Metodologia cercetării în științele [605522]

Metodologia cercetării în științele
socio -umane

Prof. univ. dr. Ioan Mărginean
Conf. univ. dr. Gheorghița Nistor

2018-2019

2 METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIO -UMANE

OBIECTIVUL GENERAL AL DISCIPLINEI DE STUDIU

Însușirea de cu noștințe din domeniul cercetării sociale; formarea de deprinderi
necesare realizării de studii și analize sociale prin valorificarea rezultatelor diferitelor
cercetării științifice de referință; proiectarea și realizarea de astfel de cercetări sociale;
facilitarea dialogului, în calitate de beneficiar, cu realizatorii de cercetări.

OBIECTIVE SPECIFICE.
● Cunoașterea metodologiei de cercetare soci ală, a metodelor, tehnicilor și procedeelor
de lucru
● Organizarea și desfășurarea cercetărilor soci ale
● Preluc rarea, analiza și interpretarea informațiilor sociale
● Prezentarea rolului arhivei sociale pentru informare și analize secundare

EVALUARE
A. 50% ( 5 puncte) pentru calitatea proiectului de cercetare elaborat și depus înaintea
susținerii examenului (etapel e 1 – 16 conform cursului II) pe platforma e-learning a
programului As_ID , în spațiul destinat temelor .

B. 50% (5 puncte) examen scris

TEMATICA DISCIPLINEI
I. Introducere în metodologia cercetării soci ale (I.M.)
II. Proiectarea cercetării sociale empir ice (I.M.)
III. Metoda observației științifice (I.M.)
IV. Experimentul în cercetarea socială (I.M.)
V. Ancheta sociologică (I.M.)
VI. Analiza documentară. Analiza de conținut a documentelor sociale (I.M.)
VII.Cercetarea calitativă . Aplicații – asistență s ocială. (Gh. N .)
Studiul de caz . Interviul . Focus -grupul . Povestea vieții. (Gh. N.)

3
I. INTRODUCERE ÎN METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE

1. Necesitatea cunoașterii științifice a vieții sociale
Discuția despre necesitatea cunoașterii științifice a vieț ii sociale este impusă de
faptul că acest domeniu nu este apanajul omului de știință. În viața de zi cu zi oamenii
obișnuiți observă, analizează și evaluează mediul social în care trăiesc, precum și o serie
de fenomene și evenimente despre care primesc inf ormații pe diverse canale. Este vorba
de cunoașterea comună (spontană) . Aceasta, deși nu se realizează la un nivel
satisfăcător, permite totuși omului să se orienteze și să acționeze într -un domeniu sau
altul.
Între cunoașterea comună și cea științifică su nt zone de interferență, dar și de netă
separare. Astfel, prin cunoașterea comună se pot evidenția o serie de probleme sociale,
care apoi intră în atenția cercetătorului. El “le vede“ ca pe o comandă socială, ca
probleme de interes public.
Fără a se subest ima utilitatea cunoașterii comune, este de notat că în cercetarea
socială se pune totuși acut problema depășirii stadiului simțului comun, deoarece aceasta
din urmă nu furnizează informații suficiente pentru explicare, înțelegere și teoretizare,
chiar dacă este vorba de aspecte relativ simple ale vieții sociale. În fapt, argumentează
H.H. Stahl, pe baza unei experiențe de cercetare îndelungate, cunoașterea comună este
iluzorie. Nu se pot percepe spontan formele sociale de existență (morfologia socială).
Printre caracteristicile cunoașterii spontane, se reține că ea este influențată de zestrea
culturală primită prin socializare, are un caracter enciclopedic, este pasională, limitată la
experiența personală, apelează la sentimentul fals al liberului arbitru, p reia opinii
colective (H. H. Stahl, Teoria și practica investigațiilor sociale , vol. I, 1974).
Pentru cercetătorul social pericolul preluării unor pseudo -explicații avansate de
cunoașterea comună este extrem de mare. El are de luptat cu propriile prejudecă ți sau
idoli, cum îi numea Fr. Bacon, ceea ce înseamnă că , numai printr -o activitate de
cunoaștere sistematică supusă controlului, verificării continue se poate aspira la
formularea unor explicații adecvate a vieții sociale.
Apare deci necesitatea cunoaște rii științifice prin care se urmărește determinarea
naturii fenomenelor și a modurilor de manifestare , a legităților care guvernează domeniul
studiat la un moment dat. Intr -adevăr, obținerea de cunoștințe adecvate reclamă

4 efectuarea unei cercetări științif ice guvernate de o știință a metodei de cercetare, a
metodologie . Când spunem acest lu cru, nu trebuie să ne imaginăm un singur fel de
cercetare. Sociologii utilizează o multitudine de modalități de cercetare, cu ajutorul unui
instrumentar teoretico -metodol ogic de lucru mai mult sau mai puțin sofisticat, fără ca
toate să aibă aceeași valoare pentru cunoașterea fenomenelor studiate. În fapt , cercetarea
științifică este un proces de căutare sistematică de informații, de formulare de
cunoștințe, de elaborare de teorii și de testare a acestora, în legătură cu un anumit
domeniu de interes .
Un aspect pe care îl considerăm important de a fi reținut aici se referă la faptul că ,
prin cercetarea socială se au în vedere deopotrivă cercetarea (analiza) teoretică și cea
empirică (concretă); cercetarea documentară , de laborator și de teren . Mai mult, ele
pot fi combinate în cadrul unor abordări mai complexe, dar și mai adecvate la specificul
domeniului avut în atenție la un moment dat. Dacă este adevărat că cercetarea real ității
este sursa cunoștințelor, totuși nu toate cunoștințele pe care le avem rezultă direct din
cercetarea empirică. Ele mai sunt derivate și din teoriile constituite pe baza cercetărilor
empirice anterioare. Pe de altă parte, cunoștințele la care s -a aju ns la un moment dat sunt
provizorii, ceea ce impune reluarea continuă a procesului de cercetare într -un domeniu
sau altul, la o colectivitate sau alta etc.
Izolarea cercetării teoretice de cercetarea empirică se soldează fie cu elemente
mai mult sau mai pu țin speculative , de o iluzorie superteorie , fie cu un empirism
excesiv , ambele rezultate fiind, în fond, neproductive și deci amendabile (C.W. Mills,
Imaginația Sociologică , 1959, traducerea românească, 1974).
Dacă “superteoria“ este opera unor eseiști , precum și a filosofilor, empirismul
este favorizat de efectuarea la comandă de cercetări fără relevanță teoretică. Trecerea de
la modalitatea pur speculativă de abordare a socialului și de elaborare de “teorii“ fără o
legătură cu lumea reală, la cercetarea științifică a acesteia caracterizează întregul proces
de constituire a sociologiei din secolul XIX și primele decenii ale secolului XX.
Pe de altă parte, se observă faptul că în domeniul cunoașterii științifice a
socialului au loc diferențieri datorate spe cificității disciplinelor de profil sociologie,
psihosociologie, antropologie, etnologie etc. Acestea vin cu propriile perspective,
concepte și metodologii de abordare. Uneori este posibilă corelarea cunoștințelor la care
se ajunge într -o știință socială s au în alta, alteori însă nu. Mai mult, chiar în interiorul

5 unei anumite discipline, inclusiv în domeniul aceleiași discipline , se înregistrează
incompatibilități de abordare, discursuri paralele, și se avansează rezultate contradictorii.
Cunoașterea socia lului este afectată și prin faptul că specialiști din afara
domeniului social încearcă să -și transfere competențele științifice în abordarea unor
teme de natură socială. De multe ori, ei fac apel la modelele științelor naturii, așa încât se
produc abateri semnificative de la cerințele cunoașterii adecvate a vieții sociale (orientări
pozitiviste ).
În același timp, sunt de semnalat și alte modalități de raportare la domeniul social.
Evidențiem mai întâi pe cele specifice mass -media . Între cercetarea socială și jurnalistică
există multe puncte comune. Aceasta din urmă nu ar trebui să se dispens eze de utilizarea
rezultatelor cunoașterii științifice sistematice în fundamentarea propriilor demersuri.
Totodată, în activitățile de investigare și documentare, cerce tătorul social și jurnalistul
utilizează un set comun de strategii metode, tehnici și procedee de cercetare. Diferențele
majore provin din faptul că cercetătorul social are ca obiectiv rezolvarea unei probleme
științifice . Pentru aceasta, el realizează o c ercetare sistematică, investigația este de
durată, și adesea se desfășoară în echipă. La rândul lui, jurnalistul are ca prim obiectiv
ilustrarea (exemplificarea) unor fapte cu semnificație excepțională. El are puțin timp la
dispoziție și adesea lucrează de unul singur. Nevoia unei pregătiri solide în domeniul
social, inclusiv al metodologiei de cercetare, este mai mult decât evidentă pentru a putea
sesiza semnificația evenimentelor și faptelor sociale de care se ocupă. În continuare,
conținutul presei const ituie o importantă sursă de documentare pentru cercetător social ,
iar tehnicile jurnalistice de comunicare îl pot ajuta să -și perfecționeze modalitățile de
prezentare a rezultatelor.
În zona de interferențe enunțată semnalăm și modalitățile literar -artisti ce de
raportare la social, aflate nu odată în concurență cu demersul științ ific, mult mai arid și
ale cărui rezultate sunt mai greu de receptat de către publicul larg. Fără îndoială că toate
aceste tipuri de raportare la social, reprezentate de reflecția f ilosofică, analiza socială,
eseu, comentariu, sunt acceptabile în spațiul dezbaterilor publice, dar numai în măsura în
care se pornește de la cunoștințe științifice, care pot fi analizate critic, evaluate,
dezvoltate pe cale rațională, eventual amendate ș i chiar respinse prin argumente.
Dincolo de efectele pozitive ale practicării unor modalități diferite de cunoaștere
a socialului identificăm și încercări de substituire a demersului cunoașterii științifice,
precum și altele de control și deturnare a cerce tării de la obiectivele sale. Substituirea

6 apare prin comportamentul unor persoane, oameni de cultură, jurnaliști, chiar specialiști
din domeniul social sau din afara lui care se pronunță public, inclusiv în scris, în legătură
cu diverse fenomene și eveni mente sociale pe baza unor impresii personale. Aceste
persoane își asumă un statut de analist social (politic, economic) sau eseist. În lipsa unor
cercetări, eventual prin ignorarea celor existente sau respingerea neîntemeiată a
rezultatelor acestora, se f ormulează explicații și concluzii fanteziste, se fac preziceri în
domenii sensibile.
Încercările de control și de deturnare a demersului științific provin și din zona
politicului. Exemplele de intervenție grosolană până la interzicerea sociologiei sau
subordonarea ei ideologiei oficiale sunt specifice regimurilor totalitare (în România
sociologia, fiind considerată o știință burgheză, a fost desființată ca disciplină și
specializare în învățământ în perioada 1948 -1966). Sunt posibile însă și influențări ma i
subtile din partea politicului, cum ar fi ignorarea și marginalizarea cercetărilor și a
cercetătorilor, persiflarea activității lor de la înălțimea pozițiilor ce le dețin politicienii,
dar și acte de control prin contracte, funcții etc.
Revenind la spec ificul cunoașterii sociale, sesizăm un paradox. Omul de știință
este parte al domeniului pe care îl studiază. Cercetătorii sociali valorizează diferit, în
planul cunoașterii, statutul lor de subiect cunoscător și obiect de cunoscut (parte a
obiectului). Po zițiile adoptate se distribuie de la un scepticism foarte accentuat , la un
optimism exagerat în raport cu dificultățile ce intervin. Cât privește modul de raportare la
social, întâlnim, pe de o parte, cercetători care preferă tratarea acestuia din exterior
(orientarea după obiect), iar, pe de altă parte, abordările din interior (din perspectiva
actorilor umani). Se constată însă că ambele orientări sunt “funcționale“, permit
obținerea de rezultate valide. Adesea însă cunoștințele sunt parțiale, de unde nevo ia
utilizării unor strategii de cercetare prin care să se depășească orientările unilaterale.
Dificultatea cunoașterii socialului este amplificată de faptul că aici avem de -a
face cu o structură de fapte, fenomene și procese în care se regăsesc factori de natură
obiectivă (condiții, structuri, mijloace) și subiectivă (dimensiunea subiectivă a vieții
sociale), că acestea cunosc o variabilitate extrem de mare de la o colectivitate la alta,
precum și o dinamică impresionantă.
În același timp, rezultatele cerce tărilor pot fi influențate de teoriile și metodele la
care apelează cercetătorii, de judecățile de valoare conținute în premisele activității de
cunoaștere, de preferințele și interesele cercetătorilor. Or, pentru buna cunoaștere a vieții

7 sociale, teoriile și metodele trebuie să se adecveze naturii domeniului, iar demersul de
cercetare să permită diferențierea dintre faptele cercetate și judecățile de valoare ale
autorului.
Pentru mai buna precizare a statutului cercetării sociale, se impune ca ea să fie
diferențiată și de cercetarea administrativă sau juridică, cu atât mai mult cu cât ele
utilizează adesea aceleași surse de informare, aceleași met ode și instrumente de
cercetare, și chiar se susțin recipro c. Dacă în cercetarea socială se face apel la docum ente
administrative , iar, la rândul ei , furnizează cunoștințe, eventual soluții pentru luarea și
implementarea unor decizii de ordin administrativ. O primă diferențiere se referă la
obiectivele urmărite . În timp ce cercetările administrative și juridice sunt orientate spre
persoane și grupuri, urmărindu -se stabilirea unui adevăr de fapt (legat de activitatea lor),
în cercetarea socială se urmărește, așa cum am menționat deja, rezolvarea unor
probleme științifice : explicarea societății și a diferitelor sale componente.
O a doua diferențiere decurge din prima și este vorba de aria de cuprindere .
Dacă în cercetarea socială obiectul de studiu este limitat doar de capacitatea de
cuprindere a omului de știință deși el tinde la cunoașterea vieții sociale, a socie tății, în
ansamblu (fie că este vorba de fapte, fie de opinii), celelalte tipuri de cercetări sunt
limitate la acțiunile și comportamentele unor persoane în legătură cu sfera d e competență
definită prin lege, și care nu ar trebui să cuprindă aspecte legate de opinii . Trecerea
dincolo de aceste limite transformă activitatea respectivă în acțiune abuzivă, încălcarea
drepturilor persoanelor, poliție politică etc.
O a treia diferențiere privește relația cercetător – subiect . În cercetarea socială
subiectul part icipă voluntar la solicitarea care i se face, în celelalte cercetări acțiunea
anterioară a subiectului provoacă desfășurarea investigațiilor (subiectul poate adresa o
cerere autorităților a cărei rezolvare implică efectuarea unei cercetări, comite un act p rin
care încalcă diferite reglementări administrative sau norme juridice).
O altă diferențiere are în vedere statutul răspunsului . La cercetarea socială apare
necesară păstrarea confidențialității. În celelalte cercetări acțiunile și răspunsurile
(declara țiile) atrag răspunderea personală a celui în cauză.
În fine, mai evidențiem modalitatea de desfășurare a cercetării. Cercetarea
socială este mărturisită sau se referă la comportamente publice (accesibile oricui). Pe
când în cercetările cu care facem compa rația, obiectivul poate fi mascat sau, pur și
simplu, subiectul nu are cunoștință de faptul că este “cerc etat“ (investigare acoperită).

8 Cercetarea socială se efectuează în condiții de transparență față de subiect: nu se aplică
probe (dar se adoptă măsuri d e preîntâmpinare a erorilor), spre deosebire de celelate,
unde se aplică probe, se organizează flagrantul etc.
Vom încheia acest paragraf cu referirile la necesitatea respectării de către
cercetătorul social a unor norme de conduită, Codul deontologic al c ercetătorului social
trebuie să impună acestuia buna pregătire și de desfăsurare a cercetărilor, corectudinea
față de oameni și r espectarea drepturilor acestora; să nu facă rău acestora; să nu supună
oamenii la experimente degradante; să contribuie, în măs ura posibilităților, la rzolvarea
problemelor pe care le identifică .

2. Caracteristicile metodologiei cercetării sociale
Prin metodologie se desemnează știința efectuării cercetării. Denumirea provine
de la cuvintele grecești “methodos“ = drum, cale și “l ogos“ = știință. Este vorba de o
disciplină în care se dezvoltă modalitățile de realizare a cunoașterii științifice și
privește ansamblul element elor care intervin în cercetare, în cazul de față în
cercetarea vieții sociale .
Pentru a -și putea îndeplini fu ncția, metodologia cercetării soci ale cuprinde,
deopotrivă, definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de principii și reguli de
desfășurare a investigațiilor, instrumentarul de lucru pentru culegerea și analiza
datelor, criterii de certificare a cal ității rezultatelor, strategiile explicației și
construcției teoretice, integrarea teoriilor particulare în teorii mai generale, precum
și trecerea la reflecția filozofică (fără de care procesul cunoașterii nu este complet).
Conținutul metodologiei sociol ogice poate fi grupat pe trei mari componente, și
anume:
1. teoretică : teoria referențială adoptată în cercetarea unui anumit domeniu de interes,
concepte, ipoteze de cercetare etc . și normativitatea metodologică – principii, reguli de
efectuarea cercetări lor.; 2. metodică : tipurile și strategiile de cercetare, metode, tehnici,
procedee și instrumente de lucru; 3. epistemologică : criterii de verificare a calității
demersului de cunoaștere, implicit a rezultatelor acestuia prin analiza acurateții
(validităț ii) și stabilității (fidelității), ca și a altor elemente de evaluare.
Dincolo de acestă prezentare generală, este de reținut faptul că în funție de
orientarea metodologică, de tipul și strategia de cercetare adoptate de către un cercetător

9 sau altul, c onținutul metodologic se particularizează, dar nu într -o măsură atât de mare
încât să nu se regăsească, fie și parțial, elementele enumerate aici.

