Metodologia Cercetarii Privind Copiii Abandonati
Cuprins
ARGUMENT
CAPITOLUL I. ABANDONUL ÎN INSTITUȚII
I.1. Istoricul abandonului
I.2. Delimitările conceptuale ale noțiunii de abandon
I.3. Delimitările conceptuale ale noțiunii de copil abandonat
CAPITOLUL II. COPILUL INSTITUȚIONALIZAT – CAUZE ȘI EFECTE
II.1. Copilul instituționalizat
II.2. Cauzele instituționalizării
II.3. Efectele instituționalizării
II.4. Nevoile copilului instituționalizat
CAPITOLUL III. SISTEMUL DE PROTECȚIE A COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT
III.1. Drepturile copilului
III.2. Principiile care stau la baza protecției copilului
III.3. Cadrul legislativ privind abandonul copilului
III.4. Alternative la instituționalizare
III.5. Principalele activități ale serviciului pentru îngrijire de tip rezidențial
CAPITOLUL IV. METODOLOGIA CERCETĂRII PRIVIND COPIII ABANDONAȚI
IV.1. Prezentarea Centrului de Plasament Oradea
IV.2. Ipoteza cercetării
IV.3. Obiectivele cercetării
IV.4. Metode utilizate în cercetare
IV.4.1. Interviul
IV.4.2. Observație
IV.5. Desfășurarea cercetării și înregistrarea rezultatelor
STUDIU DE CAZ NR.1
STUDIU DE CAZ NR.2
STUDIU DE CAZ NR.3
Capitolul V. CONCLUZII
BIBLIOGRAFII
ANEXE
ARGUMENT
Noțiunea de “abandon” înseamnă “renunțare” sau “părăsire”. A abandona ceva sau pe cineva înseamnă a renunța la un bun sau la un drept, în alt sens mai are înțelesul de părăsire a familiilor sau a copiilor. ( Dumitrana,M; 1998, p. 5).
Situația copiilor aflați în centrele de plasament reprezintă un subiect tabu pentru autoritățile române, care după schimbarea regimului comunist au încercat să ascundă rautațile petrecute în cadrul instituțiilor de acest tip. Ba chiar încurajând în continuare folosirea acestor metode cu scopul de a se sustrage oricăror sancțiuni provenite din partea autorităților internaționale.
În trecut, regimul legal al minorității avea un alt fundament potrivit căruia copiii trebuiau supuși protecției exercitate de reprezentanții lor legali. În anul 1993 abandonului copilului a fost reglementat de legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului care a fost abrogată prin legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Abandonul copilului a existat dintotdeauna și în prezent reprezintă o problemă socială datorită intensificării și extinderii lui.
În anul 2001, peste 4900 de tineri care au împlinit vârsta de 18 ani au părăsit centrele de plasament și au încercat să se adapteze societații pentru a-și găsi un loc de muncă sau o casă. Populația presupune că, cauzele principale de abandon sunt dezinteresul părinților față de copii și imposibilitatea financiară de a-i întreține (***Revista de ASISTENȚĂ SOCIALĂ nr. 6; 2002).
În limbajul juridic se declară abandonat copilul în condițiile legii atunci când se află în grija unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat sau privată. În acest context este definit ca niște legături între copil și părinți, legături care să dovedească existența unor raporturi afective, o realitate fizică. (Dumitrana, M; 1998, p. 5)
Obiectivul lucrării mele de licență este acela de a urmări situația copiilor abandonați în instituție.
Lucrarea mea este structurată în 4 capitole. Primul capitol descrie istoricul abandonului, delimitările conceptuale ale termenului de abandon, delimitările conceptuale ale termenului de copil abandonat și copil instituționalizat. Al doilea capitol descrie cauzele care duc la situația de abandon, cauzele plasării copiilor în centrele de plasament și consecințele. Al treilea capitol urmărește care sunt legile cu privire la copii abandonați și măsurile de protecție iar ultimul capitol conține studiile privind copii abandonați. La sfârșitul lucrării, am prezentat concluziile și bibliografia lucrării.
CAPITOLUL I . ABANDONUL ÎN INSTITUȚIE
1.1 Istoricul abandonului
Termenul de abandon provine din arhaicul cuvânt franc ban, fiind un cuvânt de origine franceză care a evoluat în abandonat și apoi în abandon semnificând la discreția cuiva, al unei persoane. ( Onica Chipea, L; 2007, p.78).
Dicționarul “Le Petit Robert” arată că abandonul este acțiunea de a renunța, de a părăsi, de a nu se mai ocupa de copil, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreția unor persoane.
În Evul Mediu, copiii abandonați, erau și sunt, în continuare, obiect al preocupării bisericii: în interiorul Bisericii „Notre Dame”, pe partea stângă, se află un pat de lemn așezat direct pe pardoseală unde, în zilele de sărbătoare erau puși copiii abandonați si copiii găsiți pentru a influența populația și pentru a trezi sentimente de milă creștinească.
În Țările Române, copiii părăsiți și orfanii au format începând din secolul al XVIII- lea, principalul obiect al asistenței de stat. Pentru asistența sugarilor fără părinți există în București din 1798, Azilul „Manea Brutaru”, care putea adăposti și îngriji 80 de asfel de copii.
În Transilvania, statul ungar mandatează Societatea „Crucea Albă” pentru a ocroti copiii orfani sau cei părăsiți. Mai târziu se creează așa numitele “Sedrii Orfanale”, instituții regionale care veghează asupra tuturor copiilor orfani sau minori, a căror familie nu era în stare să-i crească administrându-le bunurile, indicarea unui tutore căruia i se controlau acțiunile, chiar dacă era rudă apropiată. Sedria putea să i-a sub protecție sa și copii ai căror părinți aveau resurse, dar temporar erau incapabili să-i crească(din cauza bolii, detenției sau a oricărui alt motiv).
După Marea Unire, la 14 iulie 1930, se promulga Legea Sanitară și de Ocrotire, care prevedea: “copiii a căror dezvoltare fizică, nu se poate asigura în cadrul familiei vor putea fi trecuți în sarcina satului, județului sau comunei, respectându-se prevederile Codului Civil”.
O categorie de copii care merită toată atenția societății sunt copiii părăsiți, copiii orfani fără susținători legali, copiii moralmente abandonați, copiii numiți ai nimănui sau mai bine zis ai statului. Pentru asistența acestora s-au creat Centrele pentru ocrotirea copiilor, compuse dintr-un azil central unde sunt ținuți sub îngrijire specială, copiii până la vârsta de doi ani, unde copiii mai mari de doi ani sunt plasați la părinți crescători în schimbul unei taxe.
Acest sistem funcționează și în timpul comunist postbelic, într-o continuitate firească până la sfârșitul anilor ’60.
Apare Legea nr.3 din 26 martie 1970, care prevede încredințarea minorilor nedoriți de familie fie leagănele pentru cei în vârstă de până la 3 ani, fie Caselor de Copii pentru preșcolari și școlari pentru cei peste aceasta vârstă.
Acest sistem de ocrotire instituțională a minorilor abandonați, funcționa totuși, tinerii asistați ai caselor de copii reușind, după 18 ani, o integrare socială. Ei erau dirijați spre locuri de muncă în întreprinderile de stat care dispunea de cămine și cantine, continuând să funcționeze în condiții similare vechilor deprinderi și comportamente din instituțiile de ocrotire. ”Această nevoie de ocrotire și dirijare permanentă pare a fi o importanță caracteristică a tinerilor care sunt crescuți si educați în afara familiei. Într-o familie obișnuită, părinții își preiau toate responsabilitățile privind viața și dezvoltarea copilului lor” precizează John Rowlby.
Pe măsură ce copilul crește, părinții îi transferă treptat o parte mai mare asupra acestei responsabilități, străduindu-se să-i transmită și să-i formeze deprinderile legate de necesitatea satisfacerii a propriilor nevoi precum și necesitatea planificării a acestor procese.
Toate aceste lucruri nu se întâmplau în casele de copii, deoarece un număr mic de angajați reușeau cu greu să mențină disciplina la nivel minim, a diverselor nevoi ale tinerilor asistați fără a avea posibilitatea de a realiza o educație eficientă sau o planificare corectă a existenței lor viitoare.
Secolul XX este marcat de numărul crescut al copiilor fără părinți datorită consecințelor nefaste determinate de cele două războaie mondiale. După punerea în aplicare a măsurilor pronataliste din anii 1967-1968, numărul copiilor nedoriți a înregistrat o creștere îngrijorătoare fiind nevoie de reglementările speciale. (Buzducea, D; 2010, p. 157).
În România au avut loc în anul 1831 prin Regulamentul Organic, dar în 1881 Primăria Municipiului București înființează un “Serviciu al copiilor găsiți”, acest serviciu social creat are misiunea de a repartiza copiii găsiți și orfani, la doici și mame crescătoare.
Localitățile comunale și orășenești aveau datoria de a îngriji și procura mijloacele necesare pentru întreținerea copiilor găsiți și săracilor. (Brătianu, I; 2005, p. 17).
1.2 Delimitările conceptuale ale noțiunii de abandon
Cuvântul semantic “abandon” înseamnă renunțare, a abandona ceva sau pe cineva, înseamnă a renunța la un bun sau un drept dar are sensul de părăsire a familiei sau copiilor (Dumitrana, M; 1998, p. 5)
Termenul de “abandon” provine din limba franceză care înseamnă a renunța sau a părăsi o ființă, care rezultă că părintii își caut anumite justificări. (Brătianu, I; 2007, p 98 )
Termenul de “abandon” este de origine franceză și este clarificat după dicționarele franțuzești. (*** Holt Romănia; 2002, p. 33)
Porot descrie abandonul ca fiind “absența, slăbirea sau rupturile unei legături afective de susținere, antrenând cel mai adesea falimentul obligațiilor morale sau natural care sunt legate de acestea”.
Abandonul înseamnă pentru cei mai mulți dintre copii internarea într-un centru de plasament sau instituționalizarea lor propriu-zisă.
Dicționarul “Le Petit Robert” arată că “abandonul” este acțiunea de a renunța, de a părăsi, de a nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreția unei/ unor alte persoane.
