.metodologia Cercetarii Furtului Si Traficului de Autoturisme

METODOLOGIA CERCETĂRII FURTULUI ȘI TRAFICULUI DE AUTOTURISME

Introducere

Realitățile societății românești de după 1989 evidențiază un lucru îngrijorător și anume, faptul că starea de infracționalitate crește pe zi ce trece la cote alarmante.

Activitățile grupurilor de infractori au luat o amploare deosebită și au apărut rețele de infractori specializați pe fapte ce până mai ieri erau de neconceput a fi întâlnite în România.

Astfel, au apărut rețele de infractori specializați în traficul de droguri, armament și muniție, materiale radioactive, bancnote false, trafic de carne vie, trafic de autoturisme furate etc.

În această lucrare mă voi referi la problematica săvârșirii infracțiunilor comise de infractori specializați în furtul și traficul de autoturisme pe teritoriul României.

“Furtul din și de autoturisme face parte dintre infracțiunile care cunosc o creștere relativ proporțională cu creșterea numărului de autovehicule”.

De asemenea, organigrama rețelei de infractori arată că fiecare membru al unei bande se ocupă de o activitate infracțională în care el este specializat; astfel: unul fură mașina, altul fabrică documentele false, altul falsifică numărul de înmatriculare sau seria de caroserie, altul o transportă și alții o valorifică.

Pericolul social al faptelor comise de infractori nu rezidă în faptul că aceștia și-au adus o contribuție mai mare sau mai mică pe lanțul infracțional, ci în faptul că acești infractori și-au creat o suprastructură bine definită.

Dacă fiecare verigă a acestui lanț infracțional ar fi tratată singular ar crea falsa impresie că fiecare infractor este un “mic chilipirgiu”, care a căutat să-și rotunjească veniturile, dar în realitate este vorba de o criminalitate de tip organizat.

Se poate spune că nimic nu este mai periculos pentru societate ca această formă, respectiv criminalitatea organizată, să se dezvolte, iar pentru acest lucru societatea în ansamblul ei trebuie conștientizată.

Având în vedere că dinamica vieții sociale actuale nu prea îi dă cetățeanului răgazul necesar de a înțelege și a explica implicațiile sociale ale criminalității organizate, rolul de a descifra și explica acest fenomen revine, pe lângă alte componente ale statutului de drept, Poliției, organelor de procuratură și în ultimă fază instanțelor judecătorești.

Capitolul 1

aspecte introductive privind furtul de autoturisme

1.1. Tendințe actuale în domeniul furturilor de autoturisme

Furturile de autoturisme constituie o problemă prioritară pentru organele de urmărire penală întrucât acest gen de furturi a cunoscut de la an la an noi dimensiuni, având un curs ascendent.

Această problemă este și în atenția Comisiei Internațională de Poliție Criminală – Interpol. Cu ocazia vizitei făcută în 1992 la București, secretarul general al Interpolului, domnul Raymond E. Kendall a apreciat eforturile polițiștilor, rezultatele obținute pe toate liniile în special unele infracțiuni care pur și simplu au “explodat” în ultimii ani, în special traficul de droguri, dar și infracțiuni împotriva proprietății, traficul de autovehicule furate și traficul de opere de artă. R. E. Kendall spunea că: “România se află, din punct de vedere geografic, într-o situație ce necesită o cooperare internațională cu țările vecine și, de asemenea cu alte țări din lume. Cooperarea este necesară în diverse probleme cum ar fi cele legate de traficul de droguri, de autoturisme furate și alte genuri de trafic pe așa – numita “ rută balcanică “.

1.2. Evoluția fenomenului intern și internațional

Autoturismul a constituit și constituie o tentație pentru infractori. Au apărut furturile la comandă, fiind vizate autoturisme puternice de ultimul tip, mărci recunoscute și cu volum mare. Au apărut și “filiere internaționale” în componența grupurilor aflându-se cetățeni de mai multe naționalități, cu adevărate trasee bine stabilite, puncte de trecere a frontierei “aranjate”, sigure, fără emoția controlului vamal.

Infractorii au început să se doteze cu mijloace tehnice moderne (ultima generație), dispun de mijloace de transport puternice și rapide, mijloace de comunicație (telefoane mobile, stații emisie – recepție) și în unele cazuri au și armament pe care nu ezită să-l folosească.

Condițiile social – politice actuale au favorizat în mare măsură pe infractori, în special pe hoții de autoturisme. Țările din Comunitatea Europeană au desființat controlul vamal; relațiile dintre unele state au dus la încheierea unor acorduri bilaterale, facilitând trecerea frontierei pentru cetățenii acelor state, controalele devenind formale (spațiul Schengener).

Relațiile comerciale și turismul determină o fluctuație deosebită la punctele de frontieră, iar pentru degajarea acestora și fluiditatea organelor vamale în unele situații sunt obligate să urgenteze controlul, situație de care profită infractorii.

Indicatorii statistici demonstrează clar că începând din 1990 numărul furturilor de autoturisme a crescut de la an la an atât în țara noastră cât și în celelalte țări ale continentului.

Astfel, în România, dacă în anul 1989 s-au comis 483 furturi de autoturisme cu 485 infractori, în 1990 s-au furat 1586 de autoturisme cu 1257 infractori depistați, în anul 1994 s-a ajuns să se comită 2362 infracțiuni de furturi de autoturisme cu 1987 infractori depistați.

În perioada 1989 – 1990 au fost furate în România 7430 de autoturisme, fiind depistați 4532 de infractori. La sfârșitul anului 1994 figurau în evidențe 2754 furturi de autoturisme în care autorii nu erau cunoscuți, din acestea fiind regăsite 2654, din care 1881 – autoturisme.

Dar nu numai teritoriul României este vizat de hoții de autoturisme. Aproape toate țările din Europa au cunoscut creșteri a numărului furturilor de autoturisme, în unele țări acestea devenind îngrijorătoare.

Cu ocazia Simpozionului Internațional “Furtul și Traficul Internațional de Autoturisme” ce a avut loc la Sinaia în perioada 26 – 29 martie 1995, reprezentanții polițiilor din diferite state au prezentat situația statistică privind furtul de autoturisme.

Astfel, reprezentantul poliției germane a arătat că în 1989 pe raza Germaniei s-au furat 51.000 autoturisme, în 1990 s-au furat 60.000 de autoturisme, în 1991 s-au furat 87.000 de autoturisme, în 1992 – 131.000 iar în 1993 s-au furat 147.000 de autoturisme. Cele mai căutate mărci sunt: VW, Opel, Ford, Mercedes, BMW. În Ungaria dacă în 1989 au fost comise 2.700 furturi de autoturisme, în 1994 s-au comis 17.000 asemenea furturi; iar în Cehia de la 4.500 autoturisme furate în 1988 cifra a crescut la 28.323 autoturisme furate în 1994. Din prejudiciul rezultat din infracțiuni fiind de 4.525.000.000 coroane. Din autoturismele furate doar 30% sunt găsite și restituite proprietarilor.

În Slovacia, în 1989 au fost furate 1.600 auto (din acestea 80% au fost soluționate) iar în 1994 au fost furate 9.100 autoturisme (din acestea 15% au fost soluționate).

Nici Austria nu a fost ocolită de hoții de autoturisme, numărul furturilor crescând de la 4.475 în 1989 la 15.046 în 1993.

De remarcat că Bulgaria, Ukraina, Ungaria, Cehia, Rusia, nu restituie autoturismele furate din alte state, acestea rămânând în proprietatea cumpărătorului de bună credință.

1.3. Traficul de autoturisme furate – o afacere înfloritoare pentru lumea interlopă

Într-adevăr, furtul de autoturisme a devenit o afacere rentabilă pentru infractori. În prezent costul unui autoturism, marcă recunoscută, este foarte mare – un autoturism Mercedes – 60.000 – 80.000 DM., un autoturism – BMW. – 50.000 DM., un autoturism Audi sau VW – 30.000 – 50.000 DM:

Pentru infractori riscul de a fi prinși în momentul comiterii furtului, este mai mic ca de exemplu la spargerea unei unități comerciale. Aceștia, în câteva minute, cu chei confecționate fură autoturismul cu care se deplasează foarte rapid la unul din punctele de frontieră, de regulă unde este cunoscut.

Dacă autoturismul este furat noaptea, reclamantul abia dimineață sesizează dispariția autoturismului, care deja a trecut granița în Ukraina sau Republica Moldova.

Ajuns la punctul de destinație autoturismul este valorificat rapid, de obicei furturile fiind făcute la comandă.

Iată cum, în 24 de ore infractorii obțin în jur de 20.000 DM. dacă fură un singur autoturism și nu câte două sau trei autoturisme în același timp acționând în grup.

Acest gen de furturi este rentabil pentru infractori întrucât în termen foarte scurt intră în posesia unor sume mari de bani (20.000 = 160.000.000 mil. lei).

Oare cât timp i-ar trebui acestui infractor ca pentru echivalența sumei să fure, de exemplu, dintr-un depozit? Cât timp și cu ce mijloace de transport ar putea căra marfă în valoare de 160.000.000 mil. lei? Apoi apare riscul valorificării, asemenea cantitate de marfă stârnind curiozitatea organelor de control.

Trebuie subliniat și faptul că hoții profită de sistemul legislativ slab al unor țări care prevăd în legislația lor posibilitatea de a nu se mai restitui autoturismele furate și ca acestea să rămână în proprietatea cumpărătorilor de bună credință (ex.: Bulgaria, Ukraina, Ungaria, Cehia, Rusia).

Același lucru se poate vorbi și despre acei hoți de autoturisme care fură în scopul dezmembrării și vânzării ca piese de schimb.

Capitolul 2

Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală. Actele premergătoare ce pot fi efectuate de cadrele de poliție.

2.1. Sesizarea organelor de urmărire penală

Modurile de sesizare sunt modalitățile prevăzute de lege prin care organele de urmărire penală iau cunoștință despre comiterea unor infracțiuni.

Conform art. 221 al 1 din C. pr. pen.; organul de urmărire penală este sesizat prin plângere, denunț sau sesizare din oficiu când află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune.

Plângerea (art. 222 din C. pr. pen.) poate fi scrisă sau verbală și se consemnează obligatoriu într-un proces – verbal de organul care o primește. Ea poate fi făcută personal de partea vătămată – direct de persoana fizică sau juridică care a suferit o vătămare prin infracțiune – sau prin mandatar sau procură specială atașată plângerii.

Denunțul (art. 223 din C. pr. pen.) este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. Denunțul poate fi scris sau oral și trebuie consemnat într-un proces – verbal de către organul în fața căruia a fost făcut, fiind semnat și de către cel ce a făcut denunțul.

Deosebirea dintre denunț și plângere constă în faptul că plângerea este făcută de persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune, iar denunțul poate fi făcut de orice persoană care cunoaște săvârșirea acesteia, fără a fi suferit vreo vătămare. Denunțul poate fi făcut și de cel care a săvârșit infracțiunea, în acest caz fiind un autodenunț.

În practică se întâlnesc cazuri când denunțătorul nu-și descoperă identitatea sau indică o identitate falsă. În aceste cazuri denunțul se consideră anonim, nefiind considerat ca denunț prevăzut de art. 223 C. pr. pen., denunțul anonim reprezentând o formă de realizare a sesizării din oficiu.

Denunțul și plângerea trebuie să cuprindă toate datele prevăzute de art. 222 C. pr. pen. și art. 223 C. pr. pen. În lipsa acestora ele nu au caracterul corespunzător, iar organul de urmărire penală fie că nu se va considera sesizat și nu va începe urmărirea decât după completarea datelor cerute de lege, fie că va considera că deține anumite informații în baza cărora se poate sesiza din oficiu.

