Metodologia Cercetarii In Psihologie Si Pedagogie

Metodologia cercetarii in psihologie si pedagogie

Suport de curs

1. Problematici metodologice

Omul este ființa care în viața de relație depinde în mod esențial de ceilalți și în virtutea acestui fapt formarea, fiabilitatea și vocația sa nu pot fi explicate în afara acestui aspect. Individul se formează și își dezvoltă personalitatea în cadrul unui proces continuu de asimilare a experienței sociale într-o diversitate nelimitată de conținuturi și forme. Înțelegerea poziției sale în diferite situații și a adecvării răspunsurilor sale, înseamnă surprinderea modului în care se prelucrează informațiile furnizate de mediul înconjurător. Perceperea celuilalt e mult mai bogată în conținut și încărcătură afectivă. Imaginea noastră despre celălalt nu poate corespunde decât parțial realității. Caracterul interactiv al percepției altei persoane este o sursă de distorsiune, iar în relațiile de interacțiune cu semenii sunt antrenate conjunctural componentele naturii psihosociale ce pot fi exprimate în situația respectivă. Analizat în totalitatea sa ca ființă psihosocială omul nu va putea fi înțeles decât prin abordări în multiple planuri (cu tehnici variate și complexe de examinare).

Complexitatea obiectului de cercetare al psihologiei, natura ideală subiectivă a psihicului are repercursiuni asupra cercetării. Cu toate că ne interesăm în principal de om, căruia dorim să-i reflectăm caracteristicile specifice de natură distinctivă, nu putem evita extrapolarea lumii animale, pentru a verifica dacă trăsăturile specifice umane nu se regăsesc și la alte specii. Metodele folosite în psihologie s-au constituit în timp, ele fiind împrumutate din aria științelor înrudite. Din științele naturii și biologice a căutat să deducă și să compare comportamentul insectelor și animalelor, cercetări ce prezintă un deosebit interes pentru înțelegerea psihismului uman în formele sale elementare. Karl von Fresh împreună cu elevul său Martin Leudoner au putut arăta modalitatea în care se codifică în activitatea motorie informațiile utile pentru albinele muncitoare de direcția și distanța față de o sursă de hrană. Urmărin comportamentul cimpanzeilor s-au pus în evidență structuri sociale, masculul dominant, femela dominantă, s-a putut observa comportamentul acestora de a-și dărui afecțiunea, de a subjuga, de a domina. Maniera de creștere a renilor ne duce cu gândul la comparația cu modul de educare al oamenilor (Van Lewick – Goodall, J. 1985). Psihologia se înrudește și cu științele sociale prin studiul condiționării sociale a psihicului uman, a manifestărilor diverselor grupuri și comunități sociale.

În realizarea obiectivelor științifice ale psihologiei metodele la care apelează dețin un loc important. În ultimul timp se urmărește o explicație cât mai riguroasă și mai exactă a cunoașterii și descoperirii științifice ceea ce a condus la formarea, transformarea și perfecționarea continuă a metodei științifice.

2. Delimitarea conceptuală

În orice demers științific, cercetătorul direcționează cercetarea prin prisma principiilor teoretice și științifice de la care pornește, al căror adept este. Fiecare școală sau orientare își are propria metodologie de cercetare. Răspunsurile la toate aceste întrebări deschid drumul către noi probleme: ce se întâmplă; ce semnifică, care sunt determinanții funcționali ai comportamentelor etc. În unele concepții metodologice este considerată identică cu modelul de cercetare dintr-un studiu incluzând informațiile și metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse generând confuzie deoarece pot exista tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există. Pe de altă parte metodologia este construită pe baza principiilor teoretice, oferind un ghid de cercetare, astfel încât ea rezultă din teorie și nu din modelul ce cercetare. Culegerea datelor s-a perfecționat în ultimul timp cu ajutorul tehnicii. Mărimea și natura unităților alese poate fi variabilă în funcție de scopurile urmărite. Alegerea cercetătorului și practicianului a unor metode de investigație este condiționată de: fidelitatea procedeului – două persoane abordând aceeași temă prin aceleași metode trebuie să ajungă la rezultate similare, precum și de economia procedeului – interesul obținerii rezultatului să fie în raport cu eforturile angajate. Metoda nu este numai un simplu instrument de obținere a unor date ci și un demers logic ce deschide calea cunoașterii. Metoda de cercetare reprezintă modul specific de investigare al realității și scopul cunoașterii și transformării ei, având un caracter instrumental de intervenție, de informare, interpretare și acțiune. B.D.Shmith caracterizează metoda științifică: ca fiind sistematică, formală și obiectivă urmărind seturi de reguli prin care se menține formalitatea științifică; este precisă pentru că măsoară cu atenție observațiile, conducând la reproductibilitate ceea ce îi conferă acuratețe și sens.Metoda se conturează din permanentele întrebări – provocări ale unei cercetări științifice, în care se găsește „amprenta” personalității cercetătorului. Ea contribuie la descoperirea științifică prin demonstrare. Metodele în cursul evoluției științei s-au clasificat în funcție de perioadele de timp necesare în cercetarea unei metode: transversale – care se doresc descoperitoare între aspecte fenomene la un moment dat și metode longitudinale – desfășurate pe perioade lungi de timp (folosite în studiul de caz, biografia). Metodele în științele sociale și comportamentele în funcție de numărul unităților sociale luate în studiu pot fi: metode statistice (anchete socio-demografice, sondaje de opinie etc.) și metode cazuistice – constituind studiul integral al câtorva unități (biografia, studiul de caz) (Chelcea 1995).

Tehnica de cercetare se referă la operațiunile concrete de colectare a informațiilor cu ajutorul unei metode. Procedeul constituie maniera de utilizare a instrumentelor de investigare. Nu s-a realizat un acord unanim în ceea ce privește utilizarea de „tehnică”, „metodă”, „proceduri”, deoarece o metodă poate fi utilizată ca tehnică sau procedură (ex. chestionarul – metodă de cercetare poate fi inclus ca tehnică de culegere a datelor în ancheta sociologică).

3. Teoria și paradigma – cadru de referință

Teoria științifică este deci indispensabilul ferment al progresului cunoașterii chiar în măsura în care ea este pusă în discuție. „De fiecare dată când încercăm să dăm soluția unei probleme, spunea Popper, ar trebui să încercăm mai degrabă să o depășim decât să o apăram”. Teoria devine un obstacol în calea acestui progres atunci când cercetările pe care ea le suscită nu vizează decât să o perpetueze. Asupra acestui aspect insista Kuhn în noțiunea de paradigmă. Thomas Kuhn (născut în 1922), istoric și filozof al științei, își datorează notorietatea, în afara cercului său de specialiști în istoria științei, lucrării referitoare la Structura revoluțiilor științifice în care dezvoltă conceptul de paradigmă în dinamica istorică a științelor. Îndepărtându-se de teoriile evoluționiste ale lui Popper, el propune o viziune mult mai haotică. O paradigmă este o concepție dominantă într-un câmp al cunoașterii, fizica de exemplu, căreia i se raliază comunitatea științifică la un moment dat. Ea este, evident, alcătuită dintr-un ansamblu coerent de fapte și interpretări teoretice, consolidat prin factori extraștiințifici și, mai ales, cei ce sunt de resortul sociologiei științei – instalarea în posturi cheie a savanților aderând la paradigma în cauză, finanțare privilegiată a cercetării etc. Mecanica newtoniană a fost timp îndelungat paradigma fizicii, pînă la prăbușirea sa spre sfîrsitul secolului al XIX-lea provocată de noile concepții în termodinamică și de teoria relativității. Paradigmele nu se transformă spontan, pentru Kuhn, în paradigme modificate sau diferite, așa cum se succed speciile unele altora în procesul evoluției. Ele sunt, ca să spunem așa, răsturnate, așa cum sunt răsturnate guvernele în timpul revoluțiilor, de opera oamenilor de știința marginalizați, adesea continuă o perioadă fără sprijinul comunității științifice, uneori respinsă de ea. Luată literă cu literă, teza lui Kuhn nu explică creșterea cumulativă a cunoștințelor științifice. Totuși, ea a sedus specialiștii din domeniul științelor umane și al psihologiei, care s-au recunoscut în această descriere a propriului progres, în care și astăzi încă oamenii de știință se identifică puternic cu. modelul teoretic la care ei au aderat. Întâlnim frecvent noțiunea de paradigmă în legătura cu revoluția behavioristă sau cu revoluția cognitivistă. (Richelle, M. și Parot, F., 1995, p. 190)

Cazul lui Lîsenko, biolog oficial, care a impus mulți ani în URSS concepțiile sale eronate privitoare la transmisia genetică, este, fără îndoială, o excepție. Dar sociologia științei demască acaparări de putere mai subtile de către școli care garantau dezvoltarea unei teorii punându-le pe celelalte în imposibilitate de a se exprima. Numai jocul nominalizărilor academice sau longevitatea unui maestru pot fi suficiente pentru a crea condițiile acestui exclusivism. Sunt aici factori care nu au tangență cu practica științifică propriu-zisă, dar care se repercutează asupra ei.

Psihologia scapă cu atât mai puțin acestui capriciu pe care psihologii îl mai resimt, adesea cu pasiune, și care personalizează conflictele dintre școli. Astfel, s-a văzut, de-a lungul acestui secol, acapararea în unele țări a psihologiei clinice de către psihanaliști, sau a psihologiei experimentale de către comportamentaliști, a psihologiei educaționale de nondirectiviști. Aceste exelusivisme au avut uneori o funcție de dinamizare a unui domeniu, dar, în general l-au sterilizat pentru mult timp. Vom reveni la aceasta în legătură cu problemele de formare în capitolul XVI. (Richelle, M. și Parot, F., 1995, p. 194 – 195)

Conform definiției date de T.S.Kuhn (1962) în „The Structure of Scientific Revolutions” paradigma constituie ansamblul elementelor epistemiologice, teoretice, conceptuale, ce servesc drept cadru de referință comunității cercetătorilor dintr-o anumită ramură științifică. Constituie un mecanism perceptiv și cognitiv de selectare, combinare și recombinare prin care cercetătorul își construiește obiectul științific al cercetării sale.

Cadrele de referință care îi ghidează pe cercetători în domeniul psihologiei pot fi împărțite în patru mari paradigme științifice: paradigma structural expresivă, paradigma formal-tranzacțională; paradigma relațional-sistemică și paradigma fenomeno-praxiologică. Primele două țin de psihologia intrapsihică iar ultimele două de o psihologie a relațiilor.

Paradigma structural-expresivă

În cadrul paradigmei structural-expresive ”obiectul” de studiu îl constituie acea organizare internă a psihicului exprimată prin personalitatea subiectului.

În cadrul acestei paradigme psihicul constituie un modelator în exprimările subiectului iar comportamentul și exprimarea verbală ale acestuia își au originea în organizarea internă a psihicului, concepției preluată din psihanaliză.

Sistemul cel mai profund al unui individ în care se regăsesc dorințele, motivațiile sau valorile fundamentale formează logica profundă ce servește drept grilă de percepere determinând atitudini profunde ce declanșează predispoziții pentru „lucrurile din lume”. Atitudinile determină acțiunile subiectului, comportamentul său după care vin opiniile ca expresie a dorințelor și valorilor sale.

Se poate deduce că sensul comportamentului trebuie interpretat.

Paradigma formal-tranzacțională – surprinde formele comunicării devenind în mare măsură exterioară. Sunt puse în evidență modalități de conlucrare a stării raționale afectivă și normativă. Subiectul apelează la situații analogice cu scopul de a ajunge la un nivel al tranzacțiilor în diferite forme. Atitudinile subiectului pot trece prin cele trei nivele: la primul nivel atitudini și paralimbaje rigidizate datorate efectelor educației părinților asupra copiilor; al doilea nivel redat de personalitatea adultului ce își ține în frâu sentimentele și al treilea nivel în care sentimentele sunt lăsate să răzbată la exterior în toate stările psihologice.

Este un model al unei concepții relaționale depășind modelul psihoanalitic freudian subiectul apelează și la situații analogice, cu scopul de a ajunge la un nivel al tranzacțiilor în diferite forme.

Paradigma relațional-sistemică – aduce în atenție relația dintre indivizi. Conform studiilor lui G.H.Mead. Eul nu există decât prin și în interacțiunile sociale în care procesul căutării, prin natura sa este interacționist.

Persoana și acțiunile sale nu pot fi interpretate decât în sistemul în care se integrează. Comunicând, se folosesc două categorii de semnale: digitale și analogice, ce intervin concomitent în tranzacție, conferindu-i caracter complex, astfel persoana nu poate fi analizată decât în sistemul în care se integrează. Atenția va fi concentrată pe regulile și jocurile în care subiectul va fi angrenat.

Paradigma fenomenologică și praxeologică conduce la explicitarea semnificațiilor exprimate de subiecți, cercetarea recurgând la metode de analiză fenomenologică comprehensivă și etnometodologică. Descrierea fenomenologică este cauza investigării sistematice a subiectivității și conținuturilor conștiinței prin care se urmărește sesizarea sensului subiectiv și intersubiectiv, pornind de la corelarea instituțiilor altor indivizi cu propria noastră experiență ca trăire empatică (A. Mucchielli).

Capacitatea de comprehensiune se bazează pe intuiția afectivă și proiectivă după cum arată M. Scheler (1913) în Fenomenologia și teoria sentimentelor de simpatie, iubire și ură. Analiza etnometodologică are ca obiect de studiu interacțiunile observate în procesul unor căutări: ce a dus la producerea fenomenului observat ?; de ce se petrec lucrurile așa ?; care sunt procesele implicate ? etc.

În analiza interacțiunii umane se recurge și la un set de mize ale interacțiunilor interpersonale: miza informativă ca primă modalitate de existență (transmiterea de informații) miza de poziționare legată de existența socială; miza de mobilizare (ca tentativă de influențare a celuilalt); miza relațională (relația umană trece de la esență la existență); miza normativă (se constituie ansamblul normelor ce vor fi activate în interacțiunile viitoare).

Paradigma după alți cercetători poate fi grupată în: paradigma pozitiviste, care stau la baza interpretării pozitiviste și paradigme care stau la baza interpretării comprehensive.

Alți cercetători clasifică paradigmele în alte trei categorii:

pozitiviste, ce-și au locul de bază în cadrul studiilor pozitiviste și neopozitiviste;

interpretative – incluzând o teorie ale științelor sociale: etnometodologică, psihanaliza, sociolingvistica, etnografia etc.;

critice

Autoevaluare:

Scrieți un eseu despre importanța diversității personalității umane în cercetarea științifică.

Comparați termenii metodologiei, metodă ,tehnică în psihologie.

Bibliografie:

Mucchielli, A., (2002) – Arta de a influența, Ed. Polirom, Iași.

Richelle, M., Parot, F., (1995) – Introducere în psihologie. Istorie și metode, Ed. Humanitas, București

Radu, I., (1993) – Metodologie psihologică și analiza datelor, Ed. Sincron, Cluj-Napoca

Chelcea ,S., (1995)Cercetarea sociologică, Editura Destin ,Deva

Istoric

Deși psihologia devine știință abia în sec. al XIX-lea preocupările despre suflet sunt mult mai vechi și regăsim studii despre psyche anima, pneuma, la Aristotel și Platon.

În concepția lui Aristotel gândirea are nevoie are nevoie de imaginație prin urmare și de percepție. De aceea orice ființă gânditoare trebuie să fie capabilă să perceapă.

În tratatul Despre suflet, Aristotel definește sufletul prin: hrănire, simțire, gândire, mișcare, sfătuindu-ne să ne concentrăm asupra diferitelor funcții ale sufletului.

Termenul de psihologie pentru a deveni o știință nouă a apărut în 1590 într-o lucrare a lui Goclenius și la G.W. Leibnitz în 1666 în lucrarea „De arte combinatoria”.

„Orice știință empirică se lovește, în demersul ei, de verificarea în realitate, de o problemă de tehnică. Ea nu progresează decât dacă dispune de instrumente potrivite pentru a observa și experimenta ceea ce și-a propus să studieze. Ipotezele și teoriile ar rămâne în suspans, modelele formale ar fi fără rost dacă nu ar fi disponibile procedeele concrete care să permită verificarea și probarea ipotezelor, a teoriilor, ca și aplicarea modelelor. Punerea la punct a unor astfel de procedee depinde în același timp și de ingeniozitatea experimentatorilor și de dezvoltarea, după modalități proprii, a diverselor tehnologii. Cercetătorul științific este producător și utilizator de instrumente, nu numai cel care formulează ipoteze; bricoler, artizan, tehnician, nu numai producător de discursuri raționale; homo faber, ca și homo loquens. O tehnică este un instrument concret de control al obiectului de studiu și o condiție sine qua non a descoperirii. De-a lungul evoluției lor, științele ne oferă nenumărate exemple privind rolul pe care l-au jucat noutățile tehnice. În fiziologie, multe din probleme n-ar fi putut fi abordate și rezolvate fără tehnicile anesteziei, care au permis operațiile cele mai delicate și mai lungi in vivo (și au dezarmat obiecțiile, în parte justificate, referitoare la vivisecție). Progresele tehnologice în domeniul electricității au deschis accesul la activitatea electrică a țesuturilor vii, cum ar fi sistemul nervos, prin înregistrarea de suprafață a electroence-falografiei clasice, apoi, cu ajutorul electrozilor, prin înregistrarea în profunzime, și, în sfârșit, prin înregistrarea la nivelul unui singur neuron cu ajutorul microelectrozilor.

Progresul științelor biologice a fost și el legat de progresul din domeniul instrumentelor optice. O parte a explorării științifice vizează compensarea limitelor simțurilor noastre, depășirea granițelor văzului, auzului, pipăitului, amplificarea, discriminarea și transpunerea aspectelor lumii reale care scapă percepției directe, în așa fel încât să le facă să intre în câmpul ei – de fapt, observatorul sau experimentatorul se raportează, în ultimă instanță, la simțurile lor. Semnalul electric al neuronului este amplificat și înregistrat în așa fel încât să apară pe ecranul osciloscopului, sau pe traseul unui grafic, sau, exprimat în cifre, pe afișajul contorului. Lentila care mărește, apoi microscopul optic au scos în evidență, în organismul viu, un univers până atunci inaccesibil și în general nebănuit, depășit curând de o nouă dezvăluire a celui mai mic element datorită microscopului electronic.

În lipsa unor tehnici noi, o știință empirică bate pasul pe loc, rămâne fixată la aceleași probleme. În lipsa unor tehnici cu o largă aplicație, ea este limitată, problemele abordate rămânând circumscrise limitelor atribuite de procedeele disponibile. Fără îndoială sărăcia acestor tehnici a fost cea care a cantonat mult timp psihologia experimentală în studierea anumitor probleme – psihofizică, probleme elementare ale învățării, memoria etc. până într-atât încât și astăzi apare adesea mai degrabă ca un domeniu al psihologiei decât ca o cale aplicabilă, în mod ideal, tuturor obiectelor de care sunt interesați psihologii”. (Richelle, M. și Parot, F., 1995, p. 150)

În 1732 a apărut „Psihologia empirică” a lui Christian Wolff și Psihologia rationalis în 1734 de același autor. Kant a adoptat termenul în „Critica rațiunii pure” (1781).

Ca știință psihologică se va contura spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Theodule Ribot delimita aria de pătrundere a psihologiei: „ea nu se va ocupa nici de suflet, nici de esența sa, căci aceasta este în afara verificării, aparține metafizicii”, declarând că va fi pur experimentală.

Ebbinghaus a spus că psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurtă.

În 1912 peste două treimi din rândul acelora care predau filosofia la universități au semnat o declarație unde se cere expres ca nici o catedră de filosofie să nu mai fie girată de către psihologi.

Subiectele care au devenit curentul curente psihologice au fost elaborate din efortul disperat de-a se delimita în raport cu celelalte Școli.

Psihologia – observă V. Pavelcu – nu este, ci devine.

Una dintre lucrările precoce de diagnostic psihic e cea a medicului iberic Juan Huarte ce preia la 1575 teoria temperamentelor din cultura antică în intenția de-a constitui Psihologia Eclativă. Referindu-se la Hipocrat cerea ca femeia după actul sexual să se culce pe partea dreaptă căci dacă sperma cade în această parte a uterului iau naștere băieți iar dacă va cădea în partea stângă atunci va da naștere la fete.

Gottfried Herder susține că doar clima temperată permite apariția unor culturi superioare în timp ce Willy Hellpach presupune și măsoară legături între climă – peisaj – temperament.

Teologul și scriitorul elvețian Johenn Caspar Lavater a emis Teoria Fizionomiei axată pe idea că partenerii dintr-o căsnicie peste ani devin asemănători printre unele atribute descoperite în sintaxa feței.

Fenomene maniaco-depresive se adună peste medie – după Kretschmer – la tipul picnic iar cele schizofrenice la tipul leptosom. Ernst Haeckel amintește că ontogenia iterează filogenia.

– G. Fechner e ctitorul psihofizicii (1860)

– W. Wundt semnează la Leipzig actul de naștere al psihologiei științifice moderne (1879)

– W. James publică Principiile Psihologiei (1890)

– A. Binet și T. Simon ridică în atenție Scara Metrică a Inteligenței (1905) pe care se bazează metoda testelor

– prin introspecția experimentală a lui N. Ach și O. Kulpe se dezvoltă între 1905 și 1908 Școala de la Wurzbur

– V. M. Behterev publică Psihologia Obiectivă (1907)

– La Salzburg are loc primul Congres de Psihanaliză (1908)

– G. Watson pune bazele behaviorismului (psihicul Black-Box) (1913)

– S. Freud – Cristofor Columb al Inconștientului – elaborează în 1915 conceptul de Metapsihologie din nevoia de-a boteza propriul sistem răvășit de convingerea în baza căruia realitatea psihică e inaccesibilă prin experiment

– W. Dilthey combate Psihologia Experimentală prin crearea Psihologiei Comprehensive capabilă să se opună celei cauzale – naturaliste – explicative prin Filonul descriptiv și analitic ca matematică a spiritului

– C. Spearman inițiază Cercetarea Factorială (1936)

– Psihologia Conduitei sau Cronomneza Spiritului Uman a lui Pierre Janet se elevează între 1926 și 1936

– Pavlov a descoprit și teoretizat reflexele condiționate, excitația, învățarea prin substituire și întărire. Watson – explică învățarea prin succesiunea de reflexe condiționate de tip pavlovianist

– L.S. Vîgotski elaborează o Psihologie a Dezvoltării Culturale (1930)

– K. Koffka și M. Wertheimer respectiv W. Kohler – titulari ai Școlii de la Berlin – concură la dezvoltarea gestaltismutui între 1929 și 1935

– Jean Piaget după Al Doilea Război Mondial își desăvârșește sistemul său de Psihologie Genetică în Școala de la Geneva unde instituie principiul acomodării prin depășire

– G. Allport publică Pattern and Growth in Personality în 1963 unde personalitatea apare ca sistem dinamic și deschis validat prin diferențiere și integrare

– Psihologia Cibernetică și Psihologia Informațională se dezvoltă după 1960.

