Metodica Predarii Artei Actorului

ARGUMENT

Arta teatrală, prin tradiție, este o modalitate de dezvoltare personală, atât la nivelul elevilor practicanți cât și la nivelul copiilor spectatori. Arta teatrală este o disciplină artistică cu o largă răspândire în majoritatea țărilor din lume.

Arta actorului a urmat și continuă să urmeze o linie ascendentă, ca urmare a cerințelor pedagogice mereu crescute, cu privire la practicarea unei activități artistice din ce în ce mai organizată și mai spectaculoasă.

Stadiul atins în prezent de evoluția artei actorului pe plan mondial, ca rezultat al eforturilor și preocupărilor specialiștilor pentru perfecționarea continuă a pedagogiei artei teatrale, a dus la conturarea unor idei și soluții noi în sistemul de pregătire, formare și dezvoltare a copiilor-actori. Ca proces instructiv-educativ, arta teatrală include două laturi corelate între ele și anume instruirea și educația.

Instruirea se referă la transmiterea către elevii actori a cunoștințelor de specialitate, a elementelor de conținut ale pregătirii tehnice, fizice și pshihologice. Educația copilului actor cuprinde acțiunea sistematică de influențare a personalității acestora pe plan intelectual, moral, afectiv și estetic.

Din punct de vedere al pedagogiei, arta actorului este o metodă de formare destinată atât perfecționării artistice cât și dezvoltării personale a elevilor din mediul nonformal. Datorită unor programe școlare și planificări sistematice și a unor medote și tehnici teatrale adaptate elevilor din sistemul de învățământ preuniversitar nonformal, arta teatrală poate duce la realizarea unor performanțe remarcabile în dezvoltarea psiho-socială a copilului-actor.

Pentru activitatea artistică de grup, performanța artistică depinde de calitatea materialului uman, de calitatea procesului instructiv-educativ, de capacitatea profesională a cadrului didactic de a empatiza cu elevii, iar obținerea performanțelor nu mai este posibilă fără a fi în pas cu tendințele de dezvoltare ale pedagogiei artei actorului.

După o experiență de peste 10 ani de practică pedagogică în sistemul nonformal, ne propunem, prin prezenta lucrare, să aducem o contribuție, sperăm noi, însemnată la dezvoltarea procesului instructiv-educativ al copilului actor din Palate și Cluburi ale Copiilor.

Studiul de față are scopul de a îmbunătăți metodologia de lucru existentă, în cadrul orelor de artă teatrală în educația nonformală. În urma studierii materialelor de specialitate privind instruirea copiilor în domeniul artei actorului, cât și metodica predării acestei discipline ne-am propus să elaborăm un model de instruire la nivelul cercurilor de artă teatrală de la Palatul Copiilor Constanța, pornind de la metodele de lucru ale marilor pedagogi Staislavski, Viola Spolin și Ion Cojar.

Prezenta lucrare nu își propune să revoluționeze sau să vină cu idei inovatoare privind pedagogia artei actorului, ci are ca scop prezentarea unor tehnici și teorii deja existente, adaptate și experimentate la clasă, în lucrul cu elevii din învățământul preuniversitar nonformal. Consider cumpătat să nu se elimine metodele și modalitățile de lucru verificate printr-o îndelungă practică didactică, și să se gasească posibilitatea de adaptare și încorporare funcțională a acestora în raport cu necesitățile elevilor din învățământul nonformal, cu particularitățile de vârstă și să se construiască pe fundamentul deja existent, consolidat în timp.

Lucrarea va sublinia importanța dezvoltării creativității prin teatru a copilului-actor și va prezenta metode și tehnici de lucru experimentate în cadrul Cercului de Artă teatrală al Palatului Copiilor Constanța.

Arta teatrală este și va rămâne factor didactic de dezvoltare a personalității, atât la nivel de formă, cât și de conținut, un „mesager stăruitor al valorilor umane cardinale, al curățeniei spirituale și morale a individului și a societății”, oferind „mostre purtătoare de valori, nu în mod didacticist, ci prin propria sa structură și oglindire de natură artistică” .

Ipoteza lucrării

Presupunem că dacă se va aplica un program de instruire de specialitate la nivelul cercurilor de artă teatrală de la Palatul Copiilor Constanța, bazat pe jocuri teatrale și improvizație și adaptat la particularitățile de vârstă, și care are ca obiectiv dezvoltarea tehnicilor de lucru în munca cu copilul-actor, va contribui semnificativ la dezvoltarea psiho-socială/creativă a elevilor.

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive

1.1 Considerații generale asupra temei

Metodica predării artei actorului a evoluat atât din punct de vedere al abordării tehnicilor jocului teatral, cât și al metodelor și mijloacelor procesului instructiv-educativ, tinzând să se perfecționeze odată cu trecerea timpului.

Astfel, în procesul de pregătire a copilului-actor întâlnim: elemente de tehnică a vorbirii scenice, exerciții de expresivitate verbală (vocală) și corporală, pregătirea teoretică și pregătire psihologică.

Beneficiile activităților teatrale derulate în învățămâtul nonformal sunt multiple pentru dezvoltarea psiho-socială copiilor. Învățarea presupune cu mult mai mult decât transmiterea unor cunoștințe teoretice. Cu siguranță esența învățării constă în dezvoltarea abilităților copiilor-actori, implicând simțurile, emoțiile, intelectul, comportamentul social, expresia fizică și, desigur, cunoștințele lor anterioare. În toate marile școli de teatru din contemporaneitate, arta actorului deschide un câmp vast de experimentare, de descoperire și autocunoaștere, de cunoaștere și interrelaționare umană pentru cursanți.

Consider că elementul principal al cercetării îl constituie corelarea și găsirea unor modalități de transpunere în practică a aspectelor teoretice pe care urmează să le prezentăm în prima parte a lucrării și modul în care acestea se pot adapta la învățământul preuniversitar nonformal.

Această lucrare metodico-științifică nu se rezumă doar la explicarea și argumentarea fenomenului teatral, ci propune metode și exerciții de diferite tipuri prin care copilul-actor poate obține abilitățile necesare artei actorului:de dezvoltare a creativității, a fanteziei, de tehnică a vorbirii, de respirație .

Mai mult decât atât, exercițiile și tehnicile de lucru ce vor fi prezentate prezentate vor fi însoțite de regulile de execuție, astfel încât să fie ușor de înțeles și de pus în practică.

1.2. Însemnătatea teoretică și practică a temei

Rolul teatrului în educația nonformală se referă la acele activități specifice artei teatrale menite să exploreze experiența, imaginația, creativitatea tinerilor, cu scopul de a se dezvolta competențele lor artistice, spiritul lor de echipă, empatia, capacitatea de comunicare și expresie, personalitatea fiecăruia dintre ei.

Profesorul de artă teatrală va trebui să cunoască bine problematicile legate de diferitele etape de vârstă pentru a-și putea programa proiectul instructiv-educativ, raportat la o etapă de evoluție bine precizată a propriului grup țintă.

Cursul de Arta actorului este foarte important pentru că sensibilizează copiii față de artă, este un mijloc puternic de descoperire a aptitudinilor actoricești-interpretative, dar și de socializare. Arta Teatrală contribuie la educarea gândirii creative, inteligenței, imaginației, inventivității și spontaneității. Pentru a realiza dezvoltarea deprinderilor artistice și pentru a obține modelarea intenționată a caracterului și personalității elevului ca viitor consumator de artă sau ca viitor actor, profesorul trebuie să utilizeze forța educativă a exemplului personal.