Deosebit de instanță care nu se poate autosesiza aplicându-se principiul “nemo judex sine actore”, organele de urmărire se pot sesiza din oficiu. Sesizarea din oficiu este situația în care organul de poliție află despre săvârșirea unei infracțiuni pe altă cale decât prin plângere sau denunț. Modalitățile prin care organele de poliție se pot sesiza sunt:

constatarea în mod direct a unor infracțiuni prin activități specifice organelor de poliție;

denunțurile anonime, scrise sau verbale (telefonice) adresate direct organelor de urmărire penală sau altor organe de stat;

zvon publinală sau altor organe de stat;

zvon public;

semnalări prin mass – media care supun atenției publice aspecte negative ce pot uneori îmbrăca caracter penal;

prin efectuarea urmăririi penale și extinderea cercetărilor față de noi persoane sau fapte infracționale.

Cu ocazia sesizării din oficiu, organul de urmărire penală încheie un proces – verbal care constituie mijloc de probă (art. 90 al 1 din C. pr. pen.).

2.2. Activități ce se pot efectua în cadrul actelor premergătoare.

După sesizare, gradul de informare al organului de urmărire penală poate fi extrem de diferențiat. Uneori, organul este de la început în posesia anumitor date care nu lasă îndoială cu privire la existența faptei penale, alteori nu există un grad de certitudine în informațiile deținute sau acestea au un caracter foarte trunchiat.

Cunoștințele organului fiind incomplete, nesigure sau neverificate, nu permit trecerea de îndată la începerea urmăririi penale. Necesitățile practice, precum și nevoia întăririi legalității în domeniul activităților investigative au dus la includerea în lege a reglementării actelor premergătoare (art. 224 C. pr. pen.).

Potrivit art. 224 C. pr. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale. Scopul actelor indicat de lege în mod expres, le situează înaintea declanșării fazei de urmărire penală.

Efectuarea actelor premergătoare constituie o garanție importantă, deoarece dacă am începe urmărirea penală numai pe baza sesizărilor, am putea ajunge la învinuirea pe nedrept a unor persoane, încălcându-se astfel drepturile și libertățile fundamentale ale omului, garantate atât prin Declarația Universală a ONU, prin Convenția Europeană a drepturilor omului (art. 5), cât și prin legislația națională – Constituția României art. 23 pct. 8 (“până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”) și art. 66 al 1 din C. pr. pen.

În cadrul actelor premergătoare se pot efectua:

ridicări de obiecte și înscrisuri;

cercetări la fața locului;

constatări tehnico – științifice;

ascultarea făptuitorului și a părții vătămate;

ascultarea martorilor;

confruntări și prezentări pentru recunoașteri;

executarea de fotografii, filmări sau înregistrări pe bandă magnetică sau video;

investigații, verificări documente și alte activități specifice organelor de urmărire penală.

La terminarea efectuării actelor premergătoare, organul de urmărire penală poate propune trei soluții pentru rezolvarea sesizării penale: neînceperea urmăririi penale, declinarea competenței, începerea urmăririi penale.

2.2.1. Neînceperea urmăririi penale

Determină neînceperea urmăririi penale existența oricărui caz din art. 100 C. pr. pen. Cu excepția celui care se referă la împrejurarea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Art. 228 alin. 4 C. pr. pen. Prevede că dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau a denunțului rezultă vreunul din cazurile amintite, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.

Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluție motivată și înștiințează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.

2.2.2. Declinarea competenței

se recurge la declinarea competenței atunci când se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 210 C. pr. pen. și art. 207 C. pr. pen. conform cărora urmărirea penală revine altui organ decât celui prim sesizat (poliție).

2.2.3. Începerea urmăririi penale

Fiind sesizat prin modalitățile prevăzute de lege organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi.

Începutul urmăririi constituie un moment de maximă importanță pentru că determină limita în timp a declanșării procesului penal și poziția procesuală a participanților fixându-le drepturile și obligațiile.

Art. 229 C. pr, pen. definește noțiunea de învinuit, precizând că acesta este persoana față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

După începerea urmăririi penale, făptuitorul devenind învinuit și deci subiect de drepturi procesuale, are dreptul să fie ascultat, să administreze probe, să beneficieze de dreptul de apărare etc..

În concluzie spunem că pentru a se începe urmărirea penală trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

să fie comisă o infracțiune;

să existe probe sau indicii temeinice de vinovăție;

să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C. pr. pen.

Începerea urmăririi penale poate avea loc indiferent dacă autorul este sau nu cunoscut în acel moment deoarece urmărirea penală se începe cu privire la fapta comisă, iar învinuirea propriu-zisă se face numai “in personam”, adică numai față de o persoană precis determinată.

2.3. Verificări ce se impun în faza actelor premergătoare

Având la bază o sesizare făcută în unul din modurile arătate la subcapitolul 2.1. (plângere, denunț și sesizare din oficiu), practica în materie de cercetare a demonstrat că se pot efectua în faza actelor premergătoare:

verificarea documentelor de proveniență și de proprietate ale autoturismelor;

inspectarea vizuală a autovehiculului;

exploatarea evidențelor proprii ale M. I., ale altor organe administrative de stat sau organisme internaționale abilitate în lupta împotriva criminalității organizate.

2.3.1. Verificarea documentelor

Referitor la autoturismele suspecte a fi furate sau deturnate și traficate în / prin România avem la dispoziție două categorii de documente (acte auto): străine și românești.

2.3.1.1. Acte străine ce însoțesc autoturismele

Din cauza paletei largi de acte folosite de hoții de mașini (acte germane, franceze, bulgărești, ungare, iugoslave, austriece etc.), este destul de greu să observăm falsul, dar voi prezenta câteva căi care ajută ca cel puțin falsurile mai simple să fie observate și recunoscute.

În primul rând, datele ce apar în certificatul de înmatriculare al mașinii trebuie comparate cu datele reale ale mașinii (serie, șasiu și serie motor). Se întâmplă foarte des ca, din cauza grabei, infractorii să greșească la trecerea corectă a datelor în certificatele de înmatriculare false ale mașinilor furate.

Indicii de fals avem și atunci când observăm greșeli de dactilografiere, ștanțare, completare superficială sau incompletă a certificatelor de înmatriculare.

Trebuie să se examineze cu foarte mare atenție stampila din aceste acte.

Hârtia folosită de falsificatori prezintă uneori diferențe calitative (este mai groasă, mai moale sau este hârtie fotocopiată). Cerneala neagră folosită de infractor, prin ștergere ușoară sau frecare cu degetul, se întinde.

Documentele originale care au fost falsificate prin modificarea totală sau parțială a datelor reale, pot fi verificate cu ușurință prin folosirea unei lămpi cu raze UV, care pune în evidență locurile spălate sau șterse.

Un exemplu de acte străine ce trebuie verificate sunt certificatele de înmatriculare.

În Cehia și Slovacia s-au introdus de la 1 iulie 1992 noi tipuri de certificate de înmatriculare care sunt de culoare roz și sunt lipite cu folie transparentă. Pe certificatele de înmatriculare cehoslovace până în iunie 1991 inclusiv, ștanța aplicată înfățișa un leu (timbru sec). De la 1 iulie 1991, această ștanță reprezintă trei munți, o cruce și doi stâlpi care se sprijină unul de altul.

În afară de aceasta, de la începutul anului 1993, certificatele de înmatriculare se completează pe computer, automat.

Observăm, deci, că statele își confecționează diferite sisteme de control a actelor pentru a împiedica falsificarea lor.

2.3.1.2. Acte în limba română

În situația în care autoturismul a fost indigenizat și cumpărat de un cetățean român și înmatriculat în circulație, la dosarul de înmatriculare trebuie sau ar trebui să existe, în funcție de modalitatea de dobândire, următoarele acte:

contract de vânzare – cumpărare în limba română sau, din categoria celor străine, tradus în limba română la notariat și legalizat;

certificatul de înmatriculare străin, actul de proprietate al ultimului deținător străin sau / și traducerea în limba română a acestora;

chitanțe de vamă;

verificarea tehnică;

chitanțe de plată a taxelor legale pentru înmatriculare, eventual facturi ale unor societăți comerciale sau / și documente de radiere;

fișa autovehiculului.

2.3.2. Verificarea autovehiculului

Prin verificarea autovehiculului putem recunoaște dacă un autoturism provine dintr-o infracțiune a sau nu.

Faptul că o mașină a fost furată poate fi recunoscut în primul rând din transformările fizice ale aspectului exterior. În general transformările pot fi observate ușor, aceste modificări referindu-se la deschiderea mașinii prin folosirea forței fizice și pornirea mașinii fără a dispune de cheia originală de contact.

Astfel de urme se găsesc pe următoarele părți ale mașinii:

pe ușa mașinii;

pe capacul portbagajului;

pe capacul bușonului unde se face alimentarea cu combustibil, pe sistemul de închidere a locului de alimentare;

pe bușonul de la dispozitivul de alimentare;

pe apărătoarea de vânt, pe geam;

pe suportul volanului, în zona contactului.

2.3.3. Evidențe ce pot fi exploatate atât în faza actelor premergătoare, cât și după începerea urmăririi penale

Activitățile organelor de poliție care se desfășoară în faza actelor premergătoare sau după începerea urmăririi penale necesită, în acest domeniu de criminalitate organizată, verificări și cercetări laborioase care nu pot fi finalizate corespunzător dacă nu sunt exploatate evidențele M. I., ale altor organe ale administrației de stat sau organisme internaționale.

În principal, aceste verificări și cercetări se pot face la Institutul Criminalistic al Inspectoratului General al Poliției, Centrul de Calcul al Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate, Biroul Național Interpol Român, Centrul de Informare și Documentare, Direcția Pașapoarte, Direcția Generală a Vămilor sau la punctele de frontieră, Evidența Populației, Cazier judiciar și evidență operativă, Direcția Circulație, Notariate, Registrul Comerțului, Registrul Auto Român sau societățile (reprezentanțele acestora) din România care au ca obiect de activitate valorificarea de autovehicule pe teritoriul României.

Mai jos voi prezenta un exemplu de verificare prin Biroul Național Interpol.

Prin Biroul Național Interpol putem cere date și informații ce interesează munca de poliție de la Interpol sau Biroul Național Interpol din țările de unde suspectăm a proveni autoturismele furate.

În cursul anchetei se impune verificarea pașapoartelor persoanelor implicate în furtul, transportul și valorificarea autoturismelor, inclusiv a dobânditorului din România, pentru a corobora datele înscrise în pașaport cu datele obținute în anchetă.

Orice element rezultat din cercetări trebuie verificat și exploatat în toate categoriile de evidențe.

Din practica organelor de poliție s-a dovedit că este strict necesar să se verifice:

cetățeanul român, proprietarul autoturismului suspect a proveni dintr-o infracțiune. Concret, se poate face acest lucru prin Biroul Național Interpol Român, care îi solicită informații Biroului Național Interpol al țării de domiciliu (dacă există persoana cu datele indicate de noi, poate fi persoană fizică sau juridică, dacă a fost posesorul autoturismului marca …, nr. de înmatriculare …, seria de caroserie …și care este situația juridică a mașinii – aceste date le preluăm din documentele însoțitoare mașinii, coroborate cu celelalte date rezultate din verificări).

Se va solicita C. I. D. – ului să comunice dacă cetățeanul străin menționat în documente a intrat în țară, la ce dată, prin ce punct de frontieră și dacă a intrat pe jos, cu avionul, cu mașina și cu ce a părăsit teritoriul României și la ce dată.

Separat de aceasta se vor solicita tot de la C. I. D. verificări cu privire la numărul de înmatriculare străin, dacă autoturismul respectiv a intrat în țară, de cine era condus și cine se mai afla în mașină.