– Psihologia Umanistă americană ambasată de C. Rogers și A. Maslow respectiv E. Fromm ia amploare din 1955

– Psihologia Cognitivă reprezentată de U. Neisser și J. Fodor respectiv A. Marr apare în ultimul deceniu al secolului XX

– A. A Roback crede că viitorul ne rezervă Psihologia Erorilor – Ptaismologia Psihismul fiind adimensional apare incuantificabil și de aceea psihologia e o știință neo-canonică. Desprinderea psihologiei de filozofie și constituirea ei ca știința autonomă se realizează nu atât prin analiza psihologică ci mai ales datorită avântului cercetărilor din domenii conexe – Fiziologia Generală a Sistemului Nervos și Psihofiziologia Senzațiilor.

Fizica demonstrează posibilitatea experimentării și măsurării obiective. Psihologia apare din fizică și fiziologie unde s-a pus problema senzației iar observațiile astronomice au atras atenția asupra timpului de reacție individuală și psihologică – Ecuația Personală. Fundamentul filosofic al psihofizicii este paralelismul psihofizic ca preludiu al Psihologiei Experimentale sau idealismul fiziologic mediatizat de J. P. Miiller (1833) și H. Helmholtz,

Anul nașterii Psihologiei Experimentale este 1860 când Gustav Theodor Fechner publică Elemente der Psychophysik ca disciplină ce studiază relațiile cantitative dintre stimulările fizice și senzații. Pentru ca intensitatea senzației să crească în progresie aritmetică e necesar ca excitația să augmenteze în progresie geometrică. Cei care au fondat psihofizica sunt G. Th. Fechner și Erast Heinrich Weber acreditat în descoperirea celulei nervoase respectiv Hermann von Helmholtz – titularul Teoriei Hieroglifelor compatibilă cu o alta în baza căreia senzațiile sunt determinate de energia proprie a organelor de simț – și Wilhelm Wundt. Corpul și spiritul sunt aspecte ale aceleiași realități.

Fechner a elaborat legea care-i poartă numele – senzația corespunde logaritmului excitației iar Weber a introdus conceptul de Prag Diferențial și a instituit Legea Boaguer – Weber în baza căreia pentru un continuum senzorial dat raportul dintre pragul diferențial și valoarea de sarcină a stimulului etalon rămâne constant W = (pd / S) . 100

Hetmholtz este considerat unul dintre întemeietorii psihometriei prin care se măsoară viteza influxului nervos (cca 50 m / s) pe baza timpului de reacție.

Wundt e adevăratul fondator al Psihologiei Experimentale (1879) exersată în Școala de la Leipzig unde s-au format psihologi ca E. B. Titchner și B. Cattell sau St. Hall și O. Kulpe. Psihofizica (organismul – instrument de măsură) este preludiul Psihologiei Matematice.

Gh. Zapan aduce corecții formulei Weber – Fechner pornind de la Teoria Ionică a Excitației pentru extinderea legii și la datele remise de limitele extreme:

y – k log [ (x + k1) (xo+ k") / (x + k") (xo+ k1) ]

Cum se observă amendamentul Zapan recrutează 3 coeficienți biochimici:

x – intensitatea stimulului / y – intensitatea excitației / k – senzația

W. J. McGill pune în 1925 bazele psihofizicii moderne care se bazează pe Teoria Deciziei și Psihologia Cognitivă. Psihofizica Astimulogenă enunță Diferențiatorul Semantic al Scărilor Bipolare de Atitudini unde se permite prin Conotație profilul semantic al cuvântului – Charles Osgood Analiza Multidimensională emerge din atare circumstanțe. Epistemologia neoclasică n-a rejectat interesul pentru Psihofizică.

C. R. Motru relevă dependența între unitatea conștiinței și unitatea energiei cosmice. Șt. Odobleja crede că unitatea psihicului cu fizicul se susține în baza principiilor liminare. C.G. Jungși Wolfgang Pauli enunță Principiul Sincronicității Eventive ce declară Meeting-ul inetiologic prin Coincidență Semnificativă. Universul inconștientului nu admite opoziția dintre Lume și Psyche. Materia și Psyche sunt aspecte ale uneia și aceleiași realități – Unus Mundus explică structura psihoidă a Universului.

Eu – constată Jung – sunt obiectul tuturor subiectelor iar în conștiința mea Eu sunt un subiect care posedă obiectul. David Bohm admite că holo-mișcarea ce include unitar principiile Fizice – vieții – mentalului se consumă într-un ocean de energie cosmic.

Psihologia de după a II -a Conflagrație Mondială

Școala de la București

C. Rădulescu-Motru deschide în 1906 Laboratorul de Psihologie Experimentală. A relevat legătura proceselor psihice cu cele fiziologice.

M. Ralea fondează Asociația Psihologilor din România. Orgia de idei a permis o dialectică a naturalului și artefactului. Animalul se comportă extatic sau instinctiv – după expresia lui Scheler – față de mediu, în timp ce omul are virtutea de-a se comporta ascetic în raport cu impulsurile naturii. Percepția e un act suspensiv în opoziție cu reflexul care e o descărcare imediată. Curba evoluției se desemnează de la izbucnire la amânare – orice cucerire psihică superioară se traduce printr-o sistare a cursului spontaneității naturale ca prezumare a nevoii de-a introduce termeni intermediari între stimulare și acțiune.

Gh. Zapan a fost sedus de fizica teoretică a lui Alberi Einstein pe care l-a audiat la Berlin (1930).Pornind de la celebra Teorie a Relativității a savantului german de origine evreu, Gh. Zapan a elaborat și verificat experimental Teoria Spațiului și Timpului Psihic (1935). S-a dezvoltat astfel viziunea cosmică asupra fenomenelor psihice prin Teoria Relativității omonime. Așa cum în fizica relativistă timpul se anemiază în câmpurile gravitaționale puternice pentru observatorul care privește fenomenele dintr-un punct cu câmp de gravitație inferior, în psihologie timpul saturat perceput intens și continuu de pildă reprezentat prin durata unui ton potent pare subiectiv mai scurt decât timpul vidanjat escortat de 2 borduri fonice. Fizica relativistă arată cum dimensiunile spațiale par mai mari în câmpurile gravitaționale slabe percepute însă din puncte administrate în câmpuri gravitaționale puternice și invers în psihologie un cerc alb pe fond negru e perceput ca fiind mai mare decât un cerc negru de același gabarit perceput pe fond blanc. Dacă în fizica inabsolută viteza pare augmentată în câmpurile gravitaționale slabe pentru psihismul uman o viteză idemică a unui corp e percepută ca fiind mai mare în întuneric decât în lumină.A inițiat Taxiologia percepută ca știință a progresului și dezvoltării experienței traveliene umane.Traian Herseni inaugurează cursul de Psihologie Eclativă.Paul Popescu-Neveanu inventează conceptul Anticipare Operațională. Creativitatea emerge din interacțiunea aptitudini – atitudini.Mihai Golu stabilește principiile psihologiei cibernetice.

Școala de la Cluj

F. Șt. Goangă se formează în Laboratorul de Psihologie condus de Wundt -1908. Al. Roșea inițiază cursuri de Psihologia Handicapatului / Psihologia Gândirii și Psihologia Creativității.B. Zorgo tratează modelarea operațiilor intelectuale și psihodiagnoza.

Școala de la Iași

M. Ralea editează Pedagogie Socială și Legislație Școlară. V. Pavelcu se remarcă în Docimologie.

Școala de la Timișoara

Catedra de Psihiatrie girată de Eduard Pamfil a inițiat și consacrat interesul științific investit în Psihopatologia Mentală. Ereditatea va constitui baza cercetărilor gemelare datorate lui Gh. Oancea Ursu. În 1999 a fost introdus primul curs de Psihologie Comunitară.

Psihologia Consonantistă

E introdusă de Șt. Odobleja. Remarcă tendința specifică a variilor tipuri de sisteme către o stare de echilibru în raporturile lor cu mediul amfitrion. Ideile care se invocă unitar și se evocă reciproc sunt consonante.

Disonanța e fenomenul invers consonanței ca efect și cauză a diferenței.

Consonantismul restituie gândirii caracterul fundamental – dinamismul – deoarece faptele psihice gestionează idei a căror evocare precede asocierea.

Autoevaluare

Pe baza bibliografiei faceți analiza comparativă a școlii franceze și engleze în conturarea metodei psihometrice.

Evaluați rolul și importanța școlii ruse în constituirea psihologiei ca știință.

Bibliografie

Barnes, J. (1996) – Aristotel, Ed. Humanitas, București

Luck, H. (1997) – Istoria Psihologiei, Ed. Eurobit, Timișoara

Mânzat, I. (193) – Curente și teorii Psihologice Moderne, Ed. UB, București

Mânzat, I. (1994) – Istoria Universală a Psihologiei, Ed. UTM, București

Nicola, Gr. (2002) – Istoria psihologiei, Ed. Fundația România de Mâine, București.

Parot, F., Richelle, M., (1995) – Introducere în psihologie. Istoric și metode,

Ed. Humanitas, București.

Cercetarea științifică aduce implicit în discuție momentul în care cercetătorul se întâlnește cu subiectul uman , un moment complex în care au loc la nivelul conștient și inconștient, evaluări reciproce cu implicații în demersul și desfășurarea acesteia în care simultan și intens au loc schimburi verbale, nonverbale și intuitive. Fără o interpretare corectă a semnalelor nonverbale în cercetarea științifică se pot aborda căi greșite de interpretare și cercetare.

Studiile au vizat mai multe teme: ce se întâmplă în momentul întâlnirii; cum este „decodat" celălalt; în ce mod se desfășoară schimbul verbal; cât reprezintă aportul intuiției în „decodare" ș .a. Întâlnirea cu semenul declanșează o cunoaștere în dublu sens, dinspre necunoscut spre cunoscut și de la masca socială la persoana concretă.

Reacția de orientare și alertă, ca reacție neurofiziologică globală de activare a proceselor cerebrale duce la creșterea tonusului muscular și a pulsului, la modificări ale undelor cerebrale, ritmului respirator, etc.; exteroceptorii sunt avizați suplimentar și cât este necesar pentru a-1 defini pe cel ce se apropie. Th. Mobbes înțelegea procesul de recunoaștere sau identificare ca un calcul aritmetic al însumării progresive de atribute.

Prin învățare socială, în cunoștințele și informațiile curente permit înglobarea de noi elemente pentru decodarea rapidă și reperarea lucrurilor, detaliilor, configurațiilor și a tendințelor de schimbare.

Definirea raportului cunoscut – necunoscut nu este completă fără intervenția evaluării. Pentru aceasta, sistemul de pertinență, cum sunt denumite în psihologia modernă emoțiile și nevoile (Schultz), va declanșa conduita imediată axată pe binomul „bun", „rău" relativ la individul însuși. Semnalele generate de calitatea situației de interacțiune sunt de natură paralingvistică – intuitivă: prin aceasta se vor institui relațiile binevoitoare și amicale sau dimpotrivă ostile, ce-i vor permite renunțarea la precauții sau respectiv sporirea lor.

Evaluarea celuilalt se face automat și spontan. Experimentele au arătat că persoanele cu o slabă capacitate de identificare intuitivă cad ușor în superficialitate, cu accesul la un număr restrâns de elemente selectate. Etologia umană prezintă câteva pattern-uri consacrate pentru facilitarea edificării sociale: postura, ținuta capului, privirea, tonul, intensitatea și ritmul vorbirii, vestimentația, etc. Funcția stabilirii identității sociale rezidă în categorisirea, după statute și roluri impuse sau acceptate în sistemul de relații. După cum menționa A. Mucchielli situând pe celălalt în raport cu noi înșine consistența dă perspectiva relațiilor ulterioare. Când întâlnirile devin banale, lipsite de importanță, momente în care își fac apariția așa numitele „formule de petrecere a timpului", „o serie de tranzacții complementare, simple, pe jumătate rituatizate, dispuse în jurul unui singur nucleu material și al cărui scop principal constă în a structura un anumit interval de timp" după cum le definește Berne (1998).

2. Trebuințele – factori constant modelatori ai personalității

Datorită permanentelor modificări prin expunerea la o diversitate continuă de situații și evenimente, personalitatea se transformă constant. În viziunea lui Rotter sistemul trebuințelor psihologice include 6 categorii:

• Trebuințe de recunoaștere și statut – pentru dobândirea unei poziții precise într-un grup;

• Trebuințele de protecție / dependență, caracterizate prin nevoia de apărare de către ceilalți în fața frustrărilor sau pedepselor;

• Trebuințele de dominație – implicate în permanentă controlare și direcționare a acțiunilor celorlalți;

• Trebuințele de independență – conducând persoana de a hotărî modalitatea de acționare, timpul potrivit acesteia, valorizând capacitatea de a realiza singur anumite lucruri;

• Trebuința de dragoste și afecțiune, care va face omul acceptat, plăcut, va sta la baza relațiilor ce le va stabili ulterior, temporale sau permanente;

• Trebuința de confort fizic, care este o combinație, o asociere complementară a satisfacerii fizice cu plăcerea și securitatea (după Schultz, D., 1986).

Toate acestea se realizează prin comunicare, fenomen complex, greu de definit. A împărtăși, a amesteca, a uni, preluate din cuvântul străvechi „cuminecare" după cum spunea Constantin Noica „cuminecăm chiar întru neputința de a comunica, cuminecăm întru fericire și nefericire … tot ce e viață și cultură sunt deopotrivă comunicare și cuminecare", (după Săucan, D.Ș. 2002). „Sensul larg cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit sau în anumite cazuri pentru a lărgi mai mult sfera comunicării reprezintă procedeul sau procedeele prin care un mecanism afectează alt mecanism" (Shannon și Weaver).

Câmpul relațional activează feed-back-ul – prin care se influențează transmiterea mesajului ulterior emițătorului.

Feedback-ul pozitiv încurajează desfășurarea actului comunicațional, amplificând în cazul celui care comunică sentimentul eficacității de sine, încurajându-l.

Feedback-ul negativ poate conduce la întreruperea comunicării, blocând dorința de iuterrelaționare.

S-au conturat în decursul cercetărilor, tehnici de feed-back care să permită autocontrolul și eficientizarea comunicării. Cele mai des folosite sunt următoarele:

1. parafraza – prin care cu propriile cuvinte încercăm să redăm ideile formulate de interlocutor, pentru a ne convinge de corectitudinea interpretării noastre;

2. întrebarea directă scurtă – care poate oferi variante de răspuns de tipul da sau nu;

3. întrebarea indirectă – încearcă crearea posibilității interlocutorului de a-și exprima o opinie sincer. Este folosită mult în psihoterapie.

4. întrebarea cu răspuns sugerat – prin care se conduce discuția la obținerea răspunsului dorit.

5. ascultarea activă – este redată prin modul în care ne exprimăm acordul sau dezacordul cu interlocutorul. Este însoțită de obicei de mișcări regulatorii ale corpului care amplifică efectul produs de semnificația cuvintelor interlocutorului asupra noastră.

Factorii distorsionanți în perceperea celuilalt

Dintre factorii perturbatori menționăm:

o probleme semnatice – în organizații, specialiștii au tendința de a folosi jargonul profesional, crezând că și ceilalți îl pot înțelege. Persoanele cu statut mai ridicat au tendința de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înțeles pentru persoane cu un nivel de școlarizare mai scăzut.

o distorsiuni perceptive – pot surveni în cazul în care receptorul are o imagine de sine nerealistă și este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i înțelege pe ceilalți în mod adecvat.

o diferențe culturale – se referă la atribuirea unor semnificații diferite (semnale nonverbale) de persoane provenind din medii culturale eu valori, obiceiuri, simboluri diferite.

o alegerea greșită a canalelor sau momentelor, fiecărui mesaj corespunzându-i canalul cel mai adecvat (de exemplu nu vom transmite o notă de serviciu prin registratură unui coleg pe care-l putem aborda direct, nu vom folosi telefonul, ci o formă scrisă pentru a semnala o stare de fapt care face obiectul unui raport (o dispoziție importantă comunicată vineri la ora 1430 are puține șanse a fi integral recepționată).

o lungimea excesivă a canalelor de comunicare face comunicarea mai lentă și mai susceptibilă la distorsiune (la fiecare verigă receptorul devine în al doilea moment emițător și prin decodificări / recodificări succesive mesajul pierde o parte din informația utilă și se încarcă cu informație redundantă parazită).

o factorii fizici perturbatori pot fi iluminatul necorespunzător, zgomote parazite, temperaturi excesive, ticuri, evenimente care survin în momente cheie ale comunicării (un telefon, cafele).

o absența feedbak-ului – deși comunicarea unidirecțională este mai rapidă decât cea bidirecțională, în timp, emițătorul ajunge să vorbească „în pustiu" neputând verifica dacă mesajul a fost recepționat. Aceasta are uneori dezavantaje dar alteori avantaje pentru că prezența celuilalt dă posibilitatea de a regla comunicarea și gradul de receptare a mesajului; dar în același timp comunicarea asigură securitatea intimității celui care comunică; de exemplu persoanele timide preferă să scrie ceea ce au de spus sau să vorbească la telefon.

o în același mod în care cuvintele (mesajul verbal) cât și mesajul nonverbal pot fi interpretate diferit, tot așa o persoană poate atribui înțelesuri diferite acelorași cuvinte, la momente și contexte diferite.

Există o multitudine de factori care pot cauza probleme și de care trebuie să fim conștienți pentru a le depăși sau pentru a le minimaliza efectul, la factorii perturbatori amintiți anterior se mai pot adăuga următorii:

• Diferențe de percepție

Modul în care noi privim lumea este influențat de experiențele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naționalități, culturi, ocupații, sex, temperamente vor avea alte percepții și vor interpreta situații în mod diferit. Diferențele de percepție sunt deseori numai rădăcina multor altor bariere de comunicare.

• Concluzii grăbite

Deseori vedem ceea ce dorim să vedem și auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea. Aceasta ne poate duce la ceea ce se spune „a face doi plus doi să dea cinci".

• Stereotipii

Învățând permanent din experiențele proprii vom întâmpina riscul de a trata diferite persoane ca și când ar fi una singură: „Dacă am cunoscut un inginer i-am cunoscut pe toți!”

• Lipsa de cunoaștere

Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educație diferită de a noastră, ale cărei cunoștințe în legătură cu un anumit subiect de discuție sunt mai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui care comunică; el trebuie să fie conștient de discrepanța între nivelurile de cunoaștere și să se adapteze în consecință

• Lipsa de interes

Una din cele mai mari bariere ce trebuie depășite este lipsa de interes a interlocutorului față de mesajul transmis. Trebuie să vă așteptați la aceasta. Oricum suntem mai interesați de problemele noastre decât de a altora. Acolo unde lipsa de interes este evidentă și de înțeles trebuie acționat cu abilitate pentru a direcționa mesajul astfel încât să corespundă intereselor și nevoilor celui care primește mesajul.

• Dificultăți de exprimare

Dacă aveți probleme în a găsi cuvinte potrivite pentru a vă exprima ideile trebuie să vă îmbogățiți vocabularul. Lipsa de încredere de asemeni poate fi învinsă prin pregătire și planificare atentă a mesajelor

• Emoții

Emotivitatea emițătorilor și receptorilor de mesaje poate fi de asemeni o barieră de comunicare. Emoția puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării.

Metoda de a împiedica acest blocaj constă în evitarea comunicării atunci când suntem afectați de emoții puternice. Aceste stări ne pot face incoerenți sau pot schimba complet înțelesul mesajelor transmise. Totuși uneori cel care primește mesajul poate fi mai puțin impresionat de o persoană care vorbește fără emoție sau entuziasm, considerând-o plictisitoare astfel că emoția poate deveni un catalizator al comunicării.

• Personalitatea

Nu numai diferențele dintre tipurile de personalități pot crea probleme ci și adeseori propria noastră percepție a persoanelor din jurul nostru este afectată și ca urmare, comportamentul nostru influențează pe cel al partenerului de comunicare. Această „ciocnire a personalităților" este una din cele mai frecvente cauze ale eșecului de comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili să influențăm sau să schimbăm personalitatea celuilalt, dar cel puțin, trebuie să fim pregătiți să ne studiem propria persoană pentru a observa dacă o schimbare în comportamentul nostru, poate sugera reacții satisfăcătoare – acest tip de autoanaliză nu poate fi agreată de oricine și oricum. Potențialele bariere de comunicare nu depind numai de noi, respectiv receptor și emițător ci și de condițiile pe cere trebuie să le cunoaștem ci și să le controlăm pentru ca procesul comunicării să capete șansa de a fi eficient.

Context situațional și limbaj gestual

Contextul situațional are de asemenea, un rol important în dezvoltarea cercetării.

Teritoriul în care are loc întrevederea are o semnificație aparte. Dacă întrevederea are loc într-un birou, acesta are amprenta personalității individului care îl ocupă, precum și a statutului social al acestuia. Astfel poate crea impresia de primitor, agreabil, dominator impersonal etc. Deplasările în cadrul acestui spațiu restrâns pot accentua prima impresie sau o pot anula. În cazul unei primiri cordiale, fiind întâmpinat și condus către locul pe care ar trebui să-l ocupe vizitatorul, imaginea biroului impersonal se estompează mai ales dacă cel ce vine este întâmpinat de o atitudine binevoitoare, marcată și de un zâmbet încurajator. Se creează astfel un climat comprehensiv și o exprimare a unei dorințe de colaborare.