Prin abandon înțelegem împrejurarea în care un copil, de obicei sugar, este lăsat de părinte sau îngrijitor cel mai adesea într-o colectivitate cu intenția de a crea o separare neîntreruptă.
Abandonul, nu înseamnă doar copilul care este într-adevăr în instituție dar m-ai poate fi vorba de o stare de semi-abandon (când copilul trăiește cu părinții dar în fapt este neglijat sau chiar respins de aceștia).
1.3 Delimitările conceptuale ale noțiunii de copil abandonat.
Termenul de ”copil abandonat” se referă la acel copil ai cărui părinți biologici renunță la responsabilității, îngrijirii și satisfacerii nevoilor fundamentale de creștere ale copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această răspundere să fie preluată de instituție.
Copilul aflat în circumstanța de abandon, cât și cel care simte trăind această situație fără ca ea să aibă o realitate fizică.
Dupa C. Șoitu definește termenul de copil instituționalizat mai este folosit în alte moduri, cum ar fi: “copil fără părinți”, „copil fără casă”, „deprivați”, „separați”, „copil abandonat”, (Miftode, V; 2002, p. 216).
Renunțarea copilului reprezintă o temă socială datorită intensificării (creșterea numărului de cazuri) și extinderii lui.
În limbajul canonic se afirmă abandonat copilul în care condițiile legii se află în grija unei instituții de protecție socială sau medicală, de stat ori privată, sau a unei persoane fizice ca urmare a faptului că părinții sunt dezinteresați de faptele copilului.
Sunt cazuri, de exemplu, în care părinții pleacă la muncă din țară în stăinătate și lasă copilul în grija unei rude sau vecin, cu promisiunea că v-a trimite bani pentru a-l întreține iar după ce au ajuns acolo practic ei uita de el atunci se poate numi copil abandonat deși părinți nu prea recunosc acest lucru.
Exista copii, foarte mulți, abandonați în spitale sau maternități pentru diverse tratamente deși vizitele părinților bilității, îngrijirii și satisfacerii nevoilor fundamentale de creștere ale copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această răspundere să fie preluată de instituție.
Copilul aflat în circumstanța de abandon, cât și cel care simte trăind această situație fără ca ea să aibă o realitate fizică.
Dupa C. Șoitu definește termenul de copil instituționalizat mai este folosit în alte moduri, cum ar fi: “copil fără părinți”, „copil fără casă”, „deprivați”, „separați”, „copil abandonat”, (Miftode, V; 2002, p. 216).
Renunțarea copilului reprezintă o temă socială datorită intensificării (creșterea numărului de cazuri) și extinderii lui.
În limbajul canonic se afirmă abandonat copilul în care condițiile legii se află în grija unei instituții de protecție socială sau medicală, de stat ori privată, sau a unei persoane fizice ca urmare a faptului că părinții sunt dezinteresați de faptele copilului.
Sunt cazuri, de exemplu, în care părinții pleacă la muncă din țară în stăinătate și lasă copilul în grija unei rude sau vecin, cu promisiunea că v-a trimite bani pentru a-l întreține iar după ce au ajuns acolo practic ei uita de el atunci se poate numi copil abandonat deși părinți nu prea recunosc acest lucru.
Exista copii, foarte mulți, abandonați în spitale sau maternități pentru diverse tratamente deși vizitele părinților sunt prea rar atunci clar copilul nu mai este vizitat, atunci pot spune că este deja copil abandonat.
Sunt asfel de situații dificile de viață a familiei, aceasta poate încredința copilul unei instituții sau alte familii care nu îi este rudă, cum ar fi asistentul maternal. (Buzducea, D; 2007, p. 20).
CAPITOLUL 11. COPILUL INSTITUȚIONALIZAT – CAUZE ȘI EFECTE
2.1. Copilul instituționalizat
Copiii instituționalizați sunt numiți frecvent de documente UNICEF ca o categorie de copii “în circumstanțe deosebit de dificile”. Copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. (Brătianu, I; 2005, p. 77)
Lipsiți de părinți, de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, au puține șanse de a se adapta în societate încât pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind un refugiu în alte cadre instituționalizate(exemplu: închisorile, spitalele psihitrice).
Există un număr mare de forme de instituționalizare pentru copii și tineri:
– cămine/case/centre pentru orfani, abandonați/respinși sau ai căror părinți au fost decăzuți drepturi.
– cămine, școli pentru copii cu diverse forme de handicap
– minori în instituții penale (închisori) pentru adulți
– rezidențe pentru mame si copii. (Brătianu, I; 2005)
Același termen este folosit când părintele predă copilul unei instituții(centru de plasament, spital).
Copiii instituționalizați, din cauza inconvenienței emoționale, economice, sociale, vor obține mult mai dificil aprecierile celor din împrejurimi.
Termenul de ,,instituție” tinde să aibă o conotație puternic negativă, asociindu-se cu imaginile unor mari spitale sau ale centrelor de plasament din România prezentate de mass-media din străinătate imediat după Revoluția din Decembrie 1989. De aceea se caută înlocuirea termenului cu cel de ,, îngrijire rezidențială”. Acest termen de ,,îngrijire rezidențială” este definit de Tolfree ca fiind ,,modalitate de creștere a copiilor în care îngrijirea este asigurată de personal plătit care nu are alte legături cu minorul”. (Tolfree, D., Roofs and Roots-The care of separated children in the developing world , Ashgate Publishing, Arena, 2000, p.6)
Conceptul de ,,instituționalizare” a fost folosit, pentru prima oară, în Marea Britanie, anul 1955 și definea sindromul particular al comportamentului uman de a spune ,,da” foarte ușor și nediscriminator, acel comportament apatic și docil, lipsit de orice individualitate. (Bonchiș, E; 2000, p. 124).
Grupul țintă este numit în diferite moduri: ,,copii instituționalizați”, ,,copii fără părinți”, ,,copii fără casă”, ,,copii deprivați”, ,,privați”, ,, separați” etc.
Termenul de ,,orfan” descrie copilul care a pierdut unul dintre părinți sau pe ambii. Pierderea mamei sau a tatălui este frecvent amintită ca motiv pentru instituționalizarea copilului. Decesul tatălui poate atrage neajunsuri economice care să o determine pe mamă să încredințeze copilul într-un sediu rezidențial, în timp ce decesul mamei poate crea situații în care soțul să fie incompetent să îngrijească copilul sau să găsească o alternativă, după cum în unele societăți tatăl nu se ocupă cu îngrijirea copiilor mici. Recăsătorirea părintelui văduv determină, de asemenea, probleme care pot avea ca rezultat instituționalizarea copiilor.
Prin ,,abandon” se înțelege situația în care un copil este părăsit de părinte, cel mai adesea într-un spațiu public, cu gândul de a crea o separare permanentă. Același termen este folosit și atunci când părintele încredințează temporar copilul unei instituții (centru de plasament sau spital). În astfel de situații, legea constată abandonul la scurgerea unei perioade mai mari de șase luni în care copilul nu a mai fost vizitat de ,,aparținători”.
Sintagmele de ,,copil neânsoțit” sau ,,copil pierdut /dispărut” sunt folosite, în special în situații de război sau dezastre naturale. În aceste cazuri separarea fiind accidentală. (Neamțu,G; 2003, p.798).
2.2. Cauzele instituționalizării
Primul studiu, realizat de IOMC și UNICEF în 1990, privind Cauzele instituționalizării opiilor în leagăne și secții de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii cu vârsta între 0-3 ani, care se aflau instituționalizați în leagănele din țară, 83% proveneau direct din maternități și spitale, secții de pediatrie și de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri apărute în timpul șederii în instituție prin carența afectivă și datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate. Puțini dintre ei erau declarați juridic abandonați deși erau cu adevărat abandonați (Stativa, E; 2000, p. 75).
Cauzele instituționalizării erau diferite pentru orice caz în parte, începând cu absența susținerii sociale și materiale (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite) și sfârșind cu probleme asociate sărăciei extreme (familie numeroasă, mamă care nu are cu cine lăsa copilul când pleacă să muncească, alcoolism, prostituție).
În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF, IOMC). Acest studiu a accentuat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituționalizați în leagăne proveneau direct din maternități și spitale/secții de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secții de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituționalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din situații a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând și alți factori de natură economico-socială.
O relatare UNICEF concluzionează că, în ceea ce privește situația acestor copii, lucrurile sunt neschimbate în România de 30 de ani. Cauzele acestui fenomen sunt situația precară a tinerelor mame si eșecul sistemului.
Împrejurarea copiilor abandonați în maternități, spitale, este asemănătoare cu cea de acum trei decenii, chiar dacă întrega structură de ocrotire a copilului s-a modernizat conform noii legislații intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, se precizează într-un raport al UNICEF România. Conform unui studiu realizat de Ministerul Sănătății și UNICEF în 150 de unități medicale, specialiștii au estimat, pentru 2004, că aproximativ 4000 de nou-născuți au fost părăsiți imediat după naștere, constituind 1,8% din totalul acestora.
Concluziile raportului UNICEF sunt îngrijorătoare. În ciuda faptului că după revoluția din '89 a fost legalizat avortul și metodele contracepționale au devenit accesibile tuturor, în anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a încadrat în aceleași coordonate ca acum 10 ani. Amploarea fenomenului a fost determinată prin calcularea ratei abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de nașteri/internări), într-o conferință de presă, Pierre Poupard, reprezentant UNICEF în România.
Profilul psihologic al persoanelor instituționalizate- conform profilului psihologic realizat de Enăchescu ( Enăchescu; 2008, p. 358-360), reiese faptul că copiii instituționalizați au următoarele trăsături :
– dificultăți sau întârzieri de maturizare emoțional-afectivă
– dificultăți sau chiar tulburări de relaționare și comunicare
– tulburări de identitate și formare a Eu-lui personal
– o slabă frână morală datorată imaturizării Supra-Eului cu slăbirea inhibițiilor și creșterea manifestată a potențialului agresiv-pulsional
– dificultăți de adaptare în societate sau în colectivități (școlară, profesională etc.)
– tulburări de comportament de diferite forme
– tulburări motivaționale, de sensibilitate și gust, ale atitudinilor, nivelului de aspirații etc.