Trebuie menționat pentru operativitate că este necesar ca în momentul verificărilor să se solicite pe lângă adresă, și alte date cum ar fi:

seria motorului;

eventuale alte serii ale caroseriei;

anul de fabricație a mașinii.

Capitolul 3

Principalele Modalități de Săvârșire a Infracțiunilor

În ceea ce privește furturile de autoturisme, se cuvine să facem deosebirea între două principale tipuri de bande organizate:

bande de infractori ce fură autoturisme de lux (Mercedes, Porche, BMW);

bande de infractori ce fură autoturisme de categorie mijlocie.

Aceste bande sunt organizate la rândul lor în grupuri mici specializate pe diverse activități, conform fiecărei verigi a lanțului infracțional. La rândul lor grupurile de infractori sunt organizate în alte subgrupuri cu scopul ca în cazul arestării unora din membrii bandei, să nu existe posibilitatea descoperirii și a altor membri sau a întregii rețele.

Grupurile de infractori care sustrag prin diverse metode mașini de lux sau de categorie mijlocie, acționează după o înțelegere cu viitorii cumpărători – în acest caz avem de-a face cu furtul la comandă sau infractorii fură mașinile după cum reușesc să le localizeze dar și în acest caz ei fură mașinile care au o desfacere asigurată (de exemplu nu se fură VW 1200 sau 1600 deoarece sunt mașini foarte vechi și depășite moral).

În continuare, voi încerca să prezint în ce constau activitățile infracționale desfășurate de fiecare grup infracțional.

Grupa de recunoaștere

Această grupă identifică mașinile corespunzătoare țelului lor; ei stabilesc în principal unde și cât timp sunt parcate mașinile sau identifică societățile care închiriază mașini și ce documente sunt necesare.

Grupa tehnică

Din practica organelor de poliție a rezultat că această grupă este formată din două subgrupe:

O subgrupă se ocupă cu producerea documentelor false (acte de proprietate, taloane, documente de identitate false sau cărți de credit false);

O altă subgrupă confecționează cu rapiditate dublura cheilor, numerele de înmatriculare (acestea pot fi numere “dublate”, adică numere de înmatriculare ce aparțin unor autovehicule de aceeași marcă și culoare ce se află în circulație într-o țară sau alta sau numere false ce nu se găsesc în nici o evidență) sau falsifică seria de caroserie.

Din datele și informațiile existente rezultă că această grupă și-a diversificat modul de operare. Astfel, imediat după furt, autoturismul este introdus într-un autocamion Tir, care de fapt este un atelier ambulant și până la destinație este falsificată în totalitate (este schimbată culoarea, seria de șasiu, numere false, documente false).

Acest mod de operare este facilitat de faptul că între țările din Uniunea Europeană nu se fac controale de graniță, astfel că o mașină furată din țările nordice ajunge în Italia sau alte țară în maxim două zile cu noua identitate.

De multe ori membrii subgrupelor se întrepătrund și uneori comit activități infracționale în comun.

Grupa de transport

Această grupă transportă mașinile peste graniță. Pentru a înțelege mai bine activitatea acestei grupe trebuie făcute unele precizări. Astfel, dințările occidentale o mașină poate fi scoasă numai de către un cetățean al țării respective sau un cetățean care are rezidență în această țară. Un cetățean bulgar, ceh, român, ungur sau din țările C. S. I. nu poate scoate o mașină din țările occidentale numai dacă pe documentele de proprietate este făcută mențiunea de export, are număr special de export și este el trecut ca proprietar.

De cele mai multe ori, cu ocazia acțiunilor organelor de poliție, cel care conduce mașina declară că așa a cumpărat mașina sau că a fost rugat de un prieten să o ducă într-o țară sau alta.

Dacă se stabilește că mașina este furată, atunci cel ce a adus-o (condus-o) va declara că mașina nu provine din furt sau în cel mai rău caz va declara că a furat-o singur, dar dacă va fi întrebat cum a falsificat actele, cum a falsificat eventual seria de caroserie și de unde anume a fost furată – răspunsurile nu vor putea fi convingătoare, existând multe neconcordanțe.

De exemplu, poliția din România a interceptat un cetățean italian care tranzita pe teritoriul țării noastre un autoturism de lux despre care existau indicii că ar proveni din furt.

Acest aspect a fost confirmat prin verificările efectuate cu ajutorul Biroului Național Interpol Român, astfel că cetățeanul italian a fost reținut și ulterior arestat. În timpul cercetărilor cetățeanul italian a declarat că, în timp ce se afla într-un bar din Italia, a primit un telefon, comunicându–i-se că într-o piață anume se află un autoturism și pe roata stângă – față se află cheile și documentele, primind în același timp dispoziția să ducă mașina la Constanța, unde va fi contactat de o persoană căreia să-i predea mașina.

Aspectul de mai sus nu face altceva decât să dovedească stricte compartimente a activităților infracționale și inventivitatea acestor infractori.

Grupa de valorificare – comercializare

Infractorii din această grupă sunt cei care caută comenzi (furturi la comandă) sau identifică potențiali cumpărători, care de regulă sunt cetățeni cu mari posibilități materiale. Racolarea cumpărătorilor se face în principal la târgurile ocazionale sau direct la firme prin oferte.

Cetățenii care doresc să cumpere un astfel de autoturism, acceptă (cu știință sau din necunoașterea prevederilor legilor) ca documentele de vânzare să se încheie cu nerespectarea legii. Astfel, se încheie contracte de vânzare – cumpărare pe teritoriul României ca și cum cumpărătorul a cumpărat mașina din străinătate, nu identifică vânzătorul, plătesc sume în valută pe teritoriul României (legea interzice efectuarea de tranzacții în valută) etc.

Grupa de siguranță

Această grupă este folosită cu precădere de infractorii italieni și bulgari și are ca obiect de activitate supravegherea și derularea în toate fazele a faptelor infracționale. Dacă infractorul ce aparține unei grupe este interceptat de organele vamale sau de poliție, imediat este anunțată organizația criminală. În alte cazuri, transportatorii au sarcina ca la anumite intervale de timp să telefoneze și să comunice situația în care se află. Dacă transportatorul a fost interceptat și nu are posibilitatea să comunice acest lucru, conform înțelegerii, după 24 sau 48 ore de tăcere înseamnă că ceva s-a întâmplat și sunt alertați ceilalți infractori. au fost cazuri când organele românești au reținut în vederea cercetărilor un cetățean străin și la câteva ore s-a prezentat un avocat, spunând că a fost sunat din Italia și solicitat să se ocupe de caz.

Din cauza sistemului bine elaborat – compartimentarea strictă a activităților infracționale – se cunosc foarte puține date despre răufăcătorii principali sau capii (șefii) acestora.

Sintetizând cele expuse mai sus vom spune, în ceea ce privește furtul de autoturisme, că există următoarele moduri de operare:

furt direct din stradă sau locuri de parcare prin metode specifice de efracție – așa cum au fost ele cunoscute de-a lungul timpului (spargerea geamurilor, forțarea încuietorilor, forțarea blocului de contact – pornire etc.);

furt cu ajutorul unor documente de identitate false și a unor cărți de credit sustrase titularilor;

furt la înțelegere cu proprietarul mașinii, care după o perioadă de timp reclamă dispariția mașinii, el încasând, pe lângă banii primiți conform înțelegerii de la infractori, și contravaloarea asigurării autoturismului;

furt direct din magazinele specializate în vânzarea autoturismelor.

Iată un exemplu concludent de furt dintr-un magazin specializat în vânzarea de autoturisme noi.

Un membru al unei bande s-a angajat ca detectiv la un magazin specializat în vânzarea de autoturisme noi. Aceste autoturisme erau expuse la vânzare cu cheile de contact la bord. Infractorul lua mulajul cheii și făcea dubluri. După ce mașina era vândută, el verifica în registrele societății cui a fost vândută și, după localizarea acesteia, mașina era furată și transportată în altă țară, după metodele și mijloacele arătate mai sus.

Din cele prezentate este evident că, este foarte important pentru organele de urmărire penală să identifice făptuitorii, calitatea și contribuția fiecăruia la consumarea activității infracționale precum și necesitatea efectuării unei încadrări juridice corespunzătoare a faptelor comise. După cum este cunoscut, în funcție de numărul participanților, furtul poate fi sau nu calificat. Această agravantă operează atunci când fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună și ea presupune executarea unor acțiuni comune și simultane, care necesită prezența tuturor participanților la locul faptei, în momentul săvârșirii acesteia.

De asemenea, conlucrarea mai multor făptuitori la comiterea aceleiași infracțiuni este de natură să determine un pericol sporit al faptei, indiferent dacă toți sau numai o parte din ei sunt responsabili.

Lămurind problemele legate de făptuitori, calitatea și contribuția la săvârșirea infracțiunilor, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrunite condițiile legale pentru a li se reține în sarcină și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. De aici, necesitatea de a se lămuri și alte aspecte vizând perioada de când făptuitorii acționează împreună, înțelegerile intervenite între ei, scopul constatării în grup și rolul fiecăruia.

Pentru a exista această infracțiune trebuie să existe o întovărășire de oarece durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun și nu o simplă înțelegere întâmplătoare și spontană. De asemenea, pentru existența infracțiunii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea și scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

Concluzionând, furtul de autoturisme are la bază infracțiunile de furt și furt calificat prevăzute și pedepsite de art. 208 și 209 din Codul penal, dar poate fi întâlnit și în condițiile art. 210 Codul penal.Infracțiunea de furt a fost întotdeauna profund dezavuată de către societate din cele mai vechi timpuri și până în prezent datorită gradului ridicat de pericol social pe care îl prezintă aceasta.

Capitolul 4

Cercetarea la fața locului

4.1. Importanța cercetării la fața locului

Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual – penală cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui “procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului”.

Cercetarea locului faptei este una dintre activitățile inițiale de anchetă. Ea constă în perceperea și fixarea nemijlocită a ambianței de la locul faptei de către anchetatorul penal, precum și în descoperirea urmelor infracțiunii și ridicarea probelor materiale, în scopul stabilirii naturii și împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta.

Cercetarea locului faptei se efectuează în toate cazurile în care natura infracțiunii săvârșite îngăduie ca la locul respectiv să se poată descoperi urme materiale referitoare la împrejurările în care s-a comis infracțiunea.

Cele arătate mai sus se referă îndeosebi la infracțiuni ca omorul, tâlhăria, furtul prin efracție etc., prin săvârșirea cărora la locul faptei se produc inevitabil modificări și rămân urme de picioare și de mâini, pete de sânge și diferite obiecte ce constituie probe materiale.

Cercetarea locului faptei oferă posibilitatea stabilirii unei legături între urmele materiale existente și fapta cu privire la care se efectuează anchete, precum și posibilitatea de a stabili pe baza acestor urme diferitele împrejurări ale faptei care, la rândul lor, se utilizează în scopul descoperirii infracțiunii.

Ca activitate inițială de anchetă, cercetarea locului faptei este, de regulă, o activitate imediată: ea trebuie efectuată îndată după săvârșirea faptei anchetate deoarece cea mai mică întârziere poate avea ca urmare modificarea aspectului locului faptei, precum și distrugerea urmelor lăsate la fața locului. Cercetarea locului faptei este o activitate de anchetă de neînlocuit și care nu poate fi repetată în forma sa inițială întrucât nici o altă activitate nu o poate substitui, iar o dată efectuată, este imposibil să fie repetată în forma sa inițială deoarece, în mod inevitabil, aspectul locului faptei se va modifica.

În sensul larg al cuvântului, locul faptei este nu numai terenul sau încăperea pe care sau în care s-a produs nemijlocit fapta (infracțiunea) cu privire la care se efectuează ancheta, ci și locul unde s-au descoperit date în legătură cu această faptă, precum și urmările acesteia (de exemplu, cadavrul, bunurile furate, urmele de picioare ale infractorilor dispăruți, arma aruncată de infractori etc.). Fără îndoială, cercetarea minuțioasă a acestor locuri este obligatorie și trebuie efectuată cu respectarea tuturor normelor procesuale și tactice.

Dată fiind multitudinea modalităților de săvârșire a infracțiunii de furt și a diversității împrejurărilor în care se comite, în accepțiunea “de loc al faptei” se include, în general, următoarele:

locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase;

itinerarul parcurs de către infractori în momentul imediat premergător ajungerii la locul de unde și-au însușit bunurile sau valorile;

locul unde făptuitorii s-au ascuns și au pândit victima;

itinerarul parcurs de autorii infracțiunilor după desfășurarea activității ilicite și care au fost urmărite de către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constatator;

locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt;

locurile unde s-au ascuns făptuitorii – după săvârșirea infracțiunii – pentru a scăpa de urmărire, în condițiile concrete de săvârșire a faptei ș. a.

Prin observarea și interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală trebuie să stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta, pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă.

De o foarte mare importanță este determinarea microurmelor care ar putea exista și a locurilor unde trebuie căutate. Descoperirea microurmelor are ca punct de plecare identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și interpretarea corectă a mecanismului de formare a lor. Lucrurile “vorbesc”. Trebuie să știm să le “întrebăm” după ce le-am privit, observat, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

Locul faptei conține informații care trebuie cercetate într-o manieră sistematică, legală și științifică. Scopul cercetării este de a se reconstitui ce anume s-a întâmplat (secvența evenimentelor, modul de a opera etc.) și de a se recolta probele materiale, adevărate “semnături” ale autorului. Marcel Le Clere consideră că cercetarea locului faptei ar trebui să fie ca o fotografie dar nu concepută ca o simplă operație ci ca o fotografie intelectuală. Este o activitate care reclamă multă răbdare, precizie, atenție și profesionalism. Nimic nu trebuie neglijat. Un element care inițial părea lipsit de importanță poate căpăta pe parcursul anchetei o valoare excepțională. Erorile comise în această fază sunt ireparabile.

Ideile preconcepute, o ipoteză sau versiune imaginată după prima impresie – pe care investigatorul încearcă să o probeze prin reținerea doar a urmelor care îi convin – pot conduce la grave erori judiciare. De aceea investigatorul trebuie să ia în considerație toate alternativele, să rămână deschis oricăror ipoteze plauzibile pe care apoi să le verifice sistematic.

4.2. Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea.

Printre problemele specifice, amintim:

Locul săvârșirii furtului

În cazul acestei infracțiuni, prin “loc al faptei” se înțelege:

autovehiculul furat sau din care s-a furat;

locul unde se află autovehiculul asupra căruia s-a acționat și împrejurimile acestuia;

itinerarul parcurs de făptuitor pentru a ajunge la locul unde se află autovehiculul, precum și traseul străbătut pentru a se îndepărta de acel loc;

locul unde a fost abandonat autovehiculul furat și împrejurimile acestuia;

locul unde a fost demontat autovehiculul furat, unde au fost depozitate sau ascunse piesele sau accesoriile provenite de la acesta, unde au fost aruncate resturile autovehiculului dezmembrat, precum și împrejurimile acestora;

locul unde au fost ascunse bunurile sustrase din autovehicul ș. a..

Modul de operare folosit la săvârșirea furtului:

Una din sarcinile esențiale ale cercetării furtului o constituie stabilirea activităților desfășurate de către făptuitori pentru a intra în posesia bunurilor sau valorilor.

Practica organelor de urmărire penală evidențiază o multitudine de moduri de operare. Dintre acestea, amintim următoarele:

forțarea încuietorilor ușilor ori portbagajelor prin lovituri aplicate cu pumnul ori corpuri contondente;

spargerea geamurilor laterale ori a parbrizelor cu ajutorul unor corpuri dure – piatră, bară metalică etc. – amortizând zgomotul;

forțarea cu ajutorul unor instrumente special pregătite în acest scop (a unor șurubelnițe sau sârme de oțel) a geamului deflector ori a celui glisant și deblocarea portierei;

scoaterea parbrizelor din garniturile de cauciuc;

deschiderea ușilor prin folosirea unor chei mincinoase;

furtul unor părți componente și accesorii – roți, faruri, oglinzi retrovizoare, ștergătorul de parbriz – sau chiar motoare, baterii cu acumulatori ș. a..

Prin modurile de operare menționate – întâlnite mai frecvent – făptuitorii se introduc în interiorul autovehiculelor, fie pentru a sustrage diferite bunuri și valori, fie pentru a fura autovehiculele respective. Sunt semnalate cazuri de furturi de autovehicule, mergând de la autoturisme până la autobuze, tractoare, buldozere și, chiar, macarale de mare tonaj. O parte din furturi se comit în scop de “agrement”, autovehiculele fiind abandonate după consumarea carburantului din rezervor.

Dar majoritatea faptelor de acest gen se săvârșesc în scopul demontării pieselor, ansamblelor și accesoriilor, acestea fiind ulterior valorificate pe piața organizată și neorganizată.

Cunoașterea modului de operare este necesară și pentru s se asigura o corectă încadrare juridică a faptelor comise. Sub acest aspect, probleme deosebite se ridică în situația în care autori ai faptei sunt conducători auto angajați ai unor societăți. Practica judiciară a statuat că sustragerea de către un conducător auto a unor bunuri aparținând unei organizații sociale pe care le transportă, constituie infracțiunea de furt numai în situația în care bunurile au fost luate în primire de o altă persoană, care însoțește transportul. În caz contrar – deci în ipoteza în care acesta își însușește bunurile ce I-au fost încredințate spre transport și pe care le-a luat în primire, cu obligația de a le preda destinatarului, în cantitatea și sortimentele menționate în actul de transport – fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare. Însușirea de către conducătorul auto a carburanților și lubrefianților încredințați pentru exploatarea mașinii constituie furt. În aceeași ordine de idei, înstrăinarea anvelopei de la autovehicul, aparținând unității de către conducătorul auto cel deservește, nu constituie infracțiunea de abuz de încredere, ci aceea de furt.

Prejudiciul cauzat patrimoniului prin infracțiune.

Atunci când restituirea autovehiculului ori a bunurilor și valorilor sustrase din acestea nu este posibilă, în fața organelor de urmărire penală se pune problema evaluării pagubelor produse. Dacă în privința bunurilor sustrase din autovehicul nu se ridică probleme deosebite, evaluarea făcându-se după reguli cunoscute, în cazul furtului unui autovehicul prejudiciul se compune din:

valoarea autovehiculului la data comiterii furtului;

valoarea carburanților și lubrefianților;

uzura mașinii – în perioada în care a fost scoasă din patrimoniul unității sau persoanei fizice păgubite;

costul reparațiilor ocazionate de repunerea în circulație;

beneficiul nerealizat, dar numai în perioada necesară pentru reparații.

Restul problemelor pe care urmează să le lămurească cercetarea, nu prezintă aspecte deosebite de celelalte furturi.

4.3. Pregătirea în vederea cercetării la fața locului

4.3.1. Pregătirea echipei de cercetare a locului faptei

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea măsuri cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de acțiuni premergătoare sau pregătitoare pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico – tactic, a cercetării.

Pregătirea ca atare a cercetării locului faptei presupune, sub raport tactic criminalistic, două aspecte operative:

pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la fața locului, în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât și criminalistic;

dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar întreprinse direct la fața locului pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica sub o formă sau alta etc.

Prin efectuarea cercetării la fața locului este necesar, mai întâi, ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârșirea unei fapte penale într-unul din modurile prevăzute de art. 221 C. pr. pen., respectiv plângere, denunț sau sesizare din oficiu (când se află pe orice cale de comiterea unei infracțiuni). Aici nu avem în vedere și cercetarea efectuată de către instanța de judecată, cercetare care nu reclamă, în marea majoritate a cazurilor, aceeași maximă urgență, mai ales că sesizarea ei urmează, de regulă, alte căi.

La primirea sesizării, organul de urmărire penală are datoria să întreprindă de îndată următoarele:

Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, dacă sesizarea s-a făcut pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru prevenirea unor eventuale dezinformări.

Determinarea locului, naturii, gravității și a oricărui alt element care să servească la formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.

Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării la fața locului, măsuri pe care le va lua organul de cercetare (de regulă, acesta este un lucrător de poliție) ce se deplasează imediat la locul indicat sau care se află deja acolo. În cazurile deosebite, se deplasează un echipaj cu un laborator mobil de criminalistică.

Odată primită sesizarea, organul de urmărire trebuie să își verifice competența, procedând, după caz, fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent și obligat să efectueze urmărirea, dar va efectua, însă, actele de cercetare care nu suferă amânare.

Art. 213 C. pr. pen. obligă la efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare chiar și pe cei care nu au în competență specială acest lucru.

În ipotezele prevăzute de art. 209 alin. 4 C. pr. pen., urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul competent să exercite supravegherea (de exemplu: omorul, tâlhăria, traficul de stupefiante).

Echipa de cercetare este alcătuită potrivit aceluiași criteriu. De pildă, în cazul unui omor, alături de procuror, conducătorul echipei, precum și de ofițerii de poliție, inclusiv specialiști criminaliști, participă și medicul legist.

4.3.2. Pregătirea mijloacelor tehnico – științifice criminalistice

O atenție deosebită va fi acordată verificării și pregătirii mijloacelor tehnico – științifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării. În legătură cu mijloacele tehnico – științifice criminalistice folosite în cercetarea la fața locului se recomandă a se avea:

Trusa criminalistică universală va trebui să aibă instrumentarul complet din compartimentele pentru executarea măsurătorilor și marcajelor, pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor pentru executarea desenelor și schițelor;

Trusa față va dispune de aparate, obiective și materiale fotosensibile, inclusiv dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor;

Trusele criminalistice specializate (pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice, a accidentelor de circulație, a incendiilor, exploziilor etc.) în eventualitatea folosirii lor vor fi de asemenea, verificate.

Pentru efectuarea unor cercetări cu un grad de complexitate mai mare se apelează la laboratoarele criminalistice mobile, laboratoare care se află în dotarea unităților Parchetului și Ministerului de Interne.

Laboratoarele criminalistice mobile dispun, pe lângă trusele criminalistice, de următoarele mijloace tehnico-științifice mai importante:

aparatură de înregistrare (videomagnetofon, magnetofoane, aparate de filmat);

aparatură diversă de detecție, și anume:

detectoare de metale

detectoare de cadavre (detectorul Bansgrad)

detectoare cu radiații invizibile(infraroșii, ultraviolete, roentgen)

detectoare de substanțe explozive și substanțe radioactive (radiometre)

– alte tipuri de detectoare moderne care vor intra în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile, cum ar fi detectoare cu neutroni sau detectoare termice sau dispozitive de termoviziune.

mijloace termice de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, de tipul “Identikului” sau “Minicompozitorului”, iar mai nou, calculatoare pentru efectuarea de portrete computerizate;

aparatură de comunicații radio pentru menținerea unei legături operative cu unitățile de bază ale organelor judiciare;

surse proprii de energie electrică, utilaje de prelucrat materialele fotosensibile, truse de prim ajutor, costume de protecție etc..

4.4. Efectuarea cercetării la fața locului

Reușita cercetării la fața locului presupune, alături de o pregătire atentă și conștiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus.

Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt, în esență, următoarele: urgența, caracterul complet și detaliat al cercetării, relevarea și fixarea integrală, prin folosirea mijloacelor tehnico-științifice criminalistice, a tuturor aspectelor și mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului, conducerea și organizarea eficientă a activității echipei de cercetare.

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență.