Studiul artei teatrale creează cadrul favorabil exprimării libere a copiilor, este stimulat spiritul de echipă, îi adaptãm pe elevii noștri la cerințele scenei și publicului, afirmând o atitudine degajată, lipsită de emoții și îi educăm ca spectatori.

Prezenta cercetare este rezultatul unei intense preocupări cu privire la rolul teatrului în dezvoltarea psiho-socială a copilului-actor, dar și a metodologiei de predare a artei teatrale în educația nonformală.

Lucrarea se concentrează asupra pedagogiei teatrale practicate în educația nonformală, dar și a valorii teatrului ca mijloc și ca factor didactic de stimulare și de dezvoltare a personalității copilului-actor, atât la nivel de formă, cât și de conținut.

Metodele de care dispune pedagogia teatrală, adaptate pentru învățământul preuniversitar nonformal, ca metodă de formare, se adresează tuturor copiilor, talentați sau mai puțin talentați, dornici să experimenteze tehnici specifice acestui domeniu. Așa cum

sublinia și profesorul de psihopedagogie, Septimiu Chelcea: „scrierile din domeniul științelor socio-umane țintesc spre un public cât mai larg, nu se adresează doar cercului restrâns al specialiștilor”

1.3 Delimitări conceptuale

Există o literatură de specialitate extrem de accesibilă, bogată și diversificată care pune la dispoziția profesorilor studii teoretice dar și expuneri ale experiențelor practice. De aceea vom sublinia o serie trimiteri spre problemele esențiale referitoare la metodologia didactică.

Funcțiile generale ale educației reprezintă consecințele sociale cele mai importante ale activității de formare-dezvoltare a personalității umane, angajate în mod intenționat sau neintenționat, prin intermediul unor acțiuni organizate. Aceste funcții intervin la nivelul oricărei activități de educație sau instruire desfășurată în cadrul sistemului și al procesului de învățământ.

Relația dintre acțiunile profesorului ( de predare) , acțiunile elevilor ( de învățare), este mereu orientată către realizarea scopurilor, obiectivelor curriculare la un nivel calitativ cât mai înalt. În acest sens, putem afirma că „procesul de învățământ este cadrul în care elevul își îmbogățește și consolidează, și corectează, și transformă experiența cognitivă, își perfecționează formarea, atunci acesta, prin specificul curriculumului proiectat și realizat nu face decât să activizeze cognitiv – afectiv – atitudinal elevii, prin intermediul rolului conducător al profesorului.”.

Secolul al XXI-lea a marcat un punct de turnură în evoluția conceptelor de educație formală și nonformală, aflate din ce în ce mai frecvent în centrul discursului educațional internațional.

Educația nonformală este o sintagmă care se impune în discursul de cercetare științifică

internațional despre educație la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Este asociată conceptului de învățare pe tot parcursul vieții și accentuează importanța educației care se petrece dincolo de cadrul formal al sistemului de învățământ, fie că se desfășoară în

alte spații decât cele ale școlii, fie că se realizează prin activități care nu fac obiectul curriculei școlar, dar care răspund nevoilor și intereselor de cunoaștere și de dezvoltare ale unui grup.

Educație nonformală reprezintă orice activitate educațională organizată în afara sistemului formal existent – fie că se desfășoară separat sau ca un element important al unei activități mai largi – care este menită să răspundă nevoilor educaționale ale unui anumit grup și care are urmărește obiective de învățare clare.

Ca parte a sistemului de educație, sistemul de învățământ include rețeaua organizațiilor școlare. Palatele și Cluburile Copiilor reprezintă instituțiile școlare, specializate în instruire nonformală. Activitatea acestor instituții se supune acelorași cerințe pedagogice din învățământul formal, dar dirijate și utilizate pentru alte obiective și conținuturi. Accentul se pune în aceste instituții de învățământ pe stimularea elevilor, prin programe alternative, bazate pe tehnici de dezvoltare a creativității. Evaluarea în cadrul educației nonformale nu se bazează pe calificative și note, asemeni învățământului formal. Astfel, copiii din aceste unități de învățământ nu se simt constrânși de existența unui sistem de notare.

Conceptul de conținut (sau conținuturi) desemnează substanța cea mai concretă, a procesului de învățământ, ceea ce se predă și ceea ce se învață în cadrul acestui proces. Conținuturile sunt transpuse în materiile școlare și activitățile educative dezvoltate la nivelul școlii. Prin intermediul unor metode, mijloace și forme de activitate adecvate, conținuturile trebuie să fie abordate de către elev în amănunt, prelucrate, stocate, reproduse, aplicate conform cerințelor stabilite prin obiective; ele constituie materia prin care sunt realizate obiectivele.

Întregul proces pedagogic se bazează pe documete școlare de proiectare didactică. Proiectarea didactică reprezintă „procesul deliberativ de fixare mentală a pașilor ce vor fi parcurși în realizarea instrucției și educației”.

Programa școlară reprezintă acel document care „configurează conținutul procesului instructiv-educativ la o disciplină de învățământ.” Programele școlare sunt documente oficiale, care exprimă politica educațională în relizarea obiectivelor prin curriculumul proiectat pe nivel de ani școlari, pe discipline.

Programa școlară este un „macro-proiect pedagogic” al disciplinei sau al domeniului de studiu. Detaliază elementele obligatorii de parcurs la o anumită disciplină, modul de arta actorului, devenind ghidul fundamental al activității parcursului didactic. Programa școlară este instrumentul de la care se pornește în proiectarea didactică, având o valoare operațională și instrumentală deosebită. Ea indică obiectivele, temele și subtemele la fiecare disciplină, timpul alocat pentru fiecare dintre acestea. În unele cazuri, programa poate suplini locul unui manual. Acestea oferă profesorului ghidul general de proiectare și planificare calendaristică a activității, dar pe care acesta îl adaptează la condițiile concrete ale clasei.

Programa școlară din învățământul preuniversitar este concepută după următoarea structură:

Notă de prezentare

Competențe generale – definite pe obiect de studiu și acoperind durata învățământului liceal. Acestea au un grad ridicat de generalitate și complexitate și au rolul de a orienta demersul didactic către achizițiile finale ale elevului.

Competențe specifice și conținuturi – este componenta fundamentală a programei. Competențele specifice se definesc după obiectul de studiu și acoperă perioada unui an școlar. Sunt derivate din competențele generale, fiind etape ale realizării acestora. Competențelor specifice li se asociază unități de conținut.

Valori și atitudini – apar în forma unei liste separate în programa fiecărui obiect de studiu. Acoperă întreg parcursul învățământului liceal și orientează dimensiunile axiologică și afectiv atitudinală aferente formării personalității din perspectiva fiecărei discipline. Au aceeași valoare ca și competențele acestea din urmă acoperind dimensiunea cognitivă a personalității.

Sugestii metodologice – cuprind recomandări generale privitoare la metodologia de aplicare a programei – desfășurarea efectivă a procesului de predare-învățare, cele mai adecvate metode și activități de învățare, dotări materiale necesare, sugestii pentru evaluarea continuă.

Pornind de la programa școlară, cadrul didactic își va planifica întregul demers.

