care apar.
O altă deosebire se referă la relația c ercetător – obiect al observației. Astfel, dacă în
cazul studiilor cantitative acesta este „invizibil“ și exterior prin raportare la
participant (persoana observată), în cercetarea calitativă el nu poate fi decât vizibil
(deși nu este obligatoriu ca identi tatea lui să fie bine precizată membrilor grupului
observat) și implicat. Școala de sociologie din Chicago, adeptă a metodei, a elaborat
o tipologie a cercetătorului care utilizează acest tip de observație în funcție de nivelul
de implicare. Conform acestu i criteriu, se deosebesc trei categorii sau tipuri de
observatori:
 periferic, poziție pe care o preferă cei care consideră că o implicare
prea puternică duce la distorsionarea datelor;
 activ, poziție pe care o preferă cei care pentru a obține informații
pertiente consideră că este necesar să participe la viața grupului de studiu;
 complet, poziție pe care o preferă cei care se angajează întru totul în
viața comunității respective și practic urmăresc să nu se simtă vreo diferență între ei
și ceilalți membrii ai comunității, considerând că aceasta este calea unică pentru a
obține informații complete și valide.
Observația calitativă, prin trăsăturile enumerate, asigură un plus de validitate
datelor obținute. Observatorul fiind implicat în activitățile studiate, este necesar să fie
luate o serie de măsuri de precauție pentru ca subiectivismul generat de această
implicare să nu determine erori de evaluare. Folosim metoda observației participative
atunci când dorim să obținem informații cât mai complete asupra unui grup relativ
mare (cum ar fi o comunitate). Metoda este frecvent utilizată în studii etnografice
împreună cu metodele specifice acesteia. Astfel se realizează între cercetător și
obiectul cercetării o relație care conjugă principiile unei anchete intensiv e de lungă
durată cu implicarea directă și participativă a cercetătorului.
Obiectivitatea informațiilor este un scop principal atât în întocmirea raportului,
dar mai ales pe parcursul culegerii datelor. Zimmerman introduce noțiunea de
tracking , care se po ate traduce astfel: „să urmăm pista, să mergem pe urmele a ceea

108
ce există“. Pentru a descrie corect caracteristicile unei comunități este necesar să
trăim în acea comunitate și să folosim același limbaj. Înregistrarea opiniilor
(intervievarea participanțil or) înseamnă să situăm aceste descrieri în contextul lor
real și să le considerăm importante pentru cercetare. Principiul de bază al unui
interviu constă în obținerea de la cel care oferă informații, „informatorul“, toate
datele recunoscute de comunitatea analizată ca fiind valide pentru toți membrii ei.
Informatorul este persoana care face parte din grupul pe care îl analizăm și care
dispune de capacitatea de a înțelege corect modul de gândire al celorlalți. Atât
interviurile cât și observația urmăresc să descrie activitățile repetitive și de rutină.

Etapele demersului de cercetare
1. Documentarea și precizarea obiectivelor de cercetare . În această etapă se
alege grupul care va fi observat, se asigură colaborarea cu participanții la cercetare.
2. Observar ea directă și participativă. Această etapă presupune culegerea
informațiilor necesare realizării studiului direct sau prin interviuri cu informatori.
Pentru îndeplinirea dezideratului de obiectivitate, în condiții de implicare directă, se
aplează la tehnic i precum: a.jurnalul de teren; b. fișele descriptive; c. scalele de tip
check -list. În această etapă se schițează primele structuri de informații. În observația
calitativă impun o serie de precizări legate de activitatea de cercetare.
 Neutralitatea derivă din presupoziția conform căreia „orice
interpretare făcută de cercetător poate fi deformată de subiectivitatea acestuia“. Ca
urmare, cel care utilizează observația comprehensivă este obligat moral să dezvolte o
atitudine neutră și să redea informațiile așa cum apar ele.
 Focalizarea pe detalii este foarte importantă deoarece detaliul într -o
etapă de interpretare poate susține informațiile cu un grad mai mare de generalitate.
 Participarea în acest caz poate fi considerată mai degrabă o formă de
socializare de cât o formă de participare. Se pun câteva probleme. Prima este
corelativă implicării: cât de mult mă integrez în activitatea grupului? Se consideră că
pentru a obține rezultate bune utilizând observația participativă este necesar ca
cercetătorul să fie bin e informat asupra caracteristicilor tipului de comunitate pe care
o studiază. O altă problemă se referă la limbajul folosit. Cunoașterea noțiunilor și
conceptelor folosite în comunitatea analizată asigură un plus de validitate
rezultatelor. Validarea datel or ridică o altă serie de semne de întrebare pentru că
metoda calitativă se bazează într -un mod esențial pe informații care urmează să se
prezinte într -un raport de cercetare destinat unor persoane care nu au participat la
cercetare. O condiție în această situație este verificarea informațiilor pe măsură ce
sunt obținute. Degajarea unui principiu presupune reținerea unor evenimente și
activități care trebuie verificate pentru a li se acorda valoarea cuvenită din timp și nu
la finalul cercetării. Problema va lidării se mai pune și în raport cu eșantionul cercetat
și foarte importantă este densitatea informației. Principiul este să se rețină cât mai
multe date și să se delimiteze cele specifice de cele nespecifice pe parcurs.
3. Precizarea și consolidarea cate goriilor și a ipotezelor . Informațiile de teren
se înregistrează utilizând un sistem de coduri. Informațiile se structurează și se
ordonează în funcție de obiectivele și ipotezele de cercetare.
4. Redactarea raportului obligă, spune Iluț (1997) la „o cons trucție de teorii
întemeiate care leagă conceptele și teoriile într -un întreg“ (p. 83).

109
XI. 2. Monografia

Metoda monografică, sau monografia, nu este o observație de lungă durată, așa
cum a fost definită frecvent, ci este o metodă de sine stătătoare. M onografia este
studiul complet și detaliat al tuturor aspectelor funcționale unei entități umane și
sociale (Muchielli, 1994). Este necesar să precizăm conținutul noțiunilor de „entități
sociale și umane“ și de „aspecte ale funcționării“. Entitățile social e și umane pot fi o
organizație, o instituție (o sumă de grupuri care lucrează împreună), un cartier, un
sat, o unitate, o mănăstire. Aspectele funcționării entităților sociale pot fi: formale și
informale, organizaționale, ale comunicării, fizice și geogr afice, ecologice, istorice,
economice, demografice, culturale. Toate acestea reprezintă ținte obligatorii ale unei
monografii.
Monografia utilizează abordarea sistemică și comunicațională pentru a justifica
interacțiunile dintre diverse subsisteme care c ompun realitatea, ca și a interacțiunilor
dintre aceste elemente (interne) și diferite elemente care țin de contextul entității
respective. Descrierea finală urmărește să ofere o imagine coerentă și comprehensivă
a funcționării întregului. Ea poate debuta cu analiza sistemică pentru ca ulterior să se
insiste pe diferite procese circulare de reglare interioară a acestei entități.
Abordarea sistemică are largi aplicații în psihologia clinică și presupune nu
numai informații, ci și o anume experiență practică. În culegerea și analiza
fenomenelor, această abordare utilizează cinci concepte:
 conceptul interacțiunii: nu există fenomene izolate, ci fiecare
fenomen social -uman este în interacțiune cu celălalt;
 conceptul cadrului limitator : fiecare fenomen nu poate f i înțeles decât
atunci când îl analizăm în sistemul din care face parte;
 conceptul cauzalității circulare: fiecare fenomen face parte, „este
prins“ într -un joc complex de acțiuni de la care el primește semnale, dar și trimite
semnale;
 conceptul funcționări i homeostatice: fiecare sistem dispune și de
propriile sale reguli de funcționare care -i permit continuitatea existenței;
 conceptul paradoxului: fiecare fenomen este în același timp autonom
și dependent, organizat și organizator, informat și informator.
Școala de la Palo Alto consideră că sistemul este un ansamblu de interacțiuni
care dau sens unei acțiuni. O acțiune nu are sens în sine, căci reprezintă un sistem
izolat de comportamente, dar dacă -l plasăm într -un context de comunicare mai
general el poate c ăpăta sens.

Scurt istoric al evoluției metodei monografice
Metoda este cunoscută și descrisă din punctul de vedere al structurii de la
începutul secolului XIX de Fréderic Le Play.(1852). Acesta elaborează o primă
monografie care are ca obiect de studiu fa miliile de muncitori francezi.
Etapele urmate în acest studiu au fost: a. observația preliminară (descrierea
contextului general, organizarea activităților și precizarea importanței în dezvoltarea
grupului, condițiile generale de existență); b. analiza bug etului de familie; c. studiul
condițiilor sociale ale familiei (structura relațiilor interpersonale).
Un alt pionier al studiilor monografice a fost Abatele de Tourville care a
precizat faptul că „o monografie, indiferent de scopul și obiectivul ei, trebu ie să
analizeze totalitatea informațiilor corelative obiectivului fixat, respectând o linie bine
precizată într -o etapă de început. Ulterior, printr -un raționament inductiv, în funcție

110
de rezultatele etapei anterioare, se fixează o tipologie care are ca sc op determinarea
unui model al unui tip general reprezentativ pentru toate cazurile particulare.“
Metoda monografică se dezvoltă prin studiile de antropologie structurală. Ea
utilizează teoria structural -funcționalistă (Talcott Parsons, 1937) conform căreia
trăsăturile sau caracteristicile observabile ale unei comunități se auto -organizează
funcțional, asigurând evoluția comunității respective. Subsistemele (organizaționale,
psihologice, economice, culturale) unei societăți se organizează într -o structură
dotată cu logică proprie și coerență interioară datorită sistemelor de comunicare.
Acestea sunt modalități de mobilizare a resurselor, de legitimare a autorității, de
solidaritate, consum etc.) și pot fi evaluate prin metoda monografică.
Monografia este util izată frecvent în studiile sociologice și antropologice.
Willie (1968) elaborează un studiu pe populații rurale engleze. Capitolele lucrării pot
fi considerate tot atâtea scopuri ale unei monografii, și ele sunt:
 evoluția istorică a comunității;
 agricultur ă;
 caracteristici ale populației;
 organizarea socială;
 religia și politica;
 relația individ – comunitate.
Utilizând aceeași metodă, Petonnet (1972) studiază populațiile de emigranți din
cartierele periferice ale orașelor din Franța. Capitole raportului de cercetare au fost:
 originea cartierului și a locuitorilor;
 zona geografică din care provin emigranții și obiceiuri caracteristice
acestor populații;
 caracteristicile arhitecturale;
 relațiile de muncă, ocupații, venituri;
 copii (numărul de copii, școlariz are, dorințele părinților față de copil);
 agresivitatea și violența, conduita autodistructivă.
În România metoda s -a utilizat frecvent în studiul comunității rurale în perioada
interbelică. Sunt recunoscute studiile realizate de Dimitrie Gusti, Henri Sta hl, Anton
Galopenția, Traian Herseni.
Demersul cercetării monografice
1. Delimitarea entității studiate. La începutul studiului fixăm o serie de limite
mai mult spațiale. Pe măsură ce studiul avansează, aceste limite vor deveni mai
ferme și interacțiunile pe care aceasta le are cu contextul mai larg în care se
încadrează vor permite o mai bună „decupare“ a sa. Entitatea studiată sau unitatea
umană cercetată se delimitează (decupează din context) prin totalitatea activităților
actorilor implicați, cum sunt: acțiunile de grup, preocupările cotidiene, proiecte
existențiale comune.
2. Etapa de preanchetă presupune trei activități principale, și anume: a. lectura
și analiza rapidă a documentelor referitoare la entitatea studiată, b. studiul
caracteristicilor ocup aționale ale grupului, c. interviuri cu personalități din grupul
respectiv. Sinteza informațiilor din această etapă vor permite să se definească
orientarea globală a problematicii monografice, se precizează întrebarea la care
trebuie să răspundă. Tot ca ur mare a preanchetei se stabilește metodologia de
cercetare (ansamblul de tehnici de culegere de informații și de analiză), punctele
cheie pentru observație și interviu (unde trebuie să se facă observația și ce tip, cu
cine se va discuta) și eșantionarea pop ulației. Acum se stabilesc și obligațiile fiecărei
persoane care participă la studiu.

111
3. Etapa anchetei de teren presupune un studiu amănunțit al fiecărui subsistem,
apelându -se la metoda analizei de conținut prin teoretizare;
4. Etapa de analiză și ordon are a informațiilor în care se sistematizează datele
și se prefigurează primele concluzii ;
5. Redactarea raportului de cercetare .