Spațiul în contextul situațional poate cuprinde: distanța intimă de până la aproximativ 40 cm, distanța personală: în care între 45-74 cm reprezintă spațiul familiar iar între 75-125 cm au loc convorbiri neutre.

Relațiile profesionale se desfășoară în cadrul distanțelor sociale între 1,25 m – 2,10 m. Distanțele ierarhice se păstrează în limitele 2,10m – 3,60 m, dincolo de acestea are rol social, întâlnită în relația profesor – elev (3,6 -7,50 m) sau dacă este mai mare, are loc un discurs formalizat cu interlocutori pasivi.

Poziția spațială de față în față creează o relație de opoziție, ca cea prezentă în relația apărare – atac. Confortul sporit se realizează prin situarea interlocutorului în unghi de 45° – 90°

Corpul uman

Intervine în comunicarea cea de toată zilele nu numai ca un obiect natural ci și ca un produs voluntar, travestit, metamorfozat. Psihanaliza ne-a învățat că avem multe dorințe de care nu suntem conștienți. în general le reprimăm. Până la o vârstă de 7-9 ani copiii știu deja cum trebuie să vorbească, ce atitudine să adopte pentru a nu se da de gol Nu mai duc mâna la gură, privirea în pământ nu mai e atât de expresivă încât să-i demaște că au spus un neadevăr. Femeia care își sprijină capul în mâini cu coatele pe masă nu ne va duce în eroare niciodată că se distrează.

Într-o relație e foarte important să înțelegem controlul corpului. De asemeni, este important descifrarea limbajului trupului subiectului investigat. Se pot recunoaște situații mai puțin fericite când lucrurile încep să meargă prost.

Fața este cea mai expresivă. Dacă dorim să știm ceea ce gândește cineva îi vom privi fața. Expresiile emoționale ale feței pot fi identificate cu ușurință chiar și de triburile care nu au mai avut contact cu civilizația europeană după cum spune Paul Ekman într-un studiu (1970) realizat pe un trib din jungla Noii Guinee

Comunicăm prin sprâncene – le ridicăm la surprize, le coborâm la supărare, încrețim nasul la mirosuri neplăcute sau persoane dezagreabile nouă.

Gura își are rolul ei: un zâmbet ne face să ne simțim confortabil, un colț al gurii lăsat în jos ne indică o ironie, sau faptul că nu suntem crezuți, iar buzele țuguiate ne indică faptul că nu suntem în asentimentul interlocutorului sau ne aflăm în fața unei situații neplăcute.

Zâmbetul poate să ne aducă o varietate de informații; de la plăcere la jignire, dar interpretarea lui este în funcție de cultura căreia îi aparține individul.

Ochii au preocupat pe mulți cercetători. Ei transmit cele mai fidele informații iar pupilele funcționează independent (dilatându-se pentru a atrage privirea, contractându-se în momentul în care intervine ceva neplăcut). Nu degeaba auzim expresii de genul „Te străpunge cu privirea", „Au o privire alunecoasă", „A licărit în ochii lui…". Neuroprogramarea lingvistică consideră ochii drept indicatori de acces vizuali sau chei de acces vizuale.

Imaginile construite mental determină o mișcare lateral dreapta și sus a ochilor. Mișcările laterale dreapta indică sunete construite, iar în partea stângă sunetele pe care încercăm să le readucem în memorie.

Imaginea unor scene induc o privire drept înainte, așa numita privire pierdută. Dacă, căutăm să readucem în memorie senzațiile kinestezice, deplasarea globilor oculari se va face lateral jos-dreapta. Situațiile problemă care necesită un dialog intern, determină deplasarea globilor oculari spre stânga jos.

Ochiul – oglinda sufletului – oglinda sănătății, comunică și prin culoare. Studii efectuate în America au arătat că atleții cu ochii de culoare închisă, aveau comportamente diferite față de cei cu ochii albaștrii datorate timpului de reacție. Performanțele mai bune în anumite sporturi ca: boxul, lupte, erau obținute de cei cu irisul de culoare cafenie. Sportivii cu ochi albaștri s-au dovedit potriviți pentru situațiile ce reclamau o concentrare mare a atenției, jocul de biliard, golful.

Irisul albastru este asociat eu o sensibilitate a tractului respirator superior. Indivizii maturi prezintă mai des probleme de reumatism sau artrită. Irisul brun este asociat cu afecțiuni circulatorii, boli ale sângelui.

Privirea noastră poate încuraja sau descuraja. Un contact vizual minim semnalează un interes scăzut, iar cel prelungit poate induce un sentiment de disconfort. Influențăm și suntem influențați de starea afectivă, caracteristicile de personalitate astfel că, depresivul va avea privirea îndreptată în jos, istericul va fi caracterizat printr-o privire strălucitoare, iar la paranoic vom întâlni o privire fixă bănuitoare.

Funcțiile principale ale comunicării vizuale (după Mark Knopp – Nonverbal Communication in Human Interaction apud. Minai Dinu, Comunicarea) sunt:

1. cererea de informații;

2. posibilitatea creată altor persoane de a lua cuvântul;

3. indicarea naturii relației;

4. compensarea distanței fizice.

Gesturile pot fi considerate simboluri cheie, care poartă amprenta și apartenența la o anumită cultură. „Habitus mentis enim in corporis stătu cognitur" (într-adevăr starea minții este dezvăluita de atitudinea corpului) după cum formula sfântul Ambrozie succint, preocupările fiziognomice ale antichității în care profilul bărbatului erou era de neconceput fără un mers cu pașii întinși. La Homer acest mers constituia apanajul conducătorului neînfricat, care știa să-și conducă armatele în bătălii victorioase. Sofistul Polemon din Smyma (sec. II î. Hr.) considera efectuarea pașilor mari (amplitudo gressus) corespondentul combinării sincerității eficacității sufletului elevat și absenței mâniei. Mai târziu s-a renunțat la acest mers, care a devenit țanțoș cu picioarele depărtate evoluând în continuare spre mersul rapid. După cum menționa și Aristotel, mișcările omului cu grandoarea sufletească sunt lente cu voce gravă și calmă pentru că nu are „de ce să se agite cel care nu manifestă interes decât pentru puține lucruri". (Aristotel 1988 p.22, u). Deși anumite gesturi au constituit obiect de studiu, înțelesul lor trebuie analizat cu atenție și desprins de context. Gestul de unire a palmelor cu degetele întinse sub formă de acoperiș ar putea însemna încredere, siguranță, în timp ce ușoara ridicare a mâinii – dorința de a interveni într-un dialog. Brațele căzute, inerte, ar însemna că pentru acea persoană, speranțele sunt spulberate și nu așteaptă nici un ajutor.Când persoana din față noastră își prezintă brațele încrucișate putem descifra la aceasta un sentiment defensiv, respingere sau pur și simplu o poziție de confort. Picioarele încrucișate, ar putea semnifica teamă, crispare sau protecție împotriva a ceea ce se expune.

Sărutul are semnificație simbolică de: salut, respect, prietenie, venerație, instrument al păcii, dar și de sărutul trădător (Iuda), de condamnare la moarte (practicat de mafie), vindecare (sf. Martin vindecă leproși); în funcție de situațiile în care persoanele sunt implicate. Diferă în funcție de sfera socială, publică sau privată, de relațiile de vârstă (copii, persoane adulte, de vârsta a treia etc). Necunoașterea codului de comunicare gestuală poate genera mari neînțelegeri. Pentru chinez este nepoliticos și ofensator să fie bătut pe umăr, iar în cultura japoneză a fi privit în ochi este considerată o ofensă.

Palma omului transmite, de asemenea, mesaje prin care acesta poate fi investit cu capacitatea de ai dirija pe alții, de a cere îndurare sau de a solicita o favoare.Chiar în poziția de subordonat, cel solicitat de a efectua o anumită muncă, nu se va simți ofensat dacă i se va cere acest lucru cu palma întoarsă în sus.Palma întoarsă în jos schimbă situația, cel care practică acest gest automat se instaurează pe poziție superioară.Postura indică statutul social pe care indivizii îl au, vor să-l aibă sau doresc să se creadă că îl au.Posturile oamenilor și relația care există în grupul lor pot fi clasificate în următoarele categorii:

– de includere – excludere

– de orientare corporală față în față sau alături

– de congruență sau incongruență în raport cu relația stabilită între persoană și interlocutor în general depresivii au corpul aplecat, umerii căzuți, iar narcisicul expune ostentativ privirii corpul.

Taxonomia funcțiilor semnalelor nonverbale

Mijloacele comunicării nonverbale sunt semne și semnale. Ponderile și contextele utilizării lor constituie o temă de discuție în lumea cercetărilor. Termenii semn și semnal pot fi utilizați interșanjabil, deși, după cum recomanda S. Chelcea (2005, 16), termenul de „semnal” ar fi preferabil să se întrebuințeze „când se are în vedere comportamentul nonverbal și termenul de „semn” când ne referim, spre exemplu, la somatotipuri, la artefacte sau la mirosul emanat de propriul nostru corp”. Același autor clasifică semnalele în discrete (sau digitale) și gradate (sau analogice), de asemeni congruente sau incongruente, referindu-se la potrivirea și nepotrivirea dintre :

a) semnalele verbale și nonverbale; b) semnalele nonverbale transmise prin diferite canale de comunicare; c) semnalele nonverbale și situația socială concretă; d) semnalele nonverbale și caracteristicile psiho-socio-demografice ale persoanei (idem, 17)

Mark L. Kwapp (1990) consideră că semnale nonverbale transmit pentru a comunica cine suntem, ce tip de relație se vrea stabilită cu ceilalți și pentru a exprima dacă înțelegem bine conținutul comunicării.

K.R.Sherer a operat distincția semnificativă între aspectele semantice, sintactice, pragmatice și dialogice : semnalele nonverbale funcționează semantic când semnifică un referent prin ele însele sau când afectează semnificația semnalelor verbale concomitente; funcționează sintactic atunci când reglează apariția organizarea semnalelor verbale simultane sau următoare; au funcție pragmatică în momentul în care se referă la caracterul și statutul utilizatorului; funcția dialogică indică relațiile existente și stabilite între partenerii unei conversații.

Funcțiile semantice contribuie atât la sublinierea și amplificarea semnalelor nonverbale cât și la contrazicerea și modificarea semnificației acestora (idem).

Semnificația independentă se realizează în situația în care referentul este semnificat direct prin semne nonverbale care sunt independente de semnalele verbale, desemnate ca embleme în literatura de specialitate (Efron, Ekman, Freisen).

Emblemele constituie semne gestuale sau faciale codate într-o manieră univocă și discretă, a căror importanță deosebită este reliefată în momentul în care comunicarea verbală este perturbată de anumiți factori cum ar fi: distanță, zgomot, desfășurarea rapidă a acțiunii etc.

Problemele care se pot pune și trebuie avute în vedere în cercetare sunt numeroase: posibilitatea și condițiile în care pot fi înlocuite semnalele verbale cu cele nonverbale, care sunt contextele în care aceste înlocuiri nu sunt permise, în ce măsură înlocuirea semnalului verbal cu cel nonverbal modifică semnificația mesajului, etc.

Amplificarea este ilustrată în momentele în care semnalele nonverbale sunt conexe conjunctural cu semnalele verbale, conducând la clarificarea semnificației acestora, de exemplu în accentuările paralingvistice (variații ale înălțimii și intensității, utilizarea pauzei) și emfaza ilustrată de expresiile faciale.

Tipuri specifice de ilustrări gestuale:

– bastoanele – exprimate prin mișcări care ritmează, accentuează sau subliniază un cuvânt sau o frază;

– ideografele – exprimă mișcările gândirii prin trasarea intinerariului unui parcurs logic ;

– mișcările spațiale – deapănă o relație spațială;

– kinetografele – constituie mișcări ce mimează o activitate corporală;

– pictografele – descriu un tablou al referentului.

Contradicția ca funcție semnatică, reprezintă dezacordul înregistrat între semnificația componentelor verbale și nonverbale în actul de comunicare. Să ne readucem aminte că în cazul ironiei, semnificația verbală este pusă la îndoială sau chiar negată de semnalele nonverbale transmise concomitent cu semnalele verbale. Semnalele nonverbale atenuează sau chiar modifică semnificația conținutului verbal.

Funcțiile sintactice. Cele mai importante funcții sintactice ale semnalelor nonverbale sunt: segmentarea sau fragmentarea canalului de comunicare în unități ierarhice organizate, precum și sincronizarea semnelor verbale și nonverbale .

Sincronizarea se referă la procese prin care sunt organizate secvențele temporare de semne, realitățile dintre ele la fel ca și momentele apariției, dispariției precum și modificării relațiilor mutuale.

Funcțiile pragmatice

Transmisia informațiilor precizează caracteristici permanente cum ar fi identitatea socială (marcată prin individualitate, sex, vârstă, apartenență la un grup social, personalitate, etc.) și stările tranzitorii relativ durabile ca emoțiile, atitudinile, intențiile comportamentale, toate alcătuind funcția expresivă.

Manifestarea reacțiilor exagerate are ca punct de plecare și alte comportamente ale unui partener, cum sunt funcțiile reactive. Identitatea socială a unui individ este adesea un criteriu important pentru organizația socială. Informația presupune dispoziții comportamentale, idiosincrasice și trăsături de personalitate relevante pentru intențiile și reacșiile partenerilor. Actele comportamentale ale unui emițător nu se pot interpreta corect decât dacă îi este cunoscută identitatea sa socială.

Fața emite semnele cele mai diferențiate și specifice ale emoțiilor particulare, deși gesturile, mișcările corporale și posturile sunt la fel de importante în expresia reactivității emoționale.

Aspectele vocale ale comunicării verbale (calitatea vocală, pauzele și timpul destinat vorbirii) sunt de asemenea semnale nonverbale relevante, conținând statutul afectiv al emițătorului. Un număr mare de studii au arătat că variația frecvenței de bază a tonului vocii este un semnal fidel al activității emoționale cu implicații în diferențierea semnificațiilor în pentru personalitate.

Codajul vocal al emoțiilor specifice nu este încă bine cunoscut, receptorul deducând stările emoționale într-un grad înalt pornind de la configurații specifice ale indicilor acustici. Se pare că există semnele nonverbale corespunzătoare atitudinilor emițătorului cu referire la obiect sau la o situație, unele dintre acestea servind ca bază la descrierile verbale ale atitudinilor (ex. „a-și băga nasul în treburile altora”).

Aceste semne nu au fost sistematic studiate cu excepția dilatării pupilelor. Studii numeroase s-au concentrat însă pe analizarea atitudinii interpersonale conducând la o seamă de concluzii:

– afecțiunea pentru o persoană se exprimă printr-o distanță interpersonală redusă, înclinarea în față a capului și o frecvență mai ridicată a contactului vizual;

– durata și frecvența contactului ocular sunt determinate de factori suplimentari cum ar fi subiectul conversației, distanța interpersonală, personalitate, precum și de factori situaționali;

– atitudinile interpersonale sunt reflectate în egală măsură de patternurile vocale și lexicale;

– semnalele nonverbale funcționează pentru exprimarea atât a statutului emițătorului, a motivațiilor, scopurilor și intențiilor sale, cât și a intențiilor comportamentale respectiv a anumitor atitudini: aprobarea, permisiunea, mințirea partenerului.

Funcțiile reactive (feed-back) se manifestă prin semnale nonverbale ce indică răspunsuri relative, scurte și precise pentru asigurarea emițătorului că mesajele sale au fost recepționate corect.

Tipuri principale de semnale reactive nonverbale:

– semnale de atenție – semnalizează vorbitorului că este ascultat și i se acordă atenție;

– semnale de înțelegere – semnalizează vorbitorului că este înțeles;

– semnale de evaluare a informațiilor emise de vorbitor manifestate prin înclinarea capului, confirmare, ridicare a umerilor, etc.

În cazul în care reacțiile interacționale ale partenerilor semnalează lipsa de interes, îndoială sau dezaprobare, durata conversației va fi mai mică și în general formală.

Funcții dialogice

Apar în situații de interacțiune conversațională în care sunt implicate două sau mai multe persoane. Semnalele nonverbale emise simultan de doi sau mai mulți participanți servesc unei funcții de relație care indică natura relațiilor interactanților, în funcție de statut, intimitate, etichetă. Similaritatea sau complementaritatea semnalelor nonverbale în interacțiunile personale au fost mai puțin explorate decât ar merita. Cercetările viitoare vor trebui să aducă în lumină mai multe detalii cu privire la natura semnalelor nonverbale, apariția și funcțiile lor pentru a se releva mai bine rolul comportamentului nonverbal în conversație.

Teme de lucru

– Identificați care sunt gesturile care exprimă teama.

– Construiți imaginea de ansamblu a studentului interesat de captarea informațiilor la curs.

– Detaliați atitudinea corpului în cazul exprimării dezacordului în raport cu cele auzite.

– În cazul în care subiectul identifică minciuna în relatarea interlocutorului. Consemnați manifestarea acestuia.

– Detaliați comportamentul nonverbal al celui ce spune minciuni.

Bibliografie:

Nicola, G., (2004) – Mentoratul. Un ambient pentru excelență, ed. Psihomedia, Sibiu

Pease, A., Garner, A. (1995) – Limbajul vorbirii, Ed. Polimark, București

Pease, A., (1993) – Limbajul trupului, Ed. Polimark, București

Schultz, D., (1987) – Theories of personality Book, Cole Publishing Company

Pacific Grove

Ticușan, M., (2005) – Personalitate și problem solving, ed. Psihomedia, Sibiu.

Dinu, M., (1996) – Comunicarea, Ed. Șriințifică, București.

Săucan, Doina – Ștefana, (2001) – Comunicarea Didactică, Ed. ATOS București.

Chelcea, S.,coordonator(2004) Comunicarea nonverbală în spațiul public, ed. Tritonic, București

Cercetarea științifică implică o serie de norme etice, care trebuie respectate. În unele țări normele etice sunt prevăzute prin lege, iar începerea unor cercetări este condiționată de obținerea avizului unei comisii specializate.Codurile deontologice în cercetarea pe subiecții umani prevăd, în general, datoria cercetătorului în psihologie să pună la curent în mod cinstit subiecții

Milgram, specialist american în psihologia socială, a invitat subiecții, printr-un anunț în ziare, să participe ca voluntari la o experiență. Psihologul a primit în același timp doi dintre candidați și le-a explicat ce se aștepta de la ei. Unul urma să fie elevul supus învățării unei liste de perechi de cuvinte și la fiecare răspuns greșit urma să primească un ușor șoc electric. Celălalt urma să fie profesorul însărcinat să furnizeze partenerului primele cuvinte ale fiecărei perechi și mai ales să-i administreze pedeapsa, în caz de nevoie. Elevul a fost instalat într-un compartiment experimental, legat solid de un scaun și prevăzut cu electrozi la încheieturi; profesorul a fost instalat în compartimentul său de supraveghere, în spatele unui geam de observare cu sens unic și cu comenzi ale unui generator de șocuri, permițându-i să dozeze pedeapsa trecând progresiv de la 15 la 450 de volți pe măsură ce subiectul comitea erori.

La primele erori, subiectul a primit șocuri cu o intensitate minimală fără reacții marcate, dar a trecut rapid la o tresărire, apoi la manifestări de durere din ce în ce mai intensă și la protestări verbale din ce în ce mai vehemente, implorând clemența călăului său, pe măsură ce acesta din urmă, fidel instrucțiunilor care îi fuseseră date, mărea intensitatea șocurilor, atingând eventual maximul autorizat de aparatul generator în ciuda indicațiilor de risc posibil menționate în fața comenzilor corespunzătoare .

Dintre cei doi protagoniști, numai profesorul era un subiect voluntar recrutat; „elevul” era un figurant al experimentatorului, antrenat să joace comedia suferinței la primirea șocurilor imaginare; generatorul comandat de subiect nu trimitea nici un șoc.

Marea majoritate a subiecților lui Milgram nu au ezitat să folosească, și adesea până la maximul posibil, puterea care le era acordată pentru pedepsirea partenerului lor (65 % i-au trimis șocuri de 450 de volți!). Manifestau ei predispoziții agresive care zăceau adormite și nu așteptau decât pretextul ca să se exprime ? Erau ei preocupați numai de reușita în sarcina cerută, adică să-și determine elevul să învețe lista de cuvinte ? Doreau ei să se conformeze pur și simplu autorității cercetătorului științific care îi recrutase și îi plătise pentru colaborarea lor ?

Milgram a analizat numeroasele variante ale acestei situații, scoțând în evidență ușurința cu care subiecți normali se abandonează fără a obiecta acestei curioase complicități. El a arătat de asemenea ca prestigiul cercetătorului și al instituției sale nu era străin de această supunere: dacă experimentul are loc nu în laboratorul celebrei universități Yale, ci în localuri private aflate într-o stare jalnică și într-un orășel, sub conducerea unui experimentator cu o ținută puțin liniștitoare, procentajul subiecților care se supun scade considerabil. (S. Milgram, Soumission â l'autorité, Paris, Calmann-Lévy, 1974 apud M.Richelle.)

În legătură cu natura experienței. Dacă trebuia să se respecte literalmente această regulă, experiența lui Milgram nu ar fi putut, pur și simplu, avea loc: ea presupunea de fapt ca șocurile să fie fictive, ca elevul să fie un figurant comediant, ca subiecții să ignore ceea ce se petrecea în realitate și, mai ales, ceea ce se încerca să se pună în evidență. În consecință este oare nevoie să se renunțe la acest gen de experiment ? Nu ar fi mai util, totuși, să ne cunoaștem mai bine ca să putem preveni această formă de derivă care apare ocazional în societățile noastre aparent civilizate ? Dar nu ar trebui să ținem seama de șocul moral pe care l-ar putea antrena chiar la subiecți faptul de a fi servit experienței ?