Bibliografie de referință
1. Mărginean, Ioan (2000, 2004) „Proiectarea cercetării sociologice”, Editura Poli rom,
Iași.

Întrebări pentru verificare
– Care sunt cerințele cunoașterii științifice?
– Cum definiți raporturile dintre cercetarea socială și asistența socială ?
– La ce se referă deontologia profesională a cercetătorului social?
– Ce conține metodologia cercetării științifice?

Temă
– De fixat un domeniu de interes și tema pentru Proiectul individual de cercetare .
– Încercați să separați informația științifică privind domeniului ales de aspecte
neîntemeiate, provenite din prejudecăți, din vehicularea unor pseudocunoștințe.
– Identificați elementele ce necesită analize și cercetări pentru adâncirea cunoașterii în
domeniul de referință.

II. PROIECTAREA CERCETĂRII SOCI ALE EMPIRICE

Scopul demersului de fa ță îl reprezint ă identificarea și analiza pro blemelor care
intervin într -o cercetare sociologic ă, modul cum se procedeaz ă pentru rezolvarea lor și

10 asigurarea unui studiu sistematic, controlat și verificabil cerut de logica cunoa șterii
sociale.
În literatura de specialitate sunt abord ări diferite al e num ărului etapelor unei
cercet ări: de la eviden țierea principalelor activit ăți sub forma a trei etape – pregătirea,
desfășurarea propriu -zisă (culegerea datelor) și finalizarea – la enumer ări mai am ănunțite.
Astfel, S. Chelcea citeaz ă autori care eviden țiază 5, 6, 12 sau 15 etape ale unei cercet ări
(anchete) (S. Chelcea, Chestionarul în investiga ția sociologic ă, 1975). La rândul s ău,
I.Cauc analizeaz ă 8 etape (Septimiu Chelcea, Ioan M ărginean, Ion Cauc, Cercetarea
sociologic ă. Metode și tehnici , 1998).
În ceea ce ne privește, aici am preferat sistematizarea cercetării standard pe
activități semnificative, ceea ce ne -a condus să individualizăm un număr de 43 etape :

Etapele cercetării sociologice

1.

● Problemă socială;
● Problemă științifică.

2.

● Întrebările fundamentale la care se caută răspuns prin cercetare

3.

● Livrescă;
● Documentare de teren.

4.

● Populația globală;
● Segmente de populație. Explicație Descriere Acțiune
Documentarea prealabilă Fixarea ob iectivelor cercetării
Stabilirea temei de cercetare

Definirea universului cercetării

11
5.

● Analiza și d efinirea conceptelor. Definiții : ostensivă, nominală, operațională;
● Paradigme.

6.

7.

● Ipoteza reprezintă un enunț cu valoare explicativă referitor la relația dintre două
sau mai multe fenomene (rol esențial în cercetarea explicativă);
● Implica ție materială;
● Forma logică a ipotezelor:

8.

● Experimentală – neexperimentală;
● Explicativă – aplicativă –
evaluativă;
● Transversală – longitudinală;
● Studiu de caz – studiu „societal”.

9.

● Populația ;
● Documentele sociale;
● Realitatea observabilă
(evenimente aflate în desfășurare) ● Natura informației
– Calitativă
– Cantitativă

10.

● Investigarea exhaustivă;
● Eșantionarea din populația totală;
● Loturi. Definirea cadrului teoretic
Definirea unităților de analiză și de înregistrare
Elaborarea ipotezelor de cercetare
Tipul de cercetare utilizat “Dacă … atunci…” “Cu cât … cu atât..”
Selectarea surselor de informare care vor fi utilizate
Specificarea populației investigate

12
11. (descrierea calitativă)

● Dimensiuni;
● Indicatori;
● Indicii;
● Schema operațională.

12.

● Interdependența calitate/cantitate
● Cuantificare – măsurare – evaluare;
● Operația de măsurare: obiect, etalon, reguli de atribuire a valorilor;
● Postulatele și nivelurile de măsurare;
● Validitate; ● Fidelitate.

13.

● Observația;
● Experimentul;
● Ancheta;
● Analiza documentară (analiza statistică, analiza de conț inut).

14.

● Concretizarea metodei

15.
● Particularități ale aplicării tehnicii de lucru

16.

● Ghid de interviu, chestionar, fișă de observație, categorii de analiză, scheme
experimentale, teste, scale etc. Construcția variabilelor
Cuantificarea (descrierea cantitativă)
Alegerea metodelor de cercetare
Adecvarea metodelor la
natura informațiilor și
obiectivele urmărite
Combinarea metod elor
Stabilirea tehnicilor de lucru
Stabilirea procedeelor de cercetare
Elaborarea intrumentelor de cercetare

13
17.

● Testarea instrumentel or;
● Releva nța indicatorilor;
● Identificarea eventualelor erori în construirea instrumentelor;
● Anticiparea rezultatelor.

18.

19.

20.

● Stabilirea sarcinilor ce revin fiecărui cercetător în cadrul colectivelor de
cercetare, desemnarea coordona torilor pentru fiecare fază a cercetării.

21.

● Asigurarea uniformității comportamentului operatorilor de teren

22.

● Stabilirea duratei cercetării;
● Modalitățile de lucru în teren.

23.

● Indivizi;
● Instituții
● Gospodării ● Selec tarea subiecților în eșantionul local
● Identificarea adreselor

24.

Cercetarea pilot
Definitivarea instrumentelor de cercetare
Multiplic area instrumentelor de cercetare
Organizarea echipei de cercetare
Selecția și instruirea colaboratorilor
Organizarea culegerii datelor
Identificarea entităților studiate
Aplicarea instrumentelor de cercetare
(operația empirică de măsurare)

14 ● Culegerea datelor

25.

26.

● Completitudinea informațiilor;
● Uniformizarea răspunsuri lor;
● Validare.

27.

28.

● Manuală;
● Informatizată.

29.

30.

31.

● Construcția măsurătorilor compozite

32.

33.

● Verificarea ipotezelor

34.

● Construcția teoretică
Controlul în teren al culegerii datelor
Verificarea informației obținute
Realizarea machetei de prelucrare a informațiilor
Stabilirea modalităților de prelucrare a informațiilor
Codificarea (post codificarea)
Transpunerea datelor pe suportul de prelucrare
Catalogul variabilelor (Dosarul cercetării)
Prelucrarea datelor
Analiza datelor
Interpretarea rezultatelor
Identificarea soluțiilor la problema socială avută în vedere

15 35.

36.

37.

38.

39.

40.

41.

42.

43.

În func ție de tipul de cercetare, s -ar putea ca unele etape din modelul standard,
să nu fie necesare, sau s ă dețină o importan ță variat ă de la o cercetare la alta, fie c ă ne
menținem la nivelul teoretic, fie c ă este implicat și nivelul empiric .
O a doua problemă, de interes aici, se referă la succesiunea etapelor . În
principiu, această succesiune este impusă de logica investigațiilor. Pe măsură ce analizăm
filmul unei cercetări, se vor observa anumite condiționări, în sensul că, nu se pot
definitiva diferite etape, dacă anterior nu s -au clarificat alte etape. În același timp, în
rezolvarea problematicii unei etape se au în vedere elemente ale unor etape ulterioare. Redactarea raportului de cercetare
Discutarea raportului de cerc etare
Definitivarea raportului de cercetare
Diseminarea rezultatelor
Rapoarte Studii Volume
Arhivare, stocare, bază de date
Discutarea soluțiilor
Implementarea soluțiilor
Evaluarea efectelor soluțiilor

16 Prin urmare, succesiunea nu este strict determinată. Relativitatea succesiuni i etapelor se
datorează suprapunerii aspectelor de conținut celor care se referă la deciziile de
organizare. În fapt, cercetătorul trebuie să aibă tot timpul în minte strategia completă de
cercetare, precum și momentul la care trebuie definitivată o anumit ă etapă.
Un exemplu de cercetare în care se regăsesc și o serie de elemente referitoare
la asistența socială este acela al cercetării calității vieții, realizată cu regularitate la
I.C.C.V. începând cu anul 1990, după ce, în deceniul anterior, s -a efectuat prima
cercetare concretă de referință pe această temă în România (C. Zamfir, coord.
„Indicatori și surse de variație a calității vieții”, Editura Politică, 1984). În cadrul
Proiectului de cercetare invocat, datele obiective de stare se combină cu date de
percepție, de evaluare și de satisfacție. Avem în vedere date de natură statistică
privind resursele economice ale nivelului de trai, date referitoare la condițiile de viață
ale populației: habitat, locuință, înzestrarea gospodăriei cu bunuri de folosință
îndelungată, proprietățile, veniturile și consumul, participarea socială și politică etc.,
după cum, avem în vedere și evaluări ale populației privind situația personală și
familială, diverse aspecte de administrație și conducere la nivel local și național ,
exprimarea nivelului de satisfacție globală și pe componente. Altfel spus se utilizează
atât indicatori obiectivi cât și subiectivi. Totodată pentru anumite variabile se
utilizează mai multe măsurători (pentru venit, de exemplu, sunt 3 măsurători distinc te:
nivelul venitului – monetar și în natură, autoevaluarea gradului în care venitul permite
acoperirea cerințelor de consum ale familiei, satisfacția în raport cu veniturile
realizate). În același timp, datele privesc deopotrivă persoanele și grupul fami lial.
Cercetarea implică atât analize cu date cantitative, cât și analize cu informații de
natură calitativ ă. În plus, avem de a face cu un proiect de cercetare deschis. El
permite dezvoltarea și pe alte componente.
Domeniul calității vieții poate fi defi nit prin ansamblul elementelor care se
referă la situația fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care
trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților pe care le desfășoară,
caracteristicile relațiilor și proceselor social e la care participă bunurile și serviciile
la care au acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viață, evaluarea
împrejurărilor și rezultatelor activităților care corespund așteptărilor
populației, precum și stările subiective de satisfacție/i nsatisfacție, fericire,
frustrare etc.

17 Cât privește indicatorii de cercetare, ar fi de reținut faptul că nu se poate
concepe elaborarea de indicatori relevanți pentru un anumit sector al vieții sociale atât
timp cât se rămâne în planul uneia din laturile p rocesului de cunoaștere științifică. În
fapt, strategia elaborării indicatorilor implică atât analiza teoretică (conceptuală) a
fenomenelor cercetate, cât și cercetarea lor pe cale empirică, accentul fiind pus pe un
aspect sau altul, în funcție de sarcinil e ce urmează să se realizeze și de nivelul de
cunoaștere a fenomenelor respective. Există, astfel, două modalități complementare
de elaborare a indicatorilor:
a) dinspre teorie spre cercetare empirică;
b) dinspre empiric spre construcția teoretică.
În cadr ul activității de elaborare a indicatorilor, distingem o latură formală, în
mare parte standardizată (de exemplu, schema lui Lazarsfeld), și o latură de conținut,
care influențează însuși demersul tehnic. În acest sens, se cuvine subliniat faptul că o
anum ită modalitate de elaborare nu conduce automat la obținerea indicatorilor
adecvați. Ea evidențiază numai activitățile ce se realizează, are deci un rol euristic,
fiind un îndreptar al cercetării. Parcurgerea efectivă a operațiilor prescrise depinde de
o mu ltitudine de elemente teoretice și individuale specifice fiecărui cercetător, de
unde și diversitatea soluțiilor propuse pentru același domeniu al realității sociale.

Dimensiunile și indicatorii calității vieții
I. Persoana
Societatea modernă a adus în pr im-plan omul, nu omul în general, ci fiecare
individ în parte, cu propria lui personalitate, cu nevoile, dorințele, aspirațiile,
gândurile și activitățile lui, care trebuie să se bucure de libertate, de șanse reale
(adesea se spune egale) de realizare în d omeniul educațional, profesional, cultural,
politic etc., recunoscându -se dependența rezultatelor de capacitate și preocupare, dar
și de împrejurări. Indicatorii domeniului privesc starea de sănătate, securitatea
personală, satisfacție.

II. Populația
Popu lația constituie subiectul oricărei analize sau cercetări sociale, fie că
interesul se îndreaptă spre cunoașterea modului în care trăiește aceasta, fie că se au în
vedere structurile sale, activitățile desfășurate, apartenența la diverse grupuri, opiniile

18 și stările de spirit, credințele, nevoile, trebuințele, dorințele, aspirațiile, opțiunile sau
alte aspecte ce o pot caracteriza și, prin urmare, devin un scop pentru cercetător.
Din multitudinea indicatorilor din domeniul populației, pentru calitatea vieți i
au o relevanță deosebită aceia care exprimă procese cumulative, cum ar fi durata
medie a vieții sau mortalitatea infantilă.

III. Mediul natural
Impactul negativ al dezvoltării asupra mediului natural a constituit, la
începutul anilor ’70, un impuls de p rimă mărime pentru adoptarea și apoi larga
acceptare publică a preocupărilor pentru îmbunătățirea calității vieții prin măsuri de
protecție ecologică. Chiar considerat drept o componentă sau numai o premisă a
calității vieții, mediul natural este inclus în toate cercetările și analizele acestui
domeniu, ca și în programele prin care se urmărește conservarea condițiilor existenței
umane. De regulă, sunt evidențiați indicatori care exprimă diverși factori agresivi
(zgomot, radiații, substanțe nocive în aer, s ol, apă, alimente) și efectele lor asupra
organismului uman, proporția populației afectate și percepția condițiilor naturale de
viață.

IV. Așezările umane
Calitatea mediului construit, asigurarea unor condiții optime de viață,
echiparea cu mijloace tehnic e, inclusiv pentru deplasarea de la o localitate la alta,
reprezintă alte elemente de luat în considerare în analiza modului cum trăiesc
oamenii, de ce facilități dispun. La acest nivel, dimensiunea subiectivă, percepțiile și
evaluările devin mai important e: unele persoane preferă tipul de viață rural (în multe
cazuri, singurul pe care îl cunosc, pe care l -au experimentat), altele însă se gândesc la
o astfel de viață doar pentru vacanțe. Diferențele de echipare tehnică, de posibilități
oferite pentru activi tatea profesională, de timp liber fac inoperante comparațiile ca
atare între marile orașe și alte localități. Cu toate acestea, preferințele populației
pentru un mediu rezidențial sau altul, pentru o anumită localitate sunt adesea fără
echivoc, astfel că e le nu pot lipsi dintr -o cercetare asupra calității vieții.

V. Locuința
În practica socială s -au impus deja o serie de indicatori prin care se exprimă

19 calitatea și confortul locuinței, gradul de echipare cu mijloace tehnice, începând cu
materialele de cons trucție utilizate, izolarea fonică și termică, protecția față de
infiltrațiile de apă, dispunerea pe verticală, suprafața construită și cea utilă,
înzestrarea cu surse de energie, instalații sanitare și terminând (poate) cu situarea ei în
cadrul localități i (centralitatea). Și de această dată apare nevoia unei selecții foarte
severe a indicatorilor, luând în considerare în primul rând pe aceia cu o relevanță
deosebită pentru calitatea vieții, cum ar fi suprafața locuibilă pe o persoană.

VI. Mediul social
Calitatea relațiilor sociale, măsurată prin indicatori de coeziune, valori
general -umane, întrajutorare, solidaritate, moralitate, responsabilitate, toleranță, dar și
prin lipsa unor factori de patologie socială sau un nivel cât mai redus al acestora –
delincvență, alcoolism, prostituție, perversiune sexuală -, prezintă o mare importanță
pentru viața umană, fie că este vorba de indivizi, fie că se au în vedere grupuri și
colectivități de diferite mărimi, inclusiv societatea în întregul său.
VII. Familia
Pentru orice persoană, familia se constituie într -un punct central de referință,
adesea singurul suport pentru individ. Situația familiei, solidaritatea și coeziunea
acesteia, succesul sau insuccesul în viață al membrilor săi, starea lor de sănătate sunt
tot atâtea elemente relevante pentru calitatea vieții populației.