Planificarea calendaristică – este un document administrativ alcătuit de profesor, care asociază într-un mod personalizat elemente ale programei (obiective de referință și continuturi, respectiv competențe și conținuturi) cu alocarea de timp considerată optimă de către aceasta pe parcursul unui an școlar.

Planificările calendaristice sunt „pre-proiecte” de transpunere semestrială a programelor de către educatori  pe baza metodicii de specialitate și a principiilor didactice.

Strategiile de predare urmăresc folosirea celor mai adecvate metode și procedee de predare. Urmărind îndeplinirea obiectivelor propuse, profesorul optează pentru anumită manieră de abordare a activității instructiv – educative.

Metoda didactică este „o cale eficientă de organizare și conducere a învățării, un mod comun de a proceda care reunește într-un tot familiar eforturile profesorului și ale elevilor săi“

A face referire la metodologia didactică sau la metodologia instruirii înseamnă a descrie modul de desfășurare al activității didactice dar și modul în care un elev percepe acest act didactic, precum și modul în care vor fi valorificate și evaluate cunoștințele acumulate. Conceptul de metodologie didactică provine din grecescul „methodos” care înseamnă „calea care duce înspre…” și din grecescul „logos” care înseamnă „știință”.Metodologia didactică este „ știință, tehnică și artă în același timp”.

Metodologia se poate defini drept anasamblul strategiilor de predare, învățare și evaluare a conținutului, educației, instruirii. Procesul educativ urmărește atingerea unor finalități. Mesajul pedagogic, elaborat de profesor, presupune selecționarea informațiilor cu valoare formativă optimă. Informațiile științifice incluse în programele școlare sunt transformate astfel, în valori pedagogice eficiente pentru formarea – dezvoltarea optimă a elevului în raport cu situația sa concretă ( particularități de vârstă, dezvoltare psihologică, mediul socio – cultural).

Referitor la metodologia artei teatrale, se poate argumenta că un sistem de lucru arată că, urmând un plan de studiu, putem acumula destule date și experiență pentru a ne orienta cu o nouă înțelegere în mediul nostru.

Obiectivele sau competențele sunt finalități educaționale care au un nivel redus de generalitate și se realizează în intervale scurte de timp, referindu-se la lecții sau secvențe de lecții. Ca trăsături generale, obiectivele reprezintă rezultatele concrete pe care elevii să le dovedească în urma aplicării curriculumului în funcție de care profesorul urmărește realizarea scopurilor. Putem afirma că „obiectivul este o reflectare anticipată a rezultatului învățării ce se produce într-o secvență educațională”. Competențele educaționale sunt enunțuri cu caracter anticipativ care descriu în termeni exacți rezultatele așteptate a fi obținute la finele unei secvențe de instruire.

Plecând de la noțiunile de psihopedagogie prezentate, putem afirma că proiectarea cursului de artă teatrală presupune:

a. cunoașterea programei (lecturare, asimilare) în perspectiva corelării conținuturilor și a activităților de învățare cu obiectivele/competențele acesteia.

b. proiectarea atelierului prin prisma realizării obiectivelor/competențelor cadru (realizarea unui model de proiectare pentru desemnarea activităților de învățare în care vor fi implicați elevii, a selectării resurselor cele mai eficiente).

c. strategii didactice de realizare a conținuturilor programei, conforme cu etapele de predare a atelierului. Ordinea problemelor de studiat este stabilită de fiecare profesor în parte în funcție de necesitățile grupului de elevi.

d. constituirea demersului didactic pentru realizarea unui învățământ centrat pe elev.

Pedagogia teatrală își propune să ocupe acest spațiu aflat la granița dintre pedagogie și teatru, acolo unde funcțiile și mijloacele artistice și pedagogice se întrepătrund, ba chiar se

contopesc. Ea se situează la nivelul „metodelor și scopurilor pedagogice și artistice urmărite prin intermediul teatrului, al dramei, al performance-ului și al dramei creative”.

În căutarea unei definiții relativ complete cu privire la domeniul de activitate al pedagogiei teatrale, sintagmă foarte des utilizată în demersurile educaționale, se pot inentifica o serie de explicații. Putem spune că reprezintă știința și arta de a educa utilizând tehnici și metode specifice artei teatrale, o modalitate de formare estetică și socială, de a forma

specialiști în domeniul teatral sau, mai mult, pedagogia teatrală este „educația înspre, pentru și prin teatru.” . Pedagogia este în mod necesar repetitivă pentru că își propune ca materialul de studiu să devină propriu elevului.

Metodele didacticice cele mai frecvent utilizate în predarea artei sunt metodele activ-participative. Metodele activ-participative reprezintă o modalitate de a îmbina munca individuală cu munca în grup, astfel încât să se evidențieze atât personalitatea elevului cât și dezvoltarea sa intelectuală, bazându-se pe latura calitativă a educației. În didactica modernă, metoda se definește ca fiind o modalitate abordată de către cadrul didactic, prin intermediul căreia elevul este pus în fața unei situații de învățare la care trebuie să facă față prin găsirea unor soluții.

Tehnica didactică presupune „îmbinarea mai multor procedee didactice ca soluție practică însoțită de mijloace pentru realizarea activităților didactice“. Referitor la didactica teatrului, cercetările derulate de-a lungul timpului au demonstrat că teatrul are dintotdeauna rolul de a „instrui”. Încă din antichitate, tragedia greacă avea drept misiune educarea cetățeanului din Atena.

Tehnicile de teatru sunt de fapt tehnicile comunicării. Tehnica de lucru în teatru nu e o sumă de procedee mecanice – o „lădiță cu trucuri”, fiecare etichetat precis pentru ca actorul să le poată scoate când are nevoie. Când o formă de artă devine statică, aceste „mijloace

tehnice" izolate, presupuse a crea forma, sunt predate și adoptate prea strict. Atât dezvoltarea individului, cât și a formei are de suferit, căci, în afară de cazul în care studentul este excepțional de intuitiv, o astfel de rigiditate în predare, neglijând dezvoltarea individuală, se reflectă invariabil în jocul său. Când tehnica este separată de experiența directă, se ridică o barieră artificială între ele.

Tehnica teatrală nu-și mai găsește utilitatea în noul context al abordării pedagogiei de specialitate și devine ineficientă pentru că se pierde esența, elementul de maximă importanță al respectivei tehnici, deci se minimalizează scopul pentru care se apelează la respectiva tehnică.

Când actorul știe cu fiecare părticică a trupului său că există multe posibilități de a face sau a spune un lucru, tehnica va izvorî de la sine, din întreaga sa ființă. Prin conștientizare directă și dinamică a experienței jocului teatral, se produce îmbinarea spontană între experimentare și tehnică, eliberându-l pe student pentru forma mereu schimbătoare, nesfârșit de variată a comportării scenice. Jocurile teatrale îndeplinesc această funcție.

Jocul este considerat a fi metoda cea mai utilizată de predare în pedagogia teatrală din învățământul nonformal., sub forma exercițiilor și a improvizaților specifice pregătirii actorului, dar și a jocurilor împrumutate din arealul pedagogiei jocului. Jocul obligă elevul să-și elaboreze propria strategie și de a colabora cu partenerii de joc, „gândirea înaintează prin joc de la cunoscut la necunoscut, de la previzibil la imprevizibil, de la sigur la problematic, de la nimereală la strategie, jocul nu se asociază facilului și neseriosului, ci creației și sensibilității” .