2.3. Efectele instituționalizării
Neamțu George precizează în Tratatul de Asistență Socială, faptul că dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții. (Neamțu, G; 2003, p. 813)
Instituționalizarea are efecte importante, severe și de durată asupra copiilor, în special copiii instituționalizați de la o vârstă fragedă sunt în cel mai mare pericol. Cele mai semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atașament corespunzător. Totuși, pe lângă aceasta apare: întârzieri severe de dezvoltare, copiii care nu ajung la obișnuitele stadii de dezvoltare datorită lipsei de stimulare și afecțiune. Studiile efectuate în țara noastră vizând efectele instituționalizării au constatat existența unui decalaj al nivelului de dezvoltare generală psiho-motrică și socio-afectivă a copilului din instituțiile de ocrotire, față de copiii crescuți în familii.
Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă, nu numai, o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi în casa de copii experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și de multe ori chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică (Neamțu, G; 2003, p. 813)
De asemenea apar tendințe autistice de la mediu la sever, copilul are un comportament stereotip (mișcarea mâinilor, legănatul), evită contactul fizic și vizual, își creează o lume proprie și trăiește în ea. Aprecierea personală despre valoarea proprie, stima de sine dezvoltată treptat, sunt în general cauze ale mediului deprivant în care au crescut tinerii dezinstituționalizați. Lor le este teamă să lase garda, din teamă, de a nu exprima inadecvate riscând respingerea. O altă problemă rezultă și din faptul că stima de sine tinde să fie rezistentă la schimbare, odată ce a fost stabilită deci nu va mai fi un proces simplu de dezvoltare a unei stime de sine pozitive (la cei care o au deja negativă) (Clarke-Stewart, 1985, p. 68).
În rândul copiilor instituționalizați pot fi observate cu ușurință dizabilități fizice și de învățare cât și sindromul de deficit de atenție care sunt anorganice – acestea survin atunci când întârzierile severe de dezvoltare nu sunt sesizate și tratate la timp, în cazul bolilor cronice tratate neadecvat, al medicației nepotrivite cât și a lipsei de mișcare fizică. Efecte semnificative sunt și tulburările în sfera socială cum ar fi lipsa de abilități sociale adecvate unei vieți în afara instituțiilor, tinerii care părăsesc instituțiile au deseori probleme în situații simple cum ar fi împărțirea banilor, cumpărături, gătit, folosirea transportului în comun.
2.4 Nevoile copilului instituționalizat.
Nevoia de dragoste este împlinită de relații calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin aceste relații – inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane – copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. În dragostea părinților, copilul este acceptat și valorizat necondiționat, indiferent de sex, aparențe, abilități sau personalitate. Această dragoste este dăruită fără solicitarea unei compensații, unei reciprocități. Cel mai puternic impact al acestei relații de afecțiune se produce asupra sinelui. Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți sunt esențiale pentru dezvoltarea autoacceptării și autoaprobării.
Nevoile de iubire și de a aparține cuiva, să observe prin faptul că omul preferă să trăiască în grupuri: cluburi, grupări profesionale, grupări religioase, familie, găști. Pe parcursul realizării cercetării în rândul copiilor din unitate s-a putut observa cu ușurință nevoia de acceptare, de a fi iubit de alții, de a aparține unui grup de fete sau de băieți, nevoia de a i se acorda atenție din partea personalului.
Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea relațiilor familiale, prin atitudini și comportamente constante și predictibile din partea părinților. Securitatea este oferită de un spațiu și figuri familiare, precum și de o rutină bine cunoscută. Imediat după naștere, ceea ce este nou, necunoscut, neașteptat (și aproape totul intră în această categorie) poate fi considerat înspăimântător sau periculos.
Nevoile siguranței pot începe să se activeze numai după ce toate nevoile fiziologice sunt satisfăcute, ele sunt mai mult de natură fiziologică. Avem nevoie de securitatea casei și familiei iar copiii din Centrul de Plasament au nevoie de siguranța unității, ei trebuie să știe că sunt în siguranță. În plus, nevoile siguranței uneori motivează oamenii să devină religioși, poate că acesta este unul dintre motivele care determină o bună parte dintre copii din unitate să frecventeze cu regularitate diferite biserici. Religia ne oferă confortul unei promisiuni de siguranță a unui loc după ce murim și părăsim insecuritatea acestei lumi. Nevoile siguranței sunt cruciale pentru copii.
Dezaprobarea este interpretată de copil ca o retragere temporară a afecțiunii și este simțită înainte de formarea limbajului datorită comunicării nonverbale. Dezaprobarea (pentru început din partea mamei, apoi și cea venind de la alte persoane care contează emoțional pentru copil) creează o stare de anxietate. Se formează astfel ,,încă din pruncie’’ cea mai eficientă și simplă motivație a copilului de a răspunde la așteptările celorlalți.
Nevoia de noi experiențe. Copilul își găsește răspunsul în capacitatea de a explora, de a descoperi, de a cunoaște, de a înțelege. O dată apărut interesul pentru ceea ce este nou, el devine sursa de motivare a altor explorări și astfel, a învățării. Jocul și limbajul sunt principalele modalități prin care copilul poate să-și satisfacă această nevoie, de aceea educatorii din centrul de plasament sunt încurajați în a lua inițiativă, în cât mai multe jocuri, pentru a-i mobiliza pe copii. Descoperind jocul și participând activ la el, copilul descoperă lumea și învață să se adapteze la ea. Demersul este aplicabil atât pentru lumea obiectivă(exterioară), cât și pentru lumea subiectivă, pentru autodescoperirea interioară.
Nevoia de încurajare și apreciere. Trecerea de la copilul neajutorat la adultul autodeterminat se realizează și prin cunoașterea bucuriei și apoi trăirea nevoii de succes. Se realizează un proces de auto-modelare pornind de la exemplele pe care copilul le identifică/alege din rândul persoanelor importante pentru el. Educatorii (profesorii) joacă un rol deosebit de important.
Nevoia societală. Copilul are nevoie de câștigarea și recunoașterea treptată de către ceilalți, a independenței sale. Școala are și de această dată un rol important. (Neamțu, G; 2003, p. 799).
Nevoia de stimă este atenția și recunoștința care vin de la ceilalți. Acestea sunt asemănătoare cu nivelul anterior, de a aparține cuiva, cu toate că a vrea admirație, are de a face cu nevoia de putere.
Capitolul. III Sistemul de protecție a copilului instituționalizat
3.1 Drepturile copilului.
În epoca modernă, ca efect al schimbării concepției cu privire la drepturile copilului, copilul încetează a mai fi ,,obiect’’ de proiecție și devine participant la viața socială inclusiv cea juridică. Copilul este titular al drepturilor fundamentale ale omului în aceeași măsură ca și adultul. Binențeles că acesta nu are gradul de maturitate necesar pentru a participa la viața juridică pe poziție egală cu majorii dar aceasta nu înseamnă excluderea lui, ci sprijinirea și asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi aparțin. (Tomescu, 2005, p. 209)
Ca urmare a interzicerii întreruperilor voluntare ale sarcinii prin Decretul 770 din Octombrie 1966, apare creșterea numărului de familii care nu mai puteau sau nu mai doreau să-și îndeplinească funcțiile de creștere și educare, guvernul a adoptat în 1970 principalul act normativ privind protecția copilului aflat în dificultate și anume Legea nr.3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori. Această lege justificată prin nevoi reale și pertinente, Legea nr.3/1970 introducea cel mai aberant sistem de protecție a copilului -aproape exclusiv instituționalizat – care avea să lase urme asupra dezvoltării copilului, dimensionării sistemului, efortului financiar care nici după 10 ani de la schimbarea regimului l-a introdus nu s-au șters: copii care la împlinirea vârstei de 18 ani erau lăsați în stradă fără a avea o pregătire suficientă pentru viața independentă și nici resursele materiale sau financiare pentru a se descurca (Chipea, F; 2004, p. 273).
Reforma cadrului normativ în protecția copilului, realizată începând cu anul 1997, a impus abrogarea Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori și a Legii 11/1990 privind încuviințarea adopției, urmând ca în iunie 1997 să fie adoptate OUG nr.26 privind protecția copilului în dificultate și OUG nr.25/1997 cu privire la adopție, înființându-se și Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului Bihor. Ca urmare a noilor reglementări, s-a procedat la unificarea tuturor instituțiilor de ocrotire. Astfel prin Legea nr.108/1998 toate instituțiile de ocrotire trec în subordinea Consiliilor Județene, în județul Bihor, are loc preluarea primelor instituții: Leagănul de copii Oradea, Casele de Copii din Oradea, Beiuș și Tinca, Casa de tip familial Bratca, precum și începerea demarării programului de Asistență Maternală Profesională prin angajarea a 10 asistenți maternali profesioniști. Unul și cel mai important din dezideratele strategiei a fost deci scoaterea copiilor din instituțiile de tip vechi și readucerea lor alături de părinții lor sau plasarea în cadrul familiei extinse (până la rudele de gradul IV).
În cazurile în care acest lucru nu a fost posibil, soluția este de a-i plasa într-un serviciu alternativ bazat pe conceptul de îngrijire de "tip familial", în care sunt implicați asistenți maternali, apartamente sociale sau soluția adopției internaționale (http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:http://www.drepturilecopiilor.ro/overview_development.htm )
Restructurarea instituțiilor de ocrotire a copilului s-a desfășurat în strânsă legătură cu încercarea de a oferi alternative cât mai optime de tip familial în locul celor rezidențiale și de a preveni abandonul. Pe de o parte instituțiile clasice cu o capacitate mare (între 100 și 3-400 de locuri) au fost restructurate, încercându-se reducerea capacității, modularea acestora, pentru a oferi mai mult spațiu pentru fiecare copil, într-un mediu cât mai apropiat de cel familial. O noutate o constă faptul că s-a pus accentul și pe dotarea centrelor de plasament cu mobilier și cazarmament, pentru a permite copiilor să-și creeze un spațiu intim, personalizat.