VIII. Ocuparea
Munca este aceea care determină volumul, structura și calitatea bunurilor
materiale și spirituale, a serviciilor de care se dispune în societate. Pentru o anumită
perioadă a vieți i (vârsta activă), munca este un mijloc de asigurare a existenței (deși
unele persoane sunt nevoite să -și câștige existența și în afara vârstei active, după cum
altele s -ar putea să nu muncească în tot cursul vieții lor). Munca devine și un scop
pentru om, în măsura în care ea permite acestuia să -și valorifice o îndatorire prin
aplicarea principiului compensației, potrivit căruia orice om trebuie să contribuie –
într-un anumit fel și pe măsura capacității lui – la sporirea bunăstării în societatea în
care s e află și în care el nu poate fi numai un consumator, indiferent de faptul că
dispune sau nu de surse proprii de existență. Indicatorii relevanți, din acest domeniu,
exprimă gradul de ocupare și dependență, disponibilitatea locurilor de muncă,

20 structura oc upațională, proporția și durata medie a șomajului etc.

IX. Calitatea vieții de muncă
Studiile asupra calității vieții de muncă iau în considerare zeci de indicatori
referitori la condițiile, natura și conținutul muncii, timpul de lucru, relațiile de muncă ,
organizarea, conducerea, recompensele materiale și alte beneficii, rezultatele muncii
și satisfacția. În ceea ce ne privește, va trebui deci să ne limităm la un număr restrâns
de indicatori, dintre cei mai relevanți.

X. Resurse macroeconomice pentru niv elul de trai
Reflectând nivelul de dezvoltare atins de societate, indicatorii economici de
tipul produsului intern brut permit exprimări sintetice ale nivelului de trai. Ei trebuie
completați însă cu statistici referitoare la gospodării și indivizi.

XI. Veniturile
Evidențierea veniturilor populației privește sursele acestora (munca,
proprietatea, asigurările, alocațiile bugetare, donațiile) și distribuția lor. O atenție
specială se acordă determinării nivelului venitului minim necesar pentru o viață
norma lă (a minimului social), sub pragul căruia se identifică sărăcia. De aici
necesitatea de a raporta veniturile la gospodărie și, în cadrul acesteia, la persoană,
luându -se în considerare particularitățile pentru fixarea nivelului venitului minim.
XII. Consu mul
Consumul reprezintă una din componentele finale ale nivelului de trai și ale
calității vieții. Dincolo de particularitățile care țin de resursele disponibile în zonă, de
obiceiurile constituite în timp, de normele culturale și religioase, se pot identi fica
indicatorii cu valoare comparativă în acest domeniu. Ei exprimă, în unități fizice,
valoric sau procentual, consumul de produse și servicii al populației. O atenție aparte
se acordă realizării unei nutriții echilibrate, cu evitarea produselor dăunătoa re, în
special abuzul de alcool și tutun.

XIII. Serviciile pentru populație
Dezvoltarea sectorului terțiar reprezintă un criteriu de apreciere a modernizării

21 economiei și, totodată, o sursă de îmbunătățire a nivelului calității vieții. Pentru
populație pr ezintă importanță diversitatea și calitatea serviciilor disponibile,
accesibilitatea din punct de vedere material, apropierea spațială, timpul de așteptare.

XIV. Gospodăria
Dacă familia reprezintă un tip de comunitate umană, aducând în prim -plan
relațiile sociale dintre membrii acesteia, gospodăria (care doar rareori reunește pe toți
membrii unei familii, putând fi compusă și din persoane aparținând mai multor
familii) privește aspectele economice, fiind definită prin grupul de persoane care
conviețuiesc î mpreună pe baza unui buget comun.
Condițiile materiale ale unei gospodării se exprimă prin veniturile curente,
economiile realizate, averea de care se dispune, inclusiv bunurile de folosință
îndelungată. Experiența de cercetare atestă dificultatea determin ării cu precizie a
condițiilor materiale ale unei gospodării. Problemele încep chiar cu inventarierea
veniturilor licite și cunoașterea economiilor, a averilor de care dispune o gospodărie.
S-ar putea obiecta faptul că aceste elemente nici nu ar trebui să ne intereseze. Totuși,
în determinarea eventualelor ajutoare de la bugetul statului, nu pot fi ignorate toate
resursele de care dispune o gospodărie, altfel ea poate deveni o profitoare pe seama
contribuției celorlalți. Apoi, în studiile asupra nivelului d e trai și a stratificării sociale
s-a constituit o direcție de cercetare privitoare la distribuția bogăției în societate, iar
fără o determinare precisă, acestea riscă să fie o sursă de dezinformare. Pentru
obiectivele noastre vom lua în considerare numai înzestrarea gospodăriei cu bunuri de
folosință îndelungată, nu numai ca valori medii, ci și ca proporție în totalul
gospodăriilor.

XV. Învățământul
Este recunoscut faptul că învățământul și -a multiplicat atribuțiile: funcția
generală de socializare -educar e-integrare socială este completată cu una de pregătire
profesională. Locul învățământului în cadrul studiilor de calitate a vieții privește atât
determinarea șanselor de acces la diferite niveluri ale acestuia, gradul de cuprindere și
promovabilitate (aba ndon), cât și nivelul general de educație a populației (stocul de
învățământ).

22 XVI. Asistența sanitară
Serviciile de sănătate oferite populației, accesul la îngrijirea sănătății și costul
acesteia, pe de o parte, mortalitatea pe cauze, bolile de care sufe ră populația, pe de
altă parte, se constituie în indicatori relevanți ai calității vieții. În acord cu principiile
enunțate anterior, în sistemul elaborat se va include doar o parte a acestor indicatori.

XVII. Cultura
Din perspectiva calității vieții, int eresează accesul populației la cultură,
serviciile de răspândire a culturii și prestațiile de ordin cultural oferite de către
acestea.

XVIII. Asigurările și asistența socială
La acest capitol reunim problematica asigurărilor și asistenței sociale, având î n
vedere rolul lor în realizarea unei protecții sociale pentru toate categoriile de
populație, atât pentru populația activă, cât și pentru grupurile cele mai defavorizate:
copiii orfani și abandonați, handicapații, persoanele vârstnice.

XIX. Timpul liber
Evaluarea globală a calității vieții populației nu se poate dispensa de luarea în
considerare a facilităților existente pentru petrecerea timpului liber, pentru odihnă și
recreere.

XX. Calitatea mediului politic
Virtuțile participative ale mediului politi c, de implicare a cetățeanului în actul
conducerii, respectarea regulilor democratice ale jocului politic întregesc setul
indicatorilor prin care se determină calitatea vieții populației.

XXI. Instituțiile de stat și ordinea publică
Între domeniile de ope raționalizare a calității vieții, menționăm și
caracteristicile cadrului legal, respectarea drepturilor și libertăților umane, protecția
cetățenilor față de eventualele abuzuri ale funcționarilor publici, combaterea
manifestărilor de patologie socială.
(I. Mărginean, A.Bălașa coord. „Calitatea Vieții în România” Ediția II Editura

23 Expert, 2005).

Bibliografie de referință

Mărginean Ioan (2000 -2004), Proie ctarea cercetării sociologice , Editura Polirom, Iași
Mărginean Ioan, Precupețu Iuliana (coord., 2011) , Paradigma calității vieții , București,
Editura Academiei Române
Mărginean Ioan, Vasile Marian, (coord., 2015), Dicționar de calitatea vieții, Editura
Academiei Române, București

Întrebări pentru verificare
– Cum se fundamentează teoretic și metodolog ic proiectul de cercetare?
– Care sunt criteriile de selectare a tipului și strategiei de cercetare, a metodelor,
tehnicilor și procedeelor de lucru?

Temă
– Demarați propriul proiect de cercetare prin definirea conceptelor acestuia. Elaborați
cadrul teor etic, formulați ipotezele de lucru , dimensiunile și indicatorii de cercetare.

III. METODA OBSERVAȚIEI ȘTIINȚIFICE

1. Specificul observației științifice
La o primă aproximare, spunem că a observa echivalează cu a urmării cu privirea
(a contempla) ceea ce este și ceea ce se întâmplă în jurul nostru. De fapt în observare sunt

24 implicate toate organele de simț în funcție de caracteristicile factorilor externi din mediul
înconjurător perceptibil. Avem de a face cu o metodă naturală de cunoaștere, ce se
caracterizează prin luarea la cunoștință de ceea ce este perceptibil, fenomenal. În
decursul istoriei au fost inventate diferite instrumente care au mărit considerabil aria de
accesibilitate prin observație a mediului natural. Pe de altă parte, este de co nsemnat
faptul că înțelegerea semnificației fenomenelor observate și explicarea acestora este în
dependență de formarea personalității și dezvoltarea proceselor de gândire ale unei
anumite persoane, precum și de cunoștințele acumulate în timp.
De altfel observarea este o condiție indispensabilă în cadrul definițiilor e xtensive,
când semnificația obiectului/fenomenului/acțiunii se introduce prin rostirea numelui
simultan cu indicarea acestuia pentru interlocutor (subiectul care se instruiește). Nu
întâmplă tor am ales să demarăm expunerile despre metodele de cercetare cu observația.
Prin adoptarea observației în cercetarea științifică se valorifică deci o proprietate de bază
a ființei umane, aceea că, prin luarea la cunoștință de mediul ce o înconjoară, își dezvoltă
capacitatea sa de înțelegere și explicare a lumii în care trăiește. În acord cu criteriul
principal (de rangul I) de definire a metodelor de cercetare prin caracteristicile cele mai
generale ale demersului de culegere (procurare, producere, genera re) a informațiilor
(datelor), observația este una din cele patru metode fundamentale (generice) ale
cercetării sociale, alături de experiment, anchetă și analiză documentară
Cercetarea sociologică reprezintă genul proxim, în raport cu metodele sale, și
tocmai de aceea putem identifica diferențele lor specifice. De notat faptul că, deși
identificăm doar patru astfel de metode principale, enumerarea respectă cerințele
exhaustivității și exclusivității necesare unei corecte clasificări. Într -adevăr, pentr u
nivelul I de clasificare a metodelor de cercetare, se epuizează posibilitățile omului de a se
informa: a observa ce se întâmplă, a experimenta, a adresa întrebări, a studia documente
despre trecut, prezent sau proiecții pentru viitor. Abordarea este cu t otul alta atunci când
punem în discuție modalitățile de concretizare a acestor patru ipostaze de bază, fiind
necesare eforturi deosebite pentru dezvoltarea celor mai adecvate tipuri (variante) ale
metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de luc ru. Or, în această privință, deși
practica de cercetare înregistrează o multitudine de astfel de produse (creații)
metodologice, nu se poate deduce sub nici o formă că procesul s -a încheiat și nici că se
va încheia vreodată, pentru simplul fapt că nevoia u nei cât mai bune cunoașteri a
realității sociale aflată în continuă schimbare, cu apariția de noi fenomene și procese

25 sociale, reclamă inventarea de noi modalități de lucru și perfecționarea celor deja
cunoscute. În fine, mai subliniem faptul că nu se câșt igă nimic în planul cunoașterii dacă
o serie de modalități de cercetare subordonate sunt considerate a fi ele însele metode
generice. Rezultatul nu poate fi decât unul confuz. Efortul ar trebui mai degrabă canalizat
spre construcția unor tipuri și strategi i de cercetare care îmbină metodele, tehnici și
procedee diferite în acord cu necesitățile unei cât mai bune cunoașteri.
Revenind la metoda observației, consemnăm că ea este adecvată ori de câte ori se
dorește să se ia la cunoștință în mod direct, prin p rezența cercetătorului, pe parcursul
desfășurării unor evenimente/acțiuni din cadrul grupurilor și colectivităților sociale,
precum și pentru studierea caracteristicilor mediului de viața al oamenilor,
comportamentele acestora în diverse sfere de activitat e, de la politică la divertisment,
produsele activității umane etc.
Prin caracterul său, observația este o metodă de cercetare neexperimentală.
Cercetătorul nu produce (nu provoacă) fenomenele pe care le observă chiar și atunci
când adoptă un rol activ ș i participă la desfășurarea acestora.
Transpunerea observației în metodă științifică de cercetare reclamă o activitate
sistematică de pregătire teoretică pentru înțelegerea semnificațiilor conținutului observat,
adoptarea unui demers metodologic cu obiect ive clar formulate și utilizând instrumente
de lucru adecvate naturii fenomenelor studiate și obiectivelor urmărite.
Dimitrie Gusti (Monografia sociologică, 1940) a formulat într -o manieră
comprehensivă regulile observației științifice, de realizare a „stu diului personal al
fenomenului în realitatea lui însăși” și a se prevenii apariția erorilor (posibilitățile de
falsificare). Este vorba de „observații nemijlocite, directe, personale”, ceea ce se
dovedește a fi o „operație anevoioasă”, și există toată îndr eptățirea pentru această
afirmație.
– Prima regulă a observației științifice constă în pregătirea teoretică a
cercetătorului (o bună informare prealabilă și un plan teoretic de lucru care să orienteze
observația către căutarea unui răspuns la o problemă sau verificarea unei ipoteze).
– A doua regulă privește atitudinea cercetătorului: sinceritatea și obiectivitatea
față de fapte.
– A treia regulă se referă la modul de lucru: observația să fie exactă și completă,
controlată și verificată.

26 În ceea ce mă pr ivește, aș mai adăuga la aceste reguli și recomandarea de a nu se
programa observarea propriu -zisă a comportametelor degradante, înjositoare, indecente și
ilegale și cu atât mai puțin participarea la astfel de acțiuni. Dacă limita legal/ilegal este
stabili tă prin legi, comunitatea cercetătorilor urmează să decidă linia despărțitoare între
ceea ce se poate și ceea ce nu se poate studia prin observație, astfel încât sub pretextul
nevoii de cunoaștere, să nu se încalce drepturile la imagine ale celor observați , precum și
expunerea cercetătorului la diverse riscuri.
– Dincolo de aceste restricții, constatăm că aria de aplicabilitate a
metodei observației în cercetarea socială este deosebit de extinsă și poate fi
utilizată ca metodă unică, cu tipurile sale variate , sau în combinație cu alte
metode. Fără îndoială însă că aplicabilitatea metodei observației în cercetarea
socială comportă o serie de particularități, tocmai pentru că sunt vizate persoane,
grupuri și colectivități umane. Mai mult, chiar în cercetarea so cială, se întâlnesc
anumite particularități de la o disciplină științifică la alta și este îndreptățit să
vorbim de observația sociologică, psiho -socială, antropologică, etnografică
etc.(vezi Chelcea, S. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Me tode
cantitative și calitative . București: Editura Economică)
În fapt prin aceste diferențieri se ține cont de specificul fenomenelor și proceselor
studiate la un moment dat și de maniera de lucru adoptată. Cu toate că există o largă arie
de recomandare, utilizarea observației ca metodă de cercetare empirică nu este foarte
răspândită, și aceasta pentru că ea reclamă eforturi deosebite din partea cercetătorului. El
trebuie să fie prezent pe perioade mari de timp ale desfășurărilor unor acțiuni pentru a le
putea observa.
Ne vom referii în paragraful următor la tipurile de observație. Înainte de aceasta
însă se impune o precizare în vederea înlăturării unor ambiguități care țin de definirea
metodei. Este vorba de necesitatea respectării specificului observați ei care reclamă
participarea și luarea la cunoștință în mod direct de către cercetători de aspectele pe care
le studiază. Cu alte cuvinte observația nu poate fi decât directă. Nu are deci relevanță să
se discute o așa – zisă observație indirectă, ce s-ar constitui din relatările martorilor
prezenți la locul desfășurării unui eveniment, eventual din ceea ce se identifică în
anumite documente.
O astfel de extensie nepermisă a denumirii de observație (care se regăsește în
unele lucrări de metodologie) este d ăunătoare înțelegerii și utilizării adecvate a diferitelor

27 tipuri, strategii, metode și tehnici de cercetare care au caracteristici și reguli specifice de
desfășurare. Evident însă că este recomandabil să se compare observațiile cercetătorului
cu relatăril e martorilor, cu înscrisuri din documente, numai că avem de a face cu metode
diferite de lucru. Punerea semnului de egalitate între observație și cercetarea ca atare nu
are darul să ne situeze pe o ipostază favorabilă de lucru, ținând cont de faptul că apa re cu
stringență necesitatea de a adecva modalitățile de cercetare la specificul fenomenului
studiat, la sursa (sursele) de informare și la obiectivele urmărite la un moment dat. De
altfel se întâlnesc și abordări diametral opuse, de asemenea ambigui, prin care observația
este subordonată anchetei, când acesteia din urmă i se conferă statut de tip de cercetare.
Vor reține denumirea de observație pentru modalitatea culegerii de informații prin
prezența cercetătorului (observatorului) care urmărește desfășura rea evenimentelor
supuse atenției, rezervându -le denumirile adecvate celorlalte metode.
Nu are nici un sens să se utilizeze o sintagmă de tipul „observăm opinii”, în loc
de „cercetăm opinii”, și să se pretindă că ar fi observație indirectă (?!), doar pentr u a
generaliza cuvântul „observație” și a -l înlocui pe cel de „cercetare”, care își are locul său
bine determinat în procesul cunoașterii umane și anume subsumarea și organizarea
tuturor elementelor acestui proces inclusiv metodele de lucru.
În fapt, pentr u fiecare cercetare în parte trebuie stabilit ce loc ocupă metoda
observației în procurarea informațiilor, cum se combină ea cu alte metode de lucru etc.

