Metodica Pregatirii Fazelor Fundamentale din Jocul de Fotbal la Echipa Reprezentativa Scolara
CUPRINS
CAPITOLUL I
. Importanța și actualitatea temei
. Reflectarea temei în literatura de specialitate
. Motivarea alegerii temei
. Scopul și ipotezele cercetării
CAPITOLUL II BAZA TEORETICA A LUCRARII
2.1. Analiza conținutului jocului în atac și apărare în fotbalul modern
2.2. Calitățile necesare jucătorului în fotbalul modern
2.3. Aspecte fiziologice, motrice și psihologice provocate de jocul de fotbal
2.4. Specificul de organizare a învățământului actual pe cicluri curriculare și planuri cadru
2.4.1. Notă de fundamentare privind elaborarea programelor școlare pentru clasele a IX-a și a X-a
2.5. Caracteristici și tendinte actuale în jocul de fotbal
2.6. Structuri de exercitii folosite în antrenament
CAPITOLUL III ORGANIZAREA CERCETARII
3.1. Sarcinile cercetării
3.2. Metode de cercetare folosite
3.3. Subiecții aleși pentru realizarea cercetării
3.4. Conditii de desfășurare a experimentului
3.5. Conținutul cercetării
CAPITOLUL IV REZULTATELE OBTINUTE,
Prelucrare și interpretarea datelor
CAPITOLUL V
5.1. Concluzii
5.2. Propuneri
CAPITOLUL VI
Bibliografie
CAPITOLUL VII
Anexe
CAPITOLUL I
1.1 IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI
Răspândirea fotbalului în rândul populației din țara noastră este o urmare firească nu numai a frumuseții jocului, ci și a rezultatelor bune obținute pe plan internațional de către echipa reprezentativă a României și de către unele echipe de club cum sunt: Steaua Bucuresti, Rapid sau Dinamo din Bucuresti. Acest "fenomen național", cum este denumit de multe ori, înmulțește an de an numărul jucătorilor activi și numărul suporterilor doritori de spectacol sportiv de calitate și de performanțe sportive răsunatoare. Un factor în plus de dinamizare calitativă este trecerea de pe băncile facultăților de educație fizică din toată țara, în rîndul antrenorilor, a unor absolvenți dornici de a pune umărul la ridicarea ștachetei fotbalului.
Activitatea fotbalistică de performanță a acumulat un mare bagaj de cunoștinte teoretice și practice, ca urmare a creșterii impresionante a cantității și calității competițiilor sportive, atît interne cît și internaționale. Căile de perfecționare a procesului de pregătire sportivă au la bază studii și rezultate ale acestora obtinute în diferite țări de către diverși antrenori. Datorită bogatei
experiente practice cît și a numeroaselor studii efectuate, există în prezent o multitidine de date, mijloace și medode specifice. In același timp, activitatea practică reclamă criterii mult mai precise de selecționare a soluțiilor atât de diferite si de variate, precum și concretizarea lor sub forma de cerințe, principii și indicații a datelor știintifice. Aceste informații dau specialiștilor, care lucrează direct cu sportivii, materiale de sinteză și date-sinteza. Corecta raționalizare a datelor, cît și selecționarea metodelor si mijloacelor, au drept scop creșterea eficienței procesului de pregătire și, implicit, eficiența jocului în meciurile oficiale. Fotbalul din zilele noastre evoluează, în special, spre combativitate si eficiență.Progresele realizate de catre echipele de fotbal mari se datorează creșterii nivelului de pregătire multilaterală a jucătorilor. Jocul în sine are la bază, în mod pregnant, trăsături colectiv-elastice și ofensive cu participarea succesivă a jucătorilor în atac și în apărare, prin înlăturarea limitelor tradiționale ale posturilor și a rigidității diverselor formule tactice, prin accentuarea capacității de evidențiere a spiritului creator. Zonele de acțiune, sarcinile si inițiativele jucătorilor sunt lărgite pentru a se realiza un randament superior pe ansamblul echipei.
Regulamentul de joc și părtile esențiale ale antrenamentelor sunt aceleași, indiferent de coordonatele geografice, politice, economice sau sociale în care se desfășoară o competiție. Astfel, antrenorii din România și-au propus să aplice din experiența antrenorilor străini și a echipelor cu renume internațional, la conditiile noastre concrete si sa le completeze cu ce considera necesar. Fotbalul romanesc a facut in felul acesta o tentativa pentru a-si gasi propriul drum si pentru a-si crea propria teorie. Stau mărturie în acest sens performanțele realizate de fotbaliștii nostri în condiții vitrege, nu numai în privința asigurării cadrului material corespunzător, dar și a climatului propice unei activități de înaltă performanță.
Informațiile din fotbal ce au fost obținute cât și concluziile trase, au condus la identificarea unor indicatori indispensabili performanței prin constanță și esențializarea lor. Asamblarea acestora a permis alegerea drumului ce a condus cercetarea către modelarea meciurilor sau a antrenamentelor. Depăsind tratarea lor didactică, s-a urmărit să se deschidă o altă viziune, mult mai apropiată de realitate, aceea a abordării combinate si complexe, a dezvoltării lor corelate cu tehnica atât de diversă. Preocupările antrenorilor români în această direcție au constituit o premisă și, în același timp, o sursă de inspirație.Eventualele diferențe de nuanță și interpretare, pe care le-am putea semnala în teoria și practica fotbalistică din alte țări, rezultă din ignorarea sau eludarea unor situații. Antrenorii sunt cei care aplică, în funcție de condițiile concrete ale echipelor ce le antrenează, tot ce apare nou în domeniu. Ei sunt totodată primii și cei mai importanți coautori de noi mijloace, procedee și metode de lucru în antrenamente. Ori, după cum știm, antrenamentul stă la baza jocului echipelor în meciurile oficiale. Prin antrenament, jucătorii se pregatesc sub toate aspectele, respectiv: teoretic, motric, tehnic, tactic si psihologic.Considerând că drumul pe care au pornit antrenorii, cercetătorii și jucătorii, deci întreg fotbalul românesc este cel al marii afirmări, rămâne ca rezultatele ulterioare ale echipei noastre naționale, în primul rând, să confirme eforturile.Ridicarea calitativă a nivelului fotbalistic, în ansamblul jocului, este
impusă de procesul instructiv-educativ, care trebuie să devină mult mai eficient Procesul de pregatire a jocului de fotbal beneficiază permanent, creator si selectiv, de cuceririle psihologiei, pedagogiei generate și sportive,de cele ale fiziologiei, cât și de cele ale altor știinte, dar în același timp și-a format o metodologie proprie. Aceasta are obiective bine conturate, care pot fi grupate astfel:
– folosirea principiilor pedagogice, a metodelor de instruire, a mijloacelor și formelor de organizare, în conformitate cu particularitățile de vârstă, gradul de pregătire și caracteristicile individuale ale jucătorilor;
– folosirea mobilă și adecvată a mijloacelor, metodelor si formelor de organizare, în raport cu modificările survenite în cadrul general material, social și psihic al instruirii, în metodica și practica jocului pe plan internațional;
elaborarea continuă de noi metode, procedee metodice, mijloace și forme de organizare a instruirii, care să fie eficiente în diferite cazuri particulare de instruire.
Complexitatea fotbalului și dinamica sa creează acestui joc sportiv anumite particularități care il diferentiază de celelalte jocuri prin: corelarea funcțională a acțiunilor tehnice și tactice; solicitarea inegală a jucătorilor privind momentele de efort; caracterul diferențiat al efortului fizic repartizat pe componenții echipei, în raport de postul pe care joacă; alternarea variată a eforturilor mari, medii și mici, care, după cum știm, au la baza alternarea calitaților motrice.Solicitările actuale ale jocului au accentuat rolul factorului fizic. Opoziția adversarilor se manifestă tot mai direct ca o consecință a marcajului strâns, a aglomerărilor și a luptei pentru victorie, făcând ca în fotbalul modern să se impună tipul de jucător de inalt nivel tehnic (cu o gândire rapidă și creatoare din punct de vedere tactic), înzestrat cu potențial motric ridicat, în cadrul cărora forța de joc ocupă un rol primordial.
Tehnica practicată de fotbaliștii de frunte este caracterizată printr-o
creștere impresionantă a numărului de elemente și procedee tehnice cât și a formelor de aplicare a acțiunilor de joc. Dintre acestea se remarcă, în special, elementele: lovire, preluare, fentare și conducere a mingii. Permanenta confruntare dintre apărărori și atacanți a lărgit gama mijloacelor tehnice ale apărătorilor, determinând noile trăsături ale tehnicii atacanților.
Prin eficiența în joc a unei echipe se înțelege randamentul general al
acesteia în a-și apropia victoria prin acțiuni de joc bine cotate de către cunoscători. Dar această eficiență apreciată la global poate fi separată pe faze de joc sau pe compartimente. Eficiența de joc în faza de atac se materializează în mod concret prin:
-superioritate în depășirea apărarii echipei adverse;
– posesia balonului în acțiunile pe care echipa le inițiază;
– realizarea planului tactic propus la antrenament, care să evidențieze existența unei dependențe între acest program și a reușitelor de joc și de rezultat.
Jocul în faza de atac se bazează pe combinații cu ducerea progresivă, directă sau indirectă a mingii spre poarta adversă, la distanța convenabilă pentru a fi marcat golul. Un joc plăcut se desfășoara într-o succesiune coerentă de combinații ce pun pe picior greșit adversarii, prin marcări ale jucătorilor cu sau fără minge, care se incheie cu șutul la poarta. Banalitatea acțiunilor este depășită de jucătorii buni sau de către echipele mari prin elementul surpriză ce caracterizează fazele de joc. Un joc bun nu poate fi realizat decât de către jucători buni, care însă nu pot atinge perfecțiunea decât printr-o pregătire știintifică.In fotbalul modern nu se mai pune problema unei tactici temporizatoare, ci a uneia de așteptare și, în același timp, de căutare a posibilităților de atac. La condiții de joc egale și la forțe egale între două echipe, câstig de cauză va avea acea echipa care dispune de mai multe variante tactice și reușește să le aplice eficient la momentul oportun. Fenomenul de accelerare a jocului, manifestat în special prin reorganizarea conceptiei despre fotbal, se aliniază spiritului de competitivitate și tendințelor afirmate în ierarhia internațională a valorilor.
Jocul ofensiv apare din dorința de victorie a combatanților prin realizarea unui spectacol care să încante publicul și este exprimat divers, în funcție de adversar, ca de exemplu: atac supranumeric sau contraatacul sub oricare din formele sale. Jocul de atac începe odată cu intrarea în posesia mingii, chiar dacă în fazele de atac participă inclusiv fundașii.
Pentru a folosi un limbaj comun în exprimarea ideilor tactice, specialiștii au impărțit terenul de joc, în mod arbitrar, în trei zone. Acestea privite din partea echipei aflată în atac, sunt dispuse astfel:
zona I sau zona echipei proprii, ce cuprinde porțiunea de teren dintre linia propriei porți și linia imaginară trasată la 30m de acesta;
zona a II-a sau zona de mijloc a terenului ce cuprinde suprafața de joc dintre liniile imaginare trasate la distanța de 30m de cele două porți ale terenului de joc;
zona a III-a sau zona echipei adverse, care cuprinde porțiunea de teren dintre linia de poartă adversă și linia imaginară trasată la 30m de aceasta.
Din același motiv, expus anterior, specialiștii au simțit nevoia să impartă și zonele de joc ale atacului, care mai poartă denumirea de "zonele jocului". Acestea sunt tot în număr de trei și sunt dispuse astfel: zona I este constituită din suprafața de teren de circa 10-20m de jur-împrejurul mingii; zona a II-a, care este constituită din suprafața de teren de circa 15-35m considerată de la locul de unde se află mingea și zona a III-a constituită din suprafața de teren de peste 35-40m măsurată prin aproximare cu ochiul liber, de la locul unde se afla mingea la momentul respectiv.
Sarcinile de joc ce le revin fotbalistilor pe fiecare dintre cele trei zone
de atac sunt urmatoarele:
– pentru zona I
* pasarea mingii se face cât mai simplu, repede și precis cătrimaginară trasată la 30m de acesta;
zona a II-a sau zona de mijloc a terenului ce cuprinde suprafața de joc dintre liniile imaginare trasate la distanța de 30m de cele două porți ale terenului de joc;
zona a III-a sau zona echipei adverse, care cuprinde porțiunea de teren dintre linia de poartă adversă și linia imaginară trasată la 30m de aceasta.
Din același motiv, expus anterior, specialiștii au simțit nevoia să impartă și zonele de joc ale atacului, care mai poartă denumirea de "zonele jocului". Acestea sunt tot în număr de trei și sunt dispuse astfel: zona I este constituită din suprafața de teren de circa 10-20m de jur-împrejurul mingii; zona a II-a, care este constituită din suprafața de teren de circa 15-35m considerată de la locul de unde se află mingea și zona a III-a constituită din suprafața de teren de peste 35-40m măsurată prin aproximare cu ochiul liber, de la locul unde se afla mingea la momentul respectiv.
Sarcinile de joc ce le revin fotbalistilor pe fiecare dintre cele trei zone
de atac sunt urmatoarele:
– pentru zona I
* pasarea mingii se face cât mai simplu, repede și precis către marginile terenului, către fundași sau extreme, care s-au retras pentru a primi mingea;
* se interzice cu desăvarșire driblingul în acest perimetru;
* prin pasare laterală se produce o deplasare a jocului spre laturile terenului, acolo unde sunt spații mai mari, jucători mai puțini și siguranța mai mare în ceea ce priveste continuarea jocului în zona de mijloc a terenului;
– pentru zona a II-a
* pasele sunt simple, rapide și directe pentru a se crea superioritate în acțiuni și pentru a ajunge cât mai rapid la poarta adversă;
* în această zonă se realizează prima parte a oricărui atac al echipei proprii, când pasarea mingii se face până la găsirea unei breșe în dispozitivul advers pentru finalizare, ca a doua parte a atacului;
– pentru zona a III-a
* lupta pentru balon aduce de multe ori jucătorii în situația luptei corp la
corp, dar de cele mai multe ori în inferioritate numerică. Cel ce castigă trebuie să rezolve jocul cât mai simplu, direct, cu toată forța, îndemanarea și toată imaginația necesară realizării golului;
* lupta psihologică este maximă si este dublată de cea tactică. Spiritul de dăruire și sacrificiu, lupta pentru orice minge, pentru câstigarea unei poziții favorabile pentru tras la poartă, cât și contribuția întregii echipe conform unui plan care să asigure în același timp și siguranța în apărare, sunt sarcini de atac ale oricarei echipe care se respectă. Fără aceastea victoria nu poate fi posibilă.
Acțiunile de atac trebuie să se desfășoare în mod constructiv cu aportul
unui număr suficient de jucători care să asigure eficacitatea lor, fără a exclude aportul personalității în realizarea scopului final. Ele trebuie să se desfășoare în
preajma porții adverse cu maximum de viteză, combativitate și dârzenie pentru a realiza eficacitatea dorită. Echipele românești joacă foarte mult pe spațiul liber de pe marginile terenului, realizând un randament sporit, indiferent de jucătorii care acționează pe spațiul respectiv. Extremele trebuie să ia parte atât la acțiunile de atac, căt și la acțiunile de apărare în toate liniile echipei și pe tot terenul, în scopul creerii situațiilor favorabile pentru realizrea eficacității.
Faza de atac a echipei se va caracteriza prin acțiuni dinamice si elastice, pastrând distanțe convenabile între compartimente și jucători și evitând sablonismul.
Mișcarea de ansamblu a intregii echipe va fi conștientă si precisă, cuprinzând și acțiunile temporare ale unor jucători în afara formației pe care o îndeplinesc în mecanismul echipei, ca trasătură manifestată pronunțat în fotbalul modern.
Motivele și cauzele ce stau la baza declanșării acțiunilor și soluțiilor
strategice sunt cele care realizează fuziunea între partenerii de echipă, dar și
intre aceștia și adversarii lor în cadrul unui joc demn de zilele noastre. Acțiunile tactice într-un joc de fotbal au mai totdeauna, pe langă caracterul obiectiv și particularitățile care le marchează dinamismul, variabilitatea și subiectivismul. Marea interpretabilitate a schemelor tactice determină eforturi teoretice si practice pentru descoperirea celor care pot apropia, cu șanse majore, succesul. Tactica de azi are în plus capacități motrice, tehnico-tactice și volitive de o calitate superioară și un bogat bagaj de corelații tactice în principalele momente de atac, recuperare și aparare.
Desi sunt cunoscute o serie de concepții moderne de joc, toate se bazează pe cateva particularități și anume:
– toți jucătorii trebuie să fie capabili să facă față sarcinilor de atac sau
apărare, în mai multe zone de pe teren;
– evitarea contactului direct cu apărătorii adversi si economisirea energiei pentru acțiunile de finalizare;
– jucătorii din zonele a II-a și a III-a de atac trebuie să creeze superioritate
numerică necesară surprizelor la finalizare;
– tacticizarea jocului în toate fazele de atac și aparare;
– viata sportiva liber consimțită pe care trebuie să o ducă orice fotbalist profesionist sau amator.
Elementele stimulatoare ale jocului de fotbal sunt acumulările inregistrate
în planul componentelor antrenamentului, respectiv teoretică, motrică, tehnică, tactică și psihologică. Acestea toate au depășit limitele momentului, s-au stimulat reciproc sub influența anumitor condiții și au avut ca rezultat creșterea randamentului în joc a fotbaliștilor din toate compartimentele. Astfel, componentele antrenamentului denumite și factori ai antrenamentului, se împletesc și determină acumulări calitative și cantitative
1.2. REFLECTAREA TEME ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE
Acest punct nodal al fotbalului modern, care este atacul, a fost și va fi dezbătut permanent de către specialiști. Dintre toate sporturile cunoscute; la noi în țara, fotbalul deține cele mai multe materiale de specialitate publicate. Pasiunea pentru fotbal a scos la iveală o serie de autori de cărți despre acest joc, fiecare aducându-si aportul personal la teoria și metodica fotbalului, prin disecarea practicii,
Tactica, spune I. Ionescu, înseamnă în primul rând o strânsă colaborare între jucători și între compartimente, iar pentru relizarea acesteia se cere o disciplină tactică fără reproș. Tactica de atac reprezintă un factor de joc cu un bogat conținut psihologic realizat prin solicitarea atenției, memoriei, percepției, reprezentării și imaginației. Este deja cunoscut că nu orice jucător de fotbal are și un dezvoltat simț tactic, simț care se capată și se dezvoltă prin antrenamente. El are la bază calitățile de voință ale jucătorului, chiar gradul de inteligență, pentru ca din noianul de scheme de joc trebuie să o aleaga pe cea mai eficientă, pe baza logicii de joc. Repetarea acțiunilor tactice la antrenamente duce la realizarea acestora fără eforturi psihice crescute, pe baza automatismelor căpătate, apărând astfel ca acțiuni firești. Dintre acestea enumeram: demarcajul, pasele, circulația mingii, combinațiile tactice s.a.m.d.
Jocul de fotbal reprezintă o activitate comuna, acțiunile tactice ofensive ale jucătorilor fiind determinate de spiritul de echipă și de capacitatea de integrare a fiecărui jucător în ansamblul echipei. Jocul ofensiv constructiv ne face să înțelegem că este vorba de rezolvarea sarcinilor de atac în mod ordonat, disciplinat și colectiv, bazat pe un spirit creator. Are la bază pregatirea anterioară a tacticii pentru contracararea acțiunilor aăarătorilor și surprinderea acestora prin acțiuni proprii. Jocul constructiv presupune o anume organizare a acțiunilor exprimate prin: așezare optimă în teren, a schimbului de zone și a sarcinilor, demarcajul, mișcarea jucătorilor în teren și dublajul. Condiția de bază a jocului ofensiv constructiv este disciplina tactică, în care creativitatea personală să fie subordonată ideii alese anterior pentru joc.
Organizarea tactică a jocului porneste de la atitudinea față de joc, de la resursele motrice și psihologice ale echipei, de la așezarea jucătorilor în teren și de la gradul de omogenitate a compartimentelor în cadrul acțiunilor de joc. Organizarea jocului echivalează în accepțiunea generală cu noțiunile de "sistem de joc", "stil de joc", "idee de joc" sau "concepție de joc", ceea ce s-ar traduce prin atitudinea specifică față de meci.
Specialiătii au impărtit fotbalul pe faze ale jocului astfel: faza de atac,
faza de recuperare și faza de apărare.
Faza de atac, de care ne ocupăm în lucrare, este caracterizată de o mare diversificare conceptuală. Fiecare antrenor caută soluții noi în vederea surprinderii adversarilor și astfel apropierea victoriei. Atacul se desfășoară după conceptii, sisteme, strategii și mijloace de multe ori proprii fiecărei școli de fotbal, fiecărei țări și chiar fiecărei țări cu pretenții în topurile internaționale. Particularizându-se, faza de atac a contribuit la nevoia de a găsi mijloace noi de desfacere a apărărilor tot mai organizate, a dezvoltat tehnica de atac, angajamentui fizic și noi soluții tactice și strategice.
Acțiunile de atac sunt astăzi mai organizate decât până acum, prin caracterul lor mai elaborat, deci mai pronunțat tactic. Această trăsătură este pusă în evidență de o minuțioasă circulație a mingii de către jucători foarte mobili aflați în toate compartimentele echipei. Pasarea repetată, pe care o aducem iarăsi în discuție, urmărește crearea culoarului de pătrundere sau de șut, menține inițiativa în joc și lipsește adversarul de posibilitatea trecerii la atac. Faza ofensivă și-a recăpătat locul în cadrul concepțiilor de joc după o lungă perioadă de supremație a jocului de apărare, care urmărea înainte de toate să nu se primească gol folosind orice mijloace, chiar dacă era în detrimentul spectacolului sportiv. Echipele aflate în varful "piramidei" fotbalistice ne dezvăluie încercări de joc bazate numai pe atac și recuperarea mingii.
În atac relațiile tactice au un caracter creator și constructiv, bazate pe
analiza rapidă a situațiilor apărute, în vederea depășirii adversarului. Fotbalul actual cere fiecărui jucător rezolvarea sarcinilor de atac, dar și a celor de apărare, ceea ce subliniază universalitatea tehnico-tactica a fotbaliștilor, de a se angrena total în solicitările întrecerii. Angajarea atacantului prin mai multe sarcini, dublată de un pronuntat caracter de adversitate, impune un jucător pregătit multilateral, cu un grad înalt de tehnicitate aplicată creator, cu o tehnică rezistentă la factori externi de influență și cu o mare capacitate afectivă și emoțională. Marile echipe au schimbat demult intelesul termenului de adversitate, transferând formele sale de manifestare de pe tărâmul predominant fizic și al angajamentului agresiv sau în forță, pe cel al strategiei și fineții tehnico-tactice, al unei combativități, viteze și rezistențe crescute.
Atacul echipelor valoroase are loc pe baza unei permanente interferențe a zonelor, în care părăsirea posturilor de bază în vederea dislocării defensivei adverse are loc relativ simultan, pe tot frontul de atac. Gruparea în vederea păstrării mingii și depășirii adversarilor se face printr-o rotație la care participă jucători din toate liniile, pentru reușita infiltrării spre poartă. Acoperirea mobilă și elastică a spațiului de joc trebuie înțeleasă ca o grupare suficientă, din punct de vedere numeric, a jucătorilor în jurul posesorului temporar al mingii, respectiv al unui partener. Astfel, simțul tactic este solicitat într-un mare număr și variante de situații, când jucătorii trebuie să aibă randament bazat pe o logică de joc.
Acțiunea tactică nu poate fi concepută în afara componentelor sale, care în practică ating uneori simultaneitatea prin analiza și interpretarea situației percepute, prin găsirea mentală și motrică a soluției. Prin repetarea la antrenamente a unor scheme tactice, acestea se automatizează și pot fi găsite soluții spontane la alte situații de joc imprevizibile. Orice acțiune tactică reprezintă un proces de mare complexitate cu un bogat conținut motric, tehnic și psihologic. El are la bază calitățile motrice și combinații ale acestora dublate de atenție, concentrare, voință, spirit de colaborare și o puternică motivație.
Tactica de joc constituie un anumit mod de organizare a mecanismului de joc în ansamblu, cât și al subansamblurilor acestuia luate separat. Modul de organizare se învață în primul rând teoretic, apoi se pune în practică la antrenamente și în aplicare în jocurile oficiale. Uneori schemele tactice pot apare și ca urmare a unor faze create spontan în joc, după care pot fi insușite de către jucători, dacă își dovedesc viabilitatea sau pot rămâne în continuare cu caracter întâmplător. Învățarea unor anumite tehnici și tactici presupune atitudine conștientă din partea jucătorilor.
Jocul de atac al unei echipe, spune V. Stănculescu, pentru a desfășura acțiuni elaborate, are câteva principii și anume:
a) principiul jocului în adâncime, ce reprezintă jocul echipei pe direcția porții adverse;
b) principiul penetrației, prin care fiecare jucător aflat în posesia mingii caută să câstige spatiu apropiindu-se de poarta adversă;
c) principiul atacului pe un front cât mai larg, care produce desfacerea apărării adverse pentru a se ajunge mai repede la finalizare;
d) principiul schimbării jocului de pe o parte pe alta a terenului, folosit pentru derutarea și în aceleși timp evitarea apărărilor aglomerate;
e) principiul improvizației, care mai poartă denumirea de principiul creației spontane și exprimă găsirea celei mai eficiente soluții în funcție de adversarii direcți sau indirecți, cât și de zona de teren.
Componenta tactică a jocului este cea de care depind marile realizări ale echipelor de fotbal. Ea duce pe o treaptă superioară jocul prin introducerea unei concepții specifice. Pregătirea tactică are din ce în ce mai multe aspecte, întâlnite în mod frecvent în jocurile oficiale și constă în înlănțuirea acțiunilor tuturor coechipierilor. Ea este subordonată unui plan de joc ce trebuie bine fixat în memorie (N. Petrescu, 1977). Realizarea planului teoretic nu poate fi conceput decât între jucători care se cunosc și își corelează acțiunile.
Tactica de atac este eficientă dacă prin ea se ajunge la poarta adversă în mod rapid, cursiv și organizat. Ea este într-o continuă transformare pentru a da replici neasteptate adversarilor. Tactica are caracter complex și flexibil, iar la bază sa stă planul propus, intenția spontană și înfăptuirea ei inteligentă, conform repertoriului tehnic al jucătorilor.
Acțiunile tactice de la mijlocul terenului, respectiv din zona a II-a, nu
solicită o gândire tactică deosebită, comparativ cu pătrunderea în dispozitivul de
apărare advers care necesită o exprimare rapidă, iar orice întârziere poate duce la ratarea acțiunii. Cu cât echipa aflată în atac se apropie de zona a III-a, acțiunile se iuțesc, iar jucătorii, prin aranjamentul lor în teren, pun la cale ce schemă tactică să aplice pentru a finaliza acțiunea de joc. Nivelul de creativitate al acțiunilor de joc și posibilitățile jucătorilor de a adapta programul stabilit la instruire, trebuie aplicate la condițiile diverse ale jocului.
Eficiența de joc a echipei rezultă din eficiența de joc a fiecărui jucător.
În atac pentru a fi eficient înseamnă a asigura manevrarea balonului astfel ca el să fie păstrat cu certitudine în posesia echipei și, în același timp, să se realizeze o avansare a fazei, crearea unei noi poziții de joc mai bună decât precedenta, cerințe care se satisfac printr-o pasă oportună și eliminarea, atât prin pasă, cât și prin acțiuni personale, a unul sau doi adversari (I. lonescu, 1982).
Autorul de manuale de fotbal N. Petrescu, spune că tactica depinde de
antrenori, care gândesc sistemele de joc și sunt mai largi în a cere aplicarea strictă a lor de către jucătorii cuprinsi în lot, de adversarii pe care îi întâlnesc și care, prin organizarea lor, pun probleme diferite, cât și de locul unde se desfășoară jocurile. Atacanții caută să lege combinații colective sau pe cupluri, dar în același timp se încearcă și realizarea unei legături în adâncime pentru ca echipa să formeze un bloc suplu, elastic și dinamic. Mijlocașii, considerați liantul echipei, participă atât în atac, cât și în apărare, de aceea ei repetă acțiunile tactice la antrenamente în scopul de a greși cât mai puțin și de a îndrăzni mereu mai mult în jocurile oficiciale. Eficacitatea unui act motric este asigurată de gândirea și creativitatea jucătorului, de nivelul dezvoltării calităților motrice, de gradul de perfecționare și de automatizare a elementelor tehnice, precum și interacțiunea optimă dintre diferite elemente tehnice în vederea structurării acțiunii tehnico-tactice, necesară cerinței concrete de joc.
M. lonescu face următoarea clasificare a tacticii: generală, specială, colectivă, individuală, de atac, de aparare, impusă și spontană. In faza de atac întâlnim o tactică individuală și o tactică colectivă. Tactica individuală poate fi sistematizată astfel: plasamentul, demarcajul, mișcarea fără minge în scop tactic, sprijinul acordat partenerului aflat în faza de atac și folosirea eficientă a elementelor tehnice.
Tactica colectivă în faza de atac are loc prin următoarele acțiuni:
– pasa efectuată în diverse variante;
– colaborarea de joc realizată prin circulații ale mingii și prin combinații;
– interferența zonelor, adică acționarea în zone de atac diferite de cea de baza, impusă de desfășurarea concretă a jocului.
Pe aceeași linie se situează și I. Buse si D. Ogodescu în materialul lor
despre fotbal. Citam: "Randamentul unei echipe nu este numai o sumă a capacitatilor individuate de joc, ci de organizarea a ei ca un ansamblu cu caracteristici diferite, care se distinge prin originalitatea structurilor tehnico-tactice și prin complexitatea structurilor motivaionale".
Jocul colectiv exprimă stadiul atins de fotbalul modern, în care acoperirea terenului de joc nu se mai realizează prin relatii poziționale, ci prin circulația rapidă a tuturor coechipierilor.
Tehnica reprezintă ansamblul de deprinderi motrice specifice jocului,
desfășurate pe baza capacității motrice generale a jucătorilor, în vederea satisfacerii unor cerinte ale tacticii de atac sau de apărare. Pentru a înțelege mai bine cele spuse, enumerăm părțile constitutive ale tehnicii așa cum le văd A. Niculescu si I. lonescu:
a) procedee tehnice: lovirea mingii cu latul, lovirea cu partea exterioară, preluarea din aer s.a.;
b) elemente tehnice: lovirea mingii cu piciorul, cu capul, fentele, conducerea mingii etc.;
c) acțiuni tehnice: preluarea + conducere + lovire;
d) acțiuni tehnico-tactice: preluare + pasa + demarcaj + preluare etc.
În structura specifică a elementelor tehnice se integrează, ca suport organic, structural și funcțional calitățile motrice.
Oricât de necesară ar fi însușirea tehnicii de către apărători, niciodată
aceasta nu se va ridica la nivelul la care trebuie stăpânită de către atacanți.
Prin pregătirea tehnică se urmărește:
-alegerea metodelor conform conținutului și structurii jocului;
-corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale pregătirii fizice;
-corelarea metodelor de pregătire tehnică cu metodele pregătirii tehnice;
-metodele pregaătirii tehnice să realizeze în mod ascendent perfecționarea
acțiunilor de joc, de la cele mai simple la cele mai complexe.
În fotbal, repetarea analitică la antrenamente se traduce în practică prin repetarea identică a fazelor unei acțiuni în cadrul căreia poate fi abordat unul, două sau trei elemente, ceea ce ne conduce spre instruirea globală.
Așadar termenul nu are înțelesul strict cunoscut în metodica învățării, ci explică învățarea, perfecționarea și automatizarea unor acțiuni tehnice care nu permit construirea ansamblurilor complexe de joc. La rândul lor, acțiunile tehnice reprezintă înlănțuiri de elemente și procedee desfășurate în faza de atac sau în cea de aparare. Ele asigură cursivitatea și logica acestor faze de joc. Formele sub care se manifestă acțiunile tehnice de atac sunt urmatoarele:
– acțiuni generale, care constituie combinații de elemente tehnice datorate capacității jucătorilor de a găsi căi de rezolvare la diversitatea situațiilor de joc, ce apar în oricare din zonele de teren;
– acțiuni specifice fazei de joc, în care este angrenat un singur jucător și depinde de facilitătile create de adversar sau de valoarea crescută a celui aflat în posesia mingii. Marea varietate a acțiunilor tehnice în atac sunt determinate de manevrarea mingii prin creativitatea sporită a atacanților.
Orice actiune de joc purtată individual, relizează numai partial sarcinile
jocului. Când însă toate acțiunile individuale se corelează în vederea unor scopuri de joc, ele capătă un caracter colectiv și, în același timp, unul tactic. Dintre toti factorii antrenamentului, tehnica este singurul factor care nu poate fi conceput în afara obiectului de joc.
Noțiunii de conceptie de joc, foarte des folosită de către specialiști, îi
atribuim cea mai adecvată definitie dată de I. lonescu; "Concepția de joc reprezintă totalitatea particularitătilor unei echipe, în ceea ce privește înțelegerea, interpretarea și aplicarea factorilor de pregătire fizică, tehnică și tactică în meciurile oficiale". Cu alte cuvinte, existenta unei idei unitare de acțiune.
Concepția de joc s-a transformat în fotbalul modern din noțiune teoretică
în acțiune practică, iar în stadiul maturizării sale devine deprindere psihică și
tactică de joc. Ea exprimă acțiuni concrete și particulare fotbalului, cum sunt:
felul așezării în teren a jucătorilor, specificul paselor, abordarea ofensivă sau
defensivă a jocului și schemele tactice ale echipei. Dacă simplificăm noțiunea,
conceptia de joc se identifică cu pasarea curgătoare sau combinațiile repetate dintre doi sau mai mulți atacanți. Ca rezultat al unui proces complex de influiențe și măsuri dirijate, conceptia de joc actionează la randul ei asupra factorilor care au determinat-o.
Conceptiile de joc sunt impărtite în concepții generale și concepții
particulare. Concepția particulară de joc diferențiază o concepție generală de altă concepție generală și are o anumită mobilitate în interiorul concepției generale, modificându-se din timp în timp, odată cu epuizarea efectelor inițiale, mărindu-i astfel eficiența. Concepția particulară sau specifică, cum mai este denumita, este introdusă de jucătorii buni, din postura de lideri ai echipelor.
Orice conceptie de joc, pentru faza de atac, are la baza unele cerințe pe care este întemeiată acestea fiind:
* desfacerea jocului pe toată lățimea terenului, fortând apărătorii adverși să marcheze de aproape extremele, lărgind astfel spațiul de joc pentru infiltrarea jucătorilor din liniile a II-a sau a III-a;
* forțarea echipei adverse să se întindă pe toată lungimea terenului pentru a fi create spații mari in care apărătorii să nu se mai poata dubla;
* deplasarea rapidă în toate cele trei zone de joc ale terenului pentru a se crea instabilitate în organizarea defensivei adverse;
* schimbări de direcție în pasarea mingii cât mai variate pentru derutarea
adversarilor;
* pasarea mingii cât mai rapid;
* efectuarea mișcărilor derutante înaintea pasarii mingii, pentru a păcăli
adversarii asupra intenției de joc;
* driblinguri eficiente pentru scoaterea din joc a unui adversar cel puțin și
manevre tehnico-tactice orientate spre același scop fundamental, finalizarea.
Concepția de joc a unei echipe trebuie să devină un element de progres,
iar adaptarea și transpunerea ei în practică trebuie să pornească de la idei clare
si realiste pentru a se organiza jocul în mod corect și eficient.
I. lonescu este de părere că concepțiile individuale ale jucătorilor coroborate în teren dau concepția colectivă de joc, care , pentru a fi eficientă, trebuie să fie unitara. Fiecare jucător trebuie să "ințeleagă" jocul însușit de ceilaiți coechipieri, iar aceștia pot să-și însușească concepția unui jucător, dacă este lider de echipă. Concepția de joc a unei echipe reprezintă rezultanta activității și gândirii antrenorilor, jucătorilor și conducătorilor de club. Ea se formează pornind de la echipă către antrenor și nu invers.
Componentele unei concepții de joc, respectiv elementele concrete ale
acesteia sunt: sistemul de joc în atac sau în aparare; spiritul ofensiv sau defensiv; caracterul circulației mingii și al jucătorilor; viteza de joc; angajamentul fizic; atitudinea față de joc, față de adversari sau parteneri și stilul personal al jucatorilor .
Eficiența jocului constă, în fond, din eficiența mijloacelor de depășire a
adversarilor indiferent pe ce posturi se aplică. Acestea se constituie în acțiuni
individuale sau acțiuni colective și sunt specifice școlilor de fotbal sau conceptiilor de joc. Jocul modern cere jucătorilor care nu sunt angajați în fazele active ale acestuia, indiferent de postul lor, să se replieze în zonele eliberate de parteneri pentru a le acoperi, anticipând contraatacurile adverse și pentru a asigura în acest fel echilibrul defensiv propriei echipe aflată în atac. Atacul pozitional alternează cu cel interferat, prin schimb de zone, cum mai este cunoscut. Inaintea angajării jucătorilor într-un angrenaj dinamic și mobil, ei trebuie să plece de la o poziție de bază cunoscută. Acțiunile cu interferare de zone se grefează pe fondul jocului pozițional al dispozitivului și îi asigură caracterul de surpriză (Ion lonescu și C. Dinu, 1977).