Constatându-se că pachetul de măsuri inițiate (restructurarea centrelor de plasament de tip clasic, frecventarea de către copiii protejați a școlilor de masă și înscrierea lor pe listele medicilor de familie) nu răspund în întregime nevoii de integrare a copiilor în viața comunității, a fost demarat un amplu proces de închidere a instituțiilor de tip vechi. Peste 170 instituții de tip vechi de protecție a copilului au fost închise, accentul fiind pus pe închiderea instituțiilor mari, cu peste 100 copii, a leagănelor (instituții pentru copii cu vârsta mai mică de 3 ani) și a căminelor spital pentru copiii cu handicap.
Activitatea de elaborare a noului pachet legislativ în domeniul protecției copilului a fost inițiată în luna Mai 2002 și a presupus consultări cu toți partenerii sistemului de protecție a copilului și cu toți specialiștii din cadrul sistemului.
Noua concepție cu privire la protecția copilului a fost exprimată la nivel internațional prin adoptarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului, iar în dreptul intern a fost transpusă prin adoptarea Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Pachetul legislativ a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 2005 și conține 4 acte normative:
Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (MO, nr.557/23.06.2004);
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției ( MO, nr.557/23.06.2004);
Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții (M O, nr.557/23.06.2004 );
Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 12/ 2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție (M O, nr.557/2. Printre actele juridice internaționale care au stat la baza elaborării legislației, în domeniul drepturilor copilului, se numară următoarele:
. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948);
. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950);
. Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului (1989);
. Regulile standard pentru egalizarea șanselor persoanelor cu handicap (1993);
. Rezoluția Consiliului Europei și a reprezentanților guvernelor țărilor membre în cadrul
Consiliului privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu handicap (1996);
. Cartea socială europeană revizuită (1996);
. Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind interzicerea celor mai grave forme
de muncă a copiilor (1999);
. Recomandarea nr.5 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind drepturile
copiilor instituționalizați (2005).
Potrivit articolului nr.4 litera a din Legea nr. 272/2004, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii. Legea cu privire la drepturile copilului nu arată însă, din ce moment beneficiază copilul de protecție rezultă că, în principiu, el beneficiază de protecție de la naștere.
3.2 Principiile care stau la baza protecției copilului.
Principiile sunt reguli generale, de maximă aplicabilitate, care reprezintă fundamentul unei ramuri de drept sau a unei instituții juridice. Articolul 6 din Legea 272/2004 afirmă expres principiile care stau la baza protecției copilului. Acestea se aplică, nu numai, în raport cu dispozițiile actului normativ care reprezintă legea– cadru în materie, ci și cu regulamentările speciale privind protecția copilului (de exemplu Codul familiei, Legea învățământului, Codul Muncii).
Legea 272/2004 arată că respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:
a – principiul protecției interesului superior al copilului;
b – egalitatea șanselor și nediscriminarea;
c – responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
d – primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
e – descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
f – asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
g – respectarea individualității copilului;
h – ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
i– asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
j – claritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
k – asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
l – interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Responsabilitatea revine și comunității din care face parte copilul. Autoritățile locale au obligația de a sprijini părinții prin asigurarea de servicii cât mai accesibile care să corespundă nevoilor copilului și familiei și prin acordarea priorității acelor familii aflate în dificultate. Intervenția statului este complementară în ceea ce privește drepturile familiei. Statul are datoria de a asigura protecția copilului și de a garanta respectarea tuturor drepturilor și poate interveni numai în cazuri de abuzuri sau de încălcare a acestora. Legea 272/2004 promovează un sistem nou și modern de protecție a copilului, menit să schimbe ideea că statul poate substitui grija părintească. Părinții trebuie să-și asume obligații permanente fără de care dezvoltarea armonioasă a copilului nu ar fi posibilă deci ambii părinți sunt responsabili de creșterea copiilor lor, chiar dacă sunt divorțați.
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) , subordonată Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei deține rolul central în coordonarea procesului de implementare a legislației în vigoare și are următoarele funcții: de strategie, administrare, reprezentare și de monitorizare.
Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) sunt responsabile pentru rezolvarea cazurilor în care sunt implicați copiii, separați de părinții lor. De asemenea colaborează cu consiliile locale, în vederea prevenirii separării copiilor de părinți.
3.3 Cadrul legislativ privind abandonul copilului.
Legea nr.272/2004 privind protecția copilului și promovarea copilului
Legea nr.47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii publicată în Monitorul Oficial nr. 153 din 8 iulie 1993
Ordonanța de urgență nr. 25/97 cu privire la regimul juridic al adopției aprobată și completată prin legea nr 87/1998
Declarația Adunării Generale a Națiunilor Unite asupra Principiilor Sociale și Juridice referitoare la Protecția și Ocrotirea Copiilor cu referire specială la Plasmentul în Îngrijire Familială Temporară și Adopția Națională și Internațională dată în Februarie 1987.
Hotărâre nr.1.437 din 2 Septembrie 2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului
Ordin nr. 288 din 6 Iulie 2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului
Hotărarea nr. 1.437 din 2 Septembrie 2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului
Ordin nr. 756/276 din 12 Iulie 2005 privind coordonarea activităților de prevenire a abandonului în unitățile sanitare care au structura secții de nou- născuți și/sau de pediatrie (http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/ORDINE/O756-276-2005.pdf)
Hotărârea 323 din 28 Martie 2007 (Hotărârea 323/2007) pentru aprobarea Planului național de acțiune privind prevenirea abandonului copilului de către familie
1. Legea nr.272 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Aceasta lege face referire la faptul ca persoanele fizice și juridice responsabile de protecția copilului sunt obligați să respecte, să promoveze, să garanteze drepturile copilului stabilite de convenție și lege.
Termenul de copil au mai multe semnificații:
copil- persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu
familie- părinții și copii acestora
Copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor. Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale. (http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php)
3.4 Alternative la instituționalizare.
Principalul obiectiv al reformei a fost închiderea instituțiilor rezidențiale, între timp dezvoltându-se soluții alternative pentru copiii din aceste instituții, cum ar fi: tutela, curatela, plasamentul copilului la o persoană sau familie, serviciu public specializat sau organism privat autorizat, încredințarea copilului unei persoane sau familii, serviciu public specializat ori unui organism privat autorizat, încredințarea la asistenți maternali sau casele de tip familial.
Totodată reforma vizează prevenirea instituționalizării, oferind în schimb servicii alternative pentru sprijinirea familiilor în nevoie precum centre de zi sau centre maternale.
În cazurile în care reintegrarea în familia naturală a copilului nu este posibilă, se pune accent pe plasamentul sau încredințarea la asistenți maternali și pe soluția adopției naționale.
Tutela
Tutela se deschide în cazurile în care copilul este lipsit, în mod permanent de ocrotirea părintească și atunci când ambii părinți se află în situația de a-și manifesta voința.
Minorul se găsește în această situație dacă ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, dispăruți, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, declarați judecătorește morți sau dispăruți ori puși sub interdicție (art. 113 din Codul familiei).
La desfacerea adopției, instanța judecătorească poate să instituie tutela dacă este în interesul minorului ca parinții lui să nu redobandească exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești sau dacă nu poate fi instituită tutela la orice persoană sau familie.
Aceasta se deschide din oficiu sau în urma înștiințării Autorității Tutelare despre existența unui copil lipsit de ocrotire.
Tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.
Pot dobândi statutul de tutore, persoane singure sau soțul și soția împreună, care au domiciliul în România.
La desemnarea tutorelui se va ține seama de interesele minorului. Tutore poate fi o rudă a minorului sau o persoană străină, ținând cont de interesul superior al minorului.
Pot fi tutori soțul și soția împreună, care au domiciliul în România și nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie sa fie evaluată de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire.
Evaluarea se realizează de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului.
Autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale.
Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului (art. 127 alin 2 din Codul familiei)
Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligați de lege să-i dea întreținere, autoritatea tutelară va cere Direcției Județene sau a Municipiului București pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale să contribuie la întreținerea lui (art. 127 alin 3 din Codul familiei).
Curatela
Curatela se deosebește de tutelă și ocrotire părintească prin caracterul său temporar și subsidiar.
Curatorul minorului se numește în următoarele cazuri:
– când există contrarietate de interese între părinte ori tutore și minor ;
– când din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează (art. 152 lit. c);
– când până la numirea tutorelui unui minor (fie pentru prima dată, fie în cazul înlocuirii tutorelui cu altul) este nevoie de timp și se impune luarea unor măsuri provizorii, între care numirea unui curator (art. 139);
– când s-a făcut o cerere de punere sub interdicție a unui minor, lipsit de ocrotirea părintească și căruia nu i s-a instituit încă tutela, așadar până la soluționarea cererii de punere sub interdicție (art. 140);
Curatela se poate institui la solicitarea rudelor minorului, precum și a:
– persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii imobilului în care locuiește minorul;
– tutorelui, în cazul în care acesta, din cauza bolii, este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului;
– serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și biroul notarial, cu prilejul deschiderii unei moșteniri;
– instanțele judecătorești, parchetul și poliția cu prilejul pronunțării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
– organele administrației de stat, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Curatela este instituită de către autoritatea tutelară de la domiciliul minorului, fie din oficiu, fie la cererea persoanelor menționate.
Acte necesare:
– cerere (pentru minorul sub 14 ani cererea o face părintele supraviețuitor, pentru minorul peste 14 ani cererea o face acesta personal);
– declarația persoanei ce va fi numită curator;
– certificatul de naștere al minorului;
– certificatul de deces pentru părintele decedat (dacă este cazul).
Drepturile și îndatoririle curatorului sunt identice cu cele ale tutorelui. Obligațiile curatorului sunt de a administra bunurile copilului, de a-l reprezenta în actele juridice până la vârsta de 14 ani și de a da încuviințare prealabilă pentru actele pe care copilul până la vârsta de 14 ani nu le poate încheia singur.
Curatela ia sfârșit dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei, la cererea curatorului sau a oricărei persoane prevăzute de lege.
Încredințarea copilului unei persoane sau familii, serviciu public specializat ori unui organism privat autorizat.
Încredințarea este o instituție de protecție și ocrotire a drepturilor copilului a cărui părinți se află permanent în imposibilitatea de a-și manifesta voința.
