Metodologia Cercetarii Accidentelor Rutiere

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Generalități ………………………………………………… 6

2. Consideratii referitoare la aspecte juridice …………………. 7

CAPITOLUL II CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI

A.1. Noțiune …………………….………………………………..… 10

2. Aspecte procesual penale ..…………………………….…..… 12

3. Importanța si obiectivele ………………………………….………… 12

4. Particularitățile cercetarii acccidentelor rutiere ..…………… 14

B. Trăsături …………………………………..…………………….……. 14

C.1. Sarcinile cercetării la fața locului ………………………… 15

2.Sarcinile lucrătorilor care au ajuns primii la fața locului………. 16

CAPITOLUL III PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZ DE ACCIDENT RUTIER

1. Locul producerii accidentului și consecințele încălcării normelor privind circulatia pe drumurile publice ……………. 21

2. Mecanismul producerii accidentului de circulație si cauzele

acestuia ……………………………………………………… 22

3. Starea victimei după accident ………………………………… 30

4. Persoanele vinovate și forma vinovației ………………………. 31

5. Existența concursului de infracțiuni și posibilitățile de

extindere a cercetărilor ………………………………………… 31

6. Cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunilor …..……………………. 32

CAPITOLUL IV PREGĂTIREA ÎN VEDEREA

EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

1. Măsurile pregătitoare luate până la deplasarea la fața locului

( la sediul organului judiciar)

1.1. Primirea, consemnarea și verificarea sesizării ….………….. 36

1.2. Asigurarea tehnico-materială ………………………………. 37

1.3. Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la fața locului 38

1.4. Asigurarea prezenței specialiștilor, a apărătorului și a martorilor asistenți …………………………………………. 38

1.5. Plecarea echipei de cercetare ……..………………………… 38

2. Măsurile pregătitoare luate imediat după sosirea la fața locului

2.1. Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc … 39

2.2. Verificarea modului cum s-a acționat până la sosirea echipei de cercetare …………………..……………………………. 39

2.3. Determinarea modificărilor care au survenit în aspectul inițial al locului faptei ……………….…………………………… 40

2.4. Delimitarea corectă a locului de cercetat …………………… 40

2.5. Organizarea măsurilor de pază a locului faptei …………….. 40

2.6. Identificarea martorilor oculari, stabilirea persoanelor suspecte 40

2.7. Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei .… 41

2.8. Alte măsuri pe care trebuie să le întreprindă echipa de cercetare imediat după sosirea la fața locului …………………………. 41

CAPITOLUL V MODUL DE EFECTUARE A

CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

1. Efectuarea cercetării propriu-zise la fața locului …..………….. 43

2. Etapele cercetării la fața locului ………………………………. 47

3. Desfășurarea cercetării la fața locului …..…………………….. 51

4. Verificarea stării tehnice a autovehiculului implicat în accident 55

CAPITOLUL VI FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

1. Procesul-verbal de cercetare la fața locului …………………. 57

2. Schița locului faptei …………………………………………… 61

3. Fotografia judiciară operativă ………………………………… 65

4. Alte mijloace de fixare a unor activități efectuate cu ocazia cercetării la fața locului ………………………………………. 69

CAPITOLUL VII ALTE ACTIVITĂȚI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

1. Planificarea cercetărilor …………………………………….….. 71

2. Dispunerea constatării medico-legale și a constatărilor

tehnico-știntifice sau expertizelor criminalistice ….………….. 71

3. Ascultarea martorilor …….……………………………………. 73

4. Ascultarea învinuiților sau inculpaților ………………………… 74

5. Dispunerea expertizei tehnice auto ……………………………. 75

6. Reconstituirea …………………………………………………. 76

CONCLUZII .…..……………………………………… 79

BIBLIOGRAFIE ……………………………………… 80

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. GENERALITĂȚI

In cadrul activităților de transport a persoanelor si mărfurilor traficul rutier are, fără îndoiala, implicațiile cele mai profunde in viata socială si economică, cunoscând în ultimele decenii o dezvoltare rapidă și continuă în ce privește numărul și performanțele

vehiculelor, respectiv autovehiculelor.

Astfel traficul rutier a crescut în intensitate de la an la an, la nivel mondial existând tendința de supraaglomerare în special în marile orașe, unde autoturismul a devenit indispensabil. Cu aceeași situație se confruntă și țara noastră, în ultimii ani înregistrându-se o creștere semnificativă a posesorilor de permise de conducere si a numărului de autovehicule ; din experiența statelor membre se estimează că odată cu aderarea la Uniunea Europeană parcul auto din România se va “îmbogăți” în următorii ani cu 10-20% față de numărul actual al autovehiculelor, cea mai mare parte dintre acestea provenind din rândul autoturismelor de mâna a doua din statele dezvoltate din vestul Europei. De altfel , performanțele tehnice tot mai înalte ale autovehiculelor constituie un factor de risc pentru siguranța participanților la trafic, în condițiile unei exploatări improprii a acestora, referindu-ne in special la viteza excesivă, concursurile ilegale, nerespectarea regulilor de circulație, nefolosirea echipamentelor de protectie din dotare, etc.

Activitățile de modernizare a drumurilor publice si dezvoltarea infrastructurii rutiere contribuie la dinamizarea fenomenului rutier proporțional cu acestea crescând și riscul producerii accidentelor .

Autovehiculul ramâne, conform statisticilor, cel mai nesigur mijloc de transport, numărul victimelor accidentelor rutiere situându-se intre cele mai frecvente cauze ale mortalitații din lume, în special în rândul persoanelor de până la 35 de ani.

Accidentul este definit ca acel eveniment neașteptat cauzat de comiterea unei greșeli prin care se întrerupe cursul firesc al lucrurilor și se produce vătămarea sau uciderea unei persoane, precum și avarierea sau distrugerea unuia sau mai multor bunuri.

In conformitate cu OUG195/2002 privind circulația pe drumurile publice, pentru ca un accident sa fie considerat accident de circulație trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții :

s-a produs pe un drum deschis circulației publice sau își are originea într-un asemenea loc ;

a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul, sau alte pagube materiale ;

în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare ;

s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulație.

Neatenția, oboseala sau încalcarea in mod conștient a unor reguli de circulație de către participanții la trafic asumându-și riscuri și sperând ca prin îndemanare sau performanțe ale autovehiculelor vor evita producerea accidentelor, duc la consecințe deosebit de grave. Pentru a avea o evidentă mai clară și pentru a putea înțelege mai bine și a preveni astfel de evenimente acestea au fost clasificate pe diferite categorii .

în funcție de pierderile materiale si de vieți omenești :

1. accidente de circulație soldate cu victime

-accidente ușoare – persoanele implicate suferă vătămări superficiale

-accidente grave-din care a rezultat moartea sau vătămarea uneia sau a mai multor persoane implicate

2. accidente de circulație soldate numai cu pagube materiale

in funcție de implicațiile juridice :

-accidente ce atrag răspunderea contraventională și civilă

-accidente care atrag răspunderea penală pentru fapte prevăzute ca infracțiuni în Codul Penal sau OUG 195/2002.

in funcție de cauze :

-accidente produse din vina conducătorilor auto

-accidente produse din vina pietonilor

-accidente produse din vina bicicliștilor și căruțașilor

-accidente produse din vina altor participanți la traffic

-accidente produse ca urmare a defecțiunilor tehnice

-accidente produse ca urmare a stării carosabilului

-accidente produse ca urmare a unor fenomene naturale

Creșterea îngrijorătoare a numărului de accidente rutiere si a victimelor în cadrul tuturor categoriilor de participanți la trafic precum si exigențele Uniunii Europene în domeniu au impus modificarea legislației rutiere, implementarea unor programe de prevenire si reducere a numărului de accidente concomitent cu aplicarea corespunzatoare a unor măsuri concrete.

Date fiind consecințele deosebite și frecvența accidentelor grave de circulație precum și necesitatea tragerii la răspundere a celor vinovați se impune realizarea unei cercetări operative și complete a locului faptei. Un rol important în această activitate îl ocupă polițistul rutier – conducătorul echipei de cercetare în cazul accidentelor de circulație.

2. CONSIDERAȚII PRIVIND ASPECTE JURIDICE

In condițiile evoluției tot mai rapide a fenomenului rutier, luând în considerare urmările negative asupra vieții și integrității corporale, bunurilor materiale și a mediului înconjurător, în ultimele decenii autoritățile publice au facut eforturi pentru a asigura adaptarea si aplicarea corespunzătoare legislației în domeniu. Prin aceasta se urmarește desfășurarea în condiții depline de siguranță a circulației pe drumurile publice a tuturor categoriilor de participanți la trafic, protejarea proprietății publice și private în special din zona drumurilor publice precum și protejarea mediului înconjurător. In acest scop, atât la nivel central cât și la nivel local, autoritățile publice cu atribuții în domeniu, cu avizul Inspectoratului General al Poliției Române, reglementează circulația pe drumurile publice prin diferite acte normative cu valoare de lege. De-a lungul anilor legislația din domeniu a cunoscut două importante acte normative modificate și completate in repetate rânduri, în raport cu necesitățile de ordin practic si legislativ.

– Decretul nr.328/1966 privind circulația pe drumurile publice, republicat;

– Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr.328/1966 privind circulația pe drumurile publice și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor în acest sector, republicat.

Până în anul 2002 decretul suferă numeroase modificări si completări, impunându-se necesitate unei noi legi care să cuprindă toate reglementările din domeniu. In 28 decembrie 2002 este emisă O.U.G. nr. 195 / 2002 privind circulația pe drumurile publice; odată cu aceasta și Regulamentul de aplicare aprobat prin H.G. nr. 85 / 2003 .

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană se impun noi completări ale OUG 195/2002 care să aducă legislația româneasca mai aproape de exigențele statelor membre în materie de siguranță rutieră. Aceasta stabilește regulile de circulație, obligațiile participantilor la trafic precum si răspunderea celor care le incalcă in funcție de gravitatea faptelor săvârșite. De asemenea sunt prevăzute atribuțiile unor instituții ale autorității publice in legătură cu reglementarea si desfășurarea traficului rutier. Intre acestea rolul central îl ocupa politia rutiera cu atribuții in materie de supraveghere, dirijare si control a traficului, fiind autoritatea competenta sa avizeze orice activități executate de alte instituții in zona drumurilor publice. OUG 63/2006 aduce modificări in privința formei si a conținutului constând in masuri ferme pentru conducătorii auto care încalcă in mod repetat normele de circulație pe drumurile publice. Dintre aceste măsuri exemplificăm introducerea sistemului de puncte de penalizare care atrage suspendarea exercitării dreptului de a conduce -ca sancțiune contravențională complementară- la cumularea unsuferă vătămări superficiale

-accidente grave-din care a rezultat moartea sau vătămarea uneia sau a mai multor persoane implicate

2. accidente de circulație soldate numai cu pagube materiale

in funcție de implicațiile juridice :

-accidente ce atrag răspunderea contraventională și civilă

-accidente care atrag răspunderea penală pentru fapte prevăzute ca infracțiuni în Codul Penal sau OUG 195/2002.

in funcție de cauze :

-accidente produse din vina conducătorilor auto

-accidente produse din vina pietonilor

-accidente produse din vina bicicliștilor și căruțașilor

-accidente produse din vina altor participanți la traffic

-accidente produse ca urmare a defecțiunilor tehnice

-accidente produse ca urmare a stării carosabilului

-accidente produse ca urmare a unor fenomene naturale

Creșterea îngrijorătoare a numărului de accidente rutiere si a victimelor în cadrul tuturor categoriilor de participanți la trafic precum si exigențele Uniunii Europene în domeniu au impus modificarea legislației rutiere, implementarea unor programe de prevenire si reducere a numărului de accidente concomitent cu aplicarea corespunzatoare a unor măsuri concrete.

Date fiind consecințele deosebite și frecvența accidentelor grave de circulație precum și necesitatea tragerii la răspundere a celor vinovați se impune realizarea unei cercetări operative și complete a locului faptei. Un rol important în această activitate îl ocupă polițistul rutier – conducătorul echipei de cercetare în cazul accidentelor de circulație.

2. CONSIDERAȚII PRIVIND ASPECTE JURIDICE

In condițiile evoluției tot mai rapide a fenomenului rutier, luând în considerare urmările negative asupra vieții și integrității corporale, bunurilor materiale și a mediului înconjurător, în ultimele decenii autoritățile publice au facut eforturi pentru a asigura adaptarea si aplicarea corespunzătoare legislației în domeniu. Prin aceasta se urmarește desfășurarea în condiții depline de siguranță a circulației pe drumurile publice a tuturor categoriilor de participanți la trafic, protejarea proprietății publice și private în special din zona drumurilor publice precum și protejarea mediului înconjurător. In acest scop, atât la nivel central cât și la nivel local, autoritățile publice cu atribuții în domeniu, cu avizul Inspectoratului General al Poliției Române, reglementează circulația pe drumurile publice prin diferite acte normative cu valoare de lege. De-a lungul anilor legislația din domeniu a cunoscut două importante acte normative modificate și completate in repetate rânduri, în raport cu necesitățile de ordin practic si legislativ.

– Decretul nr.328/1966 privind circulația pe drumurile publice, republicat;

– Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr.328/1966 privind circulația pe drumurile publice și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor în acest sector, republicat.

Până în anul 2002 decretul suferă numeroase modificări si completări, impunându-se necesitate unei noi legi care să cuprindă toate reglementările din domeniu. In 28 decembrie 2002 este emisă O.U.G. nr. 195 / 2002 privind circulația pe drumurile publice; odată cu aceasta și Regulamentul de aplicare aprobat prin H.G. nr. 85 / 2003 .

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană se impun noi completări ale OUG 195/2002 care să aducă legislația româneasca mai aproape de exigențele statelor membre în materie de siguranță rutieră. Aceasta stabilește regulile de circulație, obligațiile participantilor la trafic precum si răspunderea celor care le incalcă in funcție de gravitatea faptelor săvârșite. De asemenea sunt prevăzute atribuțiile unor instituții ale autorității publice in legătură cu reglementarea si desfășurarea traficului rutier. Intre acestea rolul central îl ocupa politia rutiera cu atribuții in materie de supraveghere, dirijare si control a traficului, fiind autoritatea competenta sa avizeze orice activități executate de alte instituții in zona drumurilor publice. OUG 63/2006 aduce modificări in privința formei si a conținutului constând in masuri ferme pentru conducătorii auto care încalcă in mod repetat normele de circulație pe drumurile publice. Dintre aceste măsuri exemplificăm introducerea sistemului de puncte de penalizare care atrage suspendarea exercitării dreptului de a conduce -ca sancțiune contravențională complementară- la cumularea unui număr de 15 puncte de penalizare si examinarea teoretică a conducătorilor auto la încetarea suspendării.

Un alt element de noutate îl constituie gruparea sancțiunilor contravenționale pe clase de la unu ( I ) la cinci ( V ) pentru fiecare clasă fiind prevăzute un număr de puncte-amendă.

O obligație importantă a conducătorului auto, când circulă pe drumurile publice, este de a nu părăsi locul accidentului, fără aprobare, spre a fi în măsură să dea ajutor victimelor accidentului, ori pentru a se păstra urmele pe baza cărora să se stabilească răspunderea ce revine celor care au provocat accidentul. Obligația de a rămâne la locul accidentului a fost circumscrisă de lege numai la situațiile grave (s-a produs moartea sau vătămarea corporala a unei persoane, dacă accidentul constituie o infracțiune ori s-a produs ca urmare a unei infracțiuni). Obligația de a rămâne la locul accidentului revine fiecăruia din conducătorii autovehiculelor implicate în evenimentul rutier, fiind lipsit de relevanță faptul că se constată că numai unul din ei este vinovat ori accidentul s-a datorat culpei exclusive a victimei.

Pentru situațiile limită, când este obligatorie rămânerea la locul accidentului, toate aceste fapte se comit numai cu intenție (directă sau indirectă).

Cercetarea accidentelor de circulație va fi efectuată de aceleași organe care au sarcina de a strânge probe cu privire la existența infracțiunii, dacă accidentul întrunește elementele constitutive ale acesteia, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii sale pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată.

FACTORII CARE CONCURĂ LA PRODUCEREA

ACCIDENTELOR RUTIERE

I.3. PRINCIPALELE CAUZE ALE ACCIDENTELOR RUTIERE

Factorii esențiali care se asociază în cauzalitatea apariției accidentelor de circulație sunt următorii: omul, autovehiculul și drumul. Apariția unor stări anormale la fiecare dintre ei, în parte sau asociate, reprezintă tot atâtea surse de declanșare a unui accident.

Principalele cauze ale accidentelor rutiere sunt, potrivit statisticilor, neatenția din partea pietonilor și comportamentul imprudent al conducătorilor auto.

Excesul de viteză, sau neadaptarea vitezei la condițiile concrete de drum, depășirile periculoase, neacordarea de prioritate și conducerea sub influența băuturilor alcoolice reprezintă cele mai importante forme de manifestare a imprudenței la conducătorii de autovehicule care au săvârșit accidente de circulație.

• Nerespectarea regulilor de circulație de către pietoni reprezintă una din cele mai importante cauze care generează accidente de circulație.

Neatenția din partea pietonilor reprezintă prima cauză de producere a accidentelor grave. Potrivit legislației rutiere în vigoare sunt assimilate pietonilor și următoarele categorii de participanți la trafic: persoanele care împing sau trag un vehicul pentru copii, bolnavi ori infirmi, persoanele care se deplasează pe lângă bicicletă sau ciclomotor, persoanele cu handicap locomotor care se deplasează cu vehicule de construcție specială, precum și persoanele care folosesc patine sau alte dispozitive cu role.

Din dinamica accidentelor rutiere produse ca urmare a neatenției din partea pietonilor, a rezultat faptul că acestea se produc, de regulă, pe fondul nerespectării de către aceștia a regulilor privind deplasarea pe drumul public și traversarea acestuia.

Factorii care concură la producerea accidentului de circulație pot fi clasificați, după cum urmează :

1. Caracteristicile și starea drumului public ;

2. Condițiile meteorologice și de vizibilitate ;

3. Intensitatea traficului rutier pe artera de circulație unde s-a produs accidentul ;

4. Starea autovehiculelor angajate în accident ;

5. Starea psiho-fizică și comportamentul persoanelor implicate în accident.

culpa conducătorilor auto

culpa neposesorilor de permise de conducere;

culpa conducătorilor de vehicule cu tracțiune animală si a mopedelor;

culpa bicicliștilor.

culpa pietonilor sau pasagerilor

culpa persoanelor juridice posesoare de parc auto

culpa administratorilor de drumuri publice

fenomene naturale (furtuni, calamități, căderi de arbori)

defecțiuni tehnice la diferite mecanisme și sisteme din compunerea autovehiculelor

starea necorespunzătoare a părții carosabile sau existența unor obstacole

alte cauze

CAPITOLUL II

NOȚIUNEA, SARCINILE ȘI TRĂSĂTURILE

CARACTERISTICE CERCETĂRII LA FAȚA

LOCULUI

A.1. NOȚIUNEA DE CERCETARE.

Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală și de tactică criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea mijloacelor de probă și precizarea poziției și stării acestora. Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesual penal. “În accepțiunea legii procesuale penale, cercetarea la fața locului constituie un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă.”5

Acestei activități i se atribuie o semnificație deosebită, de ea depind direct aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei inclusiv cu privire la persoana făptuitorului. “În accepțiunea noastră, cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului de unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.”6

Funcția cercetării la fața locului este de a permite organului de cercetare penală să cunoască mai exact locul unde s-a comis infracțiunea, urmele pe care le-a lăsat făptuitorul, obiectele materiale rămase la fața locului, starea și poziția acestora în ambianța săvârșirii faptei, spre a fi în măsură să formuleze o concluzie justă atât cu privire la modul și la împrejurările comiterii infracțiunii, cât și cu privire la identificarea celui care a săvârșit-o.

Investigarea, respectiv anchetarea cazurilor penale cum sunt: omuciderea, violurile, furturile, accidentele, catastrofele, debutează printr-un act important denumit cercetarea la fața locului.

Conform art. 129 din Codul de procedură penală, cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care a fost săvîrșită infracțiunea.

Prin „fața locului” trebuie să se înțeleagă nu numai o suprafață determinată a terenului, sau a încăperii unde s-a desăvârșit activitatea materială ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, ci și locul unde s-au produs consecințele faptei săvârșite, precum și acel loc în care se află obiectele ce constituie produsul infracțiunii (bunurile sustrase) sau obiectele ce au servit ca mijloace de desăvârșire a infracțiunii, precum și locul unde se păstrează unele urme ale infracțiunii (urme de picioare, urme ale mijlocului de transport etc). Așadar noțiunea de “fața locului” nu se identifică întotdeauna cu noțiunea de „locul de săvârșire a infracțiunii”, astfel cum este definită în Codul de procedură penală, art.30, alin.4, și anume că este „locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în total sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acestuia”.

Potrivit prevederilor art.129, alin.1 din Codul de procedură penală, cercetarea la fața locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar (prin rezoluție de către organul de urmărire penală și prin încheiere de către instanța de judecată) ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu probator. Cercetarea la fața locului se impune ori de câte ori săvârșirea infracțiunii duce la producerea unor transformări a mediului ambiant, modificări de ordin fizic, material, susceptibile de o constatare directă, de a fi percepute nemijlocit, schimbări ce se materializează sub forma unor urme, în înțelesul cel mai general atribuit acestei noțiuni.

Cercetarea la fața locului se impune și atunci când organele juridiciare, mai ales instanța de judecată, apreciază că este necesar să se cunoască nemijlocit locul unde s-a savârșit activitatea materială și s-au produs consecințele infracțiunii, în scopul obținerii unei reprezentări fidele asupra „unei infracțiuni”. Cercetarea locului faptei se pregătește și se desfășoară în conformitate cu normele procesual-penale, prin aplicarea metodelor tactice recomandate de criminalistică.

Autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act inițial de urmărire penală are o evidentă rezonanță în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze antisociale. El presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis fapta penală.

Organul de urmărire penală efectuează cercetarea locului săvârșirii faptei în prezența obligatorie a martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibilă. Instanța de judecată efectuează în unele cazuri cercetarea locului săvârșirii faptei cu citarea părților, iar în cazurile în care participarea procurorului la judecată este obligatorie, atunci cercetarea locului săvârșirii faptei se va face obligatoriu în prezența procurorului.

Prin noțiunea de „loc al săvârșirii faptei” înțelegem nu numai locul propriu-zis unde a avut loc infracțiunea, ci și locurile unde s-au descoperit urmele acesteia, ori în care s-au extins urmările ei.

“În cazul unui accident de circulație cu urmări mortale, locul faptei cuprinde:

– locul impactului autovehicul-pieton ori locul unde călătorul, însoțitorul a căzut de pe scară, din cabină, remorcă;

– porțiunea de suprafață carosabilă pe care a fost târâtă victima;

– traseul parcurs de autovehicul din momentul impactului sau coliziunii până la oprire;

– locul unde a oprit conducătorul auto pentru a șterge urmele infracțiuni de pe autovehicul.”7

Cercetarea locului săvârșirii faptei este o acțiune imediată și de neînlocuit a urmăririi penale, trebuind să se efectueze fără nici o întârziere și cât mai complet, căci repetarea ei, deși este posibilă, nu dă întotdeauna rezultate satisfacătoare. Cunoașterea nemijlocită a locului săvârșirii faptei dă posibilitatea unei verificări mai exacte a depoziției martorilor oculari, a stabilirii timpului când a avut loc infracțiunea, a drumului parcurs de infractor etc.

Cercetarea la fața locului constituie o activitate de bază, deoarece de modul în care este pregătită, desfășurată și finalizată depinde soluționarea cauzei sub toate aspectele.

Această activitate constituie punctul de plecare în administrarea probatoriilor și determina direcțiile în care vor fi desfășurate ulterior cercetările.

Potrivit legii, art. 207 din Codul de procedură penală, în cazul uciderii din culpă și a vătămării corporale din culpă, competența de cercetare revine organelor de poliție, cu excepția cazurilor expres prevăzute, date în competența altor organe de urmărire penală. Organele de cercetare penală ale poliției sunt competente și în cazul accidentelor săvârșite de cetățenii străini, indiferent dacă victima este cetățean român sau străin.

2. UNELE ASPECTE PROCESUAL PENALE

Potrivit prevederilor art.129 din Codul de procedură penală, cercetarea la fața locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu probator.

FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

În faza de urmărire, cercetarea la fața locului este dispusă printr-o rezoluție motivată a organului de urmărire penală, de regulă după începerea urmăririi penale. Cercetarea se efectuează în prezența martorilor asistenți, cu excepția cazurilor în care această prezență nu este posibilă.

Dacă se consideră necesar, la cercetare pot participa și părțile (o eventuală neparticipare a părților încunoștiințate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării.

În ceea ce privește pe învinuit sau inculpat, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în care este reținut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat și îi asigură la cerere, reprezentarea.8

Atragem atenția asupra modificărilor aduse art. 172 din Codul de procedură penală, prin Legea 32/1990, potrivit cărora apărătorul ales de învinuit, sau inculpatul, poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci și la cercetarea la fața locului.

FAZA DE JUDECATĂ

În faza de judecată, cercetarea la fața locului este dispusă de către instanță, printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătoresti.

Potrivit art.129, alin. 4, din Codul de procedură penală, instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.

Cercetarea la fața locului, efectuată de instanță, nu are nici întinderea și nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire penală.

Cu toate acestea, semnificația este la fel de mare, întrucât instanța are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracțiunea și să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.

Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la fața locului unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării (art.129, alin. ultim, Codul de procedură penală).

Rezultatele cercetării la fața locului sunt consemnate într-un proces-verbal, însoțit de fotografii, schițe, desene (art. 131, Codul de procedură penală).

3. IMPORTANȚA ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Importanța cercetării la fața locului

Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual penală, cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului.

Deplasarea organului judiciar la fața locului este „una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârșirii faptei și consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-l identifice pe autor, prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă, este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesual penal.

Se afirmă, despre cercetarea la fața locului, că aceasta nu este un simplu act de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanță cu caracter imediat și de neînlocuit, în multe situații fiind aproape imposibil de repetat, în aceleași condiții, și cu aceleași rezultate.

Importanța cercetării la fața locului se explică și prin aceea că, locul săvârșirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, așa că, de modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.

Importanța acestei activități rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, putându-se obține probe deosebit de prețioase în cauză. Ea reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările.

Anterior, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în prima faza a cercetărilor. Legea procesuală penală nu precizează înțelesul expresiei „fața locului”. Opinăm că o atare precizare este inutilă, atât timp cât, referindu-ne la competența teritorială a organelor judiciare, legiuitorul a definit noțiunea de „locul săvârșirii infracțiunii”, ori, această definiție acoperă în totalitate și înțelesul expresiei „fața locului”. De altfel, acest punct de vedere este însușit și de alți autori.

Prin „loc al faptei” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită, precum și cel în care s-au produs rezultatele acesteia. Având în vedere prevederile legale și practica organelor judiciare se poate concluziona că locul săvârșirii infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de către făptuitori.

Cercetarea la fața locului se dovedește a fi una din cele mai complexe activități desfășurate de organele de urmărire penală. Importanța acestei activități este dată și de faptul că rezultatele ei, nu numai că direcționează cercetările, dar de cele mai multe ori, condiționează însăși finalitatea investigațiilor efectuate în cauză.

Atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-au produs consecințele activității ilicite care, în orice mod, conservă urmele acesteia, constituie sursa celor mai fidele informații ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului.

Cercetarea la fața locului este activitatea cu care debutează cercetările, fază în care datele referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii ei, făptuitorii, sunt extrem de sumare sau inexistente.

Asigurând identificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă și, pe această bază, tragerea la răspundere penală a celor vinovați, cercetarea la fața locului prezintă o importanță deosebită și sub aspectul prevenirii și descoperirii operative a infracțiunilor și a făptuitorilor, implicit, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale.9

Importanța cercetării la fața locului, valoarea acestui mijloc de probă poate fi sintetizată astfel:

direcționează cercetarea, condiționând de multe ori însăși finalitatea investigațiilor efectuate în cauză ;

conservarea urmele infracțiunii, constituind sursa celor mai fidele informații ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului;

asigură identificarea mijloacelor de probă, stabilirea vinovăției făptuitorului și asigurarea tragerii lui la răspunderea penală.