Cercetarea la fața locului trebuie să fie făcută cu maximă urgență, practic imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea infracțiunii de furt din autoturism. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte:

Prin scurgerea timpului există pericolul producerii unei modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor.

Prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.

Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat.

Investigațiile la fața locului trebuie efectuate în mod complet și detaliat. Această cerință reclamă din partea organului judiciar obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe cere echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat.

O atenție specială se cuvine acordată cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor latente, precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractori.

Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv ale “neconcordanței” dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurări ca atare (vezi, de pildă, lipsa urmelor de sânge, care normal , ar fi trebuit să existe) este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

Fixare integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării.

Fixare integrală, obiectivă, a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului este o altă cerință de maximă importanță în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.

Potrivit art. 131 C. pr. pen., după efectuarea cercetării la fața locului se încheie proces – verbal care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar.

Mențiunile cuprinse în procesul – verbal va reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării și folosindu-se formulări clare, precise, concise din care să rezulte că nu a fost comis nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului, precum și evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări.

Fixarea rezultatelor cercetării se face și prin executarea de schițe, de fotografii, prin filmare sau înregistrare pe bandă video-magnetică, mijloace care sunt menite să asigure evidența probatorie și să confere un plus de obiectivitate cercetărilor la fața locului.

Organizarea și conducerea completă a cercetării la fața locului.

Conducerea și organizarea eficientă a activității de cercetare la fața locului se evidențiază sub două aspecte:

cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o conducere unică. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului. Ceilalți membri din echipa de cercetare (ofițerii de poliție, medicul legist, specialiști ai M. I. etc.) trebuie să conlucreze fără rezerve și să-l informeze permanent pe procuror.

Organizarea activității este privită sub dublu aspect:

în primul rând, fiecare din membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini precise și concrete, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral și cât mai operativ posibil;

în al doilea rând, organizarea desfășurării activităților de cercetare într-o ordine bine stabilite, într-o succesiune firească, anume:

orientarea în zona în care se află situat locul faptei;

determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei;

căutarea, descoperirea și indicarea urmelor sau a probelor materiale;

fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

Deci, cercetarea propriu-zisă a locului faptei, se va face cu respectarea strictă a regulilor tactice generale enunțate mai sus. Aceste reguli se vor respecta, indiferent de natura faptei penale cercetate, chiar și în perioada în care la fața locului au pătruns anterior alte persoane.

Pentru ca cercetarea la fața locului să decurgă în condiții normale vor mai trebui să se respecte pe lângă regulile tactice generale privind cercetarea la fața locului și alte reguli tactice specifice cercetării și anume:

limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar;

prevenirea oricărei modificări în starea sau poziția lucrurilor, paralel cu conservarea urmelor și evitarea creării altor urme care pot dezorienta cercetarea;

fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei, precum și în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale de probă descoperite, a altor obiecte ce urmează să fie ridicate și transportate la laboratoarele de specialitate;

interzicerea comentariilor, aprecierilor sau discuțiilor privind natura faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, starea urmelor etc., pentru a nu influența, într-un mod sau altul, desfășurarea cercetării, ca și pe martorii prezenți la fața locului.

Cercetarea la fața locului are două faze importante: faza statică și faza dinamică.

4.4.1. Cercetarea în faza statică

în faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât și pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acesteia. În faza statică cercetarea se rezumă la o observare atentă.

În faza statică cercetarea se poate efectua: în locuri închise și în locuri deschise.

Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza statică a cercetării la fața locului, menționăm următoarele:

Stabilirea stării și poziției obiectelor materiale de probă, a urmelor vizibile etc., așa cum au fost găsite de echipa de cercetare;

Executarea de fotografii de orientare (Fig. ), schiță și fotografii ale obiectelor principale (Fig. ), precum și fixarea prin filmare sau înregistrare video magnetică;

Determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare.

În funcție de particularitățile locului faptei (magazin, curte, drum public), organul judiciar are obligația să surprindă și să fixeze imaginea exactă a întregului tablou al faptei prin stabilirea stării și poziției a celor mai diverse obiecte, urmelor, mijloacelor materiale de față etc.

Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigații cu elementele deduse din interpretarea concordanței dintre modificările aspectului normal al locului faptei și consecințele propriu-zise ale actului infracțional, pot fi obținute date importate referitoare la natura faptei, la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită și chiar la făptuitor.

4.4.2. Cercetarea în faza dinamică

faza dinamică este cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor.

Faza dinamică implică deplasarea obiectelor, privirea și examinarea lor pe toate părțile, cu precauțiile de rigoare. În această etapă se relevă urmele latente, prafuri și reactive, se ridică amprentele papilare cu pelicule (folio) adeziv, se toarnă mulajele urmelor de adâncime. Totodată, se ridică instrumentele care au folosit la comiterea faptei și alte corpuri delicte. Se recoltează petele și depozitele de substanțe sau simple particule: sânge, păr, fibre, cioburi de sticlă, așchii etc. faza dinamică se încheie cu împachetarea urmelor și obiectelor. Pe cât posibil, urmele vor fi supuse analizelor de laborator într-o formă intactă, adică fără a fi desprinse de pe suport. Când acesta nu poate fi ridicat datorită dimensiunii sau nu este deplasabil, urmele vor fi preluate cu ajutorul unor instrumente adecvate și cu precauții deosebite. Plicurile recipientele și pachetele vor fi sigilate și vor purta etichete identificatoare, cuprinzând conținutul, ordinea și natura prelevării, numele și semnătura celui ce a făcut prelevarea (pentru explicații ulterioare în caz de nevoie).

În cadrul fazei dinamice a cercetării pot fi evidențiate următoarele etape: examinarea amănunțită a autoturismului; executarea fotografiilor de detaliu și începerea redactării procesului verbal; luarea de declarații victimei, a posibililor martori și a potențialilor suspecți.

4.4.2.1. Examinarea amănunțită a autoturismului

Astfel, în furturile de autoturisme se găsesc urme pe următoarele părți ale mașinii:

Pe ușa mașinii, pe yală, pe apărătoarele de vânt, pe geam:

urme de forțare, pe perimetru exterior al ușii;

urme de forțare între ușă și stâlpul ușii;

urme de forțare pe geamul lateral al ușii sau urme de forțare a instalației de cauciuc;

urme papilare pe gemuri, parbriz etc.

Figure 1-Urme papilare prelevate de pe parbriz.

Figure 2- Urme papilare prelevate de pe geamul portierei stânga-spate.

geamul lateral nu se potrivește corespunzător în rama sa;

este topit sau este deteriorat sistemul de închidere de la geam (pillanga sau elefantul);

este deteriorat sistemul de închidere al ușii;

yala ușii poate fi deschisă și cu alte chei străine;

sistemul de închidere poate fi scos cu mâna;

sistemul de închidere nu este original;

în zona sistemului de închidere se văd urme de sudură;

zgârieturi pe butonul de siguranță din interiorul mașinii;

lipsă de continuitate pe apărătoarea de vânt și, de asemenea, întreruperea continuității izolației la geamuri;

urme papilare.

Urme care indică deschiderea forțată a bușonului de alimentare și a portbagajului:

Modificările ce apar la bușonul de alimentare, la sistemul de închidere al bușonului:

urme de forțare, crăpături pe capacul bușonului;

urme de forțare pe gura de alimentare cu carburanți;

urme papilare;

dispozitivul de închidere este avariat;

yala nu poate fi scoasă cu mâna din capacul bușonului;

bușonul nu este original;

la tipurile de mașini cu sistemul de închidere electrică, în partea din spate, pe panoul portbagajului (sub tăblița numărului de înmatriculare) se poate găsi un orificiu, care nu există din construcție.

Modificările apărute în zona suportului volanului și a contactului:

este deteriorat sau lipsește în întregime materialul ce îmbracă stâlpul de susținere al volanului;

este deteriorată sau lipsește yala volanului;

yala contactului a fost înlocuită;

din sistemul de contact sun scoase fire și sunt legate împreună (sau pe direct);

volanul are siguranța ruptă;

sistemul de contact poate fi pus în funcțiune și cu o cheie străină (Fig. ).

Modificări apărute în zona unde se află ștanțată seria de șasiu.

Urmele de ștanțare sunt cele lăsate de instrumente (urme de adâncime, fiind utilizate pentru identificarea unui obiect – motor, jantă).

Seria de șasiu este elementul principal după care se poate identifica modificarea parțială sau totală a seriei de șasiu. Seria motorului de regulă trece în documentele însoțitoare ale mașinii.

Modalitățile prin care se falsifică seria de șasiu sunt:

prin modificarea unor cifre;

prin polizarea parțială a seriei de șasiu (Fig. 4.1. );

prin polizarea totală a seriei de șasiu și ștanțarea unei alte serii (folosirea altor tipuri de poansoane);

prin alituirea sau cositorirea și astuparea seriei originale cu diverse substanțe, după care se repoansează seria;

Figure 4.3-Reprezintă seria șasiu VW cu cele 17 caractere intacte.

Figure 4.4- Seria șasiu VW cu modificarea literei Z și transformarea ei în numărul 7.

Figure 4.5- Seria șasiu VW cu ștergerea completă a literei Z.

prin decuparea bucății de tablă pe care se află ștanțată seria și înlocuirea acesteia cu o altă bucată de tablă ștanțată cu altă serie.

Plăcuțele cu seria de șasiu și datele caracteristice ale mașinilor pot fi identificate după șuruburile și niturile cu care sunt prinse și modificări de cifre și litere. Aceste plăcuțe pot fi făcute prin fotocopiere, caz în care trebuie să privim atenți grafica (felul textului, literelor și cifrelor, concordanța lor verificată după o plăcuță originală etc.).

De asemenea, putem verifica o serie de șasiu suspectă a fi falsificată și prin simpla pipăire unde putem să observăm modificări multiple.

La unele tipuri de mașini seria de șasiu se află ștanțată pe lonjeron, motiv pentru care infractorii înlocuiesc lonjeronul original cu un alt lonjeron cu serie modificată.

Modificări apărute la numărul de înmatriculare

Mașinilor furate li se montează alte plăcuțe de înmatriculare, în special străine. De aceea, trebuie să examinăm dacă sub plăcuța cu numărul de înmatriculare, pe suportul plăcuței, se observă urme de praf, ruginituri corespunzătoare cu cele ale numărului original. Aceste amănunte ne pot forma convingerea că de curând a avut loc un schimb de plăcuțe de înmatriculare. Tot așa, suportul plăcuței de înmatriculare nu poate indica firma care a vândut sau închiriat mașina. Dacă pe plăcuța de înmatriculare sunt mai multe găuri decât sunt necesare este un indiciu cert că acea plăcuță a fost folosită de mai multe ori, deci se impune o examinare deosebit de atentă a mașinii.

Șuruburile care fixează plăcuța cu numerele de înmatriculare care a fost schimbată recent prezintă urme recente de zgârieturi sau de forțare.

Practica a dovedit că dacă se examinează atent plăcuța putem să găsim pe spatele plăcuței amprentele digitale ale celui care a montat plăcuța falsă, ceea ce constituie probă în procesul penal.

Modificări apărute la centurile de siguranță

Toate autoturismele au centuri de siguranță care pot confirma sau infirma suspiciunile, prin verificarea acestora. Centurile de siguranță au în partea inferioară o etichetă pe care se află inscripționată marca producătorului și datele de fabricație ale acestora, inclusiv ziua, luna și anul producerii lor. Trebuie menționat că dacă aceste elemente nu există, avem un indiciu cert că mașina respectivă ar putea reveni dintr-un furt.