Jocul didactic sau jocul educativ este metoda preferată a elevilor, deoarece implică o doză de distracție și bună dispoziție în ceeea ce privește desfășurarea demersului didactic. Este o modalitate de educare, deoarece dezvoltă capacitățile creatoare ale elevilor, dezvoltă gândirea și imaginația facilitând procesul de asimilare și consolidare a cunoștințelor.

În educația nonformal jocul deține un rol atât de mare în activitatea copilului pentru că satisface dorința lui firească de manifestare și independență. Realitatea care-l înconjoară fiind mult prea complexă, el caută să o cunoască și să se orienteze în mediul înconjurător.

Jocurile dezvoltă tehnici și aptitudini personale prin intermediul practicării lui.

Orice joc presupune o problemă care trebuie rezolvată, un obiectiv în care trebuie să fie implicat fiecare participant. Jocul este o formă colectivă naturală care asigură implicarea și totodată libertatea personală necesară pentru experimentare.

Ideea de „joc” cuprinde noțiunea de „libertate”, în domeniul teatral este partea de ,,invenție”, de creativitate, ce aparține copilului-actor, acesta „inventând” elementele de construcție din jocul său.

Aceste afirmații ne-au convins că atunci când utilizăm jocul în procesul instructiv-educativ, reușim să cunoaștem mai ușor personalitatea copiilor, chiar de la cele mai fragede vârste și contribuția pe care acesta îl aduce în instruirea și educarea acestora. Ne va ajuta să ridicăm un întreg edificiu al cunoașterii pe care copiii să-l dobândească mai ușor și cu placere.

Jocul teatral este strâns legat de experiența teatrală și presupune o activitate de grup acceptată de toți, cu respectarea de reguli prestabilite, care provoacă spontaneitate. Spontaneitatea declanșează libertatea de exprimare.

Un alt termen utilizat în sfera pedagogiei teatrale îl reprezintă improvizația. Improvizația este folosită în multe sfere ale vieții sociale, de la teatru la formare profesională și antreprenorială, până la psihoterapie și educație, dovedindu-se întotdeauna eficace.

Improvizația – tehnică pedagogică pentru elevul-actor sau pregătire conform unei puneri în scenă. Improvizația te învață să inventezi jocuri de scenă și cuvinte, fie libere, fie plecând de la o temă, care vor trebui să ilustreze o situație. Improvizația contemporană vizează să exalte posibilitățile de invenție creatoare ale actorilor. Improvizația servește la formarea copiilor actori pentru a răspunde situațiilor neprevăzute în relație cu situația scenică.

Improvizația teatrală a fost considerată o tehnică fundamentală pentru activitatea pe care actorii o îndeplinesc în legătură cu persoana lor, conform lui Stanislavski, improvizația a fost folosită în exerciții de atelier ca material expresiv și emoțional pe care fiecare elev trebuie să-l considere ca o experiență personală. În pregătirea reprezentaților teatrale, improvizația servește mai întâi la intensificarea diverselor posibilități de joc pornind de la textul care se va reprezenta, sau la formarea actorilorpentru a răspunde situațiilor neprevăzuteîn relația cu aleatoriul reprezentațiilor.

Materialul și substanța improvizației scenice nu sunt opera unei anumite persoane sau a unui scriitor, ci provin din coeziunea și interacțiunea actorilor. Calitatea, întinderea, vitalitatea acestui material sunt în raport direct cu procesul prin care trece elevul, depinzând de spontaneitate și inventivitate.

O altă tehnică teatrală utilizată și care s-a dovedit eficientă în lucrul cu copiii este indicația dată pe parcursul jocului teatral. Indicația pe parcurs: un ajutor dat de profesor, ca

partener de joc, în timp ce copilul-actor rezolvă o problemă, pentru a-1 ajuta să-și păstreze concentrarea. Un ajutor dat elevului pentru a explora ceea ce se naște prin experimentare. Indicația pe parcurs schimbă relația tradițională elev – profesor, creând o relație flexibilă. Aceasta îi dă profesorului prilejul de se implica direct și de a participa la jocul desfășurat. Indicația pe parcurs nu reprezintă un ordin pe care elevul trebuie să îl respecte, ci trebuie privită ca o îndrumare aspra cărui lucru trebuie să se concentreze în vederea atingerii scopului final al jocului.

Rezolvarea de probleme: sistemul de predare a tehnicilor teatrale prin rezolvarea de probleme, în opoziție cu intelectualizarea și verbalizarea. Îl pune pe copilul-actor în mișcare, iar profesorul și elevul pot relaționa prin intermediul problemei. Această tehnică a rezolvării de probleme face posibilă experimentarea și netezește calea unor oameni cu un nivel diferit de pregătire inițială, pentru a putea lucra împreună.

Copilul-actor este un un mic artist, de vârstă școlară, prezent în spațiul scenic și a cărui misiune este de a acționa și de a vorbi într-un univers ficțional pe care îl construiește sau contribuie la construirea acestuia. Este acel copil care urmează cursurile unui cerc de teatru, într-un mediu organizat. Copilul-actor se remarcă printr-o funcție dublă și anume este în același timp element activ al universului ficțional și practician, lucrând cu propriul său element – corp-voce. Acesta imprimă fiecărui rol personalitatea sa proprie.

Tehnica vorbirii se ocupă de corectarea defectelor de vorbire funcționale, care pot fi corectate prin exerciții de vorbire specifice fiecărui defect.

Pentru copilul-actor este necesară corectarea defectelor de vorbire. Tehnica de vorbire se ocupă de funcționarea corectă a întregului aparat fono-respirator. Prin exerciții specifice, elevul stăpânește din ce în ce mai corect tehnica unei bune rostiri, capătă o mai bună expresivitate verbală, conștientizează valoarea acestui mijloc de expresie, dobândește siguranță și încredere în el. Prin urmare, putem spune că și elementele de tehnică a vorbirii contribuie la dezvoltarea personală a elevului.

În studiul vorbirii scenice, se urmărește obținerea unei respirații corecte, a unei voci bine pozate și a unei dicții clare. Dicția este un alt element decisiv în munca cu copilul-actor. Ea aparține părții paralingvistice a discursului scenic și privește pronunția: ritm, accentuare, insistență asupra consoanelor și punerea în valoare a vocalelor. O dicție bună se obține cu ajutorul exercițiilor de tehnică a vorbirii.

CAPITOLUL II – Fundamente teoretice și metodologice

2.1 Importanța studierii Artei teatrale în școala nonfomală

Educația prin teatru este de câteva decenii obiect de studiu și chiar examen de absolvire în state, precum Marea Britanie, Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Canada. În ultimul deceniu se întâmplă la fel și in țările nordice, Franța, Italia, Austria, Cehia și Slovacia.

Pentru toate aceste țări menționate se pot da exemple de realizări deosebite în domeniul folosirii teatrului în educație: programe naționale, seminarii, festivaluri, O.N.G.-uri foarte active în domeniu și apreciate în plan internațional. În România s-a constatat un progres considerabil în dezvoltarea proiectelor și programelor educative de teatru pentru copii.

Activitatea teatrală din învățământul nonformal nu are ca scop producerea unui spectacol de teatru. Scopul este în primul rând eficientizarea procesului de educație prin modalități teatrale.