Să vedem mai îndeaproape cum încearcă regulile deontologice să răspundă acestor probleme și să definească marjele de libertate ale psihologului.Recrutarea voluntarilor este adesea însoțită de plata unei mooeste indemnizații financiare. Subiecții tentați de acest tip de mici câștiguri sunt obligatoriu recrutați dintr-o anumită populație – există puține șanse să se prezinte oameni foarte ocupați și foarte bine plătiți în profesia lor. Un contract prevăzând plata în bani este de natură a predispune subiectul să răspundă așteptărilor experimentatorului mai mult ca de obicei, de unde și elaborarea ipotezelor asupra scopurilor experienței și strategiei cu intenția de a se conforma acesteia.

În sfârșit, voluntariatul este însoțit în mod normal de libertatea lăsată subiectului, explicit menționată înaintea experimentului, de a renunța la el oricâd dorește. În multe din cazuri subiecții nu uzează de această libertate, nevăzând nici un motiv să nu ducă la bun sfârșit contractul încheiat cu cercetătorul. Dar se întâmplă ca ei să nu reziste stresului sau neplăcerilor situației și să simtă nevoia de a renunța.

Adevăratul voluntariat presupune evident ca subiectul să fie în măsură să aleagă, deci să înțeleagă exact la ce se angajează. Este deci o altă regulă, subliniată adesea, și anume informarea subiectului asupra naturii și scopurilor experimentului, asupra consecințelor care ar putea decurge din acesta pentru el. În numeroase cazuri, informarea precisă a subiecților nu ridică nici o dificultate, desfășurarea experienței și rezultatele ei neputând fi afectate de aceasta. Din contră, în multe din situațiile experimentale, un subiect bine informat devine un adevărat colaborator al cercetătorului și contribuie la validarea datelor sale. O experiență de psihofizică, având ca scop determinarea pragurilor, va beneficia de un subiect voluntar perfect informat. (Richelle, M. și Parot, F., 1995, p. 288, 290 – 291).

Asociația Americană de Psihologie a formulat principii generale referitor la cercetările cu subiecți umani.

– În cazul efectuării unui studiu, cercetătorul are obligația de a verifica gradul de acceptabilitate din punct de vedere etic, iar în cazul în care se constată derogări de la respectarea valorilor științifice și umane se va solicita asistență etică în vederea protejării tuturor participanților la cercetare.

– Subiectul sau subiecții umani participanți la cercetare vor fi analizați și evaluați, astfel încât vor fi „subiecți cu risc major” sau „subiecți cu risc minimal”.

– Cercetătorul își asumă reponsabilitatea de a trata corect din punct de vedere etic participanții și toți colaboratorii pe tot parcursul cercetării.

– Înaintea începerii cercetării se va stabilii un acord clar cu subiecții, prin care se vor clarifica responsabilitățile și obligațiile fiecăruia. Angajamentul va fi respectat întocmai de către cercetător, iar subiecții vor fi informați asupra tuturor aspectelor cercetării.

– În cazul în care cerințele metodologice presupun ascunderea sau falsificarea unor aspecte, ce trebuie dezvăluite subiecților, se va verifica justificabilitatea acestor tehnici. De asemenea se mai pot studia și alte proceduri care nu apelează la falsificarea acestor aspecte ale cercetării.

– Subiecții vor avea libertatea de a participa precum și de a se retrage din cercetare în orice moment. Această libertate va fi respectată de cercetător, iar acesta nu-și va folosi poziția pentru a influența în vreun fel subiecții.

– În cadrul cercetărilor nu vor fi folosite proceduri de investigare cu risc de vătămare gravă sau de durată a subiectului, astfel încât participanții să fie maxim protejați.

– După colectarea datelor cercetătorul va informa participanții despre datele obținute, astfel încât să se înlăture erorile ce ar putea să apară din interpretările subiecților.

– În cazul în care iau naștere consecințe nedorite pentru subiectul participant, cercetătorul are responsabilitatea de a corecta, îndepărta aceste consecințe.

– Rezultatele sunt confidențiale în ceea ce privește indicarea participării subiecților.

Din punct de vedere al psihologului practician, acesta trebuie să aibă în vedere:

– Prima grijă: de a nu dăuna și a nu aduce prejudicii demnității persoanei.

– Orice acțiune sau investigație care prezintă acest risc, va fi sistată imediat.

– Responsabilitatea muncii sale. Orice eroare de diagnoză poate dăuna personalității subiectului.

– Evitarea exprimărilor jignitoare, precum și a exprimărilor ce pot da naștere la interpretări eronate sau tendențioase.

– Evitarea apelării la principiul autorității.

– Respectarea principiului confidențialității.

– Respectarea secretului profesional.

– Cunoașterea limitelor și posibilităților sale, folosind doar acele cunoștințe și tehnici pe care le stăpânește.

– Testele și tehnicile trebuie utilizate doar de persoane calificate pentru a putea fi aplicate și interpretate corespunzător.

În urma încheierii cercetării, după interpretarea și evaluarea informațiilor, se trece la redactarea raportului de cercetare și publicarea rezultatelor cercetării ce trebuie să respecte standardele etice specifice publicării raportului de cercetare, ce privesc atât nivelul științific al informațiilor, cât și respectarea unei metodologii științifice, care să acopere obiectul de cercetare.

Standardele eticii mai cuprind:

– corectitudinea rezultatelor, claritatea; corectitudinea datelor de identificare;

– corectitudinea autorilor.

Dacă la publicarea articolului se constată erori, autorii au obligația să semnaleze acele erori prin erate, corecții, etc.

Recenzorii au obligația de a respecta confidențialitatea informațiilor cuprinse în articolul respectiv.

De asemenea condițiile de exercitare a profesiunii cuprind mai multe indicații:

– Psihologul își va exercita profesia în domenii legate de calificarea sa, care va fi apreciată în funcție de formarea sa universitară fundamentală și aplicată de nivel înalt în psihologie, prin formațiile specifice, prin experiența practică și lucrările sale de cercetare. El va lua hotărâri și va acționa în funcție de competența sa.

– Psihologul le va impune celorlalți să respecte specificitatea exercitării profesiunii și autonomia sa tehnică. El le va respecta pe cele ale altor profesiuni.

– Psihologul va accepta doar misiunile pe care le va estima ca fiind compatibile cu competențele, tehnica și funcțiile sale.

– Pentru un psiholog, faptul de a fi legat în exercitarea profesiei sale de un contract cu orice întreprindere privată sau orice organism public nu modifică îndatoririle sale profesionale și în special obligațiile legate de secretul profesional și independența în alegerea metodelor și deciziilor sale.

– Psihologul se va asigura de consimțământul celor care îl consultă sau participă la o evaluare, cercetare sau expertiză. El îi va informa asupra modalităților, obiectivelor și limitelor intervenției sale.

– În toate situațiile de evaluare, psihologul le va reaminti persoanelor implicate că au dreptul de a cere o contra-evaluare. În situațiile de cercetare, el le va informa că au dreptul de a se retrage în orice moment.

– În situațiile de expertiză judiciară, psihologul va trata în mod echitabil cu fiecare dintre părți, conștient că misiunea sa are scopul de a lămuri justiția asupra problemei care i-a fost pusă și nu pe acela de a aduce probe.

– Psihologul poate examina, la cererea lor, minori sau majori protejați de lege. Intervenția asupra acestora va ține cont de statutul, de situația lor și de dispozițiile legale în vigoare.

– Psihologul este singurul responsabil de concluziile sale. El va ține cont de metodele și instrumentele utilizate și le va prezenta concluziile într-o manieră adaptată diferiților interlocutori, în așa fel încât să păstreze secretul profesional.

Cei interesați au dreptul să obțină o prezentare comprehensibilă a evaluărilor care îi privesc. Atunci când aceste concluzii sunt prezentate terților, ele vor răspunde strict la întrebările formulate și nu vor cuprinde elementele de ordin psihologic pe care se întemeiază decât dacă acest lucru este necesar.

– Psihologul nu se poate prevala de funcția sa pentru a garanta un act ilegal și titlul său nu îl dispensează de obligațiile legii de drept comun. Conform dispozițiilor legii penale în materie de neasistare a persoanei în pericol, el are obligația să semnaleze autorităților judiciare însărcinate cu aplicarea Legii orice situație despre care știe că pune în pericol integritatea persoanelor.

În cazul în care deține informații cu caracter confidențial, care îi indică situații susceptibile de a atenta la integritatea psihică sau fizică a persoanei care îl consultă sau a unui terț, psihologul va evalua în cunoștință de cauză atitudinea pe care urmează să o adopte, ținând cont de prescripțiile legale legate de secretul profesional și de asistență a persoanelor în pericol. Psihologul își va putea clarifica decizia cerând sfatul colegilor experimentați.

– Documentele eliberate de un psiholog (atestat, bilanț, certificat, corespondență, raport etc.) trebuie să cuprindă numele acestuia, funcția, ca și coordonatele sale profesionale, semnătura și menționarea exactă a destinatarului. Psihologul nu va accepta ca altcineva să modifice, să semneze sau să anuleze documente relevante ale activității sale profesionale.

– Psihologul își va sprijinii colegii în exercitarea profesiunii. El va răspunde favorabil cererilor lor de consultație și ajutor în situații dificile, contribuind mai ales la rezolvarea problemelor deontologice.

– Psihologul nu va face concurență în mod abuziv colegilor săi și va apela la aceștia dacă va estima că sunt mai în măsură să răspundă unei solicitări.

“Neal Miller, psihofiziolog american, atașat școlii din Yale, dominată pe atunci de Clark Hull, a participat prin anii 1940 la eforturile acestui grup pentru a apropia teoria învățării de teoriile psihodinamice de inspirație freudiană. El și-a făcut simțită prezența prin lucrări experimentale de bună calitate privind învățarea, motivația, anxietatea. Prin anii '60, atașat de Institutul Rockfeller, el a întreprins cu echipa sa un important program de cercetare privitor la posibilitatea de a condiționa după modelul numit operant al reacțiilor viscerale, precum accelerarea sau încetinirea ritmului cardiac, creșterea sau reducerea contracțiilor intestinale etc. În aceste experiențe, realizate pe șobolani, creșterea sau diminuarea ritmului cardiac, de exemplu, antrena o întărire pozitivă sub forma unei stimulări electrice în „zonele cerebrale ale plăcerii”. Rezultatele pe diverse organe s-au dovedit în întregime pozitive. Ele căpătau o fațetă teoretică considerabilă, aducând o soluție unei vechi dezbateri privitoare la zonele fiziologice specifice celor două tipuri de condiționare în plus, ele deschideau o cale nouă de cercetare psihosomaticii experimentale, în care s-au angajat de îndată mai mulți cercetători doritori să cearnă, într-un model animal, transpozabil la om, raporturile dintre factorii psihologici și funcționarea, eventual patologia, organelor interne. Din nefericire, toți au eșuat în reproducerea rezultatelor lui Miller. Într-o primă fază, ei au început să se îndoiască de propria competență de experimentatori, având în față omul de știință renumit care era maestrul american. Acesta s-a lovit și el de imposibilitatea de a-și regăsi propriile date. Acolo unde, din păcate, alți cercetători ar fi urmat, discret, o altă cale, lăsându-le ghinioniștilor îndoiala asupra competenței personale, Miller și colaboratorul său, Dworkin, s-au înverșunat să analizeze cauzele acestui eșec, sau cauzele aparentei reușite inițiale. Ei au publicat rezultatul negativ al lucrărilor lor într-un articol care ar putea să figureze într-o antologie a problemelor de etică științifică. (B. R. Dworkin și N. E. Miller, „Failure to replicate visceral learning in the acute curarized rat preparation”, Behavioral Neuroscience, 100, nr. 3,p. 299-314, 1986)”. (Richelle, M. și Parot, F., 1995, p. 148)

Problemele care fac obiectul studiilor de cercetare nu numai în psihologie dar și în celelalte științe își au originea în:

– viața cotidiană, în care sursă nesecată de teme de cercetare o constituie relația interumană;

– activitatea curentă: selecția și orientarea profesională; restructurările din cadrul unităților economice și nu numai, reintegrarea profesională, eșecul școlar, abandonul școlar, integrarea în învățământul de masă a persoanelor cu handicap etc. sunt la baza demarării cercetărilor;

– teoriile existente aplicate la continua evoluție și oamenilor;

– finalitatea cercetărilor care deschid de asemeni drum către alte investigații.

Problematica cercetării cristalizează temele ei predilecte:

violență domestică

eșec și abandon școlar

inadaptarea școlară și delincvența juvenilă;

consecințele existenței manualelor alternative în școli

tulburări de conduită

crizele adolescentului

supradotarea și supradotatul

educația vocațională

integrarea copiilor deficienți

integrarea minorităților: în școală, la locul de muncă

divorțialitatea: influență asupra copilului;

evoluția relațiilor de cuplu după divorț

creativitatea către o mai mare pondere în educație

diferența dintre generații

familii multiple

imaginea de sine

prizonierii calculatorului

calculatorul – „singurul prieten”

suicidul: adulți, adolescenți

mirajul drogurilor

copiii abandonați: ce șansă au aceștia în societate

cluburile sportive – între existență și desființare

religie

profesorul – mentor

profesorul – imposibil

evaluare școlară

promovarea către o treaptă superioară a ciclului de învățământ

testare a cunoștințelor sau testare aptitudinală etc.

Toate acestea constituie o fracțiune din temele posibile. Fiecare din subiecte pot fi abordate din mai multe puncte de vedere din prisma: părintelui, copilului, societății. Fac de asemenea obiectul cercetării pentru procese psihice, cognitive, sociale, a implicațiilorpsihoafective existente în relațiile sociale. Pot contribui, de asemenea, la găsirea unor soluții de ameliorare și îmbunătățire a situațiilor existente.

Etapele cercetării științifice

Cercetarea psihopedagogică poate fi considerată ca un demers rațional, organizat, în vederea surprinderii relațiilor funcționale și cauzaledintre variabilele acțiunii educaționale practice (după Drăgan, I. și Nicola, I., 1993).

Planul de cercetare reprezintă aranjamentul condițiilor pentru colectarea și analiza informațiilor. Demersul cercetării științifice se realizează parcurgând următoarele etape: alegerea temei de cercetare, documentarea teoretică; stabilirea scopului și a obiectivelor; stabilirea ipotezelor, delimitarea universului populației; eșantionarea; elaborarea instrumentelor, preancheta (ancheta pilot); colectarea datelor; prelucrarea informațiilor; analiza datelor; redactarea raportului de cercetare.

Alegerea temei de cercetare – tema de cercetare poate fi comandată sau aleasă de cercetător. Ea trebuie formulată riguros și precis deoarece numai evitând ambiguitățile putem căuta un răspuns demonstrat științific la o problemă socială clar delimitată. La selectarea temelor de cercetare specialistul se află deseori sub influența valorilor personale. Este vorba despre o „contaminare axiologică” datorată următorilor trei factori: interesele personale, interesele de grup și interese ce decurg din valorile și ideologia împărtășită de cercetător. Documentarea teoretică – se realizează fie direct prin demersuri proprii sau indirect prin valorificarea rezultatelor oferite de alte studii. Se folosește literatura de specialitate, cea istorică și beletristică, jurnale de călătorie, memorii, statistici, anuare, recensăminte, mass-media ș.a.

Stabilirea scopului și a obiectivelor – în funcție de aspectul epistemologic ce caracterizează scopul cercetării există două tipuri de studii:

studiile exploratorii – care au ca scop familiarizarea cu fenomenul cercetat, descoperirea de noi puncte de vedere în legătură cu acesta, formularea mai precisă a temei de cercetare sau dezvoltarea ipotezelor,

studiile descriptive – cele care urmăresc cu acuratețe fie caracteristicile unui individ, ale unei situații sau ale unui grup, fie frecvența cu care apare un fenomen.

Stabilirea ipotezelor. Acestea sunt formulate în vederea verificării lor prin cercetarea de teren. A. Mihu consideră că ipoteza rezultă din observația directă sau indirectă pe care fiecare dintre noi o facem la nivelul societății. Același autor atrage atenția că ea nu este doar un produs al unei activități constatative ci o construcție mentală imaginativă. Ipotezele sunt formulate sub forma unor enunțuri predictive; afirmative sau negative de genul „dacă …. atunci” sau „cu cât … cu atât” (ex. „Cu cât veniturile bănești sunt mai ridicate cu atât satisfacțiile personale sunt mai mari”). Orice ipoteză trebuie să îndeplinească două condiții: să fie verificabilă și să aducă ceva nou.

Delimitarea universului populației are în vedere precizarea unităților de investigație (individ – grup-societate) și a caracteristicilor acestor unități (vârsta, profesia, sexul, nivelul de instruire, numărul de angajați etc. Eșantionarea – reprezintă selecția unei părți dintr-un întreg (universul populației) în scopul realizării de inferențe asupra întregului cu un grad de eroare acceptabil. Modalități de eșantionare:

a. neprobabilistică: în care subiecții nu au șanse egale de a fi selectați.

b. probabilistică: în care fiecare unitate a populației are șanse egale de a fi inclusă în eșantion.

Elaborarea instrumentelor. În această etapă cercetătorul selectează metodele și tehnicile de cercetare și elaborează instrumentele proprii de investigație. O cerință metodologică fundamentală a cercetării psiho-pedagogice o constituie adecvarea tehnicilor și metodelor de cercetare la obiectivele studiului, la specificul problematicii investigate. În acest sens se ține cont de: ipotezele de lucru, natura fenomenelor studiate, specificul socio-cultural al populației. Ancheta pilot urmărește testarea instrumentelor de cercetare elaborate în faza anterioară. Ea are în vedere: adecvarea metodelor și tehnicilor la obiectivele cercetării, verificarea fidelității și validității instrumentelor, formularea unor noi ipoteze sau reformularea celor vechi, estimarea bugetului de timp alocat cercetării. Colectarea datelor în funcție de tehnica folosită se clasifică în: colectarea directă de către cercetător, colectarea cu ajutorul unor mijloace mecanice sau electronice, colectare prin interogare indirectă (prin autoaplicare sau prin operatori). După raportul cercetătorului cu datele colectate avem: informații primare (culese de cercetător) și secundare (culese de alte persoane sau instituții; de ex : anuarul statistic).

Prelucrarea informațiilor – această etapă presupune: codificarea și numerotarea dalelor obținute de la fiecare subiect, transpunerea tor sub formă tabelară și prelucrarea lor propriu-zisă. În cele mai multe cazuri informația este de natură cifrică ceea ce face posibil calculul statistic și matematic. Prelucrările cantitative sunt realizate pe baza a două operații: numărarea, care conduce la obținerea unor frecvențe absolute sau relative; măsurarea, care reprezintă procesul de atribuire de numere obiectelor și fenomenelor în concordanță cu anumite reguli; identificarea inteligenței elevilor se bazează pe a doua. Pe lângă prelucrarea cantitativă cercetătorul realizează și analize calitative care sunt mult mai pretențioase și cu un grad mai mare de subiectivism. Prelucrarea rezultatelor presupune în final realizarea de tabele și grafice sugestive.

Analiza datelor – pe baza tabelelor de corelație, a coeficienților și indicilor statistici, a graficelor, a altor date obținute în etapa anterioară, cercetătorul analizează cantitativ sau calitativ toate informațiile obținute stabilind măsura în care ipotezele de lucru au fost confirmate sau infirmate.

Redactarea raportului de cercetare – se face în scopul comunicării rezultatelor. Se poate prezenta sub următoarele variante: notă de cercetare, studiu în revistă de specialitate, referat, comunicare la manifestările științifice (accent pe comunicarea orală), carte științifică.

Autoevaluarea

Schițați proiectul unei cercetări psihopedagogice la care ați dori să participați;

Formulați teme de cercetare posibile, altele decât cele prezentate;

Evaluați stadiul reformei învățământului în raport cu integrarea europeană.

Bibliografie

Drăgan, I., Nicola, I. (1993) – Cercetarea psihopedagogică, Tipomer, Tîrgu Mureș

Muster, D., (1985) – Metodologia cercetării în educație și învățământ, Ed. Litera, București.

Huluban, H., (1994) – Tehnica cercetării științifice, Ed. Graphix, Iași

Parot, F., Richelle, M. (1995) – Introducere în psihologie. Istoric și metode.,

Ed. Humanitas

Scopurile constituie punctul de plecare potrivit al oricărei cercetări psihologice pentru ideea care se dorește investigată. Pentru aceasta trebuie cunoscut obiectivul investigației, ce se vrea investigația de cercetare în cauză să încerce să descopere.

Pentru investigațiile experimentale și în altele în care sunt produse date cantitative, scopul poate fi de a testa una sau mai multe ipoteze.

Scopurile se dovedesc a fi ghiduri pentru dirijarea cercetării, astfel încât să se obțină o eficiență maximă, eliminând posibilele pierderi financiare și de timp; să asigure continuitatea operațiilor fără a fi omisă vreuna și nu în ultimul rând să prevină erorile de lucru precum și posibilele distorsiuni.

Ipotezele – generare și formulare

Ipoteza decurge cel mai adesea dintr-un ansamblu mai vast sau dintr-o teorie. Claude Bernard consideră că teoria nu e decât o ipoteză verificată de un număr mai mult sau mai puțin considerabil de fapte

„Gradul de elaborare a ipotezei poate fi extrem de variabil. Ipoteza va duce, după caz, la un câmp limitat și bine circumscris sau la un ansamblu teoretic foarte vast. Ea nu este interesată să afle decât dacă se pot muta termenii în realitatea concretă, adică dacă ei se lasă exprimați în variabile independente și dependente observabile, controlabile și posibil de măsurat. Acest lucru va fi mai ușor, desigur, în cazul ipotezelor limitate decât în cel al propunerilor ambițioase.