XI. 3. Interviul comprehnesiv

Specific interviului comprehensiv este atitudinea nondirectivă a
intervievatorului care asig ură libertatea de exprimare a actorului pe tema pusă în
discuție.
Metoda presupune respectarea unor tehnici speciale care asigură menținerea
unei atmosfere relaxate propice discuțiilor generatoare de informații cât mai
complete. Aceste tehnici sunt:
1. Intervențiile indirecte și neutre . Intervievatorul trebuie să se controleze pe
parcursul discuției astfel încât să nu intervină direct în conversație . Orice replică (ca
de exemplu un comentariu de valorizare) poate modifica „discursul actorului“.
Discursul tr ebuie dirijat astfel încât să se expună opiniile despre tema discuției și să
nu permită divagații pe alt tip de probleme.
2. Reformulări ale discursului. Roger și Kingers (1966) au demonstrat efectul
inducției pozitive a reformulărilor – întrebări care of eră actorului și intervievatorului
certitudinea că informațiile au fost corect înțelese. Se definesc mai multe tipuri de
reformulări :
 Reformularea reflex este o preluare a frazei și se lucrează pe accente
de exprimare.
 Reformularea sinteză presupune reordo narea și sintetizarea
informațiilor.
 Reformularea prin inversarea raportului „figură -fond“ necesită
decentrarea față de conținutul imediat al discursului, dar asigură conștientizarea
tuturor amănuntelor discuției.
 Reformulările de clasificare ajută actorul să sesizeze mai clar logica
propriului discurs. Reformulări de clasificare sunt de tipul „Nu -i așa că… ?“, iar fraza
se construiește în continuare folosind cu totul alte cuvinte.
 Reformulările prin abstractizare sunt folosite atunci când cel care
răspun de poate accede la această abstractizare.
Apelul la aceste tehnici indică participarea activă a intervievatorului și
securizează actorul. În același timp, se asigură seriozitatea unui demers științific care
în ciuda aparenței este departe de a fi o tehnică de tip „laissez -faire“. Cel care
intervievează utilizează reformulările fără să intervină la nivelul conținutului, al
fondului discursului, ci numai în organizarea acestuia.
3. O altă caracteristică a acestui tip de interviu este obligația de a nota o se rie
de informații care sunt tangențiale informațiilor bazale, principale. Aceste notițe
dublează informațiile înregistrate. Geertz (1983) le numește „ thick description “.
Notițele de tip calitativ nu presupun preexistența unor grile, ci reprezintă o activit ate
de înregistrare a tuturor comportamentelor, a activităților colaterale, a conversațiilor,
a reflexelor metodologice de tipul „apelăm și la metoda X pentru precizarea
informațiilor“ sau reflecții teoretice generate de informațiile primite. Strauss și
Corbin (1990) descriu trei tipuri de notițe calitative: metodologice, teoretice,
descriptive.

112
 Notițele metodologice pot fi considerate un fel de jurnal paralel
activității de cercetare, descriptiv și critic, având la bază o serie de întrebări cum ar
fi: „Me todologia folosită în timpul cercetării a fost cea mai bună sau trebuie să mai
apelez și la alta spre completare?“; „Voi marca problemele apărute pe parcurs și
modul în care s -au corectat acestea?“
 Notițele teoretice sunt paralele desfășurării studiului, d ar pot apărea și
în perioada de redactare a raportului. Acestea constau în date de observații, intuiții
etc. Acest tip de informații trebuie reținute chiar dacă la o primă analiză pot avea
foarte puțin sens. Pe parcursul cercetării apar sensuri și ipoteze noi (schițate sau
creionate), care riscă să se piardă dacă nu sunt notate. În cadrul analizei de conținut
prin teoretizare, aceste notițe calitative se confundă cu codificările laterale ale
textului.
 Notițele descriptive se mai numesc și „note de observați e“ și au forma
unor diagrame, fraze sau cuvinte care redau situațiile la care participă intervievatorul.
Ele se intercalează între notele teoretice, dar reprezintă descrieri analitice și nu
abstractizări sau raționalizări și depind în mod logic de interese le cercetătorului. În
cazul analizei de conținut prin teoretizare care se caracterizează printr -un demers
iterativ, descrierile analitice sunt mai ordonate în sensul în care vor reține doar
informații strict legate de cercetare. Având în vedere complexitat ea unui studiu,
descrierea exhaustivă nu este posibilă. Notițele constau în cuvinte cheie, expuneri
schematice și orice alte procedee care permit surprinderea unui surplus de informații
lămuritor pentru tema interviului.

XI. 4. Tipuri de interviu compreh ensiv

Clasificarea interviurilor se face în funcție de mai multe criterii: nivelul de
implicare al cercetătorului și gradul de structurare al întrebărilor (pozitivist –
cantitative și comprehensiv -calitative). La rândul lor, interviurile comprehensive pot
fi de mai multe tipuri: clasic, creativ, interpretativ. Pentru început, vom delimita
interviul calitativ de opusul său interviul cantitativ.
Interviurile pozitivist -cantitative au un continut antefixat prin întrebări cu
răspuns dirijat, motiv pentru care a u o eficacitate redusă, fiind din ce în ce mai puțin
utilizate. Motivul pentru care se apelează la seturile de întrebări prestabilite este de a
elimina pe cât posibil influența anchetatorului asupra intervievatului, pe de o parte,
și, pe de altă parte, se consideră că astfel se reduce riscul unor interpretări subiective.
Această atitudine neutră, reținută poate declanșa însă la intervievat o reacție specifică
de retragere. Caracterul impersonal al anchetatorului și cel al întrebărilor determină o
non-implic are a intervievatului. Datorită acestui fapt, analiza acestor conținuturi
devine impersonală, cercetătorul fiind pus în situația de a se restrânge la propriile
înterpretări. Interviul de acest tip vizează un nivel precis al informațiilor, care sunt
cele ma i accesibile și, din păcate, doar opinii de suprafață. De aceea, aceste interviuri
permit disimularea esențialului, iar analiza informațiilor se reduce și ea la un anumit
nivel de suprafață.
Discutând modalitățile de analiză a informațiilor obținute prin interviu, cea mai
periculoasă tehnică de analiză o reprezintă „sacul cu teme“, care înseamnă o
inventariere a răspunsurilor obținute la itemi. Aceasta inventariere este greșită pentru
că „distruge arhitectura cognitivă și afectivă a persoanelor singulare“, după cum
spune Bardin (1991).

113
Interviurile comprehensiv -calitative presupun o dinamică opusă. Anchetatorul
se angajează puternic în formularea întrebărilor pentru a provoca angajarea
respondentului. Analiza datelor obținute, se face în colaborare cu cel i ntervievat. „De
ce?“, „Cum?“ sunt întrebările care se pun în cazul în care informația nu este clară.
Astfel, interpretările capătă un plus de obiectivitate, rezultatele fiind mai realiste.
Interviul comprehensiv își propune o restructurare a situației. Se consideră că
socialul nu poate fi înțeles separat de percepția subiectivă a individului, separat de
cunoașterea comună. Demersul comprehensiv pornește de la ideea că oamenii nu
sunt simplii purtători de informații, ci participanți la construcția socialului . Ca
urmare, ei sunt deținători de informații care trebuie abordate din interior, prin
intermediul sistemului de valori al indivizilor.
Interviul comprehensiv presupune echilibrarea a două poziții:
 înțelegere și ascultare atentă;
 analiza critica a informațiilor.
Caracterul obiectiv al datelor se obține treptat, cu ajutorul instrumentelor
conceptualizate care se susțin reciproc și se organizează astfel încât subiectul
anchetei devine din ce în ce mai îndepărtat de ideea spontană de la care s -a plecat ,
fără să se rupă însă definitiv de ea.
Din punct de vedere al duratei, interviul comprehensiv este mai lung deoarece
obligă sau presupune discuții libere pe una sau mai multe probleme care reprezintă
obiective ale cercetării. Aceste interviuri presupun de obicei mai multe întâlniri, iar o
întâlnire poate dura mai multe ore.
În literatura de specialitate se menționează mai multe tipuri de interviu
comprehensiv, dar nu s -au stabilit criterii ferme. În funcție de țelul și obiectivul
cercetărilor se pot descr ie:
 interviuri asupra motivației;
 interviuri care au ca scop culegerea de „incidente critice“. La modul
foarte general, incidentul critic poate fi caracterizat ca un eveniment „cheie“, care
schimbă cu 180 de grade traiectoria evoluției unui individ.
 interviuri nondirective ce privesc modalități de percepere ale unor
situații (debut de an școlar);
 interviuri nondirective ce privesc tipuri de așteptări și aspirații.
Fontana, Frey (1994) fac o clasificare utilizând un criteriu dublu, conținut /
formă:
 interv iuri clasice – utilizate în cercetările etnografice unde apare
întotdeauna în asociație cu observația participativă, pentru că cercetătorul, fiind
implicat în activitatea unei comunități, are posibilitatea să apeleze la observație și
totodată să realizeze o serie de convorbiri informale.
 interviuri specifice studiilor de istorie orală urmăresc reconstituirea
unor evenimente, episoade istorice din relatările orale ale celor implicați în
respectivele situații.
 interviuri creative – presupun consonanța și rezo nanța
intervievatorului cu cel intervievat.
 interviuri interpretative – urmăresc determinarea unor evenimente –
cheie în evoluția unei societăți sau a unei organizații.

114
XI. 5. Design -ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv

Etapa de doc umentare sau exploratorie presupune fie parcurgerea litaraturii pe
tema cercetată, fie apelul la tehnica grupului nominal. Astfel, se poate preciza un
plan de cercetare, care va include temele de discuție, persoanele țintă și grila de
întrebări. Instrument ele utilizate trebuie să fie simple și evolutive, adică să se poată
modifica dacă situația de teren o cere și totdată să asigure o constanță în discuție,
precum și evitarea dispersiei conversației. Constant, pe parcursul cercetării, se va
face un bilanț al informațiilor care ne permite să hotărâm dacă păstrăm toate
întrebările sau dacă unele nu mai sunt necesare. Discutând despre eșantion, el nu
trebuie să respecte criteriul de reprezentativitate, dar important este „să evităm
dezechilibrul evident al categ oriilor de populație și să nu uităm nici una din
categoriile sociale mari“ reținem însă faptul că rezultatele unui studiu în care se
utilizează interviul comprehensiv nu pot fi generalizate.
Etapa culegerii de date . O caracteristică a dialogului comprehens iv este
atitudinea non -directivă. Acest tip de atitudine asigură libertatea de exprimare a
actorului prin raportare la tema discutată. De asemenea, interviul comprehensiv
presupune utilizarea unor serii de tehnici care asigură obținerea unor informații cu
nivel crescut de valabilitate (obiectivitate). Aceste tehnici se încadrează în cadrul
tehnicilor de comunicare interpersonală și sunt de două tipuri:
Tehnici non -verbale fac apel la mimică și pantomimică. Reacțiile mimice și
pantomimice ale actorului pot a corda de multe ori un sens contrar informațiilor
verbale. Pe de altă parte, intervievatorul trebuie să se arate deschis la dialog,
atitudinea sa trebuie să susțină dialogul și discursul actorului.
Tehnici verbale – privesc mai multe aspecte ale dialogului :
 intervievatorul trebuie să se abțină să aibă intervenții directe care pot
distorsiona discursul actorului (comentarii de valorizare a unor informații și de
devalorizare a altora);
 dialogul se va menține în limitele expunerii unor opinii pe tema dată,
evitându -se expunerea unor probleme personale;
 Rogers & Kinger (1966) au demonstrat importanța reformulării
întrebărilor care generează un nivel de inductie pozitivă și conferă actorului nu
numai certitudinea că a înțeles sensul frazei, dar asigură că intervi evatorul a înțeles
informația primită.
Acum se face apel și la o serie de instrumente corelative de culegere de
informații, care asigură o mai mare veridicitate și complexitate datelor obținute.
Acestea sunt notițele descriptive (thick description) și au rolul de a dubla informațiile
obținute cu ajutorul reportofonului ca și acela de a asigura o descriere mai bogată a
întregii activități de intervievare.
Etapa redactării raportului de cercetare . Etapă finală, redactarea trebuie să
respecte standardele etic e, ca orice raport de cercetare.

XI. 6. Focus grupul

În anii '30, Kurt Lewin utilizează pentru prima focus grup -ul ca metodă pentru
studiul grupurilor mici. Ulterior ea este preluată și utilizată în studiile antropologice,
dar este aceptată cu greu de comunitatea socio -psihologilor. În anii '40, Paul
Lazarfeld și Robert Merton au folosit -o pentru a analiza audiența radio și
caracteristicile propagandei în perioada războiului. În 1950, Institutul de Cercetări

115
Sociale din Franckfurt utilizează focus grupu l în studii asupra opiniilor și atitudinilor.
Anii '70 marchează acceptarea totală sau necondiționată a metodei care, începând din
acest moment, se va utiliza frecvent în studii de marketing, management,
antropologie, reclamă și dinamica grupurilor.
Petru Iluț (1997) definește focus -grupul ca fiind „un interviu de grup structurat“
(p. 95).
Alfred Bulai (2000) îl descrie ca: „un tip de investigație calitativă, în care se
pot obține și informații cantitative. Focus grupul este un tip de interviu de grup, car e
are la bază o grilă, mai corect un ghid de interviu, aproape întotdeauna,
semistructurat și în mod cu totul excepțional de tip structurat.“(p.15)
Focus -grupul este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative cât și
în cele calitative, uti lizând ca tehnică de bază interviul non -directiv concomitent cu
metoda observației. Poate fi inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt conduse de
un moderator și discuțiile se focalizează pe o temă bine delimitată.
Această metodă permite obținerea de informații sociale de profunzime, care țin
de infrastructura atitudinilor și opiniilor, permite identificarea mecanismelor de
formare și exprimare a acestora.
Dreher și Dreher (1991) consideră că focus grupul mai poate fi folosit și ca
metodă prelimina ră de cercetare într -un studiu pilot sau la sfârșitul studiului pentru
validare. În prima situație, ea permite obținerea de informații mai clare asupra
domeniului de studiat și asigură precizarea variabilelor, eliminarea unor posibile
erori. Dacă o folosim la final, ea asigură validarea informațiilor obținute cu alte
metode și posibile descrieri a unor direcții de evoluție ca și a motivelor dezvoltării
unor opinii și atitudini.
Această metodă de investigație aparent simplu de utilizat, conduce la obținerea
unor date valide doar dacă cercetătorul dispune de o serie de competențe și abilități,
cum sunt: a. informații aprofundate în domeniu, b. informații privitoare la dinamica
grupurilor, în special a grupurilor mici, c. abilități de comunicare (Bulai, 2000).