Sistemul de atac se deduce din sistemul aplicat de echipă si constituie, practic, așezarea inițială a jucătorilor din linia de atac și din linia de mijloc, de la care pornesc majoritatea acțiunilor ofensive.
C. Dinu consideră ca a avea astăzi un sistem în faza ofensivă înseamnă, în primul rând, a avea un dispozitiv specific și o organizare functională a acestuia care să poată desfăsura acțiunile pe baza unor forme distincte, utilizând optim calitătile jucătorilor. În același manual I. Ionescu este de părere că participarea la atac a mijlocașilor și apărătorilor este îprimul rând o problemă de interpretare multilaterală a jocului de extensiune tactică și de concepție de joc.
Atacanții decid lupta cu apărătorii în favoarea lor prin indici motrici
superiori, prin angajament psihic, prin pregatire tehnico-tactică individuală, cât
și prin omogenizarea și organizarea grupelor de atacanți.
Tipul de atac denumit "direct" a ramăs încă un principal mijloc ofensiv al
multor echipe. Totuși, acesta capată forme noi prin noi mijloace tactice și o psihologie specifică. El se caracterizează prin viteza de ieșire în atac, simplitatea executiilor tehnice și perpendicularitatea acțiunilor pe poarta adversă. Ca avantaje sunt considerate urmatoarele: surprinderea adversarului și infiltrarea printr-o apărare nepregătită și insuficient organizatș pentru finalizarea cu mari șanse de reușită. Ca dezavantaje sunt: dacă se pierde mingea se poate declansa atacul advers, precizia acțiunilor este redusă cu procent scazut de finalizare, atacurile cu treceri dese în apărare și invers duc rapid la oboseală.
Contraatacul este considerat concepție tactică și, în același timp, impuls de joc. Drept concepție de joc se regăseste la echipele cu un grad înalt de competitivitate, iar ca impuls de joc îl întâlnim la echipele ce își caută încă personalitatea. El este dependent de nivelul calitătilor motrice, de aptitudinile tehnico-tactice și de caracteristicile psihice ale jucătorilor. Pentru susținerea unui astfel de atac sunt necesare: viteza de reacție și de deplasare, rezistența în regim de viteză, forța în lupta umăr la umăr, viteza de execuție, o bună conducere a mingii, dribling eficient, preluare sigură și o bună circulație a balonului. Contraatacul este o forma de atac care poate fi realizat imediat după ce este recuperată mingea de la adversari.
Factorii care determină calitatea și formele concrete ale unei concepții ofensive sunt dați de gradul dezvoltării capacităților motrice, de nivelul pregătirii tehnice, de priceperile tactice și de conținutul pregătirii psihologice din care se remarcă în special atitudinea jucătorilor față de joc și de pregătirea pentru acesta. Toți acești factori sunt influențați de calitatea procesului de antrenament, de priceperea antrenorilor și a întregii echipe tehnice, cât și de nivelul profesional al conducerilor de cluburi.
Dintre formele de atac folosite de către unele echipe în meciurile cu miză, enumerăm: "1-4-4-2"; "1-4-3-3"; "1-3-5-2-" "1-4-5-1-" cu două vârfuri clasice; cu două vârfuri și un mijlocaș ofensiv; cu doua varfuri si doi mijlocași ofensivi; cu un singur vârf și doi sau trei mijlocași cu sarcini ofensive s.a.
1.3. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Particularitățile jocului de fotbal au cunoscut căi proprii de învățare și perfecționare ce s-au constituit apoi în metode speciale de pregătire. Acestea,
pentru a avea eficiența și pentru a putea fi aplicate în practica de instruire,
trebuie să aibă la bază cadrul științific necesar. Dacă nu se interpretează științific fenomenul sportiv, se ajunge la speculații sterile și se apreciază ca foarte usor ceea ce este trăit concret și autentic de către sportivi aproape de limitele superioare ale biologicului. Informațiile științifice capătate de la o serie de știinte, de către toți factorii implicați în activitatea fotbalistică, conduc la formarea jucătorului modern care trebuie să gândească întregul tablou al jocului, să găsească drumul cel mai sigur spre poartă adversă, să-și păstreze echilibrul, să se ferească de interventiile dure ale adversarilor și, nu de puține ori, să facă față condițiilor atmosferice vitrege. Fotbalul modern devine, în acest fel, un ansamblu de acțiuni pe deplin organizate și planificate, iar succesul jocului depinde de mai mulți factori cum sunt: capacitatea jucătorilor de a se adapta la situații neprevazute, deprinderi tehnice concrete, gândire tactică și răspunsuri rapide la intervențiile adversarului.
În fotbalul modern lupta dintre atac și apărare a luat forme variate ce nu puteau fi soluționate eficient decât prin flexibilitate și adaptabilitate înnoitoare a conținutului sistemului de joc, depășind cu mult forma, deci esteticul. Sistemele de joc au marea calitate de a fi elastice, adică pot fi transformate rapid după cum se prezintă adversarul,
Lipsa bagajului de cunoștințe de specialitate din partea antrenorilor,
duce la o pregătire descentrată a fotbaliștilor, după cum spunea regretatul antrenor federal C. Teașcă. Pregătirea unilaterală, și luam ca exemplu factorul tehnic, duce la formarea unei baze de efort scazută, ceea ce, cu timpul, reduce randamentul jucătorilor în meci. Chiar și fotbaliștii trebuie învățați să gândească matur, comparându-și pregătirea, forțele și măiestria cu cele ale unor jucători consacrați de pe plan internațional.
Eficacitatea unei pregătiri depinde de analiza corectă a condițiilor și
situațiilor ce se pot ivi în activitatea oficială și de aplicare a unor metode capabile să acorde jucătorilor încredere în forțele proprii, respectiv certitudinea, că pot juca bine în orice condiții. Toate măsurile luate trebuie corelate cu cele care urmăresc formarea și dezvoltarea unui comportament optim pentru ca jucătorii să dispună de multiple posibilități de decizie și acțiune în varietatea situațiilor de pe teren.
Prin intermediul temei alese am găsit posibilitatea de a-mi pune în aplicare o preocupare personală, aceea de a lărgii bagajul de mijloace folosite în antrenamentele fotbaliștilor, în vederea creșterii randamentului jucătorilor și a eficienței jocului în faza de atac pe cele trei zone ale terenului
1.4. SCOPUL ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII
Scopul cercetării
Conștient fiind de semnificația biologică a dezvoltării fizice optime,
considerând-o ca element de bază al unei bune stări de sănătate ca factor
profilactic împotriva deficiențelor corporale și deformațiilor fizice, ca factor
favorizant ai capacității motrice, mi-am propus să influentez prin metode
specifice, dezvoltarea calităților motrice, care să mă conducă la o dezvoltare
fizică armonioasă a elevior ce participă într-un proces de instruire organizat din punct de vedere metodic de profesori specializați cu o bază materială
bună, în scopul atingerii unor indici de creștere și dezvoltare compatibili
vârstei lor.
De aemenea, prin experimentul propus doresc să demonstrez că elevii
care participă într-un proces instructiv educativ dirijat, pe baza unor complexe de exerciții alese cu pricepere de către profesor își pot dezvolta calitățile motrice necesare și specifice jocului de fotbal
O muncă pedagogică susținută, realizată cu profesionalism,
poate conduce la obținerea unor rezultate remarcabile la nivel de copii și juniori în ramura sportivă fotbal, care poate fi continuată cu rezultate deosebite în activitatea fotbalistică a sportivilor seniori consacrați. Dar principalul scop rămâne elaborarea unei metodologii de pregătire a echipelor reprezentative de fotbal pentru elevii din clasele a IX- a si a X-a ( echipa de perspectivă pentru invățământul liceal) și de bază pentru învățământul gimnazial considerând că în viitor cel mai apropiat se va trece la învățământul generalizat și obligatoriu de zece clase. Pe această direcție, cred că lucrarea se poate constituii în un îndreptar metodic pentru profesorii de educație fizică ce vor lucra în viitoarea structură de învățământ.
Ipoteza cercetării
Deoarece în perioada competițională profesorii antrenori nu au ca
obiective ale pregătirii jucătorilor, creșterea capacității motrice, pentru a nu se
deteriora forma sportivă. Prin diversificarea mijloacelor însă, se evită
monotonia și pe acest fond se poate îmbunătății într-o măsură oarecare
capacitatea de efort.
Pornind de la aceste considerente, am formulat ipoteza lucrării astfel:
Dacă se aplică în antrenamente mijloacele necesare dezvoltării calităților
motrice, se va realiza creșterea capacitătii generale de efort, creșterea
rezistenței specifice de joc și a nivelului deprinderilor motrice specifice
fotbalului.
Acestea toate conduc la mărirea procentului de eficacitate în fazele de
atac și apărare a copiilor.
CAPITOLUL II
BAZA TEORETICĂ LUCRĂRII
2.1. ANALIZA CONȚINUTULUI JOCULUI ÎN ATAC Șl ÎN APĂRARE
ÎN FOTBALUL MODERN
Problema analizei conținutului jocului de fotbal a făcut obiectul multor
lucrări ale specialiștilor și va mai face cu siguranță, căci fotbalul este într-o
permanentă căutare de noutăți. În ceea ce ne privește, ne vom ocupa numai de caracteristicile sale principale desprinse din materialele studiate
Pătrunderea jocului de fotbal într-un număr impresionant de țări a condus la diversificarea formelor competiționale, din care își trag rădăcinile permanentele căutări pentru a se pătrunde în elită. Fotbalul actual, mai mult ca oricând, își reglează randamentul prin mijloacele și forța jocului colectiv. Jocul modern promovează noi relații tactice între jucători, corespunzătoare noului dinamism și noilor forme de organizare, deși relațiile tactice au existat permanent, în condițiile fotbalului modern, acestea capătă noi valente. Astfel, dacă ele erau exprimate prin acțiuni concrete și directe ca: pasa, combinația sau schema tactică. Astăzi aria lor s-a lărgit prin relații tactice noi, introduse în fotbal la ultimele campionate mondiale. Dintre acestea enumerăm: anticiparea intenției partenerului cu mingea, dirijarea de către posesorul mingii a coechipierului liber, sprijinul individual și colectiv al fazei active de joc, demarcajul fals preluarea sarcinilor de joc ale unui partener angajat într-o acțiune în afara zonei sale, replierea promptă a atacanților după terminarea unui atac și atragerea adversarilor în zone de joc laterale.
Acest nou tip de relații tactice a apărut ca urmare a îmbogățirii mijloacelor de exprimare tehnico-tactică în atac și în apărare, a măririi vitezei de joc, a interferenței posturilor și a apariției sarcinilor duble.
Conform dinamicii actuale de joc, jucătorii sunt solicitați să-și extindă activitatea în afara zonelor de bază. Părăsirea sarcinilor de bază sau inițiate duce la dezechilibrarea funcționalității sistemului, dacă nu s-ar realiza dublajul pentru preluarea sarcinilor zonelor părăsite în vederea restabilirii sistemului de joc. Dinamismul jocului face ca trecerile din apărare în atac să aibă loc mai des, mai rapid și mai neașteptat decât cu câțiva ani în urmă, obligând jucătorii la dese schimbări de zone și sarcini atât în ofensivă, cât și în defensivă. Dintre caracteristicile jocului modern desprindem: viteza acțiunilor, marcajul apropiat, gruparile si aglomerările, combativitatea crescută, toate acestea ducând limitele fazelor fundamentale de joc spre alte dimensiuni.
Tactica de joc o putem traduce ca un mod de corelare logică și eficientă prin mijloacele specifice fotbalului, a tuturor factorilor acestuia. Capacitatea de anticipație, tot mai mult apreciată presupune întrevederea reacțiilor partenerilor și a adversarilor de joc și se manifestă prin inovații tactice care poartă amprenta personalității jucătorului aflat în acțiunea de atac sau de apărare.
Specialiștii consideră că procentele de spontaneitate și cele ale tacticii învățate sunt egale in cadrul unui joc. Balanța acestora se înclină de o parte sau de alta în funcție de gradul de tehnicitate al jucătorilor. Cu cât jucătorii sunt mai tehnici, gradul de spontaneitate crește în detrimentul șabloanelor învățate la lecțiile de antrenament și situația se prezintă invers în cazul unor jucători cu grad de tehnicitate redus. Numărul mai mare de scheme tactice cunoscute de către jucători pot genera, prin legături temporare noi, alte situatii de joc. Actul tactic în sine este un act de gândire, el neavând în structura sa internă componente motrice (I. lonescu, 1977).
Tactica de joc reprezintă esența și condiția jocului de fotbal, iar principiile tactice reprezintă chiar condiția "sine qua non". Principiile tactice apar în toate sistemele de joc, în tacticile jocurilor de acasă sau din deplasare, cât și în orientările ofensive sau defensive. În condițiile adversarului activ, aplicarea tacticii este mult îngreunată și de multe ori schimbată sau chiar ratată. Îmbunătățirea coeziunii echipei și forma jocului tot mai derutantă pentru adversar deseori diminuează opoziția acestuia prin impactul cu incertitudinea.
Faza de aparare și cea de recuperare a balonului acționează prin respectarea unei discipline cât mai stricte, în timp ce faza de atac impune manevre tactice cât mai surprinzatoare și rapide pentru a găsi adversarul nepregătit și dispersat pe suprafața terenului. În acest scop se folosesc pasele directe, schimbările neașteptate de direcție, accelerarea ritmului de joc, infiltrările pe flancurile terenului, alegerea coordonatorului de joc în funcție de situația concretă etc. Mișcarea în teren fără minge capătă un pronunțat caracter tactic, oferind posibilități de acțiune eficace în special dacă inițiativele unor jucători sunt susținute de ceilalți coechipieri. Cea mai mare realizare a fotbalului modern rămâne trecerea de la sistemele rigide de joc la modalitatea autoorganizării jocului în funcție de adversar.
La fazele de atac participă un număr mai mare de atacanți, care, prin pase repetate, destramă apărarea bine organizată și mobilă, pregătind combinația finală orientată spre marcarea de goluri. Eficiența paselor finale nu depinde numai de jucătorul care pasează, ci de toți coechipierii participanți la fază, de gradul de concentrare al acestora, de orientarea spre rezolvarea situației și de rapiditatea execuțiilor. Stilul de joc al unui fotbalist este considerat eficient atunci când se pune în slujba echipei, când își coordonează acțiunile cu ale celorlaiți componenți ai acesteia, chiar dacă sunt foarte variate. Fiecare echipă națională are asemenea jucători, încât o listă a lor nu este posibilă în spațiul lucrării de față.
Estetica acțiunilor de joc a devenit o preocupare a echipelor, ea însăși fiind o componentă a acțiunii tactice și strategice. În multe situații, frumusețea jocului este apreciata în funcție de abilitatea tehnică, chiar de îndemanarea unui jucător de a manevra balonul. Goana spre perfecțiune tehnică și, în general, dinamismul jocului depinde de personalitățile cuprinse în lotul echipei.
Apărările aglomerate, spațiile reduse, marcajul strict, jocul în toate zonele și dorința arzătoare de victorie au solicitat și au determinat dezvoltarea gândirii jucătorilor, a capacităților psihice și intelectuale ale acestora. Ei sunt
conștientizati pentru a face față simultan și spontan situațiilor dificile, neprevazute și agresive ale adversarilor. Numai jucătorii bine pregătiți sunt capabili să folosească pe deplin, în decursul unui meci, cunoștințele lor tehnice și tactice.
Marile echipe profesioniste de fotbal nu ar fi putut atinge performanțe înalte dacă nu ar fi cunoscut și însușit toate noutățile apărute pe plan mondial în ceea ce privește componentele jocului. Separarea categorică dintre apărători și atacanți cât și cea dintre posturi și-au pierdut din rigiditatea cunoscută până acum.
Orice concepție de joc nu poate duce la succes, oricât de bună ar fi, dacă nu este materializată printr-o bună organizare a jocului. Ideea tactică de bază, valabilă astăzi, este cea care arată cum să se marcheze adversarul în faza de apărare și cum să se demarce jucătorii aflați în faza de atac. Trecerea rapidă a unui număr mai mare de jucători în atac pe spații neașteptate conduce la posibilități multiple de finalizare. Din cauza apărărilor bine organizate, țesătură de pase din terenul advers, în special din zona a III-a, se rupe des, iar acțiunile cursive sunt mai rare. Jucătorii au nevoie de o tehnică utilă, subtilă, variată și de mare precizie, bazată pe "răutate sportivă". Finețea execuției împletită cu forță specifică dau perfecțiunea procedeelor tehnice.
Apărătorii aplică marcajul strâns sau la intercepție, deposedarea necruțătoare și au un spirit de sacrificiu mult mai crescut. În această situație, oricât ar fi jocul de colectiv, fără jucători care să poată rezolva singuri uneori situațiile create, fotbalul nu ar mai fi atractiv. Aceștia poartă denumirea de vedete, sau fotbaliști cu personalitate în joc și căutați si atrași de catre toate echipele.
Ei pot înclina balanța victoriei în orice moment prin acțiuni individuale sau "sclipiri" în cadrul locului colectiv. Sub acest aspect antrenorii au început să se preocupe mai mult de tactica anumitor situații de joc, nu numai de tactica sistemului de joc in ansamblu. Fiecare antrenor adoptă o strategic proprie la echipa pe care o conduce, adaptată la fotbal în general și la condițiile particulare în special. În linii mari putem spune că orice sistem de joc este bun dacă reușește să conducă echipa spre realizarea scopului propus.
Apărarea constituie una din fazele fundamentale ale jocului, care era cunoscută ca având un caracter rigid și modalități reduse de exprimare. Ea a suferit schimbări datorate evoluției jocului, luptei pentru întâietate în ierarhiile fotbalistice, dar, în special, dorinței de a nu se primi gol. La faza de apărare participă toți jucătorii echipei din momentul pierderii posesiei balonului, prin sarcinile duble primite la pregătire. Apărarea a devenit o stare permanentă a întregii echipe pe tot parcursul meciului și trebuie înțeleasă ca făcând parte din starea de joc a fotbaliștilor, împreună cu starea ofensivă și cea de recuperare. Jucătorul din atac, când ajută apărarea prin deplasare înapoi sau prin presing, cunoaște elementele de marcaj de deposedare, respingere directă, dublare, suplinire sau repliere. Fotbalistul modern nu are numai capacitatea de a juca pe orice post, ci și capacitatea de a realiza acțiuni eficiente de atac, recuperare sau apărare în orice zonă.
Noțiunea de sistem de apărare este cea care definește concepția despre faza jocului și este activizată de factorii tehnici, motrici, tactici si psihici. Fotbalul modern abordează faza de apărare într-una din cele două forme, respectiv "totală" sau "parțială". Prima ne formează imaginea participării la momentul defensivei a tuturor jucătorilor printr-o contribuție activă a fiecăruia pe zona sa. Se desfășoară pe tot terenul prin presing și apropierea liniilor și se poate realiza printr-una dintre cele trei variante: "în zona", "om la om" sau "combinată". Jucătorii au o bună pregătire pentru consumul mare de energie necesar efortului suplimentar.