În faza cercetării dinamice alte elemente care apar la mașini ce au fost furate sunt:

în mașină nu sunt lucruri personale, ci doar acele strict necesare ce sunt cerute de organele de control;

nu funcționează claxonul mașinii sau claxonul sistemului de alarmă;

emblema ce arată că mașina a circulat într-o anumită țară este acoperită cu alta care indică o nouă origine sau nu corespunde cu documentele care însoțesc mașina;

sub pardoseala cabinei, portbagajului, a compartimentului motor se găsesc scule ce pot fi utilizate pentru confecționarea de chei false, se găsesc chei brute (Fig. ) și documente în alb;

Figure 6-Reprezintă chei brute folosite în furtul de autoturisme.

Figure 7-Borsetă cu scule destinate furtului de autoturisme.

Figure 8-Alte tipuri de instrumente în comiterea infracțiunii.

Figure 9-Fotografie de ansamblu a principalelor instrumente în comiterea infracțiunii.

existența în autoturisme a unor obiecte ce nu pot fi justificate de conducătorul auto (obiecte de îmbrăcăminte, de încălțăminte, înscrisuri ce nu-I aparțin , fotografii, casete audio etc.);

telefoane portabile auto sau etichete cu numărul telefonului pot da indicații cu privire la proprietarul de drept al mașinii.

Toate elementele arătate mai sus trebuie analizate cumulativ, iar atunci când se efectuează verificarea autoturismului suspect, organele de cercetare nu trebuie să se bazeze numai pe actele prezentate.

4.4.2.2. Executarea fotografiilor de detaliu și începerea redactării procesului-verbal

Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată drept o modalitate auxiliară procesului verbal.

În cazul fotografiilor de detaliu, detaliile sunt fotografiate din apropiere, la o scară cât mai mare și cu surse de lumină dispuse lateral și în spatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidențiate detaliile caracteristice posibil de exploatat.

Fotografia de detaliu are rol deosebit în fixarea acelor detalii dispuse pe suprafețe sau obiecte imposibil de transportat în laboratoarele criminalistice, (autovehicule, ziduri etc.).

După ce sau efectuat primele investigații privitoare la săvârșirea furtului (modul în care s-a săvârșit, fotografii de orientare și de detaliu etc.) se trece la începerea redactării procesului-verbal.

4.4.2.3. Luarea de declarații victimei, a posibililor martori și a potențialilor suspecți

Declarațiile vor fi luate de către organul judiciar separat, de la fiecare persoană în parte, fără ca ele să fie influențate într-un anumit mod și respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este recomandabil ca declarațiile să fie înregistrate pe bandă audio.

În ipoteza în care la fața locului sau făcut și înregistrări videomagnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reușită.

4.5. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

Potrivit prevederilor art. 131 C. pr. pen. despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces verbal care reprezintă mijloc procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală.

Procesului-verbal I se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice.

Procesul – verbal

Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea cauzei penale. Dată fiind importanța sa, el va trebui să corespundă anumitor cerințe, o bună parte fiind stabilite în mod expres de legiuitor.

Din punctul de vedere al formei și cuprinsului procesul verbal conține următoarele mențiuni indicate în art. 91 C. pr. pen.:

data și locul unde este încheiat;

numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor existenți, când există;

descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul verbal, obiecțiile acestora.

Raportându-ne la structura procesului verbal este imperios ca acesta să conțină o parte introductivă, o parte descriptivă și o încheiere.

Legea procesual penală evidențiază că trebuie să se pună accent pe partea descriptivă a cercetării locului faptei, unde vor fi cercetate în mod amănunțit situația locului faptei, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil, cu dimensiunile respective (art. 131 C. pr. pen).

În literatura de specialitate se afirmă că procesul verbal trebuie redactat în termeni clari și preciși “astfel încât lectura să poată reda în tocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”.

4.5.2. Fotografia executată la fața locului

În cazul furturilor de autoturisme, fotografia la fața locului include: fotografia de orientare, fotografia schiță, fotografia obiectelor principale și fotografia de detaliu.

Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea .

Figura 10- Fotografie de orientare.

Figura 11- Fotografie-schiță.

Figura 12- Fotografia obiectului principal.

Figura 13- Fotografia obiectului principal.

Figura 14-Model de fotografie încrucișată(și urm.)

Figure 15

Figure 16

Figure 17

Figure 18-Fotografia obiectului principal.

Figure 19-Fotografia obiectului principal.

Fotografia schiță servește la redarea, în primul rând, a locului faptei cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată, de pildă, fotografia schiță unitară sau fotografia schiță încrucișată (fig.).

Fotografia obiectelor principale se referă la instrumentele folosite de către autor în săvârșirea furtului (mașina propriu-zisă) fig.

Fotografiile de detaliu sunt necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor caracteristice acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător (parbriz, geamuri, oglinzi retrovizoare, bordul mașinii etc.).

Capitolul 5

ascultarea persoanelor în procesul cercetării infracțiunii de furt de autoturisme

Pentru soluționarea multor cauze penale, respectiv în desfășurarea procesului penal, o importanță deosebită o are audierea părții vătămate, ascultarea martorilor și a învinuitului (inculpatului).

Activitatea de probațiune, caracterizată prin sporirea mijloacelor materiale de probă relevă importanța și utilitatea declarațiilor participanților la procesul penal. Printre acestea numărându-se și părțile vătămate, mai ales în împrejurări în care fapta penală a fost săvârșită cu violență.

În evaluarea unei declarații organul judiciar se confruntă frecvent cu probleme privind buna credință a persoanei respective ori măsura în care declarația reflectă realitatea obiectivă sau doar o versiune a faptei. Din însuși faptul că asemenea chestiuni se pot pune, reiese necesitatea teoretică și practică a lămuririi problemei declarației persoanei vătămate sub aspect psihologic și tactic criminalistic.

Respectarea regulilor tactice criminalistice privind ascultarea persoanelor în procesul cercetării infracțiunii de furt de autoturisme într-un cadru legal, optim obținerii unor declarații sincere și complete, care să servească real în aflarea adevărului este necesară și obligatorie.

5.1. ascultarea părții vătămate

Declarațiile părții vătămate au o deosebită importanță deoarece partea vătămată este în general purtătoarea unui bagaj de informații deosebit de prețioase privind autorul (dacă este posibil să-l identifice) dar mai ales împrejurările faptei, întinderea pagubelor, suferințele fizice și psihice ș. a.

Victimele infracțiunilor, datorită componentei subiective care intervine, “pot să denatureze voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenția contribuția lor (așa numitul autofurt) fie pentru a putea obține despăgubiri mai mari. Cunoașterea acestei posibilități nu trebuie însă să genereze o atitudine de neîncredere din partea organului de urmărire penală în sinceritatea declarațiilor victimei. Acesta este în măsură sau nu să identifice pe autorul faptei, bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. În cazul furtului de autoturisme când fapta a fost comisă în lipsa părții vătămate acesta poate indica anumiți autori bănuiți sau persoane care cunoșteau existența valorii autoturismului și locul unde era situat.

Ascultarea victimei va fi precedată de o pregătire în sensul bunei cunoașteri a datelor de la dosarul cauzei privind data, locul, modul, mijloacele comiterii faptei, extinderea pagubei materiale. Această etapă de pregătire implică și culegerea de date suplimentare cu privire la persoana și personalitatea victimei. Aceste date vor fi obținute de către organul de poliție din mediul socio-profesional al victimei.

Ascultarea victimei este precedată și de unele discuții prealabile, de natură să completeze datele obținute despre acesta. Se poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuției prealabile la ascultarea propriu-zisă, care se face mai întâi în forma relatării libere.

Se cer și în acest caz respectate anumite reguli cu privire la menținerea unei atitudini neutre, dublată de atenție și de menținerea relatărilor în sfera de legătură cu cauza, fără a permite divagații inutile de la subiect.

Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări care vor putea privi:

raporturile anterioare cu infractorul – dacă era sau nu cunoscut cu acesta, ca și conduita în momentele anterioare furtului;

momentele efective ale comiterii faptei – se cer detalii de identificare a bunurilor furate.

Aceste întrebări vin să completeze datele din relatarea liberă privind locul, timpul și modul comiterii furtului.

elementele anterioare comiterii faptei – aici vor fi lămurite aspectele privind atitudinea infractorului față de consecințele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, urmărirea autorului.

După clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere părții vătămate să-și precizeze eventualele pretenții și dacă mai are ceva de declarat

5.2. ascultarea martorilor

În întreaga literatură juridică de specialitate, criminalistică sau de psihologie judiciară, se subliniază, pe bună dreptate, că veridicitatea declarațiilor unui martor, chiar de bună credință fiind, ca și aprecierea forței lor probante, nu poate fi concepută fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei.

Dacă ar fi să definim mărturia, din perspectiva psihologiei judiciare am spune că este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată. Prin urmare ne aflăm în fața unui proces de cunoaștere a realității obiective structurat în patru faze importante:

recepția (percepția) informațiilor;

prelucrarea lor logică;

memorarea și reproducerea sau recunoașterea;

reactivarea informațiilor.

Ascultarea martorilor are drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale furtului, care au fost percepute direct în momentul săvârșirii lor, ca și identificarea autorilor din rândul persoanelor incluse în cercul de bănuiți ori a celor văzute la fața locului (flagrantul).

Dacă situația permite, martorii oculari trebuie să fie identificați chiar cu ocazia cercetării la fața locului. Practica judiciară demonstrează că ascultarea acestora, la fața locului, oferă date deosebit de prețioase pentru organul de urmărire penală. Acest fapt se datorează, pe de o parte, impresiilor proaspete din memoria martorilor, iar pe de altă parte, datorită faptului că depozițiile lor nu au suferit nici un fel de alterări.

Cu ocazia ascultării martorilor, trebuiesc să fie lămurite următoarele probleme principale:

locul unde sau aflat în momentul perceperii celor relatate;

distanța de la locul unde s-au aflat și locul unde s-a comis furtul sau vreun episod al acestuia;

condițiile de timp, atmosferice și de vizibilitate în care s-a desfășurat furtul;

eventualele acțiuni desfășurate de făptuitori în momentul comiterii furtului;

modul în care făptuitorii au intrat în posesia autoturismului și eventualele obiecte și instrumente cu care au acționat;

semnalmentele făptuitorilor și ținuta vestimentară, eventual dacă îi cunoaște – numele, prenumele, porecla ori alte date de identificare;

dacă făptuitorii în cauză aveau asupra lor obiecte, colete, geamantane etc. – mărime, culoare, alte caracteristici individuale și modul cum le transportau;

mijlocul de transport folosit de către făptuitori în deplasarea la locul faptei (camionetă, furgonetă etc.) – culoare, tip, marcă, eventual număr de înmatriculare etc.;

direcția din care au venit și direcția în care s-au deplasat autorii furtului;

posibilitatea de a-i recunoaște pe autorii faptei în cazul în care i-ar revedea (recunoaștere din grup).

În furtul de autoturisme s-a demonstrat că prezența martorilor este sporadică de cele mai multe ori, deoarece făptuitorii acționează mai mult “în timpul nopții” (art. 209 lit. g C. pen.).

5.3. ascultarea învinuiților (inculpaților)

Ascultarea învinuitului (inculpatului) în faza urmăririi penale se face după procedura prevăzută în secțiunea I, capitolul II, titlul III, art. 69 C. pr. pen., partea generală. La început, pe baza întrebărilor ce i se pun, se stabilește identitatea (naționalitatea), locul de muncă, ocupația, antecedentele penale și orice alte date necesare stabilirii situației personale a învinuitului (inculpatului). Apoi este încunoștințat de fapta care formează obiectul cauzei și ii se pune în vedere să declare tot ce știe în legătură cu aceasta, fără să fie obligat să relateze adevărul. El poate fi ascultat la sediul unității organului de urmărire penală sau la locul unde se află, în cazul imposibilității prezentării în fața acestuia.