Obiectivele cercetării la fața locului

Se poate deduce că cercetarea la fața locului are următoarele obiective imediate:

descoperirea urmelor și evidențierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea făptuitorului, la clarificarea circumstanțelor în care s-a desfășurat infracțiunea, la descoperirea corpurilor delicte;

desprinderea de către organul de anchetă și de către magistrat, prin cunoașterea și studierea nemijlocită a locului faptei, a concluziilor corecte referitoare la modul de săvârșire a faptei și la persoana infractorului, aspect de natură să evidențieze principala funcție a cercetării la fața locului.

4. PARTICULARITĂȚI PRIVIND CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI A ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER

Cercetarea la fața locului în cazul accidentelor de circulație reprezintă unul dintre cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat și necesar, de modul în care este efectuat depinzând direct soluționarea cauzei. Cercetării accidentelor de circulație îi sunt proprii și câteva particularități ce se regăsesc în întreaga metodologie a cercetării evenimentelor rutiere.

Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație este orientată în două direcții principale:

a) Stabilirea împrejurărilor de loc, timp și mod în care s-a produs accidentul;

b) Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor formate cu ocazia producerii accidentului.

Pe baza datelor obținute prin cercetarea la locul faptei, în care se include și ascultarea persoanelor implicate în accident și a martorilor oculari, organul de cercetare penală are posibilitatea să formuleze primele versiuni referitoare la natura evenimentului.

Elaborarea versiunilor reprezintă o componentă tactică a cercetării unor evenimente rutiere în care autorul faptei a părăsit locul accidentului. Cercetarea accidentelor de circulație se poate împărți în două mari categorii:

a) Cercetarea accidentelor de circulație în care autorul a rămas la locul faptei, într-o situație asemănătoare aflându-se și cel care s-a reîntors la fața locului, după ce a dus victima la spital;

b) Cercetarea accidentelor în care autorul a părăsit locul accidentului, ceea ce impune să se procedeze la identificarea autovehiculului și a conducătorului acestuia.

B. TRĂSĂTURILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Cercetarea la fața locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o diferențiază și o particularizează de celelalte activități desfășurate de organele de urmărire penală :

a) Cercetarea la fața locului este o activitate inițială, în sensul că, ori de câte ori natura faptei săvârșite impune efectuarea de constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperii și fixării urmelor acesteia, stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă, ori a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, cercetarea la fața locului precede în timp toate celalalte activități. Infracțiuni ca: omor, distrugere, tâlhărie, furt, accidente de circulație, catastrofe aeriene, feroviare, navale, fluviale sunt fapte a căror soluționare este de neconceput fără cercetarea la fața locului.10

Cercetarea la fața locului precede în timp toate celelalte activități de administrare a probatoriilor.

b) Cercetarea la fața locului nu este numai un singur act inițial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importantă cu caracter imediat.

Urgența efectuării cercetării la fața locului este cerută în primul rând de faptul că orice întârziere duce la modificarea “ambianței” locului faptei, la pierderea sau distrugerea urmelor și mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai dăunătoare pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor în cauză.

c) Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie11 deoarece perceperea nemijlocită a situației de la fața locului nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate. Ascultarea martorilor, a persoanelor vătămate ori a învinuiților (inculpaților), efectuarea reconstituirii sau orice altă activitate de urmărire penală pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puțin precisă despre situația de la fața locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea nemijlocită a acesteia.

d) Cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta.12 Efectuarea necorespunzătoare a acestei activități, minusurile în materializarea rezultatelor obținute nu pot fi înlăturate.

Odată efectuată cercetarea la fața locului acesta suferă modificări, fiind puțin probabil ca la repetarea ei să se obțină rezultatele scontate. În foarte multe situații cercetarea la fața locului este aproape imposibil de repetat în aceleași condiții și cu aceleași rezultate. În anumite situații și în mod cu totul excepțional, cercetarea la fața locului poate fi repetată.

Astfel de situații de excepție pot apărea în următoarele cazuri:

cercetarea inițială s-a desfăsurat în condiții atmosferice și de vizibilitate improprii;

nu a fost cunoscut întreaga întindere a „locului faptei” și acesta nu a putut fi corect delimitat;

nu au fost cunoscute toate porțiunile de teren și itinerariile ce intră în noțiunea de „loc al faptei”, examinarea impunându-se pentru descoperirea și în aceste locuri a urmelor și a mijloacelor materiale de probă.

Faptul că cercetarea la fața locului este o activitate irepetabilă obligă organele de urmărire penală să acorde cea mai mare atenție pregătirii și desfășurării ei, să o considere “partea cea mai importantă a instrumentării cauzei penale”.13

C.1. SARCINILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Principalele sarcini care revin cercetării la fața locului sunt următoarele:

a) Cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată a locului în care a fost săvârșită fapta în vederea stabilirii și fixării particularităților sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită scena sau ambianța locului, servește la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea poziției și distanței dintre obiectele principale;

b) Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii;

c) Obținerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracțiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce modul în care s-a desfășurat activitatea infractională, începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat și terminând cu retragerea sa;

d) Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcție de condițiile concrete ale locului și momentului săvârșirii faptei, se poate stabili dacă, și în ce măsură, activitatea infractorului putea fi percepută de cineva .

Concluzionând asupra sarcinilor cercetării la fața locului se poate aprecia că acestea sunt următoarele:

examinarea și fixarea procesuală a ambianței de la locul săvârșirii infracțiunii;

căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și fixarea procesuală a acestora ;

elaborarea și verificarea versiunilor cu privire la infracțiunea comisă și făptuitori, ori referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei;

determinarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii și a măsurilor de prevenire ce se impun.

Privită din punct de vedere criminalistic, cercetarea la fața locului își propune să rezolve următoarele sarcini14 :

determinarea drumului parcurs de infractor;

determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în parte anumite faze ale săvârșirii infracțiunii;

identificarea unor persoane care au tangență cu fapta cercetată (făptuitori, victime, persoane responsabile civilmente, martori);

adunarea altor date care se referă la obiectul probațiunii, în funcție de natura infracțiunii săvârșite;

efectuarea de constatări tehnico-ștințifice (în baza datelor obținute în urma desfășurării ei);

luarea măsurilor de limitare a pagubelor și de prevenire a altor urmări dăunătoare.

Urmele și celelalte mijloace materiale de probă examinate cu ocazia cercetării la fața locului ajută la stabilirea unor date importante referitoare la obiectul, latura obiectivă și latura subiectivă ale infracțiunii, prin care să răspundă la întrebări esențiale pentru aflarea adevărului, cum sunt:

ce faptă s-a săvârșit;

de cine și de către cine.

Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite eleborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea acesteia.

Sarcinile cercetării la fața locului sunt, în fond, obiective ale anchetei. De soluționarea sarcinilor menționate depinde, în măsură însemnată, determinarea elementelor constituitive ale infracțiunii (latura obiectivă și latura subiectivă).

Acest prim act major al investigației penale este decisiv pentru aflarea adevărului și soluționarea unei cauze.

C.2. Sarcinile lucrătorilor care au ajuns primii la fața locului.

Organele de urmărire penală altele decât cele competente să efectueze cercetarea la fața locului, precum și alte organe, ofițeri sau agenți de poliție din Ministerul Administrației și Internelor care s-au sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni, care au fost dirijați la locul faptei sunt obligați să ia unele măsuri urgente.

Aceste măsuri, sunt menite să asigure conservarea locului faptei și care datorită urgenței pot fi efectuate și de alte organe, chiar dacă privesc o faptă ce nu intră în competența lor (Codul de procedură penală a României, art. 213)15.

În cazul accidentelor de circulație, lucrătorii Ministerului Administrației și Internelor -indiferent de specialitatea, formațiunea sau unitatea din care fac parte, dacă sunt în timpul sau în afara programului de lucru – sunt obligați să intervină pentru luarea următoarelor măsuri:

a) acordarea primului ajutor pentru salvarea vieții victimelor;

b) înlăturarea pericolelor iminente;

c) raportarea evenimentului;

d) identificarea martorilor oculari;

e) asigurarea pazei și conservarea urmelor și a mijloacelor de probă existente la fața locului;

f) organizarea urmăririi conducătorului angajat în accident care a părăsit locul faptei;

g) descongestionarea arterei de circulație și asigurarea fluenței traficului rutier;

h) conservarea aspectului locului faptei;

i) încunoștiințarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la fața locului.

a) Acordarea primului ajutor pentru salvarea vieții victimelor

Atât lucrătorii Ministerului Administrației și Internelor, cât și oricare altă persoană – martor al accidentului de circulație – au obligația morală și legală de a interveni pentru a apăra rănitul de pericolele adiționale (omorârea prin explozie, carbonizare, arsuri grave etc.). Practica judiciară și medicală demonstrează faptul că, în multe accidente de circulație, moartea nu este determinată de gravitatea leziunilor, ci de neasigurarea menținerii funcțiilor vitale. În circa 60-70% din accidente victima suferă traumatisme craniene, care provoacă o stare de inconstiență imediată datorată unei inhibiții pasagere a activității cerebrale. Este indicat ca cei ajunși primii la fața locului să solicite sprijinul persoanelor de specialitate (medici, asistenți medicali etc.) aflate în zonă.

În cazuri excepționale, printre măsurile ce trebuie luate la fața locului se înscriu: degajarea faringo-traheală, respirația artificială, oprirea hemoragiei, neutralizarea efectelor șocului pentru circulația sângelui, tratarea fracturilor.

Se ia măsura transportării victimei la cea mai apropiată unitate sanitară în vederea acordării îngrijirilor medicale calificate. Normele legale în vigoare dau dreptul lucrătorilor Ministerului Administrației și Internelor să folosească autovehiculele persoanelor fizice sau juridice pentru transportarea la punctele de prim ajutor a victimelor accidentelor de circulație. În cazul când nu există altă posibilitate, transportarea victimei la unitatea sanitară trebuie făcută chiar cu autovehiculul angajat în accident. Într-o asemenea situație, pe lângă obligația de a nota pozițiile victimei și autovehiculului, trebuie reținute următoarele: tipul, marca și numărul de înmatriculare al autovehiculului, datele de identificare ale conducătorului auto (inclusiv seriile și numerele permisului de conducere și certificatului de înmatriculare).

Conducătorului auto angajat în accident i se va pune în vedere să se reîntoarcă, după transportarea victimei, de urgență, la locul faptei.

Măsura salvării victimelor se ia, chiar cu riscul de a fi distruse anumite urme existente la fața locului, viața unui om neputând intra niciodată în concurs cu alte interese.

Despre activitățile desfășurate și modificările intervenite în câmpul infracțiunii, lucrătorii ajunși primii la fața locului vor raporta ulterior șefului echipei de cercetare.

b) Înlăturarea pericolelor iminente

În anumite situații, îndeosebi în cazul catrastrofelor rutiere, lucrătorii care au ajuns primii la fața locului trebuie să ia măsuri pentru înlăturarea pericolelor iminente de explozie sau incendiu, cum ar fi: îndepărtarea obiectelor inflamabile de sursa de foc, interzicerea accesului persoanelor cu foc deschis sau țigări în apropierea autovehiculului al cărui carburant s-a scurs pe partea carosabilă, oprirea circulației în zonă ori devierea acesteia pe arterele laterale, anunțarea organelor competente pentru localizarea și stingerea incendiilor și acordarea sprijinului necesar după sosirea acestora la fața locului.

c) Raportarea evenimentului

Lucrătorii ajunși primii la locul accidentului sunt obligați să raporteze despre evenimentul produs unității de poliție competente, informând despre natura faptei, consecințele survenite, întinderea aproximativă a pagubelor, precum și despre măsurile pe care le-au întreprins până în acel moment.

d) Identificarea martorilor oculari

Aceasta este o activitate de cea mai mare importanța, având în vedere că declarațiile persoanelor ce au perceput nemijlocit împrejurările în care s-a produs accidentul, contribuie uneori, la elucidarea mecanismului producerii evenimentului rutier, a cauzelor acestuia și, implicit, la stabilirea vinovăției persoanelor implicate. După identificare, acestor persoane li se solicită să rămână pe loc, până la sosirea echipei de cercetare.

Se recomandă ca, pe cât posibil, acești martori să fie feriți de eventualele influențări sau sugestionări venite fie din parte conducătorului auto sau victimei, fie din partea altor persoane interesate – rudele victimei, pasagerii din autovehiculul implicat în accident ș.a.

Pentru lucrătorii care au ajuns primii la fața locului, una dintre obligațiile esențiale, este de a stabili care dintre persoanele existente acolo, au perceput într-adevăr aspecte din împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație și de a le nota pentru a fi ascultate în calitate de martori. Sublinirea se impune cu atât mai mult cu cât, în astfel de situații sunt identificate foarte multe persoane care își atribuie calitatea de “martori“ și care își prezintă “cunoștințele” cum s-au produs și mai ales cum s-ar fi putut derula evenimentele.

e) Asigurarea pazei și conservarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă existente la fața locului.

Această măsură este impusă de necesitatea înlăturării posibilității ca urmele și mijloacele materiale de probă, rezultate din accident, să sufere modificări ori să fie distruse datorită acțiunii factorilor externi sau activităților voluntare sau neintenționate ale unor persoane.

Îndepărtarea persoanelor care nu-și justifică prezența în locul respectiv și interzicerea accesului la locul faptei a celor ce nu au atribuții pe linia cercetării ori salvării victimelor, se impune cu atât mai mult cu cât zona unde s-a produs accidentul de circulație este deschisă unui număr mare de pietoni și mijloace de transport.

În scopul protejării urmelor și a mijloacelor materiale de probă se poate proceda la acoperirea lor (cu saci, folii de polietilenă etc) sau la împrejmuirea locului unde sunt dispuse.

f) Organizarea urmăririi conducătorului auto angajat în accident, care a părăsit locul faptei

În situația în care conducătorul auto care a produs accidentul de circulație a părăsit locul faptei, cei sosiți primii la fața locului (după luarea măsurilor ce nu suferă amânare) trebuie să organizeze în mod operativ urmărirea și prinderea făptuitorului, fără a mai aștepta sosirea echipei de cercetare. Pe baza informațiilor furnizate de martorii oculari trebuie să se stabilească direcția în care s-a deplasat autovehiculul, caracteristicile acestuia, semnalmentele conducătorului auto, precum și urmele de accident ce pot exista pe autovehiculul în cauză, ținând cont de urmele rămase la fața locului, atât pe partea carosabilă, cât și pe victimă.

Aceste date vor fi communicate, fie direct, fie prin intermediul organului de poliție, posturilor sau echipajelor aflate pe traseul pe care se presupune că se deplasează autovehiculul implicat în accident.

Sesizarea posturilor de poliție trebuie să se facă începând cu cele mai depărtate, existând astfel posibilități mai mari de reținere a infractorului.

Se recomandă efectuarea de verificări pe străzile și drumurile laterale ori la garajele din apropiere, practica demonstrând că, de multe ori autorii infracțiunilor opresc autovehiculele în aceste locuri, fie pentru a șterge urmele accidentului, fie pentru a le abandona.

g) Descongestionarea arterei de circulație și asigurarea fluenței traficului rutier

Dacă ambianta de la fața locului – creată ca urmare a evenimentului rutier produs – nu împietează asupra circulației pe artera respectivă, examinarea criminalistică a locului accidentului poate fi făcută fără să se aducă modificări poziției autovehiculului sau obiectelor. De multe ori însă, datorită accidentului, circulația este îngreunată sau practic, devine imposibilă, existând riscul producerii și a altor accidente. Pentru a evita astfel de consecințe, lucrătorii sosiți primii la fața locului trebuie să ia măsuri fie de dirijare a circulației pe drumurile laterale, fie să asigure deplasarea autovehiculelor pe un singur sens, iar când acest lucru nu este posibil, să marcheze pozițiile inițiale ale obiectelor și persoanelor accidentate, făcând deplasările sau modificările strict necesare descongestionării arterei și asigurării fluenței traficului rutier.

h) Conservarea aspectului locului faptei prin îndepărtarea curioșilor și interzicerea pătrunderii în câmpul infracțiunii.

Pentru a înlătura posibilitatea modificării aspectului inițial al locului faptei, primii sosiți la fața locului au obligația să asigure paza acestuia și să ia măsuri de protejare a obiectelor și conservarea urmelor din locul săvârșirii infracțiunii.

La locul infracțiunii pătrund diverse categorii de persoane, cele aflate în mod întâmplător în locul respectiv, în momentul săvârșirii infracțiunii, persoane apropiate victimei, făptuitorii sau complicii acestora, acțiunea lor având drept urmare imediată distrugerea sau degradarea urmelor și mijloacelor materiale de probă.

Modificările aduse aspectului inițial al locului faptei pot fi generate de însăși cei sosiți la fața locului. Este necesar să se respecte întocmai prevederile legale în vigoare care statuează că “se interzice intrarea în locul infracțiunii a ofițerilor și agenților de poliție precum și a oricăror altor persoane, indiferent de grad, funcție sau calitate, dacă nu au sarcini în legatură cu cercetarea la fața locului sau cu salvarea victimelor”.16

Pentru a evita distrugerea, dispariția sau modificarea obiectelor și urmelor infracțiunii, cei ce sosesc primii la fața locului trebuie să ia măsuri de protejare și conservare a acestora, utilizând în acest scop, fie mijloacele tehnico-criminalistice din dotare, fie acoperind obiectele purtătoare de urme cu diverse materiale găsite în zonă (hârtii, pânze, cutii, folii de plastic).

i) Încunoștiințarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la fața locului.

După luarea măsurilor menționate, dacă este posibil, în paralel cu acestea, cel ce a sosit primul la fața locului sesizează organul de urmărire penală de pe raza teritorială de competență unde s-a săvârșit fapta. Din conținutul încunoștiințării trebuie să rezulte date cu privire la natura faptei săvârșite, principalele aspecte ale comiterii acesteia, întinderea locului unde s-a comis infracțiunea și pe care sunt dispuse urmele.

Cel care a luat primele măsuri la fața locului este obligat să aștepte sosirea echipei de cercetare și să aducă la cunoștință șefului acesteia măsurile întreprinse până în acel moment și rezultatele obținute.

Literatura de specialitate evidențiaza rolul deosebit pe care îl are cel sosit primul la fața locului. “Acela care sosește primul la locul faptei este obligat să se îngrijească ca nici una din probe să nu fie omisă din neglijență sau superficialitate”.17

Dacă aceasta s-a întâmplat, cele omise nu mai pot fi reconstituite (reconstituirea probelor este imposibilă). Recomandări practice utile pentru lucrătorul de poliție care a ajuns primul la fața locului:

sosind la locul faptei, se va pregăti să acționeze metodic și prudent;

să nu se înceapă lucrul cu opinie preconcepută față de cele întâmplate (se va observa tot ce cade în orizontul vizual);

să se facă tot posibilul pentru reținerea făptuitorului pe loc (la reținere se stabilesc imediat indiciile ce se găsesc asupra sa);

se va încerca salvarea victimei sau ușurarea suferințelor acesteia (nu trebuie să se scape din vedere continuarea acțiunilor);

se va izola locul pe care polițistul îl ia sub pază și se vor folosi mijloacele ce se găsesc la dispoziție;

nu se admite distrugerea probelor prin atingere, umblat sau alte deteriorări posibile (se vor păstra, făcându-se tot posibilul, probele directe);

se va întocmi un tabel sistematic al martorilor și se vor scrie toate informațiile obținute de la ei;

se va informa organul de poliție competent, iar daca este nevoie se va cere acordarea de ajutor medical;

având de a face cu răniți, informațiile privind situația și starea lor, pe care le va prezenta ulterior;

să nu se atingă cadavrul, arme, corpuri delicte (ele trebuie să stea în stare nemișcată până la sosirea lucrătorilor de anchetă);

la sosirea echipei de C.F.L. se va prezenta un raport cât mai complet despre tot ceea ce a avut loc, măsurile efectuate, însemnările despre starea timpului, situația atmosferică;

nu se va permite reporterilor, spectatorilor și martorilor să atragă pe polițist în discuții interminabile.

CAPITOLUL III

PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZ DE ACCIDENT RUTIER

1. LOCUL PRODUCERII ACCIDENTULUI ȘI CONSECINȚELE ÎNCĂLCĂRII NORMELOR PRIVIND CIRCULAȚIA PE DRUMURILE PUBLICE

Despre producerea accidentelor de circulație, organele de urmărire penală se sesizează prin toate modurile de sesizare cunoscute: plângere, denunț, din oficiu, ponderea deținând-o denunțurile făcute de participanții la traficul rutier – conducători auto, bicicliști, pietoni etc.

Pentru ca infracțiunile mai sus menționate să fie considerate rezultat al încălcării normelor privind circulația pe drumurile publice, locul faptei trebuie să fie situat pe un astfel de drum, adică pe o cale de comunicație terestră – mai puțin căile ferate – amenajată pentru circulația vehiculelor, aflată în administrația unui organ de stat, dacă este deschisă circulației publice. Dacă sunt săvârșite în afara drumului public – drumuri forestiere, petroliere, miniere etc. ori drumuri de incintă aflate în administrarea unei unități publice – constituie alte infracțiuni – de exemplu, infracțiuni la regimul protecției muncii. Din categoria drumurilor publice – destinate satisfacerii cerințelor de transport ale economiei naționale și ale populației – amintim:

autostrazile

drumurile expres

drumurile national europene

drumurile naționale – D.N. – care asigură legăturile dintre București și municipiile reședință de județ, alte municipii și orașe, centre economice, turistice sau culturale importante, precum și cu toate țările vecine;

drumurile județene – D.J. – și drumurile comunale – D.C. – care asigură legăturile rutiere dintre localitățile județului, cu cele din județele învecinate, precum și cu obiectivele importante situate în afara localităților;

străzile – magistrale, de legătură, colectare ori de folosință locală – asigurând circulația rutieră și pietonală în interiorul localităților.

De asemenea, sunt deschise circulației publice și drumurile ce deservesc în mod obișnuit o anumită unitate sau organizație publică, dacă respectiva unitate sau organizație nu consideră necesar să ia măsuri de restricție – iar pe drumurile în cauză circulă atât autovehicule proprii, cât și oricare alte vehicule.18

Lămurirea locului unde s-a produs accidentul prezintă o importanță deosebită, atât sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei săvârșite, cât și pentru stabilirea competenței de cercetare, atât din punct de vedere material, cât și teritorial, cunoscut fiind faptul că în cazul infracțiunilor contra protecției muncii urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror.19

Cu privire la urmările nerespectării normelor de circulație pe drumurile publice, cercetarea trebuie să lămurească dacă evenimentul a cauzat uciderea uneia sau a mai multor persoane, vătămarea integrității corporale sau sănătății uneia ori a mai multor persoane, păgubirea patrimoniului public sau privat20, precum și existența raportului de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea conducătorului auto și rezultatul produs. În cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă interesează natura vătămărilor produse de accidentul de circulație și în special gravitatea acestora. Raportată la gravitatea vătămărilor pricinuite, vătămarea din culpă atrage după sine atât o încadrare juridică corespunzătoare, cât și determinarea metodicii specifice de cercetare, după cum fapta a fost săvârșită în forma ei fizică sau în cele două modalități agravate.

2. MECANISMUL PRODUCERII ACCIDENTULUI DE CIRCULAȚIE ȘI CAUZELE ACESTUIA

Diferitele analize statistice efectuate pe plan național și internațional demonstrează că accidentele de circulație nu sunt întâmplătoare și nici imprevizibile sau inevitabile, întâmplătoare fiind numai apariția lor la un moment dat.21

În literatura de specialitate se arată că prin stabilirea acțiunii care a determinat accidentul se poate determina cine este autorul și prin urmare, cine poate fi tras la răspundere22,acesta fiind sensul cercetării raportului de cauzalitate în domeniu.

Factorii care concură la producerea accidentelor de circulație pot fi grupați în două mari categorii: factori externi și factori interni. Dintre aceștia amintim:

1.caracterisicile și starea drumului;

2.condițiile meteorologice și de vizibilitate;

3.intensitatea traficului rutier pe artera respectivă;

4.starea autovehiculelor angajate în accident;

5.starea și comportamentul participanților la traficul rutier.

În cele ce urmează vom analiza succint fiecare factor prezentat, astfel:

1.Caracteristicile și starea drumului public

Pentru aprecierea cât mai exactă a împrejurărilor în care s-a produs accidentul de circulație, precum și a altor factori perturbatori în relația autovehicul – conducător auto – victimă, organele de urmărire penală trebuie să se edifice asupra drumului sau porțiunii de drum unde s-a produs evenimentul rutier.

Elementele caracteristice ce definesc forma unui drum – în profil longitudinal și transversal – constituie elemente geometrice ale drumului23. De aceea, organele de urmărire penală trebuie să lămurească ce secțiune are drumul în profil longitudinal, în pantă sau rampă. Aceeași importanța trebuie acordată și profilului transversal al drumului – rambleu ori debleu. Cele mai des întâlnite elemente geometrice ale drumului sunt: aliniamentele, curbele, declivitățile (pantă, rampă), lățimea părții carosabile și acostamentele.

Existența curbelor, oferă posibilitatea stabilirii măsurilor de conduită preventivă pe care trebuie să le ia conducătorul auto, știut fiind faptul că în astfel de situații, viteza pentru atacarea virajelor trebuie mult și din timp redusă, raza de curbură fiind elementul geometric ce influențează direct asupra stabilității și înscrierii autovehiculului în curbă.

Lămurind aceste probleme, organul de urmărire penală va putea ulterior stabili dacă cel aflat la volan a rulat cu o viteză care să-i permită evitarea producerii accidentului, dacă s-a conformat indicatoarelor rutiere ce impuneau restricțiile de viteză în zonă ori dacă victima – prin acțiunile sau inacțiunile sale – a contribuit sau nu, parțial ori în exclusivitate, la producerea accidentului.

Referitor la partea carosabilă – porțiunea centrală a drumului – trebuie stabilită lățimea acesteia, numărul de benzi pe sens, existența trotuarelor și a bordurilor de încadrare, a acostamentelor. Trebuie urmărită existența indicatoarelor rutiere, a marcajelor transversale și longitudinale, în raport cu acestea putându-se aprecia atât comportamentul participanților la trafic, cât și alte elemente ce pot demonstra mecanismul producerii accidentului și cauzele care l-au generat.

De o atenție deosebită trebuie să se bucure lămurirea problemei privind învelișul drumului. Învelișul părții carosabile prezintă o mare varietate: beton, beton asfaltat, pavaj de piatră, pământ, nisip. Importanța cunoașterii acestui aspect derivă din aceea că, în raport cu suprafața ce acoperă calea de rulare se va calcula și coeficientul de aderență al pneurilor, element esențial în stabilirea vitezei autovehiculului, atât înainte cât și în momentul impactului.

În literatura de specialitate24 sunt prezentate o serie de circumstanțe care influențează fiziologia conducerii și limitele de adaptabilitate ale conducătorului auto, generate de caracteristicile geometrice și topometrice ale căilor rutiere.

Astfel, lățimea benzii de circulație are efect asupra capacității de conducere a autovehiculului. Reducerea lățimii benzii produce un efect psihologic asupra conducătorului auto, materializat în micșorarea capacității de conducere cu 15-25 % față de situația când ar circula pe o bandă cu lățimea normală.

Starea căii rutiere are repercusiuni asupra capacității de conducere și în cazul în care suprafața carosabilă este deteriorată. La deplasarea pe un astfel de drum valoarea aderenței la un anumit moment poate să nu fie aceeași la toate roțile, ceea ce sporește probabilitatea producerii derapajului. Formarea unor declivități mari în îmbrăcămintea drumului – nesemnalizate – determină, mai ales în condițiile circulării cu viteze mari, producerea unor defecțiuni la sistemele de direcție sau rulare, în acest fel explicându-se pierderea ori părăsirea părții carosabile.