Apărarea "parțială" angrenează un număr mai mic de jucători și urmărește folosirea apărătorilor în vederea direcționării eforturilor atacanților în acțiuni specifice lor. Ea dă posibilitatea organizării riguroase a dispozitivului de apărare în imediata apropiere a propriei porți. Astfel a apărut și încă se mai practică de către unele echipe jocul cu apărător liber, ca fundaș central de acoperire, ce acționează înapoia dispozitivului de apărare, între locul mingii și poarta, dublând la distanțe optime intervențiile coechipierilor. El are rol de conducere și coordonarea întregului bloc de apărare.
Apărarea "în zonă" a fost introdusă de brazilieni, care au și perfecționat-o pe parcurs. Aceasta înseamnă o repartizare zonală a spațiilor de apărare și are variantele denumite "bloc compact" și "sistem zonal combinat", care este perfect omogen și mobil. Apărarea "în zonă" aduce în prim plan relații și mijloace de corectare a acțiunilor coechipierilor. La pierderea mingii, în indiferent care parte a terenului, jucătorii devin apărători și acționează asupra adversarilor cu balonul prin presing, în scopul întârzierii acțiunilor, timp în care ceilaiți parteneri se repliază zonal cu marcaj. Avantajul acestei apărări este acela că, prin recâștigarea mingii, dispozitivul este deja constituit într-o bază organizată de declanșare a acțiunilor de atac.
Apărărea "om la om" folosește frecvent presingul individual, coordonarea
reciprocă, plasamentul la marcaj, suplinirea, replierea și presingul colectiv. Jucătorii care realizează acest sistem defensiv, ies în evidență prin capacitatea lor tehnico-tactică polivalentă bazată pe o rezistență dusă uneori peste normal. Echipa care aplică acest sistem schimbă circulația tactică a mingii aflată la adversari, îi impiedică pe aceștia să-și realizeze tactica obisnuită, obține o apărare avansată și poate recâștiga balonul pentru a lansa contraatacuri de pe poziții avantajoase.
În dinamica lor, sistemele de apărare se pot transforma în funcție de adversar, ajungându-se de multe ori și la apararea "în linie", care aplică jocul la ofsaid. Pentru aplicarea acestui sistem, efortul fizic este redus, însa este necesară o atenție permanent mărită. Sincronizarea alinierii apărătorilor și promptitudinea pasului înainte făcut la apelul ultimului apărător pe pasa adversarului, rămâne condiția simplă și de bază a constituirii "liniei". Tactica jocuiui la ofsaid are o mare doză de risc și necesită o perfectă colaborare între componentii echipei. Mijloacele folosite de echipele în atac pentru a contracara acest sistem sunt: acțiunile individuale, autopasele, pasele un-doi, pasele lobate și pătrunderile mijlocașilor sau fundașilor.
2.2. CALITĂȚILE NECESARE JUCĂTORULUI ÎN
FOTBALUL MODERN
Toți specialiștii invocă "zestrea nativă" a jucătorilor în tehnică și, în general, în înțelegerea tactică de joc. Stilul de joc exprimă felul specific al unui
jucător de a executa, într-o notă personală, procedeele tehnice sau numai o parte din ele, dar care îl particularizează de ceilalti. Orice fotbalist conjugă în meci, în proporție personală, procedeele tehnice cu elementele de tactică, cu componenta motrică și componenta psihologică.
În cazul unei echipe cu jucători dotați din punct de vedere motric, antrenorul este forțat de aceștia să aplice un număr cât mai mare de scheme, idei și concepții tactice. Spunem în acest caz că între tactică și capacitatea motrică a jucătorilor există o stânsă relație de interdependență, respectiv factorul tactic impune dezvoltarea motricității, iar motricitatea impune nivelul schemelor tactice care pot fi aplicate. Această influență reciprocă este ajutată de factorii tehnici, psihici și volitivi ai fotbaliștilor. În situația în care aceștia depun eforturi în joc fără a urmări un scop, din punct de vedere tactic, spunem că se ajunge la "risipă de energie", iar rezultatul este totdeauna un joc lipsit de eficacitate si de valente estetice. Marii jucători tind să depună în joc eforturi raționale, economisind energia pentru situații dificile apărute în apărare sau favorabile în atac.
Schimbările produse în jocul echipelcr au determinat și modificări în gândirea jucătorilor, multiplicănd mijloacele tehnice de exprimare a acestora. Astfel sunt puse în valoare pasele subtile și neașteptate, fentele, driblingurile succesive și lansarea partenerului lăsat liber, legări de elemente tehnice în acțiuni complexe, fluente, spontane și, pe cât posibil, novatoare. Nivelul tehnic ridicat a modificat și jocul fundașilor, etalandu-le de multe ori calitățile ofensive. Gradul de tehnicitate duce la eficacitatea sistemului sau a concepției de joc. Când nivelul tacticii depășește nivelul execuțiilor tehnice, obligatoriu trebuie adoptată o altă tactică, pe măsură tehnicii jucătorilor, pentru a nu se produce așa numitul "eșec tactic".
Jocul colectiv presupune subordonarea tuturor acțiunilor individuale țelurilor dorite de intreaga echipă. Acesta înseamnă exprimarea individualităților ce compun echipa, în spiritul colaborării și susținerii comune în realizarea victoriei.
Un jucător de fotbal modern trebuie să se adapteze la orice situatie pentru a participa în joc la nivelul superior al posibilitatilor sale. Situațiile la
care ne referim sunt: condițiile atmosferice, ora de desfășurare a jocului, starea
terenului, suporterii ostili, miza partidei, evoluția scorului s.a. Problema adaptabilității se pune în următoarele directii:
– adaptarea defensivă, data de modalitatea tactică de atac a adversarilor și nu poate fi concepută decât în mod activ;
– adaptarea ofensivă, care este de asemenea activă și, în plus, creatoare;
– adaptarea la adversar, care se realizează de cele mai multe ori după începutul partidelor;
– adaptarea individuală, care se raportează la fiecare jucător în parte și durează diferit în funcție de particularitățile individuale.
Luate în calcul, tipurile de adaptare pot constitui un catalizator sau,
dimpotrivă, factori de frânare a jocului, de scădere a randamentului. Fără o pregătire psihologică și o pregătire generală mereu schimbată prin mijloacele alese, handicapul adaptării nu poate fi depăsit. Inadaptabilitatea repetată la o anumită situație poate cea așa numitul "complex" care este mult mai greu de înlăturat.
Cerința de bază pentru ca un jucător să fie bine apreciat este condiția fizică ce îi permite eforturi în regim de îndemânare, viteza sau forța, în funcție de adversarul direct. Aceasta poate fi generală sau specifică fotbalului și mai este înțeleasă ca rezistentă la mișcare a jucătorilor. Condiția fizică se materializează prin mișcarea permanentă în teren, prin rezolvarea cu ușurință a situațiilor de joc și, ce este mai important, a unui număr sporit de acțiuni de atac. Nu putem vorbi separat de condiția fizică a unui fotbalist fără a-i lua în calcul bagajul tehnic.
Prima constitute capacitatea de joc, iar cel de-al doilea calitatea lui și ambele trebuie să fie peste nivelul celor ale adversarilor pentru a se realiza victoria.
Tehnica atacanților a înregistrat o diversificare în ceea ce privește procedeele de transmitere a mingii. Se încearcă insistent eliminarea tuturor elementelor care complică și intârzie atacul sau finalizarea. Un bun jucător nu abuzează niciodată de procedeele tehnice, decât în măsura creării unor avantaje pentru echipa sa. El urmărește realizarea unui plasament activ și se mișcă în funcție de poziția mingii, de acțiunile partenerilor sau cele ale adversarilor, în scop tactic.
Jucătorii trebuie să respecte o anumită disciplină tactică ce constituie
mediul favorabil exprimării eficiente a tehnicii și concepțiilor de joc, dar, în
același timp, este un cadru stimulativ pentru inițiativă și creație în folosul
echipei.
Portarul unei echipe determină în bună măsură succesul sau insuccesul prin comportarea sa. El trebuie să fie posesorul unor calități fizice impresionante, a unor calități motrice bine dezvoltate și a unei tehnici a jocului cu mâna și cu piciorul foarte bune. Portarul este, în alți termeni, un terminal, deoarece la el se încheie o faza de apărare și tot de la el încep fazele de atac în majoritatea lor. El trebuie să aibă un dezvoltat simț de anticipație și o bună priză la minge.
Sarcinile individuale ale apărătorilor sunt: automatizarea deprinderilor tactice care să fie folosite prompt. Însușirea activităților tactice și strategice cu caracter special și aplicabilitate generală și învățarea acțiunilor de adaptare, determinate de manevrele neprevăzute ale adversarilor. Acestea din urmă implică selectarea rapidă din bagajul tactic general a acelor deprinderi care pot fi opuse adversarilor. Bagajul tehnic al apărătorilor s-a îmbogățit datorită îndemânării crescute, a motricității capacității de gândire în conjunctura fotbalului modern.
Mijlocașii sunt jucătorii care stau la baza alcătuirii sistemelor de joc
actuale. Ei au sarcina de a marca strict conducătorul de joc advers sau de a participa fie în atac, fie în apărare, după cum au fost împărțite sarcinile. De multe ori corectează erorile partenerilor sau opresc atacurile adverse. Unul sau mai mulți dintre jucătorii de mijlocul terenului îndeplinesc rolul de coordonatori de joc. Acesta este echilibrat din punct de vedere psihic, constant în joc și autoritar între colegi. Prin trăsăturile sale de caracter este capabil să transmită succesiv în joc, oricăruia dintre partenerii săi atributele conducerii, în speranța ca acest act este în folosul echipei.
Coordonarea atacului în fotbalul modern este influențată de miza jocului, de cunoștințele tot mai sporite ale jucătorilor cu privire la teoria și practica fotbalului și de spiritul colectiv crescut. Jucătorul coordonator care "filtrează" mingiile în atac, distribuindu-le pe cele mai eficiente trasee, în funcție de dispunerea partenerilor și adversarilor. Capacitățile sale coordonatoare au la temelie disciplina tactică a întregii echipe, care unește și dirijază jucătorii spre victorie pe baza unor puternice motivații. Alături de claritatea, frecvența și eficacitatea paselor, cât și calitatea de marcator, coordonatorul este astăzi un bun observator al jocului, descoperind soluții de depășire a apărătorilor, mobilizatorul și catalizatorul tuturor acțiunilor de atac. El nu joacă pentru sine, ci pentru a favoriza activitatea partenerilor.
Atacanții trebuie să facă față unor apărători mai agresivi prin marcajul "om la om", prin fermitatea deposedarilor, destructivi în sensul bun al cuvântului și constructivi în acțiuni, când posedă mingea. Jucătorii din atac stăpânesc un bagaj tehnic bogat, util în oricare situație impusă de joc, pentru a se ridica peste nivelul tehnic al apărătorilor. Dacă nu ar exista aceasta diferență motrico-tehnico-tactica între atacanți și apărători, esența jocului de fotbal, respectiv marcarea golului, nu ar mai fi posibilă. Procedeele tehnice bine stăpânite de atacanți sunt; lovirea mingii cu orice parte a corpului, preluarea, protejarea mingii, mișcările înșelatoare și schimbările de ritm și de direcție. Toată tehnica atacanților nu s-ar ridica la valoarea cunoscută dacă nu ar fi sprijinită pe un dezvoltat simț al mingii.
Pregătirea volitivă a jucătorilor constituie pentru concepția de joc elementul motor ce-i mobilizează întreg sistemul factorilor mobili, precum și toate ce lelalte procese psihice cerute de joc. Nivelul general de mobilizare a echipei constă în suma dorințelor individuale de a obține victoria. Supletea tactică și psihică a fotbalistului îi cere ca în fiecare situație particulară el să manifeste o responsabilitate adecvată.
Valoarea unui fotbalist are parametri relativ constanți prin care se măsoară și se apreciază. Aceștia sunt: nivelul de realizare a mijloacelor tehnico-tactice în cadrul jocului, capacitatea motrică pentru susținerea mijloacelor tehnice și tactice, capacitatea de corelare tactică cu partenerii de joc, rezistența la factorii perturbatori, posibilități de subordonare temporară din punct de vedere tactic, capacitatea de finalizare corectă a acțiunii proprii și capacitatea de a prelua inițiativa în joc.
Scăderea jocului individualist în fotbalul actual a dus la potențarea resurselor creatoare ale jucătorilor, care, în trecut, rămâneau în mare măsură în stare latentă sau chiar se iroseau. Randamentul unui jucător este variabil de la meci la meci și chiar de la o repriză la alta, în funcție de valoarea proprie. Cu cât fotbalistul are o valoare mai scăzută, diferențele sunt mai mari și cu cât valoarea sa este mai ridicată, diferențele sunt mai mici. Trecând peste aceste diferențe, s-a observat că jucătorii dispun de o rezervă suplimentară de potențial care este declanșată sub impulsul unor motivații puternice.
Modelul fotbalistului actual poate fi conturat în funcție de următorii parametrii: vârsta și stagiul activității fotbalistice, datele morfologice, nivelul
pregătirii fizice, nivelul pregătirii tehnice, nivelul pregătirii tactice, nivelul
pregătirii psihologice, caracteristicile medico-biologice, capacitatea de refacere a organismului după eforturi fizice și psihice intense, nivelul cunoștințelor teoretice și capacitatea de autoperfecționare a jucătorilor.
Deși de-a lungul anilor fotbaliștii au fost raportați la aceleași calități
și la aceiași parametri, diferențele constând doar în nivelul acestora, suntem convinși că și în continuare ele vor fi ameliorate.
2.3 ASPECTE FIZIOLOGICE, MOTRICE Ș1 PSIHICE
PROVOCATE DE JOCUL DE FOTBAL
Din punct de vedere fiziologic fotbalul este o activitate sportivă preponderend dinamică de intensitate variabilă, de la cea maximală și submaximală până la cea moderată, toate acestea separate de pauze scurte, când se crează posibilitatea revenirii parțiale a unor indici fiziologici spre valorile de repaus (A. Demeter, 1972). Modificările determinate de jocul de fotbal în organismul jucătorilor sunt generate de unele aspecte cum sunt: caracteristicile antrenamentelor, condițiile atmosferice, starea terenului sau raportul de forțe din teren. În afară de acestea, considerate generale, sunt și alte aspecte particulare ca: pregătirea fizică individuală, starea sănătății, măiestria tehnico-tactică, volumul și intensitatea efortului depus sau particularitățile activității nervoase superioare.
Sistemul nervos și analizatorii în timpul eforturilor specifice din meciuri
se află într-o stare de excitabilitate crescută, pusă în evidență de coordonarea
mișcărilor, de timpul de reacție scăzut, de echilibrul redus și frecvența cardiacă
crescuta. Sistemul circulator are o serie de modificări cum sunt: creșterea tensiunii arteriale, a volumului sistolic și a debitului cardiac. Toate modificările remarcate de specialiști sunt diferențiate pe compartimente și posturi, în funcție de participarea efectivă la joc.
Participarea unui fotbalist o perioadă mai mare la activitatea competițională face ca el să sufere modificări ale profilului hemodinamic, remarcându-se bradicardie, o ușoară crestere a tensiunii arteriale diastolice, creșterea duratei sistolei și diastolei, scăderea importantă a volumului sistolic și a debitului cardiac, precum și creșterea importantă a rezistenței periferice totale (A. Demeter, 1972).
Fotbalul produce mari variații ale ventilației pulmonare, de la creșteri
importante până la apnee, în funcție de execuțiile tehnico-tactice. Datoria de oxigen este rezolvată în momentele de relaxare din timpul meciului, iar efortul depus măreste mult capacitatea de efort aerob a fotbaliștilor.
Timpul de joc fără minge capătă, în economia generală a jocului, un conținut tot mai activ și mai integrat. Într-un meci, un jucător se afla în contact direct cu mingea circa 3-5 minute din totalul de 90 cât durează jocul. El aleargă între 5 si12 km, din care aproximativ 2 km în viteză maximă.
Majoritatea organelor, sistemelor și aparatelor organismului sunt influențate de către efortul depus la antrenamente și în meciuri. Câteva dintre modificările înregistrate de către fiziologi sunt legate de: excreția renală și cea extrarenală, secreția hormonală, adaptarea marilor funcțiuni și aparatul locomotor.
Fiziologul A. Demeter tratează în linii mari problema influenței fotbalului
asupra aparatului locomotor astfel: "Este principalul realizator al acțiunilor tehnico-tactice din cadrul jocului de fotbal și, ca atare, foarte solicitat în fiecare
acțiune, suferind mari modificări functionale imediate și, de asemenea, prezentând importante restructurări anatomo-fiziologice de-a lungul carierei unui fotbalist consacrat. Ca efect imediat în timpul antrenamentelor și competițiilor creste excitabilitatea mușchilor (scade cronaxia musculară, scade perioada latentă de contracție), crește tonusul muscular, se îmbunătățește capacitatea de relaxare a mușchilor. Spre sfârșitul antrenamentului și jocului apare din ce în ce mai evidentă oboseala musculară, ce sesizează apropierea limitei fiziologice a excitantului biologic aplicat (efortul) și impune încetarea momentană a activității. Ca efecte tardive, pe parcursul mai multor ani, produc restructurări anatomice, biochimice și fiziologice care fortifică organismul, îi măresc potențialul biologic, îi întăresc sănătatea și numai rare ori, datorită unor accidente sau dozări necorespunzătoare ale efortului, apar unele mici scăderi în funcția aparatului locomotor". Pentru a evita acest ultim aspect, în fotbalul modern măsurile de refacere ocupă un rol tot mai însemnat, căci meciurile se succed la intervale mai mici sau mai mari de timp.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că un efort de 50-60% din cel de joc poate fi recuperat printr-un repaus de 24 ore. În cadrul unei competiții de mai lungă durată, cu mai multe meciuri, acestea se pot succede la intervale de câte o zi, dar randamentul fotbaliștilor va fi inegal. Dacă meciurile se succed la intervale de cate 7 zile, capacitatea de efort este recuperată complet, în așa fel încât randamentul să fie egal la fiecare dintre ele. Randamentul crescut în meci poartă amprenta formei sportive, care este un efect al antrenamentului bine organizat și dozat pe baze științifice, a unei stări bune de sănătate și a unei vieți sportive echilibrate. Cel mai apreciat indice al stadiului de pregatire este cel dat de capacitatea generală de rezistență, prin consumul de oxigen al organismului său, cum se mai numește, capacitatea aerobă. Cantitatea de oxigen consumată pe minut la un fotbalist de valoare trebuie să fie de minimum 60ml/kg corp.