Înainte de ascultare, organul de urmărire penală îi cere învinuitului (inculpatului) să dea o declarație scrisă personal de către acesta, cu privire la învinuirea ce i se aduce. În situația în care avem mai mulți învinuiți aceștia sunt ascultați fiecare separat. La început, învinuitul este lăsat să declare tot ce știe în cauză putându-se folosi de unele însemnări, pentru redarea amănuntelor greu de reținut.

Declarațiile orale se consemnează în scris; sunt semnate de învinuit (inculpat) pe fiecare pagină și la sfârșit, precum și de organul de urmărire penală. În caz de nesemnare (refuz, analfabet) se face mențiune despre aceasta în declarația scrisă. La ascultarea învinuitului (inculpatului) vor fi folosite metode și mijloace legale privind ascultarea, cum ar fi:

folosirea întrebărilor de detaliu;

ascultarea repetată;

utilizarea probelor de vinovăție;

justificarea timpului critic.

Alegerea procedeelor tactice de ascultare este condiționată de particularitățile fiecărui caz și, nu în ultimul rând, de psihologia fiecărui infractor în parte. Astfel, în cazul furturilor de autoturisme din declarațiile învinuiților (inculpaților) trebuie să rezulte:

modul în care s-au pregătit în vederea săvârșirii infracțiunii (obiecte, instrumente pregătite sau confecționate în acest scop – poanson, pontoarcă; persoanele care le-au confecționat, inclusiv dacă acestea cunoșteau destinația lor, informații culese despre victime, înțelegerile dintre participanți);

timpul și locul săvârșirii infracțiunii;

mijloace folosite pentru a intra în posesia autoturismului – traseul parcurs, modul de operare, obiectele sau instrumentele folosite;

bunurile și valorile sustrase și destinația lor ulterioară;

cine i-a sau i-a ajutat la săvârșirea furtului și în ce a constat contribuția celorlalți participanți la pregătirea, săvârșirea și ascunderea urmelor infracțiunii;

traseul parcurs pentru a părăsi locul faptei;

locul unde se află obiectele sau instrumentele folosite pentru comiterea furtului;

modul în care au valorificat produsul infracțiunii (autoturismul);

dacă s-au constituit în grup în vederea comiterii de infracțiuni, modul de organizare și rolul ce revenea fiecărui participant;

alte persoane care cunosc despre săvârșirea furtului și împrejurările în care au luat cunoștință despre acesta;

alibiurile pe care și le-au creat în vederea derutării organelor de urmărire penală.

De regulă, în furtul de autoturisme, infractorii se înțeleg ca în eventualitatea în care vor fi prinși, ce anume să declare, cum să declare și care să fie participația fiecăruia. Nu de puține ori sunt cazuri când un infractor își asumă întreaga răspundere pentru faptele săvârșite încercând să-i facă “scăpați” pe ceilalți membri ai grupului, îndeosebi pe “capii” grupului. Alteori, deși unii din membrii grupului au avut o contribuție majoră la pregătirea, organizarea și punerea în aplicare a rețelei infracționale, ceilalți infractori încearcă să le rezerve un rol minor, insignifiant, de “victime inocente” care au ajuns cu totul întâmplător să participe la săvârșirea faptei. De aceea pentru o mai bună ascultare a învinuiților (inculpaților) organul de urmărire penală trebuie să-i pună în dificultate pe infractori cu întrebări de detaliu, să-i asculte repetat, tocmai pentru a evidenția contrazicerile din declarațiile lor cu privire la amănuntele legate de împrejurările comiterii furtului.

Capitolul 6

alte activități tactice și procedurale implicate în cercetarea furtului de autoturisme

6.1. alte activități tactice de cercetare a furtului de autoturisme

6.1.1. Identificarea și prinderea făptuitorilor

Identificarea și prinderea făptuitorilor constituie o activitate esențială a organelor de urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării. În acest scop, sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum și din constatările tehnico-științifice, din expertizele criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.

Printre posibilitățile de identificare întâlnite destul de frecvent în cazul furturilor de autoturisme, se cuvin menționate și cele efectuate pe baza modului de operare. Modul de operare ne poate ajuta să ne dăm seama cine este posibilul făptuitor (pentru că fiecare făptuitor are un mod de a opera).datorită modului de operare putem identifica diverse moduri sau procedee specifice de săvârșire a furtului de autoturisme, ele fiind adevărate “amprente” ale autorului. De obicei, organele de urmărire penală pleacă de la premisa că infractorii sunt cunoscuți, în cele mai multe cazuri ei fiind identificați prin faptul că modul de operare este cunoscut de organele de urmărire penală organizează un sistem de evidență a infractorilor realizând adevărate baze de date.

Un rol important în identificarea și prinderea infractorilor îl are fotografia de identificare a persoanelor, în special a celor recidiviști, fotografie care se găsește în baza de date a organelor de poliție.

Figure 20-Recidivist.

Figure 21-Tip de infractor.

Identificarea infractorilor se poate realiza și pe baza fișelor de evidență (fișe dactiloscopice) de la formațiunile de cazier judiciar din cadrul inspectoratelor de poliție ale județelor (Direcția Generală de Poliție a Municipiului București).

6.1.2. Percheziția

efectuarea de percheziție este o activitate procedurală deosebit de utilă, ea oferind posibilitatea descoperirii bunurilor furate precum și a altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei. Cu privire la descoperirea prin percheziție a unor mijloace materiale de probă, amintim că, de pildă, pe lângă instrumentele folosite de autor, pot fi descoperite și alte obiecte purtătoare de urme, mai ales îmbrăcămintea pe care se găsesc urme sub formă de resturi materiale (pilitură de fier, cioburi de sticlă), inclusiv urme biologice provenind de la infractor (sânge, fire de păr).

Pentru descoperirea bunurilor furate, pe lângă efectuarea de percheziție este necesar ca organele de cercetare penală să facă investigații la magazinele de consignații, în persoanele care se îndeletnicesc cu cumpărarea și vânzarea obiectelor de tipul celor căutate.

Percheziția poate fi domiciliară sau corporală și este reglementată în secțiunea VIII, capitolul II, titlul III, art. 100-108, C. pr. pen., partea generală. Percheziția domiciliară constă în cercetarea amănunțită a locuinței (inclusiv dependențele) unei persoane pentru efectuarea căreia organele de cercetare penală au nevoie de autorizația procurorului, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă sau, dacă există urgență, cu consimțământul celui percheziționat. Percheziția domiciliară se efectuează de regulă în timpul zilei, între orele 6-20, odată începută în termenul legal, poate continua și după ora 20. Organele de cercetare penală pot începe percheziția și după ora 20, în cazul de infracțiune flagrantă. Înainte de începerea percheziției, organul de cercetare este obligat să se legitimeze și să prezinte autorizația procurorului. Percheziția are loc în prezența persoanei la care se efectuează, în lipsa acesteia în prezența unui membru al familiei etc., precum și a martorilor asistenți.

Percheziția corporală constă în inspectarea îmbrăcăminții și ridicarea lucrurilor aflate asupra persoanei percheziționate care pot contribui la aflarea adevărului. Percheziția corporală se face numai de o persoană de același sex cu cea percheziționată. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație sau deținere este interzisă se ridică.

După efectuarea percheziției se încheie un proces-verbal, în forma și în condițiile art. 91 C. pr. pen.

6.1.3. Reconstituirea

Reconstituirea este o activitatea de urmărire penală și de tactică criminalistică folosită frecvent în cercetarea infracțiunii de furt. Ea este prevăzută în capitolul II., titlul II, art. 130, C pr. pen., partea generală.

Reconstituirea poate fi efectuată pentru reproducerea artificială a tuturor activităților de infractor în momentul săvârșirii infracțiunii, a unor episoade ale acesteia sau a unor împrejurări ale cauzei, în scopul verificării veridicității probelor administrate – declarațiile martorilor, învinuiților sau inculpaților – a versiunilor elaborate, precum și pentru obținerea de probe noi. Literatura de specialitate cunoaște mai multe opinii asupra noțiunii de reconstituire. Unii autori consideră “un mijloc artificial de reproducere a unor fapte din trecut și de observare a acestora” (Traian Pop, C. Aionițoaie). În altă opinie “reconstituirea ar fi o formă auxiliară a cercetării locului săvârșirii faptei” (C. Suciu). În ciuda diferențelor de opinie, majoritatea autorităților consideră reconstituirea, drept o modalitate de reproducere totală sau parțială a activității infracționale și a împrejurărilor acesteia.

În cazul furtului de autoturisme reconstituirea se poate efectua și fără a fi necesară deplasarea organului de urmărire penală la fața locului.

Infractorul aflat în stare de arest nu va fi ținut pe timpul reconstituirii încătușat de organele de escortă.

În cazul în care se cer ca totuși reconstituirea să se efectueze la fața locului ea se face în prezența învinuitului sau inculpatului arestat, iar dacă acesta nu poate fi adus, se asigură la cerere reprezentarea.

După efectuarea reconstituirii se încheie un proces-verbal, la care se anexează schițe, desene, fotografii ori alte asemenea lucrări executate.

Planșele fotografice se anexează la procesul-verbal în dosarul cauzei. De asemenea, se vor menționa data și ora începerii precum și data și ora încheierii reconstituirii, actul fiind semnat pe fiecare pagină de către toți participanții.

6.2. activități procedurale de întocmire și finalizare a dosarului de urmărire penală în furtul de autoturisme

După cum am mai menționat în capitolul II se poate începe urmărirea penală atunci când sunt întrunite condițiile cumulative (să fie comisă o infracțiune – furt, complicitate la săvârșirea infracțiunii de furt, tăinuire, favorizarea infractorului, fals material, fals în declarații, uz de fals etc.), să existe probe sau indicii temeinice de vinovăție și să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 din C. pr. pen.

Începerea urmăririi penale poate avea loc indiferent dacă autorul este sau nu cunoscut în acel moment, deoarece urmărirea penală se începe cu privire la fapta comisă, iar învinuirea propriu-zisă se face numai “in personam”, adică numai față de o persoană precis determinată.

Concret, după ce se efectuează verificările arătate în capitolul II (verificări prin Biroul Național Interpol Român, verificarea documentelor străine, românești, verificarea autovehiculului etc.), și se confirmă faptul că autoturismul este furat și vândut în România pe baze unor acte false, în variante că autoturismul este în țară, pe baza art. 95 și 96 din C. pr. pen. se procedează la ridicarea autoturismului.

Deci, indicarea autoturismului reclamat ca furat (cetățeanul străin sau care fără voia sa a pierdut posesia autoturismului al cărui proprietar este, nu-și pierde dreptul de proprietate asupra bunului, indiferent în mâna cui s-ar afla, se impune cu necesitate conform prevederilor art. 96, 14, 109 și 169 din C. pr. pen., care reglementează foarte clar ce are obligație și ce poate dispune organul de urmărire penală. După ridicarea autoturismului pe bază de proces-verbal, se va proceda la examinarea atentă a acestuia, se vor efectua planșe față și dacă se impune se va dispune efectuarea unor expertize traseologice sau de altă natură.

Autoturismul va fi predat tot pe bază de proces-verbal Societății Roumanie Assistance care, în virtutea unui contract cu Ministrul de Interne, îl va păzi și conserva până când va dispune organul de poliție.

Societatea Roumanie Assistance, după primirea autoturismului în pază și conservare, depune diligențe necesare pe lângă proprietarul autoturismului din străinătate în scopul obținerii dosarului mașinii. De asemenea, tot prin această societate putem afla pretențiile de natură materială sau civilă ale proprietarului străin. Acest dosar cuprinde următoarele acte:

reclamația depusă de proprietarul mașinii furate la organele de poliție din țara respectivă;

declarația de proprietate a firmei de asigurări care, conform legislației din țara respectivă, după plata despăgubirilor către asigurat, devine proprietatea mașinii;

procura cu toate acțiunile judiciare și extrajudiciare în legătură cu autovehiculul în cauză;

documentele însoțitoare ale mașinii – actul de proprietate și talonul mașinii în fotocopie.

În timpul cercetărilor organul de poliție trebuie să fie făcute atent pentru că există posibilitatea ca însuși proprietarul mașinii să vândă mașina și după aceea să o reclame ca furată.

Dacă se vor întâlni astfel de cazuri Biroul Național Interpol Român îi va comunica de îndată acest lucru Biroul Național Interpol de unde provine autoturismul, cu precizarea că, dacă doresc date și informații pot solicită acest lucru printr-o comisie rogatorie internațională, conform prevederilor art. 517 din C. pr. pen.

De asemenea, dacă din cercetările efectuate de organele de poliție rezultă că este necesar să se audieze persoane sau să lămurească alte aspecte, în baza prevederilor art. 514 C. pr. pen., organul de poliție se adresează prin comisia rogatorie organului de urmărire penală sau instanței judecătorești din străinătate să efectueze acel act, având grijă să respecte prevederile art. 515 C. pr. pen.

În funcție de rezultatele cercetării penale organele de poliție vor propune Parchetului soluțiile și măsurile pe care le-au dispus în timpul anchetei.

Concluzii

aspecte privind prevenirea furturilor de autoturisme

Protecția socială pe care trebuie să o asigure dreptul penal, mai ales în condițiile existenței reale a statului de drept este o problemă fundamentală ce trebuie soluționată atât printr-un cadru legislativ corespunzător, cât și prin măsuri întreprinse la nivelul diverselor instituții cu atribuții antiinfracționale sau de natură educativă. Preocupările existente pe plan mondial pentru prevenirea și combaterea criminalității sunt remarcabile, începând cu eforturile O.N.U. care în perioada 1955-1990 a organizat un număr de opt congrese internaționale consacrate studiului infracționalității la nivel național, regional sau mondial.

Concomitent, au fost întreprinse acțiuni concrete la nivelul Interpolului, precum și colaborări bilaterale pentru combaterea fenomenului infracționalității în domenii de maximă importanță cum ar fi: terorism internațional, trafic de stupefiante, trafic de autoturisme furate etc.

În Recomandarea nr. R (87) 19 A a Consiliului de miniștri a statelor membre ale Consiliului Europei pentru prevenirea criminalității, recomandă guvernelor statelor membre să includă prevenirea ca misiune permanentă în programele guvernamentale de luptă împotriva criminalității în scopul de a crea prin aceasta obligații concrete de acțiune și de a prevedea creditele necesare acestui scop.

De asemenea, recomandă statelor membre crearea unor organisme de prevenire a criminalității și stabilirea unor programe de prevenire privind probleme criminale specifice, vizând reducerea posibilității de comitere a infracțiunilor și sporirea riscului infractorilor de a fi descoperiți.

Pe plan intern, în efortul de identificare și implementare a unor metode și mijloace preventive moderne, eficiente și umanitare trebuie luate în considerare problemele, cauzele profunde, mutațiile sociale, economice și culturale care s-au produs ori sunt pe cale să se producă, generatoare de efecte negative neașteptate pe planul ocrotirii valorilor sociale. În actuala etapă, nu poate fi lipsit de relevanță fenomenul îngrijorător al restrângerii activității economice urmat de o disponibilizare importantă a forței de muncă, aspect apărut în urma altui fenomen produs în deceniile anterioare, acela al industrializării forțate, generatoare de dislocări masive ale populației rurale și concentrarea acesteia în mediul urban. Formarea unor comunități eterogene cu grad scăzut de structurare și coeziune socială a diminuat autoritatea și funcția de control social al familiei și microcolectivității favorizând creșterea infracționalității. Aceste realități sociale se impun a fi interpretate și coroborate cu complexul proces de democratizare a societății românești postrevoluționare care a surprins întreaga populație, insuficient pregătită, în condițiile în care democrația mai apare în mintea unora ca o formă de manifestare a anarhiei, când se încearcă introducerea arbitrarului și a “dreptății” personale în detrimentul legilor.

În prezent, în concepția multor cetățeni, democrația reprezintă doar posibilitatea nelimitată de exprimare, de călătorie, de respectare de către alții a drepturilor pe care le au, de petiționare, de critică, de revendicări materiale, de protest împotriva a tot ceea ce bazează interesele unei persoane sau grup. În aceste împrejurări, în condițiile puternice recrudescențe a fenomenului infracțional, sunt necesare eforturi conjugate pentru cunoașterea științifică a cauzelor și condițiilor care determină sau favorizează săvârșirea faptelor antisociale. Răspunderi deosebite în acest domeniu au organele de justiție, ale procuraturii, cele ale Ministerului de Interne, dar în egală măsură gardienii publici, Garda Financiară, unitățile de învățământ, de ocrotire și educație.

În acest domeniu al prevenirii se disting două mari categorii de măsuri: măsuri cu caracter general specifice tuturor lucrătorilor de poliție și măsuri cu caracter special caracteristic furturilor de autoturisme.

Cu privire la măsurile preventive cu caracter general dintre cele de rutină pentru furturile auto amintim: acțiunile și controalele în locuri ce prezintă interes: marile parcări, zone unde s-au comis frecvent furturi auto, locurile de parcare a autoturismelor, în special a cetățenilor străini; controale filtru în punctele cheie obligatorii de trecere (vamă) ocazie cu care pe lângă celelalte probleme se va urmări și problema furturilor de autoturisme puse în urmărire generală, autoturisme cu modificări la seria de șasiu sau prezintă elemente specifice furtului; includerea în planul de patrulare – pază și ordine a unor zone și locuri de interes operativ, formarea unui dispozitiv de pază eficient în colaborare cu gardienii publici.

Cu privire la măsurile cu caracter special caracteristicile furturile de autoturisme, spunem că gama acestora se diversifică în funcție de experiența organelor de poliție. Sunt necesare în permanență luarea unor măsuri eficiente, chiar de noutate, apte de a lua prin surprindere pe hoții atât de versați care și ei au grijă să se “specializeze” în mod continuu, să se doteze din punct de vedere tehnic și material. În această categorie intră: supravegherea elementelor cunoscute, foste condamnate pentru furturi de autoturisme, a celor despre care deținem date că au comis sau comit infracțiuni, a elementelor infractoare care dețin autoturisme marcă străină și foarte noi, a celor care dețin și cheltuiesc sume mari de bani.

O altă modalitate de prevenire a infracțiunii de furt de autoturisme o reprezintă schimbul de informații între inspectoratele județene cu privire la mișcarea elementelor infractoare.

Ideea că este mai ușor să previi decât să repari o pagubă sau să identifici un autor nu este nouă. De aceea, aceste măsuri preventive nu trebuie neglijate. Aplicarea cu fermitate a legii, cercetarea infractorilor în stare de arest preventiv, în toate cazurile este o măsură și de prevenire, infractorul arestat nemaiputând comite alte fapte.

O altă măsură de prevenire este luarea în evidență și controlul la unitățile auto-service a autoturismelor aduse pentru reparat, a pieselor de schimb folosite și proveniența acestora. Atenție se va acorda depistării acelor meseriași particulari care își desfășoară activitatea independent, în afara unei unități autorizate.

Altă măsură preventivă este aceea a conlucrării cu factorii răspunzători și participării periodice din cadrul Registrului Auto Român. Nu o dată au fost identificate autoturisme care aveau poansonate pe subansamble seriile din acte, poansonaj ce s-a făcut în diferite întreprinderii sau ateliere cu poansoane confecționate. În aceste cazuri s-au făcut verificările necesare insistându-se pe modul de procurare a subansamblelor, ridicându-se și poansoanele respective.

Din categoria măsurilor preventive mai face parte și prezentarea celor mai semnificative cazuri în presă și la televiziune, ocazie cu care se va solicita proprietarilor luarea celor mai elementare măsuri de protecție. De asemenea, pentru a împiedica furtul de autoturisme pe timpul vacanțelor, administrația complexelor hoteliere vor lua măsuri privind protecția autoturismelor lăsate în parcare (luminozitate, garduri de protecție, accese limitate, supraveghere și pază etc.

Pot fi editate chiar și pliante cu caracter preventiv prin care se solicită proprietarilor de autoturisme să ia măsuri de protecție (ex.: IJP Brașov).

măsuri și propuneri privind reducerea fenomenului infracțional în domeniul furturilor de autoturisme

Pentru a reduce acest fenomen infracțional, în anul 1995, I.G.P. a emis o dispoziție privind organizarea și desfășurarea activității organelor de poliție pentru soluționarea faptelor penale cu autori necunoscuți prin care se atribuie o responsabilitate directă șefilor de subunități pe raza cărora se comit furturile de autoturisme. În acest fel sunt implicate toate forțele poliției și se facilitează luarea măsurilor preventive privind furtul de autoturisme. De asemenea, specialiștii din cadrul serviciilor polițiilor criminale județene preiau în control anumite infracțiuni de furturi de autoturisme mai deosebite.

O altă măsură adoptată în acest sens o reprezintă formarea de colective care să se ocupe cu identificarea autorilor furturilor de autoturisme. Se are în vedere dotarea acestor colective cu autoturisme corespunzătoare astfel încât să-i poată urmări și prinde pe infractori. O propune în acest sens este ca organele de poliție să cuprindă și lanțuri cu cuie omologate pentru a fi folosite în trafic pentru autoturismele care nu opresc cu ocazia controlului în trafic.

O altă propunere este ca efectivul de polițiști implicați în combaterea furtului de autoturisme să se mărească deoarece în prezent acesta este destul de mic având în vedere amploarea pe care a luat-o acest fenomen.

Înlăturarea efectelor acestui fenomen ar fi facilitată prin obligarea prin lege a proprietarilor de autoturisme de a se asigura contra furturilor (asigurare CASCO). Totodată proprietarii mașinilor trebuie să fie conștienți că prin montarea sistemelor de alarmă, chiar dacă nu pot împiedica în totalitate furtul mașinii, totuși prin acest lucru pot îndepărta posibilii infractori și, implicit, pot preveni furtul autoturismului.

Având în vedere evoluția fenomenului de furturi de autoturisme din ultimii ani, se impune ca organele de poliție să elaboreze noi tehnici de prevenire și de înlăturare a fenomenului, tehnici și metode care să le devanseze pe cele ale infractorilor astfel încât organele în drept să-i surprindă pe infractori, micșorând astfel numărul furturilor de autoturisme.

Referințe bibliografice

Aionițoaie, C-tin., Bercheșan, V., Curs de criminalistică, vol. I, Editura Academia de Poliție, București, 1977.

Aionițoaie, C-tin., Bercheșan, V., Tratat de metodică criminalistică, vol I, Editura Carpați, Craiova, 1994.

Bercheșan, V., Pletea, C-tin și Sandu, I. E., Tratat de tactică criminalistică, Academia de Poliție, Min. de Interne, Editura Carpați, Craiova, 1992.

Diaconescu, G., Infracțiunile din Codul Penal Român, Editura Oscar Print, București, 1997.

Dongoroz, V. (coord), Explicații teoretice, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1970.

I. G. P. București –Evidențele Brigăzii Furturi Auto

Golunski, S. A., Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961.

Ionescu, L., Criminalistică “Note de curs pentru uzul studenților”, București, 1997.

R.I.C.P.T., Revue Internationale de Criminologie et de Police Technigue, nr. 2/1998.

R. I. P. C. – Revue internațional de Police Criminelle, publicație a Interpol, 1992.

Stancu, E., Criminalistică, Editura Actami, București, 1997.

Suciu, C., Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Volonciu, N., Tratat de Procedură Penală – Parte Specială, vol. II, Editura Paideia, București, 1996.