Cele expuse prezintă importanță în aprecierea corectă a situației de la fața locului, a împrejurărilor care au concurat la producerea accidentului și, în final, la stabilirea vinovăției persoanelor implicate.25

2. Condițiile meteorologice și de vizibilitate

Vizibilitatea în sectorul de drum pe care s-a produs accidentul de circulație este determinată în primul rând de starea și caracteristicile drumului public. În afara acestora, vizibilitatea mai poate fi influențată și de condițiile atmosferice existente în momentul producerii accidentului, prezența vegetației – copaci, tufe etc. – pe părțile laterale ale drumului, circulația pe timp de noapte ș.a.

După cum rezultă din statisticile și cercetările efectuate, condițiile meteorologice nefavorabile – ceață, ploaie, ninsoare, polei etc.- pe de o parte micșorează vizibilitatea și fac drumul alunecos, iar pe de altă parte afectează capacitatea de conducere, prin suprasolicitarea sistemului nervos.

Sub aspectul lămuririi mecanismului producerii accidentului și deci a vinovăției persoanelor implicate, factorii meteorologici menționați au înrâurire directă asupra coeficientului de aderență. Variația coeficientului de aderență în diverse condiții de deplasare a autovehiculelor și în raport cu diverși factori ce afectează valoarea acestora a fost stabilită pe cale experimentală.

Tabelul nr.1

Valorile coeficientului de aderență26

În afară de natura învelișului drumului și de condițiile meteorologice, valorile coeficientului de aderență sunt influențate și de construcția și starea anvelopelor – elasticitate, profil, presiune, grad de uzură, ș.a.

Pantele, rampele și curbele reduc considerabil vizibilitatea în planul drumului, acestea fiind generatoare de evenimente rutiere, mai ales în cadrul manevrelor de depășire pe sectoarele de drum respective.27

Circulația pe timp de noapte favorizează producerea evenimentelor rutiere datorită faptului că obstacolele aflate pe partea carosabilă sau în imediata apropiere a acesteia – pe acostament sau în afara drumului – par a fi mult mai departe și mai mari decât în realitate. Acest lucru trebuie avut în vedere atât în stabilirea situației exacte de la fața locului, cât și în aprecierea declarațiilor învinuitului sau inculpatului, martorilor ori persoanelor vătămate.

3.Intensitatea traficului rutier pe artera respectivă

Pentru a avea o imagine cât mai clară a mecanismului și cauzelor care au generat și concurat la producerea accidentului, cercetarea trebuie să lămurească intensitatea fluxului pe segmentul de drum în momentul producerii evenimentului. Intensitatea circulației este un indicator de bază în aprecierea fluxului de trafic. Ea este neuniformă în timp, modificându-se în anumite ore din zi, zile ale săptămânii și luni ale anului, ceea ce influențează negativ desfășurarea traficului favorizând producerea accidentelor.28

Crescând intensitatea și viteza de circulație apare pericolul coliziunii autovehiculului care circulă pe aceeași bandă, cauza principală fiind frânarea bruscă și nepăstrarea distanței dintre autovehiculele care se succed. Literatura de specialitate evidențiază elementele care limitează și adesea întrerup fluența traficului rutier. Astfel intersecțiile la același nivel sunt cele mai frecvente locuri generatoare de accidente de circulație. După opinia acelorași autori29, abundența de indicatoare, reclame și diverse panouri distrag atenția conducătorilor auto și chiar îl orbesc. De asemenea, circulația pe aliniamente lungi și monotone pot provoca oboseală și uneori, adormirea la volan.

Lămurirea acestei probleme este importantă, atât pentru stabilirea vizibilității influențată de prezența pe artera rutieră a altor mijloace de transport cât și pentru evidențierea faptului dacă cel aflat la volan a respectat sau nu obligațiile ce-i reveneau în condițiile deplasării pe o arteră intens circulată.

4. Starea autovehiculelor angajate în accident

În traficul rutier, coliziunile dintre autovehicule pot fi de cele mai diverse tipuri: frontale, față-spate, laterale. Organelor de urmărire penală le revine sarcina de a lămuri cauzele producerii acestor coliziuni și, în raport cu acestea, de a elucida mecanismul producerii accidentului de circulație.

Coliziunile față – spate produse în special pe șoselele aglomerate din afara localităților și în traficul urban, se datorează, fie nerespectării distanței corespunzătoare față de autovehiculul din față, raportată la viteza de circulație și condițiile de drum, fie defecțiunilor existente la sistemul de frânare, iluminare – semnalizare, direcție.

Lămurirea problemei stării autovehiculului angajat în accident prezintă importanță din mai multe considerente :

oferă posibilitatea stabilirii exacte a împrejurărilor producerii accidentului, a vitezei de impact, a poziției relative a autovehiculului ș.a.;

dă o imagine clară, atât asupra manevrelor efectuate de conducătorul auto, anterior impactului, cât și asupra persoanelor vinovate de nerespectarea regulilor de circulație pe drumurile publice;

crează posibilitatea evidențierii defecțiunilor tehnice pe care le prezenta autovehiculul în momentul accidentului și pe această bază stabilirea legăturii de cauzalitate dintre acestea și rezultatul produs ;

De reținut că stabilirea stării tehnice a autovehiculului trebuie făcută imediat după producerea accidentului, știut fiind că ulterior se produc anumite modificări, cu toate consecințele negative pe care le antrenează și cu efect direct în determinarea cauzelor și mecanismului producerii evenimentului rutier, implicit a vinovăției.

asigură stabilirea și, ulterior evaluarea corectă a avariilor, respectiv a pagubelor materiale cauzate prin infracțiune;

este de natură să conducă la o încadrare juridică corespunzătoare a faptelor săvârșite.

5. Starea și comportamentul participanților la traficul rutier

Dacă se admite că peste 80% din accidentele de circulație se datorează factorului uman30, este explicabilă preocuparea organelor de urmărire penală de a lămuri, sub toate aspectele, starea și comportamentul persoanelor care au concurat la producerea accidentului.

De fapt, factorii interni care contribuie la producerea evenimentelor rutiere sunt reprezentați de materialul uman – conducători auto, pietoni, bicicliști etc. – dinamica accidentelor fiind, în principal, legată de conduita celui aflat la volan.

Sub aspectul stării participaților la trafic, îndeosebi a conducătorilor auto, un rol important asupra limitelor fiziologice și psihice îl au oboseala, boala, alcoolul și medicamentele. Diferitele boli, coroborate cu consumul de medicamente ori stimulente se constituie în factori favorizanți ai producerii accidentelor. Consumul de medicamente – sedativele, hipotensivele, antialergicele ș.a. – fiecare cu specificul său, influențează negativ capacitatea de conducere. Contrar unor păreri, cofeina nu diminuează oboseala sau influența alcoolului ci, la unele persoane, produce o stare contrară – neliniște, tremurări, nesiguranță în mișcare etc.31

În atenția noastră trebuie să stea acele medicamente în a căror compoziție intră diverse principii active care pot influența comportamentul în circulație și cărora, fie prin specificitatea lor, fie prin banalitatea utilizării, nu li se dă atenția cuvenită.

Producerea de către unele medicamente, pe lângă efectele terapeutice dorite, și a unor importante modificări de comportament și reactivitate, trebuie să stea atât în atenția medicului în momentul administrării, cât și a conducătorului auto, care își potențează șansele de accident în condițiile în care consumă asemenea medicamente.32

Analizând comportamentul participanților la trafic, organele de urmărire penală trebuie să acorde atenție deosebită stabilirii măsurilor luate și manevrelor efectuate de conducătorul auto pentru evitarea accidentului. Acest lucru se impune mai ales în situația actuală când se invocă starea de necesitate ori cazul fortuit.

Potrivit art. 45, alin. 1, C. Pen. nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate – se arată în art. 45, alin. 2, C. Pen. – „acela care săvârșește fapte pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc”. În conformitate cu prevederile art. 45, alin. 3, C. Pen., nu este însă în stare de necesitate „persoana care, în momentul când a săvârșit fapta, și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. Deci, starea de necesitate implică existența unui pericol grav care nu ar putea fi înlăturat decât prin săvârșirea unei fapte de natură penală. Astfel, fapta conducătorului auto de a frâna brusc – manevră în urma căreia a intrat în derapaj și a lovit un alt autovehicul care circula regulamentar, producând vătămarea corporală a unui pasager – încercând să oprească autovehiculul din care căzuse o persoană și care era târâtă, cu piciorul prins de ușă, constituie stare de necesitate.33

Potrivit art. 47, C. Pen., „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu poate fi prevăzută”. O faptă prevăzută de legea penală se consideră, așadar, ca fiind săvârșită datorită cazului fortuit atunci când acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat vătămător pe care aceasta nu l-a prevăzut și nu l-a dorit, ca urmare a unei forțe (sau energii) străine ce n-a putut fi, în mod obiectiv, prevăzută. Așadar, există caz fortuit dacă, în timp ce o persoană conducea autovehiculul cu viteză legală, datorită uzurii premature, pivotul inferior a ieșit din lăcașul său, în urma ruperii accidentale a armăturii metalice ce fixează această articulație, făcând ca mecanismul de direcție să se blocheze și să producă un accident de circulație soldat cu moartea unei persoane și vătămarea gravă a alteia34. Tot astfel, din cauza exploziei unei anvelope datorită fisuri preexistente – defect de fabricație – care nu putea fi sesizată, a avut loc un accident mortal de circulație.

Oboseala are ca efect principal încetinirea manevrelor, scăderea atenției, nesincronizarea mișcărilor ș.a. Conducerea autovehiculului într-o asemenea stare, coroborată și accelerată de anumite circumstanțe – căldura din cabină, zgomotul uniform al motorului, monotonia drumului, etc., obosește sistemul nervos.35

În condiții de oboseală numărul de accidente este mai crescut la conducătorii amatori decât la profesioniști. În țările cu rețea rutieră și condiții de circulație bine puse la punct, se preconizează limitarea numărului de ore/muncă/zi la șoferii profesioniști, plecându-se de la premisa existenței unei corelații cauză – efect, între timpul petrecut la volan și riscul de producere al accidentului.

Toate acestea trebuie să stea în atenția organelor de urmărire penală întrucât, în anumite situații, starea de oboseală, pe lângă împrejurările care au dus la producerea accidentului, poate constitui temei pentru extinderea cercetărilor. Astfel, practica judiciară a statuat că fapta unui funcționar de a da o dispoziție unui conducător auto, aflat în subordinea sa, să plece într-o nouă cursă pe o distanță mare, deși cunoștea că acesta este obosit, ca urmare a conducerii autovehiculului timp de mai multe ore, prevăzând și acceptând în condițiile date, timp de noapte și ploaie, posibilitatea producerii unui accident cu consecințe vătămătoare pentru persoanele transportate și pentru autovehicul constituie, în caz când asemenea consecințe au avut loc, infracțiunea de abuz în serviciu.36

Consumul de alcool, prin efectele sale – paralizarea centrilor inhibitori, scăderea atenției, încetinirea reflexelor, reducerea acuității vizuale, apariția tulburărilor de echilibru ș.a. – afectează puternic capacitatea de conducere auto și se constituie într-o importantă cauză a producerii accidentelor de circulație.37

Alcoolul este definit de autorii francezi ca un „minunat lubrifiant al relațiilor sociale și aliat perfid pentru conducătorii auto și pietoni”.

Influența alcoolului asupra reflexelor, stării de oboseală, diminuării atenției și sensibilității este cunoscută de multă vreme, ea apărând chiar în cazul unor doze mici (4.4-4.1‰) aducând prejudicii în conducerea automobilului 38.

Tabelul nr. 2

Principalele tulburări nervoase în funcție de cantitatea de alcool din sânge

Se discută despre un prag „legal” al alcoolemiei. În țara noastră legislația prevede răspunderi penale la valori ale alcoolemiei superioare lui 0.8‰. În alte țări cifrele sunt variabile 39(Austria – 0.8‰; Belgia – 1.5‰; Suedia, Norvegia, Japonia – 0.5‰)

Marea majoritate a accidentelor se produc însă sub valoarea de 0.8‰, adică în cursul acelei stări de prebeție, care dă iluzia unei stări aparent de bine, de hiperexcitabilitate, care tentează pe cel de la volan să-și etaleze măiestria în arta conducerii.

Din punct de vedere al cercetării, starea conducătorului auto și a victimei în momentul impactului, pe fondul consumului de alcool, are importanță deosebită, pe de o parte, pentru elucidarea mecanismului producerii accidentului și dovedirii vinovăției, iar pe de altă parte, pentru extinderea cercetărilor în cauză.

Alți factori favorizanți ai producerii accidentelor sunt: vârsta, fumatul, alimentația, starea de sănătate, gazele de eșapament ș.a.

Vârsta este o variabilă pe care o regăsim aproape în toate studiile statistice și experimentale asupra capacităților și comportamentelor omului. Comportamentul în circulație depinde și de facultățile senzoriale, motorii, care sunt direct proporționale cu vârsta și sexul. Numeroasele statistici efectuate arată că accidentele și infracțiunile sunt în strânsă legătură cu vârsta, antrenamentul, experiența și practica conducerii.40

Majoritatea statisticilor stabilesc că:

pietonii vârstnici (50-70 ani) și copii până la 10 ani sunt cei mai expuși la accidente mortale;

accidentele la conducători auto de peste 65 ani se datorează nerespectării priorității, lipsei de apreciere vizuală, ignoranței dispozițiunilor noi cu privire la circulație.41

Corelarea relațiilor între vârstă și comportamentul în circulație este motivată de probleme de ordin juridic și pedagogic, ca și de metode care au ca scop să descopere influența diferiților factori asupra persoanelor care circulă.

Fumatul are un rol dublu în producerea accidentelor: prin acțiunea generală asupra organismului și prin acțiunea directă asupra conducerii, jenând mișcările și distrăgând atenția prin gesturi necesare scoaterii țigării, aprinderii și scuturării scrumului, ceea ce înseamnă secunde, iar în condiții de viteză, zeci de metri. Intoxicația tabagică acționează asupra atenției și reflexelor, alterând starea psihomotorie a conducătorului.

Starea de sănătate psihică și integritatea organelor de simț condiționează în mod direct aptitudinile de conducere.

Deși răspunzătoare într-o proporție mică (4% – 6%) în producerea accidentului de circulație, aceasta nu este întrutotul conform cu realitatea, astăzi menționându-se tot mai frecvent numărul mare de boli responsabile de apariția unor stări cu repercusiuni directe asupra securității rutiere.

Poate că astfel nu va mai apare surprinzătoare existența unor accidente dramatice, cum sunt cele cauzate de moartea subită la volan sau apariția unor tulburări de conștiință la unii bolnavi cronici cardiovasculari, neuropsihici, hepatici, diabetici, etc.

Măsura elementară de prevenire este reprezentată de examenul medical obligatoriu, serios și repetat, precum și de convingerea conducătorului auto că aceste stări reprezintă o incompatibilitate în conducere și o cauză permanentă de afectare a propriei securități.

Pentru a-și forma o imagine completă asupra comportamentului conducătorului auto, organele de urmărire penală trebuie să lămurească ce activități a desfășurat acesta după producerea accidentului, respectiv dacă a oprit și a acordat primul ajutor victimei sau a transportat-o la cea mai apropiată unitate sanitară ori, dimpotrivă a părăsit locul faptei, a abandonat autovehiculul implicat în accident ș.a. Toate acestea, în afara asigurării unei încadrări juridice corespunzătoare a faptelor, caracterizează profilul moral al făptuitorului, aspectul fiind reliefat și de cunoașterea comportamentului anterior al acestuia – dacă a mai fost cercetat pentru fapte similare ori sancționat pentru încălcarea regulilor prevăzute de Codul rutier etc.

În legătură cu victimele trebuie să se stabilească ce calitate au avut – pieton, bicicliști, însoțitori, pasageri, ocupanți ai altor mijloace de transport – locul pe care-l ocupau, acțiunile întreprinse înainte de accident, manevrele efectuate pentru evitarea impactului, contribuția lor la producerea accidentului.

Ponderea conflictelor autovehicul – pieton se înregistrează în mediul urban unde, odată cu dezvoltarea orașelor a crescut spectaculos și traficul pietonal. Potrivit statisticilor, în zonele urbane, 50% din accidente se produc din cauza nerespectării regulilor de circulație de către pietoni42. Pornind de la această realitate, pe lângă calitatea avută în evenimentul rutier, organele de urmărire penală trebuie să elucideze și următoarele aspecte:

direcția în care se deplasa victima în momentul în care a fost lovită de autovehicul;

distanța parcursă de la trotuar sau acostament spre axul drumului ori de la ultimul loc de oprire până la locul impactului;

viteza de deplasare;

starea fizico-psihică a victimei;.

Numai lămurind problemele enunțate, organele de urmărire penală vor putea aprecia exact împrejurările în care s-a comis accidentul, contribuția fiecărui participant la producerea lui și posibilitatea reală pe care a avut-o conducătorul auto de a evita impactul. Datele de mai sus trebuie coroborate cu viteza de deplasare a autovehiculului. Este cunoscut faptul că cu cât viteza de rulare este mai mare, posibilitatea de evitare a accidentului este mai mică.

Criteriul principal pentru stabilirea răspunderii în cazul accidentelor în care este incriminată cauzal viteza este cerința ca șoferul să fie în stare, în orice împrejurare, să oprească autovehiculul înaintea oricărui obstacol previzibil.

Depășirea limitelor maxime de viteză, generale sau particulare, creează pericol pentru participanții la circulația publică. În cazul limitelor maxime generale, pericolul avut în vedere de legiuitor este determinat de factorii care țin de existența aglomerărilor din localități, construcția autovehiculului și felul încărcăturii.

Pe un drum alunecos, conducătorul auto are obligația să micșoreze viteza, astfel încât, ajungând la un punct de pericol (o intersecție, o trecere de pietoni etc.), să fie în măsură să oprească autovehiculul. Ținând seama că pe aceste drumuri distanța de oprire crește sensibil, din cauza aderenței scăzute a pneurilor, se impune reducerea vitezei chiar dacă în punctul de pericol nu se află nici un obstacol în momentul în care se ia această măsură.

În raport cu viteza, crește sau descrește, atât timpul cât și distanța de oprire.

Tabelul nr. 3

Valorile distanței de frânare în raport cu viteza de circulație

Așadar, distanța parcursă de la observarea obstacolului, în raport cu viteza de deplasare a autovehiculului, este de natură să confirme dacă există sau nu posibilitatea evitării impactului.

Viteza de deplasare a pietonului constituie un factor important în lămurirea mecanismului producerii accidentului. La prima vedere s-ar părea că stabilirea vitezei pietonului, anterior impactului, pe lângă faptul că este extrem de dificil de realizat ar putea, în final, duce la erori de apreciere, cu toate consecințele negative ce decurg din aceasta. Fără a intra în detalii amintim că studiile de trafic pietonal au scos în evidență faptul că viteza de mers pe jos, ținând cont de toate influențele obiective și subiective, rămâne practic aceeași.43 Datele furnizate de cercetarea la fața locului, depozițiile martorilor oculari, declarațiile învinuitului sau inculpatului pot contribui, uneori destul de exact, la stabilirea vitezei pietonului înainte de accident.

Literatura de specialitate oferă puține informații despre bicicliști, deși acești participanți la traficul rutier sunt, nu de puține ori, victime ale accidentelor de circulație. Cauza principală a accidentelor la care dau naștere bicicliștii constă în angajarea defectuoasă pe căile rutiere sau folosirea unui traiect sinuos. Nu mai vorbim despre obiceiul periculos, combătut de lege, de a merge grupați în linie, câte 2-3 bicicliști. Neglijența de a semnaliza schimbarea direcției de mers și nerespectarea indicației de a merge cât mai aproape de marginea din dreapta a drumului se consideră factori principali determinanți de accidente. Agățarea de alte vehicule mai rapide se soldează adesea cu pierderea echilibrului, căderea și lovirea de către autovehicule ce vin din sens

opus. Dar, dintre toate, circulația bicicliștilor în timpul nopții, fără lumini de poziție, continuă să fie cea mai importantă sursă de accidente de mare gravitate. Consecințele cele mai grave sunt reprezentate de traumatismele cranio-cerebrale, prin proiectarea sau căderea de pe bicicletă, fracturile membrelor și rupturile unor organe abdominale, prin lovirea în ghidon. Drept urmare legiuitorul a introdus pentru această categorie de participanți la trafic o nouă obligație, ca pe timpul nopții și când vizibilitatea este redusă să poarte îmbrăcăminte cu elemente fluorescent reflectorizante.

Obligațiilor ce revin conducătorilor auto ce lucrează pe mijloace de transport în comun trebuie să li se adauge îndatoririle călătorilor de a evita accidentele, prin respectarea absolută a regulilor de circulație. Urcarea și coborârea din autovehicule în timpul mersului se soldează, în mare procent cu traumatisme craniene, fracturi ale membrelor și rupturi de ficat sau splină. Călătoria pe scările troleibuzelor și tramvaielor, dovedește o insuficientă educație, rămânând o sursă „fertilă” de accidente. În afară de posibilitatea alunecării sau a pierderii echilibrului la viraje sau denivelări de drum, mai există pericolul lovirii directe de alte autovehicule. De asemenea, obiceiul de a aștepta autobuzul sau tramvaiul în mijlocul drumului rămâne sursa unor accidente colective.

Un procent încă consistent este constituit și de accidentele provocate de mijloacele de transport cu tracțiune animală. Cele mai frecvente s-au datorat ciocnirii cu alte autovehicule noaptea, datorită lipsei de semnalizare luminoasă constând în elemente fluorescent reflectorizante pe îmbrăcăminte, lumină albă în partea din față și roșie la partea din spate. Consemnăm, datorită gravității accidentelor provocate, pericolul pe care îl mai reprezintă existența pe drumurile publice pe care le este interzis accesul a unor vehicule cu tracțiune animală, care nu sunt prevăzute cu mijloace de semnalizare a poziției și sunt conduse de cetățeni care nu cunosc regulile de circulație.

3. STAREA VICTIMEI DUPĂ ACCIDENT

Dacă în cazul uciderii din culpă problema principală este de a stabili legătura de cauzalitate și accidentul produs, atunci când din impact a rezultat vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, problema stabilirii stării victimei prezintă importanța deosebită.

Cu ocazia cercetării la fața locului, organele de urmărire penală trebuie să consemneze, în detaliu, numărul, poziția și mărimea leziunilor existente pe corpul victimei, aceste date fiind de un real folos în elucidarea tuturor problemelor cauzei – încadrarea juridică, stabilirea competenței, alegerea metodicii adecvate de cercetare ș.a.

În cadrul evenimentelor rutiere pot fi întâlnite fie leziuni produse prin impact direct44, fie leziuni prin contact indirect.

Din punct de vedere medico-legal, leziunile traumatice și aspectele lor morfologice mai importante sunt: echimozele, excoriațiile, plăgile și fracturile. Gravitatea leziunilor este determinată de viteza de deplasare a autovehiculului, care condiționează cantitatea de energie cinetică ce se dezvoltă în momentul impactului. În cazul victimelor ocupante ale unor mijloace de transport, volanul, bordul, parbrizul, oglinda retrovizoare interioară etc. pot produce leziuni ale craniului, coloanei vertebrale, toracelui, bazinului ori membrelor. În ceea ce privește pietonul implicat în accident, aceste poate suferi leziuni simple – prin lovire, strivire, comprimare – sau complexe – rezultate din asocierea a două sau mai multe mecanisme lezionale simple. Evident organele de urmărire penală nu se pot substitui medicului legist în aprecierea naturii leziunilor produse, a mecanismului formării lor etc.

Cunoaștere unor noțiuni generale este însă mai mult decât necesară.

În primul rând aceasta se impune pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor existente pe autovehiculul implicat în accident, avându-se în vedere corespondența dintre acestea și urmele de pe corpul victimei. Natura leziunilor produse indică – de multe ori – poziția ocupată de pasageri în autovehiculul care a produs accidentul. Ori, în nenumărate situații din practica judiciară, acest aspect se impune cu necesitate, mai ales în cazul în care cel aflat la volan, în momentul impactului, era fie cu alcoolemie peste limita legală, fie fără permis de conducere și susține că nu el conducea autovehiculul, ci unul din pasageri. În aceeași ordine de idei, cunoașterea leziunilor specifice accidentelor rutiere oferă posibilitatea descoperirii așa-numitelor „împrejurări negative” și, pe cele de consecință, prilejul evidențierii urmelor altor infracțiuni disimulate în accidente de circulație.

În sfârșit, în raport cu leziunile constatate organele de urmărire penală au posibilitatea să prefigureze, încă din momentul cercetării locului faptei, viitoarea încadrare juridică – vătămarea corporală din culpă în formă simplă sau în formă agravată – și să ia măsurile ce se impun pentru administrarea probatoriilor.

4. PERSOANELE VINOVATE ȘI FORMA DE VINOVĂȚIE

Referitor la persoanele vinovate de producerea consecințelor trebuie să fie avute în vedere atât participanții la traficul rutier, cât și alte categorii de persoane care au concurat într-un fel sau altul, la producerea urmărilor.

Din aceasta ultimă categorie fac parte: persoanele ce aveau obligația să verifice starea tehnică a autovehiculelor înainte de plecarea în cursă, persoanele din conducerea autobazelor, coloanelor auto, garajelor etc., care, deși cunoșteau starea în care se aflau conducătorii i-au obligat să plece în cursă ș.a.

Din analiza împrejurărilor în care s-a produs accidentul, ținând cont de toate aspectele cauzei, organele de urmărire penală trebuie să aprecieze dacă este vorba de culpa exclusivă a conducătorului auto, de culpa exclusivă a victimei ori dacă la producerea evenimentului și a consecințelor au concurat victima, conducătorul auto și alte persoane, reținându-le așanumita „culpă comună”.

5. EXISTENȚA CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI ȘI POSIBILITĂȚILE DE EXTINDERE A CERCETĂRILOR

Încălcarea normelor privind circulația pe drumurile publice poate avea drept consecință uciderea sau vătămarea din culpă a unor persoane ori distrugerea din culpă. De reținut că, uneori producerea urmărilor se poate datora și altor încălcări ale dispozițiilor legale: conducerea pe drumuri publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, conducerea fără permis de conducere sau necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, încredințarea spre conducere a unui autovehicul unei persoane știind că aceasta nu posedă permis de conducere ori că se află sub influența unor produse ori substanțe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, cu știință sau din culpă45 (subiecți activi ai infracțiunii de neglijență în serviciu pot fi numai conducătorii auto profesioniști, întrucât respectarea regulilor de circulație reprezintă pentru aceștia o obligație de serviciu), punerea în circulație pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau neînmatriculat, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică a autovehiculelor ș.a.

Uneori, uciderea sau vătămarea corporală din culpă se săvârșește în concurs cu infracțiunea de părăsire a locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție. De remarcat că obligația de a rămâne la locul accidentului rămâne fiecăruia dintre conducătorii autovehiculelor implicate în evenimentul rutier, fiind lipsit de relevanța faptul că, ulterior se constată că numai unul dintre ei este vinovat, ori că accidentul s-a datorat culpei exclusive a victimei.46

În practica organelor judiciare s-au ridicat o seria de probleme legate de existența sau inexistența concursului de infracțiuni. Astfel, în cazul uciderii din culpă cu ocazia conducerii unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, aceasta își pierde individualitatea și se integrează în conținutul infracțiunii de ucidere din culpă, săvârșită în a doua modalitate agravată.47

Fapta unui conducător auto, încadrat în muncă la o unitate, care, nerespectând dispozițiile legale referitoare la circulația pe drumurile publice, a produs un accident de circulație în urma căruia autovehiculul s-a răsturnat fără a suferi avarii, dar a produs moartea unei persoane, constituie numai infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.178, alin.1 Cod Penal, nu și infracțiunea de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 Cod Penal în concurs ideal cu cea dintâi48. Împrejurarea că prin aceeași faptă – de nerespectare de către conducătorul auto a dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice – s-a cauzat moartea a două persoane constituie o agravanță a infracțiunii de ucidere din culpă49, așa încât într-o asemenea situație nu există concurs de infracțiuni.50

Încredințarea autovehiculului pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu posedă permis de conducere și care, din nepricepere, provoacă un accident mortal de circulație, constituie și infracțiunea de ucidere din culpă, întrucât între acțiunea celui ce a încredințat autovehiculul și rezultatul produs există un raport de cauzalitate.51

Stabilirea infracțiunilor săvârșite prezintă importanța atât din punct de vedere al încadrării juridice, cât și pentru determinarea activităților specifice necesare administrării probelor, în raport cu particularitățile fiecărei infracțiuni în parte.