Corelația dintre rezistență generală și rezistența specifică are o dinamică racordată la obiectivele concrete ale etapelor de pregătire și este caracterizată de accentuarea uneia sau alteia dintre cele două, dar cu preponderență a celei specifice. Conținutul efortului jucătorilor este reprezentat de acțiuni tehnico-tactice de atac și de apărare.
În fotbal forța are un conținut și o formă de exprimare diferite de cele
cunoscute, deoarece nu se foloseste pentru învingerea directă a adversarilor, ci este legată de executarea elementelor tehnice și tactice. Noțiunea de forță în fotbal are un caracter specific, fiind limitate manifestările ei de către prevederile regulamentului de joc.
Calitățile motrice acționează corelat și în interacțiune în cadrul mișcărilor specifice jocului, cu predominarea succesivă a uneia dintre ele. Pregătirea trebuie să se bazeze pe mijloace cu influențe complexe, care să se adreseze, în același timp, mai multor calități motrice. Fotbalul modern are tendința de a modela jocul, utilizând în acest scop tot mai multe mijloace și metode care să le dezvolte simultan. Astfel, se utilizează metode de dezvoltare a detentei (pentru forța și viteza), metoda în circuit (pentru viteza, forța și rezistența), precum și metode care dezvoltă calitățile motrice simultan cu însușirea sau perfecționarea elementelor tehnice și tactice. Unii specialiști tratează agilitatea ca pe o calitate motrică de sine stătătoare, dar, în definirea ei, în mod involuntar o substitute indemanarii.
Și fotbalistul, ca orice sportiv, are dezvoltată îndemanarea cel puțin la
nivelul solicitat de jocul pe care îl practică în afara portarului, care trebuie să
posede un nivel ridicat al acestei calități motrice atât în jocul mingii cu mâinile cât și cu picioarele, ceilaiți jucători pun în valoare numai îndemanarea manifestată la nivelul picioarelor. Aceasta este exprimată prin coordonare, suplețe, mobilitate și viteză și este materializată prin capacitatea jucătorilor de a executa acțiuni motrice complexe, de a depăși sau evita obstacolele ce apar pe neașteptate, respectiv adversarii.
Viteza este o altă calitate motrică indispensabilă fotbaliștilor și este
dezvoltată prin pregătire, sub toate formele ei de manifestare. Fără viteză nu poate fi oprit adversarul din acțiune, nu poate fi recuperată mingea, nu poate fi declanșat un contraatac, nu poate fi depășit un apărător și nu poate finaliza pe măsura așteptărilor. Fără viteză spectacolul fotbalistic nu ar exista. Mijloacele dezvoltării vitezei sunt complexe, sunt numeroase și nu fac obiectul lucrării noastre. Oricare mijloc ar fi aplicat însă, el trebuie încadrat într-un anumit regim de solicitare în vederea adaptării funcțiilor vitale la efortul depus.
Jucătorul de fotbal nu poate acționa ca un robot și de aceea are stări oscilante în meci datorate dispoziției psihice variabile, ca reflex al schimbărilor funcționale intervenite în organismul său. Stările de tensiune sau de neliniște schimbă temporar starea anumitor zone de pe scoarța cerebrală, anulând posibilitățiie de exprimare tehnică sau tactică. Tensiunile emoționale determină scăderea preciziei și plasticității execuțiilor tehnice, duc la epuizarea psihică și fizică, cât și la pierderea motivației. Refacerea biologică fără refacere psihică înlatură numai o parte din efectele negative declanșate de stres.
"Sistemele de reglare a nivelului funcțional al organismului uman pot fi autonome, spontane, dar și conștiente, autoconduse", spune psihologul M. Epuran, care completează în continuare: "… pregătirea psihologică a fotbaliștilor îmbracă două aspecte antagonice: unul pasiv și altul activ; pe de-o parte este solicitată rezistența la factorii stresanți ai competiției, păstrandu-se energia psihică și fizică, iar pe de altă parte trebuie stimulate formele latente, dar deosebit de intense de care dispune omul".
Emoțiile prezente în joc provoacă modificări respiratorii și circulatorii
care asigură mușchilor în activitate un debit sanguin sporit, inimii și creierului un aport abundent de oxigen. Adrenalina acționează în sensul diminuării oboselii mușchilor, ceea ce dă organismului capacitatea de a furniza un efort mai mare în cazul stresului. Stimulii prea mari sau prea mici au ca efect reducerea performanțelor organismului, al cărui echilibru funcțional asigură o stare superioară de etalare valorică.
2.4. Specificul de organizare a învățământului actual pe cicluri curriculare și planurile cadru
Învățământul românesc are o structură formală, instituită încă din perioada interbelică. Atunci, această structură reprezenta o achiziție de vârf în domeniul pedagogic, fiind sincronizat cu sistemele de învățământ din alte țări europene, cu referire specială la Franța.
De atunci, psihologia vârstelor și teoriile învățării au făcut pași uriași în redefinirea și reconstituirea aspectelor educaționale ale vârstelor școlare.
În special psihologia a studiat cu mare atenție perioada copilăriei și a adolescenței, aducând o contribuție esențială în modul de percepere și înțelegere a copilului și adolescentului.
Din motive cunoscute, structura învățământului românesc nu a ținut pasul cu evoluția firească a achizițiilor din domeniul psihologiei învățării.
Reintrarea în sincronie presupune o nouă formă de organizare a vârstelor școlare, concretizată în ciclurile curriculare.
Introducerea ciclurilor curriculare se exprimă la nivel de:
– obiectivele care particularizează finalitățile învățământului preșcolar, primar și gimnazial;
– metodologia didactică respectivă devine operativă prin: modificări ale planurilor de învățământ privind gruparea obiectivelor de studiu; momentul introducerii în planul cadru a unor anumite discipline; ponderea disciplinelor în economia planurilor;
– modificări conceptuale la nivelul programelor și manualelor școlare;
– modificări de strategie didactică.
Prezentăm în tabelul 1 un model de ciclu curricular al învățământului gimnazial în care, așa cum se prevede, este inclusă clasa a IX-a si a X-a
Tabelul 1
Modelul de ciclu curricular, clasa a IX-a
Fiecare ciclu oferă un set coerent de obiective de învățare, care consemnează ceea ce ar trebui să atingă elevii la capătul unei anumite etape a parcursului lor școlar.
Ciclul de observare și achiziții are ca obiectiv major orientarea în vederea optimizării opțiunii școlare și profesionale
ulterioare și vizează:
– descoperirea de către elev a propriilor, aspirații și valori, în scopul convingerii și construirii unei imagini de sine pozitive;
– formarea capacității de analiză a setului de competențe dobândite prin învățare, în scopul orientării spre o anumită carieră profesională;
– dezvoltarea capacității de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje specializate;
– dezvoltarea gândirii autonome și a responsabilității față de integrarea în mediul social.
Ciclul de dezvoltare are ca obiectiv major formarea capacităților de bază, necesare pentru continuarea studiilor și vizează:
– formarea motivării pentru învățare, înțeleasă ca o activitate socială;
– dezvoltarea achizițiilor lingvistice și încurajarea folosirii limbii române și a limbilor străine pentru exprimarea în situații variate de comunicare;
– dezvoltarea unei gândiri structurate și a competenței de a aplica în practică rezolvarea de probleme;
– familiarizarea cu abordarea pluridisciplinară a domeniilor cunoasterii;
– construirea unui set de valori consonante cu o societate democratică și pluralistă;
– încurajarea talentului în artă și sport;
– formarea responsabilității pentru propria dezvoltare și sănătate;
– formarea unei atitudini responsabile față de mediu.
Planurile cadru
Modalitățile prin care școala îi organizează unui elev timpul reprezintă, totodată, o formă de control și de influență asupra existenței acestuia. Deși planul de învățământ este văzut ca un instrument de politică educațională, în realitate acesta este și un instrument ce își lasă amprenta asupra vieții ulterioare a elevilor.
În trecut, modalitățile de control unitar, de la centru (minister), materializate printr-un plan unic de învățământ au reprezentat și reprezintă un sistem socio-politic dominant de autoritarism și de lipsa drepturilor de opțiune.
Modul cum decizia la nivelul școlii intervine asupra timpului școlar, materializează prin planul-cadru de învățământ, noul sistem socio-politic, și oferă elevilor dreptul de opțiune și de participare socială la organizarea procesului școlar.
Analizând planul cadru pentru gimnazii, vom observa că el oferă o soluție de optimizare a bugetului de timp prin:
a – activități comune tuturor elevilor din țară în scopul asigurării egalității de șanse ale acestora (trunchi comun);
b – are prevăzute activități pe clase de elevi în scopul diferențierii parcursului școlar în funcție de interesele, nevoile și, mai cu seamă, aptitudinile specifice ale elevilor.
Prin această modalitate, unitățile școlare (în cazul nostru gimnaziile cu profil sportiv, clase speciale de fotbal), devin responsabile, într-o foarte mare măsură, de calitatea învățării.
Obiectivele cadru au un grad ridicat de generalizare și complexitate. Ele se referă la formarea de capacități și atitudini generate de specificul disciplinei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.
Obiectivele de referință specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în formarea de capacități, și achiziția de cunoștințe ale elevului, de la un an de studiu la altul.
Acest mod de a concepe obiectivele menționate are următoarele avantaje:
– oferă o imagine sintetică asupra domeniului de cunoaștere, modelat prin intermediul didacticii obiectivului de învățământ avut în vedere;
– asigură evidențierea unei dezvoltări progresive în achiziția de competențe, de la un an de studiu la altul;
– reprezintă un instrument conceptual care, utilizat corect la nivelul evaluării, oferă o hartă clară a evoluției capacităților gimnazistului și posibilitatea stimulării acelor deprinderi, care au fost insuficient formate și dezvoltate;
– creează premisele pentru deplasarea accentelor în activitatea didactică, de pe transmiterea de informații, pe aspectele formative ale predării învățării.
Conținuturile sunt mijloace prin care se urmărește atingerea obiectivelor cadru și de referință propuse.
Unitățile de conținut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu alte domenii constitutive ale diferitelor obiecte de studiu. Aplicarea programelor școlare se realizează după o didactică nouă.
Existența unor programe centrate pe achizițiile elevilor determină un anumit sens al schimbării în didactica fiecărei discipline.
Prezentăm în tabelul 2, în antiteză, caracteristici ale procesului de predare-învățare din didactica tradițională și cea actuală, conform abordării curriculare.
Tabelul 2
Caracteristici ale procesului de predare învățare tradiționale și cele actuale(curriculare)
Curriculumul fiecărei discipline preia competențele generale necesare specialistului într-un domeniu și le traduce în termeni didactici, asigurând progresia de cunoștințe și competențe de la un an la altul și operând reducțiile necesare transferării unui domeniu de cunoaștere într-o disciplină școlară.
Dacă științele enumerate mai sus au demonstrat că există diferențe individuale între elevi, atunci, pentru o formare intelectuală adecvată este necesară o ofertă cât mai variată de instruire, capabilă să vină în întâmpinarea diferitelor interese, nevoi, ritmuri, stiluri etc.
În continuare în tabelul 3 prezentăm sintetic diferențele esențiale dintre manualele tradiționale și cele moderne, așa cum le oferă curriculumul.
Tabelul 3
Diferențele între manualul tradițional și cel actual
2.4.1. NOTĂ DE FUNDAMENTARE privind elaborarea programelor
Școlare pentru clasele a IX-a Și a X-a
Programele școlare pentru clasele a IX-a și a X-a, documente reglatoare componente ale curriculumului național au fost elaborate în conformitate cu:
asumarea de catre România a Planului detaliat de lucru asupra obiectivelor sistemelor educaționale și de formare profesională din Europa, ratificat de Consiliul European de la Barcelona, în 2002, și a Declarației miniștrilor europeni ai educației și formării profesionale și a Comisiei Europene cu privire la consolidarea cooperării europene în formarea profesională – „ Declarația de la Copenhaga ", convenită la Copenhaga în 2002;
– nevoia de adaptare a curriculumului național la schimbările din structura învățământului preuniversitar: apartenența claselor a IX-a și a X-a deopotrivă la învățământul obligatoriu și la cel liceal;
valorificarea experienței pozitive privind proiectarea curriculumului pentru învățămantul liceal pornind de la competențe ca achiziții finale al învățării, prin care se asigură accentuarea dimensiunii acționale în formarea elevilor.
– Structurarea noilor planuri cadru de învățământ pentru clasele a IX-a și a X-a pe componentele trunchi comun și curriculum diferențiat determină organizarea, la nivelul programei școlare, a ofertei educaționale centrale în competente și conținuturi ale învățării prezentate distinct, pentru fiecare dintre aceste componente.
În aceste conditii, noile programe scolare pentru clasele a IX-a – a X-a au următoarea structură:
– Nota de fundamentare, elaborată în scopul prezentării relației dintre programele scolare pentru clasele a IX-a și a X-a și documentele de politică educaționala și curriculară pe care acestea se fundamentează:
Notă de prezentare, în care se detaliază rolul disciplinei de învățământ și statutul specific al acesteia în cadrul curriculumului național, precum și contribuția disciplinei de învățământ la cele opt domenii de competențe cheie stabilite la nivel european;
Competențe generate, cu un nivel accentual de complexitate, definite pe o disciplină de învățământ sau, după caz, pe o categorie de discipline de învățământ, pentru a evidenția achizitiile finale de învățăre ale elevilor la sfârsitul învățământului obligatoriu și/sau pentru a orienta pregătirea de specialitate a acestora;
Valori și atitudini, finalități de natură axiologică, urmărite prin studiul disciplinei, definite pentru învățământul liceal;
Competențe specifice – conținuturi, nucleul funcțional al programei șolare, definit pentru fiecare an de studiu;
Sugestii metodologice, elaborate pentru a orienta proiectarea demersului didactic adecvat competențelor, valorilor și atitudinilor prevăzute în programele școlare.
2.5. CARACTERISTICI ȘI TENDINȚE ACTUALE
ÎN JOCUL DE FOTBAL
Fotbalul tinde către obținerea unui nivel înalt al potențialului biomotric și psihic al jucătorilor, care să se mențină un timp cât mai îndelungat, în funcție de meciuri, campionate și competiții. Acest aspect este posibil prin lărgirea pregătirii individualizate în funcție de sarcinile de joc ale fotbalistului și de particularitățile sale individuale. Referitor la cele discutate, regretatul Ștefan Covaci spunea: "Jocul de azi revendică un antrenament complet, în care se angajează toate forțele fizice și psihice, fără rabaturi, respectând însă legile biologice ale organisrnului, fără a uita că jucătorul este supus unor procese complicate ce reactionează în funcție de particularitățile lui individuale". Capacitatea psihică este condiționată de dinamica neuropsihică a individului, de dezvoltarea sa intelectuală și de educație, aspecte ignorate deseori. Fiecare fotbalist trebuie să-și găsească tehnica și locul în echipă, adecvate particularităților sale.
Pregătirea jucătorilor de fotbal se realizează pe baza tuturor componente lor antrenamentului, iar fiecare dintre acestea are obiective specifice de urmărit:
a) pregătirea fizică are ca obiective ameliorarea și menținerea calităților motrice de bază și a celor specifice în aspectele lor principale, respectiv pregatire fiziologică și pregătirea neuromusculară;
b) pregătirea tehnică are la bază două aspecte:
– folosirea permanentă a mingii pentru a stabiliza și perfecționa acțiunile fundamentale din fotbal cu maximum de eficiența și precizie, dar cu minimum de efort. Aceste acțiuni efectuate pe grupe duc la ameliorarea simțului tactic colectiv, de care nu se poate face abstracție în fotbalul actual;
– repetarea constantă de exerciții, variind condițiile de execuție (individual, pe grupe, jocuri restranse), ale tuturor acțiunilor fundamentale ale jocului (pasa, controlul mingii, lovituri libere etc.). În ansamblu trebuie avută în vedere contribuția acestor exerciții la pregătirea fizică prin mișcarea fizică ce o necesită;
c) pregătirea tactică desăvârsește pregătirea fizică și tehnică, ca urmare a caracteristicilor individuale ale fiecărui jucător în parte. Este ales un sistem de
joc ce va urmări să exploateze cât mai bine aptitudinile fiecărui jucător. Acesta este verificat și perfecționat printr-o serie de antrenamente specifice, atât prin jocuri restranse, căt și prin jocuri propriu-zise;
d) pregătirea psihologică este din ce în ce mai solicitată. Starea psihică a jucătorilor depinde de diferiți factori, printre care sunt incluși: condiția fizică, tehnica și tactică echipei, relatiile dintre jucători, tehnicieni și cadre de conducere, cât și situația particulară a fiecăruia sub raport social și familial.
Randamentul unei echipe depinde de cantitatea instruirii, axată pe respectarea unor legități științifice privind comportamentul uman, individual și de grup. I. Buse si D.S. Ogodescu expun în materialele lor "fotbalul sinergic", spre care tinde jocul din țările avansate și dau câteva cerinte ale acestuia:
să nu se țină mingea și să nu se conducă în mod inutil, căci circulația ei nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc efectiv de a depăși defensiva adversă;
să se paseze cât mai prompt mingea, urmărindu-se apoi continuarea acțiunii;
– coechipierii să-1 sprijine pe jucătorul aflat la cârma jocului, făcând presing și alte manevre de recuperare a mingii prin demarcaj și suplinire reciprocă;
– să fie exersate și perfecționate diverse combinații tehnico-tacfcice;
– în tehnica preluării mingii se folosește o tehnică nouă, aceea care permite desfășurarea unui joc rapid și pasarea prin deviere, încât succesiunea combinațiilor să nu fie întreruptă.
Cei doi autori consideră că la baza fotbalului sinergic stă jocul fără minge, care ocupă circa 98 – 99% din timpul total al unei partide.
Volumul general de efort în meciuri e sporit într-o proporție considerabilă, în comparație cu cel desfășurat cu cațiva ani în urmă. Astfel a apărut ideea economiei de efort în vederea abordării cu maximum de randament a fazelor de mare solicitare.
Autorii de manuale de fotbal A. Niculescu și I. Ionescu consideră că tehnica este modelată prin metoda analitică sau prin exersarea acțiunilor tehnice și tehnico-tactice, dacă acestora li se adaugă condiții specifice de joc, precum solicitarea vitezei, activitate specifică pe zone, parteneri de joc s.a. Sunt însă necesare mijloace cu caracter global care să integreze acțiunile tehnice la anumite relații tactice, de colaborare si de adversitate, intr-o dinamica de efort asemanatoare jocului, cu solicitări psihoafective specifice. Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare sub diverse variante. Caracterul modelator al acestora este dat de lupta propriu-zisă, de solicitările psihice, de structura efortului și, în mod deosebit, de conținutul tactic.
Fără suportul motric, respectiv calitățile motrice, orice acțiune tactică
rămâne un simplu gest mental, o soluție justă, dar inaplicabilă. Nivelul acestora determină orientarea generală în cadrul sistemului și concepției de joc. Tactica este, la rândul ei, cea care îndreaptă tehnica spre un anume scop, ceea ce, cu alte cuvinte, spunem că dă sens tehnicii. Orice acțiune simplă sau complexă se realizează fie în vederea protejării propriei porți, fie a recuperării mingii, fie în vederea construirii atacurilor și a finalizării.