2. Tipuri ale observației științifice
Tipurile de observație sunt variații ale metodei. Ele se const ituie în funcție de o
serie de particularități. Unele dintre tipurile prezentate nu sunt exclusive. În fapt nu avem
o clasificare, ci o enumerare incompletă a unor variații ale metodei.
Observația externă (pasivă), în care cercetătorul contemplă și consem nează ceea
ce observă. Este metoda de lucru adecvată atât în observarea obiectelor sociale, cât și
activităților în desfășurare, fără ca cercetătorul să se implice într -un alt fel decât în acela
de observator. În procesul cercetării apare adesea necesitate a rezolvării acceptării
observatorului de către cei observați, conștientizarea eventualelor influențe pe care
prezența acestuia o poate avea asupra desfășurării acțiunii, determinarea ariei de
cuprindere a observației de către un cercetător și realizarea unui raport optim între
sarcina de lucru și numărul de observatori.

28 Observația participativă, în care observatorul are/preia un rol în desfășurarea
activității observate. Se realizează în variantele cercetătorului -participant, respectiv ale
participantul ui-observator . Cercetătorul care dorește să devină participant pentru a se
documenta pe o anumită temă, trebuie să fie compatibil cu specificul rolurilor existente
în colectivitatea observată și disponibilitatea de a -și asuma efectiv un anumit rol. În al
doilea rând, se pune problema păstrării statutului de observator obiectiv, și a unor
eventuale selectivități în ceea ce privește implicarea în activitățile colectivității, cerute de
etica profesională (nu se poate participa la activități ilegale, la cele ca re pot aduce
prejudicii altor persoane). Pentru participantul -observator se pune problema dobândirii
competenței necesare desfășurării cercetării și a capacității sale de a fi obiectiv.
Observația totală / observație selectivă.
În unele situații cercetăt orul poate fi interesat de cunoașterea în ansamblu a unui
fenomen, de exemplu, pentru a decela intercondiționările. În acest caz se realizează
înregistrarea totală a evenimentului (filmul poate fi varianta cea mai recomandată, altfel
este nevoie ca numărul de observatori să fie suficienți în raport cu complexitatea
evenimentului și numărul actorilor implicați). În observația selectivă se consemnează
doar aspectele care se află în legătură cu obiectivele și ipotezele cercetării.
Observația de conținut / obs ervația relațională.
În primul caz, obiectul observației este conținutul activității (ce se întâmplă în
colectivitate), în al doilea interesul cade pe identificarea tipurilor de interacțiune umană.
Observația continuă / observația eșantionată ( se determină numărul necesar de
observații pentru a fi studiată o anumită activitate).
Observația mărturisită / observația nemărturisită.
Ca regulă se admite faptul că oamenii trebuie să știe că sunt observați de către
cercetător. Totuși, dacă activitățile/comportamen tele observate sunt publice, iar
anunțarea activității de cercetare, poate schimba comportamentul celor cercetați, este de
preferat să nu se facă anunțul respectiv. Cercetătorul își asumă responsabilitatea etică în
cazul neanunțării populației vizate că e fectuează un studiu, el neputându -se substitui
diferitelor autorități cu atribuțiuni legale într -un domeniu sau altul de activitate.

Observația structurată / observația nestructurată.

29 Primul tip de observație are un caracter pronunțat cantitativ. Ea es te adoptată în
cazul în care se urmărește testarea unor ipoteze. În acest scop are loc o definire foarte
exactă a variabilelor pentru care se culeg informațiile în vederea testării ipotezelor,
variabilele sunt apoi transpuse în categorii de observație, car e permit o înregistrare
sistematică. Observația nestructurată este preponderent calitativă. Ea se utilizează mai
ales în fazele preliminare, de documentare prealabilă, când cunoștințele cercetătorului
despre fenomenul studiat sunt încă necristalizate, când obiectivele cercetării nu sunt încă
definitivate, dar și ori de câte ori cercetătorul consideră mai adecvat acest tip de cercetare
naturii fenomenului studiat.
Evident că într -o strategie anumită de cercetare, metoda observației utilizate
poartă amprenta tuturor acestor caracteristici, putând avea de -a face cu o multitudine de
variante de lucru ce rezultă din combinările celor șase criterii enumerate (fără a pretinde
că enumerarea este exhaustivă), de tipul: observație externă, totală, de conținut, conti nuă,
mărturisită, structurată; observația participativă, totală, de conținut, continuă, mărturisită,
structurată etc.
Protocolul și Fișa de observație
Ca instrumente de lucru în metoda observației se adoptă Protocolul (Planul,
Ghidul) și Fișa de observație . Protocolul de observație conține elemente de orientare în
teren a observatorului, cum ar fi specificarea temelor și obiectivelor, instrucțiuni de
lucru, modalitățile de consemnare a observațiilor, (notele de observare, fotografii, filme,
înregistrări au dio, schițe), natura comentariilor din partea observatorului, date factuale
despre eveniment: denumire, localizare, durată, participanți.
Fișa este specifică observației structurate. În plus față de Protocol, Fișa conține și
categoriile de observare.
Prin categoriile de observare se concretizează indicatorii cercetării. Aceste
categorii de observare se pot referi la tipologii de activități, elemente de caracterizare ale
acestora, la comportamentele umane etc. În cercetările în care se face apel la observa ția
cantitativă, în elaborarea preliminară a categoriilor se urmează procedurile de trecere de
la temă, concepte și obiective la indicatorii empirici. În fapt categoriile de observare sunt
indicatori empirici ai cercetării.

Posibilitățile de uti lizare a observației în asistența socială

30 sunt deosebit de variate, de la observarea externă în diverse
instituții , dar și în comunitățile umane, inclusiv mediul stradal , la
observarea de tip participativ a diferitelor activități de profil, atât
ca cercetă tor participant, dar mai ales ca participant -observator.

În prelucrarea și analiza informațiilor procurate prin metoda observației se
adoptă modalitățile de lucru adecvate , fie acestea de natură statistico -matematice (pentru
informațiile cantitative), fie anumite tratamente specifice informațiilor calitative.

Bibliografie de referință :
Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative și calitative . București: Editura Economică

Întrebări pentru verificare :
– Prin ce se caracterizează metoda observației științifice?
– Care sunt regulile observației științifice

Temă
– Este adecvată observația pentru Proiectul de cercetare individual? Dacă da, cum s -ar
putea aplica?

IV. EXPERIMENTUL ÎN CERCETAREA SOCIA LĂ

31
1. Specificul metodei experimentale.

Denumirea de experiment se leagă de controlul exercitat de cercetător pentru a
influența acțiunea unor factori considerați a avea putere de determinare cauzală asupra
fenomenelor studiate la un moment dat ( Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia
cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative . București: Editura Economică) .
Datorită specificului său, experimentul este denumit observație provocată și este
considerat a fi metoda cea mai riguroasă de veri ficare a ipotezelor de cercetare. Sintetic,
un experiment se definește prin expresia x→y, unde x este factorul determinant
(respectiv x 1 → x n sunt factorii determinanți), y este fenomenul determinat, iar semnul →
semnifică o implicație materială (vezi defi niția ipotezei).
Utilizarea experimentului în cercetarea socială se realizează în condițiile în care
cercetătorul nu poate dispune de obiectul său de studiu, care este omul, grupul,
colectivitatea umană. Pe aceste considerente, acei specialiști adepți ai generalizării
experimentului natural fie neagă posibilitatea utilizării experimentului în cercetarea
socială, fie, dacă o acceptă, îl numesc cvasi -experiment. În fapt este suficient dacă îl
denumim experiment social, pentru a ține cont de specificul său. Cercetătorul are de făcut
față mai multor limitări decât cele specificate în cazul observației. Într -adevăr sunt mult
mai stricte limitările de ordin deontologic , nefiind admisă producerea răului, a
fenomenelor negative, supunerea persoanelor care partici pă la experiment unor
tratamente nedemne. Alte limitări sunt de natură practică, ele țin de posibilitatea efectivă
a cercetătorului de a controla diverși factori de influență și de a modifica acțiunea lor, cu
atât mai mult când este vorba de fenomene macro sociale.
Dincolo de aceste aspecte semnalate, constatăm că există totuși o arie importantă
de fenomene pentru care experimentul este o metodă adecvată de cercetare empirică.
Astfel, aria de aplicabilitate a experimentului propriu -zis în cercetarea social ă este una
semnificativă, dacă avem în vedere gama variată de fenomene și identificarea factorilor
de schimbare socială, de schimbare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor umane.
Totodată, și în cazul experimentului social se identifică anumite dif erențe de la un
domeniu la altul, și de care trebuie să se țină cont pentru a nu apărea erori de interpretare
prin generalizări nepermise. De exemplu, rezultatele experimentelor la nivel microsocial

32 nu au relevanță, sau au doar una foarte redusă la nivel m acrosocial, pentru fenomene și
procese caracteristice grupurilor și colectivităților mari.

Adecvarea experimentului in cercetările referitoare la asistența socială poate fi
deosebit de frecventă și cu rezultate notabile, având în vedere faptul că aici av em
de-aface cu o serie de acțiuni, a căror inițiere și organizare cad în competența
lucrătorilor din sistem și al administrației , fie că este vorba de experimentarea unor
modalități eficiente de acțiune, fie de analize de tipul experimentului ex -post
factu m

Atunci când, cercetarea empirică experimentală nu este posibilă sau nu este
recomandată, se poate apela la substitute teoretice, la raționamente de tip experimental,
respectiv la simulări. De aici și faptul că prin metoda experimentală se desemnează at ât
modalitatea empirică de lucru, în care cercetătorul are un rol activ, de intervenție, în
modificarea acțiunii variabilelor explicative, cât și analizele teoretice de tip experimental,
în legătură cu modificările produse deja în societatea ca întreg sau în anumite grupuri și
colectivități sociale. Un model al cauzalității este elaborat de J.S.Mill, privind cele cinci
canoane: concordanței, diferenței, combinarea metodei concordanței și diferenței,
variațiilor concomitente, rămășițelor.
Elementele specifi ce unei situații experimentale se referă la populația studiată la
un moment dat, tipurile și schemele de experiment, variabilele de interes, atât cele
interne, de natură experimentală (variabilele dependente care desemnează fenomenele de
explicat și variab ilele independente care privesc factorii de influență, de determinare), cât
și cele externe neexperimentale și care se află sau nu sub controlul cercetătorului.
Dată fiind valoarea de principiu a metodei experimentale se pretinde uneori că se
aplică o ast fel de metodă, fără a fi totuși vorba de așa ceva. Este totuși important să se
țină cont de caracteristicile fiecărei metode de cercetare și să fie corect nominalizate într –
un caz sau altul și de modul în care acestea pot interfera într -o cercetare sau alt a.

2. Tipuri de experimente în cercetarea socială .

33
● Un prim criteriu de clasificare al experimentului se referă la locul de desfășurare al
acestuia: experimente de teren (in situ), versus experimente de laborator . Experimentul
de teren are meritu l că se desfășoară în mediul de viață al grupurilor și colectivităților
studiate, dar adesea controlul cercetătorului asupra variabilelor determinante este redus.
În experimentul de laborator sporesc posibilitățile de control, dar apar dificultăți majore
în transferul rezultatelor la situațiile reale de viață
● După natura experimentului se disting:
– experimente naturale
– experimente artificiale.
În experimentul natural manipularea variabilelor este reală, comparativ cu cel
artificial unde situația este d oar presupusă. Deși se suprapun parțial, prin combinarea
celor două criterii se disting, totuși, patru tipuri de experiment, fiecare cu valențe
specifice pentru cunoaștere:
– experiment natural în teren
– experiment natural în laborator
– experiment artif icial în teren
– experiment artificial în laborator
● După rolul cercetătorului distingem:
– experimentul provocat
– experimentul de oportunitate .
În primă ipostază cercetătorul este cel care realizează manipularea factorilor
determinanți, pe când în cea d e a doua el montează schema experimentală de cercetare
în raport cu o situație nou intervenită într -o colectivitate, o acțiune sau o decizie,
reglementare adoptate în sistem (cum ar fi de exemplu intrarea în vigoarea a unei legi,
adoptarea unei măsuri adm inistrative). De această dată însă, cercetătorul este un
observator care aplică în activitatea sa scheme experimentale specifice în urmărirea
efectelor intervențiilor produse în sistem.
● Substitute teoretice ale experimentului empiric. Am anticipat deja a rătând că,
atunci când experimentul empiric nu este posibil din considerentele enumerate, se poate
apela la analize teoretice, fie că este vorba de raționamente ex-post-factum , fie de
simulări .

34 Experimentul ex-post-factum constă în invocarea unor fenomene/ acțiuni deja
produse, aplicarea teoretică a metodei experimentale pentru a identifica factorii
determinanți ce au acționat asupra fenomenului de interes și a construi o interpretare și o
explicație de tip cauzal.
Această utilizare a experimentului se poate dovedi a fi singura metodă de
cercetare accesibilă cercetătorului, nu numai pentru studierea fenomenelor trecute, dar și
când se cercetează evenimente/factori care au efecte negative și deci imposibil de
reprodus de către cercetător, cum este și cazul fac torilor ce favorizează criminalitatea și
alte comportamente indezirabile.
La rândul său, simularea privește construcția de modele teoretice ale
fenomenului studiat și încercarea de a modifica diverși parametri pentru a explica
legăturile dintre variabile. Valoarea simulării este mai mare pentru studierea unor
fenomene inaccesibile controlului efectiv, a fenomenelor patologice, pentru anticiparea
unor efecte înainte de producerea lor propriu -zisă etc. În prezent posibilitățile unor astfel
de manipulări teor etice cresc considerabil datorită facilităților tehnicilor electronice de
calcul. Rămâne de rezolvat o problemă deosebit de complexă, aceea a modelării
fenomenelor studiate în vederea simulării efectelor diferitelor variabile determinante.

3. Schemele de experiment

Schema unui experiment redă aranjamentul ce se realizează cu elementele
cercetării și modul concret de lucru cu populația.
În cercetarea socială experimentală propriu -zisă se au în vedere atât persoane
individuale cât și diverse grupuri și col ectivități de populație. Selecția persoanelor,
grupurilor și colectivităților se face printr -o procedură acceptabilă din punct de vedere
metodologic, stabilindu -se loturi de populație, grupuri și colectivități respectiv
eșantionarea de populație sau de gru puri și colectivității. Pe parcursul cercetării populația
rămâne în mediul său de viață, dar în anumite situații ea este adusă în spații specifice
amenajate (laboratoare, săli de conferințe, de spectacol sau în diverse spații deschise, de
tipul stradă, par c, stadion etc.).
O altă particularitate a cercetării experimentale se referă la faptul că se constituie
două categorii de populație. Pe de o parte, se delimitează populația (grupul)
experimentală (experimental), la nivelul căreia se va interveni pentru a urmări efectele

35 acțiunii factorilor determinanți, și populația (grupul) de control. La rândul său, populația
de experiment poate fi distribuită pe mai multe proceduri de lucru și expusă la acțiuni
diferite.
Având în vedere elementele ce compun o situație experimentală și condițiile de
realizare a cercetării se pot imagina scheme mai simple sau mai complexe de lucru
(S.Chelcea – op. cit).
Forma cea mai simplă de schemă cuprinde doar pop ulația (grupul) experimentală
(G. exp), intervenția vizează o singură v ariabilă (X) iar măsurarea efectului asupra
variabilei dependente (Y) se face după provocarea acțiunii. Un astfel de exemplu poate
fi: experimentarea unei metode de stimulare a participării cetățenilor la dezbaterea
proiectelor de amenajare urbanistică a l ocalității.
Avem de -a face cu o schemă de experiment utilizată atunci când nu se poate
determina populația (grupul) de control și nu se pot face măsurători anterioare
intervenției. Valoarea de cunoaștere crește dacă experimentul este de lungă durată și da că
se adaugă alte elemente, cum ar fi: măsurători succesive ale variabilei Y, schimbarea
variabilei de intervenție, segmentarea populației totale și expunerea unor grupuri
experimentale la aceeași acțiune sau la acțiuni diferite etc. pentru compararea efectelor.
Schema de experiment care conține toate elementele ce descriu metoda se
compune din:
– 2 grupuri de populație, unul experimental (G.exp.) și altul de control (G.con .).
Cele două grupuri trebuie să fie echivalente (randomizate prin potrivirea pe perechi)
– măsurarea valorii variabilei dependente atât înainte cât și după intervenția
experime ntală
– introducerea acțiunii variabilei determinate numai pentru populația
experimentală (Y0
1=Y0
2)
– exercitarea controlului asupra variabilelor externe experimentului, dar care ar
putea influența rezultatele acestuia.