Încredințarea drepturilor părintești asupra copilului, se exercită de către Consiliul Județean, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, prin Comisia pentru protecția copilului.
Cazuri în care intervine încredințarea:
– părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați morți prin hotărâre judecătorească ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești precum și în situația în care nu a fost instituită tutela;
– copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească;
– situația în care instanța nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau persoane în condițiile legii;
Încredințarea copilului este hotărâtă de Comisia pentru protecția copilului, în cazul în care persoanele sau familiile care consimte la aceasta prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.
Au prioritate la încredințare rudele copilului până la gradul al patrulea inclusiv.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului are obligația de a evalua posibilitățile încredințării cu prioritate rudele copilului și de a prezenta Comisiei pentru protecția copilului rapoartele referitoare la aceasta.
În situația în care copilul nu a putut fi încredințat unei familii sau persoane, Comisia pentru protecția copilului poate hotărâ încredințarea acestuia unui organism privat autorizat iar dacă nici aceasta nu este posibilă copilul va fi încredințat serviciului public specializat pentru protecția copilului.
În acestă din urmă situație dezvoltarea armonioasă a copilului se va realiza în cadrul centrelor de plasament care funcționează în cadrul serviciului public specializat sau organismului privat autorizat. Această măsură a încredințării durează până când copilul poate fi încredințat unei familii sau persoane sau până la încredințarea acestuia în vederea adopției.
La încetarea măsurii de încredințare, Comisia pentru protecția copilului va analiza raportul general privind administrarea bunurilor copilului, pe baza căreia va hotărâ descărcarea de gestiune.
Părinții pot să păstreze legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisia pentru Protecția Copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului.
În cazul încredințării copilului se acordă o alocație de întreținere în cuantum de 30 RON care se plătește persoanei, reprezentantului familiei desemnat de Comisia pentru protecția copilului sau organismului privat autorizat, cărora le-a dat copilul în plasament. Se stabilește cuantumul contribuției părinților la întreținerea copilului.
Spre deosebire de tutelă care este o sarcină gratuită, în cazul încredințării, persoana sau unul dintre soți cărora le-au fost încredințați copiii beneficiază pe toată durata măsurii, de un salar la nivelul salariului brut lunar al asistentului social cu pregătire medie, încadrat în funcție cu vechime.
Perioada încredințării constituie vechime în muncă. Pentru pensionari această sumă se va acorda sub forma indemnizației lunare.
Aceste prevederi se aplică doar pentru persoanele care au obținut atestatul de asistent maternal profesionist acordat de Comisia pentru protecția copilului de la domiciliul acestora.
Aceste prevederi nu se aplică dacă copilul a fost încredințat la o rudă până la gradul al patrulea inclusiv.
Încredințarea acestuia poate dura până la dobândirea de către acesta a capacității depline de exercițiu. Dacă copilul dorește, la cererea acestuia el poate rămâne la familia sau persoana la care a fost încredințat și după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile, dar nu poate depăși vârsta maximă de 26 de ani.
Plasamentul copilului la o persoană sau familie, serviciu public specializat sau organism privat autorizat.
Plasamentul copilului este o măsură specială de protecție care are un caracter temporar și poate fi dispusă la o persoană sau familie, la un asistent maternal, la un serviciu de tip rezidențial. (art. 58 alin 1).
În situația în care dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată din motive care sunt independente de voința părinților, Comisia pentru protecția copilului poate hotărâ plasamentul copilului la o persoană sau familie la cererea părinților, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului până la gradul al patrulea inclusiv.
Poate beneficia de măsura plasamentului:
– copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
– copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;
– copilul abuzat sau neglijat;
– copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unitățile sanitare ;
– copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.
Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului cu privire la condițiile materiale și garanțiile morale pe care trebuie să le aibă pentru a primi un copil în plasament.
În situația în care nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să fie plasat, Comisia pentru protecția copilului va hotărâ plasamentul acestuia la serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la organismul privat autorizat.
În acest caz, copilul va fi plasat în centrul de plasament.
Efectele plasamentului:
– părinții copilului își mențin drepturile și îndatoririle părintești față de acesta;
– persoanele fizice sau juridice, care au primit în plasament un copil, sunt obligate să asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase;
– pe durata plasamentului domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament;
– părinții au dreptul să mențină legături permanente cu copilul pe toată durata plasamentului;
Copilul poate fi vizitat de părinții săi doar la domiciliul persoanei sau familiei la care acesta a fost dat în plasament și numai cu acordul acestora și în prezența reprezentanților Serviciului public specializat pentru protecția copilului.
Pe toată durata plasamentului, copilul primește o alocație lunară de întreținere, care se indexează prin hotărâre de guvern. De asemenea este stabilit cuantumul contribuției părinților la întreținerea copilului.
Persoanele sau familiile la care au fost dați în plasament copiii au dreptul, pe perioada plasamentului, la un salariu la nivelul salariului brut lunar al asistentului social cu pregătire medie, încadrat în funcție cu vechime. Perioada respectivă se constituie vechime în muncă.
Aceste prevederi se aplică doar pentru persoanele care au obținut atestatul de asistent maternal profesionist acordat de Comisia pentru protecția copilului de la domiciliul acestora.
Aceste prevederi nu se aplică dacă copilul a fost încredințat la o rudă până la gradul al patrulea inclusiv.
Plasamentul copilului poate dura până la dobândirea de către acesta a capacității depline de exercițiu. La cererea acestuia el poate rămâne la familie, persoană sau în centrul de plasament până la vârsta de 26 de ani, dacă își continuă studiile.
Plasamentul copilului în regim de urgență.
Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură specială de protecție cu caracter temporar care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau abandonat în unitățile sanitare (art. 64 alin 1)
Dacă părinții sau unul dintre ei pun în pericol dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte. Serviciul public specializat pentru protecția copilului poate decide plasamentul copilului în regim de urgență într-un Centru de primire care este organizat și funcționează în subordinea Serviciului public specializat sau a unui organism privat autorizat sau la o familie sau persoană atestată în acest scop.
În plasamentul în regim de urgență poate fi dat și copilul care este lipsit de supraveghere sau părăsit de părinți.
Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă, de drept, exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.
Măsura plasamentului în regim de urgentă se stabilește de către directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat.
Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecatorească. În situația plasamentului în regim de urgență dispus de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, aceasta este obligația să sesizeze Instanța Judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această masură (art. 66 alin 1 Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).
Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și se va pronunța, după caz, cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență sau la înlocuirea acesteia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Persoanele care descoperă existența situațiilor de plasament în regim de urgență au obligația de a sesiza serviciul public specializat pentru protecția copilului de la domiciliul copilului.
Comisia pentru protecția copilului este sesizată de serviciul public specializat pentru ca în termen de 15 zile de la luarea măsurii plasamentului în regim de urgență, acesta să dispună, după caz, încredințarea sau plasamentul copilului la o familie, persoană, serviciu public specializat sau organism privat autorizat. De asemenea instanța judecătorească va fi sesizată de comisia pentru protecția copilului cu o acțiune de decădere din drepturile părintești pentru copilul pentru care s-a luat măsura plasamentului în regim de urgență.
Adopția
Ca urmare a criticilor internaționale, Guvernul României a luat una din cele mai drastice hotărâri în ceea ce privește procesul de reformă al sistemului de protecție a copilului, introducând un moratoriu privind adopția internațională, care a intrat în vigoare în Octombrie 2001. Intenția moratoriului a fost să aloce timpul necesar pentru dezvoltarea noii legislații și a necesarului administrativ care să asigure recurgerea la soluția adopției internaționale doar în interesul superior al copilului și doar atunci când nici o altă formulă de îngrijire nu este posibilă în România. Totodată, în conformitate cu Convenția Națiunilor Unite, se va acorda o atenție sporită nevoii de continuitate în dezvoltarea copilului, din punct de vedere etnic, religios, cultural și lingvistic. După intrarea în vigoare a moratoriului, adopția națională a crescut în mod evident.
De asemenea, a fost înființat Oficiul Român pentru Adopții (O.R.A.) care are rolul de a ține evidența copiilor propuși spre adopție și a familiilor dornice, apte să adopte copii.
Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat depune o cerere la Comisia pentru protecția copilului în a cărei razei teritoriale își are domiciliul copilul în cauză, solicitându-se încredințarea în vederea adopției familiei sau persoanei care dorește să adopte.
Comisia pentru protecția copilului poate încredința copilul în vederea adopției numai dacă sunt îndeplinite condițiile următoare:
– familia sau persoana a obținut atestatul că poate adopta ;
– părintele sau părinții firești ai copilului și-au exprimat consimțământul la adopție;
– adoptatorul sau adoptatorii și-au exprimat, în formă autentică voința de a-l adopta pe minorul „X”.
Comisia pentru protecția copilului stabilește perioada pentru care minorul poate fi încredințat în vederea adopției, perioada minimă pentru care poate fi încredințat pentru cetățenii români este de 3 luni iar pentu cetățenii străini care au domiciliul în România de cel puțin 6 luni, perioada este tot de 3 luni.
Pe parcursul acestei perioade familia sau persoana căreia i s-a încredințat copilul în vederea adopției este sub supravegherea direcției de la domiciliul acestora care are obligația de a urmări evoluția copilului și relațiile dintre acesta și familia sau persoana căreia i-a fost încredințat întocmind în acest sens rapoarte bilunare.
La sfârșitul anului 2004, din cei 4,8 milioane de copii care trăiesc în România, 82.902 se aflau în grija statului. Dintre aceștia, doar 32.579 trăiesc în instituții de tip rezidențial, o treime față de numărul existent cu câțiva ani în urma. Acest număr reprezintă 0.75% din numărul total al copiilor din România, similar cu cel al altor țări europene.
Din anul 2000, numărul serviciilor alternative s-a dublat și continuă să crească. Nu se poate încă spune că aceste servicii fac față cererii, dar faptul că au început să se dezvolte, efectele fiind vizibile, demonstrează publicului că există și alte soluții.
Servicii alternative instituționalizării:
– Centre maternale ( din 24 în 2000, au ajuns la 57 în 2004) au fost înființate la nivel național că serviciu de protecție pentru mame și copii oferind mamelor care se confruntă cu dificultatea (de natură financiară, socială, profesională sau relațională) suportul necesar pentru a le depăși împiedicând situațiile în care și-ar putea instituționaliza copilul. În această perioadă mamei și copilului le sunt oferite hrană, adăpost și consiliere.
– Centre de zi pentru copii din familii aflate în dificultate (din 16 în 2000, au ajuns la 125 în 2004). Acestea au fost create în toată țara și sunt destinate îngrijirii copiilor pe timpul zilei, pentru evitarea situațiilor care ar putea duce la separarea copilului de familia sa. Copiii au la dispoziție un spațiu confortabil de odihnă și joacă, o masă caldă pe zi și personal specializat care îi supraveghează.
– Centre de zi pentru copii cu nevoi speciale
Nevoile speciale ale acestor copii nu trebuie să reprezinte un motiv pentru a-i despărți de familie. Realizând dificultățile cu care se confruntă astfel de familii, au fost înființate centrele de zi ce pun la dispoziția copiilor și părinților serviciile necesare reabilitării, oportunități educaționale și de integrare socială.
Asistența maternală este o soluție viabilă pentru copiii, pentru care reintegrarea în familia proprie se face în timp și necesită resurse. Creșterea copilului într-o atmosferă de familie, în sânul unei comunități bazată pe reguli, obiceiuri și tradiții pe care acesta nu are cum să le învețe din altă parte, reprezintă un beneficiu incalculabil pentru dezvoltarea firească a copilului.
Casele de tip familial implică plasarea unui grup mic de copii într-o casă în care îngrijirea este acordată de către personalul specializat. Într-o astfel de casă, se acordă atenție fiecărui copil în parte, lucru imposibil într-o instituție cu un număr mare de copii. De asemenea, acest cadru familial oferă copiilor șansa să experimenteze un mediu în care învață să interacționeze ca și când ar fi membrii unei familii.
3.5 Principalele activități ale serviciului pentru îngrijire de tip rezidențial.
Principalele activități ale serviciului pentru îngrijire de tip rezidențial în domeniul protecției copilului sunt următoarele:
– urmărește respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
– asistarea copiilor în realizarea și exercitarea drepturilor lor;
– urmărește asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate a copilului;
– i-a de urgență toate măsurile necesare în vederea stabilirii identității copilului dacă se constată că acesta este lipsit, în mod ilegal, de elemente constitutive ale identității sale în colaborare cu organele de poliție ale unităților sanitare;
– asigură consilierea și sprijinirea părinților sau a reprezentanților legali ai copilului în vederea realizării demersurilor legate de întocmirea actului de naștere;
– întocmirea planului individualizat de protecție imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce s-a dispus plasamentul în regim de urgență;
– verifică trimestrial împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială, iar în cazul în care aceste împrejurări s-au modificat sesizează Comisia pentru Protecția Copilului sau Instanța Judecătorească în vederea modificării sau încetării măsurii;
– întocmește trimestrial sau ori de câte ori apare o situație care impune acest lucru rapoarte privitoare la evoluția dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale ale copilului și a modului în care acesta este îngrijit;
– urmărește modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecție specială, dezvoltarea și îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii;
– colaborează cu inspectoratele școlare în vederea înscrierii copilului care a săvârșit fapte penale și nu răspunde penal în unitățile școlare în a căror rază teritorială se execută măsura de protecție specială destinată acestor copii;
– face demersurile necesare la Inspectoratul Școlar pentru organizarea învățământului fără frecvență și comasat în scopul școlarizării copiilor depășiți de vârsta clasei;
– face demersurile necesare în vederea obținerii buletinelor de identitate pentru copiii instituționalizați care au împlinit vârsta de 14 ani;
– organizează verificarea periodică a stării de sănătate a copiilor instituționalizați în scopul depistării timpurii a deficiențelor de diferite tipuri, precum și a tulburărilor de comportament și face propuneri pentru schimbarea formei de protecție dacă se impune acest lucru;
– asigură consilierea copiilor în alegerea unei rute profesionale în funcție de aptitudinile sale, de cererea și oferta de forță de muncă la nivel comunitar;
– asigură menținerea relațiilor personale ale copiilor și a contactelor directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament;
– pregătește integrarea sau reintegrarea copilului în familia sa naturală, inclusiv prin asigurarea unor spații special amenajate și a mijloacelor necesare pentru contactul nemijlocit al copilului cu părinții săi.
CAPITOLUL IV. METODOLOGIA CERCETARII PRIVIND COPII INSTITUȚIONALIZAȚI
4.1.Prezentarea Centrului de Plasament MODUL „CURCUBEU”
Centru are misiunea de a asigura un mediu adecvat de creștere și educare a copiilor și tinerilor instituționalizați, în scopul asigurării unei dezvoltări fizice și psihice armonioase în vederea integrării lor socio-profosionale și/sau familiale. Idealul acestei casuțe este foarte bine evidențiat încă de la intrarea, în căsuță, prin realizarea si respectarea personalului de a respecta care sunt particularitatiile de varsta ale copiilor care presupune asigurarea unui mediu familiar si adecvat de crestere precum si educare al beneficiariilor institutionalizati. Este o instituție de tip guvernamentală, organizarea și documentația centrului se realizează standardelor minime obligatorii din Ordinul 21/26.02.2004 privind serviciile pentru protecția copilului de tip rezidențial.
4.2. Ipoteza cercetării.
Dacă copilul este abandonat în centrul de plasament, nevoile copilului sunt atinse în mică măsură. Intervenirea în dezvoltarea și informarea copilului asupra posibilităților lui viitoare este realizată intr-un mod ineficient.
Putem produce anumite modificări în sensul combaterii problemelor care au cauzat abandonul copilului prin atingerea unor nevoi, prin daruirea unui suport financiar, educațional și psihologic daca utilizăm metode adecvate de integrare socio-profesionala.
4.3. Obiectivele cercetarii.
analiza modului în care nevoile lor sunt îndeplinite.
identificarea unor căi diverse pentru rezolvarea problemelor cu care copii se confruntă.
identificarea unor metode și procedee care să faciliteze buna lor dezvoltare pe plan, educațional, social și afectiv.
4.4. Metode utilizate în cercetare
4.4.1. Interviul
Interviul este o modalitate de investigare științifică și de intervenție socială bazată pe comunicarea verbală, având ca scop principal înțelegerea și explicarea fenomenelor socio-umane. Este cel mai important instrument de culegere a datelor referitoare la experiența de viață a subiecților investigați.
Spre deosebire de chestionar care provoacă un răspuns, interviul determină construirea unui discurs, aducând în prim plan experiența trăită a actorului social, logică și raționalitatea acestuia, ceea ce face ca interviul să fie un demers de tip calitativ.
4.4.2. Observație.
Metoda observației (metoda non-experimentală, de colectare a datelor). S-a realizat în prealabil un plan de observație, precizându-se și obiectivele urmărite. Datele observației au fost consemnate imediat, fără ca cei observați să-și dea seama de acest lucru. În acest sens, s-a folosit fișe de observație. Observațiile au fost realizate în condiții și împrejurări variate pentru a putea avea posibilitatea datele obținute.
În cercetarea de față, am folosit interviu structurat care privește viața lui.
1. Am aplicat interviu la 11 tineri instituționalizați, dintre care 7copii sunt în instituție de 4 ani, 4 copii de 2 ani, dintre aceștia, 5 provin din mediul rural și 5 din mediul urban.
2. Pentru realizarea studiilor am folosit interviul semistructural, după care următorul instrument am realizat 3 studii de caz.
3. Aceste date cuprinse în ghidul de interviu, au fost realizate în trei dimensiuni: date personale și mediu social, relații interpersonale și caracteristici personale.
4. La interviul aplicat, au participat 11 copii instituționalizați având următoarea distribuție:
Tabel nr.1 În funcție de mediul de proveniență:
Date privind tinerii instituționalizați realizate în interviu: în funcție de varstă și sex având următoarea distribuție:
Dimensiunea. 1- date personale și mediu social- în prima parte va avea loc identificarea copiilor: cum se numesc, cați ani au, de unde provin, iar la mediu social dacă copiii instituționalizați se ajută între ei, dacă au educație, aici, mă refer cum se comportă, relaționarea lor față de persoanele din instituție. Sunt familii care au copii din mediul rural spunând că ei nu au posibilitatea de a merge la școală deoarece se confruntă cu problemele financiare, am toată convigerea că mulți copii instituționalizați manifestă un interes major în vederea frecventării unui învațământ de masă.
Dimensiunea 2- relații interpersonale- în ceea ce privește această dimensiune fac referire la copiii instituționalizați, adică de la ce vârstă se află ei în instituție. Sunt copii care sunt instituționalizați de mult timp aflați în instituție, iar alții sunt recent. Sunt copiii abandonați în maternități, spitale sau dați în instituții. De asemenea relațiile dintre ei și ceilalți copii din instituție și chiar modul de raportare dintre ei și educatorii specializați. Opiniez faptul că unii copii au specificat că nu se înțeleg bine cu educatorii, doarece, făcund apel la observație, am văzut că modul de comunicare și promtitudinea copiilor, nu este cel scontat de personalul auxiliar.
Dimensiunea 3 – caracteristici personale- aceasta este ultima dimensiune, pe care doresc să o reliefez cu privire la viața lor, în instituție, modul în care își petrec timpul liber. Am analizat și urmărit că sunt mulți copii care își petrec timpul jucându-se fotbal, tenis, iar altora le place să aibă diferite activități cum ar fi: plimbări prin oraș, să vizioneze diverse programe tv, jocul pe calculator, să facă diferite activități cu caracter autonom – autonomie personală.
4.5. Desfășurarea cercetării și înregistrarea rezultatelor.
Cercetarea experimentală ,am desfașurat-o în anul scolar 2014/2015 la casuța de tip familial modul Curcubeu, Localitatea Oradea , Jud. Bihor. Caracteristic pentru clasa/casa experiment este faptul că asupra ei se acționează cu ajutorul factorului experimntal în conformitate cu cele presupuse în ipoteza cercetării în vederea producerii unor modificări în desfășurarea acțiunii educaționale, inserție socio–profesională precum și stimularea imaginii de sine, evitarea steriotipurilor. Clasa/casa experiment este casuța Curcubeu alcătuită din 11 copii din care 5 fete și 6 baieți.