Procedeele tehnice sunt chemate să rezolve dificilele sarcini tactice ce
caracterizează fotbalul actual și duc la adaptări și transformări ale acestora, menite să le facă mai eficiente. De exemplu: în condițiile marcajului "om la om" în spațiul de finalizare, lovirea mingii în contextul tragerii la poartă, s-a adaptat condițiilor impuse de această tactică prin viteza de execuție crescută și reducerea pendulării piciorului de lovire.
Astăzi nu se mai concep jocurile fără aplicarea unui sistem de joc sau a
unei concepții tactice, care, de fapt, au la bază jocul colectiv. Acesta articulează subansamblurile întregii echipe în realizarea sarcinilor specifice în apărare și atac, prin colaborare între jucători. Cele spuse sunt susținute de următoarele acțiuni: circulația fluentă a mingii bazată pe pasare promptă fără rețineri și manevrări inutile, susținerea partenerului aflat în faza de atac sau de apărare, dublarea partenerului angajat în joc în afara zonei sale principale și preluarea sarcinilor de joc ale acestuia.
Calitățile unui joc de ținută sunt considerate următoarele: să fie colectiv, constructiv, ofensiv, echilibrat, elastic și cu viteză crescută a acțiunilor.
Jocul echilibrat al unei mari echipe este exprimat prin funționalitatea
armonioasă a întregului ansamblu în care jucătorii depun eforturi aproximativ egale, atât în faza de apărare, cât și în faza de atac. În practică înseamnă micșorarea spațiilor dintre compartimente în vederea sprijinirii partenerului cu mingea sau dublajului și participarea la toate fazele de joc a unui număr aproximativ egal de jucători. Ei stiu unde să se plaseze pentru a crea situații favorabile față de adversar, deci li se cere multă mișcare în teren și mult spirit de anticipație. Toți jucătorii au capacitatea de a îndeplini în cadrul echipei atât sarcini ofensive, cât și sarcini defensive, indiferent de postul pe care sunt specializați. Ei trebuie să îndeplinească sarcini multiple și complexe pentru ca jocul echilibrat să devină dinamic și adaptat permanent la situațiile din teren.
Jocul de fotbal așa numit "supraaglomerat" a apărut în urma dezvoltării la jucători și la echipe a capacității de autoconducere și de aplicare în proporție ridicată a acțiunilor tehnico-tactice. Tot mai des echipele aduc în meciuri idei de joc proprii. Acestea constituie ineditul sau surpriza unei anumite gândiri a jocului în funție de adversarul direc și pot fi schimbate nu numai de la meci la meci, dar și în același joc dacă situația o impune.
Diversificarea atacului în fotbalul modern impune apărătorilor aplicarea unor replici pe aceeași masură. Faza de apărare, care în comparație cu anii trecuți și-a completat substanțial bagajul de deprinderi tactice, este o acțiune la care participă și atacanții, în cadrul așa numitei "apărări totale". Concepției de joc denumită "prin angajament total", specifică germanilor, britanicilor și olandezilor, îi urmează cea denumită "fotbal total". Această concepție rămâne totuși un deziderat, căci își propune jocul prin desființarea posturilor și angajarea jucătorilor din puntc de vedere fizic, tehnic și tactic până la niveluri de excepție.
Jocul spectaculos al echipelor campioane în competiții continentale și mondiale, încearcă să schimbe termenul de "faza de atac" prin acela de "stare permanentă de ofensivă". Într-un viitor apropiat ar putea fi ridicate barierele zonelor și posturilor specifice, fapt ce va permite exprimarea totală a capacităților motrice, tactice și tehnice ale jucătorilor. În acest caz sistemul va fi un element de concepție care va avea pe parcursul jocului momente de stabilitate, dar oricând va putea fi reversibil și adaptabil replierii defensivei adverse. Toate marile echipe își propun să atace fără posturi fixe, cu acoperirea supranumerică a mijlocului terenului și cu participarea fundașilor, în viteză crescută. Fiecare caută modalități ofensive proprii, specifice condițiilor, temperamentului și calităților jucătorilor și chiar tradiției locale. Aceste încercări au dus la apariția altor sisteme de joc, după calitățile și deficiențele jucătorilor.
STRUCTURI DE EXERCIȚII FOLOSITE ÎN ANTRENAMENT
Ca orice echipă de fotbal care se respectă și Grupul Sportiv Școlar MORENI folosește în pregătire un număr mare de exerciții. Dintre acestea am notat câteva care au la bază obiectul de joc, deoarece consider că sunt cele mai semnificative pentru acest sport.
* Transmiterea rapidă și precisă a mingii de pe loc și pe perechi, cu schimbarea distanțelor dintre jucători.
Mod de lucru: pe perechi:
Dozare: 30 – 40 x
Timp de lucru: 7 – 10min
Indicații metodice: distanța dintre jucători nu este fixă, ci se modifică după fiecare zece pase
* Preluarea rapidă și precisă pe spațiu mic și pasarea mingii la unul dintre parteneri. Se efectuează doar două atingeri ale balonului și se execută pe grupuri de câte trei, patru sau cinci jucători, în diferite formații. Timp de lucru între 10 – 12 minute.
* Același exercițiu ca cel anterior cu trecerea unuia sau a doi jucători în mijloc pentru interceptarea mingii.
Mod de lucru: pe grupe.
* Pasele în "suveică" cu deplasare și schimbarea locurilor. Sarcinile în acest exercițiu diferă după câteva execuții, ca de exemplu: pasarea cu piciorul drept, cu piciorul stâng, după preluare sau după o conducere de câțiva metri.
* Fotbaliștii sunt așezați pe șiruri, la intervale de opt-zece metri unul de
altul, iar mingea este transmisă de la jucător la jucător printr-o întoarcere de 90°.
Mod de lucru: pe grupe de câte cinci jucători.
Timp de lucru: 10 minute.
Dozare: cel puțin zece atingeri ale mingii.
Formații de lucru: în coloană câte unul la intervale de câte 8-10 metri.
Indicații metodice: jucătorii vor face preluarea mingii din pasa partenerului si va pasa fara a se intoarce mai mult de 90° catre urmatorul coechipier. Sunt admise numai doua atingeri.
* Pase în doi din deplasare încheiate cu șut la poartă sau cu centrare.
* Același exercițiu cu aceleași sarcini, dar cu schimbarea locurilor.
* Același exercițiu, însă pasarea se face numai cu capul, mingea fiind menținută numai în aer.
* Conducerea mingii printre jucători aflati la 6 – 7 m distanță unul de altul, în formații diferite și în situație pasivă sau semiactivă.
* Tenis cu piciorul 1 la 1, 2 la 2 sau 3 la 3.
* Pase lungi și scurte alternative către jucători dispuși la distanțe diferite.
* Pasă scurtă sau lungă, lansare, reprimire, preluare și șut la poartă de la distanțe variabile. Reprimirile sunt din fața, din lateral sau din spate, după cum este dată indicația de către antrenor.
* Preluare din pasă lungă pe diagonală, fentă de depășire și șut la poartă de la linia de 16 metri.
* Conducerea mingii în viteză pe extremă, centrare și reluare în poartă a jucătorilor aflați în careul mare.
* Un-doi în preajma careului mare și șut la poartă prin surprindere, de către unul dintre jucători alternativ.
* Șuturi la poartă din faze fixe cu zid și fără zid, din diferite unghiuri și distanțe. Sunt repetate atât loviturile directe, cât și cele indirecte.
* Șut la poartă după dribling printre doi-trei jucători.
* Conducere de la centrul terenului, depășirea prin dribling a unui adversar activ și șut la poartă din careul mare.
* Două echipe de câte doi jucători, una în atac și una în apărare, încearcă să marce gol în porta apărată de portar. După fiecare atac rolurile se schimbă, adică echipa din apărare trece în atac, iar cea din atac în apărare.
* șuturi și centrări cu efect din apropierea liniei de fund a terenului, la care participă toți jucătorii de câmp.
* Jocuri 1 la 1, 2 la 2, 3 la 3 sau 4 la 4 pe spații delimitate și cu sarcini
precise cerute de antrenor, cum ar fi: cu o singură atingere, cu două atingeri etc.
* Joc pe tot terenul, atacanții contra apărătorilor, în care mijlocașii intră alternativ când la o echipă, când la cealaltă. Sarcinile sunt alese de antrenor, cum ar fi: apărare om la om, apărare în zonă sau combinată, iar patru atacanți infiltrați pe centrul terenului prin patrunderi individuale.
* Pentru portari s-au executat exercițiile: degajări la distanță cu adresă, rostogolirea balonului prin aruncare lansată de jos, aruncare lansată din lateral spre un anumit jucător la diferite distanțe, plonjoane pe diferite direcții și lungimi la mingi șutate sau aruncate, prinderea mingiilor înalte de pe loc și cu deplasare înainte, înapoi și lateral și boxarea mingiilor înalte venite din centrări de pe extreme.
* Foarte des folosite au fost jocurile de antrenament, ca de exemplu: 3 la 1 sau 4 la 2 cu infiltrări directe, 4 la 2 cu pase lungi și finalizare.
* Alt tip de jocuri au fost cele în care se înfruntau două echipe aproximativ egale valoric, în care nu se finaliza, ci mingea trebuia menținută doar în joc de echipa care o avea în posesie. De obicei s-au folosit câte opt jucători în fiecare echipă.
* combinațiile în atac au fost cele mai mult repetate și li s-a acordat un timp mai mare de lucru. Dintre acestea enumerăm: combinații cu pase în adâncime, combinații în doi jucători și în trei jucători, cum ar fi depăsirea adversarului cănd sunt doi atacanți și simultan un-doi-ul în trei jucători.
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. SARCINILE CERCETĂRII
Titlul lucrării și ipoteza formulată m-au orientat spre stabilirea celor mai eficiente sarcini ale cercetării. Acestea au fost :
a) stabilirea grupelor de fotbaliști care să facă obiectul atenției mele pentru experiment:
b) stabilirea testelor necesare investigării grupei de experiment și a grupei martor în vederea formulării comparațiilor și a concluziilor:
c) aplicarea testelor la cele două grupe atât la începutul experimentului cât și la sfârșitul acestuia:
d) alcătuirea bagajului de mijloace ce vor fi introduse în pregătirea jucătorilor din grupa de experiment:
e) introducerea mijloacelor propuse în programul grupei de experiment pe toată perioada stabilită;
f) interpretarea datelor culese de la cele două grupe, respectiv cea de experiment și cea martoră;
g) analiza comparativă a interpretărilor și formularea concluziilor experimentului.
3.2. METODE DE CERCETARE FOLOSITE
Ca orice lucrare de cercetare și aceasta are la baza o serie de metode de cercetare, fără de care experimentul nu s-ar putea derula. Din numărul mare de metode de care beneficiază activitatea de cercetare științifică, am ales numai pe acelea care au fost strict necesare. Acestea au fost:
a) observația pedagogică
Aceasta este o metoda bazată pe o doză mare de subiectivism și constă în obsarvarea unui fenomen și interpretarea sa în urma filtrării sale prin gândire.
Practic, tot ce se observă trebuie imediat inregistrat și interpretat.
b) studierea literaturii de specialitate
Este metoda fără de care nu se poate începe nici o acțiune de cercetare, căci prin tot ce s-a tipărit anterior nouă, trebuie să filtrăm prezentul. Numai cunoscând ce au lucrat și gândit predecesorii nostri putem stabili dacă ceea ce ne-am propus este de actualitate sau nu, dacă este bine sau nu. Cercetătorii spun că a te apuca să faci o investigație fără a cunoaște ce au făcut și alții pe aceeași temă, înseamnă a porni în cercetare cu ochii legați.
c) experimentul pedagogic
Totdeauna elaborarea unei ipoteze, pentru a ști dacă este bună sau nu, trebuie însoțită de un experiment. Prin experiment înțelegem schimbarea cu bună știință a cursului unor fenomene, urmărirea rezultatelor acestei activități și interpretarea sa, pentru a influența pozitiv aceste fenomene pe viitor. În ceea ce ne priveste, putem spune că este o activitate intelectuală complexă care provoacă, organizează, interpretează și înțelege fenomenul sportiv.
d) investigația motrică
Ca orice alt fenomen sportiv, poate fi analizată din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
Investigația motrică am facut-o prin intermediul unor teste înmănuncheate. Ele au fost aplicate atât la începutul experimentului, cât și la sfârșitul acestuia, după aplicarea la grupa de experiment a mijloacelor propuse de mine. Testele au tost următoarele: un traseu tehnico-tactic, proba "Mazur", testul pentru puterea maximă anaeroba, alergare de viteza 20m lansat, flexi; ale trunchiului și testul"Cooper".
e) prelucrarea statistico – matematică
Cercetarea în domeniul activităților corporale nu mai este considerată ca având fundamentare științifică fără prelucrarea statistico-matematică a datelor. Fotbalul, ca de altfel toate jocurile sportive, este caracterizat prin activitate motrică aciclică. În asemenea situație am ales parametri statistici care să exprime cât mai fidel experimentul.
Sportul, ca activitate eminamente practică, are nevoie de o corectă cantificare a fenomenelor, prin măsurare, cântărire sau cronometrare. Acestea obiectivizează domeniul, făcându-ne să-l putem explica mai usor. Adrian Dragnea spunea: "Măsurarile trebuie aplicate în cadrul unui proces cognitiv bine fundamental și deci definit. Găsirea celor mai adecvate procedee de măsurare se face în funcție de specificul fiecărui fenomen sau grup de fenomene".
Pe aceeași temă, V. Dumitrescu spune: "…Statistica este un instrument secundar de neanlocuit, în aprecierea fenomenelor sportive unde datorită influențelor multiple există un anumit grad de imprevizibil: fenomenele au o desfășurare probabilistică, legatura dintre cauză și efect devine mult mai complicată, iar interpretarea statistică este absolut necesară pentru înțelegerea naturii specifice a fenomenelor și a legității proceselor" (Dumitrescu, V. Metode statistico-matematice în sport, Editura Stadion, București, 1971)
Gruparea datelor obținute am făcut-o sub forma unor șiruri de date, cuprinse în tabele. Rezolvarea corectă a grupărilor îmi va permite o analiză statistică ce va reprezenta bine colectivitatea studiată, iar o grupare incorecta mă va directiona spre concluzii greșite.
Parametrii statistici prin care am caracterizat tendința fenomenului cercetat au fost: media aritmetică a șirului de date, amplitudinea împrăștierii, abaterea tip, coeficientul de variabilitate și eroarea medie.
Datele obtinuțe în urma testării subiecților le-am grupat pe "clase" în tabele statistice, care au următoarea rubricație:
Pentru stabilirea intervalului de clasă statistica se folosește formula
urmatoare: unde i = x 8(Xmax-Xmin)
i = intervalul de clasa
Xmax = valoarea cea mai mare observată în șirul de date
Xmin = valoarea cea mai mică observată în șirul de date
Pentru a ușura calculele, pe cât posibil, intervalul de clasă trebuie să
fie un număr impar, iar centrul intervalului un numar par.
Media aritmetică a șirului de date reflectă tendința centrală a fenomenului înregistrat și este cel mai des întrebuințat parametru în cercetarea sportive.
Acesta are simbolul "X" și se calculează după formula:
X=
unde:
∑Xi = suma valorilor individuale
N = numărul total de cazuri
Parametrii abaterii de la tendința centrală, adică de la media aritmetică,
arată modul de dispunere a valorilor individuale în jurul acesteia.Amplitudinea imprăștierii este parametrul statistic ce ne arată "plaja" pe care se intind valorile individuale, prin extremitățile șirului de date. Are simbolu " W " și se
calculează după formulă:
W = Xmax-Xmin
unde:
Xmax = valoarea cea mai mare din cadrul șirului de date
Xmin . = valoarea cea mai mică din cadrul șirului de date
Abaterea tip sau abaterea standard cum mai este cunoscută, reprezintă rădăcina pătrată a dispersiei. Parametrul are simbolul "S" și se calculează, pentru o serie simplă, după formula:
S=
unde :
|Xi-X| = abaterea valorilor față de medie
∑|Xi-X| = suma abaterilor față de medie
N = numărul de cazuri
Barele care încadrează valorile arată existența unui modul, în cadrul căruia cifrele au valori absolute, neluându-se în seamă, după calculare, semnele algebrice.
O regulă importantă în calcularea abaterii tip, care are o importanță deosebită atunci când avem de-a face cu frecvențe mici (când N este mai mic de 30 de cazuri), este împărțirea sumelor pătratelor diferențelor la N – 1 și nu la N (totalul frecvențelor). Acestă valoare de N – 1 permite să se obțină măriri ale abaterii tip, care vor caracteriza mai precis variația observațiilor noastre.
Coeficientul de variabilitate este parametrul ce oferă măsura gradului de omogenitate a unuia sau a mai multor colective. Are simbolul "CV" și reprezintă raportul dintre abaterea tip și media aritmetică. Se calculează după formula :
CV=
pentru interpretarea coeficientului de variabilitate sunt stabilite următoarele trepte de apreciere:
de la 0 la 10% – omogenitate mare;
de la 10 la 20% – omogenitate medie;
peste 20% – lipsă de omogenitate.
Interpretarea indicilor statistici obținuți după prelucrarea datelor brute, recoltate în urma observațiilor, ale probelor de control și experimentului în general, are o importanță deosebită. De ce ? Pentru că în marea majoritate a cazurilor, într-o cercetare, nu putem analiza întreaga colectivitate de indivizi pentru a obține indici care să caracterizeze complet un anumit fenomen cercetat. Posibilitățile noastre de cercetare se limitează la un număr redus de cazuri, respectiv un eșantion, care, cu cât este mai mare ca număr de cazuri, cu atât indicii statistici obținuti se apropie de cei ai colectivității generale.
Folosind indicii grupului cercetat, care se deosebesc de cei ai colectivității generale, comitem o anumită eroare, a cărei valoare trebuie cunoscută. Astfel apare necesitatea găsirii unui parametru care să aprecieze eroarea. Acesta este parametrul numit " eroarea medie ", ce are simbolul "Em" și se calculează după formula:
Em=
unde: S = deviația tip; N = numărul de cazuri,
S-a stabilit că pe măsura creșterii numărului de cazuri studiate, media eșantionului devine mai stabilă și deci este mai aproape de media colectivității generale. Se consideră ca valoarea oricarui parametru statistic trebuie să fie de cel putin 2-3 ori mai mare decât eroarea medie. Cu cât parametrul va fi mai mare decât eroarea medie, cu atât indicele va fi mai sigur.
Pentru a ne convinge de existența unor legături între două șiruri de date obținute, trebuie să înțelegem sensul corelației prin calcularea unui coeficient de corelatie. Acesta trebuie însă corect interpretat.