Orele de artă teatrală din învățământul nonformal nu sunt adresate doar copiilor considerați talentați. Cursul de artă teatrală se adresează tuturor copiilor, ce văd în aceste activități un mijloc de dezvoltare personală. Elevii implicați în aceste activități au oportunitatea de a se dezvolta, de a socializa, de a se exprima liber și de a se autodisciplina.

După absolvirea cursurilor de teatru din învățământul preuniversitar nonformal, cei mai mulți elevi nu vor deveni actori și nici nu vor mai avea vreo legătură profesioanală cu arta. Dar, cu siguranță, vor fi capabili să țină un discurs în public, vor ști cât de important este să își dezvolte liberatatea de gândire, iar acei copii considerați timizi vor deveni mai curajoși. Rolul profesorului de artă teatrală nu este acela de a-l învăța pe elev „cum” să recite o poezie, ci cât de util este să învețe tehnicile comunicării.

Totul depinde de abilitatea profesorului de a înțelege nivelul psiho-intelectual și particularitățile de vârstă ale copilului și de a ști cum să-l îndrume cu entuziasm, cu o ofertă mare de idei, teme și materiale, foarte simple în cea mai mare parte.

Este un adevăr necontestat că învățam mai ușor atunci când ne place ceea ce facem, când suntem implicați emoțional, psihic și fizic în procesul învățării. Activitățile didactice specifice artei teatrale pot fi folosite cu succes în procesul de învățare general al copilului. Acestea oferă posibilitatea unei reale învățări activ-participative, activează capacitățile senzoriale și empatice ale individului, stimulează motivația.

Creativitatea și spiritul ludic al elevului vor fi valorificate la maximum într-un proces complex de experimentare, nu doar de învățare dar și de dezvoltare a individului. Este vorba de dezvoltarea socială, intelectuală, culturală a elevului privit nu ca subiect al educației, ci ca partener în actul educațional.

Activitățile cercului de artă teatrală din învățământul preuniversitar nonformal au un caracter educativ. Educația prin teatru este văzută ca un mijloc educativ foarte important la nivel mondial, datorită avantajelor pe care le aduce în dezvoltarea personală a copilului-actor, datorită impulsului major pe care-l dă stimulării și îmbunătățirii abilităților acestuia.

Caracteristici ale activităților educativ-teatrale desfășurate în cadrul Cercului de Artă teatrală:

Se bazează și explorează experiențele anterioare ale copilului-actor;

Este necesară o comunicare eficientă și precisă între profesor și elevi;

Sunt pentru elevi o provocare de a descoperi și experimenta noi perspective, dar și de a-și verifica opiniile și de a abandona prejudecăți;

Oferă prilejul unei autodescoperiri din punct de vedere psiho-social;

Dezvoltă abilități sociale: relaționarea cu ceilalți, dezvoltarea relațiilor sociale, controlul situațiilor de conflict.

Dezvoltă în mod optim simțul artistic al copiilor.

Primii pași pe acest tărâm educativ se fac cu ajutorul nemărginit al jocului. Baza procesului educativ al artei teatrale este improvizația prin joc. Pe parcursul orelor, elevii

răspund unor stimuli comuni și simpli de pregătire a activităților didactice. De exemplu, ei sunt extrem de receptivi când se folosește ca formulă de început a unei activități, expresia ,, Hai să ne jucăm…”.

În mod natural, este important să urmărim și să analizăm pe parcurs jocurile executate. Fiecare joc trebuie să fie conștientizat și foarte bine motivat. Exercițiile practice devin surse de bucurii, iar eventualele eșecuri nu atrag încordări psihice. Este o muncă serioasă dar într-o dispoziție lejeră, copilul învățând prin joc.

Cu ajutorul fanteziei, native sau dezvoltate în cadrul activităților cu specific teatral – improvizație, jocuri etc. – elevul descoperă și exploatează referințe specifice ale spațiului, ale timpului și ale caracterelor care, pentru el, nu sunt reale. Evoluția copilului-actor în Cercul de artă teatrală este influențată, în mare măsură, de nivelul fanteziei sale. Întâlnim copii cu un talent nativ, dar și copii mai puțin înzestrați. Talentul pedagogic al cadrului didactic este acela de a-l face pe copilul mai puțin înzestrat să-și dezvolte imaginația și să înțeleagă cât de util este să-și dezvolte creativitatea.

Rolul profesorului de Artă teatrală din învățământul preuniversitar nu este acela de a obține cu elevii performanțe deosebite performanțe deosebite din punct de vedere actoricesc, ci acela de a-l învăța să-și dezvolte inteligența emoțională, spontaneitatea, libertatea în gândire.

Pedagogia Artei actorului nu se bazează pe reguli fixe, profesorul nu trebuie să îl învețe pe elev ,,cum să facă” și „ce să facă”. Sub nici o formă elevul nu trebuie să devină ,,imitatorul” trăirilor artistice ale cadrului didactic. Trebuie să folosim modalități de lucru care să-i permită în primul rând elevului să gândească, să obțină reacții spontane. Profesorul poate avea o multitudine de variante de rezolvare a unei situații scenice, din punct de vedere pedagogic, dar varianta corectă este cea propusă de elev.

Cadrul didactic îl va îndruma pe elev și îl va coordona, astfel încăt acesta, prin experimentare directă, să ajungă la rezultatul final. Întregul proces didactic este dirijat de cadrul didactic, oferind indicații elevului pe întreg parcursul procesului instructiv-educativ. Elevul este cel care deține „cheia” rezolvării, varianta corectă este aceea pe care acesta a

descoperit-o sigur, prin experimentare cu ajutorul indicațiilor primite pe parcurs din partea profesorului. Este o metodă folosită pentru a-1 orienta pe copilul-actor asupra ,,Punctului de concentrare”, ori de câte ori se îndepărtează de el.

Așa cum afirma și profesorul Ion Cojar: ,,Legi fixe nu există, și singura șansă a unei pedagogii în acest domeniu este de a se mulțumi să propună, să ghideze, să orienteze, să adapteze, să ajute și să se retragă în umbra studentului și a temelor de realizat, să uite și toate teoriile despre ,,autoritatea” pedagogului, pentru că ceea ce trebuie să se nască sub ochii lui este un produs pe care nici el nu-l poate prestabili.”

Considerăm că este necesar ca elevii să fie lăsați să descopere, nu trebuie să fim acei profesori autoritari, ci parteneri de lucru, iar metoda cea mai potrivită în ceea ce privește pregătirea pentru scenă este aceea a improvizației și a jocurilor teatrale.

Metodologia didactică a procesului de învățământ preuniversitar nonformal în școala care formează copiii-actori, constituie o permanentă sursă de dezbatere a pedagogilor de teatru. Structurarea și etapizarea materialului de studiu asigura eficiența întregului sistem pedagogic ca tot unitar și coerent. În proiectarea didactică a cursului de artă teatrală spontenaitatea nu are ce căuta, căci numai ordinea și logica în alcătuirea propriei stratregii didactice asigură cadrul propice pentru dezvoltarea creativității. Fără creativitate, pedagogia artei actorului își pierde substanța.

În concluzie, putem afirma că obiectivul învățământului teatral nonformal nu este dezvoltarea profesională a elevilor, ci dezvoltarea personală a fiecăruia dintre ei, după rigori bine stabilite de către profesorul coordonator și în funcție de latura psihologică. Școala trebuie să demonstreze că teatrul dezvoltă atât formele sensibilității copilului, dar îl dezvoltă și din punct de vedere spiritual, acestea fiind finalitățile activităților artistico-teatrale în educația preuniversitară nonformală.