De asemenea am folosit în cadrul cercetării și o clasa/casută de control, modul Hamburg, din localitatea Oradea, având același efectiv de copii, din care 5 fete și 6baieți.
În vederea desfășurării cercetării experimentale am procedat astfel:
Am aplicat un set de intrebări.
Am deșfăsurat activități interactive și munca de cooperare în vederea motivării copiilor de a-și depăși condiția.
Am aplicat o probă de evaluare sumativă ( intrebări ) în luna Aprilie pentru confirmarea ipotezei.
STUDIU DE CAZ NR. 1
1. Prezentarea cazului și a problemelor
A. Descrierea identității
Nume și prenume: C.I.
Data nașterii: 25.11.2004
Gen: feminin
Mediu de proveniență: Urban
Cetățenie: româncă
Etnie: rromă
Religie: ortodoxă
Tip de dizabilitate: Dislexie
B. Prezentarea problemelor
Tânăra are probleme medicale. În urma examenului clinic general s-a constatat că tânăra este dislexica.
2. Istoricul problemei
Tânăra neavând condiții de creștere și dezvoltare armonioasă s-a dispus menținerea măsurii de plasament în Centrul de Plasament Oradea, din anul 2006.
3. Evaluarea capacităților, resurselor și nevoilor
A. Subsistemul individual
1. Caracteristici fizice și biologice- tânăra este normală dezvoltată, din punct de vedere psiho- motor. Și-a format cu ușurință deprinderile de igienă personală și de viață iar în ceea ce privește comportamentul socio-afectiv se poate spune că a trecut pragul instituției.
2. Caracteristici mintale-cognitive– nivelul de dezvoltare intelectuală – memoria: fixări și evocări cu performanțe bune. Memorie de scurtă durată cu performanță bună în raport cu grupul.
3. Consecințele problemelor asupra copilului
Tânăra s-a integrat cu ușurință în colectivul de copii din Centru de Plasament Tinca din care face parte.
B. Subsistemul individual
Tânăra provine dintr-o familie mono-parentală fiind al VI-lea copil din familie. Identitatea tatălui este necunoscută, mama nu este încadrată în muncă și mai are în întreținere încă patru copii minori.
Locuința mamei nu este proprietate personală, unde locuiește mama împreună cu ceilalți minori pe care îi are în întreținere la mama sa B.V .Locuința este compusă din două camere, bucătărie modest mobilată. F.M. studiază la Școala Gimnazială “Nicolae Jiga”- Tinca unde, are rezultate bune la învățătură.
C. Subsistemul organizațional
Participă la activitățile de grup și se implică în sarcini. Este foarte ambițioasă și se străduiește să facă lucrurile cât mai bine, pentru a fi lăudată și iubită. Întâmpină dificultăți în stabilirea relațiilor pozitive, atât cu educatorii cât și cu colegii de clasă.
4. Program de intervenție specializat pentru menținerea și dezvoltarea legăturilor cu părinții, familia lărgită, comunitatea și alte persoane importante pentru copil.
Date despre familie
Mama: Identitate necunoscuta
Data nașterii:11.07.1970
Domiciliul: Sat Meziad
Tatăl: Identitate necunoscută
Date privind istoria personală a copilului:
Traseu instituțional- Familie- Centru de Plasament Oradea
Date relevante privind familia lărgită:- rudele până la gradul VI, nu vizitează copilul
Relația copilului cu familia naturală: Nu este cazul
Situația socio-economică a familiei: Nu este cazul
Date despre climatul familial
Relații între membrii familiei: relațiile între membrii familiei sunt incerte deoare aceasta nu este de gasit si ca atare nu exista date relevante cu privire la date despre locuinta familiei, relatiile cu familia nu este asigurata, iar situatia socio-econimica a familiei ramane necunoscuta
STUDIU DE CAZ NR. 2
1.Prezentarea cazului și a problemelor
A. Descrierea identității
Nume și prenume: N.C.
Data nașterii: 02.04.2004
Gen: masculin
Mediu de proveniență: urban
Cetățenie:română
Etnie: română
Religie: ortodox
Tip de dizabilitate: nu există
B. Prezentarea problemelor
Tânărul a fost gasit intre usile glisante ale spitaluilui de U.P.U. – Oradea, acest caz a fost preluat de catre DGASPC- BIHOR, deoarece părinții acestuia nu au întrunit condițiile necesare de creștere și dezvoltare armonioasă, socială și de dezvoltare fizică – acestia fiind decazuti din drepturile parintesti.
2. Istoricul problemei
Tânărul nu are probleme medicale. În urma examenului clinic general s-a constatat că tânărul este sănătos.
3. Evaluarea capacităților, resurselor și a nevoilor
A. Subsistemul individual
1. Caracteristici fizice și biologice – tânărul este dezvoltat normal, din punct de vedere psiho-motor, și-a format cu ușurință deprinderile elementare de igienă personală, iar în ceea ce privește comportamentul socio-afectiv s-a integrat repede în colectivitatea copiilor din Centru de Plasament – Oradea.
2. Caracteristici mintale, cognitive- tânărul frecventează cursurile la Școala Generala nr. 11 din Oradea, Situația școlară, pe tot parcursul anilor de studiu, a fost una relativ bună.
3. Consecințele problemelor asupra copilului- tânărul s-a integrat în colectivul de copii din Centrul de plasament –Oradea, din care face parte, manifestând o dorință puternică la activitățile de terapie ocupationala, socializare, instructiv educative , precum și socio–culturale.
B. Subsistemul individual
Tânărul provine dintr-o familie dezorganizată, este al II-lea copil născut. Mama nu are studii școlare, nu a fost și nu este încadrată în câmpul muncii. Nu realizează nici un venit decât alocația de stat pentru copii și ajutorul social. Locuiește împreună cu familia la mătușa acesteia, care posedă o casă de locuit formată din trei încăperi. Tatăl acestuia a abandonat locul de muncă și a plecat de acasă, fără a i se cunoaște adresa.
Având în vedere situația economică, slabă a familiei deasemenea modul de comportare a părinților s-a propus transferul tânărului la Centrul de plasament- Oradea.
Copilul este integrat într-o formă de învățământ de masă, unde în prezent studiază la „Școala Gimnazială Nr. 11 Oradea.
C. Subsistemul organizațional
Pe lângă serviciile de protecție a copilului, educație formală și nonformală, sănătate, cazare, masă de care beneficiază tânărul în Centrul de plasament– Oradeaa, în afara taberelor organizate de Ong-uri, tânărul obișnuiește să plece în taberele organizate de către Centru de plasament – Oradea.
Eco hartă:
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului – Bihor
4. Program de intervenție specializat pentru menținerea și dezvoltarea legăturilor cu părinții, familia lărgită, comunitatea și alte persoane importante pentru copil.
Date despre familie
Mama: N.A.
Data nașterii: 18.16.1956
Domiciliu: Comuna Tinca, sat Gurbediu
Profesia: nu este și nu a fost încadrată în câmpul muncii
Tatăl: decedat
Date privind istoria personală a copilului:
Traseu instituțional: Familie – Centru de primire urgență – Centru de Plasament Oradeaa
Date relevante privind familia lărgită: rudele până la gradul III nu-l vizitează pe tânăr.
Relația copilului cu familia naturală: Mama îl vizitează ocazional, în schimb tânărul obișnuiește să-și petreacă vacanțele în familia naturală în funcție de taberele organizate de Centru de Plasament Oradea.
Situația socio-conomică a familiei: Mama tânărului locuiește împreună cu copiii la mătușa acesteia.
Date despre climatul familial între membrii familiei: relațile dintre membrii familiei sunt relativ cordiale.
Date despre locuința familiei: Mama tânărului nu are locuință, dar stă în casa mătușei sale care are 2 camere modest mobilate.
STUDIU DE CAZ NR. 3
1. Prezentarea cazului și a problemelor
A.Descrierea identității
Nume și prenume: B.R.
Data nașterii: 01.03.2000
Cetățenie: română
Etnie: maghiara
Religie: ortodoxa
Tip de dizabilitate – Retard mintal ușor
B. Prezentarea problemelor
Copilul are diagnosticul de întârziere mintală ușoară, i se recomandă realizarea programului de intervenție pentru sănătatea copilului cu asigurarea activităților corespunzătoare identificării și evaluării permanente a nevoilor fizice, emoționale și de sănătate a copilului și a măsurilor corespunzătoare pentru satisfacerea acestor nevoi, igienă personală, supravegherea și menținerea stării de sănătate.
B.R. a fost abandonat la vârsta de 1 an, după care i s-a dispus menținerea măsurii de plasament la Centrul de Plasament – Oradea.
2. Istoricul problemei
Tânărul are diagnosticul de retard mintal ușor cu elemente de tulburări de comportament de tip histrionic și dislexie moderată. Copilul întâmpină dificultăți în realizarea igienei personale, satisfacerea nevoilor: sete, foame, etc… Lipsa comunicării i-a efectat dezvoltarea ariei cognitive cît și limbajului ceea ce a adus conform diagnosticului dat de catre specialistii din cadrul spitalului N.P.I.
3. Evaluarea capacităților, resurselor și a nevoilor
A. Subsistemul individual:
1. Caracteristici fizice și biologice: din fișa psihologică a copilului reies următoarele caracteristici:
– dezvoltarea senzorial- perceptivă este deficitară, nivelul dezvoltării psiho-motricității, instabilitate psiho–motorie.
2. Caracteristici mintale și cognitive: memoria slab dezvoltată, predomină memoria mecanică și de scurtă durată;
3. Consecințele problemelor asupra copilului
Gradul de integrare a participării sociale este în prezent de 60%, care corespunde unei lipse efective a includerii sociale a copilului în comunitate. Gradul limitării de activitate și restricțiile de participare: fără limitări și restricții.
