Metodica Cercetarii Infractiunii DE Viol
METODICA CERCETĂRII INFRACȚIUNII DE VIOL
CUPRINS
INTRODUCERE
1. ASPECTE INTRODUCTIVE CU PRIVIRE VIOL
. Scurtă privire istorică asupra infracțiunii de viol
1.2. Elemente de drept comparat cu privire la viol
2. CARACTERISTICA CRIMINALISTICĂ ȘI ELEMENTUL PROBATORIU AL VIOLULUI
Existența actului sexual, a constrîngerii ori a imposibilității victimei de a se apăra
2.2. Vîrsta persoanei vătămate și raporturile care au existat între aceasta și făptuitor
2.3. Făptuitorii și contribuția acestora la săvîrșirea infracțiunii
2.4. Consecințele infracțiunii de viol
3. METODICA CERCETĂRII CRIMINALISTICE A INFRACȚIUNII DE VIOL
3.1. Probleme esențiale ce trebuie clarificate la cercetarea infracțiunii de viol
3.2. Particularitățile ascultării persoanelor în cazul infracțiunii de viol
3.3. Particularitățile cercetării locului faptei de viol, căutarea și ridicarea urmelor
3.4. Prezentarea spre recunoaștere în cazul infracțiunii de viol
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1. Analiza dos. penale privind săvârșirea de violuri în serie, soldate cu moartea victimilor de către inculpatul COZAC Viorel
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei abordate
Importanța temei investigate este determinată de necesitatea perfecționării cadrului normativ și doctrinar în contextul existenței dificultăților pe care le întîmpină organele de drept la cercetarea infracținilor de viol, depistarea făptuitorului și la tragerea lor la răspundere, precum și la delimitarea infracțiunii de alte fapte adiacente. Una dintre preocupările constante atît a normelor dreptului național, cît și a celui internațional, o constituie asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei. În acest context necesită a fi menționat și dreptul la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei ca condiție indispensabilă a existenței ființei umane și prin analogie a întregii comunități.
Legea penală a Republicii Moldova precum și legislația altor state înglobează în sine o serie de infracțiuni care au ca obiect juridic relațiile sociale ale căror desfășurare normală este condiționată de protecția libertății, inviolabilității și moralității vieții sexuale a persoanei, această valoare fiind susceptibilă de protecție juridică alături de alte drepturi fundamentale ale persoanei.
Viața sexuală în calitate de valoare socială este apărată în primul rînd de Constituția țării, cît și de dreptul penal în ambele sale accepțiuni: – în primul rînd din perspectiva dreptului la liberatatea sexuală a persoanei (independența persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în raporturi sexuale) și – din perspectiva dreptului la inviolabilitatea sexuală a persoanei (adică asigurarea integrității și inviolabilității corpului sau în ceea ce privește aspectul sexual, de a-i proteja persoana de oricare acțiuni înfăptuite cu violență sau profitînd de neputința acestuia.
Violul fără nici un dubiu, este cea mai gravă infracțiune sexuală, deoarece, aproape în toate situațiile sale tipice, cauzează victimei atît o traumă fizică, cît și morală.
Scopul și obiectivele proiectului
Scopul îl constituie examinarea teoretico-practică a elementelor preexistente și constitutive ce caracterizează infracțiunea de viol, nuanțarea procedeelor de investigare și descoperire a infracțiunii date. În calitate de scop mediat al lucrării figurează relevarea inperfecțiunilor textului de lege dedicat incriminării infracțiunii de viol și reliefarea unor propuneri de lege ferenda întru lichidarea acestora. Pentru realizarea scopului propus au fost stabilite mai multe obiective: – examinarea unor probleme controversate proprii conținutului juridic; – evidențierea criteriilor de delimitare a violului de alte infracțiuni; – elucidarea tuturor circumstanțelor și metodelor de cercetare a infracțiunii de viol; – analiza elementelor caracteristicii criminalistice; – relevarea elementelor probatorii care ar contribui la cercetarea infracțiunii de viol; – determinarea situațiilor tipice pentru investigarea infracțiunilor de viol; – evidențierea regulilor de efectuare a acțiunilor de cercetare și descoperire a violului.
Metodologia cercetării. Caracterul complex și interdisciplinar al studiului determină diversitatea metodelor, procedeelor și tehnicilor utilizate: a) metode științifice generale (metoda sistemică, metoda istorică, medelarea, metoda matematică); b) metode ale științelor concrete (metoda sociologică, metoda sistemică, statistică, judiciară, psihologică); c) tehnici de colectare a datelor și tehnici de prelucrare a datelor. Pentru realizarea scopurilor și obiectivelor trasate, au fost studiate doctrina autohtonă, legislația națională și internațională, practica judiciară.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a proiectului rezidă din rațiunea cercetării pluridisciplinare a violului, prin îmbinarea elementelor de natură penală, procesual-penală și criminalistică în necesitatea fundamentării unui concept unic de încadrare juridică și investigare judiciară a infracțiunii, în care normele dreptului material să-și poată găsi o aplicație adecvată prin intermediul celor de drept formal.
Crearea de metodologii specifice în urmărirea penală a unor infracțiuni s-a impus ca necesară pentru a da posibilitatea celui care cercetează un anumit caz dat să-și poată concentra energia spre desfășurarea activităților cu șanse mai mari în probarea infracțiunii concrete, asigurîndu-se astfel realizarea principiului operativității desfășurării urmăririi penale [17, p.78].
Sumarul compartimentelor proiectului
În introducere accentul este pus pe importanța temei studiate, pe actualitatea și scopul acesteia, precum și pe obiectivele propuse și metodologia utilizată.
Compartimentul I intitulat: Aspecte introductive cu privire la infracțiunea de viol, abordează istoricul apariției și legiferării infracțiunii de viol din cele mai vechi timpuri și pînă în prezent, precum și prezintă un studiu comparat al incriminării acestei infracțiuni în diferite state și epoci.
Compartimentul II – Caracteristica criminalistică și elementul probatoriu al violului, tratează unele aspecte care urmează a fi cercetate ulterior și care predează această cercetare. Acest capitol abordează elementele ce trebuie cercetate și necesită să fie elucidate anterior cercetării infracțiunii săvîrșite.
Compartimentul III – Metodica cercetării criminalistice a infracțiunii de viol. În capitolul dat sunt amănunțit cercetate și trecute în revistă cele mai importante acțiuni procesuale și criminalistice pentru descoperirea și elucidarea tututor circumstanțelor în care a fost săvîrșită infracțiunea de viol.
Încheierea cuprinde o generalizare a studiului efectuat, concluziile obținute în urma acestui studiu, precum și propunerile de lege ferenda și de îmbunătățire a metodelor și tehnicilor criminalistice utilizate anume în cercetarea acestui gen de infracțiuni.
În anexă se adduce analiza unor cauze penale privind comiterea de viol în serie și soluțiile adoptate de organelle competente în acest sens cu elucidarea metodelor și mijloacelor criminalistice, procedeelor speciale de investigație folosite la descoperirea și cercetarea lor.
ASPECTE INTRODUCTIVE CU PRIVIRE VIOL
Scurtă privire istorică asupra infracțiunii de viol
Istoria atitudinilor și sancțiunilor cu privire la viol în diferite epoci a evoluat în funcție de concepțiile fiecărui popor, nepermițînd o tratare unitară a acesteia. Totuși, în raport cu reglementările juridice actuale, pot fi remarcate cîteva momente mai importante care constituie trepte ale construcției juridice contemporane, care au reprezentat progres sau regres a acestora.
Antichitatea Greacă considera violul mai puțin grav decît seducerea unei femei căsătorite sau necăsătorite, întrucît în primul caz se posedă doar corpul femeii, pe cînd în cel de-al doilea caz sunt denaturate sentimentele și fidelitatea victimei în folosul seducătorului și în detrimentul soțului sau al tatălui acestuia [35, p.128]. Romanii, prin Lex Julia de vi publica, sancționau cu pedeapsa capitală pe aceia care siluesc un băiat, o femeie sau orice altă persoană prin folosirea forței, violul fiind considerat ca un act de atac care nu poate fi evitat iar cu exil încercarea neizbutită a acestuia.
Și alte popare au prevăzut această faptă drept infracțiune, stabilind sancțiuni care vizau diferite forme de exprimare a sexualității, pornind de la amenzi, pedepse fizice sau pedeapsa capitală ori altele. Reglementarea romană, însă poate fi apreciată ca fiind superiaoră, consacrînd eglitatea între sexe în raport cu fapta, prin includerea băieților și a oricăror alte personae în afara femeii ca subiect pasiv al infracțiunii de viol, precum și prin caracterizarea faptei ca fiind săvîrșită prin folosirea forței [35, p.128-129]. Legislația din timpul lui Constantin cel Mare aduce ca noutate opoziție victimei, în sensul că ea trebuie să fi prevenit un asemenea act printr-o rezistență viguroasă, dar și interdicția căsătoriei dintre autor și victimă ca motiv de impunitate, practică frecvent utilizată anterior [35, p.131]. Pe timpul lui Justinian, răpirea sau aducerea unei femei, idiferent de statutul ei, se sancționează cu moartea atît pentru autor, cît și pentru complicii acestuia, iar femeia nu se va putea căsători indiferent de acordul sau opoziția familiei la aceasta.
Obligația femeii de a se opune viguros în timpul săvîrșirii faptei, precum și sancțiunea care plana asupra ei în cazul în care aceasta era posedată, sugerează dubiul avut de legiuitor în stabilirea ca fapta care urmează a fi pedepsită a violului și concepția conform căreia victima este responsabilă pentru neprevenirea violului, fapta fiindu-i astfel imputabilă și ei.
În Evul Mediu, prin apariție și răspîndirea creștinismului, apare de asemenea abordarea ecleziastică a sancțiunilor, unele crude, altele destinate să apere onoarea femeii sau a familiei acesteia și să o reabiliteze prin intermediul tratamentului aplicat autorului.
Răpirile, care presupuneau și posedarea, cu sau fără acordul victimei, sunt acte care afectează părinții sau protectorii acestora, dar care în același timp constituiau o încălcare a codului moral stabilit de biserică, cod ce impunea sancțiuni multiple.
Primul manual sistematic pentru interpretarea legii canonice, dă definirea noțiunii de viol, altfel decît pînă atunci. Acest manual a fost elaborat de juristul Gratian din și era cunoscut sub numele de Decretum [35, p.133-134]. Astfel, prin fapta sa făptuitorul săvîrșește un act de violență deoarece încalcă dreptul victimei de a dispune de propriul său corp și dreptul familiei victimei de a dispune de acesta.
Problema căsătoriei dintre autorul violului și victima este analizată nuanțat, în sensul că ea este permisă doar dacă va fi acceptată de către victima și părinții acesteia, astfel fiind o căsătorie încheiată sub presiunea circumstanțelor exterioare, neimplicînd comsimțămîntul liber al victimei.
În privința rolului victimei la săvîrșirea infracțiunii, Gratian opiniază că aceasta nu trebuie blamată, deoarece nu a fost coparticipant activ la infracțiunea dată.
Dezvoltarea dreptului canonic în Italia, Franța, și Normandia contribuie la stabilirea unor criterii de apreciere a gravității faptei și a vinovăției prin prisma felului constrîngerii: violent sau moderată [35, p.134]. În această perioadă, la calificarea faptei de viol deasemenea este menținută obligația opunerii victimei față de actul sexual în sine sau rezistența de aceasta.
O novație în această perioadă este noțiunea de viol statutar. Acest act presupune întreținerea relațiilor sexuale cu o persoană care nu a atins majoratul. De asemenea se consideră viol statutar și raportul sexual săvîrșit cu o tînără care nu a atins vîrsta căsătoriei legale și a dat acceptul pentru întreținerea relațiilor sexuale și violatorul nu a folosit forța fizică.
În secolele al XII-lea și al XIII-lea, dreptul canonic aduce în pus ideea că este perfect posibil ca și femeia să violeze un bărbat,r al victimei.
În privința rolului victimei la săvîrșirea infracțiunii, Gratian opiniază că aceasta nu trebuie blamată, deoarece nu a fost coparticipant activ la infracțiunea dată.
Dezvoltarea dreptului canonic în Italia, Franța, și Normandia contribuie la stabilirea unor criterii de apreciere a gravității faptei și a vinovăției prin prisma felului constrîngerii: violent sau moderată [35, p.134]. În această perioadă, la calificarea faptei de viol deasemenea este menținută obligația opunerii victimei față de actul sexual în sine sau rezistența de aceasta.
O novație în această perioadă este noțiunea de viol statutar. Acest act presupune întreținerea relațiilor sexuale cu o persoană care nu a atins majoratul. De asemenea se consideră viol statutar și raportul sexual săvîrșit cu o tînără care nu a atins vîrsta căsătoriei legale și a dat acceptul pentru întreținerea relațiilor sexuale și violatorul nu a folosit forța fizică.
În secolele al XII-lea și al XIII-lea, dreptul canonic aduce în pus ideea că este perfect posibil ca și femeia să violeze un bărbat, idee care a fost reconfirmată de gîndirea juridică contemporană [35, p.135]. Fiind considerat o crimă capitală și pedepsit cu moartea în sec.IX-lea, violul ulterior în sec. al XIII-lea este considerat ca fiind cunoașterea trupească a unei soții sau fecioare majore fără a avea consimțămîntul ei sau cunoașterea unei fecioare în vîrstă cu sau fără consimțămîntul ei. Vîrsta minimă recunoscută de dreptul canonic pentru căsătoria femeilor, era de 12 ani și pe cale de consecință, aceasta este și vîrsta consimțămîntului pentru raportul sexual, cu precizarea ca aceasta îi viza pe părinții fetei, acceptarea consimțămîntului de la o fată ce nu a împlinit vîrsta de 12 ani se considera delict, iar în cazul neacceptării acestuia de către părinți se considera crimă. În cazul în care făptuitorul folosea forța, acțiunea acestuia era considerată crimă. În cazul în care acesta nu folosea forța el putea fi absolvit de pedeapsă, deoarece judecătorii considerau că violul nu putea fi săvîrșit nici asupra unui copil sub 12 ani fără aplicarea forței.
Către secolul al XVI-lea violul a fost redefinit ca fiind o crimă capitală. Acesta era sancționat cu cele mai aspre pedepse, introducîndu-se un nou subiect pasiv, adică violul asupra copiilor.
Divizarea legii cu privire la viol, în două categorii distincte, una ținînd de vîrsta victimei, alte considerînd necesară administrarea unor probe clare vizînd folosirea forței, a persistat în Anglia pînă în sec.al XIX-lea. În timp, vîrsta consimțămîntului în relațiile fetelor cu adulții a fost coborîtă sub 10 ani, sub această vîrstă invocarea consimțămîntului nu mai era posibilă, între 10 și 12 ani se aprecia că delictul s-a petrecut cu consimțămîntul acestora [12, p.4].
Revoluția Franceză aduce odată cu Declarația drepturilor omului prin formula lui Sieyes, citată ca introducere din 20 iulie 1789, o altă altitudine în raport cu persoana, recunoscîndu-se că fiecare om este unicul proprietar al persoanei sale și această proprietate este inalienabilă [40, p.113]. Prin Codul penal din 1791, violul nu mai ține de lumea tulbure a destrăbălării ori a viciului, nu mai sfidează ordinea divină, ci este inclus pentru prima oară sub titlul de Crime și atentate împotriva persoanelor. La fel conform acestui act legislativ violul era pedepsit cu șase ani de temniță, fără să mai fi fost asociat cu răpirea sau denaturarea, iar dreptul al acțiune nu mai este legat de un anumit posesor. De asemenea nu mai este acceptată seducerea femeii prin înșelăciune, șantaj sau escrocherie, fiind obligatorie violența.
Codul penal de la 1810 nuanțează conceptual de viol și cel de atentat la pudoare admis pentru ambele sexe, care extind sfera manifestării laturii obiective atît în ceea ce privește exprimarea lor, cît și asupra subiectului față de care aceasta se manifestă, incluzîndu-se copiii, prevederi dispuse alături de alte infracțiuni sub titlul Atentate la moravuri [40, p.158].
După apariția acestui cod, în literatura de specialitate își face loc o nouă formă de manifestare a violenței: cea morală, a cărei recunoaștere devine explicită abia după 1850 și în afara cazurilor cînd victimele au fost copii sau persoane în stare de demență [40, p.178]. De asemenea după a doua jumătate a sec.XIX-lea este trasformat în vină un alt comportament față de victimă întîlnit foarte des pînă atunci și anume șantajul, abuzul de autoritate, relațiile sexuale impuse sub amenințare de către un superior.
Dezvoltarea medicinii legale și a științelor pe toată durata secolelui al XIX-lea și în consecință, a lărgirii posibilităților probatorii, a atenuat și suspiciunea care a planat secole de-a rîndul asupra victimei violului, pe care însă nu a reușit să o elimine nici pînă astăzi. Pe perioada de formare a statelor românești, are loc cristalizarea cutumelor de drept penal, menite să sancționeze pe cei care au nesocotit structura noii societăți. Dezvoltarea dreptului cutumiar în perioada feudală se direcționează spre apărarea celui mai tare, vinovăția și sancțiunile situîndu-se în limite foarte largi.
În secolul al XVII-lea erau două legi de bază care reglementau relațiile sociale din acea perioadă și anume Cartea Românească de învățătură (1646 – Iași) și Îndreptarea Legii (1652 –Tîrgoviște). În aceste pravile violul era tratat sub titlurile Despre Siluire și respectiv Siluirea.
La fel, conform acelorași pravile Răpirea constă în transportarea răpitei dintr-un loc în altul și necinstirea ei prin violență, pedeapsa urmînd a fi stabilită de către judecător în funcție de consimțămîntul dat de femeia răpită, dar și de metoda aplicată de către răpitor în sensul violenței sau ademenirii [23, p.141-142]. Clauza de nepedepsire era prevăzută sub două modalități: una reparatorie, prin înzestrarea fetei violate și una prin căsătoria dintre victimă și autor.
Deși în Țările Române cazurile de sodomie erau foarte rare, acestea erau sancționate atît de biserică cît și de stat, sodomia incluzînd și actele de zoofilie. O ultimă regulă care era comună celor două pravile, privește prezentarea de către acestea într-o manieră foarte plastică a ceea ce constituie mijloc de probă, felul în care acestea sunt administrate și forța lor probantă, stabilind primele repere metodologice de cercetare a violului, preocupare constantă în timp [23, p.142].
În Transilvania, în decretele regale ale secolelor al IX-lea și XIV-lea, în cadrul infracțiunilor contra moralei și a familiei este legiferată răpirea și violul. Reglementările juridice valabile pentru sașii din Transilvania, avînd la origine dreptul german și cel roman, precum și cel românesc codificat în Statutele Țării Făgărașului (1508), menționau în titlul al VII-lea al Codului Carolina (1532) despre preacurvie, adulter, violul fiind definit ca obținerea prin violență a unor relații extraconjugale din partea unei femei. Deși în diferite timpuri specificul acestei infracțiuni era diferit, totuși în perioada feudalismului acesta a cunoscut o reglementare amănunțită.
Perioada de destrămare a feudalismului este caracaterizată prin menținerea unor dispoziții specific feudale și apariția unor norme noi, în contradicție cu acestea, specific fazei de tranziție a feudalismului spre capitalism.
În Țara Românească și în Moldova, modernizarea legislației era materializată prin apariția codurilor și a legii scrise, acestea avînd origini franceze sau austrieci. Condica criminalicească și de Procedura ei sau Codul Ghica –Știrbei (1851) și Condica penală și de Porcedură criminală a lui Alexandru Ioan Cuza (1864) păstrează pentru infracțiunea de viol noțiunea de siluire, termenul de silnicie fiind înlocuit cu cel de violență, atît în privința faptei, cît și a tentativei.
Victima a violului în această perioadă poate fi atît femeia, cît și bărbatul, sub 15 ani. Acesta din urmă fiind subiect pasiv doar în cazul infracțiunii consumate, în cazul tentativei pot fi persoanele de ambele sexe indiferent de vîrstă. De asemenea sunt prevăzute ca forme participația sub forma complicității, subiectul calificat ca circumstanță agravantă, precum și urmarea săvîrșirii infracțiunii constînd în moartea victimei. Este de remarcat progresul făcut prin aceste coduri și anume faptul includerii subiectului pasiv- barbatul, chiar dacă numai la infracțiune consumată și nu și la tentativă.
Codul penal de la 1936 reprezintă un salt calitativ în definirea infracțiunii de viol prin noua divizare a infracțiunilor contra bunelor moravuri din reglementările anterioare și străine, după criteriul obiectului juridic și al caracterului infracțiunii.
Astfel, se diferențiază atentatul cu violență la pudoarea unei persoane determinate cu sau fără consimțămîntul acesteia sau contra unei persoane minore de atentatul, care, fără să lezeze direct persoana determinată, este un act de ultraj public sau de desfrîu sexual sau de inversiune sexuală, care provoacă scandal public, acte de excitare la imoralitate ori de antrenare la prostituție sau la acte de trafic de femei sau copii [12, p.9]. În aceste acte violul este definit sub o nouă formă. Acesta este un fapt penal săvîrșit de un bărbat prin violență, amenințare, șantaj, constrîngere, profitînd de starea de inconștiență sau neputință de a se apăra sau de a-și exprima voința, iar ca forme agravante sunt introduse mai multe articole privind graviditatea victimei sau contaminarea venerică urmare a infracțiunii, precum și săvîrșirea faptei asupra unei victimei sub 14 ani.
Din Codul penal din 1864 sunt preluate formele calificate ale subiectului activ și anume ascendent sau descendent, tutore, curator, educator, învățător, medic, stăpîn sau duhovnic, precum este preluat și violul săvîrșit de către mai multe persoane asupra aceleiași victime sau cu ajutorul uneia sau mai multor persoane, precum și violul urmat de moartea victimei [12, p.9].
Acest Cod penal prevede de asemenea o circumstanță care a fost preluată din vechea legislație și a rămas și pînă la ora actuală și anume ca cauză care înlătură răspunderea penală este căsătoria victimei cu făptuitorul, înainte ca sentința penală să fi rămas definitivă, cu explicarea acestui fapt prin aceea că pentru societate mult mai importantă este împăcarea victimei cu violatorul și crearea unei noi familii, decît pedepsirea și reprimarea unei persoane.
Aceste prevederi legale constituie o bază legală și solidă a apariției unei legislații și unei reglementări mai perfecte în acest domeniu.
Cele consemnate anterior denotă ideea precum că reglementările privitoare la infracțiunile privind viața sexuală și în special reglementările privind infracțiunea de viol, au evoluat. Evoluția acestora a început de la etapa cînd libertatea și inviolabilitatea sexuală nu erau apărate în nici un mod, urmînd asigurarea acestor valori sociale prin intermediul normelor elaborate de căte biserică și într-un final, ajungîndu-se la protecția prin norme de drept calificate legal.
Elemente de drept comparat cu privire la viol
Infracțiunea de viol își găsește reglementarea în legislațiile, practice a tuturor țărilor din lume. În scopul relevării lacunelor și punctelor forte ale legislației penale a Republicii Moldova, considerăm necesar de a face o retrospectivă și o analiză a prevederilor legale a altor state în acest domeniu. Acest studiu comparat va crea o imagine veridică referitor la incriminarea atentatelor la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, luînd în considerație faptul că normele juridice analizate fac parte din sisteme de drept diferite.
România. Infracțiunea de viol este incriminată de Codul penal al României în Capitolul Infracțiuni privitoare la viața sexuală. În acest sens art.197 al Codului penal al României prevede că actul sexual de orice natură, cu altă persoană prin constrîngerea acesteia sau profitînd de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința, este considerat viol.
Pedeapsa este mai aspră în cazul violului agravat și anume în următoarele situații: a. fapta a fost săvîrșită de două sau mai multe persoane împreună; b. victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; b/1 victima este un membru al familiei; c. s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.
Pedeapsa este mult mai aspră dacă victim nu a împlinit vîrsta de 14 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei pedeapsa este închisoarea pînă la 25 de ani [32, p.196]. Acțiunea penală în cazul violului și anume a formei sale de bază este pusă în mișcare de plîngerea victimei. În linii generale se poate afirma faptul că legiutorul român a abordat infracțiunea de viol asemenea legislației noastre naționale.
Federația Rusă. Infracțiunea de viol în legislația penală rusă este prevăzută de art.131 Cod penal. Acest articol are următorul conținut:
Violul, adică raportul sexual cu aplicarea violenței ori cu amenințarea aplicării ei adresată victimei sau altor persoane, ori profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.
Violul: a. Săvîrșit repetat sau de către o persoană ce a săvîrșit anterior o infracțiune de acțiuni violente cu caracter sexual; b. Săvîrșit de un grup de persoane în baza unei înțelegeri prealabile sau de un grup organizat; c. Însoțit de amenințarea cu moartea sau cu vătămarea gravă a integrității corporale, de asemenea săvîrșit prin torturarea victimei sau a altor persoane; d. Urmat de contaminarea victimei cu o boală venerică; e. Cu bună-știință asupra unei persoane minore.
Violul: a. Care a provocat din imprudență decesul victimei; b. Soldat cu vătămarea gravă a integrității corporale din imprudență, cu contaminarea cu SIDA ori cu alte urmări grave; d. Violarea cu bună știință a unei persoane ce nu a atins vîrsta de 14 ani.
Analizînd comparativ cele două componențe de infracțiune din Codul penal al Federației Ruse și al Republicii Moldova, se poate constata faptul că conform obiectului și laturii obiectiv acestea sunt practic identice [32, p.197].
Există totuși o diferență în ceea ce privește varianta agravantă a acesteia și anume în ceea ce privește agravanta conform căreia făptuitorul a mai săvîrșit anterior o infracțiune prevăzută de art.132 Cod penal al Federației Ruse (acțiuni violente cu caracter sexual). De fapt această prevedere atenuează răspunderea penală, pentru că în cazul Republicii Moldova aceste două fapte s-ar afla într-un concurs real de infracțiuni, respectiv și pedeapsa penală va fi mai mare.
În ceea ce privește celelalte circumstanțe agravante ale infracțiunii, în mare parte, ele sunt asemănătoare, limite de delimitare fiind impuse doar sub aspectul structurii lor în cadrul conținutului legal al infracțiunii. O altă diferență dintre cele două reglementări este sancțiunea prevăzută pentru această infracțiune., legiuitorul nostru pedepsind mai aspru fapta dată, pe cînd Codul penal al Federației Ruse prevede maximum de 15 ani de închisoare pentru această infraccțiune.
Franța. Codul penal Francez, adoptat la 1992, în vigoare din 1994, prevede infracțiunea de viol în Capitolul II, al Cărții a II-a, intitulat Infracțiuni privitoare la agresiunea sexuală.
Astfel Codul penal francez determină violul ca actul de pătrundere sexuală de orice natură, săvîrșit împotriva altei persoane cu aplicarea violenței, constrîngerii, amenințare ori înșelăciune.
Ulterior este prevăzut violul agravat, pentru care se stabilește și o pedeapsă mai aspră și anume: a. Dacă violul a cauzat victimei boli cronice sau traume; b. A fost săvîrșită asupra unei persoane ce nu a atins vîrsta de 15 ani; c. A fost săvîrșit cu bună știință asupra unei persoane vulnerabile datorită vîrstei sale, bolii, incapacității fizice sau psihice ori stării de graviditate; d. s-a săvîrșit asupra rudelor naturale, legale sau adoptate în linie dreaptă, ori de oricare altă persoană ce deține controlul asupra victimei; e. cu folosirea situației de serviciu; f. săvîrșită de două sau mai multe persoane ce acționează în calitate de autori sau coparticipanți; g. săvîrșit cu aplicarea armei sau cu amenințarea aplicării acesteia; h. dacă victima a făcut cunoștință cu făptuitorul prin intermediul rețelelor de telecomunicații, cu ajutorul mesajelor adresate publicului larg. De asemenea același articol mai prevede ca agravantă violul soldat cu decesul victimei și dacă acesta a fost precedat, însoțit sau urmat de acte de tortură [32, p.199]. După cum se poate constata obiectul violului incriminat în Codul penal francez este identic cu cel al infracțiunii prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova. Ceea ce ține de latura obiectivă a infracțiunii este necesar de a menționa faptul că acesta poate fi săvîrșit prin acte de pătrundere de orice natură. Deci legislația penală franceză conține un spectru mai larg al acțiunilor prin care se poate realiza infracțiunea de viol.
O altă deosebire ce apare între legislația franceză și cea a Republicii Moldova, este faptul că infracțiunea de viol prevăzută de Codul penal francez înglobează în sine pe lîngă violul prevăzut de legislația noastră și elementul material al infracțiunii de constrîngere la acțiuni cu caracter sexual. În același timp legislația penală a Franței prevede că violul poate fi săvîrșit prin înșelarea victimei, dacă însă violul este săvîrșit profitînd de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința sau profitînd de starea de graviditate a victimei, fapta se va considera săvîrșită în prezența altei circumstanțe agravante.
De asemenea o altă agravantă care este prevăzută de Codul penal francez este aceea de săvîrșire a violului cu aplicarea armei sau cu amenințarea aplicării ei.
Considerm că un alt punct forte al acestei incriminări este o altă agravantă și anume violul săvîrșit de două sau mai multe persoane care au acționat în calitate de coautori sau prin participație, adică chiar și participația complexă.
Un semn accidental cu efect agravant destul de actual, pe care nu l-am mai întîlnit, este reprezentat de faptul că victima a făcut cunoștință cu făptuitorul prin intermediul rețelelor de telecomunicații, cu ajutorul mesajelor adresate publicului larg.
CARACTERISTICA CRIMINALISTICĂ ȘI ELEMENTUL PROBATORIU AL VIOLULUI
Existența actului sexual, a constrîngerii ori a imposibilității victimei de a se apăra
Cercetarea criminalistică a violului este un proces foarte complex și dificil, care solicită pe bună dreptate calități profesionale și personale ale organului de urmărire penală și folosirea adecvată a posibilităților probatorii conferite de lege în scopul realizării finalității procesului penal și anume aflarea adevărului. Fără îndoială fiecare infracțiune are modalitatea sa de cercetare, la fel și infracțiunea de viol are dificultățile sale de cercetare care sunt născute de însăși modul de săvîrșire a ei, cît și de posibilitățile de probare a săvîrșirii ei.
Stabilirea adevărului în cercetarea criminalistică a violului, în urma activităților care au fost întreprinse în cauza concretă, reprezintă obținerea unor răspunsuri cît mai corecte și omplexe la următoarele probleme: – Existența actului sexual. – Existența constrîngerii ori a imposibilității victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința. – Vîrsta persoanei vătămate și raporturile care au existat între aceasta și făptuitor. – Persoana învinuitului. – Consecințele infracțiunii [12, p.20].
Aceste probleme care urmează a fi clarificate constituie cadrul general al cercetării anume a infracțiunii de viol, pe parcursul urmăririi penale și a cercetării cauzei în ansambu. Pe tot acest parcurs mai pot apărea și anumite circumstanțe noi care urmează a fi clarificate, dar nici într-un caz nu pot fi negate aceste circumstanțe deja menționate.
Violul, constituie cea mai brutală atingere adusă libertății persoanei, inclusiv celei sexuale, presupune existența unui act sexual de oricare natură, consumat sau sub formă de tentativă.
Legea penală definește violul ca fiind raportul sexual, această noțiune fiind folosită pentru a specifica anume raportul sexual dintre un bărbat și o femeie și de a o delimita de acțiuni perverse cu caracter sexual. Codul penal francez definește violul ca orice act de penetrare sexuală, de orice natură, care poate fi comisă asupra altei personae, incluzînd-o și pe ce orală, indiferent de sexul subiectului pasiv al infracțiunii [29, p.154].
În ultimul timp se manifestă o transparență socială tot mai accentuată, dar și o permisivitate mai mare în privința modalităților de manifestare a instinctului sexual, renunțăndu-se tot mai mult la folosirea unui limbaj duplicitar în materie sexuală. Avînd în vedere semnele component ale infracțiunii de viol și obiectul abstract al probatoriului fixat de art.96 Cod de procedură penală, considerăm că elemental probatoriu, specific violului, trebuie să clarifice următoarele împrejurări, necesare cunoașterii tuturor aspectelor unui anumit caz particular: existența raportului sexual; existența constrîngerii fizice sau psihice sau a imposibilității victimei de a se apăra sa de a-și exprima voința; vîrsta persoanei vătămate precum și raporturile care au existat dintre victima și făptuitor; participanții și contribuția lor la săvîrșirea infracțiunii; consecințele infracțiunii; intenția și motivele comiterii infracțiunii; cauzele și condițiile care au determinat săvîrșirea infracțiunii; existența împrejurărilor ce pot agrava sau atenua răspunderea penală.
Astăzi relațiile dintre persoanele de același sex sunt dezincriminate în majoritatea statelor, cu condiția că aceste relații sunt benevole. În cazul aplicării violenței aceste relații deasemenea sunt incriminate ca infracțiuni.În unele state sunt permise chiar căsătoriile dintre persoanele de același sex [34, p.47]. Actul sexual în cazul violului va fi acceptat de persoana vătămată doar în condițiile în care făptuitorul a exercitat asupra acesteia o constrîngere a cărei intensitate a fost în disproporție cu capacitatea ei de rezistență [12, p.25]. În cazul existenței constrîngerii fizice, aprecierea raportului de intensitate a violenței are ca punct de reper examinarea medico-legală a victimei și a făptuitorului, precum și concluziile formulate ale acestora ca experți.
Concluziile medicului legist urmează a fi completate de cercetarea criminalistică, adăugînd la tabloul leziunilor corporale constatate și elemente noi. Aceste elemente presupun modul în care a acționat făptuitorul, riposta care a înfăptuit-o victima, locul în care s-a produs fapta, care la rîndul său poate să influențeze acceptarea mai ușoară a actului sau dimpotrivă, a mijloacelor și metodelor foloste pentru înfrîngerea rezistenței victimei.Explicarea modului în care s-a exercitat constrîngerea fizică în fiecare caz aparte va fi de natură să ofere organului de urmărire penală posibilitatea de a aprecia dacă actul sexual a fost săvîrșit în condițiile infracțiunii de viol sau se află în fața unei plîngeri neîntemeiate, depusă în vederea realizării unui anumit interes.
În cazul constrîngerii psihice sau morale, intensitatea cu care acesta acționează asupra victimei, determinînd-o să accepte actul sexual, aprecierea naturii pericolului grav cu care a fost amenințată persoana vătătmată, se va face în cazul concret cercetîndu-se natura amenințării, gravitatea sa în raport cu starea victimei, capacitatea sa de a rezista la presiunea făptuitorului.
O altă modalitate de săvîrșire a infracțiunii de viol iese din sfera constrîngerii atît fizice cît și morale, catalogîndu-se ca fiind starea în care făptuitorul profită de neputința victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Această stare nu este datorată unei constrîngeri exercitată de autor, dar poate fi rezultatul acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, însă nu în mod obligatoriu, acesta putînd pur și simplu să profite în executarea actului sexual de starea în care a constatat că se află victima [5, p.145]. Starea victimei de care poată profita făptuitorul și în care aceasta a fost adusă independent de acțiunile acestuia sau care este rezultatul nemijlocit ale acțiunilor lui poate fi o stare de șoc, intoxicație alcoolică sau cu alte substanțe psihotrope, starea provocată de stupefiante sau de alte produse toxice, cum ar fi leșinul sau somnul hipnotic.
Atunci cînd victima se află în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința trebuie să se stabilească natura stării respective, care sunt cauzele apariției ei, mijloacele care au fost folosite în acest scop, precum și celelalte condiții în care a avut loc actul sexual [5, p.147].
Vîrsta persoanei vătămate și raporturile care au existat între aceasta și făptuitor
Stabilirea vîrstei victimei prezintă importanță pentru încadrarea faptei în baza art.171 alin.2) lit.(b) și alin.3) lit.(b) Cod penal a Republicii Moldova [2].
În cadrul urmăririi penale organele de drept sunt obligate să constate cu certitutdine vărsta (ziua, luna și anul nașterii) victimei. Se consideră că persoana a atins vîrsta respectivă nu în ziua nașterii, ci începînd cu ziua următoare. La constatarea vîrstei de expertiza medico-legală ziua nașterii inculpatului urmează a fi considerată ultima zi a acelui an, care a fost stabilită de experți, iar în cazul constatării vîrstei printr-un număr minimal și un număr maximal de ani, organele de drept urmează să reiasă din vîrsta minimă a acestei persoane, presupusă de expertiză [46].
Vîrsta victimei ca circumstanță agravantăeste stabilită la plafonul de 14 ani, legiutorul avînd în vedere pericolul pe care îl poate prezenta săvîrșirea infracțiunii pentru dezvoltarea fizică și morală a minorului, dar și pericolul social pe care îl prezintă făptuitorul, în raport cu ceilalți autori ai aceleiași infracțiuni. Pentru reținerea agravantei, unica condiție cerută este ca persoana vătămată să aibă vîrsta sub 14 ani și autorul să cunoască acest fapt.
Cercetarea criminalistică a infracțiunii de viol trebuie să stabilească dacă făptuitorul a avut posibilitatea să cunoască sau cunoștea anterior săvîrșirii infracțiunii ce vîrstă are victima. De asemenea se va constata dacă prin împrejurările concrete de săvîrșire a infracțiunii nu a putut să cunoască sau să aprecieze, situația în care circumstanța agravantă nu va putea fi aplicată.
În cazul violului comis spontan, prin profitarea de conjunctura favorabilă și cînd victima nu a fost cunoscută anterior, împrejurarea cunoașterii vîrstei victimei de către făptuitor va fi un element dificil de stabilit în cadrul urmăririi penale, întrucît este dependent de aprecierea subiectivă a făptuitorului. Atunci cînd în urma cercetărilor efectuate rezultă că făptuitorul nu a cunoscut înainte de săvîrșirea infracțiunii vîrsta persoanei vătămate, cercetarea criminalistică trebuie să stabilească dacă acesta a avut posibilitatea de a precia correct [12, p.27]. Această apreciere se face în dependență de nivelul de dezvoltare intelectuală a făptutorului, raportat la evaluarea medico-legală a persoanei vătămate. Astfel se va putea stabili dacă acesta își putea da seama de vîrsta de sub 14 ani a victimei și în raport de această concluzie să se facă aplicarea circumstanței agravante sau nu.
Eroarea de fapt cu privire la vîrsta victimei, posibilă în anumite cazuri speciale și în împrejurări concrete specifice în care făptuitorul și-a putut eventual forma convingerea că victima ar putea depăși vîrsta de 15 ani, atunci cînd este temeinic dovedită, duce la inaplicabilitatea agravantei menționate [17, p.358]. Îndoilelile făptuitorului cu privire la vîrsta victimei, urmate de săvîrșirea faptei, nu înlătură incidența agravantei, intenția indirectă ca formă a vinovăției fiind suficientă pentru existența circumstanței agravante [17, p.358]. Relațiile dintre victimă și făptuitor prezintă o importanță deosebită, atît din punct de vedere a precierii pericolului social concret al faptei, dar și pentru justa încadrare juridică a acesteia.
Violul este săvîrșit în condiții care agravează fapta și dacă este comis asupra unui membru al familiei sau dacă victima se afla la îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Prin membru al familiei se înțelege soțul sau ruda apropiată dacă acesta locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.
Soți sunt persoanele care au dobîndit această calitate prin căsătorie de la data încheierii acesteia pînă la desființarea ori desfacerea ei prin anulare sau divorț pronunțate printr-o hotărîre judecătorească definitivă și irevocabilă sau prin deces. Separarea în fapt a celor doi soți nu înlătură această calitate și pe cale de consecință în cazul săvîrșirii unei astfel de infracțiuni se va menține agravanta dată. Rudele apropiate sunt considerate ascendenții și descendenții, frații și surorile acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, astfel de rude [12, p.28].
O condiție necesară pentru aplicarea agravantei date, în cadrul urmăririi penale trebuie să se stabilească faptul dacă partea vătămată și făptuitorul sunt rude sau membri ai familiei care locuiesc și gospodaresc împreună. Traiul împreună semnifică folosirea împreună pe o perioadă îndelungată sau suficientă, a locuinței comune sau a unei părți a locuinței, timp suficient pentru ca să se impună stabilitate și să se creeze raporturi altele decît cele derivate din legăturile de rudenie între persoanele care, avînd calitatea se află într-o asemenea situație.
Locuirea împreună se caracterizează printr-o situație relativ stabilă de conlocuire permanentă sau chiar temporară, însă semnificativă în înțelesul unei conviețuiri armonioase și care să poată justifica atitudinea de încredere din partea persoanei vătămate.
A gospodări înseamnă a face, a organiza, a conduce în comun treburile unei familii, traiul în comun al membrilor [12, p.28]. În consecință în cadrul urmăririi penale trebuie să se stabilească dacă persoanele au legătură de rudenie, dacă au locuit împreună, astfel încît din raporturile acestora să derive posibilitatea imputării calității de membru al familiei ambilor subiecți ai infracțiunii, atît activ, cît și pasiv.
O altă agravantă și respectiv un alt tip de raporturi care pot să existe în cadrul săvîrșirii infracțiunii de viol există în cazul în care victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, relații care se bazează pe exercitarea unor atribuții de serviciu de către făptuitor, în favoarea victimei sau pe relații care implică colaborarea, dar în realizarea cărora făptuitorul are o poziție de autoritate sau superioară [12, p.29].
Pentru a putea fi reținută această agravantă, în cadrul urmăririi penale urmează să se clarifice mai multe circumstanțe și anume: – În cazul în care victima se află la îngrijirea făptuitorului se va stabili obligatoriu temeiul legal și condițiile în care aceasta a fost dată în îngrijirea anume a acestei personae, durata și modalitatea concretă în care se desfășoară acest proces; – Aceste obligații de îngrijire de cele mai multe ori incubă persoanelor care și-au asumat calitatea de curator sau de tutore; – În ceea ce privește educarea, la aceasta se referă situația în care victima se află la educarea făptuitorului în dependență de profesia acestuia sau de obligațiile de serviciu, în această situație urmărirea penală trebuie să stabilească frecvența și modalitatea acțiunilor de educare pe care le are făptuitorul; – În situația în care victima se află sub paza sau tratamentul făptuitorului se va stabili situația care a determinat paza în cazul persoanei deținute, ori tratamentul medical, condițiile concrete în care s-a desfășurat paza sau tratamentul, precum și modalitatea în care s-a realizat infracțiunea.
Ținînd cont de de prevederile art.96 al Codului de procedură penală care la punctul 3 prevede că printer circumstanțele care se constată prin mijloacele de probă sunt prevăzute și informațiile privitoare la datele persoanle care caracterizează inculpatul și victimă, considerăm că organelle de urmărire penală pentru soluționarea corectă a cauzei trebuie să se atragă atenția și asupra comportamentului avut de către victim pînă la momentul comiterii infracțiunii, în timpul precum și după consumarea raportului sexual [3]. În funcție de informațiile obținute în veea ce privește comportamentul victimei și a făptuitorului, se va reuși elaborarea unor ipoteze și stabilirea unui cerc de ipoteze în ceea ce privește descoperirea infracțiunii.
După gradul de răspundere și după gradul de participare a victimei la producerea infracțiunii în doctrină sunt propuse următoarele tipuri de victim: – Victim care anterior nu au avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind întîmplătoare; – Victim provocatoare – o persoană se comport arrogant sau nu-și ține o promisiune făcută; – Victim care precipită declanșarea infracțiunii; – Victim slab biologice – persoanele cu deficiențe fiziologice, psihice sau funcționale, copii sau vîrstnici; – Victim autovictimizate – sinucigașii și homosexualii [8, p.236].
Includerea acestor agravante ține de pericolul social pe care îl prezintă făptuitorul, de condițiile și de anumite circumstanțe care îi înlesnesc acestuia săvîrșirea infracțiunii.
Făptuitorii și contribuția acestora la săvîrșirea infracțiunii
Pentru o justă și corectă încadrare a infracțiunii de viol pe lîngă clarificarea circumstanțelor analizate anterior, de asemenea urmează să se stabilească făptuitorul, calitatea acestuia și, în cazul pluralității de făptuitori să se clarifice aportul și calitatea acestora la săvîrșirea infracțiunii.
În cazul în care subiect activ al infracțiunii este o femeie, în doctrină nu s-a ridicat problema datorită frecvenței reduse în practică a semnalării unor astfel de fapte. Însă este de necontest faptul că în cazul în care victima violului este un bărbat trebuie de luat în considerație circumstanțele în care a fost săvîrșită fapta și mai cu seamă utilizarea stimulentelor sau a unor medicamente sexuale de tip Viagra. Realizarea raportului sexual și satisfacerea poftei sexuale sunt principalele scopuri ale făptuitorului la șăvîrșirea acestei infracțiuni. Constrîngerea sau circumstanțele în care victima nu se poate apăra sau nu-și poate exprima voința sunt acele circumstanțe pe care făptuitorul le depistează și sunt acele mijloace cu care se realizează scopul.
Legislația penală a Republicii Moldova prevede săvîrșirea violului doar prin raportul sexual și nu ca act sexual, cum este prevăzut în legislațiile altor state. Raportul sexual presupune doar raportul dintre femeie și bărbat. Astfel că atît femeia cît și bărbatul pot fi subiecți activi ai infracțiunii de viol. Admiterea în textul de reglementare a infracțiunii de viol a posibilității comiterii faptei de către o femeie în calitate de subiect activ aduce în discuție și necesitatea faptului că în cazul în care subiectul activ este bărbat, acesta să aibă capacitatea sexuală.
Considerăm că în cazul raporturilor și a relațiilor sexuale precum și în cazul unora dintre actele sexuale care necesită o penetrare, existența capacității sexuale a subiectului activ bărbat ține de esența raportului, fără existența acesteia raportul sexual neputînd avea loc [15, p.21].
În cazul agravantei prevăzute de art.171 alin.2, lit.(e) și alin.3, lit.(c) Cod penal organul de urmărire penală trebuie să stabilească faptul, dacă iculpatul cunoștea că este infectat cu o boală venerică sau cu maladia SIDA. Constatarea faptului dacă boala este sau nu venerică se face prin expertiza medico-legală cu participarea medicilor venerologi.
O altă problemă pe care trebuie s-o clarifice orgnanul de urmărire penală este cea a activității desfășurate de către fiecare făptuitor în cazul violului săvîrșit în grup sau prin participație. Ideea coautoratului a fost acreditată de mai mult timp, cu specificarea că această calitate o puteau avea numai făptuitorii masculini capabili să susțină un raport sexual [11, p.149].
Legea penală prevede ca agravantă săvîrșirea indracțiunii de două sau mai multe persoane. Aceasta va fi reținută doar în cazul coautoratului, adică atunci cînd latura obiectivă a violului va fi săvîrșită nemijlocit de doui sau mai mulți autori. Deși în doctrină există opinia că aplicarea violenței sau a constrîngerii față de victimă poate fi aplicată doar de unul dintre făptuitori, celălalt sau ceilalți făptuitori folosindu-se de situația în care victima nu putea să opună rezistență și săvîrșind raportul sexual. Actul de constrîngere a victimei în cazul violului cu mai mulți participanți poate să lipsească, numărul acestora putînd fi un element de convingere fără executarea altor activități de constrîngere, atingerea scopului de a comite infracțiunea fiind mult mai facilă în cazul grupului, în comparație cu autorul unic.
După cum am menționat anterior, nu este obligatoriu ca fiecare participant să execute persoanal constrîngerea ca element al laturii obiective, acest element putînd fi executat inițial de unul dintre participanți, ceilalți profitînd apoi de împrejurarea că victima nu se poate apărea sau nu își poate exprima voința. Ideea de coautorat presupune participarea mai multor persoane la săvîrșirea unei infracțiuni, ele desfășurînd activități diferite sau similare în realizarea scopului.
De asemenea infracțiunea de viol mai poate fi săvîrșită sub forma participației complexe.
Consecințele infracțiunii de viol
La cercetarea consecințelor infracțiunii de viol necesită a fi luat în considerație faptul că în marea majoritatea a cazurilor infracțiunea de viol este săvîrșită cu constrîngere fizică ce provoacă vătămări de natură fizică. Violul are urmări fizice și inclusiv în cazul în care agresorul exercită asupra victimei doar constrîngere psihică, precum și profitînd de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima voința. Însă consecințele în asemenea caz au fost mai puțin studiate și sunt mai greu de evaluat pentru fiecare în parte, deși acestea există cu certitudine.
Violența fizică și psihică a fost acceptată de făptuitor ca făcînd parte din componența de bază a infracțiunii. În cazul în care aceasta depășește limitele prevăzute de componența de bază, fapta agresorului va fi calificată conform agravantei prevăzute de alin.(2) și alin.(3) al art.171 Cod penal. Aceste reglementări prevăd violul săvîrșit cu deosebită cruzime, precum și din motive sadice, cît și violul care a cauzat din imprudență o vătămare gravă corporală sau a sănătății [2].
Prin aceste incriminări legiuitorul a delimitat violența tolerabilă, dar și sancționată, prinn forma simplă a infracțiunii, de violența care excede celei strict necesare săvîrșirii infracțiunii de viol, făcînd trimitere la infracțiunea de vătămare gravă a integritîții corporale sau a sănătății.
Astfel că este absolut evident faptul că pentru reținerea aestei agravante este absolut necesar de a stabilit legătura de cauzalitate între infracțiunea de viol și aceste consecințe [14, p.33].
Literatura de specialitate ecidențiază faptul că din punct de vedere subiectiv, pentru existența circumstanței, este necesară praterintenția în provocarea vătămării corporale grave, ceea ce justifică-și în plan subiectiv-unitatea infracțiunii complexe de viol agravat [17, p.360]. De asemenea Codul penal mai prevede ca urmări moartea vicimei precum și alte urmări grave.
Moartea ca consecință a infracțiunii de viol, poate surveni în urma actelor de violență suferite și ca urmare a agravării vătămării produse prin actele respective, dar și ca urmare a actului sexual violent cînd există o incompatibilitate evidentă între autor și victimă (în cazul victimelor cu vîrstă fragedă sau invers) [17, p.361]. De asemenea moartea poate surveni atît la momentul săvîrșirii violului, cît și ulterior acestuia, atunci cînd victima este lăsată în primejdie de către făptuitor și luînd în considerație circumstanțele în care se află nu poate să supravețuiască. În această ultimă situație, trebuie stabilită atitudinea subiectivă a autorului, în sensul de a determina dacă aprevăzut urmările posibile ale abandonării victimei în locul și în condițiile date și a dorit aceste urmări sau dacă nu le-a dorit, dar le-a acceptat, în condițiile intenției directe sau indirecte, intervenirea decsului victimei făcîndu-se în condițiile infracțiunii de omor sau unei infracțiuni praeterinteționate. Prin agravanta de alte urmări grave se poate presupune și sinuciderea victimei. În această situație organul de urmărire penală trebuie să stabileascălegătura cauzală directă dintre fapta comisă și consecință, adică sinuciderea victimei.
Luînd în considerație că nu toate faptele de viol sunt aduse la cunoștința organului de urmărire penală, nu întotdeauna se poate stabili o legătură cauzală dintre cesta și sinucidere, cu atît mai mult că la cercetarea corpului victimei și a circumstanțelor în care s-a savîrșit sinuciderea nu întotdeauna se pot stabili toate urmele infracțiunii de viol.
Mai mult ca atît în practica investigării infracțiunilor, există cazuri cînd victima se determină la sinucidere nu imediat după viol ci după o anumită perioadă de timp, astfel că legătura de cauzalitate dintre viol, care a declanșat procesul osihic de luare a hotărîrii de autosuprimare a vieții și punerea ei în executare prin sinucidere este dificil de stabilit.
Pe lîngă consecințele de ordin fizic care pot fi constatae cu ușurință și sunt materiale sau vizibile, mai există și consecințe ale infracțiunii de ordin psihic, în special pentru victimă.
Impactul agresiunilor seuale asupra victimelor acestora, în special cînd este vorba de persoanele de sex feminin, a fost foarte puțin studiat, majoritatea preocupărilor limitîndu-se la efectele aprente în termen scurt, imediat după producerea faptei și mai puția asupra eventualelor consecințe de durată mai lungă [7, p.264]. În urma unor investigări s-a arătat că viața unei femei abuzate sexual este afectată pe patru planuri și anume nivelul de depresie, nivelul de teamă, viața sexuală și relațiile interpersoanle. Femeile agresate sexual sunt mult mai depresive, sunt destul de greu de reintegrat în toate sferele viții sociale, sunt greu de satisfăcut în relațiile cu partenerii de viață. Studierea acestor aspecte a arătat că problemele din viața sexuală sunt semnificativ legate de frică și depresie, singura modalitate semnificativă sesizată în relațiile cu timpul trecut de la agresiune este risipirea unora dintre temeri.
Una dintre cele mai grave urmări ale agresiunii sexuale pe termen lung este teama. Studiile arată că nivelul de teamă a unei femei agresate este mult mai avansat decît a unei femei care nu a suferit de o astfel de agresiune. Viața sexuală a unei astfel de femei este de asemenea afectată, această afecțiune se manifestă prin incapacitatra de a avea vreo relație cu partenerul de viați și poate dura, în dependență de caz pe o perioadă de 2-4 luni și pînă la un an.
În ceea ce privește relațiile interpersonale, studiul arată că victimele agresiunilor sexuale trec printr-o perioadă în care adaptarea socială este afectată pe toate planurile imediat după agresiune, iar această perioadă poate dura mai multe luni de zile. Consecințele pe termen lung pe care victimele le pot suporta în urma unor agresiuni sexuale sunt studiate în clinica de cercetare și tratament a Universității Columbia din New York, rezultatele studiilor făcute putînd fi sintetizate după cum urmează: – Partenerul victimelor care au o reacție combinată de empatie, furie, vinovăție și neînțelegere a agresiunii, reacție care privită într-o lumină negativă de către victimă va putea să afecteze relația; – În cazul în care victima decide să nu relateze incidentul partenerului, sechelele emoționale rezultate în urma agresiunii pot să îi modifice comportamentul și capacitatea interrelațională, care poate răspunde negativ la comportamentul partenerului.
Luînd în considerație cele menționate și studiile efectuate, considerăm că în cadrul urmăririi penale este absolut necesară o evaluare a consecințelor pe care le-ar fi putut suferi persoana vătămată în urma unei infracțiuni de viol, în sensul celor patru aspecte menționate.Întrucît aceste implicații sunt diferite în raport cu persoana care le-a suferit și pentru o corectă aplicare a legii, este necesară evaluarea lor în fiecare caz, acordîndu-li-se aceeași atenție ca celor de natură fizică.
O altă categorie a urmărilor infracțiunii de viol este acel caz în care săvîrșirea infracțiunii de viol mai implică și o altă infracțiune, adică aplicarea pedepsei penale și tragerea la răspundere penală pentru concurs de infracțiuni.
Scopul principal al activității organului de urmărire penală o reprezintă activitatea în scopul constatării, cercetării și descoperirii la timp a infracțiunilor și tragerii la răspundere a infractorilor și nici o persoană vinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Un prim obiectiv ce urma a fi atins în cadrul acestui compartiment a fost identificarea elementelor ce alcătuiesc caracteristica criminalistică a infracțiunii de viol. Astfel, considerăm că acest obiectiva fost atins și considerăm că caracteristica criminalistică a infracțiunii de viol este alcătuită din elemente și informații tipice precum personalitatea făptuitorului și a victimei, raporturile dintre aceștia, existența raportului sexual și a constrîngerii fizice și psihice, metoda, timpul și modul săvîrșirii acestui tip de infracțiuni.
Un alt element practic obligatoriu al cercetării violului este reprezentat de elementul probatoriu. Acesta fiind în fapt acel element în baza căruia se determină acele circumstanțece trebuie stabilite și probate în cazul cercetării infracțiunii de viol. De asemenea elementul probatoriu este un element ce stă la baza planificării urmăririi penale [16, p.376].
Luînd în considerație specificul infracțiunii date, elementele componenței de infracțiune și circumstanțele care urmează a fi probate considerăm că aspectele obligatorii ce uremază a fi clarificate sunt: existența raportului sexual, existența constrîngerii fizice și psihice sau a imposibilității vicitmei de a se apăra sau de a-și exprima voința, vîrsta persoanei vătămate precum și raporturile dintre aceasta și făptuitor, participanții și contribuția lor la săvîrșirea infracțiunii, consecințele infracțiunii, intenția și motivele comiterii infracțiunii, cauzele și condițiile care au determinat săvîrșirea infarcțiunii, existența împrejurărilor ce pot agrava sau atenua răspunderea penală a făptuitorului.
În cazul comiterii infracțiunii de viol de către minori la elementul probatoriu al infarcțiunii necesită a fi adăugate și alte circumstanțe cum ar fi: vîrsta minorului, condițiile de trai și educație, precum și mediul social al acestuia, gradul de dezvoltare fizică și psihică a minorului, gradul de dezvoltare volitivă, intelectivă și psihologică, particularitățile, caracterul și temperamentul acestuia, interesele și necesitățile lui, influența adulților, a altor persoane sau a unor alți factori asupra comportamentului acestuia.
METODICA CERCETĂRII CRIMINALISTICE A INFRACȚIUNII DE VIOL
3.1. Probleme esențiale ce trebuie clarificate la cercetarea infracțiunii de viol
Caracterul judiciar al oricărei investigații criminalistice, este impus de legătura indisolubilă a criminalisticii cu activitățile de cercetare și urmărire penală. Practica demonstrează că activitatea consacrată investigării cauzelor penale este precedată de un process , destinat strîngerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost comisă fapta ilicită, identificării autorului etc. acest process începe, deseori, în faza cercetării la fața locului și continuă cu activități de investigare, analiză, verificare în laborator a urmelor sau a mijloacelor materiale de probă, precum și cu alte acte de urmărire penală, guvernate de regulile tactice elaborate de criminalistică [8, p.14].
Cercetarea oricărei infarcțiuni, în scopul atingerii finalității legii penale, demarează întotdeauna cu etapa de începere a urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale reprezintă o etapă independentă a procesului penal și inclusiv, menționăm că și a procesului de cercetare criminalistică. Această etapă curpinde totalitatea actelor procesuale realizate din momentul sesizării despre săvîrșirea infracțiunii pînă la momentul confirmării ordonanței de începere a urmăririi penale de către procurorul care efectuează conducerea urmăririi penale [9, p.31]. Informațiile privind săvîrșirea uneii nfracțiuni parvin la organul de urmărire penală din diferite surse cu ar fi: declarații, scrisori ale cetățenilor; sesizări din partea instituțiilor și ale persoanelor cu funcție de răspundere; articole publicate în mijloacele mass-media; autodenunțare; rezultate ale activității speciale de investigație etc.
Volumul și calitatea acestor informații influențează direct începerea urmăririi penale, precum și optarea corectă și reușita schemei metodologice de investigare a infracțiunilor de viol.
Schema metodologică reprezintă cea mai rațională variantă de investigare a unei cauze.
În dependență de unii factori pot fi remarcate două situații tipice cu care pot să se confrunte organelle de urmărire penală în momentul demarării urmăririi și care exprimă gradul de informare a organului de urmărire penală. Prima situație este una informativ-determinată, cea de a doua fiind una informativ-nedeterminată.
În cazul situației informativ-determinate organul judiciar este informat despre comiterea unui comiterea unui raport sexual; despre caracterul raportului sexual (forțat sau benevol); despre modul de comitere a infracțiunii; despre natura relațiilor existente între victim și făptuitor în cazul în care aceștia se cunoșteau înainte de momentul comiterii raportului sexual, referitor la locul, timpul și modul comiterii infracțiunii.
În aceste situații, înformațiile deținute nu conturează un tablou complet și distinct al infarcțiunii, dar în același timp, în baza lor pot fi desemnate și realizate două sarcini: a) alegerea schemei metodologice de investigare; b) consemnarea, formularea întrebărilor, care vor constitui obiectul probațiunii și consecutivitatea lor [39, p.105].
În cazurile situației informativ-determinate, cercetările pot fi infăptuite după schema metodologică definită și – frontală. Baza acestei metodici constă în faptul, că, odată cu declanșarea urmăririii penale, este posibilă planificarea și efectuarea prin surprindere a unor măsuri preliminare, destinate să consolideze datele faptice deținute de către ofițerul de urmărire penală, iar rezultatele acestor măsuri vor servi ca factori la desfășurarea cercetărilor ulterioare.
Astfel, că schema metodologică “frontală” permite stabilirea elementelor principale ale infracțiunii, fapt care asigură perceperea și posibilitatea dovedirii modului de săvîrșire a faptei, aprecierea rolului fiecărui participant, vinovăției și mobilului. De asemenea acesta pemite și stabilirea condițiilor care au contribuit la nașterea și producerea faptei incriminate. În cadrul cercetărilor, potrivit schemei metodologice frontale, de regulă, sunt reținuți, arestați bănuiții (învinuiții), se preîntîmpină contactul lor cu alte persoane, se stabilesc și se ridică bunurile purtătoare de informații despre comiterea infracțiunii.
Realizarea schemei metodologice frontale cuprinde trei etape: I-a etapă presupune studierea și aprecierea informațiilor inițiale, elaborarea planului de urmărire penală (versiunile, problemele, precizarea termenelor de rezolvare, nominalizarea executanților), soluționarea altor probleme organizaționale. A II-a etapă constă în efectuarea următoarelor măsuri preliminare: ascultarea victimei, reținere făptuitorului; efectuarea ridicării de obiecte și a perchezițiilor corporale a făptuitorului, efectuarea cercetărilor la fața locului, numirea constatărilor tehnico-științifice și medico-legale, ascultarea bănuitului. În această etapă se precizează versiunile, se corectează și se completează planul urmăririi penale, se asigură interacțiunea cu alte organe, cu specialiști. A III-a etapă prezumă efectuarea acțiunilor de urmărire penală penală; audierea martorilor; numirea expertizelor necesare; audierea invinuiților; efectuarea confruntărilor și altor măsuri in scopul creării unei sisteme probatorii logice, necontradictorii [29, p.129].
Situația tipică informativ – nedeterminată este întîlnita destul de frecvent, în special în cazurile cînd informația despre infracțiunile de viol survine la organele de urmărire penală prin intermediul mijloacelor mass-media, în urma efectuării măsurilor operative de investigații etc. Trăsătura principală a acestei situații este imposibilitatea începerii urmăririi penale. Cercetările corespunzătoare situației descrise vor fi efectuate după altă metodică, potrivit unei scheme, care poate fi definită ca fiind una investigativ – acumulativă.
Într-o primă fază investigatorul rezolvă două probleme: pe de o parte acumulează date faptice în contextul sesizării inițiale, din altă perspectivă le analizează, le apreciază și le aranjează într-un sistem.
În vederea acumulării datelor necesare pentru pornirea urmăririi penale și preîntîmpinarea urmăririi penale nejustificate, organele competente recurg la măsuri de investigații în conformitate cu Codul de procedură penală și Legea privind activitatea specială de investigații [4]. Investigatorul sistematizează datele acumulate și dacă ele nu sunt contradictorii cu cele precedente, decide pornirea urmăririi penale, efectuînd cercetările de mai departe potrivit schemei metodologice frontale, caracteristice situației tipice informativ-determinate. Generalizînd cele prezentate, considerăm că acțiunile premergătoare începerii urmăririi penale pot fi grupate în patru etape în care se desfășoară începerea urmăririi penale: – sesizarea organului de urmărire penală despre săvarșirea unei infracțiuni sau pregătirea săvarșirii unei infracțiuni prin una din modalitățile stabilite de art.262 Cod de procedruă penală: plîngere, denunț, autodenunț sau depistare a infracțiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală [3]; – examinarea sesizării de către organul de urmărire penală prin stabilirea datelor care confirmă sau infirmă existența semnelor infracțiunii.
În acest sens este necesar că pentru existența temeiurilor de începere a urmăririi penale este suficientă constatarea semnelor laturii obiective a infracțiunii: – emiterea de către organul de urmărire penală a ordonanței de începere a urmăririi penale în prezența condițiilor prevăzute de Codul de procedură penală; – verificarea de către procuror a legalității și temeiurilor pornirii urmăririi penale, urmate de confirmarea ordonanței de începere a urmăririi penale.
Deși legislația în vigoare nu le prevede în mod expres, în practica judiciară se pot întîlni cazuri cînd procurorul poate să nu confirme actul de începere a urmăriri penale din motivul că nu sunt date suficiente privind faptul că s-a săvîrșit o infracțiune, restituind dosarul organului de urmărire penală pentru verificare suplimentară [17, p.540].
Cercetarea plîngerilor despre comiterea infracțiunilor de viol trebuie să se facă în mod operativ, pentru a impiedica distrugerea urmelor rămase în urma comiterii infracțiunilor.
În urma prezentării problematicii începerii urmării penale în cauzele de viol, am dori să revenim la problematica modurilor de sesizare a organului de urmărire penală despre comiterea infracțiunii de viol. În urma studiului dedicat aspectelor de drept penal comparat am evidențiat faptul că în legislațiile penale ale unor state ca o condiție esențială pentru începerea urmării penale este stabilită plîngerea prealabilă a victimei – condiție, în lipsa căreia, procesul penal nu poate fi declanșat.
Această soluție legislativă a fost supusă și unor critici, de altfel și Curtea Europeană pentru Drepturile Omului intr-o hotărîre pronunțată în cazul X, Y versus Olanda constatat o încălcarea a art. 8 din Convenția europeană pentru drepturile și libertățile fundamentale a persoanei [44]. Cu această ocazie Curtea a sancționat Olanda pentru lipsa mijloacelor de protecție a persoanelor cu un anumit handicap, ce au fost victima unei agresiuni sexuale.
Problema constă in faptul că legislația olandeză – ca condiție pentru pornirea urmăririi penale în cauzele de viol prevede necesitatea existenței plîngerii prealabile.
În urma analizei legislației penale materiale și procesuale naționale coroborate cu politica penală a statului, observăm tendința de decriminalizare a unor fapte, reducerea pedepselor, stabilirea unui număr mai mare de pedepse neprivative de libertate. Introducerea plîngerii prealabile a victimei – ca condiție de pornire aurmăririi penale – se incadrează în politica de umanizare a legislației penale naționale. Pe lîngă aceste premise, pornind de la noțiunile de viață intimă și viață sexuală, considerăm este singură în drept să decidă modalitățile și subiecții relațiilor sexuale, precum și să de cazuri i s-a adus un prejudiciu vieții sexuale și, în mod inerent, vieții intime a acesteia. De asemenea, persoana este singură în drept de a decide în care cazuri și circumstanțe să facă publice evenimentele vieții sale intime.
În concluzie, considerăm oportună introducerea în Codul de procedură penală a prevederilor conform cărora urmărirea penală pentru violul prevăzut la art. 171 alin. (1) C.pen. să fie pornită la plîngerea prealabilă a victimei [2].
Descoperirea și sancționarea infracțiunii de viol presupune (alături de alte activități efectuarea măsurilor speciale de investigații, alte feluri de activități extrajudiciare, care au un regim juridic specific și care n-au fost cuprinse de obiectul de studiu al prezentei lucrări, cu excepția unor referiri generale) o urmărire penală completă, al cărui unic scop îl constituie aflarea și colectarea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condițiile legii și pentru a se stabili răspunderea acestuia).
Organizarea urmăririi penale deservește realizarea scopului procesului penal: constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală – prin determinarea direcțiilor și intinderii cercetării necesare elucidării, sub toate aspectele, a faptelor incriminate de lege [17, p.86].
În cadrul celor menționate, alături de organizare, se include și planificarea urmăririi penale, care reprezintă un element de legătură dintre scopul, sarcinile urmăririi penale și acțiunile concrete de realizare a lor. Planificarea se materializează în obiectivele urmăririi penale, versiunile și problemele de clarificat, metodele și mijloacele disponibile [13, p.122].
Întreaga organizare a cercetărilor, planificarea lor se cere ințeleasă într-un sens dinamic, nu fixist, planul urmînd să se coreleze, în permanență, cu datele obțiute pe parcursul urmăririi penale. Totodată, organizarea urmăririi penale privind violurile trebuie să se supună regulilor fundamentale ale procesului penal, să se raporteze la principiile de bază ale acestei științe.
Un loc important în desfășurarea investigării violurilor îl are planul de urmărire penală, ale cărui elemente constitutive sunt versiunile și problemele ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum și activitățile intreprinse pe baza metodelor științifice criminalistice, cu ajutorul cărora sunt soluționate aceste probleme.
Versiunile elaborate și precizate permit planificarea continuă a întregului proces, remarcînd faptul, că asemenea cazurilor altor infracțiuni, planul cercetării unui viol necesită corectări, completări. De regulă, în plan, mai detaliat, sunt reflectate măsurile preliminare (inclusiv – operative de investigații), acțiunile de neamînat, precum și cele cu caracter organizațional, iar celorlaltor – le este caracteristică o probabilitate mai înaltă. Planificarea activității de urmărire penală în cazul investigării atentatelor la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei (cum și la cercetarea multor alte infracțiuni), capătă forma unui plan scris. Pe baza experienței organelor judiciare, în dependență de cantitatea versiunilor elaborate, planul poate căpăta mai multe forme. Fiecare plan de urmărire penală se întocmește luînd în considerație momentele specifice cazului concret, locul efectuării actelor de investigare și caracteristicile persoanelor participante.
O atenție deosebită la planificarea întregului proces al cercetărilor sau a unor etape, cer problemele utilizării mijloacelor tehnico-criminalistice (precum și tehnicii speciale), necesare pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii.
Versiunile dețin poziția centrală în cadrul planului de urmărire penală, întrucît anume prin ele se materializează una din metodele tactice fundamentale menite să orienteze întreaga activitate a organului de urmărire penală spre stabilirea faptelor și împrejurărilor infracțiunii, adică spre aflarea adevărului [9, p.39].
După obiectul și întinderea lor versiunile elaborate pot fi: versiuni principale – care se referă la fapta în ansamblul ei; versiuni secundare – presupunerile referitoare la unele aspecte izolate ale infracțiunii, constitutive ale infracțiunii; dar bineințeles importante pentru soluționarea cauzei. Consecutivitatea corectă, este o condiție necesară dar nu și îndeajuns pentru cercetarea completă a infracțiunii. Caracterul sistematic al cercetărilor și anume realizarea treptată a sarcinilor urmăririi penale, pe etape, în scopul construirii unei sisteme probatorii integre – credem, că va fi condiția suficientă în acest sens. Anume datorită acestui fapt unele acte de urmărire penală pot fi efectuate în mod repetat. Aceasta permite investigatorului să concretizeze informația inițială, să înlăture informațiile contradictorii. Investigarea acestor delicate întîmpină diferite dificultăți legate de probațiunea lor. Printre activitățile care se întreprind în scopul arătat se înscriu: a) ascultarea părții vătămate, b) cercetarea la fața locului, c) dispunerea constatării medico-legale, a constatărilor tehnico-științifice și expertizelor, d) efectuarea percheziției, e) prezentarea pentru spre recunoaștere, f) ascultarea martorilor, g) ascultarea bănuiților sau invinuiților, h) reconstituirea.
3.2. Particularitățile ascultării persoanelor în cazul infracțiunii de viol
Dacă în privința probelor materiale, teoretic, problema poate fi considerată destul de simplă, totul reducîndu-se la căutarea, studierea, prelevarea și fixarea acestora, urmînd ca după ridicare să fie analizate în laborator, rezultatul analizei specialistului materializat prin raportul de constatare tehnico-științifică sau expertiză fiind o probă aparent cu greutate în ansamblul probelor administrate, în ceea ce privește declarațiile, situația este departe de a fi similară. Însă totuși, importanța declarației părții vătămate, în general și în cazul infracțiunilor la care plîngerea prealabilă este o condiție a exercitării, promovării și stingerii acțiunii penale, în special, nu poate fi privită decît ca determinantă. Considerăm că declarațiile bănuitului sau a martorilor au aceeași importanță determinantă pentru cercetarea cauzei infracțiunii de viol.
La audierea părții vătămate se va ține cont de prevederile Codului de procedură penală și anume ale art.109-111 CPP [3]. Astfel Codul de procedură penală prevede în art.111 modul de audiere a victimei. Norma legală menționată prevede „partea vătămată se audiază privitor la fapta penală și la alte circumstanțe care au importanță pentru cauză. Declarațiile și audierea părții vătămate se fac conform dispozițiilor ce se referă la declarațiile și audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător. În anumite cazuri, cînd poate fi prejudiciată viața intimă a părții vătămate, se interzice inculpatului învinuit de comiterea unei infracțiuni sexuale și apărătorului său să prezinte probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei, cu excepția cazului cînd instanța acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta cerere președintelui ședinței de judecată privind prezentarea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a părții vătămate. Această cerere se soluționează în ședință închisă, la care inculpatul și acuzarea vor avea posibilitatea să se expună. În urma ședinței închise, instanța va acorda permisiunea de a prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a părții vătămate numai dacă se va convinge de relevanța unor asemenea probe și că omiterea lor ar putea să prejudicieze inculpatul să afecteze achitarea lui în cazul în care administrarea acestor probe va fi interzisă. În asemenea cazuri, președintele ședinței va stabili limitele în care pot fi administrate aceste probe” [3].
Drumul sinuos parcurs de informația pe care o dețin persoanele în cazul fiecărei cauze separate, ridică necesitatea interpretării acestor declarații din partea organului de urmărire penală și instanța de judecată în cel mai prudent mod. Acest proces cuprinde mai multe elemente cum ar fi perceperea informației, prelucrarea acesteia, clasificarea, memorarea, interpretarea și redarea informației în fața organului de urmărire penală.
Astfel, în procesul formării declarațiilor s-a canalizat în special spre cele ale martorilor, dîndu-se astfel falsa impresie că aceste proces este specific doar mărturiei și nu poate explica și formarea declarațiilor învinuitului, inculpatului sau părții vătămate ( civile) [30, p.106].
Succesul oricărei activități depinde întotdeauna de modul în care respectivul demers a fost pregătit.domeniul ascultării persoanelor impune ca orice audiere să fie pregătită minuțios, oricît de simplă ar părea la prima vedere. Această activitate necesită o activitate minițioasă din partea organului de urmărire penală și anume acesta urmează să instrumenteze cazul, avînd condițiile de ascultare corespunzătoare în camera special destinată, trebuie să desfășoare această activitate atingînd concomitent două obiective: rapiditate și calitate.
Toate activitățile în materie de cercetare a violului necesită urgență pe motivul că unele probe materiale dispar în primele 24-48 de ore. Semnele de violență superficiale devin nesigure după cîteva zile, lichidul spermatic eliminat din cavitatea vaginală – în 24-30 de ore, semnele deflorării recente, sunt minime, dispar în trei-patru zile.
Presiune exercitată asupra celui care face ascultarea va fi mai mare sau mai mică în funcție de timpul scurs între comiterea faptei și prezentarea persoanei vătămate, eventuala tolerare efectuată în acest interval de timp, leziunile mai mult sau mai puțin eccidente și alte aspecte care pot avea legătura directă cu probațiunea.
Pe de altă parte, o depoziție folositoare cercetării nu se poate obține în viteză și este nevoie de liniștirea victimei și de ascultarea ei cu multe precauții, arătîndu-i-se mereu înțelegere și încredere, aceasta fiind singura cale prin care se poate ajunge la lămurirea cazului [10, p.72]
În fața organului de urmărire penală se va pune o perosnaă cu inhibiții în stare de surescitare, urmare a șocului nervos postagresiune, a cărei capacitate de verbalizare este diminuată.
Întrucît sexualitatea este un domeniu de maximă intimitate este necesară cîștigarea încrederii depline a interlocutorului, pentru ca acesta să-și poată relata suferințele. Se va crea acea intimitate distantă, absolut necesară anamnezei veridice [37, p.342]. Astfel, după prezentarea și legitimarea persoanei vătămate se vor iniția discuții cu totul colaterale infracțiunii care face obiectul ascultării, care se pot referi la locul de muncă sau de învățătură, condițiile în care locuiește, relațiile cu familia, colegii, prietenii, pasiuni.etc. Aceste acțiuni fiind făcute cu scopul de a cunoaște persoanlitatea persoanei vătămate.
De asemenea, aceste discuții au un dublu scop, cel de cunoaștere a personalității victimei prin propriile simțuri și de completare sau de precizare a celor cunoscute deja și cel de al doilea scop este de stabilire a raportului psihologic cu organul de urmărire penală, în sensul creării unei baze de colaborare pentru activitatea care se va desfășura.
Odată cu inițierea discuțiilor prealabile, organul de urmărire penală începe și observarea persoanei vătămate, în sens psihologic, proces care va continua pe toată durata ascultării și care vizează: – trăsăturile de temperament, care apar din clipa în care persoana este introdusă în camera de ascultare, motricitatea, timpul de reacție, fiind ușor observabile deoarece se manifestă destul de vădit; – expresiile emoționale, care și ele pot fi urmărite, fie prin libera lor manifestare, fie prin modul direct de inhibare; – gîndirea persoanei poate, de asemenea, să facă obiectul observației, deoarece ea se manifestă prin limbajul utilizat și în armătură logică sau mai puțin logică a afptelor expuse, în contradicțiile mai mari sau mai mici care compun realitatea faptelor; – atitudinea socială a persoanei, oglindită în comportamentul pe care îl are față de organul de urmărire penală și prestațiile acestuia pe parcursul cercetărilor [10, p.139].
Această activitate este una complexă și necesită lămurirea unor aspecte legate de împrejurările care au precedat, au însoțit și urmat la șăvîrșirea infracțiunii, iar referirile la diversile laturi ale vieții intime ale perosoanei vătămate, pe care aceasta nu are interes să le facă publice, determină adesea neconcordanțe între declarațiile obținute și realitatea faptelor.
Prin ascultarea părții vătămate trebuie să se clarifice următoarele circumstanțe: împrejurările în care l-a cunoscut pe făptuitor; relațiile anterioare cu acesta; constrîngerile exercitate asupra sa; condițiile de loc și timp în care a fost săvîrșită infracțiunea; modul în care a reacționat victima; urmele lăsate pe corpul sau hainele agresorului; natura relațiilor sexuale întreținute; activitatea victimei după șăvîrșirea faptei; numărul făptuitorilor și contribuția fiecăruia la comiterea infracțiunii; semnalmentele sau caracteristicile pe baza cărora pot fi identificați făptuitorii etc. o importanță aparte o prezintă identificarea, cu această ocazie, a persoanelor ce urmează a fi ascultate în calitate de martori [5, p.150].
În cadrul ascultării părții vătămate organele de drept trebuie să atragă atenție particularităților de percepție ale victimei. La evaluarea depozițiilor victimei trebuie avut în vedere că ceea ce particularizează modul de percepție a faptelor de către victima infracțiunii este senzația de suferință fizică și morală [36, p.205]. La ascultarea părții vătămate, sub raport tactic criminalistic interesează mecanismul de producere a senzațiilor [36, p.213]. Senzațiile tactile (de presiune, de atingere) care sunt determinate de deformarea percepției ca efect al presiunii, după un timp nu mai sunt percepute, ceea ce poate faviriza comiterea unor infracțiuni în locuri aglomerate.
Senzațiile gustative interesează în special în intoxicațiile alimentare și tentativele de omor. Senzațiile olfactive, sunt după natura lor relative deoarece datele percepute de om sunt informe și inconstante. Este necesar de reținut faptul că poate interveni fenomeul de adaptare olfactivă, care afectează percepția senzațiilor, dar și fenomenul iluziilor olfactive ce pot fi transmite altora.
În afară de particularitățile de percepere a părții vătămate trebuie de ținut cont și de anumite situații tipice ce pot apărea în timpul ascultării victimei infracțiunii de viol [27, p.36].
Aceste situații pot apărea în dependență de scopul pe care îl are victima la momentul depunerii plîngerii la organele de drept și anume: – victima este cointeresată în identificarea și atragerea la răspundere penală a infractorului; – victima a făcut o denunțare calomnioasă, pentru că dorește condamnarea persoanei din motive de răzbunare sau pentru că faptul întreținerii raportului sexual a devenit cunoscut rudelor apropiate a pretinsei victime și nu de rare ori în interes material; – victima neagă faptul că a fost victimă a unui viol sau neagă însăși existența raportului sexual. Această situație apare de cele mai dese ori în cazul în care organele de urmărire penală se auto-sesizează despre comiterea acestuia sau la cererea rudelor victimei.
În concluzie putem menționa că ascultarea victimei trebuie să cuprindă următoarele faze și anume: a) pregătirea în vederea ascultării victimei; b) ascultarea propriu-zisă; c) consemnarea declarațiilor părții vătămate; d) verificarea și aprecierea declarațiilor părții vătămate.
Discutînd liber cu persoana vătămată, organul de urmărire penală sesizează atomosfera cadului în care se află pentru a putea trece nemijlocit la obiectul ascultării. Persoana care este relaxată, a fost capabilă să atingă subiecte ce țin de viața personală. Are o măsură de încredere în interlocutor, în cazul participării unei echipe și-a manifestat deja preferința pentru unul dintre ei.
Trecerea la faza relatării libere trebuie efectuată pe nesimțite, păstrînd atmosfera creată în faza discuțiilor preliminare sau a pregătirii în vederea ascultării. Conduita inițială a organului de urmărire penală este similară cu cea a medicului legist, interogatoriul constînd în a determina victima să nareze liber, fără sugestii sau fără întreruperi ceea ce sa întmplat
La victimele minore, se va arăta sinceritatea declarațiilor, starea de noviciat, stereotipia mărturiei, vocabularul întrebuințat. În timpul narațiunii este bine ca părinții sau tutorii să nu fie prezenți, expertul fiind asistat de un cadru sanitar cu pregătire medicală, de obicei psihologul.
Chiar dacă organul de urmărire penală are obligații procedurale în ascultarea anumitor categorii de persoane cum sunt minorii, procedeul tactic este același, deși ascultarea și părerile medicului nu se materializează într-un raport separat, iar anamneza nu este edificatoare.
O abordare aparte necesită persoanele care prezintă boli psihice, cu tulburări de conștiință și cu consimțămîntul viciat din această cauză.
La oligofrenie este posibil violul, deoarece discernămîntul victimei este complet compromis în ceea ce privește actul sexual, iar femeia în comă epileptică, de asemenea. Totuși, chiar și în asemenea situații, se va face aprecierea de la caz la caz. În funcție de gravitatea dezechilibrării psihice unele victime, cunoscînd importanța actului sexual se pot opune [31, p.271]. În aceste cazuri se impune examenul psihiatric al victimei, astfel că organul de urmărire panlă primește informații privind tabloul afecțiunilor victimei, precum și determinismul comportamental.
În unele cazuri la ascultarea persoanei, la etapă relatării libere se cere întocmirea unui plan de ascultare a acesteia. Acest plan conține un set de întrebări destinate să lămurească problemele neclare care au rezultat din conținutul actului de sesizare, dn cuprinsul raportului medico-legal, dar și a investigațiilor efectuate pentru cunoașterea personalității victimei.
La aceste întrebări pot fi adăugate cele formulate pe parcursul relatării libere a persoanei, întrebări de verificare a unor situații sau afirmații ale persoanei vătămate [31, p.271].
Faza întrebărilor și răspunsurilor poate să lipsească, aceasta nefiind obligatorie, în cazul în care persoana vătămată a făcut declarații complete, dar și în cazul în care s-a folosit de în ascultare procedeul progresiv prin punctarea ascultării libere din loc în loc cu întrebări ale căror răspunsuri au fost lămurite sub toate aspectele.
Trecerea la această fază necesită din partea organului de urmărire penală, o bună experiență profesională, dar și o totală detașare și obiectivitate în raport cu persoana ascultată și evenimentul neplăcut pe care acesta l-a suferit, deoarece victima va putea fi ușor sugestionată.
În privința depozițiilor victimei, rezultatele acestuia trebuie privite cu mare precauție deoarece oate surveni situația unei denaturări a adevărului, ascunderea sau deformarea lui.
Astfel că în cazurile în care apar neconcordațe între acestea și unele probe ale materialului dosarului, cum ar fi raportul de expertiză medico-legală, se impun utilizarea unor mecanisme speciale cum ar fi utilizarea testării tehnicii poligraf.
În cazul infracțiunii de viol în mod inerent se impune stabilirea diferitor categorii de persoane care au fost la locul săvîrșirii faptei și au fost martori oculari ai acestei fapte. Anume aceste persoane urmează a fi ascultate în calitate de martori.
Conform art.90 Cod de procedură penală martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanță, precum și persoana care face declarații, în modul prevăzut de lege, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoanele care posedă informații cu privire la vreo circumstanță care urmează să fie constatate în cauză [3]. Declarațiile martorilor prezintă o importanță deosebită în cazul în care victima îl cunoștea pe infractorînainte de momentul comiterii infracțiunii. Anume în acest caz, martorii urmează a fi audiați privitor la reacțiile existente dintre victimă și făptuitor, natura acestor reacții, dacă aceștia cunosc ceva despre comiterea violului, locul aflării cărorva probe nerelevante, consecințele infracțiunii, precum și despre comportamentul post infracțional al subiecților infracțiunii.
Ascultarea martorilor este de asemenea un proces care cuprinde mai multe acțiuni ce trebuie întreprinse de către organul de urmărire penală.
Buna desfășurare și rezultatul ascultării este asigurată de etapa pregătirii martorilor în vederea ascultării. Această etapă oferă organului de urmărire penală posibilitatea evitării unor momente neplăcute sau psihologice pe care le va putea sau nu concepe, în raport cu situația în cauză pe care o cercetează. Una din aceste posibilități este ordinea de chemare a martorilor.
De obicei, martorii sunt chemați prin citare, mandate de aducere, la intervale de timp diferite, care să asigure desfășurarea ascultării în condiții optime, evitîndu-se suprapunerea acestora.
Chemarea unuia sau mai multor martori și vizualizarea caestora de către învinuit sau inculpat poate constitui și o punere în practică a modalității tactice a întîlnirilor surpirză folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului [39, p.59].
Un aspect important care trbuie de avut în vedere, este faptul existenței posibilității martorilor de a contacta ulterior, chiar dacă anterior interogării nu s-au cunoscut. Această problemă este mai strinjentă cu atît mai mult în localitățile mici, astfel că organul de urmărire penală trebuie să depună toate eforturile pentru ca acest lucru să fie evitat.
Locul interogării martorilor este de asemenea un lucru important, acesta putînd influența asupra depozițiile făcute de către aceștia, în special asupra conjuncturii psihologice. Deși conform Codului de procedură civilă locul ascultării martorilor este de obicei sediul organului de urmărire panală, alegerea unui alt loc în acest sens poate constitui un avantaj.
Locul ales de către organul de urmărire panlă poate fi domiciliul martorului sau un alt loc în care martorul se simte sigur pe el, în raport cu scopul pe care vrea să-l atingă organuil judiciar.
Ascultarea martorului se va efectua urmînd cele trei etape ale ascultării persoanelor. Un element specific acestui proces este stabilirea relațiilor martorului cu victima sau cu făptuitorul, circumstanțele care au stat la baza evenimentelor ce au precedat fapta infracțională.
Ascultarea repetată, întîlnirile-surprize, tactica complexului de vinovăție, relatarea unor circumstanțe de certitudine rezultă din probatoriul administrat și care în mod logic trebuie sesizate și de martor, constituie opțiuni care vor fi avute în cedere de către organul de urmărire penală în raport cu persoanalitatea martorului ascultat [12, p.143].
Depozițiile martorului vor urma firul logic și cronologic al faptelor, pe parcursul acesteia putînd fi utilizate probele existente la dosar, dar numai în măsură în care acestea pot contribui la reamintirea unor secvențe. În faza relatării libere, martorul nu trebuie limitat cu privire la timpul sau amploarea declarației, acest fapt avînd ca rezultat volumul mare de informații și importanța informațiilor care sunt furmnizate. Contradicțiile apărute în cadrul relatărilor martorului pot fi lămurite prin întrebări, fiind excluse întrebările sugestive și întrebările cu răspunsuri alternative.
Atmosfera creată cu ocazia discuțiilor prealabile, dorința organului de urmărire penală, dar și a martorului de a lămuri problemele puse în discuție, importanța care trebuie să se inducă prin calitatea de martor pe care o are o persoană, constituie premise în obținerea unei mărturii de bună calitate, care să lămureacsă aspectele percepute de martori din întregul film al infracțiunii.
O importanță semnificativă în cercetarea violului și în clarificarea tuturor circumstanțelor cauzei o are ascultarea bănuitului sau a învinuitului.
În cardul acestui proces, organele de drept, trebuie să țină cont de anumite situații tip ce pot să reiasă din declarațiile acestuia. Aceste situații pot fi de natură diferită precum: victima a consimțit la raportul sexual; incapacitatea făptuitorului de a realiza raportul sexual; caracterul calomnios al plîngerii, făcută din motive de răzbunare; eroarea victimei în ceea ce privește persoana făptuitorului, specific cazurilor în care aceștia nu se cunoșteau anterior etc.
În dependență de specificul cazului, de alte probe acumulate aceste declarații pot fi combătute cu diferite probe precum expertizele, declarațiile martorilor, de urmele găsite la locul infracțiunii sau pe hainele și corpul victimei sau al făptuitorului.
Indiferent de faptul dacă făptuitorul este sa nu predispus la colaborarea cu organele de drept în cazul ascultării acestuia, urmează a fi clarificate mai multe circumstanțe: condițiile în care s-a cunoscut acesta cu victima; metodele și mijloacele folosite pentru exercitarea constrîngerii ori utilizarea acestora pentru aducerea victimei în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința; modul în care a reacționat victima; natura raportului sexual; locul și timpul săvîrșirii faptei; numărul participanților, contribuția acestora la săvîrșirea faptei; etc.
Ca și în cazul martorilor și cu ocazia audierii făptuitorului, trebuie să se urmărească dacă acesta se cunoștea cu victima și care au fost relațiile lor anterioare.
Doctrina, ca și legislația mai ales din țările occidentale, folosesc expresia de „mărturisire a inculpatului” înțelegînd prin aceasta „recunoașterea de către inculpat a vinovăției” [17, p.184].
Există diferența dintre ascultarea învinuitului sau inculpatului care a săvîrșit infracțiunea de viol în singurătate și infracțiunea de viol săvîrșită în grup.
Întrucît atitudinea autorului unic în privința recunoașterii comiterii faptei, constatată cu ocazia studiului comportamentului învinuiților și inculpaților pe parcursul procesului penal, privește explicația psihologică prin reacția de autoapărare, se impune tragerea unor concluzii care pot fi utile în alegerea tacticii de ascultare, astfel: – aplicarea violențelor și cedarea victimei, în funcție de timpul scurs pînă la actul sexual, poate să genereze convingerea autorului că persoana vătămată a acceptat pînă la urmă actul sexual, convingerea care va fi reflectată în declarații împotriva oricărui argument contrar; – la majoritatea infracțiunilor de viol urmate de moartea victimei sau omor cu mobil sexual, suntem în prezența unui autor unic; – este foarte posibil ca în trecutul autorului să existe și alte acte de agresiune sexuală sau chiar violuri reclamate sau nereclamate, identificabile cu relativă ușurință prin studierea și compararea modului de operare folosit; – chiar dacă suntem în prezența unei infracțiuni mute, reproducerea dialogului avut între autor și victimă cu ocazia ascultării poate căpăta o deosebită utilitate în cercetarea criminalistică a infracțiunii; – formele de manifestare a autoapărării, mai puțin în cazul amneziei nevrotice, pot fi diminuate sau eliminate prin folosirea unei tactici de ascultare adecvate; – acceptînd teza că în mod obișnuit infracțiunea de viol este o infracțiune de ocazie și că aspectlede pregătire ale infarcțiunii sunt aproape inexistente, nu trebuie lăsate neclarificate pe timpul ascultării chiar în condițiile în care fata nu este recunoscută, prezența asupra învinuitului sau inculpatului a nor obiecte de care s-a folosit la săvîrșirea infracțiunii cînd acestea există, dar și asupra motivului prezenței sale la locul și timpul comiterii infracțiunii; – existența unei forme atipice de premeditare la care fantasmele din imaginația autorului pregătesc un proiect criminal rupt de realitate și deci și de eventuale consecințe, impune examinarea fiecărui autor în cadrul expertizei psihiatrice care să stabilească, pe lîngă existența discernămîntului și a caracteristicilor sale psiho-comportamentale [12, p.180].
Dacă în cazul autorilor la violul colectiv examinarea psihologică sau psihiatrică va fi apreciată de la învinuit la învinuit sau inculpat, în cazul autorului unic, avîndu-se în vedere caracteristicile modului de comitere a infracțiunii, dar și scutul de apărare folosit, rezultattul unei astfel de evaluări nu poate fi decît benefic pregătirii și desfășurării ascultării.
În vederea stabilirii tacticii de ascultare pentru violul săvîrșit în grup există anumite reguli care se impun și din care pot fi trase următoarele concluzii: – victima în mod obișnuit nu va prezenta leziuni, iar dacă va prezenta, ele în general nu vor fi grave, prezența grupului constituind prin ea însăși o formă suficientă pentru înfrîngerea unei eventuale opoziții din partea acesteia și ca consecință nici autorii nu vor prezenta la rîndul lor leziuni; – în ipoteza aplicării unor violențe fizice asupra victimei, acestea pot să fie urmate de acte sexuale la un interval mai mare sau mai mic de timp și, în general, în prezența sau in apropierea celorlalți participanți, aceștia flîndu-se în condiții de percepție optime; – aplicaea violențelor verbale sau fizice convingătoare, chiar dacă nu este o regulă, se face de către durul grupului, care prin acest mod își reconfirmă poziția ierarhică în grup, inclusiv atunci cînd intervine peste alți participanți care la rîndul lor au fost suficient de convingători; în general, cel care a preluat controlul convingînd victima, va fi considerat de ceilalți ca violator, și îl vor incrimina și din motive care țin de intimitatea fiecăruia; – fiecare învinuit sau inculpat va denigra personalitatea victimei ca atitudine generală (cunoscută ca prostituată sau plăcîndu-i bărbații, a mai fost în astfel de împrejurări, ea la dorit pe fiecare intre participanți etc), va exclude orice constrîngere din partea sa, menționînd că personal a avut un raport sexual consfințit; – în același plan, în schimb, va descrie starea în care a găsit victima, ce i s-a spus și s-a făcut de către cel pe care îl urmează sau alte amănunte destinate să evidențieze că el a avut un alt comportament decît ceilalți membri ai grupului; – învinuiții vor colabora și la stabilirea ordinii și a modalităților de susținere a raportului sexual, problema relatării faptelor așa cum ele s-au petrecut fiind mai mult o chestiune de timp decît abilitatea organului judiciar, o primă mărturisire putînd interveni mai devreme sau mai tîrziu [38, p.23].
La etapa premergătoare a ascultării învinuitului sau inculpatului i se va întocmi un portret psihologic. Întocmirea profilului psihologic al învinuitului sau inculpatului, prezintă avantajul personalizării trăsăturilor sale caracteristice, la cel care urmează să fie ascultat și la pregătirea ascultării în cunoștință de cauză.
Este necesar ca acțiunile de detectare a comportamentului simulat să fie efectuate anume la această etapă, pentru că ascultarea repetată poate să fie îngreunată sau să ridice multe probleme.
Pentru ca prima ascultare a învinuitului să nu capete un aspect formal din cauza comprimării timpului necesar desfășurării activității de cercetare inițială, considerăm că utilă este folosirea cercetării specializate în investigarea infracțiunilor cu violență, a infracțiunilor la viața sexuală.
Avantajul specializării în cercetarea infracțiunilor de viol l-ar constitui în primul rînd o pregătire profesională și o experiență în acest domeniu, care ar scurta durata de documentare prin studierea materialului cauzei, dar și cea asupra personalității învinuitului sau inculpatului.
Pentru o reusită a procesului de ascultare necesară este atmosfera propice, care va depinde de condițiile și locul ascultării, de întrebările formulate, precum și de modalitatea de atragere a atenției și colaborării învinuitului sau inculpatului.
Referitor la comportarea cu învinuitul sau inculpatul în vederea stabilirii cadului adecvat discuției, pot fi avute în vedere cîteva sugestii:
organul competent care efectuaează ascultarea persoanei întreprinde această activitate în scopul obținerii unor informații cît mai complete cu privire la infracțiunea comisă și nici un caz în scopul de a trage la răspundere învinuitul sau inculpatul pentru fapta comisă. Situarea organului de urmărire penală sau eventual a organului judiciar pe o poziție superioară învinuitului sau inculpatului pe timpul ascultării va obstrucționa transmiterea informației între cei doi, iar ascultarea va avea perspectiva unei nereușite [13, p.257];
pe parcursul ascultării, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie cît mai relaxat, sens în care organul de urmărire penală va evita ca prin comportarea sa să îl intimideze sau să îl enerveze. Învinuitul poate fi lăsat să fumeze dacă este fumător sau chiar să i se propună să bea o cafea sau apă, pentru a-l determina să uite locul în care se află și să fie cît mai degajat;
pe parcursul ascultării, organul de urmărire penală trebuie să evite orice promisiune făcută în scopul de a obține o recunoaștere sau pentru realizarea unor alte obiective ale cercetării (denunțarea altor participanți, a locului în care sunt ascunse bunuri sau persoane etc.). Dacă totuși astfel de promisiuni au fost făcute, atunci organul de urmărire penală va fi ținut să le îndeplinească. Seriozitatea în realizarea a ceea ce s-a promis este deosebit de importantă atît pentru cazul care se cercetează, dar și pentru creditul viitor al organului de urmărire penală în raport cu persoanele care vor avea calitatea de învinuit sau inculpat;
organul de urmărire penală nu trebuie să se prezinte cu atitudinea celui care știe tot întrucît, dacă este crezut, ascultarea învinuitului sau inculpatului devine fără sens pentru acesta și pe parcursul ascultării colaborarea va fi redusă. Pe parcursul ascultării vor fi puse întrebări la care răspunsu este cunoscut de organul judiciar, de control și cîteodată se poate sugera că la întrebarea pusă răspunsul este cunoscut, dar atitudinea care i se induce învinuitului sau inculpatului că se știe totul despre el poate fi riscantă în ascultare, deoarece printr-un răspuns eronat acceptat, verificarea a ceea ce știe este făcută și centrul de forță al ascultării se deplasează pe terenul bănuitului, învinuitului sau inculpatului. În această situație, cu un învinuit sau inculpat inteligent, în ciuda unei bune pregătiri a ascultării, organul de urmărire penală poate ajunge într-o poziție în care stima interlocutorului să fie scăzută și o redresare în raportul de forțe va solicita eforturi deosebite. Trebuie de avut în vedere faptul că, așa cum organul judiciar încearcă să cunoască cît mai bine personalitatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului și acesta la rîndul său face același lucru și o atitudine impresionantă pentru început, fără suport probator, se va putea transforma în timp într-un handicap [13, p.254];
limbajul folosit de către organul de urmărire penală trebuie să fie la nivelul celui folosit de învinuit sau inculpat, eventual bănuit. Pe parcursul ascultării nu se folosesc termeni juridici sau tehnici, necunoscuți acestuia, și nici argouri din limbajul infractorilor, ci un limbaj simplu, adapta comunicării, schimbului de idei. Atunci cînd bănuitul, învinuitul sau inculpatul folosește termeni de jargon, el va fi întrebat care este semnificația pe care o dă acestora, chiar dacă terminologia nu este cunoscută organului judiciar;
Organul judiciar este obligat ca înainte de a începe ascultarea învinuitului sau inculpatului să îl conștientizeze despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică, dreptul de a avea un apărător și de a nu face nici o declarație. Precum și să-i atragă atenția asupra faptului că nu este obligat să declare împotriva sa.
În faza realtării libere intervenția în expunerea persoanei interogate din partea organului care efectuează această procedură este nesemnificativă, acest fapt fiind mult mai accentuat și mai important în faza întrebărilor și răspunsurilor.
În dependență de persoana care urmează a fi interogată organul de urmărire penală va aborda diferite tactici, acesta vor fi diferite în dependență dacă este vorba despre un infractor primar sau unul recidivist, precum și în cazul în care acesta este reprezentat de un apărător.
Pe lîngă procedeele tactice întreprinse de către persoana care urmează să efectueze interogatoriul acesta trebuie să cunoască și inevitabil să recurgă la unele reguli psihologice. Pentru această activitate reperele furnizate de psihologie constituie bază a elaborării tacticilor de ascultare și de comportament în desfășurarea activităților impuse de cercetarea criminalistică.
Elaborarea psihologiei judiciare cu obiect special în cadrul psihologiei generale, abordarea psihologică a condiției umane în justiție, constituie puncte de sprijin în activitatea de urmărire penală cu o valoare de netăgăduit [28, p.159].
3.3. Particularitățile cercetării locului faptei de viol, căutarea și ridicarea urmelor
Idealul oricărui magistrat abilitat cu cercetarea penală sau judecarea a unei infracțiuni este de a obține o declarație cît mai amplă și reală din partea persoanei vătămate, declarații sincere de recunoaștere a faptei din partea învinuiților sau inculpaților, cît mai multe și precise declarații ale martorilor. Dacă la acestea vor putea fi adăugate cîteva expertize edificatoare dispuse și effectuate pentru valorificarea urmelor materiale descoperite cu ocazia desfășurării cercetării criminalistice a infracțiunii ne vom afla în fața unei urmăriri penale sau judecăți care a relizat scopul procesului penal, în sensul aflării adevărului [12, p.204]. Pentru finalitatea acestui scop, anume criminalistica oferă mijloacele, tehnicile și metodele care trebuie folosite.
Una dintre direcțiile cercetării criminalistice, importantă pentru stabilirea eistenței sau inexistenței infracțiunii, a împrejurărilor în are fapta a fost comisă și la identificarea și stabilirea contribuției participanților la săvîrșirea acesteia, este cea de căutare și valorificare a urmelor.
Abordînd specificul unui anumit gen de infracțiune prin prisma frecvenței mai mari a unor categorii de urme, s-ar putea înțelege că respectivele urme pot fi găsite doar în cazul infracțiunii date sau trebuie descoperite cu ocazia cercetării infracțiunii de genul respectiv, ceea ce este fals.
La fiecare gen de infracțiune, există posibilitate de a descoperi toate categoriile de urme, dar practica denotă faptul că pentru fiecare gen de crimă este specifică o anumită categorie de urme.
Astfel că în cazul infracțiunii de viol atît textul incriminator, teoria penală, cît și practica organelor judiciare și medico-legale au stabilite trei direcții spre care trebuie să se concentreze activitatea de căutare a urmelor. Aceste direcții sunt: – pe corpul victimei și a agresorului (avînd în vedere actul sexual și constrîngerea victimei prin violență efectivă și suficientă ca intensitate) [27, p.125]; – pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei și ale autorului; – la locul infracțiunii și în alte locuri unde au fost ascunse bunuri provenite din infracțiunea concurentă sau alte mijloace materiale de probă, rezultate din infracțiunea de bază.
Efectuarea cercetărilor criminalistice în cele trei direcții, poate avea ca consecință identificarea urmelor de aceeași proveniență (sînge, spermă, salivă etc.) sau de natură diferită (urme de violență, mușcături, tăieturi, rupturi, de obiecte etc.) și vor fi căutate, fixate și ridicate în mod diferit, în funcție de specificul direcției abordate.
Cercetarea criminalistică a unei infracțiuni presupune acordarea de prioritate pentru anumite activități apreciate ca atare în baza generalizării experienței organelor de urmărire penală și trebuie privită ca o activitate complexă și dinamică în care, de la caz la caz prioritățile se pot schimba chiar în cercetarea aceluiaș gen de infracțiune, motiv pentru care aplicarea unei scheme general valabile nu este oportună.
Pentru a se reda mai convingător importanța fiecărei activități de căutare, studiere, fixare și ridicare a urmelor, precum și determinismul fiecărei activități în raport cu umrătoarele, vom folosi drept criteriu de sistematizare locul unde a fost găsită urma.
Examinarea corpului victimei și a autorului (suspectului) infracțiunii de viol.
Examinarea victimei infracțiunii de viol se efectuează de către medical legist și cuprinde trei etape: interogatoriul sau anamneza, examenul general și examenul local. Persoana vătămată se prezintă în fața medicului legist din proprie inițiativă sau la inițiativa organului de urmărire penală [31, p.63]. Interogatoriul se realizează de către medical legist cu cunoașterea și aplicarea obligator a regulilor tacticii de ascultare a persoanei vătămate. Este de asemenea obligatoriu ca medical legist să aibă experiență în diagnosticarea medico-legală a violului și să desfășoare această activitate în condiții propice asigurării confortului psihic a persoanei vătămate.
În această fază medicul se va informa cu privire la împrejurările în care a fost săvîrșită infracțiune, antecedentelor psiho-medicale ale persoanei, luînd măsurile care se impugn în funcție de rezultat. Următoarea etapă este examinarea generală a corpului persoanei.
Plecînd de la definiția simplă a locului faptei, prin care se înțelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create cu ocazia săvîrșirii infracțiunii, putem sesiza că în cazul infracțiunilor de viol purtătorul probelor materiale create cu ocazia săvîrșirii faptei este tocmai corpul și îmbrăcămintea persoanei vătămate sau ale autorului [33, p.148].
Examinarea corpului victimei se efectuează în mod obișnuit în cabinetul medicului legist sau într-o încăpere special destinată acestui scop, care trebuie să asigure condiții corespunzătoare desfășurării procedurilor de examinare, de relevare, ridicare și ambalare a urmelor, dar și a recoltărilor care se impun ca specific al acestei infracțiuni [12, p.210].
Examinarea propriu zisă se însepe cu dezbrăcarea persoanei vătămate care trebuie făcută cu aceasta situată pe o coală de hîrtie albă, toate hainele rămînînd depuse pe o coală alăturată. Suprafața colii de hîrtie trebuie să fie minim de un metru pătrat și este destinată colectării tuturor eventualelor urme materiale care s-au desprins și care au căzut de pe corpul victimei sau de pe îmbrăcămintea acesteia.victima va fi examinată de către medical legist într-o ordine prestabilită a segmentelor corpului și a leziunilor care sunt prezente. Mai întîi se va examina capul victimei la prezența unor plăgi pe pielea capului, părului smuls, a părului rupt, hematoame sau eschimoze, a unor leziuni create cu un obiect înțepător sau tăietor precum și alte leziuni. După care se va cerceta fața și gîtul de asemenea la prezența unor zgîrieturi, eschimoze, hematoame, pete datorate presiunii fizice, hemoragii, urme de mușcături de limbă, urme ale dinților pe față sau pe buze sau alte leziuni. Gîtul se va examina mai amănunțiti în ceea ce privește prezența unor echimoze digitale, urme de strangulare, urme de sucțiune, mușcături.
Toracele și abdomenul precum și spatele se vor examina în scopul depistării unor zgîrieturi, mușcături, leziuni la nivelul mameloanelor sau înțepături, zgîrieturi produse de obiecte înțepătoare. Brațele se vor examina la prezența unor echimoze digitale, urme de prindere sau alte leziuni. De asemenea se va proceda și în cazul mînilor, suplimentar la examinarea acestora se va atrage atenția asupra prezenței unor urme de strîngere ale legăturilor, urme de prindere, precum și se va extrage conținutul pielos sau adipos de sub unghii. Genunchii se vor examina în scopul depistării unor plăgi iritate sau plăgi echimotice, iar labele picioarelor suplimentar se vor examina în scopul depistării unor urme create de legături, strîngere, echimoze digitale, etc.
După ce corpul victimei a fost în întregime cercetat și s-au stabilit și notat toate leziunile aflate pe suprafața sa, urmează ca medical legist să înceapă căutarea, studierea, fixarea și ridicarea urmelor biologice care se regăsesc pe respectivul suport.
Următoarea etapă a examinării medico-legale este cea a examinării locale. Aceast examen privește starea generală a organelor genitale și a anusului, în scopul dovedirii existenței actului sexual prin intromisiune, precum și a violenței cu care acesta s-a desfășurat.
Examinarea de sine-stătătoare se desfășoară cu persoana vătămată așezată pe masa ginecologică în prezența unei a treia personae, medic sau personal mediu sanitar, în dependență de tipicul stabilit și într-o anumită consecutivitate. În afara operațiunilor de examinare de strictă specialitate, pentru organul de urmărire penală prezintă interes concluziile unor activități de recoltare pe care medical legist le va face din proprie inițiativă sau la solicitarea acestuia.
Astfel se va recolta secreția vaginală pentru evidențierea spermatozoizilor. Recoltarea va fi efectuată de către medicul legist din oficiu cînd a avut loc un raport sexual vaginal [6, p.167].
Pe lîngă scopul principal de a determina prezența lichidului spermatic, recoltarea mai are drept scop determinarea unei eventuale contaminării cu boală venerică. Majoritatea lucrărilor medico-legale abordează în capitolele privind examinarea clinică în vederea stabilirii diagnosticului medico-legal al violului, pe lîngă modalitățile de examinare a victimei-femei și examenul agresorului sau presupusului agresor [31, p.284].
În cauzele de viol bănuitul, hainele și corpul acestuia urmează a fi cercetate cît mai rapid, din considerentul că pecorpul acestuia, cît și pe haine pot fi lăsate urme ale infracțiunii.Aceste urme pot fi de natură să clarifice unele circumstanțe privind opunerea de rezistență dn partea victimei, precum și pot fi urme de natură materială, precum fire de păr, secreții vaginale, sînge.etc.
Nu în ultimul rînd, examinarea persoanei suspecte de a fi comis infracțiunea de viol este obligatorie fie numai și pentru constatarea constituției sale fizice și a forței, deoarece aceste concluzii pot fi importante pentru aprecierea posibilității de viol.
Examinarea corpului persoanei bănuite va parcurge aceleași etape ca și în cazul victimei. Etapa interogatoriului poate să lipsească în cazul refuzului bănuitului de a colabora cu organele.
Cercetarea lucrurilor, hainelor victimei și făptuitorului
Pentru existența violului este necesară dovedirea existenței unui act sexual consumat sau în fază de tentativă, care dacă nu poate fi dovedit în urma examinării corpului victimei sau autorului, poate fi probat prin descoperirea urmelor specifice pe îmbrăcămintea victimei sau autorului ca a o doua sau chiar cîteodată chiar ca prima șansă [12, p.239].
Pentru ca examinarea să poată răspunde acestui imperative, pe lîngă condițiile menționate în care trebuie făcută împachetarea, ridicarea și transportul obiectelor de vestimentație, aboratorul în care se va face examinarea, trebuie la rîndul său să îndeplinească condiții de maximă igienă (sterilitate dacă este posibil), de iluminare, inclusive cu lampă cu becuri ultraviolete, dar și cu posibilități de fotografiere optime și mărire a imaginilor obiectelor (lupe, microscop) [6, p.101].
Pe hainele victimei și a persoanei bănuite pot fi găsite fire de păr, sînge, urme de alte țesături sau de obiecte.Hainele și îmbrăcămintea se cercetează luîndu-se în considerație fiecare piesă în parte din exterior spre interior și se va manifesta o atenție deosebită cusăturilor (revere, manșete, șliț), dar și buzunarelor. Hainele din țesătură păroasă, din stofă groasă (pardesie, paltoane, pulovere, pantalonii etc), mai ales cele în culori închise se cercetează folosindu-se o lumină de mare intensitate, artificială sau naturală, mijloace optice de mărire a imaginii.
Pentru descoperirea urmelor de natură fiziologică cercetarea hainelor se va face cu ajutorul lămpii cu ultraviolet. Anume pentru infracțiunea de viol se va acorda prioritate în studierea urmelor de natură fiziologică, cum ar fi petele de sînge sau de spermă.
În funcție de natura suportului sau de natura urmelor și starea acestora se va proceda în mod diferit. Dacă suportul obiectul de îmbrăcăminte este ud sau umed, ori urma se află în această stare, ele se așează pe o suprafață curată și sunt lăsate să se usuce. Este exlusă posibilitatea introducerii urmei și obiectului vestimentar purtător al acesteia în ambalaje din plastic sau recipiente închise ermetic, deoarece mediul umed și închis este favorabil înmulțirii bacteriilor și implicit deteriorării probelor [22, p.34].
În cazul în care obiectul de îmbrăcăminte nu este absorbent, spre deosebire de cele arătate, poate exista și opțiunea de a transfera urma prin dizolvare sau răzuire, dar numai dacă există o împrejurare care poate să împiedice transportarea urmei împreună cu obiectul purtător.
Firele de păr găsite pe îmbrăcăminte se recoltează cu ajutorul unei pensete curate, fiecare probă ambalîndu-se separat, plicul fiind sigilat și etichetat. Acesta se va recolta cu atenție în scopul păstrării rădăcinii de păr, dacă aceasta există. Firele de păr îmbibate cu singe, țesături sau alte lichide organice trebuie tratat, de asemenea cu atenție, fiecare probă fiind plasată într-un recipient curat, după care este sigilat și etichetat.
Cu excepția urmelor de natură fiziologică și piloasă, urmele de pe îmbrăcăminte mai pot dovedi și existența contrîngerii sau a autoapărării din partea victimei (a se vedea anexa 1).
Rupturile țesăturilor, diferite deșirări, în funcție de haină și de zona unde a fost făcută poate explica modul în care a activate făptuitorul, zona corpului uman spre care s-a îndreptat acțiunea sau a constituit obiect al împotrivirii din partea victimei. De asemenea pot exista urme de tăieturi sau înțepături. În asemenea caz haina se va îmbrăca pe un manechen pentru a putea reconstitui situația care a fost la momentul săvîrșirii faptei. Aces tip de urme se fotografiază și se descrie.
Fixarea acestor urme se va face minuțios și précis pentru a se putea realiza ulterior legătura cu urmele descoperite cu ocazia examinării medico-legale a corpului persoanei în vederea interpretării modului în care s-au format, dar și identificarea obiectului vulnerant [6, p.99].
Pe obiectele de vestimentație mai pot fi descoperite și exploatate prin expertise criminalistice și alte categorii de urme cum sunt cele de noroi (sol), de produse petroliere sau alte categorii de lubrifianți, de vopsea, cerneluri, prin exploatarea cărora pe lîngă cele arătate se mai poate stabili în urma comparațiilor și interpretării locul săvîrșirii infracțiunii, traseul urmat de victimă sau ajutor înainte sau imediat după comiterea acesteia [9, p.144].
Este imperios de menționat faptul că pe lîngă urmele care pot fi depistate pe hainele victimei sau a infractorului, acestea de asemenea mai pot lăsa urme la locul faptei, pe traseul parcurs înainte sau după săvîrșirea infracțiunii de către autor sau victimă, dar și pe corpul persoanei.
Ca obiect creator al urmelor pe corpul victimei sau a autorului articolul vestimentar capătă semnificație în cadrul infracțiunii de viol, mai mult în raport cu presiunea de exercitare a forței mecanice și prin urmare, a aprecierii violențelor folosite de către autor și mai puțin pentru identificarea obiectului creator al urmei, care nu este nici ea exculsă [6, p.101].
Chiar dacă în procesul de identificare a urmelor lăsate pe corpul uman de către articolele vestimentare au o vfaloare informativă relativă, prin interpretarea acestora se vor putea trage concluzii valabile asupra intensității violențelor fizice suportate de către victimă cu colcluzii directe privind constrîngerea exercitată de autor.
Cercetarea la locul săvîrșirii faptei.
Activitatea de cercetare la fața locului, presupune descoperirea urmelor infracțiunii, în mod special a urmelor materiale specifice, a instrumentelor folosite pentru amenințarea ori lovirea victimei, a resturilor de substanțe destinate de a aduce victima în situația de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința, a obiectelor pierdute de făptuitori sau de victimă [5, p.26].
Cercetare la fațalocului, cercetare hainelor și obiectelor victimei și făptuitorului are o importanță și pentru perceperea și fixarea împrejurărilor din locul în care se afirmă că a fost săvîrșit violul în vederea aprecierii posibilității de comitere a faptei în condițiile prezentate de către victimă și pentru a determina potențialele persoane ce au putut percepe săvîrșirea faptei.
În ceea ce privește acțiunea de viol, practica și teoria științei criminalistice demonstrează faptul că desfășurarea operațiunilor enumerate mai sus, în condiții de operativitate, complexitate și cu respectarea tuturor regulilor metodologice de cercetare criminalistică, contribuie într-o măsură de o inestimabilă importanță, la clarificarea mai multor probleme. Scopul acesto operațiuni sunt descoperirea faptei și tragerea la răspundere penală a făptuitorului. Printre aspectele la ale cărui descoperire contribuie cercetarea locului faptei, cercetarea hainelor și a lucrurilor victimei și a făptuitorului pot fi enumerate: natura evenimentului infracțional produs, verificarea ipotezei unei denunțări false despre săvîrșirea unui raport sexual comis cu constrîngerea fizică și psihică; timpul și locul de săvîrșire a faptei; metoda și mijloacele de săvîrșire a faptei; împrejurările, care au favorizat săvîrșirea violului; activitatea infracțională concretă săvîrșită de autor, după caz de coautori, precum și de alți participanți la infracțiune; caracterul, mecanismul și modul de formare a vătămărilor corporale victimei; existența urmelor pe corpul victimei, urme de dinți, sînge, spermă, secreții vaginale, salivă etc; de asemenea în cadrul cercetării la fața locului se impune ridicarea unor mostre de pamînt, mostre de căptușeală a mobilei, a covorului și alte obiecte sau substanțe ce ar fi putut lăsa urme pe hainele victimei sau ale infractorului; obiectele și lucrurile care aparțin făptuitorului; identificarea unor martori etc.
Eficacitatea acestor acțiuni este condiționată în mare măsură de respectarea de către ofițerii de urmărire penală, precum și de către exeprții criminaliști a regulilor tactice de desfășurare a acesteia, aplicarea metodelor tehnico-științifice de investigare și respectarea regulilor procesuale.
În acest sens persoanele abilitate care desfășoară această activitate sunt obligate să respecte mai multe reguli și anume: – să realizeze planificat cercetarea la fața locului; – să soluționeze toate problemele pe care le pot oferi desfășurarea cercetării la fața locului; – să sigure caracterul complex al cercetării la fața locului, prin înaintarea și verificarea tuturor versiunilor posibile; – să realizeze consecutiv cercetarea statică și cea dinamică; – să depisteze și să fixeze urmele de săvîrșire a infracțiunii; – să realizeze înregistrarea audio, foto și video; – să stabilească cu exctitatea locul aflării și să fixeze urmele aflate la locul cercetării; – să întocmească schița locului faptei; – să întocmească procesul-verbal al acțiunii procesuale efectuate.
În literatura de specialitate criminalistică se disting trei etape în care urmează a fi desfășurată cercetarea la fața locului și anume: 1) etapa măsurilor preliminarii; 2) efectuării cercetării propriu-zise; 3) fixarea rezultatelor cercetării la fața locului [6, p.128].
Pînă la momentul deplasării la locul faptei urmează a fi efectuate următoarele acțiuni: – primirea, consemnarea și verificarea sesizării pentru a determina: natura evenimentului infracțional, locul de aflare și starea victimei sau a persoanelor prezente la locul de comitere a infracțiunii și acțiunile întreprinse de acestea, etc. – realizarea măsurilor de conservare și punere sub pază a locului faptei; – pregătirea echipei de cercetare la fața locului, în care în mod obligatoriu trebuie să fie inclus medicul legist sau a unui al medic, specialist-criminalist și lucrători operativi; – asigurarea tehnico-materială, adică pregătirea trusei criminalistice, a aparatajului necesar pentru fotografiere, filmare, înregistarea audio și video, dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării și ținerii legăturii între ei etc.
În momentul sosirii la locul faptei se iau și alte acțiuni preliminarii care vizează: a) verificarea stării în care se află victima violului și acordarea primului ajutor; b) informarea operativă asupra evenimentelor constatate de către persoanele sosite primele la fața locului. Sub acest aspect, este deosebit de important de a asculta persoanele care au fost martori la acțiunile de constrîngere sau la raportul sexual, martorii care locuiau în apropiere sau care au acordat victimei primul ajutor.
În cadrul celei de a doua etapă a cercetării la fața locului este cercetarea propriu-zisă, activitate care poate fi realizată atît prin metoda excentrică cît și prin cea concentrică.
Pe lîngă cercetarea la fața locului, depistarea și ridicarea urmelor infracțiunii, o altă activitate procesuală care poate contribui la depistarea unor probe ale infracțiunii de viol este percheziția.
Codul de procedură penală a Republicii Moldova nu dă definiția legală a percheziției. În literatura de specialitate însă există numeroase definiții ale aceteia.
Autorul S.Doraș în definirea acesteia pornește de la două permise și anume: a) percheziția este unica activitate destinată strîngelor porbelor infracțiunii, efectuarea căreia presupune anumite forme de constrîngere, b) percheziția are drept scop căutarea persoanelor, obiectelor și documentelor ascunse sau a căror deținere de anumite persoane este tăgăduită [18, p.85].
În concluzie acest autor conchide că prin percheziție urmează să înțelegem o activitate procedurală care constă în cercetarea prin constrîngere a unui loc deschis, încăpere sau a unei persoane în vederea depistării și ridicării de urme ale infracțiunii, a anumitor obiecte, valori și documente ce constituie mijloace materiale de probă, precum și a persoanelor aflate în căutare și a cadavrelor ascunse [18, p.86].
În urma percheziției sub aspectul tacticii criminalistice urmează a fi ridicate obiecte ourtătoare de urme sau obiecte ce pot oferi alte informații despre comiterea infracțiunii de viol. În cadrul percheziției urmează a fi căutate și ridicate hainele, lengeria de pat, încălțămintea în care a fost încălțat făptuitorul în momentul săvîrșirii faptei, bunurile ce puteau fi sustrase de la victimă (bijuterii, telefon mobil etc). De asemenea urmează a fi ridicate agende, jurnale, fotografii, scrisori, înregistrări audio sau video care ar ajuta la stabilirea modului de viașă, a disfuncțiilor psihice, relațiilor pe care le are făptuitorul, inclusiv relațiile cu victima.
În cadrul acestui tip de cercetare se pot descoperi mai multe tipuri de urme, care au o însemnătate deosebită anume în practica cercetării și descoperirii infracțiunilor de viol.
Pentru fixarea și ridicarea acestor urme experții criminaliștii urmează o metodologie bine definită și reguli stricte, în scopul conservării și utilizării acestora în procesul de cercetare.
Urmele de sînge. Cercetarea acestui gen de urme contribuie la individualizarea persoanei, precum și la stabilirea unui anumit grup de persoane bănuite.
O altă categorie de informații cu grad ridicat de certitudine, se poate obține prin examinarea formei și poziției urmelor de sînge chiar în ambianța locului faptei, metodă care din păcate este foarte rar utilizată în practica organelor noastre de urmărire penală [20, p.127].
Modul de formare a urmelor de sînge este dependent și de caracteristicile individuale ale suportului primitor astfel, pe suporturile absorbante, petele de sînge creează urme cu cornuri neregulate, difuze, pe cele neabsorbante sîngele formează pelicule, friabile, care își păstrează de regulă forma inițială și pot servi la estimarea direcției de cădere [20, p.129].
Suprafețele sau suporturile pe care pot fi găsite urme de sînge sunt: corpul și îmbrăcămintea atît a victimei, cît și a făptuitorului; obiectele din jurul victimei sau în jurul locului unde nemijlocit a avut loc raportul sexual; pe traseul pe care se mișcă peroana care sîngerează etc.
Urmele de sînge vor fi fixate prin descrierea lor în procesul-verbal și prin fotografiere. Aceste două modalități de fixare sunt principalele instrumente folosite în activitatea desfășurată cît și în descoperirea urmelor. Procesul-verbal, obligatoriu va include, situarea topografică a acestor urme.
Ca o subliniere în modul de descriere a urmelor cu aspect de sînge identificate în urma săvîrșirii infracțiunii de viol, putem afirma că aceste urme sunt de cele mai multe ori de o importanță esențială în procesul de identificare a autorului șide probare a vinovăției acestuia, cu atît mai mult cu cît știința modernă oferă astăzi posibilitatea stabilirii amprentei genetice bazată pe stabilirea ADN-ului persoanei [22, p.33].
În cadrul științei și practicii criminalistice cea mai indicată metodă de ridicare a urmelor de sînge este ridicarea împreună cu obiectul purtător, iar în situația în care aceasta nu poate fi ridicată împreună cu obiectul purtător, se vor utiliza mai mult metode de ridicare în funcție de obiectul purtător și a urmei de sînge și anume: pata de sînge este desprinsă de obiectul purtător prin răziure, iar substanța care astfel se obține se pune într-un plic de hîrtie; ridicarea cu pipeta sau seringa, metodă utilizată în cazul cînd pata de urmă este suficientă pentru această procedură; ridicarea cu hîrtie filtru, în cazul în care urma este uscată și răzuirea ar putea duce la alterarea urmei, în acest caz hîrtia se înmoaie în ser fiziologic, aplicîndu-se apoi pe urmă care se va dilua și va fi prelevată pe hîrtia filtru prin transferare.
Aceste urme după ce vor fi ridicate, urmează a fi ambalate în recipiente curate și uscate, care se închid etanș și care vor fi etichetate și individualizate, după care vor fi sigilate.
Urme de spermă. Prin urme spermă se înțelege lichidul de secreție al glandelor sexuale masculine, depus pe diferite suporturi în procesul săvîrșirii unei infracțiuni.
Pornind de la specificul raportului sexual, este practic inevitabil ca la locul faptei să fie descoperite urme de sînge- acestea pot fi găsite pe unele obiecte igienice care sunt utilizate de către victimă sau de către făptuitor, de asemenea acestea pot fi găsite pe lengerie de pat, perne, saltele. Aceste obiecte vor fi analizate atent pe ambele părți, precum și la nivelul cusăturilor.
În locurile deschise urmele de spermă pot fi depistate pe sol, vegetație, pe obiecte aflate în această zonă etc, în funcție de fiecare cauză și de specificul faptei.
Forma urmelor de spermă depistate la fața locului poate fi influențată de următorii factori: – natura și forma suportului; – înălțimea de cădere; – vechimea; – influența factorilor de mediu extern; – numărul bărbaților care au eliminat urmele de spermă; – prezența unor boli.
Forma și aspectul urmelor de spermă rezultă, în principal, din interacțiunea lichidului spermatic cu suportul și factorii de mediu. Pe suporturile absorbante petele au o culoare gri-albicioasă sau galbui murdară, cu un contur neregulat și cu marginile bine delimitate, în cazul în care s-a încercat spălarea acestora pot rămîne zone galbui palide, cu un contur difuz. Pe suporturile neabsorbante petele se prezintă ca pelicule solzoase, strălucitoare care cu timpul devin pulverulente (urmele de spermă pe suporturile textile prin spălarea cu săpun pot produce fixarea spermatozoizilor pe fibre) [43].
De asemenea aspectul urmei poate fi modificat de poziția din care a avut loc ejacularea, precum și prezența unei boli, în sensul existenței unor alte substanțe produse de organism.
Întrucît actul consumat are o frecvență mult mai mare în practica cercetării infracțiunii decît cel tentat, specialistul criminalist trebuie să depună eforturi de căutare și găsire a lichidului de secreție specific glandelor masculine, asigurînd prin ridicarea și exploatarea de laborator a urmelor cu aspect de spermă [43].
Fixarea acestor urme se face de asemenea prin descrierea în procesul-verbal, folosind formularea „urme cu aspect de spermă”, și de asemenea se folosește fotografia judiciară. Acestea se descriu în procesul-verbal după forma, culoarea și dimensiunea pe care o au.
Operațiunile de ridicare a acestor urme cu aspect de spermă sunt delicate, în general, se încearcă ridicarea directă a obiectului purtător al unei urme sau fragment care pot fi detașate din acest obiect și care conțin urmele, cu mențiunea că procedeul detașării unei părți a obiectului purtător nu trebuie în nici un caz să distrugă urma și nici obiectul ce o poartă [42, p.26].
Ambalarea obiectului purtător sau a bucății (părții) detașate din obiect se va face cu mare atenție pentru ca urma să nu intre în contact cu alte urme de aceeași natură sau de natură diferită care îi pot anula sau diminua valoarea. Obiectele din pînză, hîrtie ori alte suporturi elastice se vor împături cu gjiră pentru ca plierea să nu se facă pe urmă, aceasta rămînînd pe exterior, ambalajul trebuie să fie bine uscat și fără impurități. Urmele uscate sub formă de crustă se pot ridica de pe suporturi neabsorbante și cu ajutorul hîrtiei de filtru îmbibată în ser fiziologic ori glicerină. Firele de păr. Acestea mai sunt numite urme de natură piloasă, găsite la fața locului cu ocazia cercetării infracțiunii de viol. Aceste urme pot contribui al stabilirea mai multor circumstanțe și anume: zona corporală din care provine; dacă părul are culoare naturală sau este vosit; modul în care s-a produs deteriorarea din regiunea corpului (smuls, rupt, tăiat, cădere fiziologică, patologică); vîrsta, sexul, mediul profesional al persoanei de la care provine; gradul de igienă personală; prezența unei boli; timpul curs de la lăsarea urmei; instrumentul folosit etc. [6, p.137].
Aceste urme pot fi găsite pe diferite corpuri, suprafețe sau obiecte, iar la ridicarea acestora se va evita amestecul acestora cu alte fire de păr.La ridicarea și fixarea acestor urme se va folisi același procedeu ca și în cazul urmelor de sînge și spermă. Ele vor fi descris eîn procedul –verbal și vor fi fotografiate, iar împachetarea se va face în condiții similare celor enunțate anterior.
Urmele de salivă. Prin urme de salivă se înețelege rezultat al secreției glandelor salivare, depuse pe diferite suporturi în procesul săvîrșirii infracțiunii [17, p.115].
Forma urmei de salivă este condiționată de mai mulți factori cum ar fi natura și forma suportului, distanța de la care este situată cavitatea bucală față de suport, vechimea urmei, cantitatea de salivă, influența factorilor de mediu extern etc.Urmele de salivă pot fi descoperite prin examinarea directă cu ochiul liber, cu folosirea mijloacelor optice sau prin ridicarea obiectului purtător și examinarea lor ulterioară în condițiile laboratorului criminalistic. Urmele de acest gen trebuie pe toate obiectele aflate în cîmpul comiterii infracțiunii de viol, astfel se acordă a atenție deosebită mucurilor de țigară, obiectelor de lengerie personală etc.
Căutarea și fixarea urmelor în scopul stabilirii profilului ADN.
Avînd în vedere că la studierea și cercetarea medico-legală și criminalistică a violului pentru dovedirea raportului sexual este necesar stabilirea urmelor de spermă care certifică un raport sexual consumat, dar care alături de alte urme de natură biologică pot duce în mod direct la identificarea autorului prin efectuarea testului ADN.Sîngele, sperma, țesuturile și celulile nucleate, firele de păr cu bulb, sunt în stare de a furniza un anumit profil ADN, putînd fi supuse unei astfel de analize. Tinînd cont că expertiza ADN este foarte frecvent utilizată în țările cu tehnologie mai avansată în cazurile de agresiuni sexuale și în special cînd se bănuiește că un individ este autorul mai multor violuri, trebuie de cunoscut toți factorii car influențează efectuarea acesteia, precum și implementarea acestei metode la noi în țară.
Astfel dacă în privința căutării, studierii și fixării urmelor nu se ridică probleme deosebite, rămîn în discuție recoltarea, transportul și conservarea urmei pentru prelevarea ADN-ului [22, p.35]. Recoltarea săngelui se face în mod obișnuit prin procedee tradiționale folosite în recoltarea acestor categorii de urme în vederea exploatării obișnuite, indiferent că este sînge sau doar o pată, dacă obiectl pe care se află este umed sau uscat, dacă este pe zapadă sau în mediu acvatic.
Pentru spermă și petele de spermă se sintematizează metodele folosite cu ocazia găsirii uremi la locul faptei, sub formă de lichid sau uscat, pe obiete transportabile, obiecte mari are pot fi tăiate sau pe suprafețe neabsorbante și netransportabile sub formă de pete.
De asemenea se colectează probe biologice din vagin, de pe corpul victimei. Separat se va aborda categoria de țesuturi, organe și oase, după cum probele sunt prospete sau sunt vechi, categoria urinară, salivă sau alte lichide ale organismului, chiar și sub formă de pete uscate.
Din punct de vedere al identificării criminalistice proba ADN are aceeași valoare ca și amprenta digitală, studierea și prelevarea acesteia avînd ca rezultat depistarea purtătorului ei.
Proba genetică ADN mai este numită în literatura de specialitate și regina probelor, de aceea considerăm absolut necesar și imperios utilizarea acesteia anume în cercetarea de viol.
Ulterior după efectuarea acestor acțiuni proceuale, după depistarea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, se va preceda la efectuarea unor expertize a acestor urme.
Luînd în considerație faptul că anume în infracțiunile de viol organul de urmărire penală este pun în situația în care sunt necesare anumite cunoștințe speciale în diferite domenii, se va preceda la efectuarea unor expertize. Legea procesual peanală a Republicii Moldova permite organului de urmărire penală, iar în unele situații chiar îl obligă, ca pentru descoperirea adevărului în cauzele penale referitoare la viol să recurgă la specialiști.
Aceste acțiuni efectuate de către specialiștii din diferite domenii sunt denumite prin expresiile expertiza judiciară, constatarea medico-legală și constatarea tehnico-științifică.
Astfel potrivit art.139, alin.(1) Cod de procedură penală în cazul în care există pericolulde dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanțe ale cauzei, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate folosi cunoștințele unui specialist dispunînd, la cererea părților, iar organul de urmărire penală și din oficiu, efectuarea constatării tehnico-științifice sau medico-legale [3]. În același sens poate fi citat textul de lege consacrat la art.142 alin.(1) Cod de procedură penală, potrivit căruia expertiza se dispune în cauzele în care pentru constatarea circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauza penală unt necesare cunoștințe speciale în domeniul științei, tehnicii, artei sau a meșteșugului [3]. Obiectul acestor acțiuni în cauzele penale referitoare la viol, sunt determinate pe de o parte, de necesitatea determinării și confirmării prin mijloacele de probă a unor semne constitutive ale infracțiunii, pe de altă parte, de necesitatea stabilirii altor circumstanțe care pot avea relevanță probatorie.
Deși conform elementelor laturii obiective ale infracțiunii de viol, putem stabili faptul efectuării obligatorii a expertizei medico-legale, totuși cercetarea criminalistică a violului nu se rezumă doar la acest tip de expertize.
În literatura de specialitate se consideră că în cazul infracțiunii de viol urmează a fi efectuate următoarele categorii de expertize: – expertiza medico-legală; – expertiza psihiatrică; – expertiza psihologică; – expertiza biologică; – expertiza traseologică.
În cadrul expertizei medico-legale se vor clarifica două probleme importante și anume: probarea existenței raportului sexual și probarea lipsei consimțămîntului victimei sub o formă oarecare-constrîngerea fizică sau imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința.
Expertiza traseologică se impune de efectuat în asemenea cauze pentru analiza urmelor lăsate pe vegetație, urmelor mijloacelor de transport, urmelor de dinți, etc. acesta constituind un element foarte important în cercetarea obiectivă și multilaterală a cauzelor de viol.
Nu este de neglijat nici expertiza psihiatrică care este mijlocul probatoriu ce ajută la probarea raportului sexual comis prin imposibilitatea victimei de a-și exprima voința din cauza unei alienații mintale, fiind necesar de a se determina natura și caracterul afecțiunilor psihice și repercursiunilor acestora asupra facultăților intelectiv-volitive.
Prin expertiza psihologică se determină capacitatea victimei de a percepe caracterul acțiunilor realizate; de a opune rezistență agresprului; predispunerea victimei de a denatura realitatea fiind posibil de a se stabili dacă fapta a avut sau nu loc în realitate sau dacă relatările fac parte din imaginația victimei [30, p.167].
În cadrul expertizei biologice urmează a fi examinate urmele de sînge sau de spermă ridicate în cadrul cercetării la fața locului, în baza cărora poate fistabilit sexul, grupa sanguină a persoanei etc. La efectuarea acestei expertize pot fi clarificate mai multe întrebări ce țin de constatarea unor aspecte precum genul petelor; proveniența acestora; vechimea lor etc.
3.4. Prezentarea spre recunoaștere în cazul infracțiunii de viol
Prezentarea spre recunoaștere este o activitate de tactică criminalistică desfășurată în scopul identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătură cu cauza, cu ajutorul persoanei ce le-a perceput anterior și a reținut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor și animalelor [5, p.178].
Din definiția dată se poate conchide faptul că în funcție de obiectul ce urmează a fi identificat în cadrul prezentării spre recunoaștere, în general la investigarea infracțiunilor pot fi evidențiate următoarele forme ale acesteia: prezentarea spre recunoaștere a persoanelor; prezentarea spre recunoaștere a cadavrelor; prezentarea spre recunoaștere a llucrurilor și prezentarea spre recunoaștere a animalelor.
Această acțiune procesuală este prevăzută de art.116 și 117 al Codului de procedură penală a Republicii Moldova. Normele date prevăd dacă este necesar de a prezenta o persoană spre recunoaștere martorului, părții vătămate, bănuitului, învinuitului, organul de urmărire penală îi audiază pe aceștia asupra circumstanțelor în care au văzut persoana, precum și asupra semnelor și particularităților distinctive după care ar putea să o recunoască. Despre aceasta se întocmește un proces-verbal. Dacă cel chemat spre a face recunoașterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală, pentru refuzul de a face declarații, pentru declarațiile mincinoase, precum și despre dreptul de a nu face declarații împotriva sa și împotriva rudelor sale apropiate. Persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spațiului vizibilității celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puțin 4 asistenți procedurali de același sex, asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaștere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaștere și a asistenților procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la procesul-verbal. Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl dorește printre asistenții procedurali, făcînd despre aceasta o mențiune în procesul-verbal [3].
Recunoașterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoașterea a indicat particularități incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată recunoașterea repetată a persoanei de către aceeași persoană după aceleași particularități. În cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaștere este imposibilă, recunoașterea se poate face după fotografia acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puțin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esențial între ele. Toate fotografiile se anexează la dosar. În legătură cu prezentarea spre recunoaștere a persoanei se întocmește un proces-verbal, cu excepția că cel recunoscut nu ia cunoștință la moment de procesul-verbal de recunoaștere și nu îl semnează [3].
În ceea ce privește prezentarea spre recunoaștere, în cazul infracțiunii de viol nu sunt elaborate reguli tactice specifice, la efectuarea ei organele de drept conducîndu-se de regulile generale ale tacticii criminalistice. Dacă am fi să ne referim la importanța acestui procedeu pentru descoperirea violului, constatăm, că prezentarea spre recunoaștere se folosește pentru stabilirea identității făptuitorului cu ajutorul victimei sau a martorilor, atunci cînd aceștia au reținut semnalmentele ori caracteristicile ce permit identificarea. Această activitate tactică se întreprinde în orice fază a procesului penal, avînd drept scop stabilirea identității unei persoane, obiect sau animal, dar și cel al verificării probelor administrateîn cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penle cu privire la identitatea acestora [5, p.145].
Ca mod de realizare a identificrării după memorie, bazat pe caracteristicile esențiale ale unui obiect, fenomen sau ființe percepute anterior de către o persoană în anumite condiții de loc și de timp și reținute pînă la momentul reîntîlnirii sale cu obiectul, fenomenul sau ființă prezentarea pentru recunoaștere este un examen comparativ [42, p.10]. Prezentarea pentru recunoaștere în cazul infracțiunilor de viol este o activitate care necesită eforturi din partea organului de urmărire penală manifestate în planul deciziei și organizării și desfășurării activității [12, p.317].
Pentru infracțiunea de viol este specific faptul că la această procedură de cele mai multe ori participă victima. Așa cum s-a arătat persoana vătămată se află din punct de vedere psihologic într-o stare de inferioritate în raport cu bănuitul sau învinuitul. De asemenea percepția inițială a persoanei vătămate se desfășoară pe fondul unei puternici tulburări psihice, a unei emotivități sporite, declanșate de natura afectogenă faptei la producerea căreia participă, la numărul participanților, de succesiunea relativ rapidă a activităților întreprinse de autor [13, p.164].
În asemenea condiții și inclusiv luînd în considerație specificul infracțiunii de viol, poate interveni percepția denaturată a faptelor, lacunară fiind atribuite unele gesturi sau procedee unor alte persoane și ca consecință o cunoaștere greșită a circumstanțelor cauzei.
În ceea ce urmează vom putea caracteriza cîteva repere relevante în ceea ce constă tactica efectuării prezentării spre recunoaștere cu semnificație apropiată pentru infracțiunilor de viol.
Conform specificului infracțiunii de viol, cel mai adesea folosit este procedeul de recunoaștere după fotografie. Faptul că este ușor de recurgere la această modalitate de recunoaștere nu înseamnă că aceasta este și foarte eficientă, avînd în vedere că procentul de recidiviști în cazul infracțiunilor de viol este destul de redus.De asemenea fotografierea și introducerea în albume a fotografiilor persoanelor la data săvîrșirii infracțiunii sau a suspectării de săvîrșirea ei prezintă dezavantajul că cel puțin pînă la executarea pedepsei acestea nu sunt operative din punct de vedere al identificării. În acest caz, adică în ceea ce privește recunoașterea după fotografie, urmează a specifica faptul că aici există cîteva lacune și putem aprecia că sistemul de înregistrare penală pe acest segment trebuie revăzut și perfecționat, în sensul fotografierii și introducerii în albume a fotografiilor persoanelor după ce acestea si-au executat pedeapsa sau ca sistem alternativ [42, p.9-10].
Astfel, în opinia unor doctrinari se poate crea un sistem „activ” al persoanelor care deja și-au ispășit pedeapsa și un sistem „pasiv” al celor cercetate, care va putea fi folosit la cercetarea criminalistică a infracțiunilor rămase fără autori identificați. De asemenea considerăm important efectuarea și identificarea după fotografiile unor semnalmente, cum ar fi tatuaje, cicatricii etc.
Astfel că pe lîngă fotografiile clasice – bust, profil dreapta, față trebuie uneori să fie executate două fotografii: una pină la brîu, în poziție semi-întoarsă și alta în picioare. În acest caz, cel mai fotografiat va fi îmbrăcat ca în momentul infracțiunii sau cum este îmbrăcat de obicei pentru a putea fi mai ușor recunoscut de către victimă, martori, participanți etc.
Tehnica de calcul oferă posibilitatea selecției imaginilor din întregul stoc sau numai a celor care ar prezenta importanță pentru cazul cercetat, spre deosebire de albume unde sunt prezentate toate fotografiile, crescînd posibilitatea de eroare în recunoaștere, datorită instalării oboselii.
Avantajele acestei tehnici precum și costurile scăzute ale acestor procedee fac destul de simplă o operațiune pe viitor. Însă indiferent de avantajele pe care leoferă această modalitate, totuși un lucru important în acest proces este faptul introducerii acestor date precum și predispoziția persoanei care face recunoașterea.
O propunere care în literatura de specialitate este considerată una fosrte eficientă este utilizarea imaginilor fotografice și utilizarea imaginilor în triplu plan [42, p.10-11].
Aceata presupune faptul folosirii fotografiei față profil dreapta și stînga prezentate în planuri diferite, față de planul doi, profilul dreapta în prim-plan și cel stînga în planul trei și necesită utilizarea calculatoarelor. Fotografia triplu plan oferă un suport în plus declanșării proceselor psihice de recunoaștere, constituind un stimul mai puternic în declanșarea acestora în comparație cu fotografia clasică. Bineînțeles că ea poate fi utilizată în prezentarea pentru recunoaștere a trăsăturilor faciale ale persoanei, redînd mai fidel expresia pentru celelalte caracteristici fiind necesare fotografiile (imaginile) enumerate anterior [42, p.11].
Activitatea de pregătire în vederea prezentării spre recunoaștere trebuie să vizeze și selecționarea imaginilor, întocmirea planșei cu imaginile selectate sau stabilirea celor care vor fi prezentate în cazul folosirii tehnicii de calcul.La dosa alături de procesul-verbal al prezentării spre recunoaștere va fi anexată și planșa cu fotografii care a fost utilizată.
Momentul în care se va face prezentarea spre recunoaștere trebuie de asemenea ales cu grijă. Astfel, criminalistul și psihologul polonez Pavel Horoszowscki constată că reproducerea este mai deplină după trecerea a două trei zile în raport cu depozițiile care se succed imediat percepției și aceasta mai ales în cazul acelor infracțiuni a ăror săvîrșire este de natură a provoca celor care le-au perceput anumite stări afective, depozițiile obținute imediat după percepție sunt mai puțin demne de încredere [după 13, p.137].
Alături de prezentarea spre recunoaștere prin fotografie se mai efectuaează prezentarea spre recunoaștere a persoanelor vii, a obiectelor și a cadavrelor.
La prezentarea spre recunoaștere a cadavrului sau a unor părți ale lui, sau a obiectelor de anticariat, precum și a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege și prezenta analogul, recunoașterea se face după exemplar unic. În caz de prezentare spre recunoaștere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a o recunoaște o știa din viață, se permite efectuarea toaletei cosmetice respective a decedatului. La prezentarea spre recunoaștere a unui obiect, se permite curățarea lui de murdărie, rugină și de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă. În legătură cu prezentarea obiectului, se întocmește un proces-verbal [3].
Astfel că fără a prezenta aspecte specifice în cazul infracțiunii de viol în raport cu celelalte infracțiuni, prezentarea pentru recunoaștere a obiectelor este precedată, de asemenea, de o ascultare prealabilă a persoanei care urmează să facă identificarea obiectului, scop în care i se cere să arate natura obiectului, destinația, forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzură, precum și unele caracteristici de detaliu, individuale.
În cazul infracțiunilor urmate de moartea sau sinuciderea victimei, se poate ajunge la utilizarea prezentării spre recunoaștere a cadavrelor. Dar mai curînd această modalitate se apreciază ca fiind rar utilizată sau nespecifică infracțiunii de viol ci mai curînd a omorului cu mobil sexual, deoarece este utilizată mai curînd cînd sunt descoperite cadavre cu urme de violență, iar în urma raportului de expertiză medico-legală se constată dacă victima a întreținut raporturi sexuale înainte de deces.
ÎNCHEIERE
1. În cadrul studiului dat s-a arătat că infracțiunea de viol este pe bună dreptate considerată una dintre cele mai grave infracțiunii contra vieții și sănătății persoanei, precum și a drepturilor și libertăților acesteia. Finalitatea acestui studiu constă în cercetarea tuturor elementelor metodicii cercetării și decoperirii infracțiunii de viol, urmărind atingerea scopului legii penale și anume depistarea și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor.
2. În urma analizei legislației în vigoare, elementelor componenței infracțiunii de viol, efectuarea unui studiu comparat cu normele incriminatorii ale altor state, precum și analizei cadrului orgaanizatoric și tehnic care este pus la dispoziția organelor judiciare în scopul cercetării infracțiunii de viol, concluzionăm că incriminarea infarcțiunii de viol în Codul penal al Republicii Moldova prin art.171, are un conținut reușit, însă există unele necesități strijente la acest capitol, astfel că pot fi formulate mai multe măsuri organizatorice care se bazează pe experiența altor state în domeniul cercetării și descoperirii infracțiunilor de viol. Propunem:
Formarea unor grupuri mixte de lucru, interdepartamentale-grupuri care ar trebui să întrunească diferite categorii de experți: criminaliști, medici, specialiști în domeniul psihologiei și a criminologiei. Considerăm că, deși infracțiunea de viol este cercetată din mai multe perspective și la descoperirea acesteia contribuie, fără îndoială, specialiști din diferite domenii, ar fi necesar ca acest lucru să fie expres prevăzut de lege și la cercetarea violului, de la etapa sesizării organului competent să fie o colaborare mult mai aprofundată.
Să fie elaborate baze de date computerizate privind infractorii trași la răspundere penală pentru infracțiuni sexuale. Aceste baze de date urmează să conțină nu numai fotografiile clasice ale acestora, amprentele și datele persoanle, dar și forografiile unor semnalmente cum ar fi tatuajele, cicatriciile etc., precum și prelevarea de la aceste persoane a probelor ADN. . Considerăm că procedura de prelevare a probelor ADN, precum și limitele și scopul utilizării acestei probe urmează să fie prevăzută expres în Codul de procedură penală.
Utilizarea obligatorie a expertizei ADN în cazurile de viol în special în cazul în care sunt depistate urme biologice ale infracțiunii. Deși astfel de expertize în Republica se efectuează la moment doar în cîteva centre medicale private și sunt foarte costisitoare, ar fi benefic colaborarea instituțiilor și organelor statale cu acestea.
De asemenea este de remarcat nivelul scăzut al posibilităților expertizelor criminalistice în Republica , fapt care este fără îndoială unul regretabil. Considerăm oportun atragerea unor investiții din partea statului în scopul perfecționării acestui domeniu atît din punct de vedere al dotării cu tehncii și tehnologii moderne, cît și din punct de vedere al instruirii specialiștilor în domeniu. Schimbul de experiență cu alte state, precum și investițiile străine ar fi un aport considerabil la facilitarea și dezvoltarea posibilităților criminalisticii în noastră.
BIBLIOGRАFIE
Izvoаre normаtive
1. Constituțiа Republicii Moldovа din 29.07.1994. În: Monitorul Oficiаl аl Republicii Moldovа, nr. 1 din 12.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?аction=view&view=doc&lаng=1&id=311496
2. Codul Penаl аl Republicii Moldovа nr.985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficiаl аl Republicii Moldovа, nr.128-129/1012 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?аction=view&view=doc&id=331268
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326970
4. Legea Republicii Moldova nr.59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de investigații. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.113-118 din 08.06.2012.
http://lex.justice.md/md/343452/
Monogrаfii, аrticole de speciаlitаte
5. Aionițoaie C. ș.a. Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a revăzută și completată. Craiova: Carpați, 1992. 378 p.
6. Argeșeaunu I. Criminalistica și criminologia în acțiune. București: Lumina Lex, 2001. 198 p.
7. Becker V., Skimmer J.L., Abel G.C. Forensic psyhiatry. Sequlae of sexual Assault: The survivior"s perspective. New York: Churchil Livingstone Edinburh, 1999. 451 p.
8. Bercheșan V. Metodologia investigării infracțiunilor. Curs de criminalistică. București: Paralela 45, 2000. 364 p.
9.Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.
10. Bogdan T., Sîntea I. Victime și infractori. Cazuri comentate de crime, violuri și tîlhării. București: Niculescu SRL, 1996. 185 p.
11. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chișinău: Știința, 1996. 358 p.
12. Catună N.V. Metodica cercetării infracțiunii de viol. București: C.H.Beck, 2007. 362 p.
13. Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Goma, 1996. 467 p.
14. Cîrjan L. Criminalistică. Tratat. București: Publishing House, 2005. 828 p.
15. Diaconescu M. Structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de viol ca urmare a modificării prevederilor art.197 din Codul penal prin Legea nr.197/200. În: Revista Română de Drept, nr.10/2001, p.20-27.
16. Dolea I. Drept procesual penal. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 960 p.
17. Dongoroz V. și alții. Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. București: Editura Academiei Române, 1975. 1035 p.
18. Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 630 p.
19. Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Museum, 1995. 144 p.
20. Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda- Art, 2009. 160 p.
21. Gorgăneanu I. Considerații privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală. În: Revista Română de Drept, nr.21, 1974, p.23-28.
22. , Văduvă N. Recoltarea și conservarea probelor ADN. În: Revista Română de Criminalistică, nr.6/2001, p.32-37.
23. Guștiuc A. Istoria Universală a Statului și Dreptului. Chișinău: USM, 2001. 259 p.
24. Herlea A. Studii de istorie a dreptului. Cluj- Napoca: Dacia, 1983. 356 p.
25. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 22.11.2004, nr.39 cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.7, 2005, p.12-16.
26. Criminologie. Chișinău: Elena V.I, 2002. 152 p.
27. Macari I. Drept penal al Republicii . Partea generală. Chișinău: Șansa, 1999. 292 p.
28. Mărgineanu N. Psihologia persoanei, ed a II-a. Cluj: Editura Universității "Regele Ferdinand I", 1999. 267 p.
29. Mateuț Gh. Procedură penală. Partea generală. : Chemarea, 1994. 378 p.
30. Mitrofan N. și alții. Psihologia judiciară. Iași: Șansa, 1992. 278 p.
31. Moraru I. Medicina legală. București: Editura Medicală, 1967. 367 p.
32. Paladii A. Violul, aspecte de drept penal comparat. În: Revista de științe penale. Ediție specială, 2008-2009, p.196-212.
33. Pâșescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei. București: Național, 2000. 328 p.
34. Popa M. Considerații privind infracțiunile care vizează viața sexuală. În: Legea și viața, nr.6, 2007, p.46-51.
35. Radulescu S. Sociologia și istoria comportamentului sexual deviant. București: Nomira, 1997. 180 p.
36. Stancu E. Criminalistică. București: Actami, 1995. 376 p.
37. Stancu E. Criminalistică. Vol II. București: Actami, 1995. 399 p.
38. Stati V. Răspunderea penală pentru infracțiunea de tortură și infracțiunea de investigare a acțiunilor de tortură, partea a II-a. În: Revista Națională de Drept, nr.3, 2008, p.20-27.
39. , Cristescu I. Elemente de anchetă penală. Timișoara: Helicon, 1993. 170 p.
40. Vigarello G. Istoria violului. Secolele XVI-XX. Timișoara: Armacord, 1998. 245 p.
41. Zăhărescu Gh. Precizări cu privire la organizarea și planificarea urmăririi penale-planul de urmărire penală. În: Revista "P.C.C", nr.2, 1981, p.86-91.
42. Zamfirescu N., Popescu M. Triplul plan, perspectivă psiho-criminalistică a fotografiei judiciare. În: Revista Română de Criminalistică, nr.2/2000, p.9-11.
Site internet
43. Articole. [online] http://www.crime.md/category/viol-2/ (citat la 12.02 2015).
44. Perspectiva criminalistică asupra infracțiunii de viol. [online] http://www.academia.edu/2422171/Perspectiva_criminalistica_asupra_infractiunii_de_viol (citat la 17.01.2015).
45. Referat. Diferența dintre infracțiunea de viol și hărțuirea sexuală. [online] http://www.academia.edu/2422171/Perspectiva_criminalistica_asupra_infractiunii_de_viol (citat la 11.01.2015).
46. Referat. Violul. [online] http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/violul-277360.html (citat la 27.01.2015).
Anexa 1
Analiza dos. penale privind săvârșirea de violuri în serie soldate cu moartea victimilor de către inculpatul COZAC Viorel
Circumstanțele cauzei penale din 9 aprilie 1993:
În jurul prânzului, în timp ce se făcea curățenie în parcul din curtea Universității București (cunoscut sub denumirea de "Parcul Facultății de Drept"), între copaci, a fost descoperit cadavrul unei tinere care era complet dezbrăcat și acoperit cu deșeuri de hârtie și textile. În apropiere se aflau hainele și încălțămintea, aruncate în dezordine.
Concluzia, desprinsă în urma cercetărilor, a fost aceea că tânăra fusese violată și omorâtă prin sugrumare. Posibil ca autorul să fi comis omorul în momentul când victima a început să strige după ajutor.
Urmele ridicate din câmpul infracțional și îmbrăcămintea tinerei au fost examinate în laboratoarele de criminalistică, rezultatele confirmând concluzia menționată. În baza unor măsuri stabilite la nivelul Direcției Generale a Poliției Municipiului București (G.P.M.B.), s-au declanșat mai multe activități investigative și de mediatizare a evenimentului, inclusiv cu privire la identificarea victimei. După aproape o săptămână, polițiștii au reușit să afle că aceasta se numea T. Constantina Vali, în vârstă de 16 ani, elevă în clasa a IX-a, fiica unei salariate a Hotelului București, cu domiciliul într-un imobil din Piața Rosetti. Părinții săi erau divorțați de mai mult timp, tatăl se stabilise în provincie și pe Vali o dăduse uitării. Atât mama cât și fiica au fost atrase de un bărbat la un cult religios. Pe parcurs, fata a fost angajată ca lucrătoare la tipografia acestui cult, cu sediul pe strada Labirint, sectorul 3 al Capitalei.
În ziua crimei, mama victimei participase la o nuntă a unei familii de penticostali, din județul , fiind însoțită de un bărbat cu care trăia în concubinaj. În urma datelor rezultate din primele investigații și ale cercetării locului faptei, polițiștii au alcătuit un cerc de bănuiți, o bună parte dintre ei fiind din rândul boschetarilor, homosexualilor și al unor vizitatori ai parcului respectiv. De asemenea, faptul că fata aparținea unui cult s-a luat în calcul că aceasta, la începutul lunii aprilie a.1993, participase la un simpozion pe teme religioase, organizat în Aula Facultălții de Drept, prilej cu care cunoscuse mai mulți credincioși și pe un vânzător de băuturi răcoritoare. Ulterior, acesta se întâlnise cu Vali, în Grădina Cișmigiu, dar s-au despărțit după un sfert de oră. Tânărul în cauză a fost verificai și s-a dovedit că nu era autorul crimei.
S-au făcut investigații și în rândul unor membri ai cultului din care făcuse parte victima, rezultatele fiind negative. O altă pistă pe care s-au îndreptat polițiștii a fost obținerea unor date de la violatorii descoperiți pe raza Capitalei, inclusiv do la cei condamnați pentru asemenea fapte. Unul dintre ei, prins în Grădina Cișmigiu, după o tentativă de viol, a fosf considerat mai mult timp ca suspect. S-a dovedit însă că nici el și nici ceilalți nu aveau legătură cu moartea tinerei.
In cei nouă ani de verificări s-au strâns aproape o mie de pagini la dosarul "Vali", rămas cu autori neidentificați. Unii dintre judiciariștii care au lucrat în acest dosar au părăsit baricada, ieșind la pensie, activitățile fiind continuate de o echipă tânără din cadrul Serviciului Omoruri. Dintr-o reconstituire făcută de această echipă rezultă că, în ziua de 7 aprilie '93, Vali și-a vizitat o cunoștință în zona Gării de Est, după care a plecat spre casă cu troleibuzul nr.85, dar nu a coborât la stația Piața Rosetti, ci a hotărât să se mai plimbe până la capăt, pe strada Vasile Pârvan, unde troleibuzul întoarce. De aici, probabil, a coborât și a vrut să aștepte un alt troleibuz sau să se întoarcă pe jos până acasă. Cert este că judiciariștii au concluzionat că, în acel loc, a intervenit autorul crimei și a ademenit-o pe tânără, concluzie care ulterior s-a confirmat.
Circumstanțele cauzei penale din 26 noiembrie 2001:
În același parc al Universității București, la o distanță de aproximativ 10 metri de locul unde s-a comis crima din aprilie fost descoperit cadavrul unei alte fetițe care, de această dată, era acoperit cu frunze. Cercetările s-au făcut de o echipă complexă, condusă de un procuror de de pe lângă Tribunalul București. S-a constatat că modul de operare a autorului era asemănător cu cel din 1993, victima fiind violată și omorâtă prin sugrumare. Criminaliștii au ridicat urme biologice din perimetrul supus examinării și de pe corpul victimei. În mâinile acesteia s-au găsit fire de păr de natură umană care, ulterior, la analizele efectuate în laborator, s-a stabilit că provin de la un bărbat. Celor din echipa de cercetare le-a reținut atenția și faptul că fetița prezenta pe diferite zone ale corpului, leziuni și excoriații, iar chiloții erau rupți. Aceste constatări au condus la concluzia că autorul a supus-o la acte de violență.
Cadavrul cu identitate necunoscută a fost transportat de Medicină Legală „Dr. Mina Minovici” din București.
La necropsie, medicii legiști au stabilit că moartea fetiței a fost cauzată de insuficiență cardio-respiratorie, urmare a unei asfixii mecanice prin comprimarea gâtului. Totodată, s-a constatat că aceasta prezenta leziuni în regiunea anală, unele fiind mai vechi, iar altele recente.
În vederea soluționării cazului, la nivelul Serviciului omoruri al D.G.P.M.B., s-a constituit o echipă de judiciariști, o parte dintre ei efectuaseră activități investigative și în cazul "Vali".
După o documentare amănunțită asupra aspectelor rezultate din cercetarea locului faptei și a raportului medico-legal de necropsie, s-a trecut la verificarea reclamațiilor depuse la poliție cu privire la persoanele dispărute de pe raza Capitalei. S-a aflat că, în ziua de 24 noiembire 2001, la secția 18, Poliție, din cadrul sectorului . Georgeta, care locuiește într-un bloc situat vis-a-vis de parcul Universității București, pe strada Vasile Pârvan, a depus o plângere arătând că unul dintre copiii săi, micuța Andreea Lucreția, în vârstă de 10 ani, dispăruse de la domiciliu. Conform datelor relatate în conținutul plângerii, fetița dispăruse, în ziua de 22 noiembrie, din curtea interioară a blocului, fiind îmbrăcată într-un pulover în carouri orizontale și cu o fustă de culoare închisă.
Ofițerul de poliție care a primit sesizarea a cerut o fotografie a dispărutei, pentru a fi luate măsurile ce se impun în asemenea situații, inclusiv de prezentare a fotografiei la posturile T. V. și în presa scrisă. Cu toate promisiunile făcute, femeia nu a mai revenit la secția de poliție.
Datele din sesizare i-au condus pe polițiști la domiciliul reclamantei, respectiv în Bulevardul Mihail Kogălniceanu, nr 30, apartamentul 45 (blocul este situat la intersecția cu strada Vasile Părvan), șolicitându-se să se deplaseze de Medicină Legală pentru identificarea cadavrului fetiței descoperite în parc. Fără ezitări, femeia și-a recunoscut fiica și hainele cu care aceasta s-a îmbrăcat în ziua dispariției.
Acțiunile de urmărire și speciale de investigație în scopul identificării autorului:
După ce victima a fost identificată echipa de judiciariști, pe baza unui plan bine conceput, a declanșat mai multe activități investigative cu privire la familia Cozac, obținându-se date și informații de certă valoare pentru descoperirea criminalului. Astfel, despre tatăl victimei, Cozac Viorel, în vârstă de 48 ani, s-a stabilit că are o viață ciudată plină de violențe și perversiuni. A crescut la o casă de copii având un comportament deviant. Când a ajuns la vârsta de 14 ani a fost luat acasă de mama lui, dar stătea mai mult prin parcuri. Până la urmă s-a angajat ca îngrijitor din Capitală, ocupându-se de întreținerea terenului de tenis. Fiind un obsedat sexual, își făcuse unele orificii pe geamurile încăperilor, prin răzuirea vopselei, pentru a privi sportivele în timp ce se dezbrăcau sau când făceau duș. În anul 1991, s-a căsătorit cu actuala soție, colegă cu el de serviciu. Fiecare are câte o fată din prima căsătorie, în vârstă de 21 și, respectiv 16 ani, iar cu zece ani în urmă s-a născut Andreea-Lucreția. Fata de 21 de ani este handicapată (provenită din prima căsătorie a bărbatului), fiind nevoită să urmeze o școală ajutătoare. Cu toate că medicii i-au interzis lui Viorel consumul de băuturi alcoolice, acesta aproape zilnic se „droga” cu tărie. Când depășea măsura devenea violent cu cei din familie. Bătrâna sa mamă, soția și cele trei fete au suportat violențele sale fizice și verbale și chiar agresiuni sexuale.
Trecându-se la audierea Georgetei Cozac și a unei cumnate a acesteia, care locuia la aceeași adresă, judiciariștilor le-au fost confirmate o serie de date stabilite prin investigații. Astfel, cele două femei au declarat că Viorel o violase pe fiica cea mare Aurelia, ceea ce a determinat-o să părăsească locuința. Fiindu-i teamă că și fiica mijlocie va avea aceeași soartă, Georgeta a trimis-o pentru mai mult timp la bunici, domiciliați într-o localitate din județul Botoșani.
Încă din luna septembrie 2001, Andreea începuse să dovedească nervozitate, aducându-i deseori jigniri tatălui, dar nu a avut curajul să spună ce se întâmplase cu ea.
Cozac Georgeta a mai declarat că, după depunerea reclamației Poliței, l-a trimis pe Viorel cu poza dispărutei la ofițerul care se ocupa de acest caz, dar a refuzat să se ducă pe motivul că ar fi posibil să fie reținut.
În baza datelor menționate și a celor obținute pe timpul cercetării locului faptei, s-a trecut la audierea lui Cozac Viorel.
Cu toate că firele de păr descoperite în mâna victimei îi aparțineau, sus-numitul a negat că ar fi autorul faptei. Pe parcurs, profesionalismul anchetatorilor și-a spus cuvântul, Cozac Viorel, recunoscând că o violase pe Andreea, cu aproape două luni înainte de producerea evenimentului.
În ziua de 22 noiembrie, a dus-o pe fetiță în parc și a vrut din nou să o siluiască, dar aceasta s-a împotrivit. Atunci a violat-o, în timp ce o strângea de gât.După ce a omorât-o, a reîmbrăcat-o și i-a acoperit trupul cu frunze.
Modul de operare și locul de comitere a faptei fiind identic cu cel din 1993, când a căzut victimă T. Constantina Vali, judiciariștii au extins ancheta, astfel că autorul a recunoscut și această crimă.
În ziua de 7 aprilie '93, Cozac Viorel a acostat-o pe fată în stația Vasile Pârvan și i-a propus să o ducă pe o scurtătură, respectiv prin parcul Universității București, spre stația Piața Operei, de unde putea lua un alt troleibuz, propunere ce a fost acceptată. Când au ajuns în zona terenurilor de sport, Cozac Viorel s-a năpustit asupra fetei, încercând să o violeze. In timp ce ea striga după ajutor, bărbatul a strâns-o de gât ca să tacă, omorând-o.
În raport de cele declarate, s-a trecut la efectuarea reconstituirii, cel în cauză prezentând procurorului și judiciariștilor secvențe din actele criminale săvârșite.
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
Subsemntatul……………………………………………………………………………………
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………
specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………
BIBLIOGRАFIE
Izvoаre normаtive
1. Constituțiа Republicii Moldovа din 29.07.1994. În: Monitorul Oficiаl аl Republicii Moldovа, nr. 1 din 12.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?аction=view&view=doc&lаng=1&id=311496
2. Codul Penаl аl Republicii Moldovа nr.985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficiаl аl Republicii Moldovа, nr.128-129/1012 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?аction=view&view=doc&id=331268
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326970
4. Legea Republicii Moldova nr.59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de investigații. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.113-118 din 08.06.2012.
http://lex.justice.md/md/343452/
Monogrаfii, аrticole de speciаlitаte
5. Aionițoaie C. ș.a. Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a revăzută și completată. Craiova: Carpați, 1992. 378 p.
6. Argeșeaunu I. Criminalistica și criminologia în acțiune. București: Lumina Lex, 2001. 198 p.
7. Becker V., Skimmer J.L., Abel G.C. Forensic psyhiatry. Sequlae of sexual Assault: The survivior"s perspective. New York: Churchil Livingstone Edinburh, 1999. 451 p.
8. Bercheșan V. Metodologia investigării infracțