Metodologia Cercetarii la Fata Locului In Cazul Infractiunilor Silvice

INTRODUCERE

Capitolul I. Dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere

1.1 Formele proprietatii

1.2 Caracteristicile dreptului de proprietate privata

1.3 Atributele dreptului de proprietate privata

1.4 Modalitatile juridice ale dreptului de proprietate privata

1.5 Regimul juridic special al unor categorii de paduri

Capitolul II. Elemente de drept penal. Infractiunea. Exemple de infractiuni silvice

2.1 Principii generale de drept penal

2.2 Infractiunea

2.2.1 Condițiile existenței infracțiunii

Elementele infracțiunii

2.3 Infractiunile silvice

2.3.1Caractere generale ale infracțiunilor silvice

2.3.2 Exemple de infracțiuni silvice

2.3.3 Forme agravate ale infracțiunilor și circumstanțe agravante

Descrierea infracțiunii de tăiere ilegală de arbori

2.3.5 Încadrarea faptei de tăiere ilegală de arbori, urmată de însușirea – furtul arborilor tăiați (calificarea faptei)

Capitolul III. Combaterea si prevenirea fenomenului infractional

Capitolul IV. It- ul Padurilor (SUMAL)

4.1. Utilizarea SUMAL pentru elaborarea APV, autorizarea partizilor și reprimirea parchetelor, înregistrarea și operarea proceselor-verbale de confiscare a materialelor lemnoase

4.2. Utilizarea SUMAL Agent pentru activitatea de exploatare

4.3. Utilizarea SUMAL Agent în depozitele de materiale lemnoase și în centrele de sortare și prelucrare primară a lemnului

4.4. Utilizarea SUMAL Agent în activități de prelucrare a lemnului altele decât prelucrarea primară

4.5. Utilizarea aplicației Agent tip mobile "Wood Tracking" și Inspector tip mobile și desktop "IWood Tracking

4.6. Utilizarea SUMAL Central

4.7. Alte funcții ale SUMAL Agent

Capitolul V. Cazul practic

INTRODUCERE

Faptele care constituie infractiuni specific fondului forestier, sunt incriminate si sanctionate de normele cuprinse in Codul silvic si corespund sistemului adoptat de noua legislatie penala, potrivit caruia infractiunile care privesc domenii restranse de activitate reglementate de legi speciale, trebuie sa fie prevazute in aceste legi, care indeplinesc astfel ”rol de sediu complementar, fata de cel principal” – partea speciala a Codului penal roman.

Sistemul adoptat este mai corespunzator si asigura concordanta intre legislatia penala si dinamica fenomenului infractional, in sensul ca faptele din Codul penal- partea specila, fiind supuse unor lente si neinsemnate transformari, normele incriminatoare din cod capata oarecare stabilitate, in timp ce faptele incriminate prin legi extrapenale, inclusive cele din Codul Silvic sunt dimpotriva susceptibile de rapide si importante transformari, ceea ce reclama frecvente modificari si adaptari legislative corespunzatoare.

Prin dispozitiile cuprinse in partea speciala a Codului penal, reprezentand dreptul comun, de generala aplicatie, au ca destinatar pe toti cetatenii; pe cand faptele care privesc fondul forestier, destinatari sunt persoanele particulare, care eventual ar putea savarsi astfel de fapte si persoanele avand atributii de serviciu in domeniul forestier, asa incat se impunea incriminarea acestor fapte in cuprinsul Codului silvic, asigurandu- se astfel cunoasterea cadrului lor legal de catre cei interesati.

Dispozitiile cuprinse in Codul silvic prezinta asadar, avantajul ca faptele incriminate ca infractiuni forectiere si sanctiunile lor pot fi usor cunoscute de catre destinatarii acestora si contribuie la o mai eficienta actiune de preventiune generala din partea acestor dispozitii. Totodata, aceste norme intregesc eficienta necesara legislatiei forestiere, a carei functionalitate in cadrul operei de aparare si ocrotire este de necontestat.

Dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere

Formele proprietății

Proprietatea este publică sau privată (art. 135 Constituție). Statul și unitățile sale administrativ teritoriale pot deține terenuri și în proprietate privată, astfel încât proprietatea de stat poate fi la rândul ei proprietate publică sau privată (art. 6 Legea fondului funciar).

Dreptul de proprietate publică se caracterizează prin inalienabilitate și imprescriptibilitate. “Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea care pot fi folosite în interes public, marea teritorială, plajele, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, alte bunuri stabilite prin lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice” (art. 135, al. 4 Constituție). Articolul 5 din Legea nr. 18/1991 precizează că aparțin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicație, rețele stradale, aeroporturi, parcuri publice, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele naturii etc.

În condițiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice (art. 135, al. 5 Constituție). “În exercitarea atribuțiilor sale, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită (art. 5, Legea 15/1990)”. O astfel de definiție conferă regiei autonome calitatea unui adevărat proprietar, atâta vreme cât aceasta acționează conform scopului în vederea căruia a fost creată. Printre modalitățile specifice de dobândire a proprietății publice, pe lângă cele generale expuse în paragraful următor, sunt: exproprierea pentru cauză de utilitate publică; rechiziția; confiscarea bunurile fără stăpân și cele abandonate; comoara; succesiunile vacante; amenzile; impozitele și taxele de timbru.

Dreptul de proprietate privată este acel drept în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosința și dispoziția asupra unor bunuri, mobile sau imobile, care se află în circuitul civil în condițiile stabilite de lege.

■ circuit civil: există bunuri care sunt excluse din circuitul civil (ex. bunurile publice, materiale radioactive), sau care sunt supuse unui regim special de circulație: arme și muniții, bunuri care fac parte din patrimoniul național cultural, chiar dacă sunt proprietate privată;

■ titulari: persoane fizice particulare, persoane juridice (fundații, societăți, asociații), dar și unități administrativ teritoriale ale statului, care pot avea în proprietate privată terenuri sau construcții.

Proprietatea asupra bunurilor imobile se exercită în general în baza unui titlu de proprietate, în timp ce în cazul bunurilor mobile, simpla posesie constituie prezumție de proprietate.

Caracteristicile dreptului de proprietate privată:

este un drept absolut, opozabil tuturor;

este prescriptibil, în sensul că bunurile imobile proprietate privată pot fi dobândite în proprietate de către persoanele care au posesia utilă asupra lor în tot timpul prevăzut de lege;

este sesizabil: spre deosebire de bunurile proprietate publică, bunurile proprietate privată pot fi urmărite de creditorii proprietarului datornic;

este alienabil, bunurile proprietate privată putând face obiectul oricărui act de transfer de proprietate autorizat de lege. Legea 18/1991 precizează: “terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil. Ele pot fi dobândite și înstrăinate prin oricare din modurile prevăzute de legislația civilă, cu respectarea dispozițiilor din prezenta lege”.

Atributele dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor forestiere este acel drept în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosința și dispoziția asupra terenurilor forestiere aflate în circuitul civil.

Posesia (utendi): exercițiul unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct sau mijlocit, la locul așezării bunului sau în oricare altă parte.

Exemple de acte de posesie: delimitarea limitelor, întreținerea bornelor și a altor semne de hotar, a drumurilor și potecilor, amenajarea pădurilor;

Folosința (fruendi): posibilitatea de a utiliza economic un bun, în conformitate cu destinația sa economică și de a-și însuși fructele și veniturile pe care bunul le produce;

Exemple de acte de folosință: recoltarea de lemn mort, închirierea dreptului de a culege fructe de pădure și ciuperci, vânzarea de arbori;

Dispoziția (abutendi): poate fi materială sau juridică, respectiv posibilitatea de a hotărî asupra existenței materiale a bunului, în limitele legii, sau de a hotărî cu privire la soarta juridică a bunului (să îl înstrăineze sau să creeze asupra lui alte bunuri reale);

Exemple de acte de dispoziție: distrugerea bunului, defrișarea, vânzarea terenului

și/sau a arborilor pe picior, donația, ipotecarea.

Pentru a distinge între exercitarea folosinței și exercitarea dispoziției atunci când este vorba de recoltarea arborilor, considerăm că trebuie luat în considerare criteriul alterării substanței bunului. Un act efectuat asupra unui bun este un act de dispoziție dacă se afectează substanța (esența) bunului. Esența categoriei de ”teren forestier” este destinația sa forestieră, adică acea calitate de a fi în stare împădurită sau de a fi pe cale de împădurire. Avem deci de a face cu un drept de dispoziție și nu cu un drept de posesie atunci când prin actele sale deținătorul pădurii schimbă destinația forestieră a terenului sau determină întreruperea stării de masiv, fără a respecta prevederile amenajamentului. Reamintim că și în dreptul forestier ca și în dreptul mediului, respectarea amenajamentului aprobat de autoritatea publică centrală pentru silvicultură (sau existența autorizației de mediu) constituie prezumție de conduită legală.

Dreptul de proprietate se poate exercita în integralitatea lui de către proprietar, sau acesta poate decide separarea unor atribute ale proprietății. El poate alege să rămână doar cu dreptul de dispoziție, celelalte atribute fiind exercitate, contra plată, în baza unui contract sau nu, de alți utilizatori.

Astfel poate lua naștere un drept de uzufruct sau un drept de uz, ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (pentru păduri, uzufructul este determinat la art. 529-531 Cod civil).

Dreptul de uzufruct: în temeiul acestui drept, uzufructuarul este îndreptățit să uzeze de un bun neconsumptibil care este proprietatea altuia și să-și însușească fructele și veniturile, potrivit cu destinația bunului, fiind obligat să-i conserve substanța.

subiecte: nudul proprietar și uzufructuarul;

obligații reciproce: conservarea substanței bunului; asigurarea folosinței și percepției fructelor;

durata: drept temporar, cel mult viager;

modalități de constituire: contract, testament, uzucapiune.

Dreptul de uz: în temeiul acestui drept, titularul este îndreptățit să uzeze de bunul ce constituie obiectul dreptului său, și să-și însușească o parte din fructele sau veniturile bunului, însă numai atât cât este necesar pentru acoperirea nevoilor lui și ale familiei.

Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate private

Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate privată cuprind:

proprietatea privată a persoanelor fizice, care întrunește toate caracterele unui drept real (opozabil tuturor, exclusiv, sesizabil, alienabil și prescriptibil);

proprietatea privată a unor persoane juridice, care se referă la terenurile forestiere aparținând unităților de cult, instituțiilor de învățământ sau altor persoane juridice;

proprietatea privată indiviză. Aceasta din urmă se referă la pădurile ce au fost restituite conform Legii 1/2000 foștilor composesori, moșneni, răzeși sau moștenitorilor acestora și care îndeplinește condițiile unei coproprietăți forțate sau a unei devălmășii. Astfel, solicitanților de terenuri forestiere din această categorie li se eliberează un singur titlu de proprietate cu mențiunea la titular “composesorat”, “obște de moșneni”, “obște de răzeși”, “păduri grănicerești” și cu denumirea localității respective (art. 26, al 1, Legea 1/2000). Gospodărirea pădurilor se va realiza în acest caz conform statutelor asociației de dinaintea naționalizării.

Indiviziunea are un caracter legal (este prevăzută de lege, și nu este rezultatul vreunei convenții), perpetuu (legea nu prevede vreun termen pentru acest tip de proprietate și nici nu permite ieșirea din indiviziune într-o modalitate sau alta) și forțat.

Caracterul forțat rezultă din prevederile legii 1/2000 de restituire a terenurilor forestiere și agricole: pentru restituirea fostelor proprietăți, moșnenii, răzeșii, composesorii sau moștenitorii acestora au obligația de a se constitui în asociații cu personalitate juridică, respectând forma asociativă inițială de composesorat, pădure grănicerească, devălmășie de moșneni sau obști nedivizate de răzeși. Asociațiile trebuiesc autorizate de instanțele judecătorești (OG 102/2001). De remarcat că legea vorbește de “forme asociative de exploatare în comun a pădurilor” (ceea ce le apropie considerabil de tipul de societate agricolă), constituite cu “respectarea regimului silvic” (art. 28, al. 4, Legea 1/2000).

Suprafața restituită formelor asociative se compune din cota-parte indiviză a membrilor asociați, dar nu mai mult de 20 de ha de fiecare titular deposedat. În cazul în care forma asociativă a fost în devălmășie, fără specificarea cotei-părți pentru fiecare asociat deposedat, suprafața ce se restituie se stabilește în cote-părți egale (OG 102/2001).

Diferențele cele mai importante însă între modalitatea juridică a proprietății în indiviziune și a proprietății private pure și simple apar însă în privința modului de transmitere.

Astfel, la transmiterea de terenuri forestiere în cazul formelor asociative:

membrii formelor asociative nu pot înstrăina cotele-părți deținute între ei sau unor persoane din afara formei asociative,

nu pot transmite drepturile prin testament sau donație ci prin moștenire legală,

cotele-părți ale acelor membri pentru care nu există moștenitori legali revin în proprietatea statului și în folosința consiliului local.

Aceste particularități caracterizează dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere în devălmășie ca fiind legat de calitatea persoanei de moșnean, răzeș, composesor etc. sau moștenitor al acestora. Faptul că membrii asociațiilor nu pot înstrăina dreptul la pădure pe care îl au nici unei alte persoane arată că ne aflăm în fața unui drept personal (intuitu personae).

Prin consacrarea proprietății indivize și prin extinderea imposibilității de a înstrăina cote- părți la toate formele asociative, OG 102/2001 vine în reconstituirea unei realități istorice, greșit interpretată cu ocazia introducerii Codului silvic din 1910. Acest cod își propunea să desființeze starea de “indiviziune forțată” în care se găseau pădurile moșnenești și răzeșești, confundând în fapt indiviziunea cu devălmășia (Cadrul 1)

Cadrul 1. Text suplimentar: Administratia padurilor private la rascruce, 11/12/2006, autor Cătălin Tobescu

Dupa 15 ani de la aparitia proprietatii private asupra padurilor si trei valuri de retrocedare(Legea 18/1991, Legea 1/2000, Legea 247/2005) si la 4 ani de la aparitia structurilor silvice private de administrare a padurilor, realitatile administrarii padurilor din Romania s-au schimbat atit de mult incit actualul cadru legal si concepte pe baza carora functioneaza administarea padurilor private si-au atins limitele de evolutie, simtindu-se nevoia unor salturi conceptuale care sa ofere un nou orizont administrarii padurilor. Aparitia ocoalelor private incepind cu anul 2002 nu a fost un proces organizat desfasurat intr-un cadru bine definit. Pur si simplu a fost o descatusare a dorintei proprietarilor de paduri (inhibate de multi ani postdecembristi) de a simti deplin dreptul lor de proprietate, optind pentru structuri proprii de administrare a padurilor chiar daca pentru aceasta au avut nevoie sa-si constituie ocoale silvice, sa se asocieze si sa plateasca costurile initiale pentru dezvoltarea ocolului silvic(dotari, amenajarea padurilor, piedici birocratice, etc). Elanul si entuziasmul acestei dorinte a proprietarilor de paduri nu este consumat nici astazi, chiar daca s-a mai temperat odata cu descoperirea beneficiilor reale care vin din administrarea padurilor (destul de modeste, pentru majoritatea proprietarilor).

Marele succes al ocoalelor silvice private (in primul rind al personalului silvic care a avut curajul sa faca acest pas) a fost acela de a se impune proprietarilor de padure ca un partener indispensabil pentru punerea economica in valoare a padurilor. Chiar daca aceasta relatie ocol silvic-proprietar de padure nu este deloc idilica (adesea chiar conflictuala), aceasta a devenit dintr-o relatie de autoritate de stat-proprietar o relatie de tip parteneriat.

Formele juridice fara un statut clar in care au functionat ocoalele silvice si-au atins insa limitele, pentru ca nu mai pot sa raspunda urmatoarelor puncte sensibile :

-cum poate statul sa le acorde statut de servicii silvice publice pe baza de teritorialitate(oug-120-2004).

-cum pot fi reglementate raporturile intre proprietarii de paduri si ocol, astfel incit acesta sa devina mai stabil institutional si sa fie respectate drepturile personalului silvic(ocolul silvic sa aiba personalitate juridica-oug-139-2005).

-cum poate personalul silvic sa isi pastreze un nivel de autoritate de stat(el fiind acum un personal angajat al proprietarului) in relatia cu proprietarul, astfel incit personalul silvic sa fie protejat(statutul personalului silvic).

-o piata a lemnului mai organizata(in prezent extrem de farimitata, grevata de o incilcitura de interese informale locale).

Oug-139-2005 impune reautorizarea ocoalelor private astfel incit sa respecte criterii minime de suprafata si sa aiba personalitate juridica. Amindoua criteriile sunt greu de indeplinit de multe ocoale private. Primul criteriu pentru ca se iau in considerare numai suprafetele proprii ale asociatiei care constituie ocolul(nu si suprafetele care administrate de baza de contract). Al doilea criteriu pentru ca :

-padurile unitatilor administrativ teritoriale nu se pot administra decit prin regii publice sau institutii (Constitutia Romaniei), deci toate formele de ocoale care administreaza paduri comunale fara a fi regii nu pot fi reautorizate(multe ocoale private sunt in aceasta situatie).

-societatile comerciale (SRL-uri) nu pot fi investite cu caracter de serviciu public (sa constate contraventii, sa dea autorizatii de exploatare, etc).

-asociatii, pe legea asociatiilor, pentru ca la acestea activitatile economice au numai un caracter accesoriu in realizarea obiectivului principal al asociatiei, altfel trebuie organizate in societati comerciale. Ori, activitatile economice sunt chiar obiectivul principal al ocoalelor organizate ca filiale ale unor asociatii.

Practic, singurele ocoale viabile in actualul cadru legislativ sunt ocoalele care functioneaza ca regii publice locale si au suprafetele minime prevazute de lege.

Din toate aceste considerente, este evident ca este necesar un salt evolutiv pentru ca ocoalele silvice private sa poata raspunde provocarilor mentionate anterior. Acest salt evolutiv ar putea fi :

-ocoalele silvice private sa fie reautorizate ca sucursale (cu patrimoniu distinct, autonomie organizationala si financiara, avind actionari asociatii de proprietari de padure) ale unei regii sau companii nationale pentru administrarea padurilor private.

-ocoale silvice in traditia Ardealului, institutii finantate bugetar si extrabugetar, in care centrala sa fie finantata de catre stat iar structurile la nivel de canton si district sa fie structuri silvice proprii ale proprietarilor.

-ocoale silvice de regim, dupa modelul german.

-minimizarea structurilor silvice, responsabilitatile urmind sa revina proprietarilor de paduri care au obligatia de a angaja personal silvic (normat la 1000/5000 ha) ; controlul revine exclusiv statului (modelul austriac).

Este evident ca in acest moment nu exista un concept de structura-ocol silvic-care sa corespunda tuturor cerintelor. Din aceasta cauza, este imperios necesar ca termenul pentru reautorizarea ocoalelor private(aprilie 2007, termen extrem de scurt tinind cont de amploarea demersurilor pentru redefinirea statutului unui ocol silvic) sa fie prelungit, astfel incit un un concept de ocol silvic potrivit realitatilor administratiei padurilor din Romania sa fie inventat.

Cadrul 2. Text suplimentar: Codul silvic din 1910 și regimul pădurilor în devălmășie

Aspectul cel mai discutabil al Codului silvic din 1910 rămâne cel al intervenției sale în materia stabilirii drepturilor de proprietate ale moșnenilor și răzeșilor. Stăpânirea în devălmășie a terenurilor forestiere, ca particularitate a obștilor sătești, conferea fiecărui obștean dreptul de a tăia din pădurea comună întreaga cantitate de lemne care îi era necesară gospodăriei și să defrișeze porțiunile de teren de care avea nevoie pentru culturi agricole.

De la satisfacerea cerințelor locale, lemnul cunoaște din ce în ce mai mult destinația vânzării, iar dreptul egal de tăiere “după putere și nevoi” începe a se inegaliza, “puterile” unor îmbogățiți ai satului crescând în paralel cu nevoile nelimitate ale pieții. În special în anumite zone (Vrancea, Câmpulung Moldovenesc), regulile de funcționare ale obștii sunt depășite, punctul culminant constituindu-l imixtiunea în pădurea obștească a societăților de exploatări forestiere. Până la acel moment, posibilitatea de cumpărare aparținea doar moșnenilor și, eventual, statului. Odată cu codul silvic apare o contradicție între obiceiul pământului sub forma devălmășiei absolute și o întreagă aparatură administrativă și economică bazată pe Codul civil de influență franceză. Supunându-se presiunilor venite din această direcție, în intenția de a ocroti pădurile moșnenești aflate practic fără acoperire juridică, dar fără a lua în considerare cealaltă posibilitate – a favorizării societăților anonime de exploatări forestiere, Codul silvic din 1910 păcătuiește prin cel puțin două scăderi:

problema proprietății moșnenilor este atacată pentru prima dată într-un cod silvic și nu într-o lege civilă cum ar fi fost normal, ceea ce a dus la o reglementare incompletă, deoarece devălmășia moșnenilor nu cuprindea în patrimoniul său doar pădurile, ci și alte imobile;

raportarea la codul civil se face în mod forțat, socotindu-se devălmășia o formă de indiviziune, apreciere pe care constatarea realităților faptice ar fi infirmat-o cu ușurință. Chiar în dezbaterile legii s-a arătat că “indiviziunea, așa cum o cunoaștem noi, nu se potrivește tocmai bine cu devălmășia pe care o reprezintă moșnenii și răzeșii”. Se admite că indiviziunea nu poate fi desfăcută prin voința părților, regulă întărită și de Legea modificatoare a Codului silvic din 1920 care precizează că starea de indiviziune continuă mai departe chiar în urma unei împărțeli făcute conform Codului silvic.

Recunoașterea facultății moșneanului de a dispune de dreptul său favorizează vinderea cotei părți din proprietatea indiviză celor dispuși să o cumpere, în speță societățile anonime de exploatări forestiere, lucru cu atât mai posibil cu cât stadiul în care se aflau majoritatea pădurilor era cel al unei evoluții naturale, în structură grădinărită, oricând susceptibile de a fi exploatate. Imposibilitatea de determinare exactă a drepturilor deținute de moșneni sau răzeși reiese și din modul în care se face “împărțeala”: se remarcă înscrierea în registre a mențiunii că respectivul posedă “un drept” sau “două drepturi”, în loc de suprafața ce ar fi revenit fiecăruia din pădurea deținută în comun.

Pe de altă parte, obștii i se acordă statutul de societate anonimă, cu adunare generală, cenzori, administratori, ceea ce ușurează pătrunderea societăților străine de exploatări forestiere, fiind suficient ca acestea să dețină jumătate plus unu din voturi pentru a domina în adunările generale. Astfel a putut avea loc cea mai impresionantă din despăduriri, cea a munților Vrancei; puși dintr-o dată în posesia unui drept imperceptibil material, dar evaluabil în bani, moșnenii au înstrăinat repede averea pe care o dețineau. Un martor al vremii spune “cunosc cazuri când moșnenii și-au vândut dreptul lor pe o sticlă de rachiu; cunosc iarăși cazuri când au fost constrânși să vândă înadins, fie de un perceptor, fie de vreun creditor al lor, fie de vreun boier vecin cu care aveau de-a face”.

Regimul juridic special al unor categorii de paduri

Composesorate. Au apărut în virtutea “dreptului primului ocupant” – sunt păduri acordate de regii unguri unor grupuri restrânse de coproprietari în indiviziune, oameni liberi, păduri care se transmit prin moșteniri succesive. Astfel diploma regelui Andrei din

1223 conferă saxonilor “posesia pădurilor valahilor și pecenegilor cu folosința apelor”. În gospodărirea pădurilor composesorale, o parte era liberă tăierii, o altă parte era rezervată și prohibită oricărei atingeri, într-un sistem de rotație permițând regenerarea pădurii. Definitivarea statutului pădurilor composesorale se face printr-o lege din 1871, prin care se constituie “composesorate urbariale” reprezentând păduri defalcate pentru uzul țăranilor. Administrarea lor a rămas a se face sub supravegherea și controlul organelor silvice ale statului.

Păduri grănicerești. Joseph al II-lea, în mai 1783, acordă regimentului de Șicule folosința asupra pădurilor Ciucului. Apar astfel pădurile grănicerești, în suprafață de circa 280 mii ha. Folosința lor este acordată satelor românești care furnizau personalul pentru paza granițelor Imperiului austro-ungarm personal organizat în trei regimente: Ciuc, Năsăud și Orlat.

Păduri urbariale. Sunt pădurile ce aparțineau nobililor, dar asupra cărora iobagii aveau o serie de drepturi, cu excepția arborilor de stejar, de brad, a ghindei și a lemnului uscat care aparțineau nobilului și nu puteau fi cedate decât în schimbul unei dijme. Patenta imperială din 1854 delimitează pădurile seniorului, negrevate de servituți, de pădurile atribuite iobagilor pentru satisfacerea nevoilor de lemn – păduri ce se vor numi comunale.

Păduri moșnenești. Este o formă de stăpânire a pădurilor de către locuitorii unei obști de oameni liberi, cunoscuți sub numele de răzeși sau moșneni, în care fiecare persoană aparținând de obște avea “un drept la pădure” concretizat în folosința acesteia după nevoi, în comun. Codul silvic din 1910 practic desființează această formă de stăpânire străveche și specific românească a pădurilor, dând proprietății forestiere a obștii statutul unui patrimoniu de societate anonimă. Se face astfel trecerea de la transmiterea ereditară a unui drept personal care este dreptul la pădure al celui aparținând obștii, la posibilitatea de transmitere prin vânzare a acestui drept la pădure, cu consecință în cumpărarea pădurilor moșnenești de către societățile de exploatare cu capital străin sau românesc.

II. Elemente de drept penal. Infractiunea. Exemple de infractiuni silvice

Principii generale de drept penal

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale ce iau naștere în acțiunea de prevenire și combatere a infracționalității, norme ce determină faptele ce constituie infracțiuni, sancțiunile corespunzătoare lor, precum și condițiile de aplicare și executare a acestora.

Obiectul dreptului penal îl constituie relațiile de conformare, de adeziune la normele de comportare socială apărate prin dreptul penal, dar și relațiile de conflict, ivite prin săvârșirea de infracțiuni. Conținutul raporturilor juridice de drept penal constă în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea membrilor societății și obligația acestora de a se supune dispozițiilor cuprinse în normele penale. Se pot identifica așadar două subiecte ale raporturilor de drept penal: pe de o parte statul, pe de altă parte toți membrii societății.

Principiile fundamentale ale dreptului penal condiționează întreaga reglementare a acestei categorii de raporturi juridice.

Principiul legalității incriminării, cunoscut în formularea clasică “nullum crimen sine lege” acreditează ideea că pentru ca o faptă să fie infracțiune, ea trebuie să fie prevăzută în legea penală. Este un principiu cu valoare absolută, de la care nu există nici o derogare: nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu este incriminată prin lege.

Un alt doilea principiu este cel al incriminării ca infracțiuni numai a acelor fapte care prezintă un anume grad de pericol social. Potrivit art. 17 din Codul penal “infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de legea penală”. Art. 18 prevede ce se înțelege prin faptă ce prezintă pericol social: “orice acțiune sau inacțiune care aduce atingere vreuneia din valorile prevăzute la art. 1” și anume: orânduirea de stat, proprietatea, persoana și drepturile acesteia.

Principiul potrivit căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale arată faptul că numai intenția de a săvârși o infracțiune, fără consumarea ei nici măcar în forma tentativei, nu poate justifica tragerea la răspundere penală a unei persoane. Alte principii se referă la caracterul personal al răspunderii penale, la individualizarea de la caz la caz a sancțiunilor, la instituirea unui regim de sancționare special pentru minorii infractori.

Infractiunea

Potrivit Codului penal, infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală (art. 17 C. pen.).

Codul Penal definește infracțiunea ca fiind în primul rând o faptă ce prezintă pericol social întrucât vatămă sau pune în pericol valorile sociale de importanță deosebită pentru existența societății.

Condițiile existenței infracțiunii

Pericolul social al infracțiunii. Infracțiunea prezintă pericol social deoarece vatămă valori sociale protejate de lege: siguranța statului, viața persoanei, sănătatea și integritatea sa fizică, libertatea persoanei, patrimoniul său etc. De asemeni mai sunt incriminate ca infracțiuni fapte care aduc atingere desfășurării relațiilor sociale în legătură cu serviciul, înfăptuirii justiției etc.

Săvârșirea cu vinovăție a infracțiunii. Potrivit articolului 19 Cod penal, “vinovăția există atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau culpă”.

Intenția directă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul periculos al faptei sale

și îl urmărește;

Intenția indirectă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmărește, însă acceptă eventualitatea producerii lui;

Culpa cu prevedere există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (art. 19, Cod penal, pct. 2 lit. a);

Culpa fără prevedere există atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă (art. 19, Cod penal, pct. 2, lit. b).

Dacă manifestarea intenției nu pune probleme din punct de vedere al caracterizării unei fapte periculoase social drept infracțiune, problema culpei, și în special a culpei fără prevedere ridică dificultăți în calificarea drept infracțiuni a unor fapte ce aduc atingere relațiilor sociale ocrotite de lege.

Prevederea în legea penală. Necesitatea ca fapta să fie prevăzută de legea penală are consecințe în planul determinării acțiunii legii penale în timp. Fapta este infracțiune dacă ea este prevăzută ca atare în legea penală: Cod penal, legi penale cu caracter special, dispoziții cu caracter penal din legi speciale. Prin urmare, legea de dezincriminare acționează asupra tuturor faptelor ce erau prevăzute ca infracțiune, indiferent dacă ele au fost judecate sau nu.

2.2 Elementele infracțiunii

Infracțiunea prezintă o latură obiectivă și o latură subiectivă.

Latura obiectivă sau elementul material caracterizează fapta sub aspectul actelor materiale ce formează conținutul infracțiunii (acțiune, inacțiune, mijloace de săvârșire, circumstanțe, condiții speciale – ex. în timpul nopții, prin mijloace ce prezintă pericol public, de către o persoană înarmată, în exercițiul funcțiunii, etc.). De asemeni, în latura obiectivă este cuprinsă urmarea periculoasă și raportul de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și producerea urmării periculoase (ex. raportul de cauzalitate între loviturile date victimei și decesul care a survenit la un anumit interval de timp de la aplicarea acestor lovituri).

Din punctul de vedere al producerii rezultatului periculos, infracțiunile pot fi materiale sau formale. Pentru existența infracțiunilor materiale, este necesară și producerea rezultatului periculos, altfel fapta rămâne în stadiul de tentativă (ex. se urmărește omorârea unei persoane prin împușcare, dar victima este salvată; rezultatul periculos al infracțiunii de omor nu s-a produs, deci fapta va fi calificată drept tentativă). Infracțiunile materiale se consumă în momentul producerii rezultatului.

În cazul infracțiunilor formale, legea prevede acțiunea incriminată, pe care, de regulă o descrie fără să includă expres și rezultatul (ex. mărturia mincinoasă). Aceste infracțiuni se consumă în momentul realizării acțiunii, și nu al producerii rezultatului.

Latura subiectivă caracterizează poziția subiectivă a autorului faptei cu privire la consecințele periculoase ale actului său, descriind atitudinea de intenție directă sau indirectă ori de culpă, atunci când legea sancționează fapta respectivă chiar fiind săvârșită din culpă.

Infracțiunile silvice

Caractere generale ale infracțiunilor silvice

Infracțiunile silvice prevăzute în codul silvic și în legea mediului sunt infracțiuni formale și cu execuție promptă deoarece rezultatul periculos, și anume, paguba creată fondului forestier, se produce odată cu săvârșirea faptei. Astfel, pentru ca tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari să fie infracțiune, legea nu prevede o altă condiție legată de producerea vreunui rezultat periculos.

Rezultatul periculos nu este condiționat de o anumită valoare a pagubei. De valoarea pagubei depinde numai regimul de sancționare al infracțiunii, care devine cu atât mai aspru cu cât paguba produsă este mai mare. Valoarea pagubei condiționează existența infracțiunii într-un singur caz, necesitând cumulativ îndeplinirea următoarelor condiții:

valoarea prejudiciului produs este inferioară valorii de 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

fapta se repetă de cel puțin două ori în interval de un an,

valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește limita prevăzută (adică cel puțin 5 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei).

Dacă toate aceste trei condiții sunt îndeplinite, fapta constituie infracțiune. Dacă doar una dintre condiții nu este îndeplinită, fapta constituie contravenție (art. 1, lit. c, Legea contravențiilor silvice 31/2000). Trebuie de avut în vedere deasemeni că valoarea prejudiciilor din pădurile încadrate prin amenajamentul silvic în grupa I funcțională, din perdelele forestiere de protecție și din jnepenișuri se stabilește prin multiplicarea de două ori a valorii obținute potrivit legii.

Cea mai mare parte din infracțiunile silvice sunt infracțiuni de pericol. Săvârșirea faptei pune în pericol relațiile sociale ocrotite prin sancționarea infracțiunii: relații sociale cu privire la protejarea pădurilor, relații sociale cu privire la patrimoniul forestier, relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autoritatea instrumentelor de autentificare sau de marcare. În acest sens, articolul 120 C.s. arată că faptele prevăzute de codul silvic ca fiind infracțiuni prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, indiferent de modul și de mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și de conduita făptuitorului.

Atingerile aduse fondului forestier îmbracă adesea forma unei multiplicități de acte care prin ele însele nu constituie o amenințare gravă pentru existența pădurii, dar care, prin cumulare, pot duce la dispariția pădurii prin defrișare lentă, secuire de arbori, pășunat, brăcuire etc. De aceea legea nu pedepsește numai fapta consumată, în înțelesul faptei care a dus la distrugerea, degradarea, dispariția pădurii, ci și acele acte care creează o stare de pericol pentru existența pădurii. Astfel legea pedepsește un fapt care nu constituie infracțiune prin sine însuși, care nu antrenează o pagubă imediată, dar care este de natură să ducă, mai devreme sau mai târziu, la declinul pădurii. Prin aceasta, infracțiunile silvice au caracter preventiv.

Forma de vinovăție cu care se săvârșesc infracțiunile silvice este cea a intenției în cele mai multe cazuri. Aceasta rezultă din modalitatea de descriere a laturii obiective a infracțiunii, constând în acțiuni pe care legea le presupune a fi aproape întotdeauna efectuate cu intenție. Forma de vinovăție a culpei este posibilă în cazul infracțiunii de distrugere din culpă.

Din punctul de vedere al sediului reglementării, infracțiunile și contravențiile silvice sunt prevăzute în legea 2/1987 (art. 35), în legea protecției mediului (pentru nerespectarea prevederilor articolului 52, lit. a-i), în codul silvic (în capitolul VI – Răspunderi și sancțiuni, art. 104-121), în ordonanța 96/1998 modificată (câtă vreme mai este încă în vigoare).

Din punctul de vedere al relațiilor sociale ce sunt vătămate prin săvârșirea infracțiunii, avem:

infracțiuni silvice contra patrimoniului care pot fi, la rândul lor: infracțiuni săvârșite prin sustragere (furtul, tâlhăria, tăinuirea) și infracțiuni săvârșite prin samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie);

infracțiuni silvice de fals, care sunt falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare și folosirea instrumentelor oficiale false.

Exemple de infracțiuni silvice

Tăierea ilegală de arbori

Furtul de arbori

Reducerea suprafeței fondului forestier național fără respectarea dispozițiilor legii silvice

Ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor suprafețe din fondul forestier național

Pășunatul în pădurile sau în suprafețele de pădure în care acesta este interzis

Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare prin incendiere a pădurilor, a perdelelor forestiere de protecție, a vegetației forestiere din terenurile degradate ameliorate prin împăduriri, a jnepenișurilor și a vegetației forestiere din afara fondului forestier național, de către proprietari, deținători, administratori sau de orice altă persoană

Folosirea fără drept sau contrar reglementărilor specifice în vigoare a dispozitivelor speciale de marcat care a avut drept consecință producerea unui prejudiciu cu o valoare de 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Falsificarea dispozitivelor speciale de marcat.

Nerespectarea obligației de executare a lucrărilor de reîmpădurire și de completare a regenerărilor naturale în termen de cel mult două sezoane de vegetație de la tăierea unică sau definitive.

Forme agravate ale infracțiunilor și circumstanțe agravante

Formele agravate ale infracțiunilor silvice sunt date de valoarea pagubei și de calitatea persoanei care săvârșește infracțiunea

Potrivit 108 și 110 C.s. fapta este mai gravă dacă dacă valoarea prejudiciului produs depășește valoarea de 20 de ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei și, respectiv, de 50 de ori acest preț.

Potrivit articolului 108 al.3 C.s., infracțiunea de tăiere ilegală de arbori este sancționată mai drastic atunci când este săvârșită cu știrea sau cu acordul personalului silvic. În acest caz, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracțiune silvică se stabilește la o valoare de 2,5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei. Cu alte cuvinte, se coboară pragul la care fapta devine infracțiune, se multiplică de 2,5 ori valoarea prejudiciului și astfel faptuitorii riscă să fie pedepsiți mai aspru.

Infracțiunile prevăzute la art. 106-113 sunt de asemeni în formă agravată dacă sunt săvârșite de personal silvic, caz în care maximul special al pedepselor se majorează cu 2 ani în cazurile în care sunt săvârșite. Codul silvic anterior prevedea în forma aceasta agravată doar faptele săvârșite de de personalul cu atribuții de constatare a infracțiunilor și contravențiilor.

Circumstanțele agravante erau prevăzute la art. 97, al. 4 C.s. și în OG 96/1998 modificată prin legea 141/1999 la art. 322. Aceleași circumstanțe agravante sunt reluate și în Codul silvic în vigoare astfel :

Maximul pedepselor prevăzute pentru infracțiunile de tăiere ilegală de arbori și de furt de arbori se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

de două sau mai multe persoane împreună;

de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică ori paralizantă;

în timpul nopții;

în pădurea situată în arii naturale protejate de interes național.

Maximul pedepselor prevăzute pentru infracțiunea de pășunat ilegal se majorează cu 3 ani în cazul în care faptele au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

în timpul nopții;

în pădurea situată în arii naturale protejate de interes național.

de către două sau mai multe persoane împreună. Săvârșirea unei fapte “împreună” se traduce prin participarea directă la săvârșirea faptei în calitate de coautor sau de complice concomitent. Condiția agravantei este deci îndeplinită, dacă furtul, de exemplu, se săvârșește de către autor, cel care taie arborele, împreună cu complicele care păzește locul infracțiunii, sau care așteaptă cu un mijloc de transport. Periculozitatea socială este dată de însăși pluralitatea de făptuitori, care dă acestora o mai mare forță de acțiune, le creează posibilități mai mari de săvârșire și ascundere a

faptei îi face să acționeze cu mai multă siguranță și îndrăzneală;

de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică ori paralizantă. Prin persoană înarmată înțelegem persoana care în momentul comiterii faptei are asupra sa un instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă prin normele legale sau care, în momentul săvârșirii faptei are asupra sa un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care îl întrebuințează la atac. Deținerea unei arme este de natură să dea mai multă siguranță infractorului, indiferent dacă el face sau nu uz de ea. În mod

similar, deținerea unei substanțe chimice de genul narcoticelor, a substanțelor paralizante sau lacrimogene, atestă o periculozitate socială sporită a infractorului care a pregătit cu minuțiozitate actul ilegal, prevăzând și eventualitatea de a-și favoriza scăparea prin utilizarea substanțelor amintite. Ca și la furtul prevăzut în codul penal, pentru existența agravantei este necesar ca făptuitorul să aibă asupra sa arma sau substanța narcotică, deoarece dacă va proceda la întrebuințarea lor, infracțiunea comisă nu mai este cea de furt, ci de tâlhărie (art. 211 C.penal);

în timpul nopții. Furtul săvârșit în timpul nopții a fost considerat mai grav deoarece noaptea oferă condiții deosebit de favorabile comiterii faptei, datorită întunericului și a scăderii vigilenței oamenilor, aflați într-un moment de odihnă. Pentru delimitarea nopții, ca împrejurare a săvârșirii infracțiunii, se recurge la aceeași interpretare ca și în codul penal. Întrucât legiuitorul a folosit această expresie în sensul pe care îl are în vorbirea obișnuită, se consideră că săvârșirea faptei în timpul nopții înseamnă săvârșirea faptei în ambianța creată de lăsarea întunericului și până când se

luminează. Agravanta se aplică și atunci când numai o parte din actele de executare au fost săvârșite în timpul nopții, de ex. dacă făptuitorul a tăiat materialul lemnos spre seară, dar s-a servit de căderea nopții pentru a-l transporta;

în pădurea situată în arii naturale protejate de interes național. De această dată nu mai există dispoziții similare în codul penal care să permită explicarea acestei agravante. Ea apare pe fondul creeării unei protecții speciale pădurilor incluse în rețeaua de arii protejate. Considerând clasificarea ariilor protejate din OG 57/2007, agravanta se aplică doar în ariile protejate de interes național (rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale), nu și în cele de interes local sau comunitar.

Descrierea infracțiunii de tăiere ilegală de arbori

Sediul reglementării: Tăierea ilegală de arbori (C.s., legea 46/2008)

Art. 108. – (1) Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracțiune silvică și se sancționează după cum urmează:

cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește limita prevăzută la lit. a);

cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puțin 20 de ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puțin 50 de ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei.

Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

de două sau mai multe persoane împreună;

de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică ori paralizantă;

în timpul nopții;

în pădurea situată în arii naturale protejate de interes național.

În cazul în care infracțiunile prevăzute la alin. (1) au fost săvârșite cu știrea sau cu acordul personalului silvic, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracțiune silvică se stabilește la o valoare de 2,5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei.

Tentativa se pedepsește.

Relații sociale vătămate

Incriminarea faptei de tăiere de arbori fără drept urmărește în primul rând protejarea vegetației forestiere din fondul forestier național sau din afara acestuia și în al doilea rând protejarea pădurilor publice sau private contra furtului. Relațiile sociale care sunt vătămate prin săvârșirea faptei sunt așadar relații sociale de protejare a vegetației forestiere și relații sociale de proprietate. Tăierea ilegală de arbori se deosebește de furtul prevăzut la art. 208 Cod penal, care urmărește doar protejarea relațiilor sociale de proprietate.

Relațiile sociale vătămate prin săvârșirea infracțiunii constituie obiectul juridic special al infracțiunii.

Obiect juridic material

Infracțiunea de tăiere de arbori are ca obiect juridic material bunul reprezentat de arbori, puieți sau lăstari asupra cărora se exercită acțiunea de tăiere. Formularea legii specifică din fondul forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate. Se înțelege că fapta de tăiere de arbori privește numai arborii de pe aceste terenuri, nu și pomii din livezi, de exemplu. De altfel, în conținutul infracțiunii se precizează că este vorba de arbori din „păduri”, adică, în sensul codului silvic, terenurile cu o suprafață de cel puțin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălțime minimă de 5 m la maturitate în condiții normale de vegetație.

Nu se precizează dacă este vorba de arbori pe picior, în stare bună de vegetație sau pe cale de uscare, deci faptul că este vorba despre un arbore uscat pe picior nu are nici o importanță. Dacă însă, este vorba de arbori doborâți din diverse cauze, nu se va mai realiza conținutul infracțiunii de tăiere sau scoatere din rădăcini, ci cel al infracțiunii de furt, conform art. 110 C.s.

Subiectul

Infracțiunea de tăiere de arbori poate fi săvârșită de orice persoane, inclusiv de către proprietarii sau deținătorii cu orice titlu ai terenului forestier.

Fapta poate fi săvârșită și de două sau mai multe persoane, caz ce caracterizează o circumstanță agravantă. Calitatea persoanei nu influențează din punctul de vedere al existenței faptei, însă constituie formă agravată tăierea ilegală de arbori care a fost săvârșită de personalul silvic, când maximul pedepselor prevăzute se majorează cu doi ani.

Latura obiectivă

Infracțiunea de la art. 108 C.s. se realizează din punct de vedere obiectiv în mai multe modalități:

Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept,

prin acțiunea de tăiere, fără drept;

prin acțiunea de rupere, fără drept ;

prin acțiunile de distrugere sau degradare, fără drept;

prin acțiunea de scoatere din rădăcini, fără drept.

Se înțelege că tăierea sau scoaterea de arbori din rădăcini executate în cadrul actelor legale de exploatare nu întrunesc fapta incriminată la art. 108. Nu interesează mijloacele cu care se face tăierea sau scoaterea din rădăcini: cu instrumente manuale, cu motofierăstraie sau ajutându-se de un tractor la scoaterea din rădăcini fără drept a arborilor. Materialele care au ajutat la săvârșirea faptei sunt supuse confiscării.

Caracterul penal al faptei este condiționat de valoarea pagubei.

Latura subiectivă

Forma de vinovăție a acțiunii de tăiere și scoatere din rădăcini fără drept este întotdeauna intenția directă: făptuitorul își dă seama că este pe cale să taie sau să scoată din rădăcini un arbore, și urmărește acest lucru. În latura subiectivă a infracțiunii se include și cerința

„fără drept”. Făptuitorului îi va fi foarte greu să probeze că a tăiat arborele convins fiind că „are drept” să îl taie, atâta vreme cât acest arbore este nemarcat.

În cea de a doua modalitate, fapta poate fi săvârșită și cu intenție indirectă, atunci când scoaterea din rădăcini este rezultat al exploatării unui alt arbore, care prin cădere a antrenat și scos din rădăcini un alt arbore. Încadrarea faptei este în acest caz după legalitatea actului producător al scoaterii din rădăcină. Opinăm că, dacă este vorba de acte de exploatare legale, scoaterea din rădăcini fără intenție directă a unor alți arbori decât cei marcați se soluționează conform regulilor de responsabilitate civilă prefigurate de contractele de exploatare. În caz contrar, scoaterea din rădăcini poate figura fie ca act component al infracțiunii descrise la art. 108, fie ca o altă infracțiune adiacentă (distrugere).

Tentativa și consumarea

Tentativa la infracțiunea de tăiere sau scoatere din rădăcini fără drept se pedepsește. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care arborele este tăiat sau scos din rădăcini. Dacă este doar parțial dezrădăcinat, fapta poate fi eventual interpretată ca tentativă la infracțiunea de la art. 108 în concurs cu infracțiunea de distrugere.

Sancțiunea

Fapta de tăiere ilegală de arbori se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. Dispare din reglementarea actuală posibilitatea sancționării cu amendă penală pe care o rpevedeaq codul silvic anterior.

Forme agravate

Fapta prevăzută la art. 108 este mai gravă dacă :

a avut ca urmare extragerea unui volum de peste 20 metri cubi;

a avut ca urmare extragerea unui volum de peste 50 de metri cubi.

În acest cazuri, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 6 ani și, respectiv, de la 4 la 16 ani. Spre comparație, în legislația anterioară, pedepsele erau sensibil mai mici : închisoarea de la 1 la 5 ani și, respectiv, închisoarea de la 2 la 7 ani.

Încadrarea faptei de tăiere ilegală de arbori, urmată de însușirea – furtul arborilor tăiați (calificarea faptei)

Furtul de arbori (art. 110 C.s. legea 46/2008)

Art. 110. – (1) Furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier național constituie infracțiune și se sancționează după cum urmează:

-cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de 5 până la 20 de ori inclusiv mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

-cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depășește valoarea prevăzută la lit. a);

-cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de peste 20 până la 50 de ori inclusiv mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

-cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras depășește de 50 de ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

(2) Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani în cazul în care faptele au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

de două sau mai multe persoane împreună;

de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică ori paralizantă;

în timpul nopții;

în pădurea situată în arii naturale protejate de interes național.

Codul silvic sancționează tăierea de arbori ori scoaterea lor din rădăcini, fără drept, ca infracțiune distinctă de infracțiunea de furt, deși în conținutul infracțiunii de furt intră adesea și această activitate de tăiere ilegală. Din formularea furtului, la art. 110, ca operându-se asupra unor arbori “arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini”, se deduce faptul că legiuitorul nu a inclus tăierea ilegală de arbori în conținutul infracțiunii de furt, ca modalitate a acesteia, caz în care ar fi trebuit să precizeze “furtul de arbori prin tăiere sau scoatere din rădăcini, cu sau fără drept”. Prin urmare, tăierea unui arbore și apoi însușirea lui ar trebui să constituie un concurs de infracțiuni, deoarece făptuitorul săvârșește două infracțiuni distincte.

O problemă ce s-ar putea ridica datorită acestui mod de reglementare privește următoarea situație: tăierea ilegală a unui arbore care nu a fost urmată de însușirea arborelui din diverse motive – făptuitorul a fost surprins, s-a desistat, fapta sa a fost descoperită etc., trebuie încadrată ca infracțiune consumată de tăiere ilegală și tentativă la infracțiunea de furt în concurs ideal sau numai ca tentativă la infracțiunea de furt? Persistând în a considera cele două activități infracționale ca laturi obiective aparținând a două infracțiuni diferite, în această situație fapta ar trebui să fie calificată drept concurs de infracțiuni între tentativă de furt și infracțiune consumată de tăiere ilegală de arbori. O opinie similară este exprimată cu privire la concursul real dintre infracțiunea de distrugere prin tăiere ilegală de arbori și infracțiunea de furt.

Într-o speță din 1998, s-a apreciat deasemeni:

legea nu face distinctie in raport de imprejurarea daca arborii insusiti au fost taiati de autorul acestei infractiuni sau de o alta persoana. De aceea, tinandu-se seama ca taierea fara drept de arbori si insusirea arborilor taiati fara drept sunt fapte incriminate separat, se impune a se constata ca persoana care, pe langa ca taie fara drept arbori din fondul forestier national sau de pe terenurile cu vegetatie forestiera prevazute de lege, isi insuseste arborii taiati, savarseste infractiunile prevazute de art. 97 si de art. 98 din Codul silvic, in concurs real. (n.n. respectiv tăiere ilegală de arbori în concurs real cu furtul de arbori) (http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=3553).

În ceea ce privește infracțiunea de furt, deoarece ea se realizează în două etape, deposedarea deținătorului legal și luarea în stăpânire de către făptuitor, considerăm conform expunerii din literatura de domeniu că furtul există în formă consumată ori de câte ori s-a realizat intrarea făptuitorului în stăpânirea de fapt a bunului prin încărcarea sa în mijlocul de transport sau prin luarea pe umeri în vederea transportului. Dacă făptuitorul nu a reușit decât tăierea arborelui fiind surprins înainte de a-l deplasa, considerăm că încadrarea corectă a faptei este cea de tentativă la infracțiunea de furt combinată cu infracțiune consumată de tăiere de arbori.

COMBATEREA SI PREVENIREA FENOMENULUI INFRACTIONAL

Prevenirea și combaterea infracțiunilor și contravențiilor silvice reprezintă o obligație de serviciu specifică în activitatea polițiștilor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, care au atribuții speciale pe această linie.

În acest sens, organele de poliție și cele silvice organizează planuri de acțiune comune pe termen lung și mediu ,cu obiective bine precizate, ultimul document de acest gen întocmit și derulat la nivelul anului 2008 fiind intitulat ,, Scutul pădurii”.

Competența constatării acestor fapte ilicite este reglementată în art.117 din Legea nr.46/2008 privind Codul silvic al României, în care se prevede că pe lângă organele de urmărire penală sunt competente în acest sens și personalul silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și structurile sale teritoriale cu specific silvic.

Cercetarea și soluționarea dosarelor penale de acest gen este de competența exclusivă a organelor de urmărire penală din cadrul Poliției Române. Amploarea fenomenului infracțional și contravențional din domeniul silvic din ultimii l0 ani, a condus la reducerea considerabilă a fondului forestier, situație care a devenit o problemă constantă a întregii societăți.

Pădurea, element principal din structura fondului forestier național datorită funcțiilor pe care le are, reprezintă un patrimoniu foarte bogat al omenirii și joacă un rol deosebit de important în menținerea echilibrului natural.

Apărarea domeniului forestier împotriva acestor activități ilicite necesită efectuarea unor studii aprofundate de către manageri și specialiști, menite între altele să sistematizeze după anumite criterii aceste fapte păgubitoare pentru avuția națională.

Cadrul acestor fapte păgubitoare cuprinde întreg ansamblu de fapte ilicite , care aduc prejudicii fondului forestier național .

Investigarea infracțiunilor și contravențiilor prin care este prejudiciat patrimoniul silvic, reprezintă o problemă complexă și de importanță majoră în activitatea instituțiilor competente în constatarea și cercetarea acestor fapte ilicite.

Metodologia investigării infracțiunilor din acest domeniu, presupune un ansamblu de activități specifice, metode și tehnici utilizate pe parcursul constatării , cercetării și tragerii la răspundere a autorilor acestor fapte ilicite.

Activitățile desfășurate în acest sens trebuie să privească, atât aspecte legate de întocmirea actelor de constatare, regulile metodologice generale de investigare utilizate, cât și regulile procesuale specifice cercetării acestor fapte.

Potrivit literaturii de specialitate , activitățile ilicite din sectorul forestier la nivel global, sunt acele activități interzise prin legile forestiere , care încalcă anumite dispoziții legale sau principia desprinse din aceste dispoziții , fie alte reguli de conduită pe care legea în mod generic le prevede a fi respectate .

Aceste fapte ilicite contravin normelor sociale și pot fi săvârșite atât de către persoane fizice sau juridica care desfășoară activități specifice din domeniu, cât și de către personalul silvic, prin încălcarea unor norme de specialitate legate de paza și apărarea pădurilor , disciplina muncii, etc.

Prevenirea și combaterea acestor fapte trebuie să constituie o prioritate în activitatea organelor cu atribuții în domeniu, întrucât în unele cazuri acestea pot avea urmări deosebit de grave.

În Planul de combatere a tăierilor ilegale de arbori, activitățile ilicite din domeniul forestier național pot fi definite ca acele activități în care lemnul este pus în valoare, tăiat , transportat și /sau comercializat în contradicție cu reglementările în vigoare.

Aceste activități se împart în următoarele categorii:

Tăieri ilegale de arbori nepuși în valoare;

Tăieri de arbori puși în valoare, cu încălcarea prevederilor legale;

Nerespectarea prevederilor legale privind exploatarea, transportul, prelucrarea și comercializarea materialului lemnos;

neînregistrarea veniturilor obținute din comercializarea materialului lemnos, învederea impozitării;

întocmirea unor documente false în legătură cu activitățile din sectorul forestier;

munca„ la negru ”

acte de corupție legate de aceste activități.

Potrivit legislației silvice în vigoare, terenurile forestiere proprietate publică a statului nu pot face obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia.

Reducerea suprafeței fondului forestier național este interzisă, prin excepție fiind permisă doar prin scoatere definitivă pentru realizarea obiectivelor de interes național, declarate de utilitate publică în condițiile legii.

La cerere, solicitantul terenului pe care urmează a fi realizate obiectivele menționate anterior, poate compensa suprafața ocupată cu terenuri echivalente cu suprafața de bonitate, caz în care nu se mai plătește contravaloarea terenului scos din fondul forestier național, dar se achită anticipat celelalte obligații bănești.

O atenție deosebită trebuie acordată în acest sens respectării prevederilor art. 37, pct. 3, 4, 5 și 6(privind valoarea și suprafața terenului cu care se face compensarea, situația juridică a acestor terenuri, modul de administrare) din Legea nr. 46/ 2008 privind Codul silvic al României, sens în care lucrătorilor de poliție specializați în combaterea criminalității silvice, le revin sarcini deosebit de importante.

Aprobarea scoaterii definitive sau de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier, se realizează în condițiile prevăzute de art. 40 din acest act normativ.

Masa lemnoasă rezultată în urma defrișării vegetației forestiere de pe terenurile scoase definitiv sau ocupate temporar din fondul forestier revine proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, respectiv proprietate publică a unităților administrative teritoriale și administratorului în cazul fondului forestier proprietate publică a statului.

Potrivit art. 51 din Legea nr.46/2008 privind Codul silvic al României, proprietarii de păduri sunt obligați să asigure paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a degradărilor, a pășunatului și a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier, în condițiile legii. Conform legii activitatea de pază a pădurii se exercită prin ocoalele silvice de stat, private sau mixte.

În cazul vegetației forestiere din afara fondului forestier național, proprietarii potrivit obligațiilor ce le revin, se pot adresa ocolului silvic pe a cărui rază teritorială se află terenul pentru asigurarea pazei cu personal silvic de teren, pe bază de contract și contra cost.

Personalul silvic care execută activități de pază a pădurii, este dotat cu armament, iar în cazul constatării de fapte ilicite la regimul silvic, este asimilat personalului care îndeplinește funcții ce implică exercițiul autorității publice.

Unitățile de poliție și jandarmerie sunt obligate să asigure sprijin de specialitate în organizarea pazei pădurilor.

Potrivit legislației silvice, controlul respectării regimului silvic se execută de către organelle abilitate care răspund de silvicultură (centrale și Inspectoratelor Teritoriale de Regim Silvic și Vânătoare) care verifică modul de respectare a legislației în domeniul silvic de către toți deținătorii și administratorii de păduri deținute cu orice titlu, precum și în legătură cu administrarea vegetației forestiere din afara fondului forestier.

Controlul respectării regimului silvic al fondului forestier național se execută de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și prin intermediul personalului împuternicit de la structurile teritoriale de specialitate din subordinea acesteia.

În prezent această activitate se execută de către Direcția Generală pentru Control Silvic și Cinegetic, iar în plan teritorial prin nouă Inspectorate Teritoriale de Regim Silvic și Vânătoare, organizate pe principiul arondării.

Dispozițiile legale elaborate în domeniul silvic au ca scop:

Ameliorarea patrimoniului silvic, prin păstrarea integrității fondului forestier natural;

Conservarea biodiversității;

Extinderea suprafețelor de păduri și a altor forme de vegetație forestieră;

Exploatarea rațională și legală;

Prevenirea și combaterea prejudicierii fondului silvic prin săvârșirea de acte ilicite (infracțiuni și contravenții).

Răspunderi și sancțiuni privind faptele ilicite care constituie contravenții la regimul silvic al fondului forestier național sunt prevăzute în Legea nr. 31/2000, privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice. Și în H.G. 996/2008 pentru aprobarea Normelor referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de transformat lemn rotund ,sunt prevăzute și sancționate fapte de natură contravențională la regimul silvic.

Potrivit art.106- 114 din Legea 46/2008 privind Codul silvic al României, constituie infracțiuni silvice următoarele fapte:

Reducerea suprafeței fondului forestier național fără respectarea dispozițiilor art.36 și 37;

Ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor suprafețe din fondul forestier național;

Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național și din vegetația situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate;

Pășunatul în păduri sau în suprafețele de pădure în care acesta este interzis;

Furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale, ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier național;

Distrugerea,degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare prin incendiere a pădurilor, a perdelelor forestiere de protecție, a vegetației forestiere din terenurile degradate ameliorate prin împăduriri, a jnepenișurilor și a vegetației forestiere din afara fondului forestier național, de către proprietari, deținători, administratori sau orice altă persoană;

Folosirea fără drept sau contrar reglementărilor specifice în vigoare a dispozitivelor special de marcat care a avut drept consecință producerea unui prejuiciu cu o valoare de 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Falsificarea dispozitivelor speciale de marcat;

Nerespectarea obligației prevăzute la art.30,alin.l;

Prin intermediul H.G. nr.996/2008 sunt reglementate activitățile privind controlul provenienței, al circulației materialelor lemnoase, precum și controlul instalațiilor de transformat lemn rotund.

Prevenirea infracțiunilor și contravențiilor silvice reprezintă o activitate complexă, sistematică și diversificată de apărare a fondului forestier.

Atât infracțiunile, cât și contravențiile au origini și consecințe dăunătoare mediului înconjurător, aspecte ce impun acțiuni ferme din partea societății pentru a le prevenii și combate cu fermitate.

În teoria și practica managerială, organizarea este concepută și tratată ca activitate prin care se ordonează și coordonează cât mai rațional posibil obiectivele de îndeplinit.

O bună organizare sporește eficacitatea și randamentul activităților de combatere a ilegalităților din sectorul forestier.

Pentru un manager care își desfășoară activitatea în cadrul structurilor cu atribuții în acest domeniu, organizarea reprezintă un instrument de creștere a eficienței activităților desfășurate de către personalul implicat în activitatea de combatere faptelor de natură penală sau contravențională prin care este prejudiciat patrimoniul silvic.

Organizarea eficientă a acestor activități presupune utilizarea rațională a resurselor umane, materiale și financiare, precum și a unor metode și tehnici fundamentate științific, care să corespundă situației operative existente în sectorul forestier național.

Ceea ce caracterizează fenomenul infracțional în domeniul silvic în România este menținerea acestuia la un nivel destul de ridicat .

Situația operativă existentă pe această linie la nivelul anului 2007, a determinat intensificarea și diversificarea acțiunilor de prevenire și combatere activităților ilicite de agresare și fraudare a patrimoniului silvic , mai ales în județele în care suprafața de teren acoperită cu păduri este preponderentă ( Neamț, Suceava, Vîlcea, Caraș Severin , etc. ) .