XI. 7 . Metode și tehnici similare de evaluare a atitudinilor și opiniilor

Avînd aceste caracteristici, focus -grupul poate fi confundat cu alte tehnici și
metode care presupun un grup de discuție și un moderator, cum sunt tehnica grupului
nominal, tehni ca Delphi, brainstorming, sinectica, grupul de discuție fără lider etc.
Toate acestea fac parte din familia mare a metodelor care urmăresc să obțină
informatii despre o comunitate și presupun un grup de lucru, o grilă de întrebări, un
moderator.
Tehnica g rupului nominal utilizează interviul ca instrument principal de
investigație. Regula de bază în funcționarea acestuia este ca persoanele care -l
alcătuiesc să nu comunice între ele, ci numai cu moderatorul. Acesta chestionează pe
rând pe fiecare participant cu aceleași metode, colecționează răspunsurile și
relansează noi întrebări în funcție de rezultatele parțiale. Se utilizează atunci când se
dorește eliminarea efectului de hallo și orice alte efecte perturbatoare care pot fi
generate de prezența liderilor de opinie.
Tehnica Delphi are ca scop obținerea de informații de la experți (selectați astfel
încât să alcătuiască un grup omogen), informații care să permită elaborarea unor
pronosticuri, a unor previziuni sociale. Metoda presupune mai multe runde de
interviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare participant este rugat să facă
propriile previziuni și să le ordoneze ierahic (sau să le acorde un grad de încredere).

116
Moderatorul analizează enunțurile primite de la toți participanții la grup și elaborează
un raport -chestionar în care sunt exprimate sintetic atât rezultatele obținute, cât și
problemele, întrebările care derivă din această primă analiză. Urmează o nouă rundă
de interviuri în care se cer răspunsuri la întrebările rezultate Și se continuă astf el
până când se obțin răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri care se caracterizează
prin consensualitatea tuturor participanților.
Tehnica brainstorming și sinectica sunt relativ asemănătoare și se utilizează în
special în domeniul creativității. O re gulă esențială de funcționare a acestor grupuri
este interdicția totală a criticii, scopul acestei metode fiind obținerea unui număr cât
mai mare de idei (o avalanșă de idei) corecte sau mai puțin corecte care vor fi
selectate într -o etapă următoare. Inter zicerea criticii este specifică acestei metode
spre deosebire de focus -grup unde critica este admisă.
Tehnica grupului de discuție fără lider este utilizată în analiza relațiilor și
modelelor de interacțiune dintre membrii unui grup nestructurat. Tehnica e ste
folosită atunci când interesează modul în care apar și se difuzează opiniile și relațiile
de influență într -un grup și mult mai puțin structura acestor influențe, conținutul lor.

XI. 8. Reguli de alcătuire și funcționare a focus -grupului

Selecția pa rticipanților la grup se poate numi „eșantionare teoretică“ și este mai
dificil de realizat. Spre deosebire de alte tipuri de eșantionare, în selecția
participanților trebuie respectate atât modelul teoretic pe care se bazează investigația,
cât și metodolo gia de selecție a participanților.
„Modelul teoretic, pe baza căruia se desfășoară cercetarea bazată pe focus -grup
stă și la baza metodologiei de selecție a participanților“ (Bulai, 2000, p.32).
Eșantionul se alege în funcție de scopul cercetării și de ce ea ce se consideră relevant
teoretic în investigație.
Se pot descrie mai multe tipuri de eșantionări în conformitate cu mai multe
criterii. În funcție de gradul de eterogenitate al grupului, vom distinge între: a.
eăantioane omogene, se utilizează când dor im să studiem „diferența minimă“,
deoarece în grupurile omogene în mod logic opiniile sunt asemănatoare dar nu
identice; b. eșantioane eterogene , care favorizează producerea „efectelor de
polarizare“, opinii diametral opuse. Aceste atitudini și opinii dife rite pot evidenția
aspecte pe care participanții ezită să le prezinte într -un grup omogen. Acest tip de
eșantionare evidențiază blocajele, ca și barierele de comunicare existente între
diferite categorii sociale, incompatibilitățile valorice și de opinie. Pentru înțelegerea
unor mecanisme sociale, acest gen de relații între diverse categorii sociale este foarte
importantă; c. eșantionarea cu structuri preexistente, obligă la selecția unor
participanți la grup care se cunosc între ei și permite studiul mecan ismelor de
decizie.
Dacă clasificăm grupurile în funcție de tipul de relații existente, vom avea: a.
eșantioane conflictuale , care asigură rezultate bune pentru că participanții devin
critici, își precizează poziția și efectul de dezirabilitate este foarte redus; b.
eșantioane armonice , care sunt grupuri în care se respectă și se iau în considerare și
opiniile contradictorii argumentate. Presupune exprimarea liberă a opiniilor și respect
pentru alte opinii.
Numărul de participanți la grup . Numărul optim de participanți este de 8 -10
persoane. Acest număr asigură o funcționare bună pentru că se respectă „spațiul
intim“, în sensul în care participanții se simt în siguranță, se percep ca acționând într –

117
un spațiu personal, neintimidant și sunt dezinhibați. Un ast fel de grup este mai ușor
de moderat, căci permite o echilibrare optimă între participanții activi și pasivi. Un
număr mai mare de participanți (peste 10) crează sentimentul de „spațiu public“,
intimidant și generator de sentimente de expunere și de lipsă de protecție.
Moderarea discutiei . Moderatorul trebuie să aibă competențe de comunicare și
negociere, să dispună de o pregătire serioasă în domeniul cercetării cu grupuri mici.
Să aibă cunoștințe de psihologie socială ca și cunoștințe în domeniul metodolog iei
calitative. Pregătirea pentru focus presupune: construirea unui model teoretic
referențial pe care se bazează instrumentul de investigație (ghidul de interviu),
stabilirea structurii grupurilor generatoare de eșantioane, stabilirea momentului optim
de desfășurare a ședințelor, ca și a duratei (optim 60 – 90 minute). Discuțiile se
opresc atunci când calitatea răspunsurilor și implicarea participanților scade. Din
punctul de vedere al locului de desfășurare al ședințelor în mod uzual se preferă un
loc ne utru, dar putem apela la locuri care au o rezonanță afectivă puternică pentru
participanții la discuție, care permit regresia, spre exemplu. O atenție deosebită
trebuie acordată modului de înregistrare a discuțiilor. Cele mai eficiente modalitati
de înregi strare sunt stenodactilografierea răspunsurilor, înregistrarea audio sau video.
Tehnici utilizate în cadrul focusurilor. Tehnica principală folosită este interviul
(grile de interviu flexibile care se pot dezvolta și adapta în functie de evoluția
discuții lor). În același timp, se apelează și la o serie de tehnici / instrumente
secundare, cum sunt: a. observația, care permite „înregistrarea și reținerea“
comportamentelor non -verbale. Se recomandă din acest motiv ca moderatorul să fie
însoțit de un co -modera tor a cărui identitate să nu fie dezvăluită participanților,
pentru a nu crea inhibiții; b. teste proiectivele; c. jocurile de rol; d. prezentări de
situații de tip dilematic.
Ghidul de interviu precizează tema de discuție și sunt cel mai frecvent utilizat e
întrebări de tipul: de ce, întrebări deschise, ipotetice, dilematice. Ghidul este
organizat după principiile scenariului, urmarește o succesiune de teme și probleme,
prin întrebări și situații propuse participanților. Pe parcursul ședințelor se apelează la
metoda observației, care are ca scop să constate: gradul de interes față de temă al
participanților, gradul de competență al acestora, nivelul de dezirabilitate al
răspunsurilor, stilul de lucru (afectiv / rațional). De asemenea se face o analiză a
conținutului manifest / latent al răspunsurilor. Se face și o evaluare / analiză a
interacțiunilor care se stabilesc în focus -grup.
Stiluri și strategii de moderare. Revenim și insistăm spunând că moderatorul
trebuie să fie un bun profesionist. Moderarea se p oate realiza într -un număr mare de
modalități în funcție de natura și de structura populației sau eșantioanelor folosite, în
funcție de problematica discutată, în funcție de tipurile de instrumente folosite. O
primă obligație a moderatorului este să asigur e implicarea tuturor participanților în
discuții. Metoda cea mai simplă și eficientă este ca fiecare participant să se prezinte,
după care se acordă o pauză de 15 – 30 min. în care se presupune că se vor lega
conversații și se va asigura depășirea blocajel or. De asemenea, produsele de protocol
(cafea, apă minerală etc.) au un rol foarte important în crearea unei atmosfere
destinse. În cazul în care se constată că în ciuda acestor eforturi atmosfera este
tensionată, în mod uzual se apelează la „forțarea“ pri melor răspunsuri.
În literatura de specialitate sunt descrise o serie de procedee și stiluri de
moderare. Utilizarea lor depinde de caracteristicile grupului cu care se lucrează.
Printre procedeele cele mai frecvent utilizate sunt: a. provocarea conflicte lor și
stimularea polarizării (conflicte contolate de moderator și strict corelate cu tema) ; b.

118
reformularea răspunsurilor; c. atenuarea răspunsurilor (atunci când opiniile devin
agresive moderatorul este obligat să le reformuleze astfel încât să evite de clanșarea
unor conflicte în grup) ; d. atenuarea disputelor și mai ales a efectelor de moralitate.
Pe parcursul ședințelor, moderatorul este obligat să aibă o atitudine neutră, dar
există și situații în care este de dorit să renunțe la aceasta pentru a obț ine informațiile
pentru care s -a construit grupul. Sunt cunoscute o serie de stiluri de moderare care
contrazic neutralitatea. Astfel, moderatorul se situează pe o poziție opusă grupului,
atunci când grupul funcționează omogen, nediferențiat. El devine „ avocatul
diavolului“, este agresiv și apelează la o argumentație contrară majorității. Stilul
empatic presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi și cu apel la verbe
de stare. Acest stil trebuie folosit cu reținere, se poate apela la el maximum de două
ori în cadrul unui focus -grup. Stilul neutru este cel mai recomandat și presupune
tratarea echidistantă a problematicii abordate (Bulai, 2000).

Tipuri de focus -grup. Clasificarea se face în funcție de tema discutată sau
obiectivele propuse și dist ingem mai multe tipuri: teme politice; evaluare
comunitară; evaluare instituțională; analiză mass -media; marketing și publicitate
ș.a.m.d.
Prelucrarea și analiza datelor. Modalitățile de prelucrare a datelor obținute
prin aplicarea acestei metode sunt de două tipuri: analiză calitativă de conținut (în
cazul căreia se apelează la decupaje tematice în funcție de ipoteze și pe categorii de
participanți) sau analiză de conținut cantitativă.

XI. 9 Avantaje și limite ale Focus grupului .

Fiind un interviu de grup, rezultatele obținute pot fi influențate de ceea ce se
numește „efecte de grup“. Ceea ce înseamnă că informațiile obținute poartă
întotdeauna amprenta caracteristicilor grupului de referință. Cu alte cuvinte,
răspunsurile pe care le dau diferiții par ticipanți la grup sunt răspunsuri ale structurii
grupale, răspunsuri influențate de presiunile existente la nivelul acestuia.
Avantajele utilizării focus -grupului:
 Permite obținerea de informații despre un subiect dat, dar și descrieri
de motive, de atitu dini, de credințe generatoare de comportamente.
 Construiește o situație de comunicare socială care este mult mai
naturală comparativ cu interviul tradițional. În cadrul ședințelor de focus -grup
comunicarea se face pe orizontală, la același nivel, moderator ul integrandu -se în grup
în timp ce în interviul tradițional moderatorul este exterior grupului și poziționat
oarecum superior.
 Face posibilă descrierea mecanismelor prin care se condiționează în
realitatea socială, opiniile și atitudinile polarizate pe ba za unor procese de comparare
și comunicare socială.
 Permite înțelegerea mecanismelor care produc, susțin sau blochează
diferite opinii sau atitudini.
 Informațiile obținute au un grad crescut de fidelitate, dar pentru a
obține rezultate cu grad înalt fideli tate este necesar ca moderarea să fie realizată de
cercetători cu experiență, iar numărul participanților să fie suficient de mare. Spre
deosebire de cercetările cantitative în care un grad crescut de validitate și fidelitate se
obține prin creșterea număr ului de participanți la cercetare, focus grupul fiind o
metodă calitativă, formula la care se apelează este aceea a „focusurilor pereche“ sau

119
„paralele“, ceea ce înseamnă discutarea aceleiași teme cu mai multe grupuri, minim
două.
Limitele utilizării focu s-grupului:
 Fiind o investigație calitativă, relevanța statistică este slabă și prin urmare
rezultatele nu sunt generalizabile.
 Validitatea și fidelitatea rezultatelor depind în foarte mare masură de
profesionalismul moderatorului.
 Altă limită este aceea a efectelor de grup, care pot influența negativ
rezultatele. Amintim aici efectul de polarizare (emiterea de idei diametral opuse și de
atitudini exagerate ca efect al presiunii grupului), efectul de turmă sau gregar
(conformarea opiniilor și atitudinilor e xprimate la ideile grupului de apartenență),
efectul groupthink (tip mai complex de influență care apare tot datorită presiunilor
normative și care presupune sau conduce la deteriorarea aprecierilor pe care le fac
membrii unui grup în raportarea la o probl ema dată). Efectul groupthink constă în
emiterea unor opinii identice de toți membrii grupului datorită gradului înalt de
coeziune a acestuia. De obicei apare atunci când participanții se cunosc foarte bine
sau problema, prin importanță, obligă la aceeași poziție.

120

Rezumat

Atât monografia cât și observația participativă, se utilizează în studiile de
psihologie socială. Observația participativă reprezintă o metodă specific calitativă
care presupune implicarea (partici parea) directă a cercetătorului în activitatea
grupului țintă. Utilizarea ei obligă la respectarea principiilor care o fundamentează, și
anume: neutralitatea, integrarea în grup, verificarea datelor postfactum.
Monografia, definită de Frederich le Play și abatele de Tourville în secolul
XIX, se dezvoltă în contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia
reprezintă studiul complet și detaliat al tuturor aspectelor funcționării unei entități
umane și sociale. Prin entitate socială și umană se înțel ege un grup social cum ar fi o
organizație, o familie, un sat ș.a.
Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în etnologie
și psihologie clinică. Ulterior metoda este aplicată și în studiile asupra motivației, în
studiile de psihol ogie organizațională și în cele cross -culturale.
Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât și în cele
cantitative. În cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze)
rezultatele. Tehnicile utilizate uzual sunt interviul non directiv și observația . Autorul
metodei este K. Lewin, care în 1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor
mici. În prezent, o regăsim în studiile de piață și în sondajele de opinii. În
mod frecvent ea se folosește în e tapa preliminară a unei cercetări (având ca scop
precizarea ipotezelor, a grupurilor țintă), sau în etapa finală (pentru verificarea
concluziilor în cadrul unui grup de experți). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
sine, deoarece permite culegerea de i nformații asupra proceselor specifice grupurilor
mici. De o deosebită importanță este alegerea participanților la ședința de focus grup.
Criteriile privesc numărul de participanți, nivelul de pregătire a acestora, capacitățile
de relaționare ș.a.

Cuvinte cheie

– observație participativă, monografia, atitudine nod -directivă, interviu
comprehensiv
Teste de autoevaluare

Definiți reformulările discursului din interviul comprehensi v
Enumerați și descrieți pe scurt tipurile de interviu compr ehensiv
Definiți focus –grupul și precizați utilizările sale cele mai frecvente
Enumerați avantajele și dezavantajele metodei focus grup

121

Concluzii

Această unitate de studiu abordează tematica metodelor calitative de cercetare:
observaț ia participativă, monografia, interviul comprehensiv, focus grupul și
familiarizează studentul cu problematica generală a metodelor calitative. Metodele
calitative pot servi cercetătorului ca metode auxiliare de culegere a informațiilor în
diferite cercetă ri științifice (în etapele inițiale sau finale ale acestora), dar pot fi
utilizate și ca metode de sine stătătoare în diferite analize calitative ale fenomenelor
sociale și psihologice.

122
Unitatea de studiu XII.
Metoda ana lizei de conținut

Unitatea de studiu XII.
Metoda analizei de conținut 122
Obiectivele unității de studiu 123
Cunoștințe preliminare 123
Resurse necesare și recomandări de studiu 123
XII. Metoda analizei de conținut 123
XII. 1. Analiza de conținu t cantitativă 124
XII. 2. Analiza de conținut calitativă 124
Rezumat 127
Cuvinte cheie 130
Teste de autoevaluare 130
Concluzii 130

123

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cun oaște:
– scopul analizei de conținut
– etapele analizei de conținut
– utilizarea, avantajele și dezavantajele metodei analizei de conținut
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cu noștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să își fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterio are.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de stu diu este de 60 de minute.

124

XII. Metod a analizei de conținut

XII. 1. Analiza de conținut cantitativă

Din punctul de vedere al abordărilor pozitiviste, Cartwright (1953, 1963)
definește analiza de conținut ca fiind „descrierea obiect ivă, sistematică și cantitativă
a oricărui comportament simbolic“. Impunerea abordărilor comprehensive în anii ’60
aduce cu sine o definiție care elimină termenul de cantitativ din definiție, extinzând
astfel sfera conceptului. Astfel, analiza de conținut este definită drept o metodă care
asigură crearea inferențelor prin identificarea obiectivă a caracteristicilor unui mesaj
(Holsti, 1969). Chelcea (2001) concluzioneză: „analiza conținutului reprezintă un set
de tehnici de cercetare cantitativ -calitativă a comunicării verbale și non -verbale, în
scopul identificării și descrierii obiective și sistematice a conținutului manifest și/sau
latent pentru a trage concluzii privind individul și societatea sau comunicarea însăși
ca proces de interacțiune socială. „(p .157). Analiza de conținut este asociată în
primul rând cu comunicarea scrisă, deoarece activitatea oamenilor presupune
existența unor documente, în sensul larg al cuvântului, cum sunt scrisorile, jurnalele,
rapoarte de lucru, articole de ziar, cărți. Cu t oate acestea, ea poate fi utilizată în
analiza imaginilor discursurilor, ș.a. Studiul științific al acestor documente asigură o
sursă indirectă sau alternativă de informații asupra comportamentului uman.
Criterii de clasificare a documentelor. Iluț (1997) consideră că documentele se
pot clasifica în funcție de următoarele criterii: a. vechimea; b. destinatarul; c.
accesibilitatea; d. gradul de încredere. Chelcea (1993) reține patru criterii și anume:
a. natura documentelor (scrise, imagini, audio); b. conți nutul informațional (în limbaj
natural, cifre, necifrice); c. destinatarul (personale, publice); d. emitentul (oficiale,
neoficiale). Documentele fac obiectul mai multor genuri de analiză . Din perspectiva
științelor socio -umane facem distincția între anali za cantitativă și calitativă de
conținut.
Analiza de conținut cantitativă are ca scop determinarea și definirea temelor,
tendințelor, atitudinilor, valorilor, modelelor prezente în diferite documente. Este
utilizată atunci când se dorește selectarea unor date din documente care conțin
informație cu valoare de comunicare complexă cum sunt cele din mass -media,
literatură, legislație, corespondență, jurnale. Nu orice temă de cercetare permite
utilizarea acestei metode. Ea a fost aplicată cu succes în stabilir ea caracteristicilor
mesajului, în identificarea cauzelor și a efectelor sale. Se face distincție între două
tipuri de analiză: analiza în plan orizontal, atunci când ne oprim strict pe document,
și analiza în plan vertical, atunci când ne interesează cauz ele, antecedentele și
intențiile care au condus la producerea documentului respectiv.
Etapele analizei de conținut cantitativ . În funcție de problema cercetată, de
posibilitățile tehnice și materiale de care dispunem, cantitatea de documente supuse
analiz ei va fi mai extinsă sau mai puțin extinsă. Prima etapă în analiză este stabilirea
tipului de document pe care se va lucra în conformitate cu tema și obiectivele
studiului. De exemplu, dacă tema este „Atitudini față de procesul de privatizare în
industria românească în anii '90“, documente care pot oferi informații sunt ziarele,
emisiunile TV etc. Dacă tema aleasă este „Rolul femeii în societatea feudală
românescă“, documentele în care putem găsi informații sunt letopisețele, scrierile
istorice ș.a.

125
A doua etapă presupune parcurgerea (lecturarea) materialelor selectate pentru a
fi cercetate și formularea unor ipoteze și transpunerea acestora în unități de analiză
(categorii și indicatori). Transcrierea ipotezelor în categorii și indicatori (procedură
asemăn ătoare operaționalizării conceptelor) înseamnă construcția unei grile prin care
se va filtra și analiza materialul brut. Categoriile sau clasele respectă criteriile
analizei gramaticale a unui text, iar indicatorii pe cele ale analizei morfologice și sunt
direct numărabili în text.
Existența grilei de categorii și a sistemului de indicatori permite trecerea la
următoarea etapă, definirea unității de analiză . Unitatea de analiza poate fi de două
tipuri: de reperaj și de context (Iluț, 1997). Unitatea de repe raj este reprezentată de
lungimea textului în care este recunoscută sau găsită tema, iar unitatea de context
este dată de lungimea minimă a textului care trebuie citită pentru a descoperi dacă
tema este prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru. De exem plu, în cazul
articolelor de ziar putem considera paragraful ca fiind unitatea de reperaj, iar întregul
articol ca fiind unitatea de context. Unitatea de context poate fi mai mare decât prima
sau cel puțin egală cu aceasta, pentru că trebuie să ne permită să facem o comparație
între ceea ce este favorabil și ceea ce nu este favorabil. Conținutul unităților de
reperaj poate fi clasificat ca fiind favorabil, nefavorabil sau neutru, prin raportare la
unitățile de context.
Prin numărarea unităților favorabile, a celor nefavorabile și a celor neutre
putem obține o evaluare statistică a informației prezentate în documente. Chelcea
(2001) face o clasificare ușor diferită de cea de mai sus, în sensul în care adaugă o
ultimă unitate de analiză și anume unitatea de î nregistrare . Conform autorului, în
analiza de conținut cantitativă se folosesc trei unități de analiză. Unitatea de
înregistrare, ceea ce am denumit mai sus unitate de reperaj , este acea parte din
comunicare care urmează a fi analizată și variază în funcți e de scopul cercetării, de
nivelul de profunzime al analizei, de timpul și de posibilitățile materiale de care
dispunem. Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care ne
permite să vedem dacă unitatea de înregistrare are orientare pozitiv ă, negativă sau
neutră. Mărimea unității de context este condiționată de mărimea unității de
înregistrare, putând fi mai mare sau cel puțin egală cu ea . Unitatea de numărare are
funcție de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare, dar în cele mai
multe cazuri se preferă unitățile de numărare cu caracteristici fizice evidente
(lungimea, suprafața, durata în timp). În afara cuvântului, propoziției, frazei,
paragrafului, articolului, ca unități de numărare se mai pot utiliza unitățile tip ografice
și centimetrul (pentru stabilirea lungimii rândurilor), centimetrul pătrat și coloana
(pentru analiza presei scrise), rândul și pagina, minutul și ora (pentru analiza
conținutului emisiunilor radio și TV).
Cele mai cunoscute procedee de analiză s tatistică a conținutului sunt analiza
frecvențelor, analiza tendinței, analiza tendinței evaluative și analiza contingenței.
Analiza frecvențelor reprezintă procedeul clasic al analizei conținutului și
constă în determinarea numărului de apariții ale unit ăților de context și de reperaj în
sistemul categoriilor de analiză (sau al materialului de analizat).
Analiza tendinței are la bază analiza frecvențelor și permite evaluarea atitudinii
unui emițător față de o persoană, idee, fapt social. Ca și în cazul an alizei frecvențelor
se începe cu determinarea numărului de apariții ale unităților de context și de reperaj
în sistemul categoriilor de analiză (materialului de analizat). Următorul pas este
stabilirea caracteristicilor unităților, pozitive, negative sau n eutre. Evidențierea
tendinței se face după formula AT=F -D/L. În care AT = indicele de analiză a

126
tendinței, F = numărul de unități favorabile, D = numărul de unități nefavorabile, L =
numărul de unități în legatură cu tema. Acest indice calculat ne permite să comparăm
atitudinea exprimată printr -o sursă de informații cu cea exprimată prin intermediul
altei surse.
Charles Osgood (1959) descrie tehnica analizei evaluative a textului. Aceasta
presupune transformarea informațiilor din text în construcții sintact ice echivalente
semantic, astfel încât să apară foarte clar obiectul atitudinii și evaluarea. În mod
concret analiza evaluativă presupune:
 Identificarea tuturor informațiilor și a expresiilor din text referitoare la
obiectul atitudinii.
 Stabilirea gradului de determinare a informațiilor identificate (directe
și indirecte).
 Acordarea de ponderi informațiilor (uzual între +3 și -3) ceea ce
permite stabilirea direcției și intensității atitudinilor.
Analiza contingenței permite evidențierea structurilor de asoc iere a conceptelor
într-un text. Frecvența de apariție asociată a „cuvintelor -cheie“ în textul analizat
(frecvența relativă) se compară cu probabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea
de așteptare). Dacă diferența este semnificativă, se poate concl uziona că asocierea
termenilor nu este întâmplătoare, ea datorându -se fie unei particularități de stil, fie
intenției manifeste sau latente a autorului.
Metoda analizei de conținut prezintă o serie de avantaje : a) aduce rigoare în
interpretarea documentel or, permițând depășirea afirmațiilor fără acoperire; b)
permite determinarea tendințelor prezente într -un document sau mai multe și
caracterizarea unei perioade sau a unei epoci, structuri sociale; c) documentele cu
care se lucrează nefiind provocate, efec tul dezirabilității sociale este nul. Datele
obținute prin analiza cantitativă a documentelor au un plus de obiectivitate și nu sunt
distorsionate de relația cercetător -participant la cercetare; d) analiza de acest tip nu
presupune costuri mari.
Metoda an alizei de conținut prezintă o serie de dificultăți și limite.
Stabilirea grilei de categorii și indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o astfel
de grilă trebuie să fie: exhaustivă (să cuprindă toate problemele cercetate), exclusivă
(o unitate care apare î ntr-o categorie să nu apară și în alta), obiectivă (să permită o
clasificare obiectivă sau corectă a datelor), pertinentă (să fie adecvată scopului
urmărit);
Stabilirea validității și a fidelității rezultatelor. Din punctul de vedere al
validității nu pute m discuta decât de validitatea de construct și despre cea conținut.
Fidelitatea rezultatelor se poate estima cu ajutorul unui juriu de experți. Analiza
comparativă a rezultatelor la care ajung membrii juriului, care au lucrat independent
pe același text, p ermite stabilirea indicelui de fidelitate. O valoare a indicelui de
corelație a inter -versiunilor mai mare de 0.70 se consideră a fi indicativă pentru o
bună fidelitate.
Volumul materialelor analizate. Există situații în care materialele referitoare la
tema stabilită sunt numeroase și o analiză exhaustivă a întregului volum este
imposibilă. În acest caz suntem obligați să apelăm la o eșantionare a materialului,
ceea ce înseamnă o pierdere de informații mai ales în situații în care nu se respectă
regulile de eșantionare.
Interpretarea atitudinilor, valorilor și intențiilor autorului documentelor
supuse cercetării . Se poate apela la inferențe ca modalități de analiză. Dacă vom
considera ca având valoare de adevăr informația ca atare atunci vom utiliza inferen ța

127
directă . Dacă apreciem că informația directă este falsă vom considera ca adevăr
sensul opus afirmațiilor în conținut și atunci vom utiliza inferența opusă .

XII. 2. Analiza de conținut calitativă

Analiza de conținut calitativă mai este cunoscută și sub numele de analiză
calitativă prin teoretizare sau analiză prin teoretizare ancorată (Paille, 1994) sau
analiză de conținut iterativă (Iluț, 1997). Analiza calitativă de conținut este o metodă
care permite generarea inductivă a unei teorii (asupra unui fen omen cultural, social,
psihologic) prin conceptualizarea și relaționarea progresivă și validă a datelor
empirice (Muchelli, 1996). Această metodă se aseamănă cu metoda descrisă de
Glasser și Strauss în 1967 sub numele de „Grounded theory“.
Caracteristi ca cea mai importantă a ei este independența. Analiza calitativă de
conținut poate fi considerată sau utilizată ca strategie generală de cercetare permițând
menținerea unui oarecare grad de autonomie teoretică, în sensul în care spre
deosebire de celelalte metode nu trebuie să ne raportăm, să ne supunem și să
respectăm regulile unei teorii cunoscute în interpretarea datelor. De asemenea,
această metodă permite și o autonomie tehnică, în sensul în care metoda nu este
unidirecționată, ci poate urmări diverse scopuri.
Analiza prin teoretizare presupune o serie de pași, operații care conduc la
structurarea unei teorii asupra fenomenului studiat. Studiul debutează cu o codificare
inițială a informațiilor și se finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Î ntre
aceste două extreme analiza presupune determinarea și definirea categoriilor în care
se încadrează informația analizată (categorizarea), stabilirea relațiilor între categorii
și concepte (relaționarea), definirea unui algoritm prin care se poate const rui un
edificiu conceptual (integrarea conceptelor). Metoda se bazează pe un examen
sistematic al datelor, la care se revine constant pe parcursul analizei. Această analiză
presupune nu numai o activitate metodică, dar și o lecturare teoretică nuanțată a
fenomenului studiat. Lecturarea teoretică nuanțată permite decodificarea,
înțelegerea corpusului de informații. Performanțele care se obțin în urma acestei
lecturări nuanțate depind de nivelul de cultură, de profesionalismul, de informația și
de experiența cercetătorului.
Expresia de analiză calitativă prin teoretizare desemnează atât procesul, cât și
rezultatul analizei. Teoretizarea nu înseamnă numai o construcție de teorie, ci și o
modalitate de a înțelege faptele sociale și evenimentele psihologice. Ace asta
înțelegere presupune inserarea evenimentelor într -un context explicativ și integrarea
într-o altă schemă care permite reevaluarea unor noi aspecte. Indiferent de amploarea
unei astfel de analize, ceea ce se obține este întotdeauna „ancorat“ la nivelul datelor
empirice. Materialul empiric este în același timp punctul de plecare al teoretizării,
locul de verificare al ipotezelor emergente, dar și un ultim test de validare a întregii
constructii teoretice. În analiza calitativă a documentelor efortul de a decvare
empirică este prezent în toate etapele procesului și este un indice de rigurozitate
științifică. Această adecvare se obține printr -o activitate de comparație între teoria în
construcție și realitatea empirică. Cu alte cuvinte între datele de analiz ă și datele de
teren. Această revenire relativ continuă la datele inițiale ne permite să spunem că în
mod ideal analiza calitativă debutează din momentul primei selecții de informații.
Etapele analizei calitative de conținut
Analiza calitativă a documente lor este o activitate iterativă, care se dezvoltă
progresiv. Se definesc conceptele prin aproximări succesive. În sensul în care

128
demersul de teoretizare sau de definire a conceptului permite reîntoarcerea la o etapă
anterioară. Etapele nu au o succesiune l iniară și operațiile de revenire nu sunt
echivalente. Descriem în continuare aceste etape.
Etapa 1 este identică cu cea a analizei cantitative de conținut și presupune
fixarea scopurilor și a materialelor de analizat. Înainte de trece la etapa următoare se
formatează paginile pe care se lucrează. Materialele pe care se lucrează se înscriu în
fișe în care s -a lăsat un spațiu liber în partea stângă, spațiu care va fi folosit în etapele
următoare.
Etapa 2 Scopul acestei etape este acela de a elimina informații le
nesemnificative, de a fixa informațiile esențiale și se numește codificare. Această
etapă presupune examinarea atentă și reformularea informațiilor existente în
materialul de analizat. În urma operațiilor de analiză se păstrează doar informațiile
esenți ale, care se notează în spațiul lăsat liber în partea stângă a paginii pe care se
lucrează. Cuvintele folosite în codificare trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de
abstractizare și generalizare cu cele prezente în textul analizat. Ele au valoare de
simboluri reprezentative pentru textul de bază, astfel încât reluarea lor să fie
suficientă pentru a declanșa o imagine corectă a bazei inițiale de date, fără a fi nevoie
de o recitire a ei. Pentru a codifica un material se pun întrebări de genul: „despre c e
este vorba aici, ce este aici.“
Etapa 3. O categorie desemnează un nivel superior de abstractizare care trebuie
atins la finalul acestei etape și care se numește categorizare . Categorizarea
desemnează un nivel superior al abstractizării. Generarea de cat egorii reprezintă
punctul de plecare a unui drum în care conceptele se vor rafina și vor fi din ce în ce
mai adecvate realității empirice. Orice categorie obținută presupune urmatoarele
operații :
 definire concisă și adecvată;
 precizarea elementelor distinctive;
 identificarea elementelor necesare definirii ei;
 identificarea formelor sale de manifestare (durată, intensitate).
Se pun întrebări de tipul: „ ce fenomen are loc, ce se întâmplă aici“.
Etapa 4. Etapa de relaționare presupune determinare a relațiilor existente între
categoriile de informații determinate în etapa anterioară. Se lucrează simultan la două
niveluri. Primul este mai concret și presupune analiza datelor de bază pentru a vedea
dacă există o legatură între categoria stabilită și f enomenele pe care le desemnează.
Al doilea nivel, mai abstract, urmărește să determine dacă există legături între
conceptele sau categoriile deja delimitate. Întrebarile care se pun vizează stabilirea
de relații între categorii sau concepte sunt: „conceptu l sau categoria x este corelata cu
categoria n“, „cum, în ce fel“, „care este legatura între aceste categorii?“.
Etapa 5. Există riscul ca având o serie de concepte și o serie de relații unele
contradictorii, altele nu, să ne pierdem într -un „hățiș“ de dat e, să fim tentați să
păstrăm tot ce cuprinde materialul de bază, iar explicațiile să fie foarte complexe și
arborescente. Este necesară reunirea tuturor informațiilor și a explicațiilor într -un
sistem coerent, iar operația (și etapa) prin care se realizeaz ă această sistematizare se
numește integrare. Integrarea permite definirea obiectivului principal pe care se va
axa raportul de cercetare. Faza de integrare este o fază de sinteză. Se pun următoarele
întrebări: „care este problema principală, în fața cărui fenomen mă aflu, care este
scopul studiului?“
Etapa 6. Activitatea principală a acestei etape constă în reproducerea cât mai
fidelă a relațiilor structurale și funcționale dintre elementele care definesc fenomenul

129
studiat și se numește modelare. Se pun în trebări de tipul: „care sunt proprietățile
fenomenului, care sunt antecedentele, care sunt consecințele, care sunt procesele
implicate în acest fenomen“.
Etapa 7. Este o etapă de teoretizare care presupune scrierea raportului și obligă
la trei activități:
 eșantionarea teoretică – înseamnă reținerea categoriilor care s -au
repetat în cursul analizei de conținut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
 inducția analitică – presupune căutarea cazului negativ. Cu alte
cuvinte, după ce s -a determinat o catego rie și elementele componente vom încerca să
stabilim dacă pornind de la aceleași elemente nu putem stabili o altă categorie opusă
celei inițiale.
 verificarea implicatiilor teoretice – este ca și cele de mai sus o
strategie de validare în interiorul demersu lui de teoretizare și constă în determinarea
la nivelul unui fenomen aplicabilitatea teoriei la care s -a ajuns. Cu alte cuvinte, se
verifică teoria aplicând -o pe alte baze de date.

130

Rezumat

Singleton (1988) consid eră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a
reduce întregul conținut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate
imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezintă anumite caracteristici de
interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de conținut este frecvent utilizată în studiile
psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă și calitativă. Analiza de conținut
este metoda care urmărește să genereze inductiv o teorie asupra unui fenomen
cultural, social sau psihologic prin concep tualizarea și relaționarea progresivă a
datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).
Analiza de conținut presupune analiză calitativă a bazei de date și un algoritm
prin care se construiește un edificiu conceptual. Analiza de conținut presupune o
activit ate metodică de culegere a datelor, dar și o „lecturare teoretică nuanțată“ a
fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se dezvoltă progresiv prin
succesiunea operației de culegere de date cu aceea de analiză a acestora până se
ajunge l a definirea riguroasă a conceptelor. Operațiile specifice analizei de conținut
nu au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente. Cele
șase operații (etape) presupun trecerea de la codificarea inițială a informațiilor la
categorizare, relaționare, integrare, modelare și teoretizare. Etapa finală, de
teoretizare, denumită de Iluț (1997) „producerea raportului“ implică o serie de
operații specifice cum sunt: eșantionarea teoretică (în sensul reținerii categoriilor
care se repetă pe parcursul analizei și reprezintă trăsături caracteristice ale
fenomenului studiat), inducția analitică (presupune căutarea „cazului negativ“),
verificarea implicațiilor teoretice (strategie de validare care presupune determinarea
valorii practice a con cluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eșantion de date).
Cuvinte cheie

– unități de analiză, unitate de context, unitate de reperaj,
Teste de autoevaluare

Precizați scopurile analizei de conținut cantitative
Precizați și descrieți pe scurt etapele analizei de conținut cantitative
Precizați dificultățile și limitele analizei de conținut cantitative
Precizați etapele analizei de conținut calitative
Concluzii

Analiza de conținut presupune o activitate metodică de culegere a datelor, fiind
o activitate iterativă. Este utilizată pentru a reduce și interpreta informații culese prin
toate celelalte metode de colectare a datelor, descrise anterior. Este indispensabilă în
generarea rapoartelor de evaluare în domeniile s ociale.

131

Unitatea de studiu XIII.
Metoda incidentului critic

Unitatea de studiu XIII.
Metoda incidentului critic 131
Obiectivele unității de studiu 132
Cunoștințe preliminare 132
Resurse necesare și recomandări de studiu 132
XIII. Metoda inci dentului critic 133
XIII. 1. Metoda incidentului critic (analogia formală, analiza structurală
și fenomenologică, analiza jocurilor) 133
XIII. 2. Aplicații ale metodei incidentului critic: scala cu ancore
comportamentale, drumul critic. 136
Rezumat 138
Cuvinte cheie 138
Teste de autoevaluare 138
Concluzii 138

132

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– definiția incidentului critic
– utilitatea și caracteristicile metodei i ncidentului critic
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociol ogie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să își fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea Alexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

133

XIII. Metoda incidentului critic.

XIII. 1. Metoda incidentului critic (analog ia formală, analiza structurală și
fenomenologică, analiza jocurilor)

Metoda incidentului critic s -a dezvoltat în domeniul psihologiei
organizaționale, dar în ultimii ani a fost utilizată și în psihologia socială și sociologie.
În funcție de domeniul de u tilizare, această metodă poate fi definită în cel puțin două
moduri. Prin prisma psihologiei organizaționale, metoda incidentului critic
presupune selectarea comportamentelor sau acțiunilor care sunt adaptative și
eficiente în rezolvarea unor situații crit ice. Metoda se bazează pe observație și
chestionar ca modalități de culegere a datelor (Flanagan, 1954).
Prin incident critic se înțelege „orice acțiune umană observabilă care este
suficient de completă pentru a permite efectuarea de inferențe și predicți i.“ (Pitariu,
1983). Un comportament poate fi considerat un „incident critic“ dacă îndeplinește
următoarele condiții:
 activitatea umană trebuie să fie o situație distinctă, cu limite bine
definite;
 cauzele situației definite ca și urmările sale trebuie să fie evidente,
astfel încât să poată fi descrise semnificațiile sale prin raportare la persoana care
acționează;
 descrierea situației și a comportamentelor trebuie să fie clară;
 comportamentele pozitive sau negative descrise trebuie să fie cazuri
extreme pentru a fi considerate incidente (Pentru amănunte, vezi Horia Pitariu,
Managementul resurselor umane, Editura ALL, 1994).
Privită prin prisma psihologiei sociale și a sociologiei, metoda incidentului
critic este o variantă a studiului de caz (Muchielli, 1 996), care presupune culegerea
sau colectarea „incidentelor critice“ prin intermediul anchetei (chestionar și interviu).
Prin incidente critice se înțeleg evenimente esențiale (situații sau factori) care au
determinat o modificare de traiectorie în dezvolt area unei persoane, un salt în bine
sau în rău. Exemplu de incidente: utilizarea drogului ca debut pentru prostituție;
întâlnirea dintre Gaugain și van Gough etc. Analizată din această perspectivă (ca
variantă a studiului de caz), metoda poate apela la o s erie de tehnici specifice pentru
analiza cazului, cum sunt analogia formală, analiza structurală și fenomenologică,
analiza jocurilor. Analogia formală ca și celelalte enumerate mai sus sunt considerate
tehnici deoarece în acest context au rolul de modalit ăți de aplicare a metodei, deși pot
fi utilizate ca metode de sine stătătoare.
Analogia formală este operația de generalizare a descrierilor fenomenologice a
unor situații. Ea presupune determinarea, din punctul de vedere al mai multor actori,
a elementelo r esențiale ale unei situații, elemente care pot fi sintetizate, reprezentând
trăirile comune tuturor membrilor grupului respectiv. Relatarea unor evenimente într –
un mod identic de către mai multe persoane se bazează pe mecanismele de
schematizare, așa cum sunt descrise de teoria gestaltistă. Sociologia și psihologia
socială, de exemplu, au folosit aceste tehnici pentru a surprinde evenimentele cu
valoare de „incident critic“, evenimente care au determinat schimbări esențiale în
viața socială. Levy Leboyer (1971) a demonstrat că din punct de vedere profesional

134
agricultorii, pescarii și minerii se raportează la aceeași „formă“ (gestalt) care are cel
puțin trei elemente comune:
 Contact direct cu natura (pământ, apă, mină) și efort fizic pentru
îndeplinirea un ei sarcini;
 Percepția sau posibilitatea de vizualizare directă a rezultatelor muncii
(grâu, pește, minereu);
 Risc crescut de intervenție a unor catastrofe naturale care pot fi
distrugătoare prin raportare la eforturile de până atunci (ger, inundație, furtu nă)
Se constată că situațiile de muncă ale celor trei tipuri de actori sunt analogice
din punctul de vedere al acestor caracteristici. Prin urmare, vom spune că aceste
profesii au o „formă“ comună definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus.
Este evident că se pot descrie și o serie de elemente diferențiatoare, dar într -o analiză
de acest fel acestea pot fi ignorate. Celor trei situații de muncă le este asociată o
trăire colectivă, un sens care depășește elementele concrete diferențiatoare. Sensul
comun sau trăirea comună care se poate deduce din analiza celor trei profesii este
efortul constant pentru a atinge un scop „palpabil“, care poate fi distrus de
evenimente exterioare incontrolabile. Aceste evenimente exterioare incontrolabile
pot fi descri se și reprezintă incidente critice . Analiza formală presupune utilizarea
chestionarului ca tehnică de culegere de informații. Acestea vor fi de tipul:
elementele componente ale formei, relațiile dintre ele și evenimentele care pot
distruge această formă (c are sunt incidente critice).
Analiza structurală și fenomenologică este un ansamblu de analize de cazuri
distincte (cazuri care descriu acțiuni și situații), care permit explicarea sensului altor
acțiuni care au loc în situații asemănătoare structural din punctul de vedere al trăirilor
subiective ale actorilor. Metoda constă în alcătuirea unei colecții de activități ale unor
actori, urmată de o interpretare globală a sensului fiecărei acțiuni. Aceasta presupune
parcurgerea mai multor etape:
1. alcătuirea co lecției de cazuri;
2. selecționarea cazurilor pe categorii apriori analogice;
3. descompunerea fiecărui caz în microsituații analoge, evidente în fiecare din
cazurile descrise;
4. alcătuirea sau structurarea unui tabel astfel încât situațiile să apară pe
coloană și fiecare caz în elementele sale componente pe orizontală;
5. analiza coloanelor și concluzionarea asupra sensului;
6. analiza globală a ansamblului coloanelor și concluzionarea asupra
conduitelor actorilor.
Exemplificăm cu un studiu efectuat de J. Baechler (1975) asupra suicidului
(conform Mucchielli, 1996). Baechler analizează cauzele suicidului utilizând analiza
fenomenologică. În acest scop, el intervievează patru persoane care fuseseră internate
într-un spital de urgență ca urmare a tentativei d e sinucidere. Cele patru cazuri
prezintă următoarele elemente comune.

135
 Elemente comune pe coloana 1 – trecut afectiv relațional marcat de
abandon, de lipsa de protecție și siguranță.
 Elemente comune pe coloana 2 – opoziție globală și constantă a
subiectului la context ca încercare de a atrage atenția asupra sa.
 Elementele comune pe coloana 3 – justifică suicidul ca reacție la
amenințarea de refuz afectiv din partea celor apropiați (refuzul protecției).
Analizat prin prisma incidentului critic, tentativa de suicid poate fi considerată
„incident“, care poate fi anticipat prin trăirile de abandon și reacțiile de opoziție
comune tuturor pacienților analizați.
Analiza jocurilor presupune fixarea și formalizarea ciclurilor repetitive de
interacțiuni între actorii sociali. Fo rmalizarea permite explicitarea regulilor implicite
care par a guverna aceste schimburi sistematice și care se finalizează prin obținerea
de avantaje și beneficii de către actorii implicați. Prin analiza tranzacțională,
psihologia socială și clinică au dem onstrat că între indivizi există interacțiuni
constante, schimburi care se conformează unor scheme susceptibile de a fi clasificate
și reproductibile la nivelul altor relații (Berne, 1975). Autorul explică faptul că aceste
relații prin repetitivitate aduc beneficii care nu au fost obținute în copilăria mică.
Totul se petrece ca și cum indivizii caută un anume tip de relații și ca urmare
încearcă să impună anumite comportamente care le permit „să suporte“ și să se simtă
bine integrați social. Aceste interacț iuni repetitive se pot numi joc, nu prin aspectul
ludic al interacțiunii, ci pentru că analiza unui ansamblu de schimburi (de tranzacții)
evidențiază un sistem de interacțiuni în care schimburile succesive par a fi Evoluție Efecte în plan
comportamental Conflicte
1. F, 16
ani Mama și -a dorit un baiat.
In copilăria mica crescută o
perioadă în familia bunicilor, pe
urmă preluată de părinț i, urmează
din nou o perioadă cu părinții
ș.a.m.d.
Tatăl moare cand avea 10 ani. Eșec scolar și reac –
ție de opoziție la
tatăl vitreg. Conflicte cu mama care au
ca urmări interdicția de a
părăsi casa. Aceste conflicte
și interdicții semnifică
pentru paci entă riscul
pierderii afecțiunii materne.
2. F, 18
ani Tatal moare când pacientul avea
7 ani. Pentru o perioadă de timp
este crescut de o familie care
locuia în alt sat. Dificultăți de
reinserție în familie. Reacții de rebeliu –
ne. Enurexis noc –
turn. Mam a și sora o amenință
cu internarea într -un cen –
tru de plasament.
3. F, 21
ani Al treilea copil din opt. Mama
prostituată susține că fiecare copil
are un alt tată. Pâna la 14 ani
lucrează într -o familie, servitoare.
Se căsătorește, un copil. Plasată
intr-un Centru de Ocrotire pentru
mamă și copil la 16 ani. Furt. Agresivitate și
violență în relațiile
cu personalul
Centrului de
Ocrotire. Fuge la
socrii abandonându –
și copilul. Conflict cu soacra.
4. B, 25
ani Ultimul dintr -o familie cu 13
copii. Îngrijit d e părinți pâna la
moartea acestora, pe urmă trece
în ingrijirea unuia din fratii mai
mari. Căsătorit fără copii. Alcoolic din
adolescență cu crize
de delirium
tremens. Soția îi reproșează faptul
ca nu lucrează ceea ce
este interpretat de acesta
ca fiind un atac care con –
duce la riscul de a nu mai
fi protejat

136
determinate de reguli. Sistemul de intera cțiune astfel descris poate fi considerat un
joc.
De exemplu, una dintre analizele lui Berne asupra acestui tip de relație s -a
focalizat pe jocul conjugal „fără tine“ și a evidențiat cauzele psihologice ale acestui
tip de joc, care este teama de a înfrunta o situație. Interacțiunea între două persoane
este un sistem repetitiv care se dezvoltă pentru a asigura fiecăruia dintre participanți
sentimentul de securitate și totodată posibilitatea de a nu se confrunta cu o serie de
evenimente pe care le presupun pe riculoase. Anamneza poate preciza care
evenimente din viața fiecăruia au determinat dezvoltarea acestui tip de
comportament. Aceste evenimente pot fi considerate incidente critice.

XIII. 2. Aplicații ale metodei incidentului critic: scala cu ancore
compo rtamentale, drumul critic.

În 1963, Smith și Kendall dezvoltă o nouă tehnică de evaluare denumită scală
de expectanțe comportamentale , care este mai cunoscută sub numele de scală de
evaluare cu ancore comportamentale (SEAC). Acest tip de scală diferă de c ele
clasice atât sub aspect constructiv, cât și prin faptul că apelează la comportamente în
loc de adjective, litere etc. Metoda are la bază teoria lui Flanagan (1949) care a
descris și utilizat metoda incidentelor critice combinată cu exemple de performan țe
sau evenimente de muncă care au generat schimbări în cadrul unei organizații sau al
unui individ. Aceste evenimente nu pot fi toate de aceeași intensitate. Ele pot fi
considerate evenimente de intensitate mare, medie sau mică și pot alcătui o scală de
evaluare.
Landy și Trumbo (1994) consideră că ancorele sau evenimentele critice sunt
propoziții explicative care pot identifica cu precizie un nivel de performanță. Ei
preiau teoria lui Flanagan și o aplică în psihologia socială, unde aceste ancore sunt
indicatori de performanță.
Scalele de evaluare cu ancore comportamentale trebuie să răspundă la trei
criterii importante: a. factorii de performanță să fie definiți cu acuratețe; b. ancorele
să descrie cu multă precizie principalele categorii de performanțe (înalt, mediu, slab);
c.răspunsul evaluatorului sa fie dirijat prin urmărirea unor instrucțiuni precise de
operare cu scala.
Etapele construcției unei scale cu ancore comportamentale (cf. Pitariu, 1994)
Etapa 1. Se utilizează metoda juriului, care presupun e două – trei grupuri de
experți cărora li se solicită să denumească în scris factorii sau dimensiunile care
permit evaluarea performanței într -un domeniu dat. Se analizează rezlutatele și se
elimină factorii sau dimensiunile redundante obținându -se astfel o listă „curată“ care
se supune din nou judecății experților. De această dată, sarcina lor este să definească
și să explice fiecare dimensiune.
Etapa 2. Lista de dimensiuni și definițiile lor este analizată de un al doilea grup
de experți care are obligați a să găsească unul sau mai multe exemple de
comportamente care să descrie clar fiecare nivel de performanță (comportament de
nivel mare/mediu/mic).
Etapa 3. Se lucrează cu un al treilea grup de experți care primește două liste:
una cu dimensiuni și una cu comportamente. Sarcina acestui grup este să repartizeze
fiecare exemplu de comportament la dimensiunea sau factorul pentru care a fost
scris. Operația se numește retroversiune și scopul ei este de a determina

137
corespondența între dimensiune și comportament ul ancoră din punct de vedere
calitativ.
Etapa 4. Comportamentele ancoră, sau itemii, care s -au reținut după ultima
triere sunt grupați pe dimensiune și un al patrulea grup de experți notează individual
pe scală de 5, 7 sau 9 fiecare comportament. Este o o perație de ponderare sau de
localizare pe scală a ancorelor comportamentelor.
Etapa 5. Urmează o etapă de determinare a fidelității scalei, ceea ce presupune
aplicarea ei pe un lot pilot de subiecți, cărora li se cere să evalueză o persoană pe
care o cunos c. Dacă evaluările tind către același rezultat se poate considera că scala
are un grad mare de fidelitate. Scala de evaluare cu ancore comportamentale este o
metodă calitativă și va trebui validată statistic.
Metoda drumului critic a fost utilizată și desc risă prima dată în 1957 de catre
Walker și Kelly. Această metodă permite stabilirea unor pași în desfășurarea unei
activități la care participă un grup mare de lucru. A fost utilizată cu succes în
organizații și s -a constatat că timpul de lucru se poate re duce la jumătate. Metoda
presupune un program pe calculator. Tot în anii '50 se descrie o variantă a drumului
critic metoda P.E.R.T. (Program Evolution Review Technique) care permite, prin
ordonarea relațiilor între indivizi de asemenea o reducere a timpul ui de lucru. În
1959 în Franța se finalizează o a treia variantă a drumului critic metoda M.P.M.
(Metro Potential Method).
În prezent sunt cunoscute mult mai multe variante ale metodei (în 1975,
Septimiu Chelcea numără 30 de variante). Această metodă de u tilizare eficientă a
timpului de lucru are la bază premisa conform căreia o activitate, oricât de complexă,
poate fi descompusă în activități simple și evenimente sau etape, care să marcheze
începutul și sfârșitul activităților. Activitățile simultane sau succesive, în ordinea lor
de desfășurare (tehnologică sau logică) pot fi redate prin arce (activitate arc) sau prin
noduri (activitate nod). Un exemplu de programă a unei activități prin metoda
drumului critic se găsește în cartea profesorului Septimiu Che lcea „Chestionarul de
investigație sociologică“ (1985, pp. 135 -136).

138

Rezumat

Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de
Flanagan în 1954 și se numește metoda incidentului critic. Această met odă este o
variantă a analizei de caz, ea presupune culegerea de informații despre situații sau
factori care au determinat un salt esențial, pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui
individ sau a unei organizații.
Metoda presupune utilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală,
generalizarea descrierilor fenomenologice, analiza structurală și fenomenologică,
colectarea, interpretarea globală și generalizarea informațiilor, analiza jocurilor,
determinarea și formalizarea ciclurilor repetitive d in interacțiuni).
O metodă frecvent utilizată în ultimii ani în evaluarea comportamentului și care
are originea în măsurarea prin intermediul incidentului critic este scala de evaluare
cu ancore comportamentale. Dacă la baza interviului stă principiul: „c ea mai bună
cale de a afla informații despre o persoană este să întrebi“, la baza metodei de
evaluare cu ancore comportamentale regăsim principiul: „cea mai bună cale de a afla
informații despre o persoană este să îi întrebi pe cei ce o cunosc“. Evaluarea cu
ancore presupune o ordonare sintetică a informațiilor referitoare subiectul de
măsurat, care poate fi o persoană, o organizație, un loc de muncă, o profesie. Aceste
metode (incident critic, scala cu ancore) construite pe terenul psihologiei
organizațion ale pot fi preluate și utilizate cu succes în oricare alt domeniu al
psihologiei.
Metoda drumului critic reprezintă o modalitate de planificare a unei activități
complexe prin descompunerea ei în acțiuni simple a căror durată și necesități de
realizare pot fi ușor determinate sau precizate. Chelcea (1975): „Activitățile
simultane sau succesive, în ordinea lor de desfășurare tehnologică sau logică, pot fi
redate prin arce (activitate -arc) sau prin noduri (activitate -nod).“
Cuvinte cheie

– incide nt critic, analogie formală, analiza jocurilor, ancore comportamentală
Teste de autoevaluare

Enumerați și descrieți pe scurt criteriile pentru ca un comportament să poat ă fi
numit incident critic
Definiți operația de analogie formală
Definiți operația de analiza jocurilor
Precizați și descrieți pe scurt etapele construcției unei scale cu ancore
comportamentale

Concluzii

Metoda incidentului critic este o variantă a analizei de caz, care presupune
culegerea de informații despre situați i sau factori care au determinat un salt esențial,

139
pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui individ sau a unei organizații. Metoda are
aplicații practice în psihologia clinică, educațională dar și în analiza organizațională.

140
Unitatea de studiu XIV.
Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor

Unitatea de studiu XIV.
Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor 140
Obiectivele unității de studiu 141
Cunoștințe preliminare 141
Resurse necesare și recomandări de studiu 141
XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor 142
XIV. 1. Metoda sociometrică 142
XIV. 2. Rețelele de comunicare 144
XIV. 3. Stilurile de conducere 146
Rezumat 147
Cuvinte cheie 147
Teste de autoevaluare 147
Concluzii 147

141

Obiectivele unității de studiu

La sfârșitul acestei unități studentul va cunoaște:
– utilitatea metodei sociometrice
– principalele patternuri de structurare a unei rețele de comunicare
– clasificarea generală a stilur ilor de conducere
Cunoștințe preliminare

Pentru a înțelege conceptele expuse în cadrul acestei unități studentul trebuie
să aibă cunoștințe generale și de specialitate care sunt dobândite prin parcurgerea
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociolo gie, Psihologie Experimentală.
De asemenea studentul trebuie să își fi însușit informațiile prezentate în
unitățile de studiu anterioare.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Resurse bibliografice obligatorii:
1. Dincă Margareta, Mihalcea A lexandru (2010) Metodologia cercetării științifice ,
București, Editura Renaissance.

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 60 de minute.

142

XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor

XIV. 1. Metoda sociome trică

În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relațiilor la
nivel de grup social. Metoda a fost îmbunătățită de J. L. Moreno (1970), astfel încât
să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoțională și socială. T eoria
lui Moreno asupra fenomenelor psihosociale este o abordare dinamică care se
bazează pe reacții afective de tipul atracție, respingere, indiferență, reacții care
caracterizează viața oricărui microgrup. Moreno afirma că sociometria se ocupă cu
„studiu l matematic al proprietăților psihologice ale populației“. Fundamentale pentru
sistemul său sunt conceptele de spontaneitate și creativitate. Spontaneitatea este
determinantă, ea reprezentând o reacție potrivită la o situație nouă sau, o reacție nouă
la o situație anterior întâlnită. Ea acționează asupra creativității și a modelelor
culturale. Energia psihică individuală eliberată prin spontaneitate se află la baza
actului interpersonal, manifestat prin atracție – respingere – indiferență. Aceste trei
eleme nte, acționând ca acte de emisie sau recepție se numesc teleelemente.
Teleelementul este „cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la
altul“. El fundamentează corpusuri sociale care cresc în complexitate: atomul social
(rețeaua sociomet rică elementară ce înconjoară un individ), molecula socială
(superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), grupurile mici
(ansambluri de socioide). Totalitatea structurilor formate de teleelemente se pot
evalua prin matricea sociometrică , care reprezintă aspectele microsociale ale vieții
sociale, patternul social. În cadrul grupului se definesc două tipuri de relații, formale
și informale într -o relativă opoziție. Sociometria poate evalua diferențierile de
structură între aspectul formal și cel informal al relațiilor de grup.
Activitatea grupurilor este coordonată de un lider, care are un rol determinant
în stabilirea căilor de acțiune ale grupurilor spre atingerea unui scop comun tuturor
membrilor grupului. Grupurile mici se caracterizea ză prin prezența unui obiectiv unic
care se realizează prin eforturi individuale. Există diferențe între contribuțiile
membrilor la scopul comun din mai multe puncte de vedere: calitativ, cantitativ, al
tipului, intensității. Au șanse să devină lideri pers oanele care contribuie în mod
semnificativ la realizarea scopului, fiind percepuți de ceilalți ca persoane de
încredere. Se poate face o clasificare a tipurilor de lider:
• liderul formal (oficial, instituțional), în acest caz poziția de conducere
rezultă din structura socială fixată, prestabilită, funcția fiind condiția autorității sale
• liderul informal (neoficial, neinstituțional): nu are o poziție dată de
structura căreia îi aparține, aceasta este dobândită în raporturile de preferința ale
grupului, oc upă o poziție centrală datorită influenței în grup.
Având drept criteriu relația lider -subaltern, tipul comportamentului de
influențare a unui subltern (B) de către lider (A), B.M.Bass (1960) descrie trei tipuri
de conducere:
• conducere manipulativă: scop ul lui A este să modifice
comportamentul lui B;
• conducere eficientă: comportamentul lui B se modifică în funcție de
dorința lui A;
• conducerea pentru recompensă: modificarea de comportament a lui B
îi aduce lui A o recompensă.

143
R.B.Cattell (1954) evidenț iază două funcții ale liderului:
• structurarea grupului – inițiative în procesul de structurare a grupului;
• menținerea grupului – păstrarea coeziunii în cadrul grupului, prin
motivarea indivizior.
Considerând ipotetic că statutele se află într -o ordine unidimensională, simplă,
ierarhia membrilor grupului după competență și simpatie coincide, Robert Bales a
dorit să determine dacă indivizii manifestă tendința de atribuire a unor roluri diferite
în cazul în care nu există diferențe prestabilite de statut. Concluziile cercetării au fost
următoarele:
• persoanele generatoare de idei întreprind acțiuni mai multe în
domeniul rezolvării problemei, însă recepționează dezaprobări mai numeroase,
reacții negative și întrebări;
• persoanele simpatizate au mai multe a cțiuni în domeniul manifestării
solidarității fiind ajutate semnificativ de ceilalți membrii ai grupului.
Se corelează pozitiv criteriul activismului cu cel al inițiativei. Liderul formal
este recunoscut de grup ca având în majoritatea situațiilor inițiati vă și caracterizându –
se prin activism, dar pe o scală de evaluare a simpatiei se situează într -o poziție
secundară prin raportare la liderul informal. Eficiența tehnică a liderului formal este
în raport invers proporțional cu popularitatea, deținută de lid erul informal, care are
competență superioară în relațiile socioafective. De aici reiese necesitatea existenței
în cadrul colectivelor umane a unui specialist în probleme umane care să poată sesiza
cauzele, efectele și însemnătatea diferitelor fenomene apă rute în grup: scăderea
eficienței muncii, conflictele de muncă, incompetența profesională etc.
Chestionarul care stă la baza unei determinări sociometrice (a relațiilor
socioafective care se dezvoltă într -un grup) permite tuturor membrilor grupului să
precizeze relațiile (pozitive sau negative) pe care le întrețin cu ceilalți. Fiecare
trebuie să verbalizeze atitudini de alegere sau de respingere în legătură cu partenerii
săi. Cel mai simplu chestionar sociometric are două întrebări: Cu cine ați prefera să
lucrați pentru a efectua X activitate? și Cu cine nu ați prefera să lucrați pentru a
efectua X activitate? Fiecare persoană chestionată răspunde indicând minim trei
nume de colegi.
Pentru a obține răspunsuri valide este necesar să se respecte câteva condi ții, și
anume:
– grupul trebuie să aibă un trecut comun pentru ca relațiile socioafective
să funcționeze;
– persoanele care sunt chestionate să accepte să completeze
chestionarul, nu să li se impună;
– răspunsurile să fie confidențiale și să fie garantată confidențialitatea
lor.
În baza răspunsurilor se calculează o serie de indici, denumiți indici
sociometrici. Indicii pot fi:
1. afectivi pozitivi: popularitatea (numărul de alegeri primite),
expansivitatea pozitivă ( numărul de alegeri făcute), inserția p ozitivă (numărul de
alegeri reciproce).
2. afectivi negativi sunt: excluderea (numărul de respingeri primite),
expansivitatea negativă (numărul de respingeri făcute), inserția negativă (numărul de
respingeri reciproce).
În interpretarea indicilor trebuie respectate o serie de reguli. Acestea sunt:
1. interpretarea indicilor nu se face izolat, ci corelativ;

144
2. rezultatele surprind situația dată sau precizată prin întrebări și nu se
pot generaliza pentru alte situații;
3. rezultatele sunt valide pentru mom entul de timp în care s -a aplicat
chestionarul;
4. rezultatele reflectă doar relațiile afective din grup fără să fie indicative
pentru personalitatea celor implicați (a celor la care se face referire).
Dacă indicii sociometrici oferă informații despre pers oanele care fac parte din
grup, sociogramele permit descrierea structurii afective a grupului. Sociogramele
sunt de două tipuri: individuale și colective.
Socigrama individuală constă în reprezentarea grafică a relațiilor reale și
imaginare care unesc un individ cu alți membrii ai grupului și corespunde atomului
social.
Sociograma colectivă este reprezentarea grafică a tuturor relațiilor socioafective
care există în grup.(Abric, 2002, p.137)

XIV. 2. Rețelele de comunicare

Condiția esențială a îndepliniri i unui obiectiv comun este comunicarea, ea
reprezentând fundamentul relațiilor interpersonale. Formarea rețelelor de comunicare
în cadrul grupurilor sunt influențate de diferite variabile precum factorii
socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al
membrilor, abilitățile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic rețelele de
comunicare, descrie o serie de dimensiuni a acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune și de funcționalitate:
• suma vecinil or fiecărui membru al grupului reprezintă numărul de
persoane cu care un membru al grupului poate comunica direct;
• centralitatea este dată de numărul de opțiuni directe pentru o persoană
din grup, se cuantifică după numărul verigilor de comunicare;
• suma totală a vecinilor – suma pozițiilor aflate la distanță minimă față
de o persoană;
• suma distanțelor – suma pentru toate pozițiile a celor mai mici
distanțe de la o poziție la alta.
Leavitt (1968) subliniază o serie de trăsături ale rețelelor de comunic are, având
la bază modul în care sunt interconectate elementele acestora:
• Flexibilitatea rețelei: o rețea flexibilă este aceea în care pentru a
rezolva o problemă subiecții au un traseu minim de parcurs. Numărul de mesaje este
criteriul conform căruia se stabilește eficiența teoretică a unei rețele și se stabilește
după formula C=2 (n -1), în care: C= numărul minim de comunicări; n= numărul de
subiecți.
• Centralitatea reprezintă măsura apropierii persoanelor grupului. De
această calitate depinde cantitate a de informații deținută de un individ. Informația
deținută de o persoană determină diferențele de comportament (viteza, agresivitatea,
flexibilitatea, precizia);
• Poziția periferică relativă este reprezentată de diferența dintre
centralitatea poziției pe riferice și centralitatea poziției celei mai centrale a rețelei.
Odată cu creșterea poziției periferice în cadrul grupului apare tot mai clar poziția
liderului.
În urma studiilor pe rețele de comunicare s -au stabilit o serie de ierarhizări ale
acestora în funcție de diferiți parametrii:

145
• În funcție de criteriul stabilitate: organizările de tip „roată“ (stea) și
„y“ sunt mai stabile decât organizările de tip „linie“ și „cerc“
• În funcție de viteza de transmitere a informației: organizările de tip
„roată“ s unt mult mai rapidă decât organizările de tip „cerc“
• În funcție de numărul de mesaje emise: organizările de tip „cerc“
utilizează cel mai mare număr de mesaje
• În funcție de numărul de erori care apar în activitaea grupului:
numărul cel mai mare de eror i se întâlnește în organizările de tip „cerc“
Organizările de tip „roată“și „y“ funcționează cel mai corect. Deși formațiunile
de tip „stea“ și „y“ sunt mai eficiente, ele limitează independența acțiunii membrilor
existând riscul pasivității și al insatisf acției. În cazul „cercului“, deși lipsită de lider,
neorganizată și dătătoare de erori, formațiunea poate oferi mai multă satisfacție și
poate fi mai activă, însă poate da naștere activismului anarhic, ce riscă a se
transforma, în cele din urmă, în insatis facție.
Grafic rețelele de comunicare se pot reprezenta astfel:

146
XIV. 3. Stilurile de conducere

Stilul de conducere influențează relațiile de grup din toate punctele de vedere.
Într-o serie de cercetări efectuate asupra ma i multor grupuri de către Lippit și White
s-au putut preciza caracteristicile diferitelor stiluri de conducere. Cercetarea s -a
fectuat pe trei grupuri de subiecți. În prima serie de experimente liderul își schimba
stilul de conducere de la un grup la altul . În a doua serie, grupurile parcurgeau
succesiv trei tipuri de conducere. Tipurile de conducere au fost: în cazul unei
conduceri democratice votul a fost instrumentul de decizie a activității acestuia; în
cazul unei conduceri autoritare decizia a aparținu t în totalitate liderului; în cazul unei
conduceri „laissez faire“ membrii grupului au avut dreptul de a opta intre diferite
variante de activitate prezentate de lider.
Rezultatele primei variante de experiment au demostrat că odată cu trecerea
timpului m embrii din grupul autoritar deveneau tot mai agresivi și ostili la nivel
interpersonal, cu o frecvență de opt ori mai mare decât în cele democratice, față de
lider manifestau supunere. Rezultatele celei de a doua variante de experiment au
demonstrat pe de o parte faptul că la trecerea de la conducerea autoritară la cea
democratică au loc apariții bruște de agresivitate și pe de altă parte, absența liderului
autoritar generează agresivitate în grup.
Stilul de conducere democratic și „laissez – faire“ sunt e ficiente și liderii se
bucură de simpatie din partea majorității persoanelor care fac parte din grup. În
grupuri apar două tipuri de conflicte, și anume conflicte cu declanșare graduală și
conflicte cu declanșare bruscă. Lewin (1939) explică conflictele în grup prin teoria
câmpului. Agresivitatea reprezintă „expresia emoțională a unei tensiuni interne“7.
Tensiunea reprezintă o anumită trebuință, stabilind numai forța agresiunii, situația în
ansamblu dând naștere efectelor. Agresivitatea dezbină unitatea în cadrul grupului și
produce separarea membrilor de grup. P.Golu (1974) a demonstrat că în cazul
agresivității este vorba de interacțiunea proceselor motivaționale ale membrilor
grupului, „stilul de conducere reprezintă de fapt, un ansmblu de procedee de
orientare a subiecților în sarcină“. În cazul grupurilor cu lider autoritar motivația
subiecților vine din exterior, aceștia fiind vulnerabili la perturbările ce -i pot influența,
pe când în grupurile democratice există o motivație internă pentru îndeplinirea
sarcinii, interacționând pozitiv cu sarcina și rezistând la influențele exterioare.
Stilurile de conducere depind în mare măsură de natura activității, de relațiile
interpersonale, de caracteristicile personale ale membrilor, de trăsăturile individuale
ale liderului ș.a. Leavitt a efectuat experiențe prin care a arătat că indicele
centralității unui individ din grup contribuie la probabilitatea acestuia de a deveni
lider.
Un procedeu pentru măsurarea leadership -ului este oferit de Cattell: unui grup
de n-1 indivizi i se adaugă progresiv câte un lider în postură de persoană n și se
cuantifică performanța realizărilor grupului, știindu -se sintalitatea acestuia. Astfel se
poate evalua poziția liderului.
R.Pagès (1954) propune o metodă de măsurare a reușitei lid erului, în mod
indirect variindu -se succesele grupului prin retragerea alternativă a unor lideri

147

Rezumat

În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relațiilor la
nivel de grup social. Metoda sociometrică a fost îmbun ătățită de J. L. Moreno (1970),
astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoțională și
socială. Condiția esențială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea
reprezentând fundamentul relațiilor interpersonale. Formare a rețelelor de comunicare
în cadrul grupurilor sunt influențate de diferite variabile precum factorii
socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al
membrilor, abilitățile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind ma tematic rețelele de
comunicare descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune și de funcționalitate.

Cuvinte cheie

– matrice, relații afective, lider informal, lider formal, rețea de comunicare stil d e
conducere
Teste de autoevaluare

Numiți întrebările care stau la baza chestionarului sociometric
Precizați condițiile necesare pentru a putea obține informații valide în urma
aplicării chestionarului sociometric
Precizați care sunt cele mai f recvente topologii ale rețelelor de comunicare
Concluzii

Dacă formarea rețelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt influențate și
influențează diferite variabile precum factorii socioculturali, obiectivul pe care
grupul trebuie să îl îndepli nească, statutul social al membrilor, abilitățile fiecărui
individ, atunci este indicat să cartografiem modalitatea de comunicare/relaționare din
cadrul grupurilor. Cunoașterea patternurilor de relaționare în grup ne poate ajuta să
reconfigurăm grupul astf el încât acesta să își atingă eficient obiectivele.

148
Bibliografie

1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.
2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont,
CA, Woodsworth
3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York:
Random House Wadsworth Company
4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann -Levy
5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive
models, Journal of abnormal and social psycho logy
6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide,
London, Open University Press
7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.
8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior,
New York, Harper
9. Beaug rand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M.
Robert (ed.) Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie,
St. Hyacinthe, Edisem
10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University
Press
11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New
York
12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt,
Rinehart and Winston, University Press of America
13. Bulai, A. (2000), Focus -grup, Paideia, Colecția Științe social e, București
14. Caplow, T. (1970) L' Enquête sociologique, Paris, Armand Colin
15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L.
Festinger & D. Katz (eds .) Les méthodes de recherche dans les scien ces sociales,
Paris, P.U.F.
16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of
Group Syntality, în: Hum.Relat , 4
17. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigația sociologică, București,
Editura Științifică și Enciclopedică
18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Buc urești, Editura
Științifică și Enciclopedică
19. Chelcea, S. (1995) Cunoașterea vieții sociale, Fundamente metodologice,
București, Editura Institutului Național de Informații
20. Chelcea, S. (1993) Analiza con ținutului, în Dic ționar d e sociologie (coord. C.
Zamfi r și L Vl ăsceanu), Bucure ști, ed. Babel
21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundar ă a cercet ărilor sociologice, în C.
Constantinescu (ed.), Sociologie, etic ă și politica social ă, Pite ști: Universitatea
din Pite ști
22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercet ării social e, Bucure ști, Editura
Economic ă
23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul
de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iași, Editura Polirom
24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to
sociolog ical methods, (3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall

149
25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la
créativité , Revue de Psychologie, nr.2
26. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al.
(eds.) Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs
Union
27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicționar de sociologie
(coord. C. Zamfir și L. Vlăsceanu), Editura Babel, București
28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new appro ach to employee
evaluation, „Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Manag ementul resurselor
umane, Editura All, București
29. Flick, U., Kardorff, E . von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds)
(1991) Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychol ogie Verlangs
Union
30. Fontana , A. și Frey , J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in
Handbook of qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London,
Sage
31. Frank, M. G. și Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social
percept ions: Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of
personality and social psychology
32. Geertz, C. (1983) Local knowle dge: further essays in interpretative
antropology, New York, Basic Books
33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Dida ctică și Pedagogică,
București.
34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
35. Haber, L.R. și Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation?
Evidence from tongue twisters, American Journal of Psychology
36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting
Educational and Psychological Tests, European Journal of Psychological
Assessment, vol 15, nr 3, pp 270 -276
37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University,
Columbus
38. Holsti, O. R. (1969 ) Content analysis's for the social sciences, Reading,
Mass. Addison -Wesley
39. Iluț, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică și sondajul de opinie, Iași,
Polirom
40. Iluț, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iași, Polirom
41. Kerlinger, F. (1978) Valid itatea și f idelitatea în măsurare în științele sociale,
Polirom, Iași
42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale,
Polirom, Iași
43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d' intelligence, Marabout, Alleur
44. Krantz, D. S. (1979) A naturis tic study of social influences on meal size
among moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine
45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior,
Homewood, II: The Dorsey Pres s. În H., Pitariu, Managem entul resurselor
umane, Editura All, București
47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice
Hall

150
48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group
performance, J ournal of abno rmal Psychology , 46, p.38 -50, citat după trad. în l.
franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la
performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes
fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293 -316
49. Lewin , K., Lippit , R., Wh ite, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in
experimentally created social climates, J ournal of social Psychology , 10, p.271 –
299. Citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de
climats sociaux crées experimentalement“ în K .Lewin, Psychologie dynamique,
PUF, Paris, 1959
50. Loftus, E.F. și Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde
amnesia, Memory & Cognition
51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, B asic Books, New York
52. Marx , M.H. (1963) The general nature of the ory construction, In Theories in
contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York
53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open
University Press
54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspecti ves
on methodology and practice, London, Falmer Press
55. Mitrofan, N. Șase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette,
Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993,
4/1992
56. Moreno, J. L . (1970) Fondements de la Sociom étrie, Paris, P.U.F.
57. Muchielli, A. ( 1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.
58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences
humaines et sociales, Paris, Armand Colin
59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.
60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude
measurement , Lond on / New York, Pinter Publisher
61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological
experiment: With particular reference to demand characteristics a nd their
implications, American Psychologist
62. Osgood , C. E., Walke r, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a
content analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology
63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: vari ables et
dimensions majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7
64. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation , Cahiers de recherche
sociologique
65. Patton, M ., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbur y
Park, CA, Sage
66. Pitariu, H. (1983) Psihologia se lecției și formării profesionale, Cluj -Napoca,
Dacia
67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura A ll, București
68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II,
Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, București
69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicționar de Psihologie, Editura Albatros,
București
70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott,
Foresman

151
71. Radu, I. și colaboratorii , (1993) Metodologie psihologică și analiza datelor,
Cluj-Napoca, Ed. Sincron
72. Rogers , C. și Kingers , G. M. (1966) Psy hotheraphie et relations humaines,
ed. De l'Universite de Louvain, 7 ed.
73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological
experiment: The experimenter's hypothesis as unintended determinant of
experimental results, American Scientist
74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode ș i tehnici de cercetare sociologic ă, Cluj-
Napoca, Universitatea Babeș -Bolyai
75. Sarantakos, S . (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London
76. Strauss, A.L. și Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded
Theory Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage
77. Shaughnessy, J., Z echmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in
psychology. McGraw –Hill Publishing Company, New York
78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R.
(1988) Approaches to social research, New York, Oxford University Press
79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta și metodele ei: chestionarul, interviul
de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iași, Editura Polir om
80. Smith, P. C., and Kendall, L. M . (1963) Retranslation of expectations: an
approach to the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of
Applied Psychology, 2
81. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed.
N.K. Denzin si Y.S. Lincoln) London, Sage
82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press
83. Webb, E.J. , Campbell, D.T., Sechrest, L. , Grove, J. B. (1981) Noncreative
measures in the social sciences, 2d ed., Houghton -Mifflin, Boston