B. Subsistemul familial și interpersonal
Copilul provine dintr-o familie dezorganizată, și este al III-lea copil născut. Părinții copilului sunt plecați la muncă, în Franța, pe o perioadă nedeterminată. Acasă locuiește bunica copilului care mai are în întreținere pe cele două surori ale tânărului.
Având în vedere că părinții sunt plecați în străinătate la muncă iar în familia extinsă nu sunt condiții pentru reintegrare a tânărului, s-a propus menținerea măsurii de plasament la Centrul de Plasament Oradea, până la finalizarea studiilor.
În prezent, tânărul păstrează legătura cu bunica maternă, mergând în vacanță la aceasta.Tânărul este integrat într-o formă de învățământ special, unde urmează studiile la Școala Gimnazială Orizont Oradea, fiind elev în clasa-V-a.
C. Subsistemul organizațional
Serviciile de care copilul beneficiază în Centrul de Plasament sunt:
Protecția copilului, sănătate, reabilitare, logopedie, psiho-terapie, melo-terapie precum și socializare și petrecerea timpului liber, menținerea legăturilor cu familia, dezvoltarea deprinderilor de viață și prestații ale protecției copilului: hrană, îmbrăcăminte, medicamente, tratamente de specialitate, echipa de managment- specialisti, tabere, excursii, alocația de stat pentru copii, bani de nevoi personale care sunt administrați de către persoana de referință.
Eco hartă
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului
Intervenții
Concluzii.
Comparând datele oferite de cercetare, am constatat următoarele:
Utilizarea unor strategii de integrare socio-profesională prin combinarea eficientă a integrării asigură creșterea eficienței învățării prin manifestarea unui interes față de școală pe care copiii din Centru de Plasament– Oradea, le are cu privire la performanțele școlare, lucrul relifat din analiza studiului de caz realizat.
Cu toate că, nevoile nu corespund serviciilor sociale, tinerii au ambiția să persevereze, datorită faptului că sistemul de protecție socială, nu este suficient de dezvoltat și nu oferă destule posibilități de integrare a lor în societate.
CAPITOLUL V. CONCLUZII
Cercetarea adaptării socio-profesionale a copiilor instituționalizați prezintă un tablou important, pe de o parte pentru aprecierea eficienței centrelor de plasament iar, pe de altă parte, în vederea orientării cercetărilor pe linia îmbunătățirii curriculu-mului de recuperare. Factorul decizional în evoluția copiilor din centrul de plasament îl reprezintă mediul social cu dimensiunile sale psiho-sociale, culturale și economice. În viața cotidiană numărul copiilor precum și a adoleșcenților din centrele de plasament și nivelul integrării lor în mediu depind de calitatea mediului social, atât din punct de vedere al societății, cât și la nivelul grupurilor relațional-umane. În spectrul relațiilor școlare, copilul instituționalizat asimiliază conștiința propriei dificultăți, își însușește atitudinea față de școală, față de performanțe, față de ceilalți. El se construiește pe sine, prin relațiile cu ceilalți. Cerințele școlare influiențează succesul sau insuccesul capacităților intelectuale, iar relațiile școlare influențează personalitatea. Cercetările au demonstrat că statutul de instituționalizat influențează relațiile afective și perceptive, al imaginii de sine atitudinal- valorice și manifestările atitudinal- civice.
Riscul de eșec social al adoleșcenților instituționalizați este mare. Ca raspuns la situația de somaj, sărăcie, marginalizare, el se poate decompensa psiho-patologic sau poate intra în concurență cu societatea, se poate manifesta delincvent, anti-social. Pentru tânărul provenit din centrul de plasament care urmează studii superioare, orientarea școlară și profesională reprezintă o soluție de adaptare, de apartenență și de afirmare, al demonstrării cunoștiințelor ce transmite, dar și modul exprimării sale curente în toate împrejurările în situațiile când se află în contact cu societatea. Societatea, educătorii, din centrele de plasament reprezintă un element activ, modelator, îi revine o sarcină deosebită în trezirea sensibilității față de frumusețea muncii, integrării, aceea de formator al unor modele, tipare de comportare și de autocontrol și autosugestionare.
Dacă copilul din centrul de plasament reprezintă o categorie social-umană cu caracteristici proprii, atunci societatea trebuie să reprezinte exemplul personal și să ajute copilul, să îl scoată din acea teamă sau rușine, care îl inhibă, care nu îi dă voie să se exprime așa cum ar dori. Din propia experiență am observat că un elev timid, rușinos devine prin încurajare, prin joc, un elev mult mai activ, mai vorbăreț, mai creativ și mai integrat. E normal că nu întotdeauana ne putem permite să apelăm la metode activ–participative (moderne), tocmai din acest motiv am dorit ca în acest capitol de cercetare psiho-pedagogică să dezbat aceeastă temă deoarece egalizarea șanselor și eliminarea steriotipurilor nu face altceva decat să stimuleze cu mare succes aducerea copiilor la un nivel calitativ bun, din punct de vedere, al performanțelor școlare, intelectuale, sociale și culturale.
Carențele mediului socio-educațional constituie una din cauzele retardului biologic, psihic și a progreselor lente în dezvoltare la unii copiii. Astfel situațiile frustrante care împiedică dezvoltarea armonioasă a copilului sunt: absența relațiilor afective materne, subsolicitarea (privarea de stimuli, informații), absența intimității constante a relației copil-adult, cât și trăirea de către copil a condiției de “refuzat”, abandonat, neadaptat consecințe ce declanșează dezvoltarea sentimentelor de insecuritate la scară de instabilitate. Efectele acestora sunt incapacitatea de concentrare, rezultate școlare slabe, adaptarea redusă la mediul înconjurător, inconsecvență în comportament și în ceea ce ține menținerea unui echilibru psihologic, atitudinal față de relațiile interpersonale.
BIBLIOGRAFIE:
1. Dumitrana, Magdalena, ,,Copilul instituționalizat”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998
2. *** Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
3. Revista de Asistență Socială nr. 6, 2002
4. Lavinia Onica Chipea, '' Aspecte socio-juridice privind protecția copilului '', București, 2007
5. Doru Buzducea, ''Asistența Socială a Grupurilor de risc '', Editura Polirom, Iași 2003
6. Ionel Brătianu, '' Copilul instituționalizat între protecție și abuz '', Editura Lumen,București, 2005
7. Bonchis, E. (2003). Psihologia copilului, Editura Universității din Oradea
8. Chipea, F., Ștefănescu, F. (2004). Combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz în județul Bihor, Editura Universității din Oradea
9. Clarke-Stewart, A, Friedman, S & Koch, J. (1985). Child Development : A Topical Approach. New York: John Wiley and Sons
10. Enăchescu, C., (2008). Tratat de igiena mintala, ed. a III-a, Iasi, Polirom
11.(http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:http://www.drepturilecopiilor.ro/overview_development.htm )
12. Stativa, E (coord.). (2000). Cercetarea abuzului asupra copilului în instituțiile de copii, București: UNICEF, ANPCA, IOMC.www.copii.ro
13. Tomescu, M. (2005). Dreptul familiei. Protectia Copilului, Ed. All Beck ;
14. *** Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004
15. *** Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției ( MO, nr.557/23.06.2004)
16. (http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/ORDINE/O756-276-2005.pdf)
17. (http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php)
ANEXE
GHID DE INTERVIU SEMI-STRUCTURAT
1. Cum te numești?
2. Câti ani ai?
3. Ai prieteni?
4. Cum te înțelegi cu ei?
5. Îti place sa inveți?
6. Cum îți petreci timpul liber?
7. Care este relația ta cu personalul din căsuță?
8. Ți-ai cunoscut vreodată părinții tăi naturali?
9. Povestești prietenilor, personalului de la căsuță, întâmplările tale?
10. Mergi la școală fără însoțitor?
11. Deosebești realitatea de poveste?
12. Contribui la rezolvarea sarcinilor simple în gospodărie?
13. Participi la mici jocuri de concurs?
14. Ce vrei să te faci când vei fi mare?
BIBLIOGRAFIE:
1. Dumitrana, Magdalena, ,,Copilul instituționalizat”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998
2. *** Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
3. Revista de Asistență Socială nr. 6, 2002
4. Lavinia Onica Chipea, '' Aspecte socio-juridice privind protecția copilului '', București, 2007
5. Doru Buzducea, ''Asistența Socială a Grupurilor de risc '', Editura Polirom, Iași 2003
6. Ionel Brătianu, '' Copilul instituționalizat între protecție și abuz '', Editura Lumen,București, 2005
7. Bonchis, E. (2003). Psihologia copilului, Editura Universității din Oradea
8. Chipea, F., Ștefănescu, F. (2004). Combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz în județul Bihor, Editura Universității din Oradea
9. Clarke-Stewart, A, Friedman, S & Koch, J. (1985). Child Development : A Topical Approach. New York: John Wiley and Sons
10. Enăchescu, C., (2008). Tratat de igiena mintala, ed. a III-a, Iasi, Polirom
11.(http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:http://www.drepturilecopiilor.ro/overview_development.htm )
12. Stativa, E (coord.). (2000). Cercetarea abuzului asupra copilului în instituțiile de copii, București: UNICEF, ANPCA, IOMC.www.copii.ro
13. Tomescu, M. (2005). Dreptul familiei. Protectia Copilului, Ed. All Beck ;
14. *** Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004
15. *** Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției ( MO, nr.557/23.06.2004)
16. (http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/ORDINE/O756-276-2005.pdf)
17. (http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php)
ANEXE
GHID DE INTERVIU SEMI-STRUCTURAT
1. Cum te numești?
2. Câti ani ai?
3. Ai prieteni?
4. Cum te înțelegi cu ei?
5. Îti place sa inveți?
6. Cum îți petreci timpul liber?
7. Care este relația ta cu personalul din căsuță?
8. Ți-ai cunoscut vreodată părinții tăi naturali?
9. Povestești prietenilor, personalului de la căsuță, întâmplările tale?
10. Mergi la școală fără însoțitor?
11. Deosebești realitatea de poveste?
12. Contribui la rezolvarea sarcinilor simple în gospodărie?
13. Participi la mici jocuri de concurs?
14. Ce vrei să te faci când vei fi mare?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodologia Cercetarii Privind Copiii Abandonati (ID: 122293)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.