6. CAUZELE, CONDIȚIILE ȘI ÎMPREJURĂRILE CARE AU DETERMINAT, ÎNLESNIT SAU FAVORIZAT SĂVÎRȘIREA INFRACȚIUNILOR

Statisticile efectuate în ultimii ani au demonstrat faptul că în medie, din 5 accidente grave, 3 s-au datorat culpei conducătorilor auto, restul provocându-se din culpa pietonilor. Aceleași statistici relevă că 35% sunt produse de autoturisme, 18 % de autocamioane, 16 % de autobasculante, automacarale, autocisterne ș.a., iar restul revine altor mijloace de transport – autobuze, troleibuze, tramvaie ș.a.52

Cercetarea acestor infracțiuni trebuie să stabilească, în fiecare caz în parte, cauzele care au dus la producerea consecințelor, precum și condițiile sau împrejurările favorizante.

Printre cauzele generatoare de evenimente grave, amintim:

viteza neadecvată la condițiile de trafic, în special la starea drumului și la condițiile meteorologice;

starea tehnică necorespunzătoare a autovehiculelor, datorată neefectuării verificărilor tehnice anuale ori ignorării unor defecțiuni la sistemele de direcție, frânare, iluminare-semnalizare;

starea necorespunzătoare a unor drumuri și lipsa ori amplasarea defectuoasă a unor indicatoare rutiere;

aprecierea eronată a unor situații, fie din cauza lipsei de experiență la volan, fie din cauza oboselii, consumului de alcool, medicamente ș.a.53

Factorii care concură la producerea accidentelor rutiere se pot grupa în două mari categorii: factori externi și factori interni.

Din categoria factorilor externi fac parte: starea tehnică a autovehiculului, starea căii rutiere, condițiile meteorologice și de vizibilitate.

Dintre sistemele autovehiculului care concură la siguranța circulației și necesită o verificare periodică amintim: sistemele de direcție, de frânare, de rulare, de iluminare și semnalizare.

Eficacitatea unui sistem rutier, ca factor extern care concură la producerea accidentelor rutiere, se poate aprecia în funcție de următorii parametri: intensitatea circulației, viteza medie de circulație și numărul de evenimente de circulație.

Intensitatea circulației este un indicator de bază în aprecierea fluxului de trafic și este neuniformă în timp, modificându-se în anumite ore din zi, zile ale săptămânii și luni ale anului, ceea ce influențează negativ desfășurarea traficului, favorizând producerea accidentelor. O dată cu creșterea intensității și a vitezelor de circulație apare pericolul accidentării autovehiculelor care circulă pe aceeași bandă datorită frânărilor bruște și distanței insuficiente dintre autovehiculele care se succed.

Importante circumstanțe care influențează fiziologia conducerii și limitele de adaptabilitate ale subiectului la condițiile activității de conducător auto sunt create de caracteristicile geometrice și topometrice ale căilor rutiere, cum sunt : lățimea, declivitatea, curbura, natura și starea îmbrăcămintei, indicatoarele, refugiile, spațiile verzi etc.

Astfel lățimea benzii de circulație influențează asupra capacității de circulație. Reducerea lățimii benzii produce un efect psihologic asupra conducătorului auto materializat în micșorarea capacității de conducere cu 15-25 % față de situația când ar circula pe o bandă cu lățimea de 3.5 m.

Pantele și rampele precum și curbele reduc apreciabil vizibilitatea în plan și în profilul în lung, aceste elemente geometrice ale drumului fiind generatoare de evenimente rutiere mai ales în cazul manevrelor de depășire pe aceste sectoare de drum. Raza de curbură este elementul geometric care influențează direct asupra stabilității și înscrierii autovehiculelor în curbă. Datorită înclinării transversale a șoselelor în curbă, valorile reacțiunilor normale la roțile din dreapta și la cele din stânga ale autovehiculelor vor diferi între ele, cerințele de securitate a circulației indicând realizarea unui echilibru dinamic al acestor forțe.

Dacă la virajul în curbe, asupra roților se exercită forțe de antrenare sau de frânare, limita superioară a reacțiunilor transversale (forțe de ghidare laterală a roții) se micșorează. De aceea, în cazul real de deplasare a autovehiculelor în curbe, pierderea stabilității transversale se produce începând cu roțile motoare, la raze de viraj mai mari sau la unghiuri de înclinare transversală mai mici decât cele determinate prin calcule.

Starea căii rutiere influențează, de asemenea, capacitatea de conducere auto și, atunci când nu este corespunzătoare, creează pericole pentru siguranța traficului. La deplasarea autovehiculului pe un drum în stare deteriorată, valoarea aderenței la un anumit moment poate să nu fie aceeași la toate roțile, ceea ce mărește probabilitatea apariției derapajului. Formarea unor denivelări mari în îmbrăcămintea drumului, nesemnalizate, determină – mai ales în timpul circulației cu viteze mari – producerea unor defecțiuni la sistemele de direcție sau de rulare ce duc la pierderea controlului volanului și, implicit, la intrarea în coliziuni cu alte autovehicule sau părăsirea suprafeței carosabile.

De asemenea, este oportun să amintim că aproximativ 35-45% din accidentele mortale produse în orașe și 10-15% din cele produse în zonele rurale, au loc la intersecții.54

Intersecțiile la același nivel sunt printre cele mai importante elemente care limitează și adesea întrerup fluența traficului pe un drum, fiind locuri generatoare de evenimente rutiere. S-a constatat că abundența de indicatoare, de reclame și de diverse panouri distrag substanțial atenția conducătorului și chiar îl obosesc, așa după cum circulația pe aliniamente lungi și monotone poate provoca uneori adormirea conducătorului auto.

Condițiile meteorologice defavorabile, cum sunt ceața, ploaia, ninsoarea, poleiul, pe de o parte, micșorează vizibilitatea și fac drumul alunecos iar, pe de altă parte influențează activitatea sistemului nervos central, care este mult mai solicitat, stare ce se reflectă deseori și asupra capacității de conducere. Totodată, circulația pe timp de noapte favorizează producerea accidentelor. Noaptea, obstacolele ce se află pe partea carosabilă sau în imediata apropiere (pe acostament sau în afara drumului) par să fie mult mai mari decât în realitate. În special autovehiculele ce vin cu farurile aprinse cu faza de drum dau obstacolelor aceste imagini iluzorii. Conducătorii auto trebuie să acorde o atenție mărită și să aibă un plus de prudență îndeosebi în cazul unor depășiri sau la aprecierea exactă a spațiului lateral necesar în momentul încrucișării, mai ales în condițiile unui trafic heterogen (autoturisme, autocamioane, tractoare, căruțe, bicicliști) .

Factorii interni sunt reprezentați de materialul uman, producerea accidentelor de circulație fiind nemijlocit legată de capacitatea de conducere a persoanelor aflate la volanul autovehiculelor. În general, acești factori participă la producerea accidentelor în procentul cel mai ridicat, 70-90%.

Totalitatea factorilor perturbatori ai capacității de conducere auto constituie, de fapt, elemente favorizante ale producerii accidentelor rutiere. Dintre acestea o amprentă hotărâtoare asupra limitelor fiziologice și psihice ale conducătorului auto își pun: oboseala, alcoolul și medicamentele.

Oboseala duce la încetinirea manevrelor de conducere, la nesincronizarea mișcărilor, la scăderea atenției și la apariția unei stări subiective de tensiune nervoasă. Cu toate că mișcările necesare conducerii auto sunt efectuate cu ușurință ca urmare a deprinderilor acumulate, efortul fizic fiind fără dificultate acoperit de resursele energetice ale conducătorului auto, totuși activitatea de conducere desfășurată cu încordare și atenție continuă obosește sistemul nervos al subiectului, proces accelerat de o serie de circumstanțe. Printre acestea sunt de amintit: imobilitatea poziției conducătorului; mișcarea de legănare a autovehiculului; zgomotul uniform al motorului; monotonia unor căi rutiere; căldura din cabină etc. Toate aceste circumstanțe produc, de cele mai multe ori somnul, de aceea se recomandă scurte opriri cu părăsirea locului de conducere și efectuarea unor exerciții fizice, o ventilare corespunzătoare a cabinei, luarea unei gustări sau ingerarea de dulciuri etc., toate având efect deconectant. Este neindicat fumatul în timpul conducerii, deoarece aerul poluant din cabină grăbește instalarea oboselii, datorită fixării oxidului de carbon pe hemoglobină, care micșorează capacitatea de oxigenare a sistemului circulator.

Consumul de alcool, atât înainte cât și în timpul conducerii automobilului, este o importantă cauză a producerii accidentelor de circulație, deoarece afectează puternic capacitatea de conducere auto. Alcoolul dăunează activității nervoase superioare prin paralizarea centrilor inhibitori. În urma consumului de alcool și potrivit cu cantitatea ingerată, atenția scade, durata reflexelor crește, capacitatea de acomodare a ochiului este diminuată, coordonarea mișcărilor devine deficitară, distanțele și viteza sunt apreciate cu mari erori, acțiunea alcoolului continuând cu tulburări de echilibru etc. Alcoolul, chiar în cantitate mică, nu este un stimulent, nu înlătură oboseala, conducătorul auto obosit are nevoie de dulciuri și de odihnă.

Consumul de stimulente și de medicamente reprezintă, de asemenea, factor favorizant al producerii accidentelor de circulație.

Acțiunea cofeinei nu diminuează oboseala sau influența alcoolului, ci, la unele persoane, produce neliniște, tremurături, nesiguranță în mișcări și exagerează otoxia (dificultatea sau imposibilitatea coordonării mișcărilor active). De asemenea, consumul de medicamente, cum ar fi sedativele, hipotensivele, antialergicele sau chiar chinina și antibioticele influențează capacitatea de conducere auto. Din acest motiv folosirea medicamentelor de către conducătorii auto, ca de altfel de către toți bolnavii, nu trebuie să aibă loc fără consultarea medicului.

Având în vedere pericolul deosebit pe care-l prezintă infracțiunile săvârșite ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumuri publice, suferințele și dramele pe care le generează, precum și pagubele materiale pricinuite este necesară organizarea și desfășurarea unei activități științifice, continue și perseverente de prevenire.

Studierea situațiilor statistice privind accidentele de circulație permit formațiunilor de profil să stabilească orele de patrulare, traseele cele mai periculoase și locurile unde se produc încălcări cu repercusiuni pentru viața și integritatea persoanelor. Pe baza studierii frecvenței accidentelor într-o anumită zonă și a cauzelor care le generează se pot face propuneri pentru construirea și modernizarea unor drumuri, poduri, amplasarea unor indicatoare etc.

Tot ca o măsură preventivă, organele de urmărire penală au posibilitatea să prezinte prin mijloacele de informare în masă – presă, radio, televiziune – cazurile deosebite și cauzele care le-au generat, consecințele ce decurg din nerespectarea normelor de circulație pe drumurile publice, obligațiile ce revin tuturor participanților la traficul rutier. Alteori, organele de urmărire penală pot face propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită.55

CAPITOLUL IV

PREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Pregătirea echipei de cercetare a locului faptei

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice de organul judiciar chemat să efectueze cercetarea, măsuri cunoscute în literatura sau practica de specialitate sub denumirea de acțiuni premergătoare sau pregătitoare, pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării.

Pregătirea ca atare a cercetării locului faptei presupune, sub raport tactic criminalistic, două aspecte operative:

pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la fața locului, în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vederea judiciară, cât și tehnic criminalistic;

dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la fața locului, salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica sub o formă sau alta.

Pentru efectuarea cercetării la fața locului este necesar, mai întâi, ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârșirea unei fapte penale într-unul din modurile prevăzute de art.221 Codul de procedură penală, respectiv plângere, denunț sau sesizare din oficiu (când se află pe orice cale de comiterea unei infracțiuni).

În cazul accidentelor de circulație, primele măsuri pe care trebuie să le întreprindă organele de urmărire penală sunt:

Cercetarea la față locului;

Examinarea autovehiculului despre care se presupune că a fost angajat în accident;

Ascultarea martorilor oculari și a persoanelor vătămate;

Dispunerea expertizei stării de intoxicare alcoolică;

Identificarea, urmărirea și prinderea conducătorului auto implicat în accident, luarea măsurilor pentru asigurarea fluenței traficului rutier și conservarea (asigurarea) autovehiculului angajat în eveniment rutier.

Aceste măsuri urgente sunt luate când organele de urmărire penală sunt sesizate despre producerea unor accidente de circulație cu morți sau răniți ori pagube materiale.

1. MĂSURILE PREGĂTITOARE LUATE PÂNĂ LA DEPLASAREA LA FAȚA LOCULUI (LA SEDIUL ORGANULUI JUDICIAR)

1.1. Primirea, consemnarea și verificarea sesizării

Organele de urmărire penală sunt sesizate despre săvârșirea unei fapte penale prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de legea procesual penală (plângere, denunț sau din oficiu).

La primirea sesizării, organul de urmărire penală își verifică competența, informează organul de urmărire penală competent și obligat să efectueze cercetarea la fața locului. Tot la primirea sesizării, organul de urmărire penală are datoria să verifice sesizarea, care se impune mai ales când aceasta s-a făcut telefonic de către persoane necunoscute, pentru a se evita deplasările inutile.

În cadrul verificării se urmărește, în principal, stabilirea următoarelor aspecte: locul evenimentului, natura faptei comise, proporțiile și urmările activității ilicite, date absolut indispensabile pentru organizarea în bune condiții a cercetării.

Organul judiciar sesizat despre săvârșirea infracțiunii caută să afle din surse sigure, demne de încredere, ce anume infracțiune, unde și când a fost comisă, numărul victimelor, volumul și natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se cunoaște sau nu, a fost ori nu descoperit și reținut de către organele poliției. Cu cât aceste date sunt obținute mai repede, cu atât mai repede se poate constitui echipa de cercetare și deplasarea ei la fața locului.

Se pot lua prin intermediul organelor locale de poliție, măsurile necesare pentru identificarea și reținerea infractorului, dacă acestea nu sunt realizate deja.

Temeiul efectuării acestei activități de către lucrătorii de poliție îl constituie prevederile Codului de procedură penală și ale Legii de organizare și funcționare a Poliției Române (Codul de procedură penală, art. 224 și Legea 218/2003, art. 1 și art. 15, lit. a și g).

Cercetarea la fața locului se va efectua de către echipa de cercetare constituită la nivelul Inspectoratului de Poliție al Județului pentru evenimente deosebit de grave în cazul cărora activitatea este obligatorie ca: omor, lovituri și vătămări cauzatoare de moarte, accidente de circulație cu urmări mortale. În cazul accidentelor de circulație activitatea de cercetare va fi efectuată de către lucrătorii de poliție de la compartimentul de circulație;

Nu avem în vedere și cercetarea efectuată de către instanța de judecată, cercetare care nu reclamă, în marea majoritate a cazurilor aceeași maximă urgență, mai ales că sesizarea ei urmează, de regulă, alte căi.

La primirea sesizării, organul de urmărire penală are datoria să întreprindă de îndată următoarele:

identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, dacă sesizarea s-a făcut pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru prevenirea unor eventuale dezinformări;

dispunerea măsurilor urgente.

Odată primită sesizarea, organul de urmărire își verifică competența, dar va efectua, însă, actele de cercetare care nu suferă amânare, art. 213 din Codul de procedură penală obligă la efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar și pe cei care nu au în competență specială acest lucru.

1.2. Asigurarea tehnico-materială

O atenție deosebită va fi acordată verificării și pregătirii mijloacelor tehnico-științifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării. Astfel, vor fi pregătite:

trusa criminalistică universală care va trebui să aibă instrumentarul complet pentru executarea măsurilor și marcajelor, pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor și schițelor;

trusa foto care va trebui să dispună de aparate, obiective și materiale fotosensibile, inclusiv dispozitiv de iluminare, adecvate împrejurărilor;

truse criminalistice speciale (pentru cercetarea urmelor latente, biologice, a incendiilor, exploziilor, pentru descoperirea stupefiantelor, în eventualitatea folosirii lor, vor fi verificate.

Pe lângă utilajul tehnic sumar cuprins în trusele de cercetare, uneori este nevoie de utilajul complet pentru cercetarea locului săvârșirii faptei. Dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării și ținerii legăturii între ei este o măsură care se va lua de către organele de urmărire penală când este nevoie.

Sarcina verificării și completării mijloacelor tehnico-materiale revine atât șefului echipei, cât și fiecăruia dintre membrii acesteia, potrivit competenței. În anumite situații, în raport cu natura infracțiunii săvârșite apare necesară folosirea unui anumit aparat, unei truse criminalistice, anumite procedee tehnice, efectuării de fotografii judiciare color, utilizării unor detectoare pentru metale, cadavre, surse nucleare. Pentru deplasarea la locul faptei a unui laborator mobil, se va apela la serviciile tehnice, științifice, județene ale poliției. Acest laborator mobil va fi dotat cu utilajul necesar pentru căutarea obiectelor îngropate, cât și cu utilaj de laborator pentru constatările tehnico-științifice imediat necesare.

1.3. Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la fața locului

Deplasarea la fața locului trebuie să se facă cu maximă urgență. Orice întârziere pune sub semnul întrebării buna desfășurare a cercetării, precum și rezultatul activităților ulterioare. În funcție de natura faptei, locul în care a fost comisă și urmările sale, se constituie echipa de cercetare, din care fac parte: ofițerii din compartimentul judiciar și de cercetări penale; expertul criminalistic; experți de specialitate în domeniul tehnic sau de altă natură, când particularitățile faptei impun prezența acestora; ofițerii sau agenții din cadrul organului de poliție în al cărui sector de activitate s-a comis infracțiunea. Practica judiciară a demonstrat că atunci când echipa de cercetare penală a ajuns la locul faptei într-un timp scurt (10-15 min.) șansele de descoperire și examinare a tuturor urmelor infracțiunii au fost mai mari, posibilitățile de distrugere, dispariție ori modificare a acestora reducându-se la minim.

1.4. Asigurarea prezenței specialiștilor, a apărătorului și a martorilor asistenți

Printre pregătirile întreprinse la sediul organului judiciar competent a efectua cercetarea la fața locului, de îndată ce acesta a fost sesizat, se mai numără și asigurarea participării la cercetarea la fața locului faptei a persoanelor legal interesate.

În baza art. 112, 116, Cod de procedură penală, se va asigura prezența experților și a altor specialiști. Natura specialității căreia aparține expertul sau un alt specialist ce urmează a participa la cercetarea la fața locului e dată de natura împrejurărilor a căror constatare sau examinare reclamă cunoștințe dintr-un domeniu sau altul de activitate. Este indispensabilă prezența, alături de organul judiciar, a specialiștilor în criminalistică la cercetarea celor mai multe infracțiuni, datorită aportului pe care îl pot aduce la descoperirea, ridicarea, fixarea și examinarea celor mai variate urme și mijloace materiale de probă.

La cercetarea unor infracțiuni săvârșite ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice, specialiștii incluși în echipa de cercetare, fie din cadrul formațiunilor de circulație, fie tehnicienii auto vor efectua – în paralel cu examinarea criminalistică – verificarea stării tehnice a autovehiculului angajat în accident.

Cât privește martorii asistenți, tactica criminalistică recomandă ca aceștia să fie asigurați înainte de a ajunge la fața locului. În felul acesta se evită irosirea de timp, cât și posibilitatea de a fi folosite în această calitate persoane ce au perceput nemijlocit împrejurările comiterii faptei, fiind cunoscut faptul că, în cursul procesului penal o persoană nu poate cumula două calități procesuale.

1.5. Plecarea echipei de cercetare

Imediat după luarea măsurilor precedente, în cel mai scurt timp, se organizează plecarea echipei de cercetare la fața locului, deoarece șansa succesului acestei activități tactice se află în raport invers proporțional cu timpul scurs de la săvârșirea faptei până în momentul valorificării urmelor create în procesul săvârșirii infracțiuni respective.

2. MĂSURILE PREGĂTITOARE LUATE IMEDIAT DUPĂ SOSIREA LA FAȚA LOCULUI

Măsurile pregătitoare luate la fața locului au menirea de a completa pe cele de la sediul organului judiciar și pentru delimitarea activităților membrilor echipei de cercetare. Măsurile sunt luate de polițiștii care se deplasează la fața locului înaintea echipei de cercetare formată din organul de urmărire penală competent în cauză și din specialiști criminaliști. Aceștia sunt obligați să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză care nu este de competența lor și să ia măsurile ce se dovedesc absolut necesare.

Imediat după sosirea la fața locului și înainte de a începe examinarea propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri urgente. Aceste măsuri diferă de la caz la caz, în raport cu natura activității ilicite desfășurate, urmările acesteia și natura locului ce urmează a fi cercetat. Printre măsurile ce trebuie luate de urgență în organizarea și desfășurarea cărora șeful echipei are rol hotărâtor, se înscriu:

2.1. Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc

Obținerea de informații generale referitoare la faptă și la alte situații utile cercetării. Pentru organul judiciar, primele informații în această privință sunt deosebit de utile, atât pentru concretizarea unor activități tactice, cât și la elaborarea versiunilor. Obținerea acestor informații se va face în mod individual, prin discuții cu fiecare persoană în parte, fixându-se cele descoperite în agenda personală și prin intermediul înregistrării audio. Sursele de informare cu această ocazie sunt victimele infracțiunii, rudele acestora, martorii oculari și chiar organele de poliție sosite primele la locul faptei. Informațiile obținute cu acest prilej trebuie să vizeze stabilirea situației exacte de la fața locului, persoanele ce se aflau în locul respectiv, cele care au participat la acțiuni de salvare a victimelor. Organul judiciar competent a efectua cercetarea la fața locului va fi încunoștiințat în cazul în care măsurile de pază și conservare a urmelor au fost asigurate de un organ de poliție necompetent în materie. Competența de efectuare a cercetării la fața locului poate reveni fie unui alt organ de cercetare al poliției, fie procurorului. Încunoștiințarea trebuie să cuprindă referiri la natura infracțiunii săvârșite, la principalele aspecte ale comiterii acesteia, la situația victimei, la întinderea suprafeței pe care sunt dispuse urmele, astfel ca organul judiciar competent cu efectuarea cercetării să aibă posibilitatea să se orienteze asupra mijloacelor tehnico-științifice necesare și a specialiștilor ce urmează să fie convocați.

La locul faptei, dacă victima are nevoie de îngrijire medicală i se va acorda imediat sau dacă este cazul, va fi transportată la spital. Victima, înainte de a fi transportată la spital, dacă este în stare să răspundă, va fi întrebată despre semnalmentele infractorului, sau alte lucruri socotite importante în legătură cu cauza respectivă. Se va nota unde este condusă victima, cine o conduce și se va transmite personalului sanitar să se țină cont, să fie păstrate cu grijă hainele victimei, deoarece pot exista urme ce pot duce la soluționarea cauzei. Înainte de ridicarea victimei de pe locul unde a fost găsită se va contura cu creta locul exact ocupat de către victimă, indicându-se și poziția membrelor dacă acestea sunt îndepărtate de corp. Dacă la locul faptei au circulat și alte persoane până la sosirea organelor de pază precum și persoanele care au ajutat la transportarea victimelor sau la limitarea efectelor infracțiunii, tuturor li se vor lua impresiunile urmelor de mâini și de picioare, pentru a le putea diferenția de urmele infractorului.

Și pentru organele de poliție însărcinate cu paza se va aplica aceeași măsură sau chiar și organelor de urmărire penală, dacă se va socoti că este necesară această măsură.

2.2. Verificarea modului cum s-a acționat până la sosirea echipei de cercetare

În primul rând șeful echipei de cercetare va constata modul în care au fost realizate măsurile ce nu suferă amânare. Dacă activitatea infracțională a avut ca rezultat vătămarea integrității corporale sau sănătății uneia sau mai multor persoane, se va stabili dacă s-au acordat îngrijirile medicale corespunzătoare.

Se va verifica dacă în raport cu alte consecințe dăunătoare ale infracțiunii s-au luat măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente.

Șeful echipei de cercetare va aprecia dacă toate persoanele găsite la locul faptei își justifică prezența în zonă, luând măsuri de îndepărtare a curioșilor. La sosirea organelor de urmărire penală, organul de poliție însărcinat cu paza locului și cu luarea primelor măsuri, încunoștiințează despre toate activitățile pe care le-a îndeplinit.

2.3. Determinarea modificărilor care au survenit în aspectul inițial al locului faptei

Această activitate de verificare are drept scop stabilirea în detaliu a aspectului inițial al locului faptei, poziția urmelor și a mijloacelor materiale de probă, modificările ce au fost făcute, dacă ele au fost reclamate de cauze obiective (salvarea victimelor, înlăturarea unor consecințe grave), persoanele care le-au efectuat etc.

2.4. Delimitarea corectă a locului de cercetat

Fixarea locului de cercetat constituie cheia întregii activități. Fixarea limitelor locului de cercetat are drept scop să cuprindă în centrul atenției spațiul, locul, încăperea care reprezintă câmpul infracțiunii, pentru a asigura descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza. În delimitarea corectă a locului ce va fi cercetat, pe lângă constatările proprii, un rol deosebit îl au informațiile obținute de la lucrătorii ce au ajuns primii la fața locului, de la persoana vătămată, martorii oculari ori de la cei care au sesizat săvârșirea infracțiunii.

În cazul accidentelor de circulație prin care s-a produs moartea sau vătămarea integrității corporale sau sănătății uneia sau mai multor persoane, locul faptei cuprinde, după caz: locul impactului autovehicul-pieton, autovehicul-obiect fix de pe marginea drumului public, autovehicul- autovehicul, porțiunea de suprafață carosabilă pe care a fost târâtă victima, traseul parcurs de autovehicul din momentul impactului sau coliziunii până la oprire și locul unde a oprit conducătorul auto pentru a șterge urmele infracțiunii, existente pe autovehicul.

2.5. Organizarea măsurilor de pază a locului faptei

Asigurarea pazei locului faptei are un dublu scop. Ea vizează înlăturarea posibilității producerii unor modificări în aspectul locului unde s-a comis infracțiunea și în al doilea rând măsura urmărește menținerea ordinii pe toate durata desfășurării activității și asigurarea protecției personale a membrilor echipei.

În cadrul măsurilor de pază se vor da următoarele dispoziții:

se interzice accesul oricărei persoane la locul faptei înainte de sosirea organului care conduce cercetarea;

să se asigure păstrarea urmelor infracțiunii atât din locurile închise cât mai ales din locurile „deschise”, protejându-le față de condițiile atmosferice neprielnice și de așa numitul val al curioșilor ;

persoanele însărcinate cu paza locului să nu modifice poziția obiectelor și să nu distrugă urmele sau alte probe materiale de la locul faptei;

să se efectueze primele investigații în rândul persoanelor adunate la locul săvârșirii faptei în scopul identificării martorilor oculari, sau a celor care pot furniza date în legătură cu împrejurările sau cu identitatea infractorului.

Pentru asigurarea pazei se pot întreprinde diverse activități printre care: observarea atentă și filmarea exterioară a zonei cercetate care au menirea de a sesiza și fixa comportarea persoanelor din rândul curioșilor, intenția unora dintre aceștia de a pătrunde în zona cercetată pentru a distruge urme sau a sustrage obiecte.

2.6. Identificarea martorilor oculari, stabilirea persoanelor suspecte

Dacă identificarea nu s-a făcut până la sosirea echipei de cercetare, identificarea persoanelor ce au perceput nemijlocit împrejurările comiterii faptei sau anumite episoade ale acesteia, prezintă o importanță cu totul deosebită.