Coeficientii de corelație au valori cuprinse între +1 (corelație perfect pozitivă) și -1 (lipsa totală de corelație). Cu cât valorile calculate se apropie de valoarea +1, cu atât legatura dintre cei doi factori măsurați este mai strânsă. În domeniul sportiv, unde sunt prelucrate date ale activității organismului uman, supuse unor factori aleatori, se consideră că semnificativi coeficienții pozitivi.
Cel mai eficient procedeu de calculare a unei corelatii este considerat cel "prin produse". Acesta pune în calcul mediile aritmetice și abaterile standard, bazându-se pe sumele produselor diferențelor valorilor individuale față de medie și produsul abaterilor standard calculate la cele două șiruri de date.
Corelația "prin produse" are simbolul "r" și se calculează după următoarea formulă;
r=
Pentru ușurarea calculării lui "r" se alcătuiește un tabel de calcul cu următoarea rubricație:
Ordinea operațiilor pentru rezolvarea acestui tabel este următoarea:
se calculează mediile aritmetice la X si la Y;
se calculează abaterile standard la X si la Y;
se calculează produsul diferențelor (Xi – X)(Yi – Y);
se înlocuiesc apoi valorile în formulă și se efectuează operațiile respective.
Prin calcularea parametrilor statisici ne asumăm un oarecare rise, iar valorile obținute ne dau un anumit prag de încredere. Riscul pe care ni-l asumăm este dat de pragul de semnificație ce este incadrat astfel:
pentru valoarea corelației de 0,6 aproximativ 44%
pentru valoarea corelației de 0,4 aproximativ 60%;
pentru valoarea corelației de 0,2 aproximativ 80%;
pentru valoarea corelației de 0,1 aproximativ 90%;
pentru valoarea corelației de 0,05 aproximativ 95%:
pentru valoarea corelației de 0,02 aproximativ 98%;
pentru valoarea corelației de 0,01 aproximativ 99%.
Pentru a respinge sau a admite ipoteza avansată, se folosesc testele speciale de semnificație notate cu "T", care se aplică indicatorilor calculați.
Testul lui Student permite să se asigure o mai mare certitudine indicilor
statistici, în cazul eșantioanelor reduse, respectiv cu număr mic de observații. Acest test, notat cu simbolul "T", este o măsură a erorii probabile, iar prin înmulțirea erorii medii cu valoarea lui "t" se obține un grad de certitudine mai ridicat. Pentru aflarea valorii testului "T" în funcție de numărul de cazuri și de pragul de semnificație propus, există tabele cu valori gata calculate. Valorile lui "t" pentru măsurarea erorii medii la un numar mic de subiecti si un prag de semnificatie de 0,01, le prezentam în tabelul 4.
Tabelul 4
Urmărind acest tabel observăm că dacă numărul de observații este mai mic, valoarea lui "t" este mai mare, ceea ce ănseamnă că pentru a asigura certitudinea unui parametru statistic, este nevoie ca, pe măsura micșorării numărului de subiecți, să înmulțim valoarea erorii medii calculate cu un "t" mai ridicat. Formula de calcul este următoarea:
T = Em x "t"
În continuare căutam în tabelul 5, cu valori ale variabilel "T", să vedem
la ce prag de semnificație se găsește valoarea calculată.
Tabelul 5
f) analiza comparativa a datelor
Metoda comparativă a datelor permite un studiu comparativ al rezultatelor obținute de eșantioanele martor și de experiment.
În urma unui experiment se obțin date ce nu pot fi examinate numai prin vizualizare, ci trebuie să intervină munca de clasificare și ordonare care să permită relevarea unor legități sau dependente sistemice. Tabelele cu date obținute în faza inițială și în faza finală a experimentului atât la grupa de experiment, cât și la cea martor, oferă un bogat material necesar comparatiilor
Conform modului de cercetare stabilit, am ales eșantioane numite ”în pereche”, asupra cărora am acționat printr-o metoda denumită ”neparametrică”, ce a constat în efectuarea de către subiecți a testelor inițiale, iar după aplicarea mijloacelor alese de mine, a testelor finale. Rezultatele sunt trecute în tabele, în care cazurile sunt ușor observate dintre cele pozitive, iar ipoteza poate fi admisă ca valabilă.
Comparând datele testărilor inițiale cu datele testărilor finale, prin calcularea diferențelor, cât și diferențele dintre grupe le martore și de experiment, se formează concluziile din finalul experimentului, care, în fond constitue esența lucrării.
g) metoda grafică
Datele obținute de la grupele de subiecți prin testarea inițială (T 1) și testarea finală (T 2) pot fi reprezentate, pentru o rapida observare, pentru o rapidă observare a diferențelor, sub forma grafică. Cea mai uzuală formă de asemenea reprezentare o constitue graficul diagramelor de comparație, care se prezintă în diverse variante.
Graficul reprezintă sintetic rezultatele globale ale cercetarii prin plasarea în aceeași reprezentare a celor două eșantioane.
3.3. SUBIECȚII COPTAȚI PENTRU REALIZAREA CERCETĂRII
Pentru a pune în aplicare ceea ce mi-am propus prin intermediul
ipotezei, am recurs la formarea a doua grupe de elevi fotbaliști din
echipele reprezentative ale celor două licee, în varsta de 15-16, ani. Numarul elevilor din grupe a fost de 18.
Grupa de experiment a fost alcatuita din 18 elevi da la Grupul Sportiv Școlar MORENI, unde sunt clase cu program sportiv.
Grupa martor a fost alcătuită din 18 elevi fotbalisti de la Liceul nr.1, MORENI elevi ce au facut parte din echipa reprezentativă a școlii,
Este de remarcat faptul că ambele echipe "au participat în
campionatul școlar municipal și județean, cu rezultate destul de bune
la etapele finale ale acestor competiții
3.4. CONDIȚII DE DESFĂȘURARE A EXPERIMENTULUI
Experimentul 1-am desfășurat pe perioada anului școlar 2011-2012. Grupa de elevi supusă experimentului și-a desfășurat activitatea și jocurile oficiale pe terenul de bitum al liceului, iar proba de alergare de viteza pe 20 m pe stadion
În urma discuțiilor avute cu profesorul de la grupul scolar nr.1 am hotărât ca în trei antrenamente din săptămână, să utilizam bateria de mijloace propuse de noi.
Cele trei antrenamente s-au desfășurat în afara orelor de curs a elevilor în zilele de luni, marți și miercuri și numai în săptămânile fără jocuri oficiale.
Timpul avut la dispoziție a fost de 30 – 45 min. Când am constatat că mijloacele aplicate de mine tindeau spre realizarea obiectivelor propuse, am recurs la mărirea timpului destinat acestui scop.
De mentionat este faptul că indiferent de starea vremii de afară, am încercat să mențin programul propus.
3.5. CONȚINUTUL CERCETĂRII
Prin alegerea temei pentru lucrarea de față, am încercat să influentez, cred eu, în bine procesul de pregătire al unor jucători de fofbal. Alegând tema lucrării am constatat că odată cu finalizarea ei, si cu rezultatele pozitive obținute în urma experimentului, voi aduce o modestă contribuție la procesul de pregătire al jucătorilor de fotbal de toate categoriile.
În alegerea exercițiilor am pornit de la faptul că obiectul de joc dacă este prezent în permanență, face mai atractivă activitatea și în același timp, o apropie de specificul, jocului.
Ordinea abordării mijloacelor și cele câteva date strict necesare sunt următoarele:
– alergare cu pași mici și frecvența crescută, cu conducerea mingii pe distanța de 20 – 25m. Număr de repetari: 4 ori; locul de desfasurare: terenul cu "bitum" modul de lucru: individual;
– mers cu ridicarea bruscă a unui genunchi la fiecare trei pași și desprindere rapidă de pe sol cu săritura peste o minge statică. Număr de repetări: 6 ori pe un traseu cu 8 mingi; locul de desfășurare: ternul cu bitum: modul de lucru: pe grupe de căte trei, având trei trasee;
– mers cu împingerea unui partener care opune rezistență și în același timp mentinerea sub control cu piciorul a unei mingi pe distanța de 40m. Număr de repetari: 3 ori; locul de desfasurare: terenul cu bitum modul de lucru: pe perechi; sărituri pe două picioare în deplasare, cu mingea ținută între glezne. Dozare: 30m x 60ori; locul de desfășurare: terenul cu bitum : modul de lucru: pe serii de cate 9 jucători;
– stând pe un picior și sprijinit lateral, pendularea piciorului rămas liber înainte și înapoi cu amplitudine maximă. Dozare:de 3 ori câte un minut cu fiecare picior: locul de desfășurare: lângă gardul de sârmă al terenului pentru a fi folosit pentru sprijin: modul de lucru : frontal.
– alergare accelerată cu conducerea mingii. Dozare 3x40m; locul de desfășurare: teren cu bitum: modul de lucru:pe serii de câte 6 jucători.
Efectul acestor mijloace le-am pus în evidență printr-un alt set teste pe care le-am ales special pentru a scoate în relief ceea ce am dorit. Testele le-am dat atât cu grupa de experiment cât și cu grupa martor la începutul și la sfărsitul experimentului.
Probele și modul de desfășurare al lor le prezint în cele ce urmează:
1). Traseul tehnico-tactic
Traseul pe care l-am alcătuit a cuprins un număr de opt sarcini de indeplinit de către jucători, pe toată lungimea terenului și cu timp cronometrat. După cum se observă și în schița din Fig. 2, traseul a avut următoarea alcătuire:
* plecare de la linia de 16m a propriului careu cu conducerea mingii până la centrul terenului;
* pasarea mingii pe cealaltă parte a terenului la un coechipier;
* preluarea unei mingi statice și dribling în viteză printre patru jaloane;
*centrarea mingii în fața porții adverse;
*alergare până la linia careului mic și săritură cu simularea loviturii cu capul;
* preluarea altei mingi de pe linia de 6m și pasarea ei la coechipierul I;
* alergare, primirea mingii din lateral și pasare dintr-o "bucată" la coechipierul II;
* alergare spre poartă și preluarea mingii pasată din spate;
* conducerea mingii în viteză până la linia de 16m;
* șut la poartă și alergare până la linia de 6m.
Pentru ca subiecții să poată executa fără greșală traseul, i-am cronometrat numai la cea de-a doua incercare. Timpii realizați la cele două testări i-am distribuit în tabele pentru a fi interpretați.
2) proba "Mazur"
Proba mai este denumită și "proba capacității de efort" și am dat-o cu subiecții în sala de forță. Materialele necesare au fost: banca de gimnastică, metronom și cronometru. Subiecții au urcat și au coborât de pe banca timp de 5 minute, în ritm de 30 urcări pe minut (o urcare la două secunde în mod constant). La sfârșitul timpului s-a întrerupt efortul, s-a așteptat un minut, apoi am măsurat frecvența cardiacă pe minutul următor. Rezultatele le-am interpretat conform formulei de calcul și a scării de apreciere.
Formula de calcul este următoarea:
Ww= Unde:
Ww = indicele de capacitate; t = durata efortului în secunde; 5,5 = un coeficient constant. p = frecvența cardiacă la un minut după efort;
Scara de apreciere a capacității de efort este cea notată în tabelul 3.
Legenda: Fig. 2
Deplasarea jucătorului cu mingea
Deplasarea jucătorului fara minge
Traseul mingii
Jalon
Partener
Locul și numărul sarcinii ce trebuie îndeplinită
3) proba pentru puterea maxima anaeroba
Este o probă simplă în aparență, dar cu semnificații complexe. Modul de lucru:
– pe unul din pereții sălii de forță am trasat pe verticală, din centimetru în centimetru, până la înălțimea de 5m un marcaj;
– jucătorii, din poziția stănd cu un umăr spre perete, au efectuat o săritură pe verticală, încercând să atingă cu mâna un marcaj cât mai înalt;
-valoarea cea mai bună din trei încercări am înregistrat-o în centimetri.
Formula de calcul a fost următoarea:
Fmax = G x K x Vh
unde
Fmax = puterea maximă anaerobă;
G = greutatea corporală;
K = o constanta cu valoarea de 4,47;
h = diferența dintre marcajul atins cu mana de pe loc și valoarea săriturii, înregistrată în centimetri.
De remarcat că puterea maximă anaerobă este exprimată în wați.
4) alerqare de viteza 20m lansat
Proba am desfăsurat-o pe stadionul echipei fotbaliștii au pornit de la linia de fund a terenului și au fost inregistrați de la linia de 5,5m a careului mic până la sosire, adică până ce au trecut de o linie trasată la distanța de 20m de la linia careului mic.
Nu a fost acordată decât o singură încercare, ce a și fost înregistrată.
5) proba de flexii ale trunchiului
Tot în sala de forță am desfășurat și această probă devenită banală pentru
mulți sportivi și chiar antrenori, dar destul de sugestivă pentru evaluarea forței
abdominale. Din culcat dorsal pe lada de gimnastică, cu trunchiul în afara sprijinului și cu mâinile la ceafă, fotbaliștii au executat câte flexii au fost capabili. Am înregistrat numai flexiile duse cel puțin până la verticală.
6) testul " Cooper "
Este testul cel mai simplu pentru verificarea capacității de efort aerob a
jucătorilor și constă în parcurgerea în alergare a unei distanțe cât mai mari, timp
de 12 minute. Aprecierea jucătorilor, în funcție de metrii parcurși, se face după următoarea clasificare:
-sub 2200m parcurși – insuficient
-între 2200 – 2400m parcurăi – suficient
-între 2400 – 2800m parcurși – bine
-între 2800 – 3200m parcurși – foarte bine
-peste 3200m parcursi – excelent
CAPITOLUL IV.
REZULTATE OBȚINUTE, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Datele culese de la subiecți atât la testările inițiale, cât și la cele finale, sunt consemnate în tabele pe fiecare probă în parte. Tabelele statistice și calculele statistico-matematice sunt grupate la anexe, ca o dovadă a veridicității activității mele. Graficele care însoțesc fiecare probă întregesc imaginea evoluțiilor rezultatelor.
Pentru ușurarea exprimărilor în calcule, am notat cu "X" șirul grupei de
experiment și cu "Y" șirul grupei martor.
Proba 1 – traseu tehnico- tactic
Pentru această probă am trecut rezultatele subiecților în tabelul 6, diferențele celor două testări le-am centralizat în. tabelul 7 și am alcătuit tabelul 8 în vederea calculelor corelației.
Traseul a fost cronometrat, iar rezultatele notate în secunde.
Am introdus rezultatele calculelor din tabele în formula indicelui de corelație și am obținut:
r === 0,62
Rezultatul indicelui de corelație obtinut îl apreciem introducându-l în formula indicelui "T", așa cum o vede A. Dragnea, respectiv:
T===4,62
Verificând tabela lui FISCHER observăm ca la toate pragurile de semnificație valoarea noastră este superioară.
Calculăm si cel de al doilea " T ", respectiv prin testul lui Student:
Texp = Em x "t" = 0,03 x 3,5 = 0,10
Tmar = Em x "t" = 0,07 x 3,5 = 0,24
Tabelul 6.
Pentru a găsii pragul de semnificatie al valorii lui “T“, vom calcula gradul de libertate după formula:
G.L. = (n1 –1) + (n2 –1) si vom gasi : 17 +17 =34
Tabelul 7
X Y
Tabelul 8
Y
Final (T2)
X
X
X
Initial(T1)
Figura 3. Graficul mediilor aritmetice la proba a I-a
Grupa experiment (rosu) T1=87,72
T2=78,22
Grupa martor (albastru) T1=86,77
T2=80,22
Pentru un grad de semnificație cu prag de 0,01, la un grad de libertate
egal cu 34, valoarea lui "T" din tabel este mult mai mică decât cea obținută de noi. Aceasta ne conduce la ideea că experimentul, prin proba respectivă, a dat rezultatele așteptate, având un foarte mic procent de întâmplare și de eroare comparativ cu procentul de credibilitate.
Proba a II-a – proba "Mazur"
Pentru a putea înregistra în tabele rezultatul acestei probe, în vederea
interpretării, am alcătuit tabelele 9 și 10 ca tabele preliminare, iar tabelele 11, 12 si 13 ca centralizatoare de calcule.
Preluând datele din tabele, calculăm indicele de corelație pentru proba a II-a:
r ===0,62
Facem calculul necesar aprecierii incicelui de corelație:
T=====4,70
Pentru o mai mare certitudine, calculăm eroarea medie a celor două grupe de subiecți prin testul lui Student:
Texp = Em x ‘’t’’ = -0,03 x 3,3 = -0,09
Tmar = Em x ‘’t’’ = 0,12 x 3,3 = 0,39
La un G.L. = 34, valoarea lui "T" obținută din calculele noastre depășește
valoarea din tabel, ceea ce dovedește o mare certitudine în ceea ce privește introducerea testului nostru, în urma aplicării setului de mijloace.
Observând indicatorii statistici ai probei, putem aprecia că media aritmetică a crescut cu mult mai mult la grupa de experiment, comparativ cu cea de la grupa martoră. Gruparea rezultatelor relevată de amplitudine și abaterea tip, este mult mai bună la subiecții grupei de experiment decăt a celor de la grupa martor.
GRUPA EXPERIMENT
Frecvența
cardiacă (p) Ww=
Tabelul 9
GRUPA MARTOR
Frecvența
cardiacă (p) Ww=
Tabelul 10
Tabelul 11
Tabelul 12
Tabelul 13
Y
Final (T2)
X
0
X
Initial(T1)
Figura 4. Graficul mediilor aritmetice la proba a II-a
Grupa experiment (rosu) T1=56,61
T2=58,59
Grupa martor (albastru) T1=55,61
T2=55,80
Privind graficul, se observă dintr-o dată cresterea mediilor aritmetice, creștere exprimată prin desen.
Conform scării de apreciere (tabelul 3), atăt subiecții grupei de experiment căt și cei din grupa martoră s-au situat la nivelul calificativului "bine". Explicația este aceea că atât unii cât și ceilaiți au beneficiat de antrenamente organizate
Proba a III-a – puterea maxima anaeroba
Pentru a putea forma șirurile de date necesare calculelor ulterioare, am alcatuit tabelul 14 si 14 bis ca tabele perliminare, iar tabelele 15, 14 si 17 pentru ordonarea datelor și pentru calcule.
Calculăm indicele de corelatie pentru cele două grupe:
r= === -1,58
Pentru aprecierea indicelui de corelatie, calculam pe "T":
T====-7,54
Pentru o certitudine crescută a erorii medii, calculăm prin testul lui
Student:
Texp = Em x "t" = 0,55 x 3,3 = 1,81
Tmar = Em x "t" = 0,44 x 3,3 = 1,45
La această proba, la un G.L. = 34 și la un P = 0,05, atât în tabela lui
Student, cât și în cea a lui Fischer, valoarea obținută la grupa de experiment se afla în apropierea celei normale. Din compararea indicilor statistici observăm o medie aritmetică mult superioară la grupa de experiment, un grupaj mai bun, o abatere de la medie mai mică, un coeficient de variabilitate și o eroare medie mult mai mică decât la grupa martor.