36

În această schemă de experiment valoarea de cunoaștere sporește considerabil.
Mai întâi se poate determina ce s -a întâmplat la nivelul fiecărui grup cu variabila
dependentă. Situațiile ce se pot întâlni sunt dintre cele mai diverse: de la a nu se fi pr odus
nici un efect asupra variabilei dependente (Y0
1 =Y1
1=Y0
2=Y1
2), de a se fi produs efectul
numai la nivelul grupului experimental, Y1
1>Y0
1 ;Y1
2=Y0
2), de a se fi modificat valorile
variabilei dependente la ambele grupuri, sau doar să fie o situație de -a dreptul confuză
prin modificarea valorilor variabilei dependente doar la nivelul populației de control (ca
urmare a efectului unor variabile externe).
Deciziile de luat trebuie să fie adecvate rezultatelor. Pentru primul caz, de
exemplu, se poate continua experimentul dacă ajungem la concluzia că timpul de G.exp G.con.
Y0
1 Y0
2
X
Y1
1 Y1
2

37 expunere a fost prea redus și vom avea o altă măsurătoare, respectiv alte măsurători (T 2
T3……..T n).
Experimentul se poate continua și dacă s -a dovedit efectul acțiunii, respectiv prin
intervenții succ esive cu alte variabile sau luarea în considerare a altor grupuri
experimentale.
La rândul său, situația confuză rezultată după primul experiment reclamă o
analiză aprofundată a întregii situații, pentru a stabili ce s -a întâmplat, ce influențe s -au
produs . Eventual se reia experimentul în condițiile unui control mai riguros a situației
experimentale, iar factorii presupuși a fi avut influență la nivelul populației de control pot
fi introduși în experiment.
Diversificarea schemelor experimentale se realize ază prin introducerea în
cercetare a mai multor grupuri experimentale a mai multor variabile explicative și care să
aibă valori multiple.

Bibliografie de referință
Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
și calitative . București: Editura Economică

Întrebări pentru verificare:
– Care este valoarea experimentului în cercetarea socială?
– Care sunt elementele schemei experimentale?

Temă
– Este adecvată metoda experimentului în studiul temei Proiectului indivi dual? Dacă da,
cum s -ar putea utiliza ea?

38 V. ANCHETA SOCIOLOGICĂ

1. Specificul anchetei sociologice
Ancheta este metoda de cercetare științifică de culegere a informațiilor pe cale
interogativă, prin întrebări adresate oamenilor în diferite moda lități și pe teme dintre cele
mai variate. Așa cum se poate constata, și în ancheta sociologică avem de -a face cu
valorificarea la nivelul cercetării științifice a unei caracteristici general umane care este,
în acest caz, limbajul (T.Rotariu, P.Iluț „Anch eta sociologică și sondajul de opinie
publică”. Editura Polirom, 1997). Interogarea subiecților studiați este diferența specifică
a anchetei în raport cu toate celelalte metode de cercetare.
Dincolo de valoarea incontestabilă a anchetei pentru cunoaștere a vieții sociale, în
practica de cercetare se constată o anumită supralicitare a acestei metode, atât prin
utilizarea ei excesivă (anchetomania), cât și prin a fi considerată sinonimă cu cercetarea
ca atare, eventual cu cercetarea empirică neexperimentală.
Faptul că este metoda științifică socială, nu ne îndreptățește însă să îi conferim
anchetei statutul de metodă unică și nici chiar de cea mai bună în orice domeniu și temă
de cercetat. Dat fiind specificul său, ancheta este recomandată ori de câte ori s untem
interesați să aflăm date personale și de caracterizare a mediului de viață al oamenilor; ce
gândesc ei în legătură cu un fapt, eveniment; ce opinii, aspirații, motivații, interese,
cunoștințe și comportamente au; ce valori împărtășesc; care este grad ul lor de satisfacție
și fericire. Ancheta este de neînlocuit în cercetarea dimensiunii subiective a vieții sociale,
iar în lipsa informațiilor din alte surse (documente), ea este folosită și pentru a culege
date despre mediul social, politic, economic, cu ltural etc., al colectivităților atât de la
populație cât și de la diferite instituții publice și private. Unele dintre anchete de date
factuale sunt desfășurate de către instituții statistice ale statului (în România, de către
Institutul Național de Stati stică). Se culeg date atât de la populație (înregistrări statistice),
cât și de la diverse instituții publice (date administrative), diverse organizații în legătură
cu o serie de activități ale acestora. Informațiile respective servesc la fundamentarea uno r
decizii și la orientarea diverselor acțiuni din societate. Ele sunt valorificate ulterior și din
perspectiva cercetării sociale prin analize secundare.
Anchetele nu se rezumă la date curente. Atunci când cercetătorul identifică
elemente de viață semnifi cative care se păstrează în memoria colectivă sau întâlnește
oameni cu experiență de viață bogată și un grad înalt de informare, prin anumite tipuri de

39 anchetă (biografie socială, istorie orală) se pot obține date prin care se lărgește
considerabil aria de cunoaștere a vieții sociale.
Revenind la analiza specificului anchetei sociologice, vom consemna faptul că o
serie de autori, între care și C.A.Moser (autor englez, a cărui lucrare „Survey methods in
social investigation,”, 1958, tradusă la Editura Știi nțifică, în 1967, și care a devenit un fel
de abc metodologic pentru învățământul sociologic românesc) consideră că o încercare
de definire a anchetei i -ar anula scopul, datorită complexității domeniului. În fapt, Moser
se pronunță asupra specificului anc hetei când enumeră foarte multe exemple de anchetă,
de la cele de opinie la cele de studiere a pieței, dar, totodată, o consideră a fi cercetarea
empirică neexperimentală, care, pe lângă tehnici interogative de culegere a informațiilor,
cuprinde și obser vația. Totuși, deși în limba engleză termenul „survey” desemnează,
printre altele, atât urmărirea cu privirea (a observa) a ceva de la distanță, cât și a cerceta
comportamentele și opiniile oamenilor prin adresarea de întrebări, doar această ultimă
accepț ie este atribuită metodei anchetei în cercetarea socială de către foarte mulți autori
de limbă engleză (E.Ba bbie „The Practice of Social Research”, Wodsworth Publishing,
Belmont, California, 1992; A.Bryman „Social Research Methods”, Oxford Press, 2001).
În prezentarea „Anchetei sociologice” în „Dicționarul de Sociologie” (coord.
C.Zamfir, L.Vlăsceanu, Editura Babel, 1993), pe lângă definiția prin modalitățile
interogative de culegere a informațiilor, am menționat și faptul că ea nu se rezumă de
multe ori la acestea, utilizându -se și alte metode, ceea ce corespunde poziției adoptate de
Moser. Desigur, într -un dicționar se prezintă abordările principale din literatura de
specialitate în legătură cu o temă sau alta, dar cercetătorul nu trebuie niciodată să pi ardă
din vedere necesitatea adoptării unei definiții cât mai clare. Din acest punct de vedere,
ancheta sociologică, oricât ar fi de complexă în sens că se practică în domenii și variante
(tipuri) foarte diferite, poate fi definită într -un mod care să nu -i anuleze scopul,
dimpotrivă, iar definiția avansată deja încă de la începutul expunerii, și care are o largă
susținere, este în măsură să clarifice specificul său. Cu toate acestea, pozițiile relativ
confuze s -au perpetuat, tratându -se uneori ancheta numai ca tip de cercetare, iar interviul
și chestionarul sunt tratate ca metode ale anchetei. În realitate, în anumite cercetări poate
fi utilizată doar ancheta cu tehnicile sale, alteori ancheta se combină cu alte metode și
tehnicile acestora pentru culegerea de informații. Totuși, chiar și atunci când se utilizează
o singură metodă de cercetare (fie aceasta ancheta, experimentul, observația sau analiza
documentară), tot trebuie să se facă distincția între nivelul cercetării, ca activitate de

40 cunoaștere, și ni velul metodei de lucru folosite în cercetare cu tehnicile, procedeele și
instrumentele sale.
Continuând să relevăm specificul anchetei sociologice ca metodă de cercetare mai
relevăm faptul că, pentru verificarea ipotezelor, lipsa controlului asupra situaț iei cercetate
este suplinită de analize multivariate (sunt luați în calcul o serie de factori considerați
semnificativi, iar prin analiza lor se caută să se identifice factorii determinanți în raport
cu fenomenul studiat la un moment dat). Totodată, și în domeniul anchetelor de
cercetare științifică se întâlnesc și elaborări prin care se multiplică artificial numărul
metodelor de cercetare prin denumire drept metode, a ceea ce se dovedesc a fi aplicații
ale acestora (tehnici/procedee). În principiu nu sunt greșite formulări de tipul „metoda
chestionării”, „metoda interviului” pentru că ele sunt modalități de lucru și deci sunt,
într-adevăr, metode, numai că ele sunt componente ale anchetei, deoarece în fiecare caz
avem de -a face cu întrebări pentru culege rea informațiilor. Specificul tehnicilor decurge
din aplicații ale anchetei: prin interacțiune directă (prin viu grai, interviu) sau prin
interacțiune mediată (scrisă) chestionare completate de către subiecți. De altfel, aproape
nu există definiri ale meto dei chestionarului respectiv ale interviului fără să se facă
trimiteri, completări de la un termen la altul, pentru a le preciza specificul. Prin definirea
unor tehnici drept metode nu se câștigă nimic, dar se pierd intercondiționările de care ar
trebui să se țină cont în activitatea de cercetare. În acest fel, ancheta nu mai poate fi
asimilată altor metode la nivelul prim de clasificare, după cum tehnicile sau procedeele
(modalități de lucru de nivelul II și III) nu trebuie aduse la nivelul I, ceea ce nu le
știrbește totuși cu nimic valoarea.
Aplicarea anchetei sociologice într -o cercetare sau alta, înscriindu -se în demersul
metodologic general, se particularizează totuși într -o măsură apreciabilă în acord cu
modalitățile de lucru. În cazul anchetei sunt d e maximă importanță etapele referitoare la
operațiile de operaționalizare și cuantificare, de exemplu, tocmai pentru că avem de -a
face cu sfera subiectivă a vieții sociale, pentru care nu există standarde general valabile
ale descrierilor cantitative al e modalităților de culegere a informațiilor. Din această
perspectivă, reținem atenția cu faptul că instrumentele de cercetare (chestionare, ghiduri
de interviuri, planuri de convorbire etc.) trebuie testate prin anchete pilot și aplicate doar
după ce se ob ține o înaltă certitudine asupra validității și fidelității lor. Un loc aparte în
construcția chestionarelor îl ocupă diversele tehnici de scalare a intensității opiniilor,
atitudinilor și comportamentelor. De asemenea, aplicarea instrumentelor de anchetă se

41 realizează fie la un număr relativ restrâns de populație (ca în cazul interviului cu
specialiști), fie pe colectivități mari până la a cuprinde întreaga populație a unei
colectivități, sau chiar a unei țări (recesământul). În multe cazuri se apelează în să la
studierea unor eșantioane de populație (vezi “Tehnicile de Scalare” și “Eșantionarea” din
“Proiectarea cercetării sociologice”).
În cele de mai sus să mai adăugăm că adesea în culegerea datelor se folosesc
colaboratori (operatori), ceea ce reclamă o bună selecție, o instruire adevărată și un
control atent asupra activității lor.
Cât privește tipurile de anchetă utilizate în cercetarea socială am menționat deja
extrem de marea lor diversitate. Fiind vorba de variații ale aceleași metode, posibilitatea
de multiplicare rămâne deschisă, pentru că oricând se poate susține că ar fi nevoie de noi
dezvoltări în ceea ce privește tipurile de anchetă, ca și a modalităților de realizare. În
aceste condiții enumerările tipurilor de anchetă nu pot fi exhaustive și n ici exclusive.
Fără îndoială însă că se pot realiza anumite clasificări fie că este vorba de natura
informațiilor colectate, de domeniile de aplicabilitate, fie de alte criterii.
După natura informațiilor culese, distingem anchete cantitative (de date
cantitative, numerice) / calitative (de informații calitative, sub formă de cuvinte)
respectiv calitativ – cantitative /cantitativ -calitative , în funcție de tipul de informație
dominant.
O clasificare a anchetelor se poate realiza și în funcție de gradul lor de
cuprindere : din acest punct de vedere avem anchete exhaustive (se studiază întregul
univers al populației totale sau segmente ale acesteia), anchete selective (pe bază de
eșantion); anchete pe grupuri , loturi de populație și anchete de caz .
Totodată, a nchetele particularizează disciplinele de referință, ale cercetării:
sociologie, demografie, economie, antropologie, etnologie, psihologie socială, asistență
socială, științe politice etc. De menționat însă faptul că între aceste discipline, sociologia,
având cel mai înalt nivel de generalitate, este cea care furnizează suportul teoretic și
metodologic în cercetarea vieții sociale, așa încât aplicațiile de la o disciplină la alta
dintre cele enunțate sunt adaptări ale metodei la specificul domeniului, respe ctiv
utilizarea cu predilecție a anumitor tipuri de anchetă. Particularitățile provin din
raportarea la teoriile explicative specifice disciplinelor, la temele de interes și la
obiectivele urmărite. Așa de exemplu, în demografie sunt utilizate cu precădere anchetele
de date factuale (cantitative) privind populația. Totuși și anchetele de opinie au un rol

42 important în investigarea dimensiunii atitudinal valorice ale comportamentelor
demografice. Pe de altă parte, antropologia și etnologia fac apel în mai mar e măsură la
anchete specializate pe culegerea de date calitative (istoria vieții, istoria orală).
Constatăm că tipurilor de anchetă mai des întâlnite într -o disciplină li se atribuie
denumirea disciplinei respective. (Acesta este cazul și al observației pa rticipative, care
mai este denumită observația etnologică, dacă ea este utilizată în cercetarea comunităților
locale, iar acest fapt este pe deplin îndreptățit). Totuși nu trebuie pierdut din vedere că
avem de -a face cu o singură metodă generică și anume a ncheta.
În cele ce urmează vom evidenția, cu scop ilustrativ, doar câteva din tipurile de
anchetă mai des utilizate în cercetarea socială:
– anchetele socio -demografice privind numărul, densitatea și structurile populației
pe sexe, vârstă, ocupații; proces ele reproductive, morbiditate, mortalitate etc. Cea mai
renumită anchetă socio -demografică este Recesământul populației.
– anchete socio -economice pentru culegerea de date statistice privind piața
muncii, ocupare și condiții de muncă, producția de bunuri ș i servicii pe ramuri de
activitate, relațiile economice internaționale etc.
– anchete asupra comportamentelor culturale și de timp liber.
– anchete asupra credințelor și practicilor religioase;
– anchete de identificare de soluții (Brainstorming, Delphy);
– anchete privind accesul la educație, mobilitate educațională, ocupațională și
socială inter și intragenerațională;
– anchete de piață (marketing), cererea și oferta de bunuri;
– ancheta asupra standardului economic, calitatea vieții, locuire, venituri, c onsum;
– anchete privind viața de familie, relațiile de cuplu, socializarea copiilor;
– anchete privind integrarea și participare socială; fenomene disruptive,
patologice.
– anchete de audiență a mijloacelor de comunicare în masă;
– anchete de istorie indi viduală (istorie orală);
– anchete de istorie socială (biografie socială sau istorie de viață).
– anchetele (sondajele) de opinie publică;

Acestea din urmă sunt anchete specializate pe studierea opiniei, dar care se
desfășoară pe eșantioane de populație. Astfel de sondaje se practică în domenii precum

43 cele legate de alegeri (anchete preelectorale), de opiniile și opțiunile politice, orientări de
valoare, preferințe culturale, de petrecere a timpului liber, studierea satisfacției și
fericirii, de evaluare a evenimentelor sociale și politice, pentru identificarea de soluții la
probleme sociale.
Autorii francezi Jean Stoetzel și Alain Girard în lucrarea “Sondajele de opinie
publică” (tradusă la Editura Științifică și Enciclopedică 1975) enumeră elementele de
fundamentare care dau precizie sondajelor de opinie publică, și anume:
– legea numerelor mari (determinarea mărimii eșantionului)
– calculul probabilităților (selecția persoanelor în eșantion)
– teoria atitudinilor (semnificația răspunsurilor)
– teoria int erviului (validitatea și fidelitatea răspunsurilor)
– echipamente de mare performanță (rapiditatea în execuție)
– tehnici de analiză a datelor (interpretarea răspunsurilor).

2.Tehnici și instrumente ale anchetei sociologice
Diferențierea principală a teh nicilor de anchetă se face în funcție de specificul
interacțiunii cercetător (operator) – subiect (i) din timpul culegerii datelor .
În acest caz interogarea reprezintă genul proxim, iar interacțiunile directe,
respectiv mediate sunt diferențele specifice ale tehnicilor de anchetă . Mai exact în prima
ipoteză, este vorba despre interacțiunea prin viu grai, desfășurarea de convorbiri pentru
adresarea / răspunsul la întrebări, adică tehnicile de interviu , în cel de al doilea caz,
interacțiunea este scrisă, se utilizează anumite formulare / fișe / chestionare pentru
adresarea / răspunsul la întrebări, tehnicile chestionarului. În interviu operatorul
consemnează / înregistrează răspunsul, la administrarea de chestionare subiectul este
acela care își consemnează răspunsul (chestionare autoadministrate).
Într-o cercetare anumită în care se utilizează ancheta se pot întâlni și situații în
care se face apel la ambele tipuri de tehnici, aplicate în variante diferite, inclusiv prin
combinarea tipurilor de interacțiune (cum este de exemplu, cazul administrării de
chestionare prin procedeul extemporalului) pentru valorificarea avantajelor fiecăreia
dintre ele.
În desfășurarea anchetei, cercetătorul trebuie să decidă ce tip de interacțiune
operator -subiect utilizează în cu legerea datelor. Interacțiunea directă este necesară atunci
când subiecții nu știu să citească și să scrie, respectiv o fac cu multă dificultate, nu se

44 cunosc suficient problematica și situațiile supuse cercetării (în faza de documentație
prealabilă); plan ul de anchetă este doar schițat, el se definitivează pe parcursul culegerii
datelor în funcție de răspunsurile subiectului; este necesară respectarea strictă a ordinii
întrebărilor; nu există vreo contraindicație a utilizării interacțiunii directe în sens ul că
prezența operatorului ar dăuna obținerii informației adecvate; se dorește combinarea
metodei de anchetă cu aceea a observației putea studia reacțiile subiecților; se urmărește
creșterea numărului de răspunsuri (reducerea refuzurilor) și reducerea tim pului alocat
desfășurării operației de culegere a informațiilor. După cum se constată, criteriile prin
care se decide utilizarea interviului ca tehnică de anchetă în culegerea informațiilor sunt
listate în ordinea de la strict necesar spre recomandabil. Nu trebuie pierdut din vedere
nici costul, de regulă mai mare, pe care îl presupune interviul comparativ cu interacțiunea
mediată. Această din urmă poate fi folosită dacă subiecții au suficiente abilități de citit și
scris; interacțiunea directă este contrai ndicată atunci când se studiază aspecte de natura
intimă, comportamente indeziderirabile, sau chiar de natură penală ale subiecților; tema
anchetei este suficient de interesantă pentru ca subiecții să răspundă; se poate aloca un
timp rezonabil de așteptare pentru returnarea chestionarelor de către subiecți.
Tehnica chestionarului . În anchetele sociologice în care interacțiunea cercetător
(operator) – subiect se realizează în scris sunt utilizate diferite tehnici ale chestionarului.
Aceasta presupune ca înai ntea trecerii la culegerea datelor să fie elaborate chestionarele
ce vor fi utilizate.
Chestionarul sociologic este instrumentul de cercetare al cărui conținut îl
reprezintă un set de întrebări, elaborate în prealabil în cadrul demersului de lucru adoptat ,
și prin care se concretizează indicatorii selectați pentru culegerea de informații. Cu alte
cuvinte, numim chestionar sociologic (științific) numai acel grup de întrebări care rezultă
dintr -o serie de operații de trecere de la o temă de interes la concep te și indicatori
empirici de cercetare. Prin urmare, elaborarea chestionarelor presupune parcurgerea unor
etape clar specificate ale proiectului de cercetare până la aranjarea succesiunii
întrebărilor, testarea lor prin ancheta pilot și definitivarea instr umentelor în vederea
multiplicării și administrării lor.
Datorită modului lor de alcătuire (cu întrebările dinainte formulate) chestionarul
poate fi atât autoadministrat, când subiecții răspund în scris la întrebări, cât și
administrate cu ajutorul operato rilor de interviu.

45 După conținutul lor, întrebările sunt de date factuale (caracteristici socio –
demografice ale persoanelor); de documentare (referitor la mediul social, politic,
economic, cultural etc.); de cunoștințe, de opinie (satisfacție, motivație, a spirații
intense) ; de percepție și evaluare a fenomenelor /evenimentelor / instituțiilor și
organizațiilor.
Important în legătură cu conținutul întrebărilor este statutul răspunsului pentru
fiecare caz în parte. La întrebarea factuală există un singur răsp uns, iar subiectul îl
cunoaște. Problema este dacă el dorește să îl comunice. Întrebarea de documentare are tot
un singur răspuns, dar obținerea lui depinde de gradul de informare al subiectului.
Întrebarea de cunoștințe, are și ea un singur răspuns bun și pe care cercetătorul îl
cunoaște deja, și se dorește testarea subiectului pentru a afla în ce măsură acesta cunoaște
și el răspunsul corect. Întrebarea de opinie are o mare varietate de răspunsuri acceptabile.
Uneori însă subiecții nu își exprimă propria opinie, fie că nu sunt create condiții
adecvate pe parcursul anchetei, fie doresc să își ascundă adevăratele opinii. Întrebările de
percepție și evaluare solicită o judecată obiectivă din partea subiectului asupra unor
proiecte, măsuri de adoptat, idei. R ăspunsul este influențat însă și de opiniile, așteptările
și interesele subiectului. Cu toate acestea astfel de răspunsuri sunt relevante pentru
cunoașterea stărilor de fapt, eventual pentru compararea cu date obiective, dar sunt
relevante și pentru aflare a stării de spirit a populației.
Prezența întrebărilor cu un anumit conținut în chestionare dau și denumirea
acestora din urmă: chestionar de date factuale, de cunoștințe, opinie, evaluare, respectiv
combinări ale lor.
Un alt criteriu de diferențiere a înt rebărilor se referă la formă : întrebări cu
răspunsuri precodificate (închise) / întrebări cu răspunsuri libere (deschise) /întrebări cu
răspunsuri mixte . Întrebările precodificate se utilizează atunci când cercetătorul cunoaște
plaja de răspunsuri posibile . Ele au avantajul că reduc durata de prelucrare a datelor, dar
au și dezavantajul că pot influența subiecții prin sugerarea de răspunsuri. Întrebările cu
răspuns liber se folosesc atunci când se urmărește răspunsul personalizat; există o
posibilă influenț are a subiectului prin simpla enumerare a răspunsurilor posibile; nu se
cunosc răspunsurile posibile; se dorește să e obțină exprimări personale ale subiecților.
Prin formele mixte se combină avantajele ambelor formulări ale întrebărilor.
Pe lângă conținut ul lor informativ întrebările îndeplinesc și alte funcții în
chestionar: de introducerea (obținerea cooperării subiectului și crearea condițiilor

46 propice culegerii datelor de la subiecți); filtru (de selectare a categoriilor de persoane
care răspund la un anumit număr de întrebări); bifurcate (de clarificare a unor răspunsuri
prin întrebări specifice); de control (prin duplicarea altor întrebări, sau în corelație cu
acestea se pot evita erorile și se obțin criterii de validare a datelor).
Modalitățile de ap licare a chestionarelor sunt de tip autoadministrare : poștale
(corespondență, inclusiv electronică), prin intermediul publicațiilor (presa scrisă, audio –
vizuală), prin interacțiunea mixtă (vizitarea subiectului la domiciliu pentru înmânarea și
recuperarea ulterioară a chestionarului sau procedeul extemporalului), interviu .
Procedeele autoadministrării sunt valide în condiții speciale: sunt chestionare de
date administrative și statistice de la organizații și instituții, sunt de mare interes public,
ceea ce determină populația să răspundă în număr suficient și de către toate categoriile
vizate. În condiții obișnuite ratele de răspuns de la populație nu depășesc 30% din
numărul chestionarelor trimise și se recuperează doar de la anumite segmente de
populație. Prin corespondență ulterioară (anunțuri multiple) se poate ajunge la creșterea
numărului celor care răspund. Interacțiunea mixtă poate asigura răspuns de la toți
subiecți vizați în cercetare (vezi chestionarul atașat ).

47 Reproducem în conti nuare fragmente din Chestionarul
Diagnozei pe tema calității vieții populației utilizat în cercetările I.C .C.V.

Institutul de Cercetare a Calitãții Vieții realizeazã
cercetãri asupra diverselor aspecte din societatea
româneascã și elaboreazã studii d e interes public.
Colaborarea populației este esențialã pentru
succesul activitãții noastre. Completând acest chestionar,
dvs. contribiți la cunoașterea condițiilor de viațã din țara
noastrã.
Alegerea dvs. s -a fãcut pe cale statisticã.
Rãspunsurile su nt confidențiale.

Vã mulțumim pentru
colaborare !

48 ÎN VIAȚA FIECĂRUIA INTERVIN O MULȚIME DE CONDIȚII ȘI
ÎMPREJURĂRI. ELE POT FI MAI BUNE SAU MAI PUȚIN BUNE.
MAI JOS SUNT MENȚIONATE O SERIE DE ASEMENEA ASPECTE. VĂ RUGĂM SĂ LE CARACTERIZAȚI, ÎN CEEA CE
VĂ PRIVEȘTE, ÎNCERCUIND CIFRA CORESPUNZĂTOARE. ALEGEȚI UN SINGUR RĂSPUNS LA FIECARE
ÎNTREBARE:
ATENȚIE ! Acolo unde nu este cazul, încercuiți cifra “98” (de exemplu dacă nu
aveți familie, sau daca nu lucrați ).
Foarte
proastă(e) Proastă(e) Satisfăcătoare Bună(e) Foarte
bună(e) Nu e
cazul
1 Sănătatea dvs. 1 2 3 4 5
2 Relațiile din familie 1 2 3 4 5 98
3 Locuința dvs. 1 2 3 4 5
4 Calitatea mediului 1 2 3 4 5
5 Condițiile de muncă 1 2 3 4 5 98
6 Relațiile cu vecinii dvs. 1 2 3 4 5
7 Veniturile familiei 1 2 3 4 5
8 Asigurarea apei potabile
în localitate 1 2 3 4 5
9 Asistența medicală
primită 1 2 3 4 5
10 Activitatea poliției în
localitatea dvs. 1 2 3 4 5
11 Calitatea învățământului
în localitatea dvs. 1 2 3 4 5
12 Informația pe care o
primiți prin mijloacele de
comunicare (presă, radio,
T.V.) 1 2 3 4 5
13 Calitatea transportului în
comun în localitatea dvs. 1 2 3 4 5
14 Posibilitățile existente de
petrecere a timpului liber
(de recreere) 1 2 3 4 5

15 CUM APRECIAȚI PREOCUPĂRILE S OCIETĂȚII PENTRU A -I AJUTA PE
CEI AFLAȚI ÎN NEVOIE,
ORFANI, BĂTRÂNI SINGURI, PERSOANE HANDICAPATE ?
1. Foarte proaste 2. Proaste 3. Satisfăcătoare 4. Bune 5. Foarte bune

49 CARACTERIZAȚI ÎN CONTINUARE, ALTE CONDIȚII DE VIAȚĂ :
Foarte
rău Rău Satis făcător Bun Foarte
bun
16 Modul în care primăria
administrează localitatea 1 2 3 4 5
17 Modul în care este condusă țara 1 2 3 4 5

Foarte
scăzută Scăzută Satisfăcătoare Ridicată Foarte
ridicată Nu e
cazul
18
Posibilitatea de a vă afirma în
viață (dvs.sau cei apropiați) 1 2 3 4 5
19 Accesibilitatea formelor
de învățământ dorite de
dvs. și de cei apropiați 1 2 3 4 5
20 Posibilitatea de a obține un loc de
muncă pe măsura intereselor și a
capacității (pentru dvs. și cei
apropiați) 1 2 3 4 5
21 Securitatea dvs. de acasă,
de pe stradă etc. 1 2 3 4 5
22 Măsura în care drepturile
dvs. sunt respectate 1 2 3 4 5
23 Măsura în care puteți
influența luarea deciziilor
în unitatea în care lucrați 1 2 3 4 5 98
24 Măsura în care puteți
influența luarea deciziilor
în localita tea în care trăiți 1 2 3 4 5
25 Posibilitatea de a avea un
cuvânt de spus pentru a
influența modul în care
este condusă țara 1 2 3 4 5

DACĂ V -AȚI ADRESA PENTRU REZOLVAREA UNEI PROBLEME
URMĂTOARELOR INSTITUȚII, CREDEȚI CĂ EA AR FI REZOLVATĂ ?

Cu sigur anță
da Probabil
da Probabil
nu Cu siguranță
nu
26 Primărie 1 2 3 4
27 Guvern 1 2 3 4
28 Poliție 1 2 3 4
29 Școală 1 2 3 4
30 Tribunal 1 2 3 4
31 Circa financiară 1 2 3 4

50 32 ÎN SITUAȚIA ÎN CARE AȚI FI AGRESAT PE STRADĂ SAU ÎN LOCURILE
PUBLICE, ÎN CE MĂSURĂ
AȚI CONTA PE AJUTORUL CELOR DIN JUR ?
1. Deloc 2. Puțin 3. Mult

33 LUÂND ÎN CONSIDERARE ÎNTREAGA SITUAȚIE, CÂT DE MULȚUMIT SUNTEȚI
DE VIAȚA DVS. DE ZI CU ZI ?

Foarte
nemulțumit Nemulțumit Nici
nemulțumit
nici mulțumit Mulțumit Foarte
mulțu mit
1 2 3 4 5

34 GÂNDINDU -NE LA VIITOR, CUM CREDEȚI CĂ VOR FI CONDIȚIILE DE
VIAȚĂ ÎN ROMÂNIA
PESTE 10 ANI, ÎN RAPORT CU PREZENTUL ?
Mult mai
proaste Mai proaste
La fel ca în
prezent Mai bune Mult mai
bune Nu pot
aprecia
1 2 3 4 5 98

CÂT DE MULȚUMIT SUNTEȚI DE :

Foarte
nemulțumit Nemulțumit Nici
nemulțumit,
nici
mulțumit Mulțumit Foarte
mulțumit Nu e
cazul
35 Profesia pe care
o exercitați 1 2 3 4 5 98
36 Locul de muncă
pe care îl aveți 1 2 3 4 5 98
37 Modul în care vă
petre ceți timpul
liber 1 2 3 4 5
38 Viața de familie 1 2 3 4 5 98
39 Veniturile pe
care le obțineți
personal 1 2 3 4 5 98
40 Viața politică din
țară 1 2 3 4 5
41 Relațiile dintre
oameni în
societate 1 2 3 4 5
42 Ceea ce ați
realizat până
acum în viață 1 2 3 4 5

51 43 ÎN VIAȚA OMULUI SUNT PERIOADE MAI BUNE ȘI MAI PUȚIN BUNE.
CARACTERIZAȚI STAREA
DVS. DIN ULTIMELE ZILE :
1. Nefericit (ă), chiat disperat(ă)
2. Supărări destul de mari
3. Am sentimentul că “ceva nu merge”, am avut unele necazuri
4. În general mă simt bine, deși am a vut mici probleme
5. Mă simt bine, fără probleme
6. Pe deplin fericit(ă), bucurii deosebite

44 ÎN ORICE SOCIETATE, UNII OAMENI SE CONSIDERĂ BOGAȚI, ALȚII SE
CONSIDERĂ SĂRACI. AVÂND ÎN VEDERE NUMEROTAREA DE LA 1 LA
10, DVS. UNDE VĂ SITUAȚI?
(încercuiți cifra din c ăsuța corespunzătoare)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Sărac Bogat

45 CUM ESTIMAȚI VENITURILE TOTALE ALE FAMILIEI DVS., ÎN RAPORT
CU NECESITĂȚILE ?
(alegeți o singură variantă)
1. Nu ne ajung nici pentru strictul necesar
2. Ne ajung numai pe ntru strictul necesar
3. Ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne putem permite cumpărarea unor
obiecte mai scumpe (mobilă și îmbrăcăminte de lux, mașină, casă etc.)
4. Reușim să cumpărăm și unele obiecte mai scumpe, dar cu eforturi
5. Reușim să avem tot ce ne tr ebuie, fără mari eforturi

46 CHELTUIELILE LUNARE ALE GOSPODĂRIEI DVS. (în lei)
SUMA( în
lei) CE SUMĂ V-AR MAI FI
TREBUIT PENTRU A
CUMPĂRA STRICTUL
NECESAR ?
ALIMENTE
BĂUTURI ALCOOLICE, ȚIGĂRI
ÎMBRĂCĂMINTE, ÎNCĂLȚĂMINTE
PENTRU LOCUINȚĂ: CHIRIE,
ÎNTREȚINERE, REPARAȚII, ABONAMENTE
TRANSPORT
ÎNGRJIREA SĂNĂTĂȚII

52 CULTURĂ, ȘCOALĂ, CĂRȚI, SPECTACOLE
PENSIE ALIMENTARĂ
ALTE CHELTUIELI
TOTAL CHELTUIELI

DACĂ RAPORTĂM CHELTUIELILE EFECTUATE ÎN GOSPODĂRIA DVS. ÎN
LUNA TRECUTĂ, LA VENIT URILE DIN ACEEAȘI PERIOADĂ, PUTEȚI SPUNE
CĂ (la codurile 3,4 și 5 se admit 1 – 3 răspunsuri) :

47 După efectuarea cheltuielilor ați reușit să economisiți o anumită sumă de bani
(suma economisită . . . . . . . . . . . . . . . . . . .lei )

48 Ați făcut faț ă cheltuielilor din luna trecută fără să apelați la alte rezerve și nu ați
economisit bani

49 Pentru a face față cheltuielilor ați apelat la sumne de bani pe care le -ați
economisit anterior
(suma consumată din aconomiile anterioare . . . . . . . . . . . . . . . . . lei.)

50 Pentru a face față cheltuielilor strict necesare din luna trecută, ați fost nevoit să
luați bani cu împrumut: ( suma împrumutată . . . . . . . . . . . . . . .lei)

51 Ați împrumutat bani pentru a cumpăra bunuri de folosință îndelu ngată
(suma împrumutată . . . . .. . . . . . . . . . .lei)

52 CÂTE CAMERE ARE LOCUINȚA DVS., CU EXCEPȚIA DEPENDINȚELOR ?
…………………….camere

VĂ ROG SĂ VĂ GÂNDIȚI LA LOCUL ÎN CARE TRĂIȚI, PRIN ACESTA
ÎNȚELEGÂND IMEDIATA APROPIERE/ VECINĂT ATE A CASEI/
APARTAMENTULUI. AVEȚI MOTIVE SA VĂ PLÂNGEȚI DE URMĂTOARELE
PROBLEME:
Foarte
multe Multe Nu așa
de multe Nu am
motive
53 Zgomot 1 2 3 4
54 Poluare 1 2 3 4
55 Lipsa accesului la un spațiu de recreere/spațiu
verde/parc 1 2 3 4
56 Apă de ca litate 1 2 3 4

53 ÎN PERIOADA URMĂTOARE, DE CE ANUME VĂ TEMEȚI CEL
MAI MULT, PENTRU DVS ȘI FAMILA DVS ?
Mult Puțin Deloc
57 Șomaj 1 2 3
58 Conflicte sociale 1 2 3
59 Lipsa de securitate personală datorită
criminalității 1 2 3
60 Creșterea prețurilor 1 2 3
61 Impozite 1 2 3

62 AVÂND ÎN VEDERE ÎNTREAGA SITUAȚIE, CUM CONSIDERAȚI CĂ SUNT,
ÎN PREZENT, CONDIȚIILE
DVS. DE VIAȚĂ (NIVELUL DE TRAI) COMPARATIV CU CELE DE ACUM
UN AN (iunie 2002) ?
1. Mult mai proaste, în prezent 4. Mai bune
2. Mai proaste 5. Mult mai bune
3. La fel ca anul trecut

63 DUMNEAVOASTRĂ ȘI FAMILIA DVS. CONSIDERAȚI CĂ AȚI FOST
AVANTAJAȚI SAU
DEZAVANTAJAȚI DE SCHIMBĂRILE DE DUPĂ 1989 ?
1. Hotărât dezavantajați 4. Mai degrabă avantajați
2. Mai degrabă dezavatajați 5. Hotărât avantajați
3. Nici avantajați, nici dezavantajați

64 CUM APRECIAȚI SCHIMBĂRILE DIN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ CE AU
AVUT LOC, DUPĂ 1989?
1. Hotărât negative 4. Mai degrabă pozitive
2. Mai degrabă negative 5. Hotărât pozitive
3. Undev a la mijloc

65 REFERINDU -VĂ LA GRUPURILE ETNICE, CONSIDERAȚI CA FIECARE
GRUP ETNIC SAU MINORITATE POATE TRĂI ÎN
CONFORMITATE CU PROPRIILE TRADIȚII ȘI OBICEIURI
1. Hotărât dezacord 4. De acord
2. Dezacord 5. Hotărât de acord
3. Nici acord, nici d ezacord 99. Nu știu

66 DVS., CA CETĂȚEAN AL ACESTEI ȚĂRI, VĂ SIMȚIȚI AMENINȚAT DE
CEVA ?
Hotărât da Da Nu-mi dau
seama Nu Hotărât nu
1 2 3 4 5

54 67 DACĂ DA, (codurile 1,2) ÎN CE CONSTAU ACESTE AMENINȚĂRI, DE ORICE
FEL AR FI ELE?
………………………………………………………………………………………………………………….. ……….
…………………………………………………………………………………………………………. ………………..

68 CE CREDEȚI CĂ AR TREBUI FĂCUT PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA
CONDIȚIILOR DE VIAȚĂ DIN ROMÂNIA ?
…………………………………………………………………………………………………………….. ………………
…………………………………………………………………………………………………………………. ………….
………………………………………

Bibliografie de referință
Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
și calitative . București: Editura Economică
Mărginean , Ioan, Precupețu Iuliana (coord., 2011), Paradigma calității vieții,
București, Editura Academiei Române

Întrebări de verificare
– Care este specificul anch etei sociologice?
– După ce criterii se pot clarifica anchetele sociologice și tehnicile acestora?

Temă
– Este ade cvată ancheta sociologică în cercetarea temei proiectului individual? Dacă da,
în ce constă utilizarea ei?

55 VI. ANALIZA DOCUMENTARĂ
ANALIZA DE CONȚINUT A DOCUMENTELOR SOCIALE

1. Specificul analizei de conținut

Anal iza de conținut este un tip (varianta) de metodă de analiză documentară.
Caracteristica generală a oricărei analize documentare este aceea că ea se aplică
informației deja existente în diverse documente fie că acestea sunt preexistente cercetării
desfășura te la un moment dat, fie că sunt produse chiar prin cercetarea respectivă. Este
vorba de tratamente specifice, în variante cantitative sau calitative, aplicate în funcție de
natura informațiilor de interes și obiectivele urmărite într -o cercetare sau alta.
Într-adevăr, analiza documentară se realizează printr -o varietate de metode, de la
analize statistice simple la cele foarte sofisticate, de la abordări teoretice ale unui text la
analize cantitative ale informației de natură calitativă (A.Mucchielli „Dicț ionar al
metodelor calitative în științele umane și sociale”, 1996, traducere Editura Polirom,
2002).
Cât privește analiza de conținut ea constă în modalități de cuantificare (descriere
cantitativă) a informației calitative (texte, înregistrări, imagini e tc.) „în termenii unor
categorii predeterminate„ (A. Bryman „Social Research Methods”, Oxford Press, 2001).
Prin categoriile de analiză se urmărește să se surprindă conținutul manifest și / sau latent
al documentelor (mesajelor), cu scopul de a face infere nțe privind semnificațiile lui la
nivel individual, grupul sau societal.
Istoria metodei analizei de conținut (unii autori o numesc tehnică, dar este evident
că avem de -a face cu un tip de metodă de analiză documentară, alături de cele de analiză
statistic ă aplicabile informației de natură cantitativă) în cercetarea socială începe în
primele decenii ale secolului al XX -lea, după foarte mulți ani de utilizare (fie și în
ipostaze relativ rudimentare) în domeniul jurnalisticii, al cenzurii presei și apoi în cr itica
literară, în analizele de folclor etc. (Philip Stone et al „The General Inquirer. A Computer
Approach to Content Analysis”, MIT Press, 1966).
Prin lucrările mai multor specialiști (Lasswell, Berelson, Woples, Lazarsfield,
Merton, Leites, Poll, Kapl an, Goldsen) de dinaintea și din timpul celui de al II -lea război
mondial s -au pus bazele analizei de conținut în cercetarea socială. Totodată, la mijlocul
secolului trecut s -au formulat și critici dintre cele mai severe la adresa manierelor relativ

56 simpli ste de analiză a conținutului comunicării în „cercetări administrative ghidate de
fascinația pentru numărare” (Ph. Stone et al). Este vorba de faptul că analizele se
rezumau la inventarierea conținutului manifest al documentelor, cuvinte și expresii cheie,
eventual clasificarea acestora în funcție de orientarea favorabilă/ nefavorabilă/ negativă
față de o temă, idee, instituție, persoană etc.
De altfel tocmai deceniul al VI -lea al secolului trecut poate fi considerat a fi
marcat schimbări radicale în efectu area analizei de conținut prin dezvoltările teoretico –
metodologice și aplicațiile în varii domenii din științele sociale. În acest context se
înscrie și publicarea de lucrări de referință pentru analiza de conținut cum a fost
și aceea a lui B.Berelson: C ontent Analysis in Comunication Research, 1952.
În scurt timp se vor înmulți abordările conținutului latent al documentelor
(mesajelor), de la proceduri ce cuantificare deschisă la diverse aplicații prin care se
realizează un tratament mai sofisticat legat de intensitatea orientărilor
favorabile/nefavorabile, prin utilizarea de scale în atribuirea de valori diverselor
conținuturi, se va face apel la criterii complexe de analiză, după cum se vor dezvolta
diverse modalități de construcție de indici în prelucr area și interpretarea rezultatelor
studierii documentelor. Cu toate acestea, nici în prezent nu se poate susține că s -ar fi
atins un nivel satisfăcător de diversificarea a procedeelor de cercetare a conținutului
documentelor calitative pentru a se răspunde la nevoile practicii sociale în diferite
domenii de activitate. Se impune să consemnăm și faptul că metoda analizei de conținut
are un caracter mult mai personalizat, comparativ cu alte metode utilizate în cercetarea
socială. De aici și pericolul extrem d e mare al subiectivității în analiza de conținut și
vehicularea unor așa -zise rezultate de cercetare cu o întemeiere relativ redusă. Din aceste
motive, se insistă pe necesitatea unor activități controlabile și replicabile și a se putea
atinge niveluri acce ptabile de încredere în rezultatele obținute printr -un demers sau altul
de analiză de conținut. Așa cum vom arăta într -un paragraf distinct, este vorba de o cât
mai bună definire a categoriilor de analiză și aplicarea lor prin procedee sistematice de
lucru .
Prin analiza de conținut se poate sintetiza și clasifica informația conținută în diverse
documente de tipul actelor normative, scrisori de la cetățeni, interviuri, bibliografii
sociale etc.
Problema fu ndamentală ce trebuie rezolvată în acest dom eniu, ca și în oricare
altul, privește constituirea unor sisteme de categorii adecvat e, dezvoltate pe baze

57 teoretice solide astfel încât, rezultatele ce se obțin după efectuarea analizei să conducă la
cunoștințele care ar putea orienta ulterior și acțiunil e.
În același timp se impune să avem în vedere dacă analiza de conținut este metoda
singulară utilizată sau se combină cu alte metode și ce rol are ea într -o eventuală
triangulare de metode. Respectiv are rol de documentare prealabilă, în vederea
concretiz ării temei și a obiectului de cunoscut, este încorporată în fluxul principal de
cercetare (rol substanțial) sau are un rol concluziv, confirmatoriu -explicativ.

2. Etapele analizei de conținut
a. Tema și documentele de cercetat
Inițierea unei analize de c onținut a documentelor sociale se produce în modalități
diferite. Pe de -o parte, identificăm situații pe în care se pleacă de la o temă de cercetare și
se identifică documentele relevante, iar pe de altă parte, punctul de pornire îl constituie
chiar docume ntele de interes la un moment dat. Totodată, mai trebuie stabilit dacă se
realizează studiul tuturor documentelor identificate sau a unei părți a acestora (lot,
eșantion) și dacă documentul este abordat în manieră exhaustivă sau selectivă. Toate
aceste ele mente influențează constituirea demersului e cercetare și îl particularizează.
Atunci când inițierea aplicării metodei se face printr -o temă anume de interes,
apare problema reprezentativității documentelor, dacă cele pe care le identificăm, sunt
într-adevăr cele mai indicate pentru a acoperi acea temă. Resursele umane și materiale
ce pot fi implicate în cercetare se constituie în factori ce influențează decizia asupra
volumului și diversității documentelor supuse atenției. În orice caz, este de mare
impo rtanță să se realizeze o cât mai completă definire a universului cercetării (totalitatea
documentelor relevante pentru temă), selecția documentelor efectiv studiate să urmeze
proceduri acceptate în cercetarea socială, cu specificarea gradului de reprezenta tivitate,
respectiv a erorilor asumate, iar în interpretarea rezultatelor să se țină cont de toate
consecințele deciziilor luate.
Cât privește gradul de acoperire (utilizare) a unui document într -o cercetare, el se
întemeiază pe obiectivele urmărite. Aces tea din urmă putând conduce la o selectivitate a
conținutului documentului sau, dimpotrivă, la necesitatea studierii lui exhaustive.
b. Categoriile de analiză
Prin categoriile de analiză se operaționalizează tema, conceptele implicate și
obiectivele urmăr ite în cercetare. Categoriile de analiză sunt indicatorii utilizați în

58 culegerea informațiilor. Elaborarea categoriilor de analiză presupune realizarea operației
de cuantificare, de descriere cantitativă a conținutului. De altfel această activitate dă și
denumirea metodei analizei de conținut, ca descriere cantitativă a unor informații de
natură calitativă din documentele sociale.
Identificăm două variante de lucru în elaborarea categoriilor de analiză: una
normativă și alta descriptivă.
Elaborarea categ oriilor pe cale normativă , prin operaționalizarea temei și
obiectivului de interes în cercetare. Se urmărește să se evalueze în ce măsură un
document răspunde la anumite obiective, orientări pe care este de presupus că trebuie să
le aibe în vedere, eventua l cum sunt îndeplinite o serie de cerințe impuse (sarcini,
obligații). Așa de exemplu, dacă avem de -a face cu un document pe tema politicilor de
reinserție socială a persoanelor care au comis infracțiuni, atunci se va putea urmări dacă
politicile respectiv e sunt fezabile, clar formulate, sunt specificate mijloacele de utilizat în
aplicarea politicilor, modalitățile de intervenție, logistica necesară (programe, proiecte,
servicii etc.).
La rândul său, elaborarea categoriilor pe cale descriptivă se realizeaz ă în urma
lecturii textului. De această dată se are în vedere ca sistemul de categorii să permită
sesizarea informației din document atât prin abordările de tip exhaustiv cât și să acopere
tema în abordările selective ale conținutului în raport cu ipotezel e de lucru. Se identifică
practici diferite de codificare, de la selecția cuvintelor, expresiilor cheie, la expresii
deschise.
Atunci când documentele analizate sunt de mică întindere: declarații, reclame
publicitare, sloganuri electorale, răspunsuri la î ntrebări libere din chestionare, și
interviuri etc., procedeele de lucru sunt cele specifice activității de codificare
(postcodificare) a oricărei informații de natură calitativă. Chiar și în aceste situații mai
simple sunt necesare însă sisteme complexe d e codificare, cu mai multe niveluri. Cu atât
mai mult sporește dificultatea elaborării categoriilor de analiză pentru documentele de
mare întindere, cu teme și conținuturi diverse.
Având în vedere diversitatea documentelor supuse analizei de conținut.
Categoriile de analiză se pot referi la : fapte, acțiuni, evenimente, obiective, dorințe,
metode, idei, valori etc.; pozițiile adoptate în document față de evenimentele respective:
reale/false; acordul/dezacordul; pozitiv/negativ; modalitățile de argumentații le adoptate
în document etc. În evaluarea de către cercetător a semnificațiilor conținutului și

59 consecințelor sale în elaborarea categoriilor de analiză de conținut, deci a instrumentelor
de lucru, cercetătorul trebuie să facă apel la strategii specifice d e analiză a validității și
fidelității acestora.

c. Unități de conținut (de înregistrare) și de context
Unitățile de conținut sunt părți ale documentului (mesajului) ce sunt analizate la
un moment dat. Din acest motiv ele mai sunt denumite unități de înr egistrare și sunt de
natură gramaticală (cuvânt, propoziție, frază) sau nongramaticală (rând, paragraf,
pagină, capitol), iar în extremis chiar documentul (mesajul) în întregul său.
La fixarea dimensiunii unității de înregistrare ca cea mai mică parte ce se
analizează dintr -un document, trebuie avut în vedere ca acesta să permită o determinare
cu cât mai mare acuratețe a conținutului documentelor în raport cu tema și obiectivele
urmărite. În principiu, dimensiunile mai mici ale unităților de înregistrare ar trebui să
permită o determinare mai exactă a conținutului acestuia. Totuși acest fapt nu se produce
automat pentru orice tip de document, iar în unele cercetări nici nu este necesară țintirea
celor mai mici unități de înregistrare posibile, care evident vor ridica și costurile. Prin
încercări succesive se stabilește dimensiunea optimă a unității de conținut astfel încât să
se mențină acoperirea adecvată a documentului și să nu se încarce inutil volumul de
lucru. Ca regulă generală, creșterea dimensiunii unității de înregistrare este permisă atâta
timp cât nu se reduce precizia informației care rezultă în raport cu obiectivele urmărite.
Mai exact, pentru unul și același obiectiv, informația trebuie să rămână stabilă prin
trecerea de la o dimensiune mai mic ă la alta mai mare a unităților de conținut, respectiv
ar trebui să se câștige în plan informațional prin diminuarea întinderii lor. În funcție de
prezența/absența unei teme într -o unitate de înregistrare, aceasta din urmă este
considerată în legătură sau fără legătură cu tema.
La rândul lor, unitățile de context sunt tot părți din document, dimensiunea lor
este mai mare sau cel puțin egală cu aceea a unităților de înregistrare. Unitățile de context
sunt necesare mai ales atunci când unitățile de înregist rare sunt relativ mici (propoziție
pentru cuvânt; fraza pentru propoziție), servesc la precizarea mai bună a semnificației
conținutului comunicării și într -adevăr de multe ori semnificațiile unor cuvinte, dar și ale
unor propoziții, se pot determina doar î n contextul în care ele apar, propoziția, fraza sau
chiar pe spații mai mari de text (mesaj).

60 d) Măsurarea (determinările cantitative). În această etapă avem de -a face cu efectuarea
de operații de cercetare asupra documentelor de interes. Operațiile de m ăsură sunt în
directă legătură cu activitățile anterioare pregătitoare și mai ales cu sistemul categoriilor
de analiză a conținutului documentelor. Cele mai simple operații de determinare
cantitativă se referă la numărarea unităților de înregistrare în car e se regăsesc categoriile
specificate; respectiv utilizarea diferitelor unități fizice pentru exprimarea după caz a
duratei, lungimii, suprafeței etc. pentru un document, mesaj sau o temă din cadrul
acestora. În unele analize, aceste operații de măsurare s unt și singurele ce se realizează.
Totuși, de abia dacă se poate accepta că așa ceva ar constitui analize de conținut, chiar
dacă se realizează mult mai mult decât simpla sintetizare (cu cuvinte mai puține) a
lecturării unui text (și ea prezentată uneori c a o analiză de conținut).
Într-o analiză de conținut cât de cât dezvoltată se are în vedere o raportare a
categoriilor de analiză la unitățile de înregistrare cu scopul obținerii de informații
sistematice de caracterizare a conținutului documentelor (mesa jelor). De fapt, fiecare
unitate de înregistrare este confruntată succesiv cu toate categoriile de conținut și
urmează să primească tot atâtea șiruri de valori câte niveluri (clasificări) distincte de
categorii au fost elaborate. Altfel spus pentru atribui rea valorilor, un document este
parcurs de atâtea ori câte sisteme de categorii sunt utilizate în analiza conținutului și de
fiecare dată se atribuie valori pentru unitățile sale de înregistrare, în funcție de sistemul
(sistemele) de categorii de analiză a vute în vedere. Rămâne să fie decis dacă aceste
parcurgeri repetate se fac pe segmentele de document, când unitățile de înregistrare sunt
analizate de n ori, potrivit dimensiunii sistemului de categorii, sau se fac pe documentul
ca întreg, revenind la o an umită unitate de înregistrare la fiecare parcurgere a
documentului.

e) Ultima etapă, cea de finalizare a analizei de conținut, se referă la prelucrarea și
analiza informațiilor, redactarea raportului de cercetare.

Un exemplu de analiză de conținut se poa te referi la articolele din presă
referitoare la serviciile de asistență socială . Putem fii interesați de clasificarea
temelor, argumentațiilor sau soluțiilor propuse într -un domeniu sau altul . Totodată
cererile înaintate autorităților cu atribuțiuni în do meniul asistenței sociale și
memoriile personale sunt documente de interes pentru analiza de conținut.

61 În concluzie, subliniem faptul că analiza de conținut se dovedește a fi o metodă
viabilă de cercetare socială. De la algoritme de lucru relativ simple, specifice diferitelor
analize de frecvență, prin care se urmărește cel puțin inventarierea cuvintelor și
expresiilor cheie dintr -un text (mesaj) pentru a se răspunde la întrebări de tipul: În ce
constă un anumit document social? Ce îl preocupă pe autorul documentului? Prin ce
elemente se prezintă o temă? Care este nivelul de educație, cultură a autorului unui
document?; la abordări sofisticate prin care se surprinde intensitatea unor luări de poziție
față de un eveniment, o idee, un program la evaluări ale implicațiilor unor informații
conținute în documente, la surprinderea structurilor comunicării etc, aplicații ale analizei
de conținut sunt de reală importanță pentru cunoaștere.

Bibliografie de referință
Chelcea Septimiu (coordonator , 1986 ), Semnificaț ia documentelor sociale , Editura
Politică, București.

Întrebări pentru verificare:
– La ce nevoi de cercetare răspunde metoda analizei de conținut?
– Care este specificul analizei de conținut ?

Temă
– Este adecvată analiza de conținut în cercetarea temei proiectului individual? Dacă da, în
ce ar consta utilizarea ei?

62 CERCETAREA CALITATIVĂ
APLICAȚII -ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Deseori în domeniul asis tenței sociale sunt utilizate mai frecvent anumite metode
de cercetare pentru a surprinde cu mai multă acuratețe specificitatea domeniului. De
exemplu, abordarea fenomenului copiilor institutionalizati poate face apel la cercetarea
de tip calitativ prin prezentarea unor studii de caz utilizând analiza documentelor sociale
și interviul semistructurat.
Anal iza calitativă implică ,,folosirea și colectarea unor varietăți de materiale
empirice – studii de caz, experință personală și introspectivă, povestirea vieții, interviul,
observația, texte istorice, materiale vizuale, astfel încât să descrie momente obișnu ite și
deosebite din viața indivizilor precum și semnificațiile lor” (Denzin și Lincon, 1994, 2,
apud Chelcea, 2001, 60). Astfel, John W. Creswell (1998, 15) consideră că ,,cercetarea
calitativă este un demers de înțelegere bazat pe tradiții metodologice d istincte, care
explorează o problemă socială sau umană. Cercetătorul construiește o imagine holistă și
complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiecțiilor și își
conduce studiul său în mediul natural ” (Chelcea, 2001, 62). Ace st tip de cercetare are o
abordare multidisciplinară și transdisciplinară, pluriparadigmatică și multimodală, care
presupune studierea subiectului în cadrul natural de viață în scopul înțelegerii
seminificațiilor importante pentru acesta; s -ar putea spune că face apel mai degrabă la
cuvinte și mai puțin la numere.
În Dicționarul metodelor calitative in stiintele umane si sociale , aflat sub
coordonarea lui Alex Mucchielli (2002), Pierre Paille arăta că „expresia de cercetare
calitativă desemnează orice stu diu empiric în știintele umane și sociale care are
următoarele cinci caracteristici:
 Cercetarea este concepută într -o masură comprehensivă,
 Abordează obiectul de studiu într -un mod deschis și amplu,
 Include o culegere de date cu ajutorul metodelor calitat ive, care nu implică în
momentul culegerii nici o cuantificare,
 Dă prilejul unei analize calitative a datelor, unde cuvintele sunt analizate direct
prin intermediul altor cuvinte, fara a fi trecute printr -o operatie numerică,
 Vizează o teorie sau o povesti re nu o demonstrație” (p. 55)

63 Cercetarea calitivă este caracterizată prin urmatoarele calificative:
comprehensivă, holistă, inductivă, naturalistă, ecologică, umanistă, ancorată empiric,
potrivită unor analize fine a complexității fenomenelor, sensibilă l a evenimentele
studiate, atentă la fenomene precum marginalizarea sau excluderea etc. (idem, p.56)
Schematic relațiile de subordonare:
METODĂ ANCHETĂ

TEHNICĂ INTERVIU

PROCEDEU EXTEMPORA
L

INSTRUME
NT GHID DE
INTERVIU

 Metodele clasice prin care colectăm date de natură calitativă
– Observația (participativă)
– Interviu (în profunzime)
– Focus -grupurile

 Studiul de caz: Complex de metode calitative de colectare și analiză a datelor
STUDIUL DE CAZ
Studiul de caz – Strategie de cercetare
 Științe în care este folosit: asistență socială, psihologie, sociologie, științe
politice, economie, antropologie ș.a.
 Utilitatea studiului de caz:“… permite cercetătorilor să extragă
caracteristicile evenimentelor din viața reală, cum ar fi ciclurile d e viață
individuale, procesele organizaționale și manageriale, schimbările din
vecinătăți …” (Yin, 2005, 18)

Când și de ce ați folosi Studiul de caz ?
 Trei condiții:
– Forma / tipul întrebării de cercetare
– Controlul cercetătorului asupra evenimentelor

64 – Contemporaneitatea fenomenelor studiate

Studiul de caz este o modalitate calitativă de abordare a domeniului socio -uman
(Chelcea, 2007, p. 598) și este definit ca „o investigație empirică prin care se
investighează un fenomen contemporan în contextul său din viața reală, în special atunci
când granițele între fenomen și context nu sunt foarte bine delimitate” (Yin, 2005, p. 30).
Scopul alegerii studiului de caz pentru a fi metoda mea de cercetare constă în
„descoperirea interacțiunilor, evenimentelor, expl icațiilor, interpretărilor și conexiunilor
cauză -efect noi și neobișnuite” (Hays, 2004 apud Chelcea, 2007, p. 601).
Avantajele și dezavantajele studiului de caz ca metodă de cercetare provin din trei
criterii principale și anume:
1. tipul de întrebări pe care le folosim,
2. controlul pe care cercetătorul îl are asupra laturii comportamentale și
3. contemporaneitatea sau istoricitatea faptelor sociale abordate ( idem, p. 17).
Prin urmare, întrebările care determină cercetătorul să aleagă studiul de caz ca metodă de
cercetare sunt „cum” și „de ce”, datorită caracterului explicativ pe care îl introduc
acestea, care se pliază bine pe caracterul metodei de cercetare alese. Precizăm de
asemenea că metoda studiului de caz este folosită în analizarea unor fenome ne din
prezent ce comportă anumite caracteristici relevante asupra cărora cel care efectuează
cercetarea nu poate deține controlul ( idem, p. 23 -24).
Prejudecăți privind studiul de caz
 Lipsa de rigoare
 Biasuri există în folosirea oricărei metode
 Prezentarea informațiilor se face doar obiectiv
 Baze insuficiente pentru generalizare
 Se pot face studii pe cazuri multiple

65  Generalizările sunt în direcția ipotezelor de cercetare, nu a populațiilor
studiate
 Scopul este de a extinde și generaliza teorii, nu de a gene raliza statistic
Caracteristici
 – investigație empirică
 Prin care se studiază fenomene contemporane în contextul vieții reale
 Care se bazează pe surse și metode multiple de colectare a datelor
 Care necesită elaborarea anterioară a ipotezelor prin intermedi ul cărora se
dirijează colectarea și analiza datelor
Tipuri de design pentru studiile de caz (dupa R. Yin, p.59)

Tipuri de design pentru un caz individual
 Cazul reprezentativ / tipic
 Surprinde circumstanțele și condițiile unei situații comune în viaț a de zi
cu zi
 Cazul crucial / critic
 Pentru confirmarea / extinderea / punerea la îndoială a unor teorii cu
explicații cauzale clare și circumstanțe în care sunt considerate adevărate
 Cazul extrem / unic
 Analiza și documentarea cazului merită realizată da torită rarității acestuia
 Cazul revelator
 Oferă posibilitatea de a studia fenomene obișnuite / curente, însă greu
accesibile
 Cazul longitudinal

66  Presupune studierea aceluiași caz în două sau mai multe momente diferite
de-a lungul timpului
Replicarea cazuri lor
 Când este necesară replicarea cazurilor sau folosirea cazurilor multiple?
 În momentul în care se dorește confirmarea rezultatului unui caz (similar
experimentelor multiple)
 Cazurile rare, critice, revelatoare, sunt folosite cu precădere în studii de
cazuri individuale
 Tipuri de replicare
 Cazurile prezic rezultate similare (replicare literală)
 Cazurile prezic rezultate diferite, dar din motive previzibile ( replicare
teoretică)
 Diferență față de eșantionare
 Se folosește când cercetătorul dorește să stabil ească predominanța sau
frecvența unui fenomen
Surse pentru colectarea datelor
 Documente
 Scrisori, memorii, procese verbale, documente administrative, studii sau
evaluări, articole …
 Arhive
 Registre, diagrame, bugete, hărți, grafice, liste, documente per sonale, date
de sondaj …
 Interviuri
 Observații
 Directe sau participative
 Artefacte fizice
Studiul documentelor ne ajută să verificăm diferite date reieșite din
conversații, putem descoperi elemente suplimentare care verifică informațiile generate
din a lte surse și putem trasa concluzii în legătură cu situațiile studiate (Yin, 2005, p.
111). Documentele sunt de două categorii: scrise și nescrise; cele scrise se concretizează
în documente cifrice și necifrice, iar acestea individual pot fi publice sau per sonale,
oficiale sau neoficiale (Chelcea, 2007, p. 510 -511).
Principii de colectare

67 În realizarea oricărui studiu de caz se dorește a fi folosite mai multe surse
care să îi dea cercetătorului putința de a trata aspectele de interes ale cercetării într -o
modalitate amplă și completă. Această tehnică de utilizare a mai multor surse poartă
denumirea de triangulare.
 Folosirea unor surse multiple
 Patton (1987, in R Yin, p.124) a precizat mai multe tipuri de triangulare
pentru realizarea unor evaluări:
– triang ulare de date,
-triangulare între cercetători,
-triangulare de teorii (a perspectivelor asupra aceleiași serii de date),
– triangulare metodologică,
Astfel, datele cercetării prin metoda studiului de caz pot fi generate prin
interviuri, observație di rectă sau participativă, analiza de documente, artefacte fizice și
studiul arhivelor (idem, p. 107).
 Crearea unei baze de date
 Menținerea unei succesiuni logice a datelor
INTERVIUL
Caracteristicile interviului
 Metodă calitativă
 Colectează informații cu privire la experiențele, gândurile și sentimentele
oamenilor
 Spre deosebire de observație, contextul social este descris în mod indirect
 Scopul
 Dezvoltarea unei imagini comprehensive în legătură cu atitudinile,
acțiunile și cadrul de desfășurare a acestora în termenii celui intervievat
 Conținut
 Întrebările sunt formulate fără răspunsuri prestabilite
 Durata interviurilor poate fi destul de lungă (peste o oră, în funcție de
profunzime, într -una sau mai multe întâlniri)

68  Structurat într -un plan prestabilit – “ghid cu întrebări”; semi -structurat
(“ghid cu teme”)
 Ghidul – instrument care asigură acoperirea temelor cheie
 Eșantionarea
 Neprobabilistă, însă folosind criterii de selecție
 Structura interviului
 Teme de discuție cu întrebări principale
 Întrebări scurte, succinte
 Detaliile pot fi solicitate ulterior prin întrebări non -directive care solicită
lămuriri
 Menținerea relației cu intervievatul
 Câteva considerații:
 Timpul este valoros
 Tratarea cu respect
 Confidențialitatea datelor
 Explicarea scopului interviului
 Consimțământul informat
Planificarea interviului
 Aspecte importante:
– Decideți pe cine vreți să intervievați
– Explicați scopul
– Pregătiți interviul: documentare privind temele discuției, suportul de
înregistrare
– Folosirea obiectelor ajutătoare: fotografii, etc.
– Creați un cadru adecvat
– Înregistrați povestirea
– Fiți sensibil, reflexiv, un bun ghid
– Ascultați cu atenție
– Fiți recunoscător
 Realizarea interviului
– Întrebări posibile
– Nașterea și familia de origine
– Tradițiile și contextul cultural

69 – Factori sociali: comu nitatea, contextul de viață
– Educația
– Iubirea
– Munca
– Evenimente și perioade istorice
– Pensionarea
– Viața interioară, conștiința spirituală
– Influențe majore asupra vieții
– Viziune asupra viitorului.
Focus -grupul
 Ce este?
 Grup de persoane format de cercetător c u scopul de a colecta informații pe
o temă
 Caracteristici
 Durată: maxim 2 ore (cu pauze)
 Mărime: 7 -10 persoane
 Participanții nu se cunosc
 Grupuri omogene vs grupuri eterogene
 Eșantionare
 Neprobabilistă, folosind criterii de selecție
 Punct de saturație

Povestea vieții. Ce este?
 Metodă de cercetare calitativă
 Permite colectarea de date despre esența subiectivă a întregii vieți a unei
persoane
 Etape
 Intervievarea
 Transcrierea interviurilor
 Redarea poveștii folosind cuvintele persoanei care o narează

Biblio grafie
– Atkinson, Robert. (2006). Povestea vieții. Interviul . Iași: Editura Polirom

70 – Babbie, Earl. (2010). Practica cercetării sociale . Iași: Editura Polirom,
– Chelcea, Septimiu. [2001](2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative și calita tive. București: Editura Economică
– Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan și Cauc, Ion. (1998). Cercetarea sociologică.
Metode și tehnic i, Deva, Editura Destin
– Krueger, R., Casey, M.A.(2005), Metoda focus -grup. Ghid practic pentru
cercetarea aplicată , Editura Polirom, Iași
– Mucchielli, Alex (2002), Dicționarul metodelor calitative in stiintele umane si
sociale , Editura Polirom, Iași
– Mărginean I, Vasile M. (coord., 2015), Dicționar de calitatea vieții, Editura
Academiei Române, București
– Yin, Robert K. [2003] (2005). Studiul de caz. Designul, analiza și colectarea
datelor. Editura Polirom, Iași
– bibliotecavirtualadesociologie.ro