2.2 Pedagogia Artei teatrale – noțiuni generale

În această parte a lucrării ne vom concentra asupra acelor noțiuni teoretice de pedagogie teatrală care se pot aplică și în învătământul preuniversitar nonformal.

Om de teatru rus, Konstantin Stanislavski, propune un nou tip de interpretare bazat pe adevărul reacțiilor umane. Reacționează contra patetismului teatral, a declamatoriului, propunând un nou tip de interpretare bazat pe adevărul acenic, a autenticității relațiilor dintre personaje, cât și a mediului de a cărui reconstituire veridică se preocupă.

În cadrul procesului scenic, se elaborează o tehnică de joc, prin care actorul să-și mențină capacitatea de utilizare a subconștientului la creație, în condițiile repetabilității specific teatrale, fără a eșua în clișee stereotipe, la care se adaugă un număr mare de exerciții și procedee formând „sistemul” stanislavskian.

Acesta concepe în cursul său de actorie, Munca actorului cu sine însuși, o strategie de specializare în arta dramatică, insistând asupra importanței propriului antrenament creativ al actorului, pe de o parte în „procesul creator de trăire scenică”, iar pe de altă parte, în „procesul creator de întruchipare.”

Stanislavski afirma că toți actorii creatori de personaje trebuie să se „transpună” și să se „individualizeze”. Un actor indiferent ce rol joacă, de fapt se joacă pe sine.

Metoda lui Stanislavski evidenția că rolul actorului este acela de a crea pe scenă viața interioară a personajului întruchipat. Actorul trebuie să stăpânească foarte bine tehnica, iar în procesul scenic să se concentreze atât pe psihologia rolului, cât și pe coordonarea dintre acțiunile fizice și cele emoționale.

Majoritatea procedeelor tehnice inițiate de către Stanislavski se pot adapta și utiliza în lucrul cu copilul-actor din mediul nonformal. Conform lui Stanislavski, scopul principal al artei actorului este crearea „vieții spiritului omenesc” al rolului”.

În această perioadă, jocurile și studiul preuniversitar cu specific teatral, se vor baza pe

principiul stanislavskian „Eu în situația dată”: „Eu sunt, în limbajul nostru arată faptul că m-am situat în centrul condițiilor născocite, că simt că mă găsesc în mijlocul lor, că exist în mijlocul vieții închipuite, în lumea lucrurilor imaginate și încep să acționez în propriul meu nume, pe riscul meu și cum îmi poruncește conștiința.”

Așadar, profesorul trebuie să evite să-i spună elevului cum să facă și este necesar să-l învețe să gândească din prisma „magicului dacă” stanislavskian: „Dar dacă aș fi eu în acestă situație”.

Dacă, în timpul studiului copilul-actor devine personaj, acesta este un lucru firesc, datorat specificului exercițiilor; dar obținerea ,,personajului” nu va fi în nici un caz un scop în sine. Personajul va fi întotdeauna egal cu „omul-artist”, în infinitatea de combinații posibile ale circumstanțelor situațiilor scenice și ale temelor date. Din nefericire, metoda Stanislavski este prea des percepută ca metodă a realismului, deși ea este, de fapt, o metodă de a interpreta "realist" sau, cu alte cuvinte, să exprime adevăr.  Stanislavski nu căuta realismul, ci adevărul.

Acest tip de lucru dă o atât de mare libertate de gândire elevului încât are ca rezultat îmbunătățirea competențelor sale artistice, a creativității și a spontaneității sale. Acest sistem a fost dezvoltat și redescoperit cu extraordinare performanțe de către Viola Spolin, iar la noi, de profesorul Ion Cojar, care ne-a lăsat un adevărat manual de teatru, ce cuprinde ideea sa principlă: „Arta actorului este un mod de a gândi.”

În acest scop este foarte important ca arta tetrală să nu fie privită ca o tehnică de mimare sau ilustrare a unui text. Arta actorului deschide un câmp vast de experimentare, de descoperire și autocunoaștere, de cunoaștere și interrelaționare umană.

Ion Cojar a schimbat vechiul mod de înțelegere a actoriei în România, când actorul era învățat cum să joace teatru, să interpreteze sau să mimeze trăiri, emoții sau personaje. În cartea sa O poetică a artei actorului, profesorul Ion Cojar spune: “Formarea e un delicat proces de recuperare a totalității umane, a întregului potențial individual, un complex formator de noi deprinderi, specifice unei activități de performanță spirituală și psiho-fizică, de depășire a limitelor omului comun. Clasa de arta actorului e un atelier de experimentare și de recuperare a celor cinci simțuri, a tuturor tipurilor de memorie și imaginație, precum și a tuturor proceselor psihice de prelucrare efectivă, nu doar superficial simbolică și mimată a

informațiilor senzoriale obținute prin raportarea corectă, onestă, la obiectele statice și subiectele dinamice, vii, precum și la evenimentele din mediul înconjurător, în relația permanentă cu dinamica situațiilor și prin respectarea strictă a temelor și a regulilor stabilite, până la însușirea mecanismului specific al creativității actorului, acela de a transforma convenția (tema propusă) în realitate psihică procesual obiectivă care determină în mod natural, organic și comportamentele adecvate” .

Acesta a inițiat un sistem pedagogic care obligă actorii și profesorii să creeze circumstanțele în care se poate naște adevărul de viață. Acesta subliniază nevoia ca spectatorul să empatizeze cu actorul, iar actul artistic să fie un proces realist-psihologic autentic. Ion Cojar a lucrat cu studenții săi, astfel încât ei să-și dezvolte un mecanism psiho-emoțional specific care, odată cu utilizarea unei metode actoricești specifice, să le permită să transforme cu ușurință convențiile în adevăr de viață

Metoda Violei Spolin, creatoarea jocurilor teatrale și a unei noi filosofii a pedagogiei teatrale, se bazează pe parteneriatul profesor-elev, pe experimentare și descoperire proprie. Dimensiunea partenerială a relației profesor-elev reprezintă cel mai mare câștig al pedagogiei moderne și al pedagogiei teatrale. Este necesar ca profesorul să creeze condițiile propice dezvoltării elevilor săi, cadrul de lucru adecvat, să aleagă exercițiile de improvizație ca metodă principală de studiu, să lucreze în sensul formării laboratorului propriu al elevului, al declanșării gândirii sale.

Climatul, oricât de prietenesc este, trebuie să fie bazat pe stimularea gândirii și a creativității elevilor, nu unul bazat pe indicațiile profesorului, indicații de cele mai multe ori regizorale, unele reducându-se la „ Să faci așa!”.

Spolin se exprima, legat de posibilitatea de a deveni „apt pentru scenă”, chiar astfel: „Învățăm din experiență și prin experimentare și nimeni nu învață pe nimeni nimic.”