Din grafic observăm ca, deși grupa de experiment a plecat de la o medie aritmetică mai bună, cresterea valorică a fost mult mai mare la testarea finală.
Tabelul 14
Tabelul 14 bis
Tabelul 15
Tabelul 16
X Y
Tabelul 17
Y
Final
(T2)
X
Initial (T1)
Figura 5. Graficul mediilor aritmetice la proba a III-a
Grupa de experiment (rosu) T1 = 1644,7
T2 = 1781,7
Grupa martor (albastru) T1 = 1534,9
T2 = 1622,1
Proba a IV-a – alerqare de viteza 20m lansat
Rezultatele celei de-a patra probă le-am centralizat în tabelul 18, iar
calculele și ordonarea datelor le-am trecut în tabelele 19 si 20.
Deoarece rezultatele la această probă, ca cifre absolute, sunt mici, conform recomandărilor statistice, pentru a putea lucra cu ele, le-am amplificat cu 100. Așadar, amplificăm în tabelul 20 atât mediile aritmetice ale diferentelor, cât și diferențele.
Calculăm indicele de corelație pentru grupele de subiecți, unde amplificăm de asemenea cu 100 abaterile tip, pentru a păstra proporția.
r= === -0,61
Apreciem mai departe indicele de ccrelatie, calculand valoarea lui "T"
T=====-4,49
Calculăm testul lui Student pentru un grad de certitudine mai mare:
Texp = Em x "t" = -0,2 x 3,3 =0,6
Tmar = Em x "t" = -0,1 x 3,3 =0,33
La gradul de libertate stabilit pentru grupa noastră de experiment, ar
depasi valorile pragului de semnificatie de 0,05. Interpetăm fenomenul ca fiind
independent de factorii aleatori care apar în activitatea motrică.
La testarea initială, grupa martoră a avut media aritmetică mai mare decât cea a grupei de experiment, pentru că la testarea finală situația să se prezinte total invers, ca urmare a pregătirii diferite.
Ceilalți parametri statistici ai grupei martoră sunt mai bine plasați pe
scara interpretării, dar valoarea acestora pălește în fața celui mai important,
care este cel numit anterior, respectiv media aritmetică.
Graficul din Fig.6 ne arata și prin desen diferentele mediilor aritmetice de la testările inițiale și cele finale, precum și evoluția lor.
Tabelul 18
Tabelul 19
Tabelul 20
Y
Final (T2)
X
X
X
Initial(T1)
Figura 6. Graficul mediilor aritmetice la proba a IV-a
Grupa experiment (rosu) T1=2,77
T2=2,53
Grupa martor (albastru) T1=2,81
T2=2,60
Proba a V-a – flexii ale trunchiului
Rezultatele acestei probe le-am trecut în tabelul 21, calculele le-am
centralizat în tabelele 22 si 23, iar graficul la figura 7.
După ordonarea datelor și calculele necesare, trecem la aflarea indicelui
de corelație:
r====-1,21
Apreciem valoarea indicelui de corelație:
T=====-11,75
Pentru mărirea gradului de certitudine a erorii medii, calculam "T" prin
formula lui Student:
Texp = Em x "t" = 0,04 x 3,3 = 0,13
Tmar = Em x "t" = 0,02 x 3,3 = 0,06
Privind rezultatele obținute prin calcularea parametrilor statistici, le
putem interpreta astfel:
-observând media aritmetică a grupei de experiment, cu toate că aceasta a pornit de la un nivel superior, testarea finală a dovedit o creștere superioară față de grupa martoră;
-amplitudinea împrăștierii este mai bună la grupa martoră, arătându-ne o omogenitate mai mare, dar la un nivel valoric mai mic;
-coeficientul de variabilitate și eroarea medie sunt de asemenea mai bune la grupa martor, dar tot la un nivel scăzut;
-corelația șirurilor de date, aprecierea și gradul de certitudine a erorii medi dovedesc valori superioare celor din tabelele deja calculate, iar prin interpretare spunem că procentul de întâmplare, în cazul rezultatelor obținute la grupa de experiment, este foarte mic.
Tabelul 21
Tabelul 22
Tabelul 23
Y
Final (T2)
X
X
0
X
Initial(T1)
Figura 7. Graficul mediilor aritmetice la proba a V-a
Grupa experiment (rosu) T1=37,88
T2=44,88
Grupa martor (albastru) T1=35,18
T2=39,77
Proba a VI-a – testul "Cooper"
Rezultatele acestei probe le-am trecut în tabelul 24, ordonarea și calcularea lor in tabelele 25 și 26, iar reprezentarea grafică am facut-o în figura 8.
Calculăm indicele de corelație pentru această probă:
r====-1,003
Introducem valoarea lui "r" în formulă pentru aprecierea indicelui de corelație :
T=====-83,42
Apreciem gradul de certitudine al erorii medii prin formula lui Student:
Texp = Em x "t" = -0,56 x 3,3 = -1,84
Tmar = Em x "t" = 6.52 x 3,3 = 21,51
La un G.L. = 34 si la P = 0,05, valoarea din tabele se află sub valoarea
obținută de noi prin calcul statistic.
Media aritmetică a grupei de experiment s-a aflat, la testarea inițială,
sub cea a grupei martoră, pentru ca la testarea finală sa fie cu mult deasupra, ca
urmare a aplicării mijloacelor propuse.
La aceasta probă, gruparea datelor s-a realizat mult mai bine la grupa de experiment decât la grupa martoră, relevată prin amplitudinea împrăștierii.
Coeficientul de variabilitate și eroarea medie sunt de asemenea superioare la grupa de experiment, ca interpretare, grupei martor.
Toată munca de interpretare a rezultatelor, prin prisma statisticii, ne va conduce la emiterea unor concluzii obiective.
Tabelul 24
Tabelul 25
X Y
Tabelul 26
Y
Final (T2)
X
X
X Initial(T1)
Figura 8. Graficul mediilor aritmetice la proba a VI-a
Grupa experiment (rosu) T1=2580,5
T2=3075
Grupa martor (albastru) T1=2647,2
T2=2880,5
Capitolul V
Concluzii si propuneri
5.1. Concluzii
Prin interpretarea rezultatelor obținute în urma experimentului putem spune că ipoteza avansată a căpătat fundament, iar sarcinile propuse pentru desfăsurarea cercetarii au fost indeplinite în totalitate.
Sarcinile și metodele de cercetare au contribuit în mare măsură la o expunere coerentă și accesibilă oricărui cititor.
Alegând mijloacele introduse în pregatirea fotbaliștilor și bateria de
teste, am reusit să asigur acea reprezentare reciprocă. Astfel mijloacele au influențat valoarea rezultatelor la teste, iar testele au evidențiat valoarea mijloacelor necesare dezvoltării calităților motrice, a capacității generale de efort și a nivelului deprinderilor motrice specifice fotbalului
Rezultatele probelor, privite prin prisma parametrilor statistici, evidențiază o creștere substanțială a valorilor la subiecții grupei de experiment comparativ cu grupa martoră. Pentru obținerea acestora, la grupa de experiment, am acționat cu mijloacele suplimentare propuse, în timp ce la grupa martoră s-au folosit mijloacele tradiționale întâlnite în mod obișnuit în antrenamente.
Rezultatele testelor finale ne-au dat din punct de vedere statistic, valori "normale", iar prin calcularea testului "T" și a indicelui de corelație, au rezultat diferențe semnificative.
Grupele cercetate nu se abat de la principiul ca în fotbal originalitatea
dinamicii de grup se exprimă prin motricitate. Cu toate acestea, individualizarea
antrenamentului este o preocupare permanentă a antrenorilor, având în vedere specializarea pe posturi și posibilitatea fiecărui fotbalist în parte. Lucrarea nu și-a propus să urmărească acest ultim aspect.
În urma experimentului consider că fără pregătirea jucătorilor și prin
exerciții nespecifice, respectiv din atletism, orice joc colectiv se poate transforma într-un joc al întâmplării, al resurselor limitate, lipsit de dinamism și sortit dezinteresului
5.2. PROPUNERI
Finalizarea cu rezultate bune a experimentului ne dă speranțe în privința categoriei de mijloace folosite în pregătirea fotbaliștilor. Sunt convins că gama mijloacelor încă neaplicate în instruire este încă destul de mare și multe exerciții așteaptă să le fie recunoscută valoarea.
Pornind de la aceste constatări propun ca fiecare antrenor, care se respectă, să facă dovada capacității sale profesionale încercând în practică mijloacele alese pentru experimentul lucrării de față, cât și altele noi, care să poată fundamenta dezideratul numit : "școala de fotbal românească".
CAPITOLUL VI
BIBLIOGRAFIE
Cernăianu C., 2000, Fotbal. Manualul antrenorului profesionist. – Editura Roteck Pro, București,.
Cojocaru V., Jocul de fotbal. Elemente de strategie și tactică. – Editura Topaz, București
Colibaba-Evuleț D., Bota I., 1998, Jocuri sportive. Teorie și metodică. – Editura Aldin, București,.
Comucci N., Vianni M., 1986, Manualul antrenorului de fotbal. – Editura C.N.E.F.S., București,.
Cosmoc R., Pregătirea fizică în jocul de fotbal. / Consfătuirea antrenorilor, F.R.F., București
Dima T., 2004, Jalonarea conceptului de pregătire fizică la nivelul unei echipe de divizia C.// Antrenorul nr. 3, F.R.F. Școala Națională de Antrenori, București,.
Dragnea A., 1984, Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport. – Editura Sport Turism, București,.
Dragnea A., și colab., 2006, Educație fizică și sport – teorie și didactică, Editura FEST, București,
Dragnea A., Bota A., 1999, Teoria activităților motrice. – Editura Didactică și Pedagogică București,.
Epuran M., 1980, Psihologia educației fizice și sportului. Editura Sport Turism, București,.
Epuran M., 1982, Ghidul psihologic al antrenorului. – Editura I.E.F.S., București,.
Gagea A., 1999, Metodologia cercetării științifice în educația fizică și sport.-Editura Fundației România de Mâine, București,.
Ghibu E., 1976., Conținutul și metodica antrenamentului sportiv. – Editura U.C.F.S.,București,
Gârleanu D., 1975, Lecții pentru dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști. – Editura Sport Turism, București,
Iancu A., 2008, Strategii conceptuale pentru optimizarea pregătirii fizice în jocul de handbal, Editura Universitaria Craiova, ISBN 978-606-510-296-5, 197 p
Iancu A., 2008, Curs de bază la disciplina fotbal, Editura Universitaria Craiova, ISBN 978-606-510-402-0
Ionescu V.I., 1995, Fotbal. – Editura Helion, Timișoara,.
Ionescu I., Dinu C., 1977, Tactica azi. – Editura Sport Turism, București,.
Ionescu M., 1979, Fotbal pe contraatac. – Editura Sport Turism, București,.
Ionescu M., 1985, Fotbal de la A la Z. – Editura Sport Turism, București,.
Lucescu M., 1981, Mirajul gazonului. – Editura Junimea, Iași,.
Manușaride C., 1980, Aproape totul despre fotbal. – Editura Sport Turism, București,.
Motroc I., 1994, Fotbal de la teorie la practică. – Editura Rodos, București,
Motroc I., 1996, Fotbalul la copii și juniori. – Editura Didactică și Pedagogică, București,.
Capitolul VII
ANEXE
TABELUL 1A
Proba: I – tehnico – tactică
Grupa: experiment
Testarea: inițială
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
Media aritmetică : X = 87,72
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 91-81 = 10
Abaterea standard: S = ±= ±= ± = ± 2,58
Coeficientul de variabilitate CV = = =2,94
Eroare medie: Em = == 0,14
TABELUL 2A
Proba: I – tehnico – tactică
Grupa: experiment
Testarea: finală
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
Media aritmetică : X = 78,22
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 82 -76 = 6
Abaterea standard: S = ±= ±= ± = ± 2,10
Coeficientul de variabilitate CV = = ==2,68
Eroare medie: Em = == 0,11
TABELUL 3A
Proba: I – tehnico – tactică
Grupa: martor
Testarea: initială
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
1. Media aritmetică : X = 86,77
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 91 -81 = 10
Abaterea standard: S = ±= ±= ± = ± 3, 23
Coeficientul de variabilitate CV = = ==3,72
Eroare medie: Em = == 0,17
TABELUL 4A
Proba: I – tehnico – tactică
Grupa: martor
Testarea: finală
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
1. Media aritmetică : X = 80,22
Amplitudinea împrățtierii: W = Xmax – Xmin = 84 -78 = 6
Abaterea standard: S = ±= ±= ± = ± 1, 94
Coeficientul de variabilitate CV = = ==2,41
Eroare medie: Em = == 0,10
TABELUL 5A
Proba: a II – a “Mazur”
Grupa: experiment
Testarea: initială
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
1. Media aritmetică : X = 56,61
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 65,71 – 47,43 = 18,28
Abaterea standard: S = ±= ±= ± 4, 49
Coeficientul de variabilitate CV = = ==7,93
Eroare medie: Em = == 0,24
TABELUL 6A
Proba: a II – a “Mazur”
Grupa: experiment
Testarea: finală
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
1. Media aritmetică : X = 58,59
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 68,18 – 48,27 = 19,91
Abaterea standard: S = ±= ±= ± = ± 4,95
Coeficientul de variabilitate CV = = ==8,44
Eroare medie: Em = == 0,27
TABELUL 7A
Proba: a II – a “Mazur”
Grupa: martor
Testarea: initială
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
1. Media aritmetică : X = 55,61
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 66,66 – 47,84 = 18,82
Abaterea standard: S = ±= ±= ± = ± 5,63
Coeficientul de variabilitate CV = = ==10,12
Eroare medie: Em = == 0,31
TABELUL 8A
Proba: a II – a “Mazur”
Grupa: martor
Testarea: finală
Numar de subiecți: 18
Interval de clasa: 3
1. Media aritmetică : X = 55,80
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 61,28 – 49,14 = 12,14
Abaterea standard: S = ±= ± = ± 3,54
Coeficientul de variabilitate CV = = ==6,34
Eroare medie: Em = == 0,19
TABELUL 9A
Proba: a III – a puterea maximă anaerobă
Grupa: experiment
Testarea: initială
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 80
1. Media aritmetică : X = 1644,7
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 1823,7 – 1395,5 = 428,2
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = 148,16
Coeficientul de variabilitate CV = = == 9,23
Eroare medie: Em = == 8,23
TABELUL 10A
Proba: a III – a puterea maximă anaerobă
Grupa: experiment
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasa: 80
1. Media aritmetică : X = 1781,7
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 1974,9 – 1485,6 = 489,3
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = 138,31
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 0,07
Eroare medie: Em = == 7,68
TABELUL 11A
Proba: a III – a puterea maximă anaerobă
Grupa: martor
Testarea: initială
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 80
1. Media aritmetică : X = 1534,9
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 1798,4 – 1390,7 = 407,7
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = 132,59
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 9,63
Eroare medie: Em = == 7,36
TABELUL 12A
Proba: a III – a puterea maximă anaerobă
Grupa: martor
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 80
1. Media aritmetică : X = 1622,1
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 1950,6 – 1463,6 = 547
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = 140,53
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 8,66
Eroare medie: Em = == 7,80
TABELUL 13A
Proba: a IV – a alergare de viteză 20m lansat
Grupa: experiment
Testarea: initială
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetică : X = 2,77
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 2,9 – 2,7 = 0,2
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = 0,11
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 3,97
Eroare medie: Em = == 0,006
TABELUL 14A
Proba: a IV – a alergare de viteză 20m lansat
Grupa: experiment
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetică : X = 2,53
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 2,6 – 2,4 = 0,2
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±0,15
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 5, 92
Eroare medie: Em = == 0,008
TABELUL 15A
Proba: a IV – a alergare de viteză 20m lansat
Grupa: martor
Testarea: initială
Numar de subiecti : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetică : X = 2,81
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 2,9 – 2,7 = 0,2
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±0,14
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 4,98
Eroare medie: Em = == 0,007
TABELUL 16A
Proba: a IV – a alergare de viteză 20m lansat
Grupa: martor
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetică : X = 2,60
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 2,7 – 2,5 = 0,2
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±0,15
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 5,76
Eroare medie: Em = == 0,008
TABELUL 17A
Proba: a V – a flexii ale trunchiului
Grupa: experiment
Testarea: initială
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetică : X = 37,88
Amplitudinea împrățtierii: W = Xmax – Xmin = 41 – 35 = 6
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±2,06
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 5,43
Eroare medie: Em = == 0,11
TABELUL 18A
Proba: a V – a flexii ale trunchiului
Grupa: experiment
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetică : X = 44,88
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 47 – 43 = 4
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±1,41
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 3,14
Eroare medie: Em = == 0,07
TABELUL 19A
Proba: a V – a flexii ale trunchiului
Grupa: martor
Testarea: initială
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetica : X = 35,18
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 37 – 34 = 3
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ± = ±1,41
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 4,15
Eroare medie: Em = == 0,08
TABELUL 20A
Proba: a V – a flexii ale trunchiului
Grupa: martor
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 3
1. Media aritmetică : X = 39,77
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 41 – 38 = 3
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±1,24
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 3,11
Eroare medie: Em = == 0,06
TABELUL 21A
Proba: a VI – a testul “Cooper”
Grupa: experiment
Testarea: initială
Numar de subiecți : 18
Interval de clasa: 100
1. Media aritmetică: X = 2580,5
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 2570 – 2300 = 450
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±128,48
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 4,97
Eroare medie: Em = == 7,13
TABELUL 22A
Proba: a VI – a testul “Cooper”
Grupa: experiment
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 100
1. Media aritmetică: X = 3075
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 3250 – 2800 = 450
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±138,53
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 4,50
Eroare medie: Em = == 7,69
TABELUL 23A
Proba: a VI – a testul “Cooper”
Grupa: martor
Testarea: initială
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 100
1. Media aritmetică : X = 2647
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 2700 – 2300 = 400
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ±214,65
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 8,10
Eroare medie: Em = == 11,92
TABELUL 24A
Proba: a VI – a testul “Cooper”
Grupa: martor
Testarea: finală
Numar de subiecți : 18
Interval de clasă: 100
1. Media aritmetică: X = 2880
Amplitudinea împrăștierii: W = Xmax – Xmin = 3000 – 2700 = 300
Abaterea standard: S = ±= ± = ± = ± 97,20
Coeficientul de variabilitate CV = = = = 3,37
Eroare medie: Em = == 5,4
TABELUL 25A
TABELUL 26A
Centralizator – Grupa de experiment
TABELUL 27A
Centralizator – Grupa martor
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodica Pregatirii Fazelor Fundamentale din Jocul de Fotbal la Echipa Reprezentativa Scolara (ID: 165680)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.