În ce privește situația existentă în primul semestru al anului 2008 prin prisma infracțiunilor sesizate, raportat la aceeași perioadă a anului 2007,se constată că aceasta a înregistrat o scădere cu 2,4%.

Actele de agresiune manifestate asupra pădurii prin tăierile ilegale de arbori, însoțite de anumite fenomene naturale(secetă, vânturi puternice, reducerea stratului de ozon din atmosferă, creșterea fluxului radiațiilor ultraviolete) au avut consecințe grave asupra mediului înconjurător.

Din analizele efectuate în legătură cu fenomenal social al criminalității din domeniul silvic, au rezultat mai multe categorii de factori criminogeni existenți în acest domeniu, dintre care pot fimenționați: factorii economici, factorii geografici și factorii socioculturali.

În ce privește factorii economici criminogeni economici, pot fi menționați următorii :

Trecerea de la economia planificată ,la economia de piață;

Lipsa materialului lemnos în unele zone ale țării deficitare în păduri;

Dezvoltarea haotică a activităților de prelucrare primară a lemnului;

Compensare unor terenuri agricole, pășuni sau fânețe cu păduri;

Pătrundereaîn activitatea de exploatări forestiere a unor operatori economici care nu îndeplinesc condițiile de dotare și cele de încadrare cu personal de specialitate;

Lipsa de izlazuri sau alte locuri destinate exclusiv pășunatului;

Lipsa unei evidențe corespunzătoare a materialului lemnos;

Lipsa mijloacelor de existență în unele zone ale țării.

În categoria factorilor criminogeni geografici, pot fi menționați următorii :

Întinderea mare, depărtarea de localități și accesibilitatea redusă a pădurilor și a altor tipuri de vegetație forestieră;

Fondul forestier și vegetația forestieră din afara acestuia ,prin modul de amplasare, este expus oricărei agresiuni și cu posibilități limitate de apărare;

Gradul mare de dispersie și fragmentare a proprietății forestiere și mărimea relative redusă a unor proprietăți;

Din categoria factorilor criminogeni socioculturali fac parte:

Insuficienta reglementare, întârzierile în elaborarea actelor normative și lacunele existente în legislația silvică;

Activitățile ilicite și corupția din sectorul silvic și de exploatare forestieră;

Impactul slab al normelor juridice, economice, politice, morale sau religioase asupra acțiunilor ilicite ale indivizilor;

Mentalitățile și deprinderile tradiționale;

Întârzierea restabilirii legalității încălcate.

Amploarea fenomenului infracțional din domeniul silvic din ultimele decenii a atras atenția opiniei publice prin urmările negative pe care acesta le- a produs asupra mediului (inundații, alunecări de teren., calamități, aridizarea și deșertificarea anumitor zone, etc.). Toate acestea au condus și la crearea unei imagini negative cu privire la modul de administrare a fondului forestier din România.

Sondajele de opinie (Eurobarometrele din cadrul Raportului Zeus 1990, demonstrează acest lucru ) , în ultimii ani problematica mediului fiind clasată pe poziția a II –a din punct de vedere al importanței, după problemele sociale ( șomaj, stabilitate monetară, securitate personală, posesia unei locuințe, etc .).

În plan general, stoparea acestui fenomen a devenit o necesitate și o problemă în cadrul politicilor publice de prevenire și combatere a faptelor ilicite și corupției din sectorul forestier.

În Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei Naționale Anticorupție 2005 – 2007, sunt prevăzute măsuri concrete în acest sens, din care: activități de control și inspecție a operatorilor economici, actualizarea planurilor și strategiilor din cadrul sectoarelor publice vulnerabile, în special la instituțiile cu atribuții de control în acest domeniu, etc.

În plan sectorial, Strategia de dezvoltare a sectorului forestier în perioada 2001 – 2010, cuprinde printre alte obiective și armonizarea legislației naționale cu legislația specifică a Uniunii Europene , convențiile și acordurile internaționale la care România este parte semnatară ( ENA FLEG , FLEGT și MCPFE ) , precum și adaptarea cadrului normativ specific activităților de exploatare și prelucrare a lemnului la cerințele de protecție a mediului.

În Programul Forestier Național sunt prevăzute măsuri ferme de stăvilire a tăierilor ilegale, precum și faptul că se impune coordonarea unitară a politicilor și strategiilor din sectorul forestier la toate nivelurile.

Combaterea tăierilor ilegale de arbori este parte integrantă a procesului de implementare a Strategiei Forestiere Naționale și a Programului Forestier Național , prin faptul că se asigură o astfel de condiție de bază a gestionării durabile a pădurilor.

În context internațional, în Programul de Acțiune al G 8 adoptat în anul 1998 de către miniștrii afacerilor interne ai grupului , stoparea tăierilor ilegale de arbori apare ca unul din cele cinci domenii de activitate abordate.

La începutul anului 2007, Ministerul Agriculturii , Pădurilor și Dezvoltării Rurale, actualmente Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Durabile, a elaborat „Planul național de combatere a tăierilor ilegale de arbori”.

Obiectivele strategice principale ale acestui plan vizează apărarea patrimoniului forestier național și a integrității fondului forestier, asigurarea unor condiții de piață corecte, prin eliminarea lemnului de proveniență ilicită din circuitul economic, iar ca obiectiv secundar implementarea acquisului comunitar în materie de păduri prin propunerea unor măsuri înscrise în Acordul ENA FLEG , în Planul de acțiune FLEG a Uniunii Europene și în Declarația și Rezoluțiile MCPFE de la Viena.

Problematica provenienței materialelor lemnoase și a celei privind circulația, comercializarea materialelor lemnoase, respectarea regimului de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund este reglementată prin H.G. nr. 996/2008, intrată în vigoare începând cu data de 01.l0.2008.

Conform acestui act normativ documentele de proveniență și documentele de însoțire a materialelor lemnoase sunt : actul de punere în valoare, avizul de însoțire, declarația vamală de import, documentele intracomunitare, registrul de intrări ieșiri material lemnos. Reținerea sau confiscarea materialelor lemnoase se face, în condițiile prevăzute de lege, de către agenții constatatori abilitați să dispună această măsură.

Realitatea și experiența practică a demonstrat faptul că funcționalitatea oricărui tip de organizație este asigurată prin intermediul a două categorii de procese de muncă care din punct de vedere al conținutului și efectelor produse sunt: procesele de execuție și procesele manageriale.

Procesele de execuție din cadrul organizației poliției cuprind activitățile concrete prin care sunt realizate obiectivele, acțiunile și serviciile cerute de cetățeni și comunitate, dar și de instituțiile statului.

Activitatea de prevenire și combatere a criminalității la regimul silvic, presupune un rol activ în planificarea, organizarea, antrenarea, coordonarea, și controlul- evaluarea acesteia, pentru realizarea acestui deziderat indispensabil de protecție a patrimoniului forestier.

În cadrul activităților specifice desfășurate în scopul prevenirii și descoperirii acestor genuri de fapte prin care sunt aduse prejudicii importante fondului forestier, sunt implicate și colaborează mai multe instituții.

În acest sens au fost încheiate, o serie de protocoale și planuri de acțiune comune în vederea monitorizării pădurii și a exploatării, transportului, prelucrării și comercializării materialului lemnos.

Prevenirea și combaterea fenomenului infracțional și contravențional constituie o preocupare majoră a efectivelor poliției de ordine publică și nu numai, dar și a personalului specializat din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva.

Organizarea activităților de prevenire și combatere a faptelor ilicite din sectorul forestier , presupune stabilirea unor sarcini concrete de realizat prin intermediul resurselor umane materiale și financiare la dispoziție , dar și modalitatea de acțiune a acestora pentru obținerea obiectivelor stabilite .

Prin intermediul organizării sunt puse în aplicare planurile de măsuri întocmite în sensul combaterii faptelor ilicite din sectorul forestier .

Coordonarea presupune acea activitate de influențare a oamenilor pentru a acționa practic, într- un anumit mod, sau să urmeze un anumit curs al acțiunii.

Potrivit specialiștilor, funcția de antrenare încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care se determină personalul unității, să contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor previzionate, pe baza luării în considerare a factorilor care îi motivează .

Exercitarea funcției de antrenare se realizează prin intermediul a două momente principale, respectiv comanda și motivarea.

Potrivit specialiștilor , controlul privește verificarea modului în care sunt realizate acțiunile planificate și constituie un efort sistematic pentru a compara rezultatele cu standardele, planurile sau obiectivele stabilite astfel încât să determine dacă rezultatele corespund acestor standarde sau dacă este nevoie de acțiuni corective.

Aspectele prezentate evidențiază, pe de o parte specificitatea domeniului silvic și de exploatare forestieră, iar pe de altă parte specificitatea activităților manageriale necesare organizării procesului de prevenire și investigare a ilegalităților în domeniu.