Când lucrează pe baza unui text, profesorul de arta actorului nu trebuie să dea indicații regizorale, ci mai degrabă să explice elevilor sensul textului, problematica umană implicată de dramaturgie, nu trebuie să impună elevului un cum, ci să îi ceară să experimenteze, să gândească ce are de zis, cine este el, cui se adresează (cu cine vorbește), unde are loc

acțiunea. Spolin susține că jocurile și improvizația reprezintă contextul de învățare incipientă a acestui mecanism logic specific și orice spectacol realizat cu copiii este necesar să fie un tip de lucru inspirat de exercițiile lucrate la clasă, preluând toată candoarea, prospețimea, inventivitatea copiilor cu care s-a lucrat și dezvoltând-o exact atât cât e necesar și adecvat vârstei lor, fără a produce niciun fel de forțare sau de împingere spre rezultat.

Punctul de concentrare (PDC) este centrul sistemului expus de Viola Spolin în lucrarea sa, Improvizație pentru teatru. Punctul de concentrare eliberează puterea colectivă și geniul individual. Prin PDC teatrul, una dintre cele mai complexe formă de artă, poate fi predat copiilor. Prin urmare, PDC-ul va reprezenta scopul fiecărui exercițiu desfășurat în atelierul de artă teatrală.

,,Punctul de concentrare: problema aleasă de grup și asupra căreia trebuie să ne concentrăm. O tehnică utilizată pentru a obține detașarea. Scopul în jurul căruia se strâng jucătorii. Implicarea în PDC creează relații. Ai încredere în PDC! – este vehiculul care transportă jucătorul și deschide canalele de comunicare ale studentului-spectator. Acțiune mentală.”

PDC acționează asemeni regulilor jocului în care actorul trebuie să lucreze și să întâlnească mereu noi momente de criză. Deoarece elevul trebuie să lucreze numai asupra PDC-ului său, el poate să se concentreze asupra unei singure probleme, să nu fie preocupat decât de un singur lucru în timp ce în realitate face mai multe. Căci orice problemă poate fi soluționată cu ajutorul PDC-ului, facându-i pe elevi să capete încredere în sistemul de lucru și să se lase în seama tehnicilor teatrale.

Exercițiile de improvizație creează deprinderea ca, utilizând PDC-ul și acționând pentru rezolvarea problemei, comportamentul elevului să fie organic, să nu se modifice

situația convențională în care se lucrează, de condiția specifică disciplinei: grupul de lucru poate fi uneori divizat – o parte acționează, cealaltă privește, rămânând partener egal în experiența comună).

Este necesar un sistem de învățământ bazat pe jocuri teatrale și improvizație, acestea reprezentând contextul de învățare incipientă a acestui mecanism logic specific.

Jocurile teatrale dezvoltă gândirea, capacitatea de structurare a strategiilor de rezolvare a problemelor și ajută la dezvoltarea comportamentului organic (primul pas și cel mai important al dezvoltării artistice). În acest sens se poate evidenția că „jucarea unui joc este psihologicește un lucru diferit ca grad, dar nu ca natură, de arta dramatică.

Aptitudinea de a crea imaginativ o situație și de a juca un rol în ea este o experiență tulburătoare, un fel de evadare din propriul tău eu cotidian și din rutina vieții zilnice. Observăm că această libertate psihologică creează o condiție în care încordarea și conflictul se dizolvă și descătușează potențele, datorită efortului spontan de a face față unei anumite situații.”

Improvizația, tehnică folosită preponderent în cadrul atelierului teatru, este definită în accepțiunea Violei Spolin drept: „pornirea de a rezolva problema fără vreo prejudecată în legătură cu felul „Cum” o s-o rezolvi, funcționarea predominantă a intuitivului; jucarea jocului dă oamenilor de diferite categorii posibilitatea de a învăța teatru; proces, nu rezultat; o formă de studiu, pentru orice grup de vârstă, dacă este corect înțeleasă; a pune PDC-ul în mișcare între jucători, exact ca într-un joc teatral; a rezolva problemele împreună; o formă de artă.”

Pentru început, putem începe cu un subiect de improvizație privind viața de zi cu zi a participanților, dar se poate depăși faza de autocunoaștere prin detașarea de sine a participanților prin evocarea unei lumi imaginare.

În cadrul orelor de arta actorului, elevul să învețe tehnica „Punctului de concentrare”, să învețe să aibă atitudinea justă față de munca actorului și de parteneri, să învețe să fie deschis spre experimentare, să-și dezvolte spontaneitatea și simțurile, să-și conștientizeze propriile posibilități de expresie. Munca sa va fi aceea de a transforma convențiile în adevăr de viață. Creativitatea este cea care trebuie să stea la baza artei actorului și scopul școlii este acela de a genera contexte, oportunități de experimentare – ca unică modalitate de învățare ce permite dezvoltarea creativității.

Obiectivul asupra căruia se concentrează jucătorul și către care trebuie direcționată orice acțiune scenică, provoacă spontaneitatea, acesta se declanșează în interiorul nostru. Spontaneitatea este momentul de libertate personală când suntem puși în fața unei realități pe care o vedem, o explorăm și în conformitate cu care acționăm. Este momentul descoperirilor, al experimentării, al expresiei creatoare.

Evoluția de la textul improvizat în cadrul exercițiilor de grup sau individuale, care presupun existența elevului în circumstanțele alese sau date ale situației scenice, la textul dat (replici scrise, utilizate în anumite exerciții) și apoi la textul scris. Gradul de dificultate al textelor abordate va crește treptat, în funcție de dezvoltarea organică individuală și a grupului, de la fabule și povestiri la scenarii de teatru. Rezultatul nu trebuie să fie „spunerea” unui text, ci jucarea unei situații posibile.

Totodată, în cadrul actului artistic, vorbirea pe scenă nu poate fi goală, lipsită de sens și înțeles, deoarece cuvântul reprezintă, așa cum susținea Konstantin Stanislavski, mijlocul principal al comunicării între oameni. Vorbit sau scris, ca mijloc de realizare scenică, este reprezentantul cel mai concret al gândului omenesc, transmițând viziuni interioare și fiind purtător de idei, iar forța acțiunii sale constând tocmai în utilizarea sa clară, naturală și expresivă. Omul gândește în cuvinte, și de precizia formulării gândului depinde claritatea ideii exprimate.

Spolin sublinia legatura strănsă dintre actul artistic și public. Publicul constituie întregește cercul și reacția sa față de piesă și față de jocul actorilor, este extrem de importantă. Spectacolul nu este finalitatea procesului pedagogic. ,,Este rodul întregului proces creator de realizare a unei piese”; iar spectatorii trebuie să participe la acest proces.

Tot procesul pedagogic se recomandă să se desfășoare cu multă răbdare și într-un mod organizat, respectând cu strictețe etapele de lucru, în vederea asumării și asimilării corecte a noțiunilor studiate. Libertatea, lipsa de constrângere oferită de exercițiile improvizate, îi oferă elevului posibilitatea de a-și descoperi propiul mod de a judeca (situații, evenimente, întâmplări), valențele creative existente în interiorul său, într-o formă neconștientizată, necesitatea expresivității corporale, importanța vocii ca mijloc de comunicare a mesajului scenic și atitudinea față de impulsurile creative.

Totuși, este de subliniat faptul că este vorba de o libertate „controlată” de către

profesorul coordonator. Nu cenzurată, ci dirijată în așa fel încât să se atingă obiectivele pe care și le-a propus. Procesul de predare este orientat către intuirea tehnicii teatrale, în așa fel încât să devină ceva propriu studentului. Este nevoie de o cale pentru a căpăta cunoașterea intuitivă. Aceasta cere un mediu în care experimentarea să poată avea loc, un individ gata să experimenteze și o activitate care să provoace spontaneitatea.