„Ascultarea acestei categorii de persoane se impune înainte de începerea examinărilor propriu-zise, pentru lămurirea urgentă a lucrurilor, cum ar fi :

locul și timpul săvârșirii faptei;

principalele aspecte legate de activitatea infracțională;

conduita făptuitorului (înaintea, în timpul și după comiterea faptei);

semnalmentele făptuitorului și caracteristicile ținutei sale vestimentare ;

acțiunile sau inacțiunile victimei;

condițiile care au favorizat săvârșirea infracțiunii;

alte persoane care cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat la cunoștință despre aceasta.”56

Ascultarea martorilor oculari are avantajul că furnizează echipei de cercetare, date de cea mai mare utilitate practică și, totodată, depozițiile acestora nu sunt viciate de diverși factori perturbatori.

2.7. Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei

Tactica criminalistică recomandă ca metoda concretă de cercetare să fie aleasă în raport cu natura faptei și a locului de cercetat, cu urmările și dispunerea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Cercetarea poate începe de la centru spre periferie sau invers, desfășurându-se prin apropierea treptată de la locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activității ilicite.

În cazul accidentelor de circulație practica judiciară recomandă ca cercetarea la fața locului să urmeze traseul victimă – autovehicul – periferie, în direcția de unde a venit autovehiculul ce a produs accidentul. În situația în care conducătorul auto a părăsit locul faptei, împreună cu autovehiculul implicat în accident, cercetarea trebuie extinsă pe direcția deplasării acestuia ori unde se presupune că s-a ascuns. La un accident de circulație se va fixa prin fotografie autovehiculul angajat în evenimentul rutier.

În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele metode de cercetare :

1. Metoda subiectivă care constă în aceea că echipa de cercetare procedează la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și mijloacelor de probă. Dacă prin aceasta se pot obține rapid date și indicii referitoare la făptuitor, ea are dezavantajul că nu permite o examinare sistematică și detaliată a întregului loc al faptei, cu toate consecințele negative ce decurg din aceasta;

2. Metoda obiectivă, respectiv căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine făcând abstracție de modul și succesiunea acțiunilor presupuse a fi fost desfășurate de făptuitor în câmpul infracțiunii. Metoda prezintă avantajul că permite o examinare de calitate, oferind posibilitatea descoperirii tuturor urmelor ce au legătură cu cauza;

3. Metoda combinată, adică folosirea pe parcursul cercetării atât a metodei subiective, cât și a celei obiective, trecându-se de la una la alta, în raport cu particularitățile cauzei și diferitele momente ale cercetării.

2.8. Alte măsuri pe care trebuie să le întreprindă echipa de cercetare imediat după sosirea la fața locului

Printre acestea se înscriu:

organizarea activității de culegere de informații, care trebuie să se desfășoare în paralel cu cercetarea la fața locului; în raport cu datele și indiciile obținute pot fi elaborate diferite versiuni care să orienteze activitatea echipei de cercetare și care să fie verificate cu prilejul examinării locului faptei ;

asigurarea reluării activității în părțile neafectate, reluarea traficului rutier pe trasee deviate sau normale;

asigurarea locurilor instalațiilor și documentelor ce prezintă importanță pentru cauză (stații de comandă și control, ateliere, aparate, registre, evidențe);

luarea măsurilor pentru înlăturarea altor pericole iminente care să asigure efectuarea cercetării la fața locului într-un climat de protecție pentru membrii echipei. În cazul catastrofelor rutiere, navale, aeriene, incendiilor, organele de urmărire penală vor sprijini la început grupele de intervenție. Majoritatea acestor activități vor crea anumite dificultăți cercetării la fața locului prin modificările pe care le produc în mod firesc, dar nu poate fi avută în vedere nici o altă alternativă. Organele judiciare prezente primele la fața locului au datoria de a reține, de a fixa cât mai multe aspecte care să servească la stabilirea situației inițiale;

aducerea la cunoștință tuturor membrilor echipei a rezultatelor primelor măsuri întreprinse și orientarea cercetării la fața locului în raport cu datele obținute;

verificarea mijloacelor tehnice din dotarea echipei și, după caz, luarea măsurilor de completare a acestora;

stabilirea modalităților de legătură între membrii echipei și a schimbului de informații;

asigurarea folosirii judicioase a efectivelor și a cooperării cu alte organe;

asigurarea prezenței martorilor asistenți și, atunci când situația o impune, a reprezentanților unității unde s-a săvârșit infracțiunea, ori în raport cu situația concretă, a apărătorului, interpretului etc.

fixarea tuturor împrejurărilor care se pot modifica sau dispare: poziția și starea ușilor, ferestrelor, perdelelor; prezența unor mirosuri deosebite, starea în care era lumina (aprinsă sau stinsă), poziția telefonului. În funcție de situația concretă, organului de urmărire penală îi revine o sarcină dificilă, în sensul că va fi obligat să rețină o multitudine de împrejurări, unele dintre ele cu caracter trecător. Cele mai semnificative aspecte de reținut sunt: ora exactă a sosirii organului de cercetare penală și funcționarea unor obiecte casnice. Se mai poate adăuga ora indicată de ceasul aflat la locul faptei ori la mâna victimei, starea timpului, caracterul mirosului (de țigări, gaz, mâncare, substanțe toxice sau explozive).

CAPITOLUL V

MODUL DE EFECTUARE A CERCETĂRII

LA FAȚA LOCULUI

1. EFECTUAREA CERCETĂRII PROPRIU-ZISE LA FAȚA LOCULUI

„Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, prudență, eforturi și chiar sacrificii pentru realizarea scopului pe care îl urmărește.”57 Constituindu-se într-o activitate laborioasă, cercetarea la fața locului solicită intens atenția celor care o efectuează. Fără a exclude factorii perturbatori ai atenției (mediul ambiental, instalarea oboselii, scăderea interesului) este necesar ca aceasta să fie distribuită în mod egal pe toată durata executării activității. Cercetarea locului săvârșirii faptei face parte din activitățile inițiale de anchetă pornite imediat ce s-a aflat de săvârșirea unei infracțiuni. Sunt cazuri în care cercetarea locului faptei se face cu o anumită întârziere, fie că infracțiunea a rămas un timp nedescoperită, fie că nu s-a cunoscut de la început care este într-adevăr locul principal al săvârșirii faptei.

Reușita cercetării la fața locului presupune, alături de o pregătire atentă și conștiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, încât să se ajungă la scopul propus.

Principalele elemente tactice de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt următoarele: urgența, caracterul complet și detaliat al cercetării, relevarea și fixarea integrală prin folosirea mijloacelor tehnico-științifice criminalistice a tuturor aspectelor și mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului, conducerea și organizarea eficientă a activității echipei de cercetare.

Indiferent de condițiile în care se desfășoară, de tabloul inițial unde s-a consumat evenimentul, în efectuarea acestei activități nu trebuie să se pornească de la idei preconcepute. Nu trebuie omis nici un moment, faptul că absolut toate versiunile posibile elaborate în cauză nu au nici o valoare, atât timp cât nu au fost verificate și confirmate de rezultatul activităților întreprinse în cauză.

Numai în acest mod se creează premiza obținerii probelor utile cauzei, a realizării unei concordanțe rapide între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realitate.

Regulile tactice ale cercetării la fața locului sunt :

a) Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență

Cercetarea la fața locului trebuie făcută cât mai urgent posibil, orice întârziere aducând după sine riscul distrugerii unei părți din urmele infracțiunii sau schimbarea poziției relative a unor obiecte importante pentru cunoașterea infracțiunii cercetate. Cercetarea la fața locului trebuie să fie făcută cu maximă urgență, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Această cerința este obligatorie cel puțin sub două aspecte :

1. Prin scurgerea timpului, există pericolul modificării locului faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate numai de acțiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci și de acțiunea unor factori neutri, cum sunt condițiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, precum și intervenția unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat;

2. Prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude, chiar, surprinderea autorului la locul infracțiunii.

Urgența cercetării la fața locului este o reflectare a principiului operativității aplicat la întregul proces penal, dar și la activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

În cercetarea unui omor, întârzierea cercetării poate aduce după sine distrugerea urmelor principale ca: dispariția petelor de sânge, a obiectului folosit sau a unor obiecte aparținând infractorului și prin care ar fi putut fi identificat. Cercetările locului faptei efectuate noaptea se continuă și a doua zi, chiar dacă s-a dispus de lumină suficientă, pentru a nu se neglija descoperirea vreunei victime.

b) Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat

Investigațiile la fața locului trebuie efectuate în mod complet și detaliat. Această cerință reclamă din partea organului judiciar obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. Necesitatea de a se acorda atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, fără a insista asupra amănuntelor care, în mod evident, nu au legătură cu fapta. Dacă legătura unui amănunt cu fapta este incertă, va trebui să i se acorde aceeași importanță ca și celorlalte aspecte ce privesc în mod evident infracțiunea.

Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv ale neconcordanței dintre starea locului faptei și fapta, ori împrejurările ca atare, este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

Începând cercetarea la fața locului, organul judiciar trebuie să abandoneze orice idee preconcepută, să se abțină de a da faptei o calificare sau alta călăuzit de prima impresie, de aspectul aparent al lucrurilor. Obiectivitatea care trebuie să călăuzească activitatea organului judiciar înseamnă limitarea la faptă, constatarea tuturor situațiilor real existente la fața locului.

Caracterul complet al cercetării presupune extinderea acestei activități asupra acelor limite teritoriale legate, într-un fel sau altul, de infracțiunea săvârșită și totodată continuarea acestei activități chiar și atunci când într-un spațiu incipient au fost descoperite urme și mijloace materiale de probă ce ar dovedi în suficientă măsură fapta săvârșită și vinovăția făptuitorului.

c) Fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării

Fixarea integrală, obiectivă a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului este o cerință importantă în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.

Potrivit prevederilor art.131 din Codul de procedură penală, după efectuarea de cercetări la fața locului, se încheie un proces verbal care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. Este descris amănunțit și cu precizie situația locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor examinate și a celor ridicate în vederea cercetării, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă.

Mențiunile cuprinse în procesul verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării și, folosindu-se formulări clare, precise, concise din care să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului precum și evitându-se expresiile ambigue sau echivoce de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări.

Pe lângă claritate, precizie și concizie este necesară folosirea unei terminologii conforme cu Dreptul Procesual Penal, demne și riguroase potrivit specificului cercetării. Mențiunile se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării, iar nu la aspecte inexistente în acel moment. Nu e permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziției unor obiecte, a cadavrului etc. Aceste aspecte sunt consemnate separat, urmând ca restabilirea situației inițiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declarației martorilor, învinuitului, victimei ca și prin procedee probatorii de genul reconstituirii.

Fixarea rezultatelor cercetării se face prin executarea de schițe, fotografii, filmare, etc., mijloace care sunt menite să asigure evidența probatorie și să confere un plus de obiectivitate cercetărilor la fața locului.

d) Cercetarea la fața locului trebuie efectuată minuțios

Cerința examinării cât mai detaliate a locului săvârșirii infracțiunii este consecința faptului că organul judiciar nu cunoaște dinainte care este importanța urmelor și mijloacelor materiale de probă aflate la locul faptei. Această distincție nu poate fi făcută decât ulterior, după examinarea probelor și stabilirea legăturii acestora cu fapta și persoana bănuită.

Având în vedere că uneori anchetatorul constată în cadrul cercetării o mare diversitate de urme și mijloace materiale de probă, se impune ca la fața locului să opereze totuși o selecție. Sfera faptelor și împrejurărilor de fapt ce urmează a fi cercetate se determină în urma precizării raporturilor în care se pot afla urmele și mijloacele materiale de probă cu infracțiunea săvârșită, precum și cu făptuitorul.

În cazul unui accident de circulație care a avut loc în prezența unui număr mare de martori, unde făptuitorul și mijlocul de transport au rămas la fața locului, va fi inutil să se cerceteze urmele de mâini, de picioare sau alte urme irelevante pentru cauză.

Este preferabil să se fixeze mai multe urme despre care ulterior probabil se va stabili că nu au legătură cu fapta decât să se neglijeze unele detalii a căror legătură cu fapta este incertă în momentul efectuării, dar care ulterior pot deveni necesare anchetei.

e) Cercetarea locului trebuie să se facă în mod organizat după un anumit plan ca diferitele acțiuni să se stânjenească reciproc

Organul de urmărire penală își va schița un început de plan ținând seama de extinderea locului faptei, de primele versiuni ce se desprind din cele relatate de martori, de natura dominantă a urmelor ce pot fi ridicate. Se vor lua informații dacă la locul faptei s-au produs modificări, precizându-se în ce constau ele, de către cine și în ce scop au fost făcute. Organizarea cercetării locului faptei va parcurge două faze desfășurându-se de la general la particular de la cercetarea în ansamblu a locului spre cercetarea cât mai detaliată a obiectelor.

Dacă locul faptei este un loc deschis înainte de a se porni la cercetarea propriu-zisă se va face înconjurul lui pentru a-i aprecia dimensiunile și caracteristicile. Organul judiciar trebuie să precizeze limitele teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea.

Odată stabilită întinderea locului faptei se va preciza punctul de începere și sensul, direcția de efectuare a cercetării. Începerea cercetării dintr-un loc sau altul depinde de întinderea și configurația terenului, de caracterul și numărul urmelor și mijloacelor materiale de probă, de natura faptei săvârșite.

Atunci când se presupune că urmele și mijloacele materiale de probă pot fi descoperite numai într-o anumită direcție, cercetării i se imprimă un sens liniar (exemplu în cazul unui accident rutier în care șoferul a părăsit locul faptei).

f) Cercetarea în echipă

Conducerea și organizarea eficientă a activității de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Importanța acestei reguli este cu atât mai mare cu cât cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanții mai multor organe judiciare, constituiți într-o echipă.

Cercetarea în echipă presupune, în primul rând o conducere unică.

Exemplu: în ipoteza cercetării la fața locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror, ofițeri de poliție din formalitățile de criminalistică și judiciare precum și din medicul legist. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului.

Conducerea unitară este determinată de importanța pe care o reprezintă cercetarea la fața locului, în special de caracterul particular, propriu al cercetării în echipă. Cercetarea presupune, pe lângă respectarea regulilor tactice criminalistice și conformarea cu anumite exigențe, cum sunt:

– conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile între membrii echipei de cercetare sau investigație;

– informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obținute. Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membri echipei că activitatea sa este mai importantă și că , numai prin aportul său, cazul poate fi rezolvat.

Organizarea activității este privită sub dublu aspect

Mai întâi, fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral și cât mai operativ posibil. În al doilea rând, organizarea impune desfășurarea activităților de cercetare într-o ordine stabilită, într-o succesiune firească, anume :

– orientarea în zona în care se află situat locul faptei;

– determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei;

– căutarea, descoperire și ridicarea urmelor sau a probelor materiale;

– fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

Succesiunea acestor activități trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că între activitățile menționate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere. Organizarea eficientă impune și luarea unor măsuri de ordine la fața locului. Acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv membrii echipei și chiar superiorii acestora care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să dea anumite indicații, cu toate că nu întotdeauna sunt specialiști în domeniu.

Este important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsați să acționeze în liniște, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar și mai ales oportun.

Reprezentanții presei sau televiziunii pot să asiste la cercetare în aceleași condiții. Față de aceștia, magistratul și membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă sunt excesiv de curioși, furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza inițială a anchetei, fără să influențeze negativ soluția investigației ori a trezi anumite ecouri în opinia publică, prin examinări, afirmații necorespunzătoare realității sau care pur și simplu, să servească făptuitorilor.

În organizarea activității șeful echipei de cercetare va trebui să aibă în vedere și aplicarea altor reguli tactice specifice cercetării ca atare:

– limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar;

– fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei și în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale și de probă descoperite, a altor obiecte ce urmează să fie ridicate și transportate la laboratoarele de specialitate.

2. ETAPELE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Pe plan teoretic cercetarea la fața locului parcurge două faze: statică și dinamică. Această distincție între cele două faze ale cercetării are un caracter convențional, în sensul că nu trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu diversitatea și multitudinea situațiilor legate de împrejurările comiterii faptei, pot apare cazuri când unele activități din faza statică se execută în faza dinamică și invers.

Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia caracterul convențional al distincției dintre faza statică și faza dinamică a cercetării la fața locului, reliefându-se faptul că acestea se pot întrepătrunde în raport cu specificul și particularitățile locului de cercetat. Unii autori consideră că această împărțire deși convențională este de natură să asigure un caracter sistematic cercetării locului săvârșirii infracțiunii. Alții, admițând convenționalitatea delimitării, concluzionează că, în unele situații, când se impune examinarea cadavrului ori a mijlocului de transport ce a provocat moartea unei persoane, este posibil ca cercetarea la fața locului să debuteze cu faza dinamică. În timp ce activitatea criminalistică desfășurată de faza statică se limitează doar la constatarea stării de fapt a urmelor și mijloacelor materiale de probă – fără atingerea ori schimbarea poziției acestora – în faza dinamică se procedează la examinarea detaliată și în mișcare a fiecărei urme și mijloc de probă descoperit. În perioada inițială a cercetării la fața locului aceste două faze sunt distincte și începe întotdeauna cu faza statică care presupune unele activități specifice, faza a două fiind o continuare necesară care permite examinarea multilaterală a mijloacelor materiale de probă și a urmelor în individualitatea lor și în contextul oferit de ambianta locului faptei.

Este posibil ca în a doua fază a cercetării la fața locului echipa să efectueze unele activități specifice primei faze, acestea datorându-se fie delimitării incorecte a locului de cercetat, în general în spațiile deschise, ca urmare a unor scăpări ale primei faze.

2.1. Faza statică a cercetării la fața locului58

Prima etapă este numită faza statică a cercetării sau stadiu cercetării generale, interesează aspectul de ansamblu al locului săvârșirii faptei. Această fază privește pozițiile relative ale diferitelor urme și obiecte, căile de acces. În această fază se măsoară distanțele dintre diferitele obiecte ale infracțiunii, între diferitele urme ale acesteia, se execută fotografiile schiță, se fotografiază obiectele principale de la locul faptei și se fac măsurători fotografice tridimensionale.

Măsurarea distanțelor dintre obiectele și urmele infracțiunii, pentru poziția exactă a fiecăreia, se face prin raportare la cel puțin două puncte fixe din planul obiectului cercetat. În această fază, organul de urmărire penală nu modifică nimic din aspectul inițial al locului săvârșirii faptei. Se vor nota în carnet aspectele generale și observațiile, precum și forma și poziția obiectelor și a urmelor întâlnite în cursul cercetărilor.

În faza statică a cercetării la fața locului în cazul accidentelor de trafic rutier se procedează la examinarea și fixarea aspectului de ansamblu a locului accidentului, la stabilirea poziției și a raportului de distanță dintre vehicule, dintre victimă și vehicul, dintre acesta și urmele descoperite. Prin examinarea și întreprinderea urmelor descoperite la locul accidentului este posibil să se rezolve mai multe probleme. Acesta probleme sunt:

stabilirea tipului de vehicul;

determinarea direcției de deplasare;

stabilirea vitezei de circulație.

Stabilirea tipului de vehicul este posibilă prin studierea caracteristicilor constructive reflectate în urme (ampatament, ecartament, desen antiderapant). Stabilirea tipului de vehicul este posibilă prin determinarea mai multor parametri reflectați de urme. O identificare generică se face pe baza măsurării ecartamentului sau lățimii dintre roțile din spate ale vehiculului, măsurare efectuată între centrul celor două urme paralele. Măsurarea se poate practica și pentru roțile din față însă aceasta este posibilă cu exactitate numai în ipoteza în care vehiculul a virat. Elementele de identificare prezintă și forma desenului antiderapant, lățimea bandajului roții și diametrul roții, ultimul element posibil de stabilit prin măsura dintre două puncte caracteristice care se repetă în urmă. În mai multe cazuri este posibilă individualizarea lor prin elemente specifice de uzură, ca și prin prezența corpurilor străine în nervuri.

Alte urme care servesc la determinarea tipului vehiculului pot fi întâlnite pe corpul victimei sau pe obiectul lovit. Se mai pot adăuga urmele de vopsea și resturile de metal, cioburile de sticlă provenite din faruri, parbrize, lămpi de semnalizare, bucăți de lemn, obiecte desprinse sau căzute din caroserie, diverse scurgeri de lichide. Determinarea direcției de deplasare se face pe baza urmelor statice (de adâncime sau de suprafață) ale desenului antiderapant, ca și după forma picăturilor de ulei, a stropilor de apă sau noroi aruncați în timpul mersului, urmele acestora având o formă alungită, cu partea ascuțită în direcția de mers.

Direcția se mai poate determina și după forma urmelor de frânare, după gradul de imprimare al acestora, mai pronunțat în sensul de mers, după unghiul de culcare a vegetației, inclusiv după cum a fost mișcat materialul cu care este acoperit drumul, de către bandajul roții, de șenile etc.

Stabilirea vitezei de circulație este posibilă prin măsurarea lungimii urmei de frânare, ea fiind direct proporțională cu viteza vehiculului, dar și în raport cu alți factori. Pentru determinarea vitezei de rulare se recurge la mai multe formule matematice, în care sunt incluse diverse elemente cum sunt: distanța de frânare, coeficienții de eficacitate a frânei și de aderență a roților, durata întârzierilor fiziologice.

Lungimea urmei de frânare depinde și de gradul de aderență a anvelopelor la suprafața drumului, determinat de uzura pneurilor, de starea drumului (uscat, umed, acoperit de mâzgă, pete, de polei) și de eficiența frânelor. În cazul vehiculelor cu tălpi metalice pot fi întâlnite urme statice, cele mai valoroase pentru identificare fiind cele de adâncime, cum ar fi staționarea mai mult într-un loc a vehiculului pe teren moale.

În cadrul cercetărilor se va urmări să se stabilească împrejurările în care a avut loc accidentul de circulație:

identificarea mașinilor, a conducătorilor auto și a victimelor;

stabilirea direcției vehiculelor angajate în accident: înainte, în timpul și după acesta;

stabilirea vitezei vehiculelor după urmele de frânare;

stabilirea locului coliziunilor vehiculelor și al lovirii victimei;

avariile produse vehiculelor sau altor obiecte;

stabilirea timpului când s-a produs accidentul și care au fost condițiile atmosferice;

stabilirea caracteristicilor drumului, învelișului acestuia;

starea de funcționare a vehiculului înainte de accident;

stabilirea persoanelor care au fost martori oculari ai accidentului.

În cadrul cercetării locului accidentului se vor face diferite măsurători: a distanței dintre locul unde s-au tamponat vehiculele sau a fost lovită victima și locul unde s-au oprit vehiculele sau până unde a fost proiectată sau târâtă victima; distanțele până în anumite repere fixe ca: marginile părții carosabile, borne kilometrice, stâlpi, copaci etc.

Tot în cadrul cercetării locului accidentului de circulație se vor fotografia vehicule angajate în accident, victima și urmele formate prin reproducerea construcției exterioare a roților sau a vehiculului, precum și urmele formate din resturi materiale ca; vopsea, cioburi de sticlă, pete de sânge, etc.

În cadrul cercetării accidentului de circulație se va face și o verificare tehnică, pentru a se stabili dacă a funcționat normal: sistemul de direcție, sistemul de frânare și sistemul de iluminat semnalizare ș.a.

La sistemul de direcție este controlat jocul volanului și se stabilește defecțiunea și cauza acesteia, la sistemul de frânare se verifică dacă parametri funcționali sunt în plaja normală de valori, la sistemul de iluminat se controlează dacă funcționează cele două faze ale farurilor, existența și funcționarea semnalizatoarelor electrice. Pentru a asigura aprecierea cât mai obiectivă a vitezei unui vehicul înainte de angajarea sa în accident, se va folosi o anumită formulă de calcul bazată pe lungimea urmei de frânare. Lungimea urmei de frânare este determinată de mai mulți factori cum sunt: viteza de deplasare a autovehiculului, felul și aderența șoselei, declivitatea acesteia, starea de uzură a pneurilor, greutatea și încărcătura vehiculului etc. și formula de calculare a lungimii urmei de frânare va trebui să cuprindă toți acești parametrii.

Cercetarea accidentelor de circulație se poate desfășura în două variante după cum vehiculele angajate în accident au rămas la locul accidentului sau au părăsit acest loc.

În cazul părăsirii locului accidentului de către un vehicul se vor lua informații despre vehicul de la martorii oculari ai accidentului (dacă există) insistându-se asupra tipului de mașină, a mărcii, a culorii și eventual asupra numărului de înmatriculare, a localității sau județului. În lipsa martorilor oculari sau în completarea datelor furnizate de către aceștia se vor ridica urmele lăsate de vehicul, resturile de vopsea, așchiile de lemn, cioburile de sticlă și se vor anunța posturile de poliție, atelierele de reparații și garajele în legătură cu tipul de vehicul și urmele presupuse că s-au format în urma accidentului.

2.2. Faza dinamică a cercetării la fața locului59

Faza dinamică a cercetării la față locului începe după epuizarea activităților specifice primei faze și se caracterizează în raport cu aceasta prin examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiuni, echipa având posibilitatea mișcării obitelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare. Aceasta nu reprezintă o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice ci este o continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activități diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe.

Faza dinamică este cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor. În această etapă se procedează la examinarea amănunțită a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea pozițiilor.

Registrul diversificat de activități presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complet, sistematic și atent pentru identificarea tuturor urmelor create de făptuitori, dar și pentru determinarea relațiilor logice ce există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza. Apare deci ca o necesitate pentru echipa de cercetare de a nu se limita numai la constatările făcute în prima fază, să se îmbogățească zestrea acestora pentru ca în final să poată susține cu probe concludente soluția ce o propune instanței de judecată.

Cercetarea la fața locului în faza dinamică constă în examinarea complexă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloacele tehnice, precum și priceperile și deprinderile membrilor săi pentru a releva, ambala și ridica toate urmele existente în locul faptei. Fiecare urmă va fi fotografiată, descrisă sub aspectul naturii, culorii, formei, mirosului și în raport cu obiectul purtător se stabilesc modalitățile și tehnicile de ridicare. O parte din urme se pot fixa și ridica prin fotografiere cu etalon la mărime naturală, altele cu ajutorul materialelor adezive tip folio, iar cele aflate pe obiecte ce pot fi transportate, care necesită tehnici de prelucrare în laborator, vor fi ridicate împreună cu suporturile pe care se găsesc. S-a confirmat că cercetarea la fața locului nu este o inventariere a urmelor și a obiectelor care se găsesc în ambianța locului examinat, echipa având căderea să determine ce și unde să caute. Și în această fază, șeful echipei continuă versiunile cu privire la numărul, instrumentele folosite, căile de acces și obiectele întâlnite, urmele și locurile unde acestea au fost create, împrejurările negative. El continuă elaborarea în plan mintal, funcție de rezultatele cercetării, a strategiei după care s-a condus autorul în săvârșirea faptei.

Trebuie acordată o atenție deosebită examinării locului unde s-a consumat episodul principal al faptei, pentru că aici pot rămâne o multitudine de urme.

Examinarea cadavrului oferă multiple posibilități de descoperire a urmelor infracțiunii. Această operațiune o execută medicul legist la fața locului care descrie tabloul lezional și obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor, examinarea și garderoba cadavrului care se face fie la locul faptei, fie într-un laborator unde posibilitățile tehnice sunt mai bune și permit evidențierea microurmelor.

O atenție deosebită trebuie acordată descoperirii, fixării, ridicării urmelor infracțiunii, potrivit tipului și naturii acestora, în această categorie incluzând și mijloacele materiale de probă. Referitor la modul de ridicare a urmelor sau obiectelor corp detalict, la ambalarea lor în vederea transportării la laboratoare de specialitate, se impune respectarea cu strictețe a regulilor tehnice criminalistice de protejare corespunzătoare a acestora, de etichetare și sigilare a cotelor.

În faza cercetării dinamice se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile fotografice bidimensionale, se definitivează schița locului faptei și se începe redactarea procesului verbal. Se fac investigații pentru obținerea de date cât mai complete, încă din această fază, în legătură cu victima, cu locul în care s-a săvârșit infracțiunea cu posibilii făptuitori, organul judiciar evitând însă orice fel de comentarii cu privire la aspectele cunoscute.

Se iau primele declarații martorilor și victimei, dacă mai este la fața locului, inclusiv persoanele suspecte. Declarațiile vor fi luate separat, fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influența persoanele ascultate într-un anumit mod, deci respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este recomandabil ca declarațiile să fie înregistrate pe bandă audio.

În ipoteza în care la fața locului s-au făcut și înregistrări videomagnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reușită.

Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clarifice așa-numitele împrejurări negative, determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și eventualul presupus că s-ar fi produs, din absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar trebui să existe la fața locului.

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument în plus pentru examinarea amănunțită a fiecărei porțiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme nu își găsesc o justificare imediată. În multe cazuri, împrejurările negative relevă intenția autorilor unor infracțiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur și simplu, de a derula cercetările.

Constatarea împrejurărilor negative sugerează posibilitatea simulării cu scopul de a induce în eroare organul judiciar în ceea ce privește natura reală a faptei.

O altă problemă în cadrul cercetării locului faptei o constituie lămurirea așa numitelor împrejurări negative, care constau în lipsa de concordanță între anumite urme descoperite și obiectul sau împrejurările ce se presupune că le-au creat.

În final în această fază se va întocmi procesul verbal și desenul schiță al planului locului faptei care, împreună cu fotografiile executate în cele două faze, constituie mijloacele de fixare a rezultatelor obținute în cele două faze.

3. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

La cercetarea locului faptei în cazul accidentelor de circulație, interferența dintre faza statică și faza dinamică este vizibilă, activitățile specifice fiecărei faze desfășurându-se, de foarte multe ori, concomitent.

În activitatea organelor judiciare se pot întâlni următoarele situații:

conducătorul auto și autovehiculul angajat în accident au rămas la fața locului;

conducătorul auto a părăsit locul accidentului, abandonând autovehiculul, fie în locul impactului sau coliziunii, fie în imediata apropiere;

atât conducătorul auto, cât și autovehiculul implicat în evenimentul rutier au părăsit locul faptei.

În raport cu situația concretă existentă la fața locului, cu metodele stabile pentru cercetare și ordinea desfășurării acesteia, în alegerea locului de unde va începe examinarea trebuie să se țină cont de natura și urmările accidentului, intensitatea traficului rutier, condițiile meteorologice. În cazul accidentelor soldate cu moartea sau vătămarea integrității corporale cercetarea trebuie să aibă ca punct de plecare victima, extinzându-se apoi la autovehiculul implicat și continuând spre periferie, cu accent pe examinarea traseului parcurs, atât înainte cât și după impact.60

Cu ocazia cercetării la fața locului pot fi descoperite diferite urme. Pentru a stabili dinamica accidentului este necesar să se caute, descopere, releve, fixeze, ridice și să se interpreteze urmele lăsate pe partea carosabilă, pe autovehicul sau pe alte obiecte aflate la fața locului.

În faza dinamică se caută, se evidențiază și se ridică urmele create și descoperite la locul faptei. Desfășurarea cercetării, de la centru spre periferie sau invers, se alege în funcție de particularitățile locului și accidentul respectiv. Urmele mai des întâlnite în accidentele de circulație sunt cele lăsate de roțile autovehiculelor, de sânge, cioburi rezultate din spargerea geamurilor.

Față de locul unde s-a produs accidentul și de mecanismul acestuia, urmele pot fi descoperite, atât înainte de punctul de impact, cât și după acesta, iar uneori numai după impact. Dacă aceste urme apar numai înaintea locului de impact, ele se constituie în așa-numitele „împrejurări negative” ce trebuie clarificate pe parcursul cercetării prin alte metode.

Lucrurile aparținând victimei (geantă, sacoșă, pălărie, umbrelă, pantofi) pot fi dispuse după locul impactului, pe direcția de deplasare a autovehiculului ori în apropierea acestuia, dacă au fost purtate de partea frontală a autovehiculului.

La locul accidentului pot apare următoarele categorii de urme:

a) urme existente pe corpul și garderoba victimei;

b) urme create de pneurile autovehiculelor pe suprafața carosabilă;

c) urme provenite din desprinderea unor părți componente ale autovehiculelor ori lăsate de obiectele căzute din acestea;

d) urme lichide provenite de la autovehicule sau din autovehicule;

e) urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părți ale autovehiculelor implicate în accident sau între autovehicule și alte obiecte;

f) alte categorii de urme (biologice, textile, digito-palmare, urme de sol, etc).

a) Urme existente pe corpul și garderoba victimei

Pe corpul, hainele și îmbrăcămintea victimei rămân multiple urme, rezultat al accidentului. Descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea acestora oferă posibilitatea stabilirii mecanismului producerii accidentului, autovehiculul implicat, timpul survenirii morții ș.a. Un autovehicul în mișcare poate lovi victima, producând leziuni la cap, torace, abdomen sau membre. Lovirea corpului se asociază cu târârea victimei pe partea carosabilă sau cu izbirea corpului de obiecte învecinate.

Lovirea reprezentând primul contact dintre autovehicul și victimă se va găsi pe o singură parte a corpului și se caracterizează prin scurgeri sanguine abundente sub formă de echimoze, hematoame sau revărsări sanguine în cavitățile lovite.

Leziunile de târâre sau de izbire pot îmbrăca fie forme mai ușoare (echimoze, hematoame), fie forme mai grave, de tipul fracturilor craniene.

În cazul în care victima este târâtă pe distanțe mai lungi, pe corpul acesteia se pot găsi leziuni multiple, complexe: zgârieturi sub formă de benzi pe partea târâtă, numeroase echimoze și plăgi contuze.

De foarte multe ori, lovirea este asociată cu proiectarea victimei, așa încât cadavrul este găsit la distanțe destul de mari de autovehicul, iar leziunile – prin aspectul lor – se vor apropia de cele cauzate de căderile de la înălțime. Dacă victima a fost călcată cu una sau mai multe roți, cadavrul va prezenta leziuni grave de zdrobire și strivire a țesuturilor.

După ce s-a fixat prin fotografie poziția cadavrului față de autovehicul și obiectele înconjurătoare, se trece la examinarea detaliată a tuturor leziunilor existente pe corp, insistându-se pe descrierea formei, mărimii, aspectului și amplasărilor. La examinarea victimei trebuie acordată atenție „împrejurărilor negative”. O astfel de împrejurare ar putea consta în lipsa sângelui la fața locului, deși victima prezintă multiple leziuni, situație ce impune elaborarea versiunii omorului disimulat în accident de circulație.

Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunțită a îmbrăcămintei pentru descoperirea: urmelor de natură biologică, noroi, vopsea, fragmente de sticlă, particule de sol, imprimării desenului antiderapant al anvelopei, urma de târâre sau ale diferitelor părți a autovehiculului.

Fixarea locului și modului de repartizare a urmelor pe corpul și garderoba victimei oferă date cu privire la poziția acesteia față de sensul de mers al autovehiculului care a accidentat-o. Dacă roțile au trecut peste victimă, direcția de deplasare a autovehiculului poate fi stabilită după felul în care sunt șifonate, boțite așezate cutele hainelor unele peste altele.

Examinarea urmelor de târâre poate duce, atât la determinarea poziției și modului în care s-au deplasat victima și autovehiculul cât și a locului unde a fost lovită, locul agățării cu îmbrăcămintea de părțile proeminente ale autovehiculului, a locului abandonării sau a celui unde a rămas după târâre.

Toate obiectele, înscrisurile sau valorile găsite asupra victimei trebuie descrise, cu evidențierea caracteristicilor individuale, și ridicate, despre acestea făcându-se mențiune în procesul verbal.

b) Urme create de pneurile autovehiculelor pe suprafața carosabilă

Aceste urme apar în timpul frânării, dar și în procesul de rulare când drumul este acoperit cu noroi, zăpadă etc. și furnizează date privitoare la direcția de deplasare a autovehiculelor, intensitatea eforturilor de frânare, starea tehnică a frânelor etc. Asemenea urme nu apar, în timpul rulării, pe suprafețe tari și curate, ci numai în cazul frânărilor violente, la derapaje și demaraje bruște, precum și la virajele strânse, efectuate la viteze mari sau viraje bruște.

Urmele lăsate de pneuri prin frânare permit să se aprecieze cum s-a acționat asupra pedalei de frânare (brusc, continuu, cu intermitență), intensitatea frânării, dar mai ales, viteza inițială de deplasare.

Suprafața antiderapantă a roților se deosebește foarte mult, ca desen, lățime, de la un gen de autovehicul la altul. Caracteristicile individuale ale pneurilor pot consta din uzura parțială sau totală a desenului antiderapant, uzura laterală, datorită unghiului de blocaj defectuos reglat.

La fața locului se găsesc urmele lăsate de suprafețele de contact ale pneurilor roților din spate, cele din față fiind acoperite total sau parțial de acestea datorită mișcării spre înainte a autovehiculului.

În raport cu situația concretă de la fața locului, organele de urmărire penală trebuie să țină cont și de alte aspecte. Uneori, din cauza frânării bruște, roțile autovehiculului se blochează pe toate distanța de frânare sau pe o porțiune din ea, determinând patinarea în direcția de mers. Din această cauză pe suprafața carosabilă se vor forma urme bine conturate și clare, cu exces de particule de cauciuc pe margine.

Acest lucru trebuie reținut deoarece la calcularea vitezei se va aplica coeficientul de aderență, la limita inferioară a valorii sale. Pe spațiile de frânare mari, urmele nu au aspectul unor linii duble pe toată lungimea, ci se repetă de două sau mai multe ori, în funcție de numărul de acționări ale pedalei de frână până la blocare, pe distanța parcursă cu roțile blocate, coeficientul de aderență atingând valoare minimă.

Dacă accidentul s-a produs în curbă, pe un drum cu aderență scăzută, iar autovehiculul nu avea instalația de frânare reglată uniform pe toate roțile, frânarea bruscă explică deraparea acestuia.

În acest caz urmele de derapare trebuie analizate în raport cu urmele de frânare inițiale, iar dacă acestea nu există ori s-a creat o pauză între ele vor fi apreciate în funcție de ecartamentul și ampatamentul autovehiculului pentru a se stabili începutul și sfârșitul fiecărei urme.

Urmele de demarare lăsate de pneuri la pornirea de pe loc, cu accelerații foarte mari furnizează date privitoare la poziția inițială a autovehiculului la pornire. Astfel de urme sunt în general scurte, circa 1-2 metri, mai pronunțate pe prima porțiune și mai estompate către final.

c) Urme provenite din desprinderea unor părți componenete ale autovehiculelor ori lăsate de obiecte cauzate din acestea.

În momentul impactului sau frânării violente pe partea carosabilă ori pe lateralele drumului public pot rămâne atât resturi de încărcătură cât și resturi din garniturile sau racordurile de cauciuc, ornamente sau accesorii. Aceste urme pot furniza date privind direcția de mers, locul producerii impactului, viteza de deplasare a autovehiculului ș.a.

Ele contribuie substanțial la identificarea autovehiculului implicat în accident, când acesta a părăsit locul faptei și a făptuitorului.

d) Urme de lichide provenite de la autovehicule sau din autovehicule

Urme de ulei, vaselină, benzină etc. apar fie datorită avariilor produse în momentul coliziunii la instalațiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al unei defecțiuni anterioare a impactului.

Examinând cu atenție aceste urme, organele de urmărire penală pot trage concluzii referitoare la direcția de deplasare a autovehiculului, integritatea instalației de frânare (dacă frânele sunt acționate hidraulic), locul producerii impactului. Urmele de ulei, provenite de la instalația de ungere, se păstrează un timp mai îndelungat pe suprafața părții carosabile. Uneori, la locul accidentului, lichidele se pot prezenta și sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să se precizeze locul unde s-a oprit autovehiculul după impact și să se reconstituie parcursul acestuia.

Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei, sub formă de scurgeri, pete, stropi etc. pot contribui la identificarea autovehiculului cu care a fost produs accidentul.

e) Urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părți ale autovehiculelor implicate în accident sau între autovehicule și alte obiecte

Urmele din această categorie ar putea fi clasificate astfel:

urme provenite de la faruri, lanterne de poziție și semnalizare, geamuri, parbrize;

urme de vopsea;

urme de sol.

La fața locului pot fi descoperite fragmente de sticlă rezultate din spargerea farurilor, lanternelor, geamurilor și parbrizelor.

Aceste urme pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale autovehiculului, pe corpul sau îmbrăcămintea victimei. Valorificate prin constatări tehnico-științifice sau expertize, prin reconstituirea întregului după părțile componente, pot contribui la identificarea autovehiculului implicat în accident. Aceeași valoare de identificare o prezintă și fragmentele de vopsea desprinse de pe autovehiculele implicate în evenimentul rutier. În momentul impactului se produce și degradarea unor părți ale autovehiculelor ori a unor obiecte din locul accidentului sau a părții carosabile.

În situația în care coliziunea se produce sub un unghi mic, pe suprafața caroseriei nu apar urme de deformare ci numai de frecare. La coliziunile sub unghiuri mari, urmele de deformare și frecare oferă date ce permit să se facă aprecieri privind mișcarea autovehiculelor.

Reconstituirea traseului parcurs de autovehicul se poate face numai în baza urmelor de deformare și de frecare dintre caroserie și suprafața drumului. Urmele de înfundare sunt produse de obicei de bara de protecție a autovehiculului.

f) Alte categorii de urme – biologice, textile, digito-palmare, urme de sol

La fața locului se întâlnesc numeroase urme de natură biologică (sânge, păr, țesut organic). Pezența acestora la locul faptei determină natura urmelor care trebuie căutate cu ocazia examinării autovehiculului care a produs accidentul ori care se presupune că a fost implicat în evenimentul rutier. Dacă victima a fost lovită de aripă sau de alte părți ale autovehiculului (aflat în viteză) este posibil ca în locul impactului să fie descoperite mici fragmente de țesături pe partea carosabilă (în urma de frânare) sau pe părțile laterale ale autovehiculului.

Când autovehiculul cu care s-a produs accidentul a fost abandonat la locul faptei trebuie să fie căutate, relevate, fixate și ridicate urme digitale sau palmare de pe suporturile care păstrează astfel de urme: portiere și mânerele nichelate ale acestora, geamuri, parbrize, bord, maneta schimbătorului de viteză. În interiorul autovehiculelor trebuie căutate urme biologice, înscrisuri.

Prin valorificarea acestor urme se ajunge la identificarea persoanei care s-a aflat la volan în momentul impactului. Având în vedere că forma leziunilor descoperite pe corpul victimei corespunde refiefului exterior al autovehiculului, cu ocazia cercetării la fața locului se impune examinarea detaliată a tuturor părților acestuia (bara de protecție, numărul de înmatriculare, cârligele de remorcare, roțile din față, radiatorul, farurile, capota, parbrizul și ștergătoarele de parbriz, caroseria, părțile din spate și infrastructura).

De pe infrastructura autovehiculului trebuie recoltate probe de sol, pentru a fi comparate cu cele descoperite pe partea carosabilă, ridicate din zona unde s-a produs accidentul.

Cu ocazia examinării aspectului exterior al autovehiculului trebuie să se insiste pe stabilirea amplasării, înălțimii, dimensiunilor, formelor, proeminențelor, culorii precum și celorlalte caracteristici exterioare ale urmelor de înfundare și frecare.

4. VERIFICAREA STĂRII TEHNICE A AUTOVEHICULULUI IMPLICAT ÎN ACCIDENT

Această activitate se efectuează, de regulă, cu ocazia cercetării la fața locului, de către specialiști din cadrul formațiunilor de circulație ori de către ingineri, tehnicieni auto sau cadre din învățământul tehnic de specialitate. Ea vizează stabilirea următoarelor aspecte :

starea tehnică a sistemelor de frânare, direcție și iluminare-semnalizare ;

starea sistemului de închidere-deschidere a ușilor ;

poziția aculul de kilometraj, a manetei schimbătorului de viteze și a ștergătoarelor de parbriz, ș.a.

Cu această ocazie trebuie să se verifice pneurile, insistând asupra formelor canalelor, profilului exterior (longitudinale, simple, cu crestături înguste sau în formă complicată, cu proeminenețe dispuse cu pas variabil, universal), urmelor de străpungere, vulcanizare etc., ecartamentul și ampatamentul. Vor fi evidențiate avariile suferite de autovehicul în urma accidentului. Constatările făcute cu privire la starea tehnică a autovehiculelor vor fi consemnate într-un proces-verbal de cercetare la fața locului.

Importanța deosebită pe care o prezintă verificarea stării tehnice a autovehiculului rezidă în aceea că datele obținute cu acest prilej, corelate cu starea și caracteristicile drumului public, condițiile atmosferice și de vizibilitate, intensitatea traficului rutier și celelalte date oferite de examinarea locului faptei vor asigura obiectivitatea concluziilor expertizei tehnice auto, ce se vor dispune ulterior în cauză.

Examinarea autovehiculului despre care se presupune că a fost angajat în accident

În practica organelor de urmărire penală se întâlnesc frecvent situații când autorul faptei a părăsit locul accidentului împreună cu autovehiculul implicat în evenimentul rutier. Analizând și interpretând urmele descoperite la fața locului prin activități multiple se ajunge la stabilirea unui autovehicul sau grup de autovehicule despre care există suspiciuni că ar avea legătură cu accidentul produs.

În astfel de cazuri problema principală este de a stabili autovehiculul cu care a fost produs accidentul și după rezolvarea acesteia, de a identifica persoana ce se afla la volan în momentul impactului. Este vorba de o examinare din punct de vedere criminalistic, efectuată la o dată ulterioară cercetării locului unde s-a produs accidentul de circulație. Se recomandă ca această activitate să fie desfășurată de către specialistul criminalist care a participat la cercetarea locului accidentului. Trebuie să se urmărească dacă la autovehiculul respectiv au fost înlocuite echipamentele sau accesoriile distruse sau avariate în urma accidentului.

Examinarea va fi extinsă asupra ramelor farurilor și lăcașurilor lanternelor de poziție -semnalizare, în scopul evidențierii microurmelor. Această activitate începe de la bara de protecție din față continuându-se cu numărul de înmatriculare, radiatorul, parbrizul și ștergătoarele de parbriz, caroseria, cârligele de remorcare, părțile din spate și infrastructura autovehiculului, insistând pe evidențierea eventualelor urme pe părțile proeminente ale caroseriei, cutiei de viteză, frânelor, osiilor, părților inferioare ale motorului. Dacă autovehiculul în cauză a fost revopsit (parțial sau total) se vor ridica probe din stratul vechi, precizându-se culoarea porțiunile chituite.

Examinarea autovehiculului trebuie să fie urmată de cercetarea zonelor învecinate locului unde a fost descoperit, în vederea identificării echipamentelor, accesoriilor, pieselor rupte, sparte, înlăturate sau înlocuite. Prin examinarea urmelor descoperite cu această ocazie și compararea lor cu cele găsite la locul unde s-a produs accidentul se poate stabili cu certitudine dacă autovehiculul în cauză a fost sau nu implicat în evenimentul rutier.

Urmele create de roțile autovehiculelor pe părțile carosabile sau pe acostamente se fixează prin descriere amănunțită în procesul-verbal, iar cele de adâncime prin mulare. În vederea descrierii exacte în procesul-verbal, la urmele statice ale roților de pe aceeași osie se măsoară distanța între ele în poziție perpendiculară, de la centrul uneia până la centrul celeilalte, precum și înălțimea fiecăreia în parte.

La urmele dinamice se măsoară lungimea, la fiecare în parte se descrie aspectul general, caracteristicile care delimitează tipul mașinii, se determină direcția deplasării autovehiculului și se apreciază viteza de circulație în momentul frânării.

Fixarea urmelor și mijloacelor de probă în procesul-verbal se face în felul următor: indicarea numelui și calității persoanei care face cercetarea la fața locului, a timpului și a condițiilor meteorologice, descrierea de ansamblu a locului faptei, se indică aspectul urmelor, natura lor (urme de suprafață sau de adâncime, statice sau dinamice), poziția lor, felul lor de orientare față de direcția drumului, felul drumului pe care s-au format urmele și dacă drumul a fost uscat sau umed în momentul în care s-au format urmele.

Dacă vehiculul a părăsit locul faptei se va da în urmărire indicându-se semnalmentele cunoscute, iar dacă se dispune de vehicul se vor ridica modele experimentale sub formă de mulaje, fotografii sau alte mijloace tehnice, care se vor socoti necesare.

CAPITOLUL VI

FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Pentru ca elementele de fapt să poată dobândi valoare de probă, constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului, trebuie să fie consemnate în mijloace de probă prevăzute de legea procesual penală.

Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului, toate urmele și mijloacele materiale descoperite, relevate, fixate și ridicate, vor trebui descrise amănunțit în cuprinsul procesului verbal respectând întocmai condițiile de fond și formă pe care trebuie să le îndeplinească acest principal mijloc de fixare al rezultatelor cercetării la fața locului săvârșirii infracțiunii.

Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute indiferent dacă între urmele, mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări ale cauzei și versiunile elaborate cu privire la modalitățile concrete de săvârșire sau legătura lor cu fapta comisă se poate stabili sau nu vreo conexiune logică. Aceasta se face ulterior când cel care face cercetarea are posibilitatea să coreleze toate datele și indiciile, să aprecieze la justa valoare probele obținute și să le raporteze la ceea ce a perceput nemijlocit cu prilejul examinării locului faptei.

Principalul mijloc de fixare a rezultatului cercetării la fața locului îl constituie procesul-verbal căruia i se pot anexa fotografii, schițe, desene, filme ori înregistrări pe bandă magnetică sau video-magnetică, care sunt mijloace secundare și nu au valoare probantă prin ele însele.

1. PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI

Procesul-verbal de cercetare la fața locului ca și cele întocmite cu prilejul desfășurării altor activități (percheziție, reconstituire, confruntări) are un dublu caracter. El se numără printre mijloacele de probă cu semnificație majoră în soluționarea cauzei, în măsura în care, prin conținutul său sunt evidențiate elementele de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului61. Procesul se constituie într-o dovadă procedurală, de natură a demonstra îndeplinirea dispozițiilor legale cu ocazia efectuării cercetării la fața locului. În procesul-verbal nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat, cel puțin în parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal. Se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracțional, interpretare care va face obiectul unei constatări tehnico-științifice, consemnată separat de specialistul în materie prezent la fața locului.

Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind consecințele sau pagubele produse de faptele infracționale cercetate, indiferent de natura sau valoarea lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.

Pentru a ocupa locul pe care i-l conferă legea și a avea valoare pentru cauză, la încheierea procesului-verbal trebuie respectate o serie de condiții de formă și fond. Sub aspectul formei, procesul-verbal trebuie să răspundă atât unor exigențe de stil, cât și unor cerințe astfel :

a) Să reprezinte situația generală de la locul săvârșirii faptei. Caracterul obiectiv al procesului-verbal de cercetare la fața locului trebuie să se manifeste în redarea imaginii fidele a locului unde s-a comis infracțiunea, așa cum a fost ea percepută de echipa de cercetare și lucrătorii care au ajuns primii la locul faptei.

b) Să fie complet, în sensul de a evidenția absolut toate constatările făcute, oglindind locul unde au fost descoperite urmele și mijloacele materiale de probă ori obiectele presupuse a avea legătură cu fapta, inclusiv poziția acestora, raportată la reperele stabilite în planurile orizontale și verticale.

c) Să se caracterizeze prin precizie și claritate. Descrierea urmelor și mijloacelor materiale de probă precum și a altor obiecte examinate și ridicate, trebuie făcută în mod detaliat.

La rândul lor, mijloacele materiale de probă trebuie descrise insistându-se pe natura materialului din care sunt confecționate, aspectul, culoarea, dimensiunile, greutatea.

Procesul-verbal trebuie să fie clar, adică redactat într-un limbaj accesibil, evitându-se pe cât posibil folosirea unor termeni tehnici de strictă specialitate ori a neologismelor. Trebuie evitați cu desăvârșire termenii improprii sau cu notă de ambiguitate, aceștia putând conduce la interpretări eronate, cu toate consecințele pe care le generează.

d) Să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se regăsească într-o formă concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului. Prezentarea succintă a activităților desfășurate și a rezultatelor acestora nu trebuie să se facă în detrimentul celorlalte cerințe enunțate.

În conformitate cu dispozițiile legii procesual penale, procesul-verbal de cercetare la fața locului trebuie să cuprindă următoarele :

persoanele găsite la fața locului și cele ce au asigurat paza și conservarea acestuia până la sosirea echipei de cercetare;

modificările survenite în aspectul inițial al locului faptei, cu indicarea persoanelor care le-au facut și a motivelor ce au determinat schimbările respective;

mențiune despre faptul că, în afara urmelor și a mijloacelor materiale de probă descrise, nu au fost ridicate de la fața locului alte obiecte, înscrisuri, valori;

alte măsuri luate la fața locului, referitoare la victimă, cadavru, autovehicul implicat în eveniment ;

fotografiile judiciare efectuate la față locului, cu indicarea mărcii aparatului de fotografiat, a filmului și sensibilitatea acestuia ;

mențiune despre executarea schiței locului faptei ;

observațiile martorilor asistenți și, dacă făptuitorul este prezent la fața locului, obiecțiile acestuia, atât cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea la fața locului, cât și cu privire la cele consemnate în procesul-verbal ;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal și destinația acestora.

Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se poate stabili sau nu vreo legătură logică între urmele, mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări de fapt și versiunile elaborate privitoare la modalitățile comiterii faptei sau la legătura acestora cu infracțiunea sesizată. În procesul-verbal este interzis să se facă presupuneri, să se emită păreri ori să se tragă concluzii pe marginea celor constatate cu ocazia cercetării la fața locului.

A insera păreri, presupuneri sau concluzii înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, decât că organul de urmărire penală substituie aceste creații constatărilor făcute, crează posibilitatea orientării cercetărilor pe căi greșite și apariției unor erori cu consecințe deosebit de grave pentru finalitatea judiciară.

Modul în care este redactat procesul-verbal este „piatra de încercare pentru judecătorul de instrucție”. În nici o împrejurare el nu-si manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raționamentului, energia metodică și conștientă a scopului pe care îl urmărește; și iarăși, în nici o altă împrejurare, nu-si manifestă mai bine neîndemânarea, dezordinea, nesiguranța și ezitarea.”62.

Întocmirea procesului-verbal în urma cercetării la fața locului este prevăzută de art 131 Cod de Procedură Penală. Potrivit acestui articol de lege, precum și art 91 din același cod, procesul-verbal este structurat în trei părți: introductivă, descriptivă și finală, de încheiere.

a. Partea introductivă

În partea introductivă se trec :

locul și data (anul, ziua, luna) când s-a efectuat cercetarea locului faptei și s-a încheiat procesul-verbal;

numele, prenumele și calitatea organului de urmărire penală care conduce cercetarea și unitatea de poliție, procuratura din care face parte;

numele, prenumele și calitatea persoanelor care au format echipa de cercetare;

numele, prenumele și calitatea experților care au luat parte;

numele, prenumele și adresa persoanelor care au fost martori asistenți ai cercetării;

temeiul de fapt și juridic al cercetării;

ora la care a început și s-a terminat cercetarea locului faptei;

condițiile atmosferice și condițiile de iluminare în care s-a efectuat cercetarea.

b. Partea descriptivă se trece :

descrierea detaliată a situației locului faptei, insistându-se asupra tablourilor de ansamblu, în care se încadrează locul faptei, delimitarea precisă a acestui loc, dimensiunile și amplasarea față de punctele cardinale, particularitățile topografice, căile de acces;

descrierea amănunțită a obiectelor, urmelor și altor probe materiale descoperite la locul savârșirii faptei;

Obiectele se vor descrie ca formă, dimensiune, culoare, particularități de construcție, destinația lor naturală și destinația lor concretă în care au fost folosite etc.

Se va descrie locul unde obiectele au fost descoperite, distanțe dintre obiecte și urme, natura urmelor din punctul de vedere al mecanismului de formare și al perceptibilității lor, dimensiunile lor, impuritățile descoperite în urmă, procedeele tehnico științifice folosite pentru descoperirea, ridicarea și fixarea urmelor.

diferite particularități ale cercetării care se socotesc că trebuie să fie menționate;

observațiile celor prezenți la cercetare ca:martori asistenți, experți etc;

menționarea împrejurărilor negative întâlnite în cursul cercetărilor și explicarea acestora.

c. Partea finală

În partea finală a procesului-verbal sunt trecute:

obiectele și urmele descoperite, ridicate de la locul faptei, în ce scop și ce metode s-au folosit;

ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop, cu aplicarea căror metode fotografice, din ce puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile și în ce condiții tehnice (marca aparatului, tipul obiectivului, cu ce diafragme, cu ce iluminare, cu ce material fotografic, cu ce tip de expunere);

ce măsuri fotografice s-au executat;

dacă s-a întocmit schița plan, la ce plan și în ce fel;

persoanele care au fost de față la efectuarea cercetării și semnează procesul-verbal.

Procesul-verbal va fi semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de toți cei care au luat parte la efectuarea acestor activități.

În cazul accidentelor de circulație în cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului, pe lângă mențiunile precizate în cadrul fiecărei parți a procesului-verbal, vor mai fi menționate și:

amplasarea locului faptei;

măsurile luate pentru paza și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, înaintea sosirii echipei de cercetare;

modificările survenite în câmpul infracțiunii, cine le-a făcut, în ce scop, poziția inițială a victimei, autovehiculului și a altor obiecte;

poziția în care a fost găsită victima și autovehiculul implicat în accident;

constatările făcute cu prilejul cercetării la fața locului;

rezultatul examinării victimei și măsurile luate pentru acordarea îngrijirilor medicale, urmele și mijloacele materiale de probă descoperite pe partea carosabilă și date obținute în urma examinării autovehiculului;

mențiuni despre măsurile luate pentru asigurarea autovehiculului angajat în accident și, după caz pentru conducerea făptuitorului în vederea recoltării probelor biologice și examenul clinic, necesare stabilirii alcoolemiei;

mențiuni despre fotografiile judiciare efectuate și despre întocmirea schiței locului faptei;

observațiile martorilor asistenți și obiecțiile făptuitorului.

În continuare va fi prezentat spre exemplificare un model de proces-verbal, folosit în această formă de organele de poliție, în cadrul cercetării la fața locului

PROCES-VERBAL

de cercetare la fața locului

Anul………….., luna…………, ziua…….., ora….., în…….., din……………………….., în calitate de organ de cercetare penală.

La data de …….., ora….., am fost sesizați……………………………………. de către…………………………… din ……………………………… cu privire ……………………… la faptul că………………………………………………………………………………………………..

În temeiul sesizării, potrivit art 129 Cod Pr. Pen, ne-am deplasat la fața locului însoțiți de specialistul criminalist ……………………………….. din cadrul ………………………..

La fața locului, în prezența martorilor asistenți :

1………………………………………… din……………………………………………. și

2………………………………………….din …………………………………………… precum și a cond auto……………………… din …………………………… constat următoarele :

Până la sosirea echipei de cercetare, locul faptei (nu) a suferit următoarele modificări ……………………………

De asemenea s-au luat măsuri de conservare a locului faptei de către……………………….. care constau în :

Constatări la fața locului, urme și mijloace materiale de probă ridicate……… …………………………………

Alte obiecte ridicate…………………………………………………………..

Organ de Martori Specialist Cond. Auto

cercetare penală asistenți criminalist

…………………… …………… ……………….. ………………..

Cercetarea la fața locului a început la ora……. și s-a terminat la ora……… efectuându-se la lumina…………….. pe timp………………….

La fața locului s-au efectuat fotografii judiciare (videofilm) cu aparatul ………….. film……………. de sensibilitate……………….. lumina……………..

De asemenea s-a executat și schița locului faptei la scara…………

Martorii asistenți nu (au) de făcut următoarele obiecții și observații……………. ………………………………………………………………………….

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal în ……. exemplare.

Organ de Martori Specialist Cond. Auto

cercetare penală asistenți criminalist

…………………… …………… ……………….. ………………..

2. SCHIȚA LOCULUI FAPTEI

Schița locului săvârșirii infracțiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a situației la fața locului. Prin aceasta se redau în sistem ortogonal, realizarea unor proiecții obținute prin trasarea unei perpendiculare de la fiecare punct de proiectat pe planul de proiecție – elemente esențiale din câmpul infracțiunii mărite sau micșorate la scară.

Schița locului faptei, în literatura de specialitate mai este denumită plan-schiță sau desen-schiță, delimitarea făcându-se ținând cont de faptul dacă transpunerea în plan respectă sau nu proporțiile reale ale obiectelor sau suprafețelor reprezentate. Oricare ar fi modalitățile de reprezentare grafică, schița locului faptei ajută la o înțelegere mai exactă a tabloului real al locului săvârșirii infracțiunii, având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal și de a întregi celelalte mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului. Pentru ca schița locului faptei să formeze o imagine completă a situației de la locul săvârșirii infracțiunii, la întocmirea ei trebuie respectate unele reguli, printre care :

a) Exactitatea schiței

Executarea corectă a schiței impune fixarea exactă a dimensiunii obiectelor ce sunt reprezentate, precum și a distanțelor și unghiurilor. Aceasta deoarece fiecare dimensiune le influențează pe celelalte, orice abatere afectând redarea exactă a situației.

b) Cotarea schiței

Aceasta înseamnă notarea pe schiță a dimensiunilor obiectelor reprezentate. Este recomandat ca la alcătuirea unei schițe să se folosească un singur fel de cotare și să se utilizeze aceeași unitate de măsură. Liniile de contur, liniile ajutătoare de cotă și axele nu pot fi folosite ca linii de cotă.

Pentru acuratețea desenului și redarea cât mai fidelă a imaginii obiectului reprezentat trebuie să se evite, pe cât posibil, încrucișarea acestor linii de cotă cu alte linii ori pătrunderea liniilor de cotă exterioare în interiorul desenului.

c) Întocmirea la scară a schiței

La întocmire schiței locului faptei trebuie să se țină seama și de întinderea și complexitatea locului cercetat.

În funcție de acestea se va determina scara schiței, respectiv raportul dintre mărimea obiectelor și distanțelor în schiță și dimensiunile lor reale. Astfel dacă schița încăperilor poate fi realizată la scara de 1:100 sau 1:50, în cazul locurilor deschise, proporțional cu suprafața acestora, scara schiței poate fi 1:200, 1:500 sau 1:1000.

d) Orientarea schiței

Cu ocazia întocmirii schiței locului faptei și a locurilor deschise, aceasta trebuie orientată după punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei fie a altor metode, cum ar fi: după poziția soarelui, după soare și ceas, după steaua polară. Întotdeauna latura din dreapta a schiței trebuie să fie orientată pe direcția Nord-Sud.

e) Claritatea schiței

Pentru a îndeplini această cerință, o schiță trebuie să cuprindă numai acele elemente ce ilustrează constatările menționate în procesul-verbal, respectiv elementele esențiale, absolut necesare întelegerii situației existente în teren. În nici un caz aceasta nu trebuie să cuprindă detalii ce nu au nici o legătură cu fapta.

f) Reprezentarea prin semne convenționale criminalistice

Claritatea unei schițe presupune ca reprezentarea în plan o obiectelor aflate la fața locului să se facă prin anumite semne convenționale, cu aceeași semnificație pentru toate organele judiciare. Dacă pentru anumite obiecte, elemente sau detalii nu sunt prevăzute semne convenționale criminalistice, acestea vor fi reprezentate, după caz, fie prin semne convenționale topografice standardizate, fie prin semne sau simboluri utilizate în alte domenii de activitate, cu explicarea lor prin legendă.

g) Individualitatea schiței

Schița se individualizează prin menționarea următoarelor date : titlul, scara la care s-a întocmit, data, locul și cauza în care s-a procedat la cercetarea locului faptei și întocmirea schiței, numele, prenumele și calitatea, organul din care fac parte membrii echipei de cercetare, inclusiv a celui ce a executat schița, semnăturile participanților la cercetarea la fața locului.

Schița locului faptei nu poate fi (nu trebuie să fie) înlocuită cu fotografia. În timp ce fotografia prezintă imaginea locului în perspectivă, schița redă aceeași imagine în plan. Pentru a putea reprezenta cât mai complet situația de la locul faptei este necesar ca unele porțiuni sau obiecte să fie reprezentate în unul din cele trei planuri astfel :

Planul-schiță ridicat prin desenare este un mijloc de desenare a locului faptei și a poziției diferitelor obiecte descoperite în cadrul acesteia. Planul-schiță poate fi ridicat prin desenare simplă sau la scară și poate reprezenta un loc deschis, închis sau formă mixtă. Schița simplă constă din ridicarea în plan a limitelor faptei și a poziței ocupate de obiectele principale, cu mențiunea distanței reale dintre ele.

Desenul prezintă avantajul față de fotografie că poate da o privire în plan a întregului loc al faptei, pe când fotografia întotdeauna reprezintă locul faptei privit sub un anumit unghi. Desenul-schiță executat la scară prezintă dimensiunile locului reduse la o anumită scară.

Elementul de bază al acestei forme de ridicare este scara folosită. Scara desenului reprezintă raportul dintre dimensiunile și distanțele reale dintre obiectele de la locul faptei și dimensiunea convențională a acestora, adoptată la întocmirea planului.

Tehnica ridicării la scară diferă după cum planul-schiță se execută pentru un loc închis.

Un desen exact al locului faptei nu se poate face decât dacă măsurăm exact toate unghiurile sau distanțele. Punctele fixe le stabilim prin vizări directe și încrucișate, iar poziția o fixăm prin vizări circulare.

Distanțele pentru locuri deschise se măsoară cu ruleta metrică sau în pași socotind fiecare pas egal cu 0.75 m, sau trei pași 2 metri. După ce s-au tras limitele locului faptei și s-au fixat în plan obiectele fixe, se trece la fixarea în plan a tuturor obiectelor infracțiunii și caracteristicile topografice ale terenului, după legende convenționale topografice. Ridicarea prin desenare a planului-schiță, în loc deschis, trebuie să se facă cu mare exactitate.

În desenul schiță a planurilor desfășurate, suprafața orizontală cuprinde centrul figurii, iar cele patru planuri verticale o încadrează. Pentru reprezentarea persoanelor și a cadavrelor se folosesc mai multe sisteme, dintre care le socotim greșite pe acelea care folosesc doar un contur compact de copil în fașă, cum se mai găsesc pe unele legende greșit întocmite.

Reprezentarea cadavrului și a victimei rănite interesează nu numai ca loc ocupat în spațiu ci și ca raport relativ de poziția corpului față de cap și mambre. Poziția corpului, a trunchiului, a mâinilor și a picioarelor este mai importantă uneori decât însuși locul ocupat de victimă.

Din punct de vedere al tehnicii de realizare, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice.

Principalul rol al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitatea asupra scenei infracțiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie înțelese.

Desenul-schiță se realizează printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice.

Pentru fixarea poziției unui obiect în plan se recurge la mai multe metode, metode stabilite în funcție de întinderea și complexitatea locului faptei. Acestea sunt :

a) Vizarea încrucișată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte diferite, denumite și puncte de stație. Punctele sunt indicate la baza planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectivul vizat, locul de întretăiere al celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.

b) Metoda triangulației, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de axa de referință și a unor puncte de reper, dupa care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren. În criminalistică, metoda este aplicată mai frecvent în cercetarea accidentelor de circulație.

Ca procedee de reprezentare a schiței, pentru întocmirea acesteia la fața locului pot fi folosite următoarele:

schița executată în proiecție orizontală;

schița excutată în proiecție verticală;

rabatarea planurilor de proiecție;

schița în secțiune.

1. Schița executată în proiecție orizontală, denumită și desen în plan orizontal este utilizată cel mai frecvent în activitatea organelor de urmărire penală. Prin acest procedeu obiectele și celelalte elemente ale locului faptei sunt reprezentate văzute de sus.

Avantajul folosirii acestui procedeu constă în aceea că redă fidel poziția clădirilor, a obiectelor și urmelor din câmpul infracțiunii, precum și a căilor de acces spre locul faptei, itinerariul parcurs de făptuitor. În unele cazuri, respectiv când cercetarea la fața locului se face în încăperi, aeronave, vagoane de cale ferată, schița în proiecție orizontală poate fi relalizată și în varianta schiței suprapuse. Aceasta constă în reprezentarea grafică succesivă a elementelor de la fața locului pe mai multe schițe componente în proiecție orizontală realizate la aceeași scară, astfel încât prin suprapunerea lor să se obțină, prin transparență, schița completă a săvârșirii infracțiunii.

2. Schița executată în proiecție verticală, fie că este vorba de proiecție verticală frontală (obiectele sunt redate în plan vertical, din lateral), se folosește pentru a reda elementele de construcție, pereții interiori, fațade, unde au fost descoperite urme sau mijloace de probă.

3. Rabatarea planurilor de proiecție

Folosirea acestui procedeu se impune pentru redarea într-un singur plan a imaginii corpurilor tridimensionale și constă în rotirea planului lateral până ajunge în prelungirea celui vertical. Următoarea etapă o constituie rotirea celor două planuri, orizontal și vertical pe suprafața orizontală, astfel încât cele trei planuri apar într-unul singur.

4. Schița în secțiune

Se execută atunci când este necesară redarea detaliilor aflate în componența unor elemente de construcție ce nu se pot vedea în planuri nesecționate. Prin acest procedeu se utilizează planuri paralele cu celelalte trei planuri de proiecție, rezultând atât secțiuni orizontale, cât și secțiuni transversale și longitudinale. Pentru a nu scăpa din vedere anumite elemente din teren, atât practica judiciară cât și literatura de specialitate recomandă folosirea unor tehnici ajutătoare, cum ar fi :

tehnica punctelor extreme;

tehnica caroiajului imaginar;

tehnica axelor principale.

Totodată pentru efectuarea măsurătorilor și transpunerea în schiță a valorilor rezultate pot fi folosite mai multe procedee :

procedeul punctului de întârziere;

procedeul coordonatelor rectangulare, folosit când locul faptei e situat pe artere de circulație;

procedeul triunghiurilor;

procedeul triangulației;

procedeul Wild.

Anchetatorul care se deplasează la locul faptei recurge la aceste procedee cunoscute de efectuare a măsurătorilor și de transpunere a elementelor din teren pe schiță.

3. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ OPERATIVĂ

Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării. Ea se impune prin multe avantaje pe care le oferă, concretizate în: rapiditatea înregistrării imaginii, fidelitatea, exactitatea și prezentarea sugestivă a celor mai semnificative momente ale cercetării locului faptei. Pentru a se asigura fixarea imaginii locului faptei este necesar să se efectueze următoarele genuri de fotografii:

fotografia de orientare;

fotografia schiță;

fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor;

fotografia de detaliu a micro și macroreliefului urmelor sau obiectelor izolate.

Fotografia fixează mecanic toate detaliile obiectelor fotografiate și imaginea lor de ansamblu precum și raporturile reciproce de poziție.

Fotografia judiciară face parte din metodele tehnice științifice cele mai frecvent folosite în cercetarea criminalistică, atât în activitatea de teren a organelor de urmărire penală cât și în munca de laborator a cercetătorilor criminaliști.

Fotografia judiciară reprezintă totalitatea metodelor fotografice aplicate în cercetările criminalistice în munca de teren a organelor de urmărire penală cât și în munca de laborator a cecetătorilor criminaliști.

Fotografia judiciară operativă care se aplică direct de către organele de urmărire penală, pentru fixarea locului săvârșirii faptei, redarea obiectelor și a urmelor infracțiunii sau a persoanelor urmărite sau condamnate, se împarte la rândul ei în: fotografia locului faptei, fotografia semnalmentelor, fotografia folosită în reconstituire.

Fotografia judiciară de examinare cuprinde mai multe subdiviziuni ca fotografiile de: ilustrare, umbre, reflexe, contrast, comparare, selectare, fotografia sub diferite radiații invizibile etc.

Fotografia judiciară operativă

Fotografia judiciară operativă a locului faptei și a obiectelor principale servește la fixarea tabloului de ansamblu în care se încadrează locul faptei, la fixarea propriu-zisă a locului faptei, la măsurarea acestuia și la fixarea fotografică o obiectelor purtătoare de urme ale infracțiunii. Fotografia judiciară operativă a locului faptei și a obiectelor infracțiunii se împarte în :

fotografia de orientare;

fotografia schiță;

fotografia de detaliu;

fotografia obiectelor principale;

măsurători fotografice;

procedee speciale;

fotografia de reconstituire;

fotografia semnalmentelor.

1. Fotografia de orientare servește la fixarea tabloului de ansamblu în care se încadrează locul săvârșirii faptei, stabilind raporturile de poziție în care se găsește aceasta față de împrejurimile lui imediate.

Fig. 11 Reprezintă fotografie de orientare a locului faptei prin coliziunea unui autoturism cu un biciclist.

Fotografia judiciară operativă va parcurge aceleași etape ca însăși cercetarea locului faptei. În primul rând se va insista asupra încadrării locului faptei, a tabloului de ansamblu din care face parte. În această etapă se va insista asupra drumurilor de acces, asupra vecinătăților, asupra distanțelor dintre locul faptei și diferite puncte frecventate de oameni.

Această fotografie trebuie să fie efectuată de la o distanță suficientă pentru a cuprinde cât mai mult din ansamblul în care locul faptei se situează. Pentru această fotografie este bine să se folosească obiective superangulare, cu câmp larg de deschidere, sau să se execute fotografii cât mai de sus, fie dintr-un copac sau dintr-o clădire alăturată.

Fotografia de orientare redă imaginea locului faptei, în întregul său, împreună cu împrejurimile. Acest gen de fotografie se execută de preferință, pentru a reda cât mai complet posibil și cadrul înconjurător al locului faptei.

Dacă fotografia de orientare este executată pe un loc întins (câmp, șosele), în mod obligatoriu pe imagine trebuie să apară anumite puncte de reper fixe, de natură să permită identificarea cu ușurință a locului respectiv.

Prin fotografia de orientare panoramică liniară, locul faptei este fotografiat succesiv, pe porțiuni mai mari sau mai mici. Fotografia de orientare panoramică circulară, folosită în cazul terenurilor cu dimensiuni mari, se execută așezând aparatul foto montat pe trepied în centrul terenului. Luarea imaginilor se face din centru spre exterior, rotind aparatul în așa fel încât imaginea următoare să fixeze și o porțiune din terenul fotografiat anterior. În final prin alăturarea imaginilor se va obține o fotografie de ansamblu a întregului loc al faptei.

b. Fotografia schiță are rolul de a fixa în mod fidel locul infracțiunii, excluzând împrejurimile. De asemenea, va reda o parte din locul infracțiunii în care sunt amplasate instrumentele folosite la comiterea faptei, obiectele despre care se presupune că au legătură cu activitatea ilicită.

În cazul unei infracțiuni de omor, fotografia schiță va reda imaginea cadavrului și a obiectelor din jurul acestuia.

Tehnica criminalistică recomandă ca acest gen de fotografie judiciară să se execute de la o distanță care să permită încadrarea întregului loc al faptei, inclusiv obiectul principal – cadavrul, focarul incendiului, spărtura din zid, în așa fel încât acestea să fie plasate în centrul fotografiei.

Ca moduri de executare a fotografiei schiță reținem :

fotografia schiță de pe poziții contrare;

fotografia schiță de pe poziții încrucișate;

fotografia schiță unitară;

fotografia schiță panoramică.

Fixarea pe fotografiile schiță a rezultatelor faptei comportă anumite particularități. Astfel în cazul încăperilor mici, fotografiile trebuie executate de la cea mai mare înălțime posibilă, în caz contrar neputând fi cuprinsă în imagine decât o porțiune foarte mică.

Locul de unde se execută fotografia trebuie ales cu multă grijă, evitându-se posibilitatea ca obiectele mari să le acopere pe cele mici. Aceeași atenție trebuie acordată surselor de iluminare.

Fotografia schiță servește la fixarea locului faptei, în întregime sau pe sectoare, insistând asupra raporturilor reciproce de poziție în care se găsesc diferitele obiecte sau urme.

Datorită formelor variate în care se aplică, fotografia schiță de subdivide în mai multe categorii :

fotografia schiță unitară, când într-o singură imagine fotografică este cuprins în întregime locul faptei;

fotografia schiță pe sectoare, în care locul faptei, neputând fi cuprins într-o singură imagine, este fixat pe sectoare la aceeași scară și grad de iluminare;

fotografia schiță încrucișată, cu ajutorul căreia locul faptei se fotografiază din mai multe poziții opuse, pentru a se elimina zonele oarbe;

fotografia schiță în panoramă se folosește în cazurile în care locul faptei are o extindere prea mare, pentru a putea fi cuprinsă într-o singură fotografie fără a se pierde detaliile mai importante. Fotografia panoramică se poate executa liniar sau circular.

c. Fotografia de detaliu

Odată cu trecerea la faza dinamică a cercetării locului faptei, diferitele obiecte, neridicate până atunci de la fața locului în care se găseau, se ridică cu grijă pentru a fi examinate separat și amănunțit. De data aceasta, fiecare obiect interesează ca o probă materială luată izolat, fotografiindu-se independent de locul unde a fost descoperit. În această fotografie se insistă atât asupra aspectului obișnuit al obiectului respectiv, cât și asupra modificărilor produse cu ocazia săvârșirii infracțiunii cercetate. Fotografia de detaliu se execută la o scară mai mare decât celelalte fotografii de la locul faptei.

Spre deosebire de celelalte genuri de fotografii, care se execută în faza statică a cercetării la fața locului (deci fără a le mișca din locul inițial), fotografia de detaliu se execută în faza dinamică. Acest gen de fotografie se referă la micro și macrorelieful urmelor sau obiectelor izolate. Ea trebuie să redea forma, dimensiunile, particularitățile și urmele pe care le prezintă obiectul, ca rezultat al săvârșirii faptei, astfel încât detaliile ce interesează să fie reproduse cât mai fidel.

Concluzionând cu privire la această modalitate de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului, putem desprinde câteva reguli:

dacă locul faptei a suferit modificări față de aspectul său inițial, fotografiile vor reda aspectul locului săvârșirii infracțiunii așa cum a fost găsit în momentul sosirii echipei de cercetare.

cu ocazia efectuării fotografiilor judiciare operative, trebuie evitată redarea în imagini a unor persoane, mijloace de transport, obiecte, ce nu au legătură cu infracțiunea și care au pătruns în locul faptei ulterior consumării evenimentului;

când cercetarea la fața locului se execută în spații închise, este interzisă utilizarea surselor de lumină artificială;

pentru fixare cât mai exactă a locului faptei și a urmelor descoperite în anumite cazuri (omor, accidente de circulație cu urmări mortale) este necesară executarea de fotografii color pentru redarea urmelor colorate (pete de sânge, vopsea, etc)

d) Fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor

Acest gen de fotografie se folosește pentru fixarea diferitelor obiecte care poartă urme ale infracțiunii, au servit sau au fost destinate să servească la comiterea faptei, sunt produsul activității ilicite ori au legătură directă cu producerea evenimentului.

În rândul obiectelor principale menționăm: cadavrul, instrumentele folosite la efracție, arme de foc, mijloace de transport și urmele acestora, focarul incendiului.

Scopul executării acestui gen de fotografii este acela de a fixa poziția și forma obiectului, inclusiv dispunerea lui, în raport cu celelalte urme și mijloace materiale de probă existente la fața locului.

Prin acest gen de fotografie judiciară operativă se fixează toate caracteristicile obiectului principal (serie, număr, grad de uzură) și aspecte de ordin criminalistic ce interesează deteriorări, pete de sânge, urma dactiloscopice, balistice etc. Pentru a se realiza acest lucru, după fotografierea obiectului în cauză împreună cu obiectele vecine, în vederea stabilirii raportului dintre el și acestea, se fotografiază, de aproape, numai obiectul principal. În cadrul fotografiei obiectelor principale, un loc important îl ocupă cadavrul victimei împreună cu obiectele și urmele din imediata sa apropiere. Acesta va fi fotografiat din părțile laterale pentru a evita deformările în perspectivă ce apar în cazul fotografierii din direcția capului sau picioarelor.

Fotografierea cadavrelor

În numeroase cazuri, cadavrul constituie obiectul principal al cercetării. Ca procedeu special de fotografiere, cadavrului i se vor executa o fotografiere plan luată de sus, pe verticală și mai multe fotografii laterale încrucișate. Aceste fotografii se execută încă din faza statică a cercetării la fața locului faptei, când cadavrul nu a fost mișcat din locul în care a fost descoperit, pentru a fixa în mod exact poziția acestuia. După executarea fotografiei plan se trece la fotografierea cadavrului din părțile laterale, executându-se uneori multe fotografii încrucișate. În fotografiile din părțile laterale trebuie să se evite fotografierea dinspre cap sau dinspre picioare pentru a nu da naștere unor disproporții supărătoare. Cadavrele situate în poziție șezând vor fi fotografiate din părți opuse, incluzând obligatoriu între aceste poziții și leziunea principală vizibilă.

După fixarea prin fotografie a aspectului general al cadavrului și îndeosebi a poziției lui față de obiectele înconjurătoare se trece la fotografierea, la o scară mai mare, a detaliilor ca: leziuni vizibile, urmele infracțiunii rămase pe îmbrăcăminte, sângele sau bălțile de sânge, urmele de lovire, arsurile, etc.

4. ALTE MIJLOACE DE FIXARE A UNOR ACTIVITĂȚI EFECTUATE CU OCAZIA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

4.1. Folosirea filmului și a videofonogramei juridice

Filmul și videofonograma juridică reprezintă metode tehnice moderne de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului. În sens restrâns, prin acestea se înțeleg pelicula cinematografică și banda videomagnetică pe care au fost fixate imagini ale locului faptei și a urmelor activității ilicite.

Având în vedere posibilitățile pe care le au de a reda cu fidelitate aspectul locului faptei, urmele descoperite cu ocazia cercetării la fața locului, aspectul și particularitățile unor obiecte existente în câmpul infracțiunii, filmul și videofonograma judiciară au devenit aproape indispensabile în cazurile deosebite (de omor, distrugeri săvârșite prin incendii, explozii, sau alte asemenea mijloace, catastrofe feroviare, aeriene, maritime și fluviale, accidente de circulație etc.). Aceste mijloace de fixare nu se substituie procesului-verbal de cercetare la fața locului, ci au menirea de a-l ilustra cât mai convingător.

Folosirea filmului judiciar, ca mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului prezintă multiple avantaje, dintre care amintim:

surprinderea tuturor activităților desfășurate la fața locului, în dinamismul lor;

posibilitatea de a surprinde pe peliculă o multitudine de situații de fapt, urme și mijloace materiale de probă, fără o selecție prealabilă, oferind un tablou complet sau aproape complet al locului faptei;

oferă un înalt grad de obiectivitate prin înregistrarea concomitentă atât a imaginilor, cât și a sunetelor;

dă posibilitatea înregistrării rapide a unor persoane și obiecte ce au legătură cu fapta săvârșită;

atunci când se impune, după pelicula cinematografică pot fi executate fotografii mărite.

La rândul ei, videofonograma judiciară prezintă avantaje atât față de filmul judiciar cât și față de alte mijloace de fixare auxiliare ale procesului-verbal. Acestea constau în:

calitatea superioară a videofonogramei față de pelicula cinematografică;

obținerea imediată a videofonogramei, nemaifiind necesară prelucrarea ei în laborator;

înregistrarea simultană a imaginii și sunetului pe aceeași bandă;

imposibilitatea falsificării videofonogramei.

Din punct de vedere al modalităților de realizare, filmul și videofonograma judiciară prezintă multiple asemănări cu fotografia judiciară operativă.

O bună parte dintre laboratoarele de criminalistică ale unităților Parchetului de pe lângă tribunalele județene sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atât în fixarea rezultatelor cercetării la fața locului cât și în fixarea altor acte de urmărire penală, îndeosebi reconstituiri, percheziții, ascultări de martori și învinuiți, recunoașteri de grup.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau pe film presupune înregistrări video sau filmări de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea principală a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară. Alte reguli privesc modul de executare a cadrajului și panoramărilor, de realizare a diverselor planuri, (plan de orientare, plan schiță, prim-plan, plan-detaliu), a travelling-ului sau transfocări.

4.2. Folosirea magnetofonului la fața locului

Folosirea magnetofonului cu ocazia cercetării la fața locului are dublu scop. Pe de o parte el servește ca mijloc de fixare a declarațiilor diverselor persoane implicate în fapta comisă, ce au diferite calități procesuale, iar pe de altă parte este de natură a asigura înregistrarea tuturor constatărilor făcute în faza statică și dinamică a cercetării. Deși nu constituie mijloc de probă, înregistrările pe bandă magnetică își dovedesc utilitatea cu prilejul redactării procesului-verbal de cercetare la fața locului, contribuind la o descriere exactă și completă a stării de fapt.

Declarațiile părților prezintă avantajul că, de regulă, ele nu sunt viciate de factorii perturbabili. Folosirea înregistrărilor pe bandă magnetică se impune mai ales în situația în care starea sănătății victimei nu permite ascultarea în condiții normale și nu este posibilă consemnarea relatărilor acesteia. Înregistrarea redă fidel declarația persoanei, chiar cu frânturi de cuvinte, fraze izolate sau cuvinte aparent incoerente, dar care corelate cu celelalte materiale, constituie informații ce pot căpăta un sens edificator pentru soluționarea cauzei.

CAPITOLUL VII

ALTE ACTIVITĂȚI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

1. PLANIFICAREA CERCETĂRILOR.

În cazul uciderii din culpă și vătămării corporale din culpă lămurirea tuturor problemelor și desfășurarea activităților specifice în vederea administrării probelor nu pot fi asigurate decât printr-o planificare judicioasă.

Analizând rezultatele obținute cu prilejul cercetării la fața locului, a examinării autovehiculului despre care se presupune că a fost angajat în accident, a interpretării urmelor descoperite și a celorlalte măsuri întreprinse, organele de urmărire penală elaborează versiuni cu privire la diversele împrejurări ale cauzei. În situația în care autorul faptei a rămas la fața locului, aria versiunilor este mult mai restrânsă limitându-se, de cele mai multe ori, la cele privitoare la mecanismul producerii și la cauza accidentului. Astfel se pune problema în cazul când făptuitorul a părăsit locul accidentului abandonând autovehiculul și, mai ales atunci când atât conducătorul auto, cât și autovehiculul implicat, au părăsit locul faptei. În această ultimă situație se impune elaborarea unor versiuni diverse, prioritare fiind cele referitoare la autorul infracțiunii și autovehiculul angajat în accident. Pot fi elaborate versiuni de genul:

autor al faptei ar putea fi un conducător auto care domiciliază ori își are reședința în zona producerii accidentului sau riverană acesteia;

autor al faptei ar putea fi o persoană care lucrează la una din unitățile situate pe artera de circulație respectivă;

autor al faptei ar putea fi un conducător auto care domiciliază, lucrează sau se află în tranzit spre localitățile limitrofe, situate pe direcția de deplasare a autovehiculului;

autovehiculul implicat în accident a fost furat din locul de parcare ș.a.

Alte versiuni se referă la:

forma de vinovăție – culpa exclusivă a conducătorului auto, culpa exclusivă a victimei sau culpă comună;

împrejurările, mecanismul și cauzele producerii accidentului;

starea și comportamentul participanților la traficul rutier etc.

Planificarea cercetării și materializarea acesteia într-un document de planificare asigură eșalonarea activităților într-o ordine cronologică și neomiterea niciunui aspect ce are legătură cu cauza.

2. DISPUNEREA CONSTATĂRII MEDICO-LEGALE ȘI A CONSTATĂRILOR TEHNICO-ȘTIINȚIFICE SAU EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE

Principalul criteriu pentru delimitarea vătămării corporale din culpă, în formă simplă de cea în formă agravată, este timpul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. În aprecierea gravității social-juridice a acestei fapte antisociale, principalele criterii sunt de ordin medical.

Constatarea medico-legală este chemată să răspundă la următoarele probleme:

existența leziunilor pe corpul victimei;

natura leziunilor produse și mecanismul de formare a acestora;

data producerii leziunilor;

numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;

dacă în urma vătămărilor produse s-a cauzat persoanei o infirmitate permanentă, pierderea unui simț sau organ ori a funcțiilor acestuia etc.

Dacă în urmă accidentului a survenit moartea vreunei persoane, constatarea medico-legală va lămuri :

natura și cauza morții;

mecanismul de producere a acesteia;

data și ora instalării.

Genurile de constatări tehnico-științifice sau expertize criminalistice care pot fi dispuse în cazul cercetării acestor infracțiuni diferă de la cauză la cauză, în raport cu natura urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării locului accidentului ori a examinării autovehiculului bănuit că a fost angajat în impact.

Printre constatările tehnico-științifice sau expertizele mai frecvent întâlnite menționăm :

a. constatarea tehnico-științifică a traseului sau expertiză traseologică;

b. constatarea tehnico-științifică chimică sau expertiza chimică;

c. constatarea tehnico-științifică a urmelor biologice sau expertiza biocriminalistică;

d. constatarea tehnico-științifică a urmelor papilare sau expertiza dactiloscopică.

a. Constatarea tehnico-științifică a traseului sau expertiză traseologică

Acest gen de constatare sau expertiză poate rezolva următoarele probleme:

care este mecanismul de formare a urmei;

tipul autovehiculului care a creat urma;

ampatamentul și ecartamentul autovehiculului;

direcția de deplasare a mijlocului de transport;

tipul autovehiculului de la care provin fragmente de sticlă și pelicule de vopsea descoperite la fața locului;

dacă urmele au fost sau nu create de autovehiculul pus la dispozitie, ca model de comparat.

b.Constatarea tehnico-științifică chimică sau expertiza chimică

Prin analizele complexe de laborator se poate stabili compoziția chimică a urmelor de far, parbriz, vopsea, sol, lubrifianți etc., ridicate de la fața locului. Specialistul trebuie să stabilească dacă urmele menționate, au sau nu aceeași compoziție chimică, cu urmele de aceeași natură descoperite la fața locului ale autovehiculului despre care se presupune că a fost implicat în accident.

Concluziile acestora nu constituie probe certe care să dovedească vinovăția, ci doar indicii ce trebuie coroborate cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză. În cadrul analizelor de laborator urmele examinate se distrug. Din motivele arătate – rezultatul la care se ajunge și iminența distrugerii urmelor în procesul examinării – la acest gen de constatare tehnico-științifică trebuie să se apeleze numai în cazuri excepționale, respectiv atunci când urmele descoperite la fața locului sunt improprii expertizei traseologice.

c. Constatarea tehnico-științifică a urmelor biologice sau expertiza biocriminalistică

Constatările tehnico-științifice sau expertizele de acest gen au ca obiect examinarea urmelor de sânge și histologice descoperite în infrastructura sau pe părțile laterale ale autovehiculului implicat sau bănuit că a fost implicat în accident, a firelor de păr etc., specialiștii fiind solicitați să răspundă la întrebări de genul:

dacă urmele sunt sau nu de sânge;

dacă sângele este de natură umană sau animală;

grupa sanguină a sângelui analizat.

Prin examinarea firului de păr se poate caracteriza acest gen de urmă materie din punct de vedere morfologic: culoare, lungime, grosime, forma și aspectul canalului medular, forma cuticulei, culoarea pigmenților din zona corticală, aspectul capătului liber, sexul persoanei de la care provine și stabilirea grupei sanguine.

d. constatarea tehnico-științifică a urmelor papilare sau expertiza dactiloscopică

În situația în care autovehiculul implicat în accident a fost abandonat la fața locului sau în alte locuri ori a fost identificat ulterior, urmele papilare prezintă importanță în procesul de identificare a făptuitorilor.

3. ASCULTAREA MARTORILOR

În cercetarea uciderii și vătămării corporale din culpă săvârșite ca urmare a accidentelor de circulație, ascultarea martorilor reprezintă activitatea cu o pondere deosebită. În afara martorilor oculari, martorii mai pot fi identificați din rândul următoarelor persoane:

călători, pietoni, bicicliști, conducători de autovehicule neangajate în accident care se deplasau pe aceeași arteră de circulație și au observat acțiunile conducătorului auto implicat în accident, înainte de producerea lui;

angajații autobazelor, garajelor sau altor unități publice sau private unde lucrează conducătorii auto ori unde au fost reparate autovehiculele;

persoane ce pot furniza date în legatură cu starea conducătorilor auto înainte de accident (oboseală, consum de alcool etc.)

Cu ajutorul acestor martori se pot lămuri o serie de probleme cum ar fi:

traseul parcurs de făptuitor la data producerii accidentului, direcția de deplasare, modul în care conducea autovehiculul, reguli de circulație încălcate ș.a.;

comportarea făptuitorului după producerea accidentului;

activitățile desfășurate de autorul faptei în vederea ștergerii urmelor infracțiunii;

modul în care cel în cauză a motivat avariile suferite de autovehiculul pe care îl conducea;

împrejurările în care făptuitorul a consumat băuturi alcoolice înainte de accident;

„alibiurile” pe care a încercat să și le creeze pentru a scăpa de răspunderea penală etc.;

starea și comportamentul victimelor accidentului.

Se va cere martorilor să aprecieze viteza de deplasare a autovehiculului în momentele premergătoare accidentului, distanța la care a fost proiectată victima etc. Aprecierile cu privire la viteză și distanțe trebuie privite cu foarte mare rezervă. Afirmațiile de genul viteză excesivă sau mare ori viteză de bolid sunt în marea majoritate a cazurilor exagerate, chiar prezumând buna-credință a celui ascultat, este necesar să se ceară martorului să precizeze criteriile pe care le-a avut în vedere la aprecierea vitezei și distanțelor.

Ascultarea tuturor martorilor trebuie să se facă de către un singur lucrător. Acesta trebuie să cunoască bine situația de la fața locului, celelalte probatorii administrate, să fie în măsură să aprecieze exactitatea și sinceritatea relatărilor, să intervină cu întrebări utile pentru lămurirea problemelor solicitate martorilor.

4. ASCULTAREA ÎNVINUIȚILOR SAU INCULPAȚILOR

Alături de împrejurările de fapt în care s-a produs accidentul, stabilite pe baza constatărilor făcute cu ocazia cercetării la fața locului, ascultării martorilor, persoanelor vătămate ș.a., ascultarea învinuiților sau inculpaților poate contribui decisiv la lămurirea completă a mecanismului și cauzelor producerii accidentului, a răspunderii pentru producerea acestuia. Ascultarea învinuiților sau inculpaților trebuie să se efectueze cât mai urgent posibil, succesul fiind condiționat de probele administrate până în acel moment.

În cazul accidentelor cu fugă de la locul faptei, organul judiciar ia măsuri de urmărire a autovehiculului chiar în timpul desfășurării cercetării la fața locului sau imediat după terminarea ei. Cei care fug de la locul faptei conduc cu viteză excesivă, încalcă regulile de circulație, fac depășiri neregulamentare, produc alte accidente.

Toate acestea atrag atentia organelor de ordine, pietonilor, conducătorilor altor vehicule întâlnite pe traseu. Aceste persoane sunt în măsură să facă relatări despre caracteristicile mașinii, direcția de circulație, iar probele materiale descoperite pe drumul parcurs ajută chiar la identificarea autovehiculului urmărit.

Indiferent de condițiile și împrejurările în care s-a produs accidentul, planul de ascultare trebuie să vizeze lămurirea următoarelor probleme:

împrejurările concrete în care s-a produs accidentul;

cauzele care au generat producerea acestuia;

momentul în care victima s-a angajat în traversare și când a observat-o, în condițiile date de vizibilitate;

acțiunile ori inacțiunile victimei, înainte de impact;

viteza cu care a circulat pe porțiunea respectivă de drum;

motivul pentru care nu s-a conformat semnificației indicatoarelor rutiere ce impuneau restricții de viteză în zonă ori rularea cu o viteză până la limita evitării oricărui pericol;

starea fizică în momentul conducerii autovehiculului și producerii accidentului;

motivele care l-au determinat să conducă autovehiculul într-o astfel de stare;

persoanele în compania cărora a consumat băuturi alcoolice (locul, cantitatea, sortimentul, ora ingerării, alimentele consumate);

activitățile pe care le-a întreprins pentru evitarea accidentului prin manevrarea autovehiculului;

acțiunile ori inacțiunile ulterioare producerii accidentului;

motivele care l-au determinat să părăsească locul faptei fără încuviințarea organelor de poliție și să abandoneze autovehiculul implicat în accident;

persoanele care mai cunosc despre fapta săvârșită și împrejurările în care au luat la cunoștiință despre aceasta ș.a.

5. DISPUNEREA EXPERTIZEI TEHNICE AUTO

Acest gen de expertiză prezintă o importanță cu totul aparte, cu ajutorul ei putându-se elucida problemele referitoare la mecanismul producerii accidentului.

Categoriile de probleme puse în fața expertizei tehnice auto pot fi grupate astfel:

a) Probleme privind starea tehnică a autovehiculului

Expertul tehnic auto este solicitat să elucideze următoarele:

data apariției defecțiunilor tehnice constatate;

cauzele apariției defecțiunilor tehnice;

legătura de cauzalitate dintre defecțiunile tehnice constatate și accident;

posibilitatea prevederii din timp a acestor defecțiuni de către persoanele care răspund de starea tehnică a autovehiculului;

dacă defecțiunile puteau fi depistate prin simpla exploatare a autovehiculului ori numai prin demontarea pieselor, mecanismelor sau subansamblelor.

b) Probleme referitoare la împrejurările în care s-a produs accidentul

Expertul tehnic auto va fi solicitat să dea răspuns la următoarele:

viteza cu care a circulat autovehiculul anterior frânării raportată la caracteristicile și starea drumului public, precum și la condițiile meteorologice de vizibilitate;

viteza autovehiculului în momentul impactului;

timpul necesar intrării în funcțiune a frânelor;

timpul de reacție necesar pentru perceperea pericolului de accident, în situația dată;

cauzele tehnice care au determinat răsturnarea autovehiculului pe partea carosabilă (cu o anumită înclinare, umiditate și unghi de viraj) și viteza cu care trebuia să circule pentru a evita deraparea sau răsturnarea.

Probele pe baza cărora se poate determina viteza unui autovehicul sunt: lungimea urmei de frânare, distanța de rulare liberă, distanța de rulare cu frână de motor, energia cinetică consumată pentru deplasarea sau deformarea maselor intrate în coliziune, distanța de proiectare a unor obiecte provenite de la autovehicul și spațiul de împrăștiere a fragmentelor rezultate din spargerea parbrizului, precum și diagrama tahograf.

Dispunând expertiza tehnică auto, organul de urmărire penală trebuie să aibă, cel puțin, cunoștințe generale în domeniu, pentru a fi în măsură să stabilească tematica necesară elucidării tuturor împrejurărilor legate de producerea accidentului și să pună la dispoziția expertului toate elementele pentru efectuarea lucrării.

După primirea raportului de expertiză, trebuie să interpreteze și să evalueze expertiza la justa ei valoare, în coroborare cu toate celelalte probe administrate.

Încă din faza cercetării la fața locului, organul de urmărire penală are posibilitatea să calculeze, chiar aproximativ, viteza autovehiculului înainte de impact și să-și prefigureze mintal activitățile pe care le va desfășura pentru stabilirea mecanismului producerii accidentului.

c) Probleme legate de comportamentul participanților la trafic, implicați în evenimentul rutier.

Atunci când în accidentul de circulație a fost implicat și un pieton, expertiza tehnică auto trebuie să lămurească:

distanța la care se afla autovehiculul în momentul în care pietonul s-a angajat în traversare;

distanța de la care conducătorul auto a acționat asupra frânei de serviciu, ținând cont de locul unde s-a produs impactul și viteza cu care a circulat;

posibilitățile pe care le-a avut conducătorul auto, în condițiile date, de a evita accidentul prin manevrarea autovehiculului.

d) Probleme referitoare la evaluarea pagubelor

Când pe lângă uciderea sau vătămarea din culpă a uneia sau mai multor persoane, s-a produs și avarierea autovehiculului implicat în accident, expertizei tehnice-auto îi revine sarcina de a evalua și pagubele pricinuite cu această ocazie. La evaluarea unui autovehicul se ține cont de mai multe elemente, cum ar fi: valoarea de achiziție, parcursul real, starea tehnică, durata de exploatare și coeficientul de uzură.

Pentru stabilirea cu exactitate a avariilor este necesar să se determine gradul de uzură al autovehiculului în momentul producerii accidentului, valoarea devizului de reparații cuprinzând prețul pieselor de schimb și materialelor, precum și manopera, calculat potrivit normelor în vigoare.

În stabilirea tematicii expertizei tehnice auto, prin maniera de formulare a întrebărilor, organul de urmărire penală trebuie să țină seama de faptul că expertul nu poate să răspundă decât de stricta specialitate.

6. RECONSTITUIREA

Reconstituirea a fost reglementată de legislația noastră procesual penală din necesitatea lărgirii posibilităților de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și statuării prin lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.63

Potrivit legii64, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea, la fața locului, în întregime ori în parte a modului și condițiilor în care a fost săvârșită fapta.

Avându-se în vedere dispozițiile legale și literatura de specialitate, reconstituirea poate fi definita ca o activitate de procedură penală și de tactică criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârsită infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză pentru a stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condițiile date.

Rolul și locul reconstituirii în cazul accidentelor de circulație pot fi definite în mod corespunzător numai în condițiile unei corecte reprezentării a scopului acesteia. Atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară admit ca scopul reconstituirii în cercetarea unor astfel de cauze îl reprezintă verificarea și ilustrarea probelor administrate în cursul cercetării și mai puțin acela al administrării de noi probe în cauză. De regulă, atunci când se recurge la reconstituire nu se urmăreste verificarea și precizarea unor aspecte privitoare la mecanismul producerii ori la posibilitățile evitării acestuia în condițiile date, ci la stabilirea posibilității perceperii unor împrejurări legate de evenimentul rutier cercetat. Este și firesc să fie așa, atâta vreme cât problemele legate de mecanismul producerii accidentului, viteza autovehiculului înainte și în timpul impactului ș.a. pot, și este indicat, să fie lămurite prin expertiza tehnică auto.

Așadar, ponderea principală o dețin reconstituirile efectuate pentru stabilirea posibilităților de observare, percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen. Cum accidentele de circulație sunt evenimente cu desfășurare rapidă, posibilitatea perceperii și fixării în memorie este mai redus. Asemenea reconstituiri oferă posibilitatea verificării declarațiilor martorilor și părții vătămate. Alteori, se poate recurge la reconstituire pentru a evidenția traseul parcurs de făptuitor după săvârșirea faptei, locul unde a abandonat autovehiculul ori unde s-a oprit pentru a șterge urmele infracțiunii.

Trebuie reținut că este interzis să se efectueze reconstituirea dacă prin reproducerile ce se urmăresc se poate pune în pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea participanților la această activitate. În nici un caz, nu pot fi reproduse fapte și împrejurări de genul:

derapărilor;

frânările dure, extreme;

răsturnărilor;

circulației cu viteză mare, pe timp de noapte, ceață, pe un drum acoperit cu mâzgă, polei etc.;

coliziunii dintre două sau mai multe autovehicule ori catastrofelor rutiere;

circulației pe un pod neconsolidat, pe un teren accidentat, pentru a verifica rezistența autovehiculului ori îndemânarea conducătorului auto ș.a.

De asemenea, cu ajutorul reconstituirii se poate stabili că din doua fapte contradictorii, una poate fi adevarată iar cealaltă neadevarată, că ambele fapte sunt neadevărate sau dimpotrivă, că ambele fapte sunt adevărate dar în condiții diferite.

Modul de desfășurare și rezultatele obținute trebuie fixate procedural, din rândul mijloacelor de fixare, făcând parte: procesul-verbal, fotografia, filmul, înregistrarea pe bandă magnetică sau videomagnetică și schița.

Procesul-verbal de reconstituire este principalul mijloc de fixare. El trebuie încheiat cu respectarea prevederilor legale și a normelor recomandate de criminalistică.

În cuprinsul procesului-verbal o atenție deosebită trebuie acordată consemnării: scopului reconstituirii, locul unde s-a desfășurat, condițiile efectuate – numărul și rezultatele lor, obiectele folosite, condițiile meteorologice, acustice, de vizibilitate.

Este indicat ca întreaga desfășurare a reconstituirii să fie cât mai fidel fixată. Tehnica criminalistică oferă o serie de mijloace a căror utilizare poate aduce un mare folos cauzei. Fotografierea și în ultima vreme, filmarea și videofilmarea sunt tot mai frecvent folosite în cadrul reconstituirii.

La reconstituire se folosește fotografia judiciară operativă de fixare, având rolul de a ilustra mențiunile din procesul-verbal care se încheie cu această ocazie.

Cu toate avantajele pe care le prezintă, nu se poate supraaprecia rolul fotografiei în reconstituire. Trebuie să se țină seama de limitele pe care le are fotografierea ca mijloc de fixare. De exemplu, fotografia nu va putea ilustra vreo mențiune în procesul-verbal atunci când prin reconstituire se urmăreste verificarea audibilității ori a posibilităților de memorare a unor fapte sau fenomene.

De asemenea desfășurarea reconstituirii poate fi filmată, iar discuțiile purtate cu participanții la această activitate, înregistrate pe bandă magnetică.

Pentru realizarea filmării este necesar să se asigure personalul specializat precum și mijloacele tehnice corespunzătoare.

Înregistrările pe bandă magnetică sau videomagnetică urmăresc redarea imaginilor și explicațiilor persoanelor ce execută activitățile în cadrul reconstituirii. În mod deosebit însă, este indicat ca pe bandă să fie înregistrate explicațiile învinuitului, inculpatului, ori martorilor oculari ale căror declarații se verifică, atunci când prin activitățile care se desfășoară în timpul reconstituirii se obțin alte rezultate decât cele prezentate de către aceștia.

Rezultatul reconstituirii poate impune elaborarea unor noi versiuni care să fie verificate prin întreprinderea altor activități de urmărire penală sau operative.

CONCLUZII

Lucrarea se bazează pe cercetarea la fața locului în caz de accident rutier. Prin urmare rămân la ideea că locul săvârșirii faptei este cel mai bogat în urme (probe), indiferent de natura infracțiunii, iar studierea lui ajută la stabilirea cauzelor și a condițiilor producerii accidentului.

Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală, și de tactică criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea. Deci, cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal.

Lucrarea s-a întemeiat pe studiul aprofundat al cercetării la fața locului în caz de accident rutier, impotanța sa fiind dată de faptul că rezultatele ei direcționează cercetările și condiționează însăși finalitatea investigațiilor. Cercetarea la fața locului este una dintre cele mai complexe activități desfășurate de organele de urmărire penală și se face cu dublu scop – de a cunoaște nemijlocit ambianta generală a infracțiunii și pentru a descoperi, ridica și fixa urmele infracțiunii, în vederea descoperirii autorului.

Cercetarea la fața locului are un caracter imedit și de neînlocuit. În cazul accidentelor rutiere, studierea locului, indiferent de gravitatea accidentului, este primordială și obligatorie.

Rezultatele obținute cu ocazia cercetării constituie punctul de plecare și determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările.

Se permite astfel cunoașterea urmelor lăsate de făptuitor, a obiectelor și mijloacelor materiale de probă rămase la fața locului, care vor conduce într-un final la identificarea făptuitorului.

Indiferent de natura faptelor, locul de plecare pentru aflarea adevărului este întotdeauna locul de săvârșire a faptei.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Codul penal al României – Ed. Global Lex, București, 2003.

2. *** Codul de procedură penală – Ed. Global Lex, București, 2003.

3. O.U.G. nr. 195 / 2002 privind circulația pe drumurile publice.

H.G. nr. 85 / 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195 / 2002 privind circulația pe drumurile publice.

Legea de organizare și funcționare a Poliției Române nr. 218/2003.

A. Ciopraga – Criminalistică. Elemente de tactică – Univ. “Al. I. Cuza” Iași, Fac. de drept, 1986.

Colectiv – Tratat de tactică criminalistică – M. A. I., Ed. Carpați, 1992.

Colectiv – Dicționar Enciclopedic Român – Academia României, vol. I, Ed. Politică, București, 1962.

Colectiv – Tratat de metodică criminalistică – M. A. I., vol. II, Ed. Carpați, Craiova, Acad. de Poliție “Al. I. Cuza”, 1994.

C. Suciu – Criminalistică – Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.

C. D. Blaj – Comportamentul la volan – Ed. Medicală, 1982.

C. Gorgoș – Ce șim și ce nu știm despre accidentul de circulație – Ed. Medicală, București, 1976.

C. Lupu, Gh. Diniță – Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație – București, 1970.

C. Aionițoaie ș.a. – Curs de tactică criminalistică, vol. I și II, Acad. de Poliție “Al. I. Cuza”, București, 1995.

C. Aionițoaie ș.a. – Curs de criminalistică, vol. I și II, Acad. de Poliție “Al. I. Cuza”, București, 1995.

D. Sandu – Criminalistică. Note de curs – Univ. Athaeum, vol. II, București, 1993.

E. Stancu – Investigarea ștințifică a infracțiunilor. Curs de criminalistică – partea a II-a și a III-a, Univ. București, Fac. de Drept, 1988.

E. Stancu – Criminalistică. Note de curs – vol. II, Ed. Proarcadia, București, 1993.

E. Stancu – Criminalistică – vol. II, Ed. Actami, București, 1995.

G. Antoniu – Infracțiuni prevăzute de legi speciale – Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

G. Antoniu – Practica judiciară penală – vol. II, partea generală, Ed. Academiei Române, București, 1988.

G. Balla – Probleme de criminalistică și criminologie – nr. 1/1981.

H. Vlăsceanu – Drum cu prioritate – în colecția “Biblioteca automobilistului”, A. C. R. București, 1983.

I. Bolocan, I. Stanca – Accidentul de circulație – Ed. Militară, București, 1977.

I. Anghelescu – Tratat practic de criminalistică – vol. I, M. A. I., 1976.

I. Cora – 20 de ani de expertiză criminalistică – Ed. Ministerul Justiției, București, 1978.

I. Mircea – Criminalistică – Ed. Fundația Chemarea, Iași, 1992.

L. Coman, M. Constantinescu – Tratat practic de criminalistică – vol. I, M. A. I., 1976.

Dr. M. Șt. Constantinescu – Accidentele de circulație – Ed. Medicală, București, 1969.

M. N. Costin – Răspunderea penală și civilă pentru încălcarea regulilor de circulație pe drumurile publice – Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

M. Kernbach – Medicină Judiciară – Ed. Medicală, București, 1958.

M. Dragomir – Probleme de criminalistică și criminologie – nr. 3/1981.

N. Nistor, M. Stoleru – Expertiza tehnică a accidentului de circulație – Ed. Militară, București, 1987.

V. Bercheșan, I. N. Dumitrașcu – Probele și mijloacele de probă – Acad. de Poliție “Al. I. Cuza”, Ed. M. A. I., București, 1994.

V. Dobrinoiu, Gh. Florea – Îndrumar de cercetare penală – I. G. P., Ed. Atlas Lex, București, 1994.

V. Dongoroz – Noul cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, prezentare comparată – Ed. Politică, București, 1969.

V. Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal român – vol. III, Partea specială, Ed. Academiei Române, București, 1975.

V. Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal român – vol. I, Partea generală, Ed. Academiei Române, București, 1975.

V. Mărginean – Probleme de criminalistică și criminologie – nr. 3/1981.

V. Stoica – Probleme de criminalistică și criminologie – nr. 3/1981.