Astfel, ne putem întreba ce nivel de zgomot ar împiedica inteligibilitatea unei conversații normale, ascultarea emisiunilor de radio, perceperea soneriei de la intrare într-o ambianță domestică. Acest gen de întrebare poate fi pus în scopuri practice de către un fabricant de aparate electrocasnice preocupat de menținerea zgomotului frigiderelor sau ventilatoarelor sale la un nivel compatibil cu un confort acceptabil. De altfel, el poate cerceta independent de riscurile de mascare a informațiilor sonore toleranța / confortul subiectului mijlociu la zgomotul aparatelor. Nu este dificil să se transpună aceste probleme în situații experimentale, prima pe modelul experiențelor clasice în materie de mascare perceptivă, iar a doua prin supunerea subiecților unui chestionar, sau prin obiectivarea reacțiilor lor de atenție și emoționale la diferite niveluri de zgomot. Realizarea acestor experiențe va fi numai o problemă de precizie tehnică și nimic mai mult

Va fi mult mai dificil să se transpună în experiență ipoteza conform căreia dezvoltarea intelectuală a copilului s-ar face de-a lungul unei succesiuni obligatorii de etape în care s-ar putea recunoaște jaloanele privilegiate, „palierele de echilibru”. Recunoaștem aici una din teoriile lui Piaget. Noțiunea palierului de echilibru este mai puțin ușor de transpus în operații experimentale concludente decât cea a mascării sonore sau a toleranței la zgomot. Pe de altă parte, alegerea situațiilor care sunt considerate ca revelatoare în ceea ce privește dezvoltarea cognitivă este practic infinită și trebuie să admitem că o alegere diferită ar putea să ducă la concluzii diferite.

Nu exista o relație între gradul de elaborare a ipotezei și interesul experienței care decurge din ea. O ipoteză foarte complicată poate să ducă la rezultate nesemnificative, după cum o ipoteză foarte simplă poate să deschidă drumul spre fapte de o mare importanță.” (Richelle, M. și Parot, F., 1995, p. 192)

Ipoteza este un discurs coerent, o formulare de relații între fenomene, sprijinindu-se de pe fapte cunoscute. În vederea formulării unei ipoteze de cercetare corecte e necesar ca informațiile cu privire la tema de studiu să fie corecte și cât mai complete. Acest lucru implică cunoașterea teoriilor științifice existente în domeniul în care se încadrează studiul. De cele mai multe ori ipotezele conduc la verificarea unor relații ce se stabilesc între două variabile. Această relație este una probabilă și numai în urma cercetării, pe baza analizei datelor se va stabili dacă e valabil sau nu. Ipoteza este un enunț cu caracter probabilistic, pe baza ei fiind determinate și delimitate domeniile de cercetare. După Caplow ipoteza reprezintă o relație cauzală într-o formă ce permite verificarea ei empirică sau tentativă de explicație la problema de cercetare. Ipoteza direcționează domeniul de cercetare precum și analiza și interpretarea datelor. Pentru ca o ipoteză să fie corect formulată ea trebuie să respecte anumite criterii (Radu, I. și colaboratorii, 1993).

1. criteriul generalității: ipotezele trebuie formultate astfel încât relația dintre variabile să fie adevărată indiferent de condițiile spațio-temporale;

2. complexitatea: (enunțurile ipotezelor pot să privească relația dintre două sau mai multe variabile. În acest fel putem întâlni: ipoteze de nivel 1 în care vom găsi două variabile și ipoteze de nivel 2 cu trei sau mai multe variabile.

3. specificitatea: reprezintă claritatea în care sunt definite variabilele prezentate în ipoteză, precum și numărul de valori pe care le poale avea fiecare variabilă;

4. determinarea se referă la gradul de corectitudine al enunțului. Ipoteza este cu atât mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică;

5. falsifiability (falsificabilitatea) implică formularea ipotezei în manieră clară fără a induce dubii sau erori;

6. testabilitatea: ipoteza trebuie să poată fi testată;

7. predictibilitatea: ipoteza este corectă, dacă descrie și explică anticipativ desfășurarea unor fenomene psihice;

8. comunicabilitatea: enunțul unei ipoteze trebuie făcut dar astfel încât oricine o citește să o interpreteze identic;

9. reproductibilitatea: ipoteza să poată fi verificată și în urma altor cercetări;'

10. utilitatea: în raport cu realitatea, ipoteza se poate confirma sau nu, dar ipoteza neconfirmată este neutilizată.

Tipuri de ipoteze de specialitate:

Au fost definite mai multe tipuri de ipoteze:

– ipoteza de lucru sau generală: se formulează în momentul în care avem suficiente informații despre studiul respectiv;

– ipoteza de cercetare descrie conceptul utilizat în cercetare fără a aborda aspectele particulare care le poale avea;

– ipoteza statistică cuprinde distribuția statistică probabilă a unor parametri;

– ipoteza alternativă previzionează diferențe ale rezultatelor în condițiile diferenței metodelor experimentate.

Ipoteza alternativă poate fi:

• direcțională – care previzionează direcția în care rezultatele se așteaptă să se producă;

• non-direcțională – nu previzionează direcția rezultatelor ci doar se menționează o stare de fapt.

Uneori ipotezele direcționale și non-direcționale pot fi exprimate ca ipoteze unicodale și bicodale. Sunt perfecționați termenii de direcționale și non-direcțională

– ipoteza nulă previzionează că rezultatele obținute în urma unei investigații se datorează doar șansei. De exemplu investigarea efectului unui mecanism de mnemotehnic asupra reamintirii.ipoteza nulă n-ar previziona nici o diferență între rezultate dintre cele două condiții. Dacă s-ar observa vreo diferență, aceasta s-ar datora șansei și nu efectului variabilei independente (folosirea mnemotehnicii). Sarcina de păstrare sau respingere a ipotezei nule cade în șansa cercetătorului.

Dacă probabilitatea ca rezultatele obținute prin șansa să releve o legătură, atunci șansa nulă poate fi respinsă și se poate accepta ipoteza alternativă.

Ipoteza nulă este cea care este testată în momentul în care datele cantitative sunt analizate statistic.

Etapele formulării ipotezelor:

a) formularea ipotezelor de lucru sau generale;

b) formularea ipotezelor de cercetare;

c) formularea ipotezelor statistice.

a) în cazul începerii unei cercetări în momentul în care nu există suficiente informații pentru o formulare clară și precisă se pot formula mai multe ipoleze de lucru sau generale;

b) ipoteza de cercetare este mai concretă iar formula ei respectă regulile logicii formale: ele trebuie să fie operaționale, adică să precizeze activitățile, operațiile concrete ce trebuie efectuate pentru determinarea apariției fenomenelor și modului de evaluare a acestora; riguroase din punct de vedere științific, astfel încât să evite predicții de tip cantitativ la evoluția unor variabile; originile în măsura în care informațiile reprezintă o noutate reală pentru știință; valabilă în momentul în care enunțul este confirmat pe parcursul studiului.

c) prin intermediul statisticii se pot cuantifica reacții și stabili relația dintre stimuli și reacție.

Autoevaluare

Stabiliți diferența scop – ipoteză de cercetare.

Analizați comparativ cu exemplificări.

Alegeți patru teme pentru proiectele de cercetare.

Formulați la fiecare scopurile.

Formulați la fiecare ipotezele de la care veți porni.

Bibliografie

Cardwell, M., Clark, Liz, Mèldrum Claire –(2004) Psychology Harper, Collins – Publishers limited.

Chelcea, S. (1995) – Cunoașterea vieții sociale. Fundamente metodologice,

Editura Institutului Național de Informații București.

Radu, I. Și colaboratorii (1993) – Metodologie psihologică și analiza datelor,

Editura Sincron, Cluj-Napoca

Dintre cele mai importante probleme ce trebuie rezolvate de către cercetător este eșantionarea. Eșantionarea este considerată un set de operații pe baza cărora din ansamblul populației se alege o parte – eșantion – ce va fi supusă investigației.

Această alegere a părții ce va fi supusă investigației trebuie să fie de așa manieră încât prin intermediul studiului redus să se obțină concluzii cu valabilitate generală (Rotariu, 2000).

Calitatea esențială pe care trebuie să o posede eșantionul este repezentativitatea. Aceasta constă în capacitatea reproducerii cât mai fidele a structurii și caracteristicilor populației din care este eșantionul.

Gradul de reprezentativitate al unui eșantion depinde de următoarele aspecte: caracteristicile populației ce urmează a fi studiată, mărimea eșantionului și procedura de eșantionare folosită. Reprezentativitatea eșantionului nu aduce în discuție mărimea populației. Nu interesează procentul din populație cuprins în eșantion. 1000 de persoane pot prezenta aceeași reprezentativitate și pentru populația unui oraș cât și pentru populația unei țări (vezi Rotariu, T., 2000, p. 90).

Selecția aleatorie este o condiție necesară pentru obținerea unor eșantioane care să ofere imagini cât mai precise ale populației de referință. Procedura de eșantionare este aleatorie în momentul în care fiecărui individ din populație i se asigură o șansă calculabilă dar nenulă de a fi inclus în eșantion.

Procesul de selecție aleatorie se poate baza pe diferite tipuri de operații. Tabele cu numere selectate aleatoriu de computer, conțin numere din cinci cifre, de la 0 la 9. Selecția se oprește în momentul în care se obține o dimensiune dorită a eșantionului.

Eșantionare prin stratificare – pornește de la o diviziune a populației. Alegerea eșantionului de volum se face în mai multe etape selectând printr-o procedură aleatoare subeșantioane care provin din câte un strat al populației și este proporțional cu mărimea stratului respectiv.

Procedura își păstrează caracterul aleator, alegerea subeșantioanelor proporționale cu mărimea stratului asigurând tuturor indivizilor o probabilitate egală de a intra în eșantion. Se realizează stratificarea multiplă după mai multe criterii, urmărindu-se împărțirea populației pe categorii în funcție de sex, vârstă, ocupație, nivel de școlarizare, stare civilă, etc. Se folosește o formă de eșantionare numită selecție multistadială sau grupală, care urmărește ocolirea acestui impediment. Bineînțeles că eșantionarea multistadială nu este specifică investigațiilor sociologice; ea se aplică în orice domenii în care investigarea indivizilor grupați se dovedește foarte benefică pentru promptitudinea și costul mai mic al cercetării.

Esența procedurii respective de eșantionare se bazează pe următoarea idee. Despre orice tip de populație umană ar fi vorba, aceasta poate fi privită ca fiind formată din indivizii ce aparțin unor grupuri în cadrul cărora ei se găsesc în proximitate spațială; la rândul lor, aceste grupuri sunt formate din altele mai mici, care și ele sunt formate din altele și mai mici și așa mai departe, până se ajunge la nivelul individului. în asemenea situații, nu este obligatoriu ca eșantionarea să înceapă cu individul, ci se poate porni cu grupurile, trecând succesiv prin toate nivelurile. Denumirea de „multistadial” provine din faptul că există mai multe stadii în alegerea eșantionului final, corespunzător fiecărui nivel al unităților de eșantionare.

Spre exemplu, populația unei țări fiind grupată în județe, primul pas ar putea fi alegerea unui eșantion de județe. Apoi, în cadrul județelor alese, se selectează un număr de localități, în cadrul localităților anumite străzi sau cartiere, ajungându-se la gospodării, din care se alege un individ sau mai mulți. Eșantionul multistadial se deosebește fundamental de cel stratificat, chiar dacă uneori același factor poate fi folosit și pentru grupare, și pentru stratificare. În cazul esentionării multistadiale, scopul principal îl constituie reducerea costului și timpului reclamate de culegerea informației. Din acest motiv, de multe ori abordarea integrală a ultimului nivel de grupare coincide cu o anchetare simultană a indivizilor, administrarea chestionarului făcându-se simultan tuturor membrilor acestor subgrupuri, prin autocompletare (de pildă, clase de elevi, grupe de studenți, echipe de muncitori etc).

În linii mari, se poate spune că un eșantion multistadial este mai puțin reprezentativ, la volum egal, decât unul simplu aleator. Se vede că, în special acolo unde numărul grupurilor de un anumit nivel este mic, riscul de a greși este foarte ridicat.

Dintre două eșantioane de volum egal, cel realizat prin stratificare are o reprezentativitate superioară celui obținut prin tehnică simplă aleatoare (idem 2000, p. 85-100).

Bibliografie

Rotariu, T., Bădescu, G., Culic, Irina, Mezei, E., Mureșan, Cornelia (2000) –

Metode statistice aplicate în științele sociale, ed. Polirom, Iași

Gheorghiu, D., (2004) – Statistică pentru psihologi, Ed. Trei, București.

Observația este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai în domeniul psihologiei și pedagogiei ci și a altor științe. Ca prim demers în exploatarea realului, după cum menționează Parot și Richelle (l995), în forma sa elementară se reduce la o simplă cercetare. În momentul în care are loc interacțiuni între indivizi conduitele se înlănțuie în flux continuu.”Primul demers al unei științe empirice, în explorarea realului, este observația în forma sa cea mai elementară, aceasta este mai întâi o simplă constatare. Privim un sector al realității și încercăm să-l inventariem: astronomul stabilește harta celestă, botanistul scoate în evidență plantele dintr-un teritoriu anume, etnologul reprezintă diversele ustensile folosite de o populație străină. La prima vedere este vorba aici de un exercițiu foarte simplu. Totuși, practicându-1, îi simți complexitatea.

Dintr-o dată observatorul se găsește confruntat cu o problemă dificilă. Ce fel de unități descriptive să adopte ? Cum să detașeze realitatea observată într-un mod care să fie în acelați timp comod și util pentru folosirea ulterioară a faptelor culese ? În unele domenii, aceste unități descriptive par să se impună de la sine. Botanistul care inventariază flora unei regiuni nu are prea mari dificultăți în a decide ce numește el o plantă (cu toate acestea el se va găsi uneori în fața unor cazuri dificile). Dar deseori unitatea semnificativă nu se lasă surprinsă cu ușurință, sunt necesare lungi tatonări pentru a o degaja. Așa s-au petrecut lucrurile în istoria biologiei cu celula constitutivă a organismelor vii; în istoria lingvisticii cu unitatea fonetică, apoi fonematică, constitutivă a lanțului verbal.

A trebuit să se aștepte începutul secolului al XlX-lea pentru ca să se impună, încetul cu încetul, biologilor, tot mai informați prin folosirea eficientă a microscopului, ideea că orice ființă vie, plantă sau animal, este alcătuită dintr-o combinație de unități elementare, din celulele cu aparențe diverse, participând la ansambluri cu funcții diverse, construite totuși după un plan fundamental comun. Diversitatea organismelor și, în cadrul lor, cea a organelor își găsește principiul unificator fundamental în celulă, adevărat sediu al vieții. Importanța acestei descoperiri a unității de descriere pertinentă nu a încetat să se confirme de-a lungul dezvoltării biologiei moderne, de la formularea de călre Schwann, în 1839, a teoriei celulare.

Descoperirea unității minimale, pertinente în lanțul vorbirii este la fel de edificatoare, în domeniul lingvisticii, ca și cea a celulei în biologie. Se poate ajunge cel puțin până la originile scrierii fonetice cu procesul de conștientizare la om a sunetelor – consoane și vocale – constitutive ale limbajului. Analiza multiplelor realizări ale acestor sunete și a evoluției lor de-a lungul istoriei limbilor a permis lingviștilor secolului al XIX-lea să elaboreze o fonetică descriptivă și istorică. Dar a trebuit să se aștepte al doilea sfert al secolului al XX-lea pentru ca, împreună cu lingviștii școlii de la Praga. Trubețkoi și mai ales Jakobson să conștientizeze faptul că sunetele nu au valoare în limbă decât prin raporturile pe care le au cu celelalte sunete.

Dar care ar fi unitățile pertinente pentru psiholog ? Conduitele se înlănțuie cel mai adesea ca un flux continuu; cum să-1 subdivizi pentru a vedea clar în el ? Este oare nevoie să-1 subdivizi?.” (Richelle, M. și Parot, F., 1995, p. 156 – 157)

Dificultatea constă în decuparea realității în unități relevante pentru cercetător precum și selectarea proprietăților demne de interes după cum remarcă aceeași autori .În științele umane în cazul observației asistăm la o reciprocitate de modelare în cadrul raportului observat – observator – fenomen studiat; natura fenomenului studiat fiind factor modificator pentru cercetător, care, la rândul lui, modifică fenomenul studiat. Pentru a împiedica acest lucru observatorul trebuie să se implice cât mai puțin sau să aibă o atitudine de implicare controlată, respectând anumite reguli de consemnare a datelor observate.

Printre aspectele fundamentale ale observației după Mucchielli sunt:

– atenția acordată comportamentelor și atitudinilor, analiza contextuală a comportamentelor observate și empatia fără ca trăirile altora să fie integrate în propria noastră afectivitate. Toate acestea constituie sensul psihologic impus fiecărui observator în câmpul științific pe care îl ocupă (Mucchielli, 1974).

Pentru a diferenția observația științifică de cea empirică trebuie clarificate anumite aspecte legate de modalitatea de culegere a datelor, descrierea clară a comportamentului în contextul real, formularea ipotezelor precum și identificarea relațiilor existente între variabilele cuprinse în ipoteze.

Ca metodă de culegere directă a datelor, evenimentelor se pot distinge observația calitativă și cantitativă a căror diferență majoră constă în sistematizarea și codificarea materialului observat, care se race pe parcursul cercetării selectându-se caracteristicile relevante pentru viața de ansamblu a colectivității, pattem-urile comportamentale și valorice (Iluț, 1997). Observația calitativă permite evaluarea unui grup de indivizi, cea cantitativă axându-se pe observarea comportamentelor unei persoane.

Observația mai poate fi naturală în condițiile în care observatorul nu modifică comportamentul subiecților în mediul lor de viață, sau controlată în care subiecții sunt confruntați cu diferite sarcini ce au menirea de a provoca comportamentul ce se dorește a fi studiat. Unele observații sunt continue și se pot desfășura pe perioade lungi de timp sau se pot derula pe perioade mai scurte de timp, determinate – observații discontinue.

Autoobservația, deși a fost criticată prin faptul că alterează actul observației, nesesizându-se decât fenomene psihice conștiente, aducând în lumină incapacitatea de obiectivare, poate furniza informații inaccesibile altei persoane (imagini, afecte, etc),

Se mai pot întâlni și alte forme de observare clasificate după prezența sau absența observatorului, distingându-se observația directă – cu participarea observatorului în rândul subiecților conștienți de acest fapt, observație indirectă sau mediată în cursul căreia actul observațional se derulează fie prin intermediul apelării la mijloace electronice: camere video sau televiziune cu circuit închis, fie mai simplu în spatele oglinzilor în vedere unilaterală.

În cazul în care observatorul este acceptat și cunoscut de membrii grupului astfel încât prezența trece neobservată, avem observația cu observator uitat sau ignorat. Observația efectuată prin implicarea în activitatea grupului cercetat de către observator este cunoscută ca observație participativă, iar forma de neimplicare directă este observația pasivă.

Caracterul sistematic al observației este susținut de grila de observație întâlnită și sub numele de ghid, protocol de observație, obișnuit în metoda clinică unde se lucrează cu protocoale tip pentru psihologia normală, patologică, etc.

Acestea conțin mai multe unități de comportament ce urmează a fi observate. Numărul de unități din grila de observație trebuie limitat în funcție de obiectivele cercetării.

Personalitatea cercetătorului este instrument fundamental deoarece prin intermediul acestuia sunt înțelese, prelucrate și organizate informațiile. Acest fapt asigură în egală măsură resurse și limite (Dafinoiu, 2002).

Observatorul trebuie să aibă în vedere anumite precauții pentru a nu stânjeni desfășurarea cercetării și a nu fi sursă de erori prin evitarea adoptării atitudinilor negative, dezaprobatoare sau nu, evitarea tendinței de a anticipa ceea ce vrea să spună și a ceea ce dorește să facă observatul, în detrimentul consemnării cu atenție și exactitate a detaliilor.

De asemeni trebuie să se evite efectul de halou descris de Thurstone, prin care anumite caracteristici ale subiectului induc observatorului o impresie globală, mânuind subiectivitatea acestuia.

Încă din 1948 Merton vorbea de „profeția care se autoîmplinește" (prin anticipare, șansa evenimentului de a se produce crește; expectațiile ridicate pentru anumite persoane duc la supraevaluarea acestora).

Alte erori cauzate de observator sunt: lipsa de cunoștințe referitor la fenomenul ce trebuie studiat, lipsa de interes cauzată fie de o neadaptare la grupul de cercetare, respingere a acestora sau chiar a subiectului de cercetat, fie de o lipsă a cointeresării materiale; lipsa de experiență; dorința de afirmare.

Amprenta dificultăților și insucceselor anterioare influențează de asemeni modalitatea de abordare a fenomenului studiat și interpretarea rezultatelor obținute.

Modalități de prevenire a erorilor

Pentru obținerea unui grad mărit de obiectivitate și evitare pe cât posibil a apariției erorilor se recomandă respectarea anumitor reguli:

– planificarea riguroasă a cercetării, stabilirea exactă a tehnicilor de cercetare, alcătuirea unei grile de observație cât mai complete, alegerea observatorilor în funcție de experiență, instruirea acestora pentru a ne asigura că toți dispun de cunoștințele necesare efectuării studiului.

Pentru o mai bună coordonare a cercetării se pot realiza studii pilot în cursul cărora se stabilizează comportamentul observatorilor, precum și fidelitatea inter – observatori a procedurilor de înregistrare în urma cărora se elimină problemele generate de diferențele mari ale datelor înregistrate (Dafinoiu, 2002).

Avantaje și dezavantaje ale metodei observației

Principalele avantaje sunt: cost relativ scăzut, selectarea relativ simplă a subiecților de cercetare, permite înregistrarea comportamentelor în condiții naturale; în cazul observației participante se pot obține anumite informații din interior ce nu pot fi obținute printr-o observație de la distanță; în cadrul observației controlate subiectul oferă indicii cu privire la dispozițiile sale în timpul testării; oferă informații referitoare la cauzele unor acțiuni.

Dezavantajele principale ale acestei metode

– nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime;

– nu se pot identifica relații cauzale pentru determinarea comportamentelor grupurilor mari;

– ridică probleme etice cu privire la observarea indivizilor fără consimțământul în prealabil al acestora;

– inegalitatea distributivității atenției cercetătorului pe toată durata observației;

– modificarea comportamentului celor studiați prin reacții de apărare socială aceștia pendulând între anxietate paralizantă, docilitate și exhibiționism;

– interpretarea greșită a informațiilor furnizate de comportamentul nonverbal, etc;

– focalizarea atenției pe anumite detalii în detrimentul altora.

Protocolul de observație

Protocolul de observație reprezintă o modalitate sistematică de a înregistra datele unui subiect sau subiecți, continuând mai multe unități de comportament ce urmează a fi observate.

Numărul unităților din grila de observație trebuie limitat în funcție de obiectivele cercetării.Importanța deosebită în aria cercetării o are consemnarea în protocolul de observație a simptomaticii stabile și a simptomaticii labile.

Simptomatica stabilă cuprinde înfățișarea fizică cu care este de la natură subiectul, amănuntele anatomice ale fiecărui segment al corpului, proporționalitate, care vor contribui la crearea unei imagini de ansamblu a aspectului fizic al acestuia.

Simptomatica labilă cuprinde întregul ansamblu de manifestări menite a desene conduita subiectului în momentul observației.

Conținutul unui protocol sau grilă de observație se adaptează la tema observației, vârsta subiecților. Trebuie avut în vedere obligativitatea consemnării datei, locului, durata observației și membrii participanți la observație. Pentru a nu denatura faptele observate prin prisma afectelor, se va consemna dacă a existat sau nu o relație cu subiectul observat. Dacă cercetătorul consideră că obiectivitatea îi este afectată, trebuie să schimbe subiectul observat, reorientându-se în funcție de caz, la altă cercetare.

Pe parcursul înregistrării notelor de observație nu se vor face caracterizări, nu se vor trage concluzii, faptele vor fi prezentate fără nici un fel de comentarii din partea cercetătorului.În momentul în care s-a încheiat observația, notele de observație trebuie revăzute și transcrise citeț. După retranscriere se pot consemna comentariile, concluziile noastre referitor la cele observate, la tema de cercetare.În final, în funcție de atingerea sau nu a scopului, se poate relua observarea, după analiza sistematică a erorilor obținute, în vederea eliminării acestora.

În cadrul întocmirii fișei de observații, la vârstele mici trebuie ținut seama de caracteristicile fiecărei etape de dezvoltare. Astfel, la vârste mici se urmărește, pe lângă consemnarea aspectului fizic, și măsurători ai indicilor antropometrici și comportamentul motor, cognitiv, socio-afectiv și verbal caracteristic. Relevante sunt aspectele de evoluție ale copilului, saltul calitativ, noile achiziții ce reflectă dacă mediul socio-afectiv în care acesta se dezvoltă, îi oferă condiții favorabile de dezvoltare. Apariția comportamentului verbal, gânguritul, emiterea sporadică a vocalelor, tendința de modelare a vocii, vocalizarea în serie, primele silabe izolate sau repetate, pronunțarea spontană sau intuitivă, folosirea cuvintelor cu semnificație precisă, conturarea primelor propoziții din două – trei cuvinte, utilizarea unui vocabular îmbogățit și așa mai departe, sunt aspecte relevante din punct de vedere al comportamentului verbal constituind indici importanți ai depășirii diverselor stadii de dezvoltare.

Din punct de vedere al comportamentului cognitiv se urmărește reacția la sunete, expresia ochilor orientați către obiectele din jur, privirea activă, examinarea cu ochii și cu mâna a obiectelor din jur, manipularea obiectelor cu o acuratețe tot mai mare, căutarea de detalii în jucăriile avute la îndemână, receptivitate la jocuri, construire, desen și multe altele.

De asemeni, la vârstele mici se poate urmări formarea conștiinței de alții (mama, tată), a conștiinței de sine, a atitudinii față de deprinderi elementare (igienă, mâncare), satisfacerea trebuințelor, dezvoltarea afectelor-sentimentelor (reacții emotive, impulsive, sentimentul rușinii, milei, mulțumire) etc.

Noile indicații cu privire la fișe de evaluare a nivelului de vârstă de 5-6-7 ani cuprind cerințe referitoare la educarea limbajului prin înțelegerea și utilizarea corectă a semnificațiilor structurilor verbale, exprimare orală corectă din punct de vedere fonic, lexical și sintactic, creativitate și expresivitate a limbajului oral, de înțelegere și transmitere de intenții, gânduri, înțelegere și transmiterii limbajului scris, strategii de abordare adecvate în rezolvarea de probleme specifice vârstei, atitudinii față de sine și ceilalți, trăsături de voința și caracter și multe altele.

După cum s-a putut constata există o multitudine de factori ce pot constitui obiectul unei teme de fișă de observație și de ce nu de cercetare.

În cazul unei fișe de observație alcătuită în scopul de a înregistra atitudinea în fața probelor se pot consemna: atitudinea generală față de sarcina de lucru (siguranță, nesiguranță, aroganță, agresivitate, etc.), capacitatea de adaptare la situații noi, modalitatea de înțelegere a instrucțiunilor, rigurozitatea în execuție, rezistență la oboseală, evoluția randamentului, ritmul de lucru, atitudinea față de eroare, aspecte temperamentale, aspecte caracteriale, etc.

Exemplu de fișă de observație

la un copil cu vârsta de 5 luni

Data: XX XX XXXX

Ora: XX XX

Locul: Creșă săptămânală

Persoana supusa observației:A.M.

• Copil, sex feminin, rasă albă, 5 luni și 13 zile

• Copil lăsat spre îngrijire de către mamă – 19 ani, necăsătorită, primul copil, din tată nedeclarat.

• Copilul este născut la termen (9 luni) prin naștere spontană, cu scor APGAR 9 (foarte bun).

• Greutate la naștere 2700 grame, înălțime 48 cm, perimetru cranian 36 cm, perimetru toracic 36 cm.

• Nu se cunosc boli avute de părinți, care să influențeze copilul în timpul sarcinii sau ulterior.

În urma examinării făcute la vârsta de o lună și jumătate se observă următoarele:

• Greutate 3700 grame – copilul a luat în greutate conform vârstei;

• Înălțime 51 cm – a crescut 3 cm;

• Perimetru cranian: 37 cm;

• Perimetru toracic: 37 cm;

• Perimetru abdominal: 38 cm.

La data întocmirii prezentului protocol de observație am constatat următoarele : • Greutate 5100 grame – mai puțin decât ar trebui – 600 grame / lună

• Înălțime 52 cm – mai puțin decât ar trebui – aproximativ 2,5 cm / lună

• Perimetru cranian 40 cm,

• Perimetru toracic: 39 cm

• Membrele sunt dezvoltate conform înălțimii copilului și sunt normale d.p.d.v. al grosimii;

• Copilul este curat și îngrijit;

• Atâta timp cât este trează este comunicativă cu persoanele din jur prin sunete, zâmbete și râsete, răspunzând la mângâieri;

• Când i se vorbește zâmbește, iar atunci când se ridică tonul schițează mirarea;

• Îi place să i se cânte, să fie ținută în brațe și legănată – se observă că este obișnuită cu astfel de relații cu adulții;

• Copilul doarme în medie 20 de ore / zi, iar alimentația este cea corespunzătoare grupei sale de vârstă. Cu toate acestea se observă că nu are greutatea corespunzătoare vârstei și prezintă o ușoară anemie;

• Ca orice copil de vârsta ei are deja instalat „zâmbetul social" (care apare după 3 luni) și prin care el este în relație eu factorii exteriori. Zâmbetul devine selectiv și discriminativ și apare atunci când este însoțit de o sursă de plăcere împărtășită;

• Prevorbirea – reprezentată de gângurit – este forma ei de a conversa cu adultul. Copilul își modelează gânguritul asemănător cu adultul. Când i se răspunde copilul are un sentiment de siguranță

• Plânsul reprezintă un limbaj, un mod de a comunica al copilului, prin care el își exprimă starea neplăcută în care se află. Copilul plânge atunci când îl incomodează ceva, când nevoile lui nu au fost satisfăcute sau au fost înțelese greșit. Motive din care se iscă plânsul: foamea, frigul, căldura, singurătatea, boala, frica, oboseala, etc.

Simțurile:

• Văzul – este prezent, întoarce capul spre jucăriile care se mișcă în preajma ei, le fixează, se miră, continuă să le urmărească. Sunt prezente funcțiile cognitive și funcționalitatea vizuală, investigația și descoperirea;

• Auzul – este prezent, întoarce capul spre sursa de zgomot. Atunci când aude pe cineva că se apropie începe să se miște;

• Simțul contactului epitelial – puțin dezvoltat pentru cald / rece, presiune și durere.

Sunt prezente diferite reacții locale:

• La apropierea unui obiect prea mult de ochi apare reflexul de apărare oculo-palpabil;

• Când se apropie un obiect de gură, obraji sau barbă încearcă să-l apuce crezând că este de mâncare – reflexul de suptiune;

• Dacă simte un obiect în mână strânge degetele în jurul lui – reflexul Robinson de pretensiune;

• Atinsă pe talpa piciorului prezintă reflexul Babinski;

• La frig apar modificări ale colorației pielii, reacții de plâns, tremur și modificări vasoconstrictive;

• La cald devine inițial agitată, apoi este cuprinsă de moleșeală și apare vasodilatația;

• Analizatorii gustativi fac diferențieri ale gusturilor obiectelor cu care receptorul intră în contact Este preferat gustul dulce și acru și este însoțit de reacții mimice corespunzătoare. La sărat și amar sensibilitatea este mai puțin dezvoltată. Acești senzori au funcții biologice de orientare și cunoaștere;

• Organele de simț corespunzătoare mirosului sunt încă în evoluție. Cu toate acestea apar reacții la mirosuri tari – copilul încearcă să se îndepărteze de sursă. Există și senine ale sensibilității olfactive care apar la momentele dinaintea hrănirii. La depistarea mirosului de lapte copilul se bucură, caută să prindă tetina și se poate observa fontanela pulsând,

• Sunt prezente primele reflexe ce s-au instalat în poziția semișezândă corespunzătoare poziției de alăptare.

Percepția este formată (după 3 luni) fiind prezentă curiozitatea față de lucrurile noi. Percepția este sprijinită de auz, văz și pipăit. Apar emoțiile legate de afecțiuni și dependența, fiind însoțite de mimica corespunzătoare. Această mimică ține de comunicarea nonverbală. Se articulează sub forma de a-bu, a-g, etc, ce vor avea un rol foarte important în dezvoltarea ulterioară a limbajului,

• Fata stă în șezut sprijinită între perne;

• Copilul și-a dobândit controlul asupra capului și trunchiului, face „avionul" desprinzându-și brațele și picioarele de pat; când se ridică în mâini copilul trage capul spre spate făcând „foca", se joacă cu picioarele și se rostogolește de pe spate pe o parte și invers;

Atunci când este tras de mâini în poziție șezând, copilul participă activ la mișcare ridicându-și capul și îndoindu-și genunchii; spatele este mai tare; își poate ridica brațele și picioarele de pe sol când este așezat pe burtă.

Copilul folosește mânuțele pentru a mânui obiecte, lucru de care este foarte interesat, este la vârsta prinderii voluntare.

În cazul în care observă din întâmplare un rezultat interesant ca urmare a acțiunii sale asupra unui obiect, el îl va repeta fără a avea scop premeditat. Acesta este un exemplu de reacție oculară secundară (conform descrierii lui Piaget). Ca să repete apariția rezultatului ea acționează prin. „coordonare – vedere – prindere".

La prinderea obiectelor în mână apare prinderea voluntară ce poate fi de două feluri: palmară și imprecisă.

Explorează tactil alte persoane aflate lângă el;

S-a îmbunătățit coordonarea între ochi și mână. Apucă cu ultimele patru degete și eminența hipotenară (partea palmei care se prelungește cu degetul al cincilea). Își pipăie biberonul atunci când mănâncă. Prinde lucrurile din jur, adună jucăriile dacă sunt în jurul ei și le ia pe cele oferite, fiind interesată de tot ceea ce este nou și de ceea ce își dorește pe moment. Exemplu: o atrage biberonul în cazul în care îi este foame.

Copilul scoate sunete de bucurie atunci când vede pe cineva cunoscut și întoarce capul când își aude numele.

Copilului i s-a diversificat alimentația pentru a i se asigura elementele necesare pentru o creștere și dezvoltare armonioasă.

Se constată că A.M. poate

1. Să-și țină bine capul.

2. Să ridice capul.

3. Să apuce cu mâna,

4. Să se întoarcă pe o parte și înapoi.

5. Să fixeze cu ochii și să urmărească cu privirea.

6. Să audă și să asculte.

7. Să manifeste interes pentru lumea din afară: obiecte, persoane și acțiuni.

În conformitate cu rezultatele obținute în urma testelor și a observațiilor se poate spune că A. M. este dezvoltată psihomotor corespunzător vârstei sale biologice. Este un copil sociabil, vesel și gata să descopere lumea din jur.

Protocolul sau fișa de observație se va adapta în funcție de tema de observare și va cuprinde caracteristicile corespunzătoare temei. Este neplăcut, în cazul în care avem de studiat atitudinea față de eroare, să folosim un formular de fișă de observație care să cuprindă date referitoare la nou născuți: perimetru cranian, perimetru toracic. Este indicat verificarea fișei de observație în vederea completării posibilelor omisiuni și adecvarea ei la specificul temei.

Teme de lucru

– Dintre toate tipurile de observație indicați care are ponderea cea mai mare în experimentarea procesului creator.

– Alcătuiți un îndreptar în vederea depășirii obstacolelor observației, argumentând fiecare propunere.

– Scrieți un mic eseu referitor la importanța metodei observației în cadrul profesiunii de psiholog / pedagog.

– Cum poate fi evitat efectul Pygmalion și Rosenthal (profeția care se autoîmplinește) pe parcursul evaluării școlare.

– Întocmiți un protocol de observație la:

– copii cu vârsta de 1-2 ani;

– bătrâni;

– studenți la o oră de curs sau seminar;

– studenți la examen;

– adolescenți;

– copii la 10 -12 ani.

– Care sunt propunerile pentru îmbunătățirea calitativă a metodei observației ? Argumentați.

Bibliografie

Dafinoiu, L, (2002) – Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Ed. Polirom, Iași

Chelbea, S., (2001) – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Ed. Economică; București

Chelcea, S., Mărgineanu, I , Cauc, I., (1998) – Cercetarea sociologică, Ed. Destin, Deva

Zlate, M., (1996) – Introducere în psihologie, Casa de editură Șansa, București

Ancheta –metoda de cercetare în psihologie și pedagogie

Ancheta, ca metodă de cercetare psihopedagogică, diferită de ancheta judiciară sau ziaristică, presupune recoltarea sistematică a unor informații despre viața psihică a unui individ sau a unui grup social, ca și interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificație lor psihocomportamentale. Două caracteristici sunt esențiale pentru noțiunea de „anchetă”, ca metodă de cercetare:

1. caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele cerințe riguroase și să permită recoltarea unor informații cuantificabile;

2. caracterul particular al realității asupra căreia se apleacă: universul personal, intim al celui cercetat, părerile lui personale despre el sau despre alții (ancheta psihoindividuală); universul social, instituționalizat (ancheta socială); universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, conștient sau inconștient (ancheta psihosocială). În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode pe care le prezentăm în continuare.

Ancheta pe bază de chestionar

Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei și pedagogiei, informații despre ea putând fi găsite în diverse lucrări de specialitate (S. Chelcea, 1975; F. Bacher, 1982; Claude Javeau, 1985 etc). Folosirea ei științifică presupune parcurgerea mai multor etape (asemănătoare cu cele prezentate în capitolul al II-lea): 1. stabilirea obiectului anchetei; 2. documentarea; 3. formularea ipotezei; 4. determinarea populației (universul) anchetei; 5. eșantionarea; 6. alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului; 7. pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat); 8 redactarea definitivă a chestionarului; 9. alegerea metodelor de administrarea a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operații sau prin autoadministrare); 10. despuierea rezultatelor; 11. analiza rezultatelor obținute în raport cu obiectivele formulate; 12. redactarea raportului final de anchetă. Dintre toate acestea, etapele 6 și 8 au o mare importanță.

Chestionarul constituie instrumentul esențial al acestei forme de anchetă. Din păcate nu există o unanimitate de păreri în definirea lui. Mucchielli are dreptate atunci când afirma că „un chestionar nu trebuie să fie considerat ca o listă de întrebări” (Mucchielli, 1968, p. 9), așa cum, din nefericire, se mai procedează și astăzi. Dimpotrivă, arată el, toate mijloacele de cercetare a răspunsurilor (întrebări propriu-zise, alegeri de imagini și desene, modalități de măsurare a atitudinilor, tehnici de relevare a personalității) pot fi folosite într-un chestionar. Claude Javeau era de părere că și o serie de teste psihologice, cum ar fi testele de activități, de randament, de rezolvare de probleme, de învățare etc. ar putea fi introduse în chestionare (Javeau, 1985, p. 75 – 76). Aceasta nu înseamnă, că trebuie să confundăm chestionarele anchetei psihologice cu chestionarele sau inventarele de personalitate care au scopuri psihodiagnostice. Reținând această diferențiere, Septimiu Chelcea definește chestionarul ca fiind „o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcție de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris” (Chelcea, 1975, p. 140).

Este frecvent utilizat în științele socioumane. Constă dintr-un ansamblu de întrebări scrise în ordine logică și psihologică a căror răspunsuri vor fi consemnate în scris. Întrebările din chestionar pot fi însoțite de imagini, poze, scheme pentru explicitarea acestora fără a necesita lămuriri suplimentare din partea operatorilor.

Chestionarele pot fi administrate direct de operator sau primite prin poștă. În cazul chestionarelor primite prin poștă alcătuirea acestora cuprinde:

– foaia introductivă în care se oferă o serie de informații despre scopul studiului, garantarea confidențialității subiectului ce va transmite răspunsurile și alte lămuriri referitoare la modalitățile de completare a chestionarului;

– instrucțiuni de aplicare în care se fac recomandări asupra timpului de completare a chestionarului și modului în care trebuie returnat chestionarul;

– chestionarul propriu-zis.

Chestionarele care vor fi administrate de operatori vor cuprinde doar foaia sau foile cu întrebări și răspunsuri, iar informațiile despre scopul studiului, confidențialitate, recomandări de completare etc. vor fi exprimate verbal de către operatori. De asemenea aceștia vor oferi și alte lămuriri necesare clarificării diferitelor aspecte exprimate de cei chestionați dar fără influențarea de gândire și răspuns ai acestora. Cei chestionați trebuie asigurați că nu există răspunsuri bune sau greșite astfel încât să nu păstreze ezitare în completarea chestionarelor.

Clasificarea chestionarelor

Din punct de vedere al calității se pot distinge două tipuri de chestionare (S. Chelcea 1998).

– chestionarele de date factuale – de tip administrative referitoare la fapte obiective ce pot fi observate direct și verificate. Sunt folosite în investigarea fenomenelor socioumane a datelor de identificare a persoanei, nivel de educație, apartenența politică, religioasă, socială, etnică etc.

– chestionarele de opinie – se obțin date imposibil de observat direct.

Cu ajutorul acestora se încearcă cunoașterea și intensitatea opiniilor, se pot studia interese, motivații, atitudini, înclinații, etc.

După cantitatea informației putem avea:

– chestionare speciale cu o singură temă, mai greu de realizat, se aplică în general când se dorește obținerea unei păreri referitoare la un cotidian, revistă, carte, etc.

– chestionare “omnibus” cu mai multe teme; se obține o cantitate mai mare de informații.

După forma întrebărilor se pot distinge:

– chestionare cu întrebări închise (precodificate) în care gradul de libertate în alegerea răspunsurilor este limitat, doar la variantele propuse de cercetător. Aceste întrebări pot avea una sau mai multe variante de răspuns. Pot fi cu răspunsuri dihotomice (Da, Nu) cu alegere multiplă sau în evantai.

– chestionare cu întrebări deschise (libere postcodificate) în care persoanele chestionate au libertatea de exprimare.

Acest fapt îngreunează codificarea dar aduce un plus de cunoaștere.

După modul de aplicare al chestionarului putem avea:

– chestionare autoadministrative presupun înregistrarea răspunsurilor de către însăși persoanele incluse în eșantionul investigat. Subiecții formulează și consemnează totodată răspunsurile. Se elimină în acest fel factorii care pot influența răspunsul, personalitatea celui care aplică formularul. Probabilitatea ca subiecții să răspundă la întrebări mai personale este mai mare. Dar să nu uităm în cercetare și subiectivitatea caracteristică fiecărui participant. Din cadrul acestora fac parte chestionarele poștale, cele publicate în ziare și reviste sau cele ce însoțesc utilizarea unui produs.

– chestionare administrate de operatorii de anchetă, oferă avantajul că se pot da lămuriri suplimentare indiferent de nivelul de școlarizare în ciuda faptului că sunt mai costisitoare.

Structura chestionarelor

Chestionarele cuprind diferite tipuri de întrebări, care după funcția lor au:

– contact – întrebări introductive

– trecere la o nouă problemă din cuprinsul chestionarului – întrebări de trecere;

– oprire în răspunderea la întrebările succesive a unor categorii de subiecți – întrebări filtru;

– separare a răspunsurilor “pro” și “contra” dar nu împiedică urmărirea succesiunii în răspuns a subiecților – întrebări bifurcație;

– ajută la explicarea diferitelor poziții ale subiectului – întrebările “de ce?”;

– verificarea opiniei exprimate precum și a consistenței acesteia – întrebări control;

– de analiză a răspunsurilor din chestionare – întrebări de clasificare.

Întrebările din chestionar nu sunt stimuli izolați, se raportează unele la celelalte, se presupun și se influențează reciproc în funcție de succesiunea și poziția lor. (Chelcea 1998, p. 236).

Pentru a fi eficient chestionarul în afară de corectitudinea formulării și poziționării întrebărilor trebuie să respecte anumite reguli cu privire la format și conținut.

Întrebările din chestionar trebuie să urmărească ordinea logică de la întrebări impersonale , neutre, la întrebări personale, specifice. Trecerea de la general la particular este așa-numita tehnică a pâlniei (funnelling) în care subiectul răspunde în primul rând la întrebări vizând aspecte generale, continuând cu răspunsuri la întrebări particulare, realizându-se astfel o trecere firească către problemele personale.

Tehnica pâlniei răsturnate (reversed funnelling) urmărește demersul invers de la particular la general.

În formularea întrebărilor trebuie să se aibă în vedere eliminarea răspunsurilor induse, evitându-se astfel efectul „hallo”.

Dimensiunea sau numărul optim în întrebări este încă un subiect de discuție. Nu există un număr fix de întrebări pentru anumite tipuri de chestionare. Lungimea chestionarului sau numărul de întrebări dintr-un chestionar, depinde de numărul indicatorilor aleși de cercetător și considerați esențiali pentru tema de cercetare, de timpul necesar răspunsului la întrebări, astfel încât să nu suprasolicite capacitatea de concentrare voluntară a atenției din partea subiectului. Dimensiunea chestionarelor diferă în funcție de scopul cercetării și metodologia utilizată.

Designul chestionarelor – este un indicator al seriozității, importanței cercetării, este amprenta cercetătorului pe baza căruia cel care este solicitat să răspundă își face o primă impresie. De aceea se va avea grijă la aranjarea în pagină, la spațiile libere destinate răspunsurilor. Hârtia pe care se vor tipări chestionarele nu va fi de foarte slabă calitate.

Întrebările trebuie formulate clar, fără a folosi argouri, regionalisme, arhaisme sau din contră termeni științifici.

Se pot utiliza diferite scale, variante pentru răspunsuri cum ar fi:

– scale cu răspunsuri numerice, grafice, cu răspunsuri figurale, cu scale de discriminare crescătoare, descrescătoare, etc.

Elaborarea chestionarelor

Nu se începe cu formularea rapidă a întrebărilor capcană în care mulți se avântă. Mai întâi se stabilește tema anchetei. Odată definită și stabilită tema se trece la alegerea setului de indicatori pe baza cărora se pot formula întrebările. În raport cu fiecare întrebare formulată, la gradul de abstractizare al acestuia, ce poate genera în mintea subiectului (teamă, oboseală, plictiseală, refuz, conflicte) etc.

În elaborarea chestionarelor se parcurg mai multe etape:

– etapa de pregătire – în care se alege tema, tipul chestionarului și stilul de consemnare a răspunsurilor;

– elaborarea proiectului de chestionar care poate avea mai multe întrebări decât vor răspunde în final;

– analiza critică și eliminarea întrebărilor neadecvate sau reformularea lor;

– stabilirea formei finale;

– pretestarea în care prin aplicarea pe un număr mic de subiecți se analizează răspunsurile și eventualele observații;

– revizuirea chestionarului în vederea definitivării acestuia și aplicarea pentru cercetarea temei propuse.

Avantajele chestionarului

– poate fi aplicat cu ușurință;

– păstrează anonimatul subiecților;

– permite colectarea de informații într-un timp relativ scurt;

Limitele chestionarului

– nu se pot culege informații suplimentare;

– identitatea subiecților nu e cunoscută;

– nu se pot da lămuriri suplimentare;

– nu se poate verifica în cazul unui chestionar prin poștă dacă răspunsurile sunt ale unui singur membru al familiei sau a mai multor.

Autoevaluare:

Evidențiați amploarea utilizării chestionarului în ultimul deceniu.

Analizați exigențele în redactarea întrebărilor.

Indicați principalele tipuri de distorsiune ce pot afecta metoda chestionarului.

Bibliografie

Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998) – Cercetarea sociologică. Metode și tehnici, ed. Destin, Deva.

Radu, I. Și colab (1993) – Metodologia psihologică și analiza datelor, Editura Sincron, Cluj-Napoca.

Chelcea, S.,(1975) Chestionarul în investigația sociologică, ed. Stiințifică și enciclopedică, București

Mucchielli,R.,(1968) Le questionaire dans l-enquete psycho-sociale, Libraires Techniques, Paris

Zlate, M.,(2000)Introducere in psihologie, Ed. Polirom,Iași

Este o metodă universală a științelor sociale și socioumane. Este o metodă des utilizată de psihologi, pedagogi, sociologi, asistenți sociali. De aici apar diferențe în privința definirii acestei metode. Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanții aflați față în față, centrarea asupra temei cercetate, direcția unilaterală, de acțiune, fiecare participant păstrându-și locul de emițător sau de receptor. Interviul, deși strâns legat de alte fenomene (întâlnirea, convorbirea, dialogul, interogatoriul) se deosebește net de ele. Astfel, interviul presupune întâlnirea, fără ca întâlnirea să presupună neapărat interviul. între ele se stabilesc relații ca de la mijloc la scop. În întâlnire, interviul este unul dintre scopurile posibile. În convorbire avem schimb de informații în ambele sensuri persoanele schimbându-și permanent locurile, fapt care nu este posibil în interviu. Dialogul și interviul se presupun reciproc, prin ele făcându-se trecerea, de la o stare la alta, totuși interviul este mai mult decât un dialog pentru că în el se capătă informații pe care nu le cunoaștem dinainte. În fine, atât interogatoriul cât și interviul vizează strângerea de informații, ambele fiind de tip maieutic, totuși în interogatoriu există conștiința faptului că o forță exterioară impune obținerea unui răspuns, în timp ce în interviu se lasă la alegerea subiectului posibilitatea de a răspunde sau nu. În calitatea sa de strategie de culegere a informațiilor interviul poate fi conceput ca metodă integrată altor metode mai largi sau ca metodă de sine stătătoare, cu legile și caracteristicile lui proprii. Există interviuri individuale și de grup.

Multe dintre problemele acestei forme de anchetă sunt comune cu cele ale anchetei pe bază de chestionar sau chiar cu cele ale metodei convorbirii, de aceea, nu mai stăruim asupra lor.

Ambele forme de anchetă permit investigarea unui număr mare de subiecți într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat ca și prelucrarea lui rapidă (mai ales atunci când avem de a face cu răspunsuri precodificate la întrebări). Datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă în vederea surprinderii unor legități statistice. Ca metodă de cercetare, ancheta psihologică are însă și o serie de limite. Datorită faptului că, pe de o parte, presupune relația dintre operatorul de anchetă și subiectul investigat, iar pe de altă parte, recurge la autocunoașterea subiectului, ea nu este, scutită de intervenția unor deformări subiective. Se poate întâmpla ca subiecții, bine intenționați, să creadă că ne furnizează mărturii sincere, „adevărate” din punctul lor de vedere, dar, din cauza operării cu o imagine pasageră, episodică, superficială, care induce o falsă conștientizare, să ne furnizeze, de fapt, informații iluzorii, neadevărate în raport cu fenomenul însuși (Golu, 1989, p. 188). Ancheta psihologică fiind supusă riscurilor deformării necesită măsuri de protecție speciale (instruirea și formarea operatorilor, standardizarea chestionarelor etc).Din punct de vedere metodologic are la bază interview în limba engleză, folosit în sensul de întrevedere, întâlnire. În franceză „entrevue” cu sens de întâlnire sau entretien cu sensul de conversație, convorbire. Preluând o idee avansată de R. Daval et al (1967) mulți autori (M. Zlate, S. Chelcea, I. Mărginean) fac distincția între interviu și alte fenomene psihosociale asemănătoare: întâlnirea, convorbirea, dialogul și interogatoriul. Astfel, interviul presupune întâlnirea, dar nu se confundă cu aceasta. În convorbire, datorită schimbului de informații, persoanele participante nu pot schimba replici decât pe baza unui dialog prin care obținem o îmbogățire a paletei de informații. Interogatoriul presupune o necesitate de a răspunde fiecărei întrebări în parte, fără a da posibilitatea subiectului de a se eschiva. În domeniul cercetării psihopedagogice termenii de convorbire și interviu pot fi considerați sinonimi.

1. Situația de interviu psihologic este situația în care are loc un schimb conversațional între două sau mai multe persoane cu scopul culegerii de informații într-un cadru specific amenajat în acest scop.

2. În cercetarea științifică se disting trei categorii de scopuri pe care această metodă le poate avea (apud S. Chelcea et al., 1998) și anume un scop explorator – în care se identifică variabilele și relațiile dintre acestea; scop de recoltare a informațiilor în vederea testării ipotezelor; scop de recoltare suplimentară de informații obținute prin alte tehnici și metode.

Definițiile principale între conversație și interviu pot fi următoarele:

– conversația nu presupune un anumit scop în timp ce interviul are întotdeauna un obiectiv menționat;

– o conversație exclude repetiția întrebărilor pentru a nu trezi critici referitoare la atenția acordată în timp ce interviul psihologic presupune o repetiție a unor întrebări adresate prin reformulare pentru a verifica veridicitatea celor relatate de subiect sau pentru clarificarea și completarea informațiilor lacunare obținute de la subiect sau readresate în faza inițială în cazul subiecților ce au avut nevoie de o perioadă pentru a-și stăpânii emoțiile în cazul evenimentelor nefericite;

– conversația se va îndrepta către domeniul comun de interese, în timp ce interviul este dirijat de psiholog în vederea eliminării lacunelor și obținerii cât mai multor informații în domeniul dorit de acesta.

Ca orice metodă prezintă atât avantaje cât și dezavantaje.

Avantaje:

– unul din principalele avantaje constă în flexibilitate, deoarece se pot obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

– asigurarea răspunsurilor la toate întrebările fără omisiuni;

– se observă direct comportamentul nonverbal, ceea ce sporește calitatea informațiilor;

– se pot aborda teme mai complexe;

– se pot obține păreri personale argumentate referitor la cele exprimate;

– poate completa alte metode în vederea obținerii de informații relevante;

– se poate realiza cu mai multe persoane etc.

Dezavantaje:

– costul realizării unui interviu este ridicat, datorită selecției și pregătirii operatorilor de interviuri;

– desfășurarea unui bun interviu necesită timp mai îndelungat, uneori chiar o continuare a acestuia la o dată ulterioară, ceea ce e dificil în cazul persoanelor angrenate în diferite activități și funcții;

– apar erori datorită subiectivității interpretării de către operatorii de interviu a răspunsurilor obținute;

– numărul mare de răspunsuri și părerile personale sunt mai greu de structurat;

– lipsa asigurării anonimatului , adresa și numărul de telefon fiind cunoscute;

– lipsa standardizării întrebărilor etc.;

Putem spune că interviul psihologic favorizează întâlnirea într-un context specific, pe o anumită temă, a două persoane între care are loc un schimb de relații, pe fundalul unui obiectiv.

Diversitatea situațiilor, scopurilor și obiectivelor întâlnite în practica psihologică și pedagogică contribuie la o diversitate mare de tipuri de interviuri.

Acestea se pot clasifica după mai multe criterii.

Astfel, după gradul de libertate de care dispune operatorul în formularea întrebărilor, putem întâlni:

– interviuri nondirective – caracterizate de un număr relativ redus de întrebări, a căror durată este teoretic nelimitată , în urma căruia se obțin din partea intervievatului răspunsuri complexe, particulare, dar uneori greu de structurat;

– interviuri directive – caracterizate de întrebări închise, prestabilite într-o ordine rigidă și limitată în timp.

Între aceste orientări își au locul: interviul clinic, interviul cu răspunsuri libere, interviul cu întrebări deschise, interviul cu întrebări închise (Chelcea 1998).

Folosind drept criteriu numărul de persoane implicare în interviu putem întâlni:

– interviu individual – întrebările sunt puse unei singure persoane de către intervievator;

– interviu de grup – în care mai multe persoane aflate în același timp, în același spațiu, interacționează prin răspunsuri aduse subiectului de discuție.

După gradul de repetabilitate al interviurilor, putem avea:

– interviuri unice – nerepetabile;

– interviuri repetate – presupun convorbiri repetate între intervievator și intervievat, des întâlnite în psihoterapie și consiliere.

În funcție de scopul lor, putem întâlni (apud Kapplan și Saccuzzo 1993):

– interviuri de evaluare;

– interviuri de angajare;

– interviu clinic

– interviu de examinare a stării mentale.

În interviul de evaluare după aceeași autori confruntarea răspunsurilor este mijlocul prin care se scoate în evidență discrepanța sau inconsistența acestora. Discrepanțele pot fi de mai multe tipuri:

– discrepanță între ceea ce este o persoană și ceea ce vrea să pară sau să devină;

– discrepanță între ceea ce spune acea persoană despre ea însăși și ceea ce de fapt este;

– discrepanță între percepția de sine a persoanei intervievate și experiența intervievatorului;

– discrepanța între percepția de sine a intervievatorului și perceperea celuilalt;

– discrepanța între percepția de sine atât a intervievatorului cât și a intervievatului în raport cu situația pusă în discuție;

– discrepanța între perceperea unor evenimente și impactul acestora asupra personalității atât a intervievatului cât și a intervievatorului.

Problema confruntării poate genera anxietate sau conflicte, în cazul în care intervievatorul nu știe să acorde o mână de ajutor acestora. De asemenea se recomandă începătorilor să lase confruntările în seama celor cu experiență mai mare.

Scopul interviului de angajare este de a contribui la o mai bună selecție și luarea unei decizii optime. Se recomandă utilizarea unui interviu structurat. Prin acest interviu se urmărește să se găsească puncte nefavorabile în urma cărora persoane e mai puțin probabil că va fi angajată în acel loc.

Ca puncte negative sunt interpretate abilități scăzute de comunicare, entuziasm scăzut, nervozitate, rezistență mică la efort prelungit, imposibilitatea de a lucra peste program zi de zi, și nu în ultimul rând incapacitatea de a susține prin privire directă contactul vizual cu intervievatorul.

Printre factorii pozitivi luați în calcul în cursul unui interviu se pot număra: abilitatea de exprimare, abilitatea de a-și etala propriile calități neașteptând ca acestea să fie descoperite abia în timp; în cazul puțin probabil când va fi angajat; agresivitate.

Ca instrument important al examinării în psihiatrie și neurologie interviul de evaluare a stării mentale urmărește în primul rând diagnosticarea psihozelor, tulburărilor mentale. Scopul acestuia este de a evalua persoana presupusă a avea asemenea probleme. Pe lângă aria tulburărilor mentale, examinarea persoanei se direcționează și spre comportamentul general, aparențe, atitudini, abilități, etc.

Interviul clinic apelează la seturi specifice de întrebări ce vor fi prezentate într-o anumită ordine. Este utilizat îndeosebi de psihologii clinicieni.

Dezvoltarea abilităților de intervievator

Aceste abilități pot fi dezvoltate prin mai multe căi:

– familiarizarea cu cercetările și teoria în vederea înțelegerii aprofundate a principiilor și variabilelor ce acționează în situația de interviu.

– îndelungată practică;

– menținerea activă a interacțiunii pe tot parcursul interviului cu accent pe comunicarea nonverbală (expresie facială, postura corpului, mișcările corporale), descifrarea sensului corect al cuvintelor și nu în ultimul rând tonalitatea vocii;

– atitudine pozitivă pe tot parcursul interviului, căldură, acceptare, înțelegere, deschidere, implicare.

Surse de eroare întâlnite în cursul unui interviu:

– „halo effect” – descris de Thorndike (1920), dă corelații mai crescute decât ar fi în mod normal de așteptat. O impresie favorabilă sau halo pozitiv, va îngreuna sarcina intervievatorului de a vedea părțile negative, la fel ca și în cazul helo negativ – intervievatorul va tinde cu greu să accepte părțile pozitive ale intervievatului.

– tendința de generalizare similară efectului halo, în care pe baza unei caracteristici se cade în capcana generalizării;

– erori datorate diferențelor, etnice, culturale și diferențelor de clasă socială. Erorile reduc gradul de obiectivitate al intervievatorului, a cărui judecată este alterată, la fel ca și validitatea evaluării sale.

Avantaje și dezavantaje ale chestionarului și interviului

Din compararea interviului cu chestionarul rezultă umătoarele avantaje și dezavantaje:

Interviu Chestionar

Avantaje

1. Nu cere subiectului să citească 1. Este mai ieftin și mai ușor de

sau să scrie administrat

2. Este adaptabil la împrejurări 2. Este impersonal, anonim neprevăzute

3. Oferă numeroase ocazii pentru a 3. Este completat după placul

se obține un eșantion reprezentativ subiectuluitului

de subiecți

4. Permite examinatorului să verifice 4. Garantează prezentare uniformă răspunsurile

5. Permite abordarea unor teme complexe

și delicate

Dezavantaje

1. Necesită examinatori calificați 1. În general se înapoiază încet

2. Este supus înclinațiilor subiective 2. Trebuie să prezinte o

variabile și imprevizibile ale examinatorului automotivare totală

3. Volumul de răspunsuri este mare 3. Identificarea nesigură a celui și greu de structurat care răspunde

4. Nu permite verificarea ușoară răspunsurilor

Autoevaluare:

Analizați comparativ convorbirea și interviul.

Indicați specificul metodei interviului.

Descrieți o situație favorabilă unui interviu.

Ce abilități trebuie să posede intervievatorul ?

Bibliografie

Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., (1998) – Cercetarea sociologică, Metode și tehnici, ed. Destin, Deva

Dafinoiu, I. (2002) – Personalitatea. Metode de abordare clinică. Observația și interviul, ed. Polirom, Iași.

Daval, R. Și colab. (1967) – Traite de psychologie sociale, P.U.F. Paris

Kaplan, R. M. & Saccuzzo D. P. (1993) – Psychological Testing. Cole Publishing Company USA

Zlate, M.,(2000)Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași

Interviul clinic reprezintă metoda de lucru a psihologului clinician. Prin acesta el poate obține informații mai detaliate la unele probleme și aspecte ale subiectului, care sunt legate de o serie de momente și evenimente din viața acestuia: din comportarea sa, relațiile cu ceilalți, aspecte mai intime, etc.

Interviul poate fi influențat de o multitudine de factori, dar caracteristica principală este dialogul asimetric ce se stabilește între subiecți și psihologul clinician care are competența de a direcționa și a-și afirma o anumită poziție în raport cu cele relatate. În funcție de obiectivele interviului putem întâlni: interviu diagnostic, de terapie, de cercetare.

Tipuri de interviu întâlnite (după Dafinoiu, I. 2002):

a) interviu non-directiv – centrat pe persoană în cursul căruia subiectul are libertatea de a alege problemele despre care se va purta discuția. Se creează un cadru adecvat de manifestare a unor lanțuri asociative. Clinicianul va adopta o atitudine permisivă, comprehensivă, empatică astfel încât atitudinea sa să nu stânjenească relatarea subiectului.

b) interviu semi-directiv – cuprinde principalele teme de abordare cu subiectul, nu într-o ordine strică ci abordările la momentele oportune.

c) interviu-directiv – este utilizat la eliminarea lacunelor în informațiile obținute.

Tipuri de intreviu clinic

Intreviul clinic psihiatric

În funcție de obiectivele urmărite interviul clinic în psihologie și interviul clinic în psihiatrie prezintă caracteristici specifice (Dafinoiu, I. 2002). Psihiatrul își propune în realizarea interviului pe elemente clinice aparente pentru stabilirea unui diagnostic încadrându-l într-un sistem nosografic și de aici într-un demers terapeutic iar psihologul își propune cunoașterea individului prin intermediul manifestărilor în diferite contexte, intervenția lui având valoare de ajutor, consiliere (după Dafinoiu, I. 2001).

În domeniul bolilor mintale sunt utilizate după același autor interviuri de inspirație psihodinamică ce au la bază concepția lui S. Freud, referitoare la conflictele profunde cu origine în prima copilărie și interviul centrat pe simptom ce utilizează diverse cadre de clasificare și descriere a tulburărilor psihice.

Interviul clinic de evaluare

Are ca obiective: identificarea simptomelor, analizarea acestora în vederea înțelegerii funcționării psihologice și obiectiv terapeutic ce orientează strategia terapeutică.

Interviul clinic bazat pe fundamente psihanalitice

– se analizează aspecte ale trecutului individului deoarece având psihanaliza ca fundament se instituie idea că simptomul prezent își are originea în trecutul subiectului, în conflictele inconștiente generate de întâmplări ale copilăriei timpurii.

Specificul terapeuticii psihanalitice constă în păstrarea tăcerii de către analist și a unei neutralități care să permită pacientului să-și expună liber în ce ordine dorește gândurile și asociațiile trezite de acestea. Psihanalistul dispune de interpretare prin intermediul căreia conduce pacientul prin păienjenișul uneori contradictual al sentimentelor până la originea reală a lor.

Intreviul clinic non-directiv

– după cum mărturisea autorul acestei metode este centrată asupra individului nu asupra problemei. Copilăria este importantă pentru structurarea personalității dar nu este definitorie. Imaginea de sine a unui individ este legată de evaluarea continuă a rezultatelor propriilor experiențe în raport cu ceilalți. Experiențele pozitive creează dimensiuni pozitive ale imaginii de sine, iar cele nefavorabile conduc la scăderea imaginii de sine.

Intervenția verbală a acestei terapii din partea psihologului va fi doar în vederea unei reformulări a problemei cu care clientul se confruntă și a cărei percepție este greșită.

Atitudinile relaționale ale psihologului în interviul clinic non-directiv sunt de șase tipuri după Mucchielli, A. (2005):

– atitudine de evaluare sau judecare morală; atitudine explicativă; atitudine de sprijin-consolare; atitudine de investigare; atitudine de soluționare a problemei și atitudine comprehensivă. Toate aceste tipuri de atitudini fac apel la atitudinea ………. amplificată de cuvinte care contribuie la înțelegerea de către celălalt a aprobării sau dezaprobării; a descifrării cauzei probabile a unui fenomen; a unei încurajări; a căutării obținerii de informații suplimentare; a găsirii unei soluții sau pur și simplu de evitarea acestora focalizându-și atenția către crearea unor condiții favorabile dezvoltării empatiei.

Experiența nu trebuie înțeleasă ca simpatie sau asimilarea punctului de vedere al clientului. Trebuie avut în vedere faptul că empatia este acea înțelegere intelectuală a celor relatate de interlocutor, în urma cărora se dezvoltă capacitatea de participare la experiența celuilalt, de a capta semnificația pe care celălalt o relatează în cuvinte a evenimentelor trăite, fără implicații emoționale.

Atitudinea clinicianului

Nu trebuie să lase impresia de o receptare ci prin ea să introducă un dialog. Tăcerile nu vor fi cultivate ca forme de presiune asupra interlocutorului pentru a-l forța să bată în retragere sau ca expresie a rezervei ascultătorului sau negare a celor spuse de interlocutor ci sunt respectate, urmând a fi interpretate ca element de punctare, timp de reflecție sau trecere către altceva. Stadiul superior sau de supervizare nu este o atitudine indicată pentru atingerea scopului clinicianului. Ascultarea presupune o atitudine de întâmpinare susținută în prezent și readaptată constant la ceea ce exprimă persoana din față sa. Nu se vor afișa semen de nerăbdare, plictiseală sau anticipare atotștiutoare la relatările subiectului. Atenția îndeosebi va fi îndreptată către lupta interioară a subiectului cu sinele.

Ascultarea de tip rogerian prezintă multiple fațete. Este centrată pe persoană dar și asupra propriei persoane. Deschide căi către planul afectiv, emoțional, intelectual. Empatia dezvoltată în cadrul acestei atitudini implică și o mai mare acuratețe în perceperea celor mai mici schimbări ce au loc în interiorul subiectului. Pe fundalul ascultării de tip rogerian clinicianul își exprimă înțelegerea celor relatate de subiect printr-o gamă variată de comportamente de la ecou ce poate lua forma unor interjecții sau onomatopee (ah, hm) la expresii de genul: înțeleg, bine, așa cum spui.

Ascultarea rogersiană are drept caracteristici:

– absența abordării teoretice sau decupaj conceptual preliminar, limbajul utilizat este simplu, obișnuit; implicare emoțională a ascultătorului se păstrează în limitele normale; observarea este evolutivă și multidimensională în același timp păstrând simplitate și modestie cu focalizarea energie în serviciul celorlalți și nu în dominarea lor (apud. Peretti, A. 2001). Secretul celor relatate de către subiect trebuie păstrat.

Interviul clinic în terapiile cognitiv-comportamentale

Interviul este orientat spre culegerea informațiilor cu referire îndeosebi la comportamentul – problemă, este o relație directivă prin care terapeutul ajută pacientul în luarea deciziilor, răspunzând astfel expectațiilor acestuia, care dorește înțelegere, alianță, parteneriat și nu în ultimul rând dobândirea controlului.

Interviul clinic în psihoterapia existențialistă

Psihoterapeutul își va direcționa eforturile către reconstituirea logicii universului în care se află pacientul cu scopul de a scoate ființa umană din universul tematizat redându-i libertatea și înțelegerea lumii în care trăiește. Interviul se va îndrepta către recunoașterea de către subiect a prejudecăților sale și depășire a acestora prin reconstituirea sistemului său psihologic de percepție a lumii.

Autoevaluare

Analizați comparativ tipurile de interviu.

Către care tip de interviu vă simțiți mai apropiat. Descrieți calitățile dumneavoastră, care vă recomandă pentru acel tip de interviu.

Detaliați argumentele de refuzare a aborda un anumit tip de interviu clinic.

Bibliografie

Dafinoiu, I. (2002) – Personalitatea – metode calitative de abordare clinică. Observația și interviul, ed. Polirom Iași

Mucchielli, A. (2005) – Arta de a comunica. Metode, forme psihologia situațiilor de comunicare, ed. Polirom Iași

Peretti, A., Legrand, J.A., Boniface, J., (2001) – Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iași.

Brainstorming-ul este o metodă intuitivă, eficientă pentru generarea în grup a ideilor și a fost elaborată încă în anul 1948 de către Alex Osborn, prorectorul Universității din Buffalo, SUA, și fondatorul Institutului de Creație Tehnică. Rădăcini ale brainstorming-ului se pot găsi și în obiceiurile marinărești ale secolelor XVI – XVII, în conformitate cu care, în condiții de primejdie, căpitanul vasului convoacă sfatul mateloților, ascultând într-o unumită ordine (începând cu elevii, apoi cu mateloții și terminând cu ofițerii) părerile tuturor și luînd pe această bază deciziile necesare.

Brainslorming-ul reprezintă o deliberare creativă, cu singurul scop de a genera o serie de idei care pot servi ca orientare pentru soluționarea tehnică a problemei în discuție. Forța brainstorming-ului se manifestă în special prin multiplicarea ideilor emise în unitatea de timp și originalitatea acestora.

1. Principiile de bază ale brainstorming-ului. Ședința de creație în sistemul brainstormingului se bazează pe două principii fundamentale:

• amânarea criticii (amânarea evaluării);

• necesitatea elaborării cât mai multor idei, pe principiul transformării cantității în calitate.

Mai trebuie respectate și alte reguli:

– se încurajează și ideile aparent ieșite din comun, la prima vedere de-a dreptul bizare, dar care adesea, analizate inginerește, pot deveni deosebite;

– se stimulează combinarea și îmbunătățirea ideilor, pe principiul evocării asocierii, formularea unor idei generate atât din gândirea personală, cât și din cea a celorlalți membri ai grupei.

2. Principiul amânării criticii și autocriticii (principiul evaluării amânate).

În procesul de căutare a ideilor, critica trebuie amânată, gândirea trebuie să fie dominant divergentă, cea convergentă fiind temporar suspendată, lucru deosebit de dificil și care presupune un antrenament îndelungat. Imaginația trebuie lăsată întâi să se avânte pînă în înaltul cerului, pentru ca apoi să revină pe pământ cu sporul gândirii critice” (Osborn, 1971).

„Dacă veți încerca să obțineți în același timp, de la același robinet, apă caldă și apă rece, nu veți avea decât apă călduță. Dacă încercați să criticați și în același timp să creați, nu veți reuși nici să criticați cu sânge rece, nici să generați polemici cu suficientă căldură” (Osborn, 1971).

Studiile comparative efectuate în SUA privind producția de idei în grup și individuală, cu și fără amânarea criticii, au demonstrat că în cadrul creației în grup asemănarea criticii determină o creștere cu peste 70 % a ideilor în unitate de timp, iar pentru creația individuală, o creștere de peste 90 % (Osborn, 1971).

3. Principiul asigurării calității prin cantitate. Numai elaborând o foarte mare cantitate de idei în lanț avem șanse de a ajunge și la o idee nouă viabilă, inerentă așa cum arăta Alfred North Whitehead: „Noi trebuie să culegem toate obiectivele, toate ocaziile de a întrevedea noile perspective, toate ocaziile de a vedea noi combinări și să le supunem pe fiecare la un examen imparțial. Este foarte probabil că în 999 de cazuri dintr-o mie nu va rezulta nimic, fie pentru că acestea nu valorează nimic, fie pentru că noi nu știm s-o punem în valoare; dar avem interesul să le culegem pe toate, chiar și cu scepticism, întrucât cea de-a mia idee putea fi cea care va transforma lumea” (Osborn, 1971).Probabilitatea elaborării de idei eficiente crește rapid cu cantitatea totală a ideilor elaborate, iar ideile viabile nu apar printre primele idei elaborate. Numărul de idei viabile crește cu mai mult de două ori în a doua incercare; în a doua jumătate din totalul ideilor elaborate se regăsesc cu peste 75 % mai multe idei decît în prima jumătate.

O idee emisă de un membru al gupului produce prin consonanță noi idei ale celorlalți membri, scânteia podusă creier va face să se producă prin ricoșare altele, ca într-un foc de artificii, ca într-o reacție în lanț.

4. Desfășurarea ședinței de creație în cadrul brainstorming-ului. Trebuie respectate două principii de bază și reguli de încurajare a ideilor ieșite din comun, precum și cele ale combinării, evocării, asocierii și elaborării unor idei derivate din cele proprii sau ale membrilor grupului. Structura optimă a grupului presupune un conducător, 1-2 secretari, membri cu o bogată experiență în brainstorming și 4-5 invitați speciali. Conducătorul grupului trebuie să aibă suficientă experiență, să fie antrenant în conducerea abilă a ședinței de creație și chiar să elaboreze și o listă personală de sugestii pentru soluționarea problemei, astfel că în ipoteza unei crize de idei să poată interveni pentru canalizarea discuțiilor.

Membrii grupului sunt înștiințați cu 2 zile înainte de ședință asupra datelor problemei. Se lasă în felul acesta un timp pentru incubare pentru elaborarea primelor asocieri, participanții putându-se prezenta cu o serie de idei scrise, dar fără a avea dreptul să le citească una după alta în ședință (pentru a nu întrerupe lanțul de asocieri-evocări ale întregului grup).

Secretarul notează și numerotează ideile, astfel încât conducătorul aibă în față atât ordinea, cât și numărul de idei emise, pentru stimularea participanților, formulând fraze de forma: „să încercăm să mai emitem încă 10 idei, să încercăm să atingem suta”, „fiecare să emită cel puțin încă o idee până la sfârșitul ședinței” etc. Nici o idee nu este botezată cu numele celui care a emis-o întrucât este posibil că ea ar fi putut fi emisă și de un alt membru sau să provină din asociere cu o idee emisă anterior de altcineva din grup. Ideile trebuie formulate cât mai concis, de regulă printr-o singură frază notată. Pentru ușurarea notării și numerotării, se pot folosi doi secretari, unul care să noteze răspunsurile cu număr impar, iar celălalt pe cele cu număr par.

Evaluarea și selectarea ideilor. Pentru pregătirea evaluării și selectării trebuie parcurse următoarele operații preliminare:

Secretarul echipei pregătește o listă a tuturor lideilor sugerate, atât în timpul ședinței cât și după ședință.Conducătorul grupului verifică lista, asigurându-se că fiecare idee a fost exprimată concis și clar și clasifică pe categorii logice ideile emise (de regulă 5-10).

Din lista obținută se vor selecta ideile mai fecunde.

Rolul de selecție a ideilor este adoptat de o echipă competentă posedând un spirit critic mai sigur și mai obiectiv, apelând nu numai la specialiști, ci și la cei cu responsabilități directe în rezolvarea problemelor similare.

Ideile selecționate sunt încredințate specialiștilor pentru concretizarea, dezvoltarea, proiectarea și implementarea industrială.

Brainstorming-ul poate fi folosit și în domeniul managementului, deservirii, afacerilor, economiei, sociologiei, operațiilor militare, cercetării penale și în multe alte domenii ale performanței umane.

Brainstorming-ul direct contribuie la găsirea soluției pentru o problemă dată; ori după cum s-a arătat mai înainte, orice problemă de creație este o dublă problemă creativă:

• crearea subiectului;

• crearea soluției pentru subiectul elaborat.

Pentru a mări șansele brainstorming-ului direct este rațională practicarea antebrainstorming-ului a cărui scop principal este evidențierea în obiectele tehnice existente a unui număr cât mai mare de neajunsuri și chiar prognozarea în viitor a unor neajunsuri noi, legate de evoluția normală a tehnicii.

Cu toate că inventarea subiectului creației poate fi realizată pe cale pur logică, prin metoda deciziei impuse din ingineria valorii, antebrainstorming-ul poate reprezenta un mijloc mai simplu și mai economic.

Formarea grupei de creație se face după aceleași principii ca și pentru brainstorming, dar este necesară completarea cu tehnolog, reglor, reparator, merceolog etc.

Obligațiile liderului antebrainstorming-ului sunt similare cu cele ale liderului brainstonning-ului.

Brainstorming-ul și antebrainstorming-ul pot fi combinate sub forma dublului brainstorming, a antebrainstorming-ului combinat cu brainstorming etc.

Sinectica (metoda Gordon)

reprezintă îmbinarea de elemente diferite, aparent necorelate, având drept scop de bază eliberarea față de constrângeri impuse în cadrul problemei formulate, eliminarea răspunsurilor negative, modelarea gândirii și evadarea din gândirea șablon, pentru realizarea de idei originale, viabile.

Metoda a fost elaborată de profesorul W.I. Gordon de la Universitatea Harward, S.U.A. (1961) și se bazează pe teoria că probabilitatea succesului în rezolvarea problemelor crește prin înțelegerea componentelor emoționale ale procesului creator, considerate mai importante decât elementele intelectuale și raționale.

Metoda presupune următoarele etape:

1. enunțarea problemei în forma dată;

2. analiza problemiei;

3. sugestii imediate sau „purjare”;

4. enunțarea problemei așa cum a fost înțeleasă;

5. creșterea „distanței metaforice” utilizând analogia directă, analogia personală sau conflictul condensat;

6. eventuala repetare a etapei 5 în alt context;

7. adaptarea forțată a fanteziei;

8. generarea unor soluții posibile.

La început, grupei constituite din conducător, 5-10 membri și stenograf, se explică tema printr-o enunțare generală a problemei, urmată de o analiză – detaliere a acesteia, de la general la particular. Problema poate fi redefinită, așa cum a fost înțeleasă și se poate proceda la „excursia creativă” propriu-zisă, excursie în care prin participarea coordonatoare activă a conducătorului de grup, domnesc analogia, inversia, empatia, fantezia, evocarea și alte tehnici intuitive de creație.

W. Gordon pune preț în special pe tehnica analogiei, a analogiei directe, personale, sau a conflictului condensat, menit să producă o distanțare față de problemă, să determine ca „noțiuni familiare să pară ciudate”.

Analogia directă a fost detaliat expusă ca tehnică intuitivă, iar analogia personală se suprapune în mare măsură cu tehnica empatiei, anterior prezentată.

Metoda sinectică se bazează pe faptul că procesul creativ este mai productiv în condiții noi, necunoscute pentru om.

Metoda Delphi

A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O. Helmer și colaboratorii săi în cadrul programului de cercetare al trustului american Rand Corporation, are drept scop de bază obținerea de direcționări, prognoze și chiar soluții în problemele complexe prin valorificarea și stimularea competenței unui grup de experți, combinând creativitatea individuală cu cea a grupului.

Caracteristica principală a metodei o constituie utilizarea feed-back-ului, prin consultare reciprocă periodică, de mare efect stimulativ, dar în timp, creativ.

Se întocmesc teme prin chestionare care se trimit unor experți neîntruniți, care trebuie să răspundă într-un interval de timp stabilit în funcție de amploarea și complexitatea problemei. După primirea răspunsurilor, consultarea se repetă, participanții receptând și răspunsurile preliminare ale celorlalți membri ai grupei (de regulă nenominalizate). Se solicită răspunsuri, după care consultațiile pot fi repetate până când se obține o stabilizare a rezultatelor, în sensul că răspunsurile (în majoritate sau într-un procentaj prestabilit) sunt identice cu cele din etapa precedentă.

Metoda a fost aspru criticată, datorită în special a faptului că îi temperează pe cei cu idei îndrăznețe și în felul acesta, reduce substanțial originalitate ideilor elaborate – radicalismul acestora. Prezintă marele avantaj al competenței amplificate într-un grup masiv de 5 – 15 experți și avantajul realismului soluțiilor selectate direct aplicabile.

Presupune parcurgerea următorilor pași(Verone, P., 1983):

• fixarea temei, întocmirea chestionarului, organizarea consultării;

• desfășurarea consultării, valorificarea răspunsurilor, opțiunea finală.

Metoda Philips 66

În metoda elaborată de J. Donald Philips numărul de participanți este de 6, iar durata discuțiilor este limitată la numai șase minute. Altfel spus, este un brainstorming dens – un blitz-brainstorming.

Aplicarea metodei se realizează plecându-se de la grupe eterogene mari de persoane), care se fragmentează în grupe mici de câte șase persoane.

Fiecare grupă mică își alege un lider care îndeplinește și funcția de lider cu drept la discuții. Conducătorul general prezintă problema în scris, tuturor participanților. Durata este de patru minute pentru organizare, patru minute pentru blitz-brainstorming și două minute pentru raportul fiecărui lider. Obiectivele principale ale metodei sunt:

– abordarea mai multor aspecte ale unei probleme într-un timp limitat;

– facilitarea comunicării și exprimării în grupe mari (peste 30 persoane);

– posibilitatea colectării deciziilor, care reprezintă diverse tendințe, într-un ansamblu, într-un timp foarte scurt;

– favorizarea confruntării percepțiilor și creativității individuale cu munca.

Discuția Panel

Principiul acestei metode constă în utilizarea unui grup restrâns de persoane competente (eșantionul Panel) pentru studierea unei probleme, asociată unui auditoriu care ascultă în tăcere și intervine numai prin mesaje scrise. Discuția se destașoară după următoarea metodologie: grupul Panel, de 5-6 persoane, așezate în jurul unei mese sub președinția unui lider-animator, în cadrul căruia se lansează discuțiile, se schimbă între ei punctele de vedere pe tema propusă În acest timp auditoriul, amplasat în semicerc, urmărește tăcut, dar poate trimite mesaje sub formă de întrebări (cartonașe verzi), exprimare de sentimente (cartonașe albastre), completare de informații (cartonașe maro) etc. Aceste mesaje sunt introduse în Panel prin intermediul unei persoane denumite „injector de mesaje”, care înainte de injectarea, la un moment oportun a mesajelor în panel, le clasează după categorii. Grupul Panel reia discuția după fiecare lecturare a unui grup de mesaje, iar auditoriul continuă să trimită mesaje noi, ședința sfârșind prin sinteza discuțiilor și intervențiilor efectuată de către animator.

Metoda 6-3-5

Cifra 6 reprezintă numărul de membri ai grupului de creație, cifra 3 reprezintă trei idei fomulate inițial de fiecare membru al grupului și înscrise pe un tabel cu trei coloane, iar cifra 5 reprezintă numărul de persoane (6-1) care prelucrează primele trei idei ale vecinului.

După un prim schimb și primele completări, îmbunătățiri, precizări și detalieri, urmează un nou schimb de idei, schimbul continuând până când fiecare dintre cele 3 idei inițiale au trecut pe la fiecare membru al grupului. Ideile sunt apoi centralizate de către lider și transmise conducerii întreprinderii.

Metoda Frisco

Această metodă are drept scop esențial aflarea, în vederea rezolvării unor probleme complexe și dificile, a unor noi căi de rezolvare cât mai simple și mai eficiente și presupune constituirea a două echipe (Verone, 1983):

A – echipa de investigare, formată din 12-15 persoane diferențiate ca vârstă și competență, care examinează atent problema dată, reimaginează metodele sau rezolvările clasice, le analizează critic, evidențiind dificultățile de bază (complexitatea calculelor, folosirea exagerată a coeficienților și exponenților empirici, aplicativitatea restrânsă etc).

B – echipa de creație propriu-zisă, formată din 5-6 experți înalt calificați care, primind o „listă de control” de la prima echipă, încearcă să găsească rezolvări noi, sau măcar să le îmbogățească pe cele existente.

Lista de control reprezintă un chestionar-pilot, o succesiune de întrebări astfel concepute încât să conducă la lămurirea unor probleme conexe și în același timp, să asigure o oarecare direcționare a celei de a doua echipe. Această listă trebuie să satisfacă următoarele condiții:

– să nu pretindă prea multe informații;

– să nu ceară numai informații pe care cea de a doua echipă are capacitatea să le ofere;

– să se ceară răspunsuri foarte simple – tranșante, sub formă de da sau nu sau cifre, sau numai ordine de mărime;

– întrebările nu trebuie să fie nici echivoce, dar nici imperative;

– succesiunea întrebărilor trebuie subordonată unei „scări psihologice”, prezența în acest scop a unui psiholog-expert fiind strict necesară.

Ședința de creație propriu-zisă se desfășoară după un principiu denumii principiu brainsiorming-ului regizat, în cadrul căreia conducătorul distribuie fiecărui participant cîte un rol, care să definească o anumită structură psihologică de personalitate, de exemplu, tradiționalistul ponderat, optimistul, pesimistul, exuberantul.

Se recomandă următoarea ordine de luare primară a cuvântului: tradiționalistul, exuberantul, pesimistul și apoi optimistul, după care ordinea este generată de însăși evoluția discuției și căutării.

Conducătorul veghează asupra participării active, echilibrate ca volum, a tuturor membrilor și asupra păstrării riguroase de către fiecare a rolului atribuit.

Tradiționalistul joacă un rol de arbitru imparțial, care apreciază meritele vechilor soluții, consemnează obiectiv neajunsurile. Acesta se pronunță pentru menținerea soluțiilor vechi, fără să se opună categoric eventualelor îmbunătățiri realiste.

Exuberantul emite ca un participant tipic la brainstorming, idei cât mai originale, mai năstrușnice, fără autocontrol riguros, asigurând astfel un climat creativ-imaginativ.

Pesimistul reprezintă cenzorul negativist, adept al proverbului: „Mai binele este dușmanul binelui”.

Optimistul critică ferm poziția adoptată de regulă de pesimist și susține realist entuziasmul exuberantului; el este un realist obiectiv, încrezător în posibilitățile minții omenești. Este de recomandat ca tradiționalistul să fie cel mai vârstnic, optimistul să fie cel mai competent în problema dată, pesimistul să fie un recunoscut specialist într-un domeniu conex, iar exuberantul trebuie să fie un tânăr cercetător specialist apreciat pozitiv de toți membrii echipei, atrăgător, amabil, neînfumurat, dar nici timorat de experiența celorlalți.

Înțelegerea, însușirea și folosirea eficientă însă a acestui arsenal sunt posibile numai prin practică, printr-un antrenament îndelungat, atât individual, cât și în grupele de creație.

Tehnicile și metodele intuitive de creație reprezintă componentele artizanale și nu logice-științifice ale inventicii; aceste mijloace favorizează inventarea, dar nu o determină.

Tehnicile și metodele intuitive presupun o pregătire informațională minimală și asigură utilizarea în mult mai mare măsură a cantității personale de informații stocate.

Bibliografie:

Osborn, Al., (1971) – Applied Imagination, Charles Scribner, s song New York

Stoica Ana (1983) – Creativitatea elevilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Verone, Pierre, (1983) – Inventica, Ed. Albatros, București

Stănciulescu, T., (1998) Tratat de creatologie, Ed. Performantica, București

http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/CERCETAREA-PEDAGOGICA-SI-INOVA142.php

Bibliografie:

Osborn, Al., (1971) – Applied Imagination, Charles Scribner, s song New York

Stoica Ana (1983) – Creativitatea elevilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Verone, Pierre, (1983) – Inventica, Ed. Albatros, București

Stănciulescu, T., (1998) Tratat de creatologie, Ed. Performantica, București

http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/CERCETAREA-PEDAGOGICA-SI-INOVA142.php