Arta teatrală pentru copii înseamnă a le oferi acestora posibilitatea de dezvoltare depășind astfel cu mult simpla memorare a unui text dat. Pentru a juca teatru, copiii nu învață doar texte pe de rost. Mai învață și multe alte lucruri: să se concentreze, să interacționeze cu alții și să se exprime clar, articulat. Pe lângă toate acestea, ei învață, să se integreze într-un grup. Ei, experimentează comportamentul emoțional, exersează mișcări și își dezvoltă atât fantezia, cât și un sentiment diferențiat al percepției corporale. Când copiii joacă teatru, aceștia interacționează într-un mod structurat, se descoperă pe ei înșiși jucând diferite roluri, și pot să experimenteze în mod creativ ceea ce înseamnă propria ființă.

Viola Spolin este cea care a acordat o importanță deosebită lucrului cu copilul-actor, aceasta realizând un întreg antrenament teatral ce poate fi aplicat în metodologia activităților teatrale cu copii. Aceasta este de părere că un copil poate aduce o contribuție sinceră și interesantă teatrului, dacă i se acordă libertatea de a experimenta personal. Acesta este capabil de a realiza cu responsabilitate comunicarea teatrală, de a se implica și de a relaționa cu partenerii de joc. Copilul-actor va crea realitatea teatrală și va învăța să improvizeze și să dezvolte scene posibile din punct de vedere teatral, așa cum fac și adulții.

Cele mai importante reguli pe care trebuie să le respectăm în lucrul cu copiii sunt considerate a fi: neîngrădirea libertății de exprimare și rspectarea particularitățolor de vârstă ale elevilor. A învăța pe copil și a învăța pe adult este același lucru. Diferența apare doar în prezentarea sarcinilor pe care le au de îndeplinit și al temelor abordate. Atunci când un grup de copii opune rezistență în îndeplinirea unor sarcini de lucru, acest fapt să fie cauzat de nevoia profesorului de a intelectualiza.

Fiecare vârstă are o anumită experiență de viață și noi trebuie să avem capacitatea de a deosebi și a recunoaște această experiență. Din această capacitate decurge felul în care facem prezentarea exercițiilor, felul de a pune întrebări și de a da probleme de rezolvat. Concentrarea copilului-actor depinde în mare măsură de spontaneitate și cu cât grupul se va lăsa mai mult absorbit de ceea ce se întâmplă, cu atât mai ușor îi va fi să înfrunte situația imediat și în mod natural.

Reușita în lucrul cu copiii se bazează pe plăcerea de a juca, iar cadrul didactic are sarcina de a menține această plăcere. Acestora li se poate inocula dragostea pentru teatru, astfel încât, spectacolele lor să abunde de vitalitate și exuberanță. Arta copiilor este reală și exprimă ,,adevăr scenic”, căci este proaspătă și inocentă.

Copiii pot și trebuie să fie actori în piesele pentru copii, fără a imita clșeele adulților, iar noi, în calitate de profesori „nu avem nici o scuză dacă încercăm să deformăm copilul punându-l să imite pe adult și nici dacă, în încercarea de a evita această problemă, îi limităm experiența teatrală la un joc dramatic costumat”.

Jocul teatral antrenează intens copilul în stimularea și exercitarea vorbirii în direcția propusă, fără ca el să conștientizeze acest efort, activează vocabularul copiilor, se îmbunătățește pronunția, se formează noțiuni și se însușesc construcții gramaticale.

Tot procesul pedagogic trebuie să se desfășoare cu multă răbdare și într-un mod organizat, respectând cu strictețe etapele de lucru, în vederea asumării și asimilării corecte a noțiunilor studiate. Libertatea, lipsa de constrângere oferită de exercițiile improvizate, îi oferă elevului posibilitatea de a-și descoperi: propiul mod de a judeca (situații, evenimente, întâmplări), valențele creative existente în interiorul său, într-o formă neconștientizată, necesitatea expresivității corporale, importanța vocii ca mijloc de comunicare a mesajului scenic și atitudinea față de impulsurile creative.

Viola Spolin propune o serie de „principii și puncte de reper” ce pot fi aplicate în cadrul atelierului de teatru pentru copii:

1. Este indicat ca profesorul să își structureze munca pe probleme de arta actorului și pe principiul evaluării directe;

2. Întrebările pe care profesorul le folodește în timpul evaluării să fie la nivelul de experiență al copiilor;

3. Gălăgia care apare în atelierul de arta actorului, atunci când se organizează o scenă, trebuie înțeleasă ca o dezordine controlată. Organizarea unei scene nu poate fi făcută în liniște, pentru că energia și bucuria care apar în timpul jocului teatral și nu pot fi exprimate decât în mod gălăgios;

4. Până când toți tinerii actori devin capabili să ia inițiativa în cadrul atelierului, plasați-i pe cei care sunt catalizatori naturali în poziții în care să poată da un impuls acțiunii. Totuși, urmăriți-i ca nu cumva să preia comanda. Cu timpul, fiecare copil își va dezvolta capacitatea de a conduce.

5. Profesorul să nu se aștepte la performanțe teatrale deosebite din partea copiilor. Aceștia trebuie încurajați permanent. La fel ca într-un joc, în cadrul atelierului de teatru, fiecare elev va obține rezultate în funcție de propriul său nivel de dezvoltare;

6. Auto-disciplina studenților se va dezvolta atunci când implicarea în acțiune este completă;

7. Copiii-actori pot învăța să creeze realitatea scenică prin discuția și punerea de acord a întregului grup;

8. Rolul profesorului este acela de a determina spontaneitatatea elevilor;

9. Profesorul trebuie să respecte toate etapele de lucru cu copilul-actor înaintea apariției în public, să se asigure că aceștia și-au însușit antrenamentul din cadrul atelierului de teatru. Elevul trebuie pregătit în vederea apariției în public, publicul „face parte din joc”. Spectacolul cu public le va crește nivelul de înțelegere și le va dezvolta aptitudinile.

Evaluarea se face de fiecare dată când echipele au terminat lucrul asupra unui exercițiu teatral. Este momentul când se stabilește un vocabular obiectiv, o comunicare directă, într-o atmosferă lipsită de atitudini critice. Se pune accentul pe modul în care grupul de elevi a conunicat în rezolvarea problemelor și se clarifică dacă obiectivul exercițiului respectiv a fost îndeplinit. Toți membrii clasei, inclusiv profesorul participă la evaluare. Rolul evaluării nu este acela de a pune în evidență greșelile pe care le-au făcut copiii, ci de a căpăta încredere în sistemul său de lucru.

Criteriile de evaluare a lucrului cu copilul-actor, fie că e vorba de joc sau de scenă, pot fi guvernate de principiile enunțate de Jerzy Grotowski în lucrarea sa „Spre un teatru sărac”: – „Cred sau nu cred” și „Înțeleg sau nu înțeleg”. La acest nivel nu se judecă estetic, ci doar din punctul de vedere al autenticității existenței scenice a actorilor-elevi.

Pornind de la noțiunile teoretice prezentate până în acest punct al lucrării, vom concepe structura cursului de artă teatrală din cadrul Palatului Copiilor Constanța, vom proiecta conținutul și metodologia activităților teatrale și vom elabora strategiile alternative pentru cultivarea exprimării artistice ale copilului-actor.