Metodica Si Tehnica Cercetarii Devierilor Comportamentale

I.3. Metodica și tehnica cercetării devierilor comportamentale

Condițiile, ce stau la baza comportamentului uman sunt două:

– dorința de a dobândi niște valori, careva cunoștințe, de a înțelege unele fenomene ce au loc în jurul nostru;

– dorința de efectua activități cafre definesc interesele minorului.

Activitățile din ambele categorii sunt reprezentate de activități reflexe a organismului spre diferite acțiuni practice dar, totodată și spre o anumită adaptare cognitivă.

Cum putem cerceta motivele devierilor comportamentale? Care sunt metodicile și tehnicile ce ne-ar ajuta în acest proces complicat?

Răspunsurile le putem găsi în cadrul psihologiei comportamentului devicvent care cercetează interesele delicventului minor, apariția lor, mecanismele dominante, mecanismele de adaptare sau de conservare a tendințelor delicvente. În literatura de specialitate se vehiculează intens teoria privind faptul că interesele delicvente distrug celelalte interese, primiele fiind determinate de instabilitate emoțională și acțională. În același timp interesele delicvente au sens exact pentru că minorul se străduie să mențină relația sa cu mediul înconjurător prin diferite acțiuni ce îl ajută să dobândească cunoștințe necesare în procesul de stabilire și de abordare a interesului delicvent. Important este de a menționa că stabilitatea și capacitatea minorului de a coordona propriile acțiuni este în directă legătură cu capacitatea de a purta responsabilitate pentru posibilele consecințe situațiiloe pe care el le creează și cu posibilitatea de a ordona și sistematiza acțiunile într-un comportament distinctiv.

Astfel, experiența agresivă pe care o primește minorul este determinată de frecvența acțiunilor agresive, iar interesul ce ține de cunoașterea faptelor pe care el le intenționează să le săvârșească este condiționat de felul în care minorul posedă sau mânuește diferite mijloace tehnice și prin felul în care el cunoaște utilitatea practică a acestora. Totodată experiența agresivă pe care o acumulază minorul depinde de fondul său genetic și de calitatea informațiilor pe care el le primește din mediul înconjurător.

În toate sistemele delicvența, ca fenomen negaiv este considerat a fi cel mai inconfortant. Pentru a găsi elementele, aspectele, tendințele, caracteristicile fenomenului, cu scop de a fi combătut și prevenit, vom menționa cele ce au un grad mai mare de pericol social:

– infracțiuni ce dăunează proprietatea publică;

– infracțiuni ce dăunează proprietatea privată;

– infracțiuni ce sunt îndreptate împotriva persoanei;

– infracțiuni ce dăunează relațiilor de conviețuire socială.

Cercetările ce se axează pe comportamentul deviant străduie în a explica rolul mecanismelor și predispoțiziilor înnăscute care duce la ceea ce putem numi originalitate în realizarea acțiunii, formele de comportament ale minorilor, structura comportamentului minorul ca rezultat al activității sociale a minorului. Dar oare întotdeauna această originalitate are loc în favoarea societății? De ce în unele cazuri această orginalitate a acțiunilor poartă caracter delicvent? Ca sprijin și răspuns la aceste întrebări vine analiza funcțională a comportamentului delicventului minor care cercetează variabilele comportamentale sporadice, independente care formează comportamentul delicvent a minorului și care cercetează dominația acestui comportament acupra celorlalte comportamente și atitudini.

Cum putem cerceta devierile comportamentale? În unele cazuri delicventul lasă urme, în timpul comiterii infracțiunii: cineva îl vede, cineva îl aude, el lasă urme, amprentele digitale, pete de sânge etc. Dar sunt cazuri când aceste urme sunt minime sau chiar lipsesc. În aceste cazuri trebuie aplicată metoda „third-degree”. Ea ajută de a obține informații, mărturii de la acuzat. Acuzatul este deprivat de mâncare și somn pentru un timp oarecare. Mai apoi, după ce acuzatul devine extenuat fizic și mintal, este continuată interogarea. În unele țări, în paralel este folosită tortura și bătaia. Aceste mijloace sunt reprobate din punct de vedere moral pentru că valoarea lor este una umilitoare. Uneori acuzații sunt de acord să afirme orice doar pentru că se tem de a trece prin aceste torturi. Astfel metoda sus-numită este considerată a fi una inumană, dar care, totodată nu aduce claritate în caz pentru că orice om supus torturii va mărturisi orice doar pentru a nu mai fi maltratat. Deseori, în loc de a găsi adevărul, ancheta, dimpotrivă ajunge la falsificarea lui.

Pentru a evita această metodă au fost elaborate alte metode mult mai umane care pot dovedi vinovăția sau nevinovăția acuzatului pe un anumit caz. Și aici putem apela la psihologi pentru că experiențele trăite de oameni lasă urme în psihicul acestora. Psihicul unei persoane care a trecut printr-o anumită experiență se deosebește de al celor care nu au trăit experiența respectivă. În acest caz este important de a a găsi modalitatea de actualizare sau evidențiere a experienței trăite. Și acest lucru este important mai ales în cazurile când indivizii încearcă să ascundă experiențele trăite. Psihologia oferă modalitatea de „diagnosticare a stării de fapt” (tatbestandsdiagnostik). Aceasta metodă nu depinde de dorința acuzatului de a face sau nu mărturii. În acest sens amintim metoda asociației care constă în următoarele: subiectul primește o serie de cuvinte, unele dintre aceste au legătură cu delictul comis, celelalte sunt considerate a fi indiferente pentru că nu au nici o legătură cu delictul respectiv. Persoana este anunțată că vor fi pronunțate mai multe cuvinte. După rostirea cuvântului, el trebuie să pronunțe fără ezitare primul cuvânt care îi va apare în minte. Este interesant cî atunci când când persoana primește un cuvânt ce are legătură cu fapta comisă el întârzie mult pentru că necesită timp pentru a găsi cuvîntul-analog. Și acest timp este mai lung ca durată decât cel de care are nevoie când pronunță cuvntul-analog pentru cuvintul neutru inițial. Fenomenul are loc din simplul motiv că, în cazul în care persoana este vinovată, ea încearcă să evite vre-un cuvânt care ș-ar putea „trăda”. Important este ca experimentul să fie unul de succes, aceleași cuvinte trebuie oferite și altor persoane, care, la modul cel mai serios, nu au nici o tangență cu fapta comisă.

Metoda psihofiziologică, a fost propusă, inițial de cercetătorul american, psihologul Larson. În baza metodei se află modalitatea de a înregistra transformările corporale care apar în timpul tulburărilor emoționale. Cercetătorul dorea să formuleze o metodă ce ar permite de a detecta dacă subiectul minte, prin acele modificări ce au loc în respirație și în circulația sangvină. Aceste modificări pot fi înregistrate prin diverse aparate, în condiții de laborator. Pe parcursul interogării, subiectul are o respirația și presiunea sangvină ce sunt conectate de aparatul de înregistrare. Acest aparat a primit denumirea de „detectorul de minciuni a lui Larson”. Persoana, supusă cercetării răspunde la diferite întrebări prin „da” sau „nu”. Psihologul american a demonstrat că dacă persoana răspunde altfel decât este adevărul, aparatul schițează curbe ce diferă de curbele normale ale aceleiași persoane. Astfel, detectorului de minciuni, înregistrează o iregularitate marcantă în cazul când subiectul răspune altceva decît adevărul. Neregularitățile se observă în amplitudinea și în ritmul respirației și al circulației sangvine, dar și în modificările raportului I : E (inspirație – expirație). La patru sau cinci cicluri respiratorii ce preced stimulul care provoacă minciuna, media raporturilor I : E (durata inspirației împărțită cu durata expirației), corespunde, cu cele patru sau cinci cicluri posterioare stimulului respectiv. Astfel, se obține o diferență pozitivă în cazul sincerității și o diferență negativă în cazul unui răspuns fals. Larson a dorit să demonstreze că prin intermediul metodei elaborate răspunsurile false pot fi separate de cele adevărate cu o rată de veridicitate de 90 la sută.

Sursele de specialitatea menționează că metoda psihofiziologică poate fi utilizată și în alt mod: subiectul vede câteva fotografii, printreacestea este plasată fotografia victimei. Suspectul susține că nu a cunoscut victima. În cazul când suspectul a cunoscut victima, aparatele, care înregistrează datele obținute de la aparatul respirator și circulația sangvină, vor arăta o deviație sensibilă. Atunci când suspectul vede alte fotografii cu, curbele aparatelor demonstrează rezultate continue, asemănătoare cu condițiile normale de respirație și circulație.

O altă modalitate de a utiliza „detectorul de minciuni” constă în povestirea unei istorioare, care, în oarecare măsură se aseamănă cu crima săvârșită. După aceasta suspectul este rugat să reproducă această istorioară. Acesta o va reproduce, dar esența metodei constă că reproducere va conține și părți din actul crimei săvârșite, suspectul introducîndu-le fără a o face conștient.

Aceste metode pot fi aplicate în diferite situații, pentru a detecta diferite delicte comise. Aceste acțiuni delicvente pot fi comise de adulți dar și de minori.

Deosebită importanță o au și metodele de diagnosticare a înclinațiilor (predisăpunerea) spre infracțiune.

Spre exemplu: avem un grup de copii despre care nu cunoaștem nimic. Ei nu au fost supuși unui examen psihologic prealabil. Dorim să depistăm acei copii care au o predispunere spre înșelăciune, minciună, furt, ș.a. Pentru a detecta onestitatea putem utiliza metoda descrisă de cercetătorul Terman. Metodă constă în a fi alcătuită o listă cu titluri de cărți, printre care cărți cu titluri inexistente. Suspectul este rugat să bifeze cărțile pe care le-a citit. Gradul de neonestitate se măsoară prin numărul de titluri fictive însemnate. Cu cât mai multe titluri inexistente el va bifa, cu atât mai mare este graful de neonestitate și invers, cu cât numărul de titluri fictive va fi mai mic, cu atât graul de onestitate va fi mai mare.

Cercetătorii Voelker și Cady au elaborat o altă metodă: subiectului primește o sarcină, un lucru oarecare, o problemă, pe care trebuie să o rezolve cu ochii închiși. Rezultatul la care este posibil de a ajunge cu ochii închiși este cunoscut în prealabil. Dacă subiectul a deschis ochii în încercarea lui de a rezolva problema atunci el va obține o cotă care depășește acest rezultat. Succesul efectuării prpobei depinde de faptul dacă suspectul a deschis ochii sau nu în rezolvarea probei. Spre exemplu: subiectul realizează un test „profil” care este compus din bucăți de lemn diferit colorate. Aceste bucăți, puse împreună corect vor rezulta într-un profil de om. Conform datelor lui Voelker, șansele de a aranja corect bucățile de lemn sunt:

– de 1 la 16 – de a le aranja corect;

– de 1 la 256 – de două ori consecutiv;

– de 1 la 4096 – de trei ori consecutiv.

Respectiv, dacă suiectul a reușit să aranjeze bucățile în mod corect de trei ori consecutiv, există probabilitatea foarte mare că a realizat proba cu ochii deschiși.

Metoda labirintelor este o altă metodă ce permite diagnosticarea onestității respondentului. Subiectul primește câteva labirinte. El este îndemnat să deseneze cu creionul o linie de la un capăt la altul al labirintului cu ochii închiși și fără a fi atinși pereții labirintului. Acest test este practic imposibil de a realiza cu ochii închiși. Această metodă poate fi aplicată cu mult succes în școală. Copiilor li se dă o probă de aritmetică. După finalizarea probei toate caietele sunt adunate. Sunt făcute copii după fiecare caiet, cu toate greșelile făcute de copil. Mai apoi, copii primesc acele caiete care, de fapt, sunt copii. El, de-asemenea primesc rezolvarea corectă a problemei care le-a fost dată, numită cheia. Ei sunt rugați să calculeze singuri numărul greșelilor efectuate, după cheia sau rezolvarea primită. Caietele din nou sunt adunate și este calculat numărul greșelilor anunțate de copii și numărul real de greșeli din copie. Acei copii care demonstrează predispunere sau înclinare spre înșelăciune sau neonestitate fac diverse corectări în caiet pentru a primi mai puține răspunsuri greșite și, respectiv, pentru a primi note mai bune. Gradul de neonestitate este în invers proporțional cu numărul erorilor nemenționate.

Înclinarea spre furt este diagnosticată prin testul cu monedele. Subiecții rezolvă diferite probe de aritmetică cu diferite monede. Experimentatorul trebuie să știe câți bani i-a dat fiecărui copil Copilului trebuie să i sei creieze convingerea că el nu poate fi controlat.

O altă modalitate de a diagnostica această înclinare constă în experimentul când subiectul este trimis la un comerciant să schimbe niște bani. Înainte de a fi realizat experimentul experimentatorul se înțelege cu comerciantul să-i dea un plus de bani. Întrebarea constă în ceea ce va face copilul cu banii.

Aceste teste pot fi utilizate pentru a fi detectate și alte caractere sau trăsături de caracter: brutalitatea, mila etc. Prin aceastea putem constata dacă este posibil și în ce măsură subiectul examinat prezintă deviații în caracter sau înclinări spre infracțiune.

În aceste cazuri este important de a reține că testele menționate nu pot arăta care sunt cauzele diferitelor anomalii, respectiv ele au doar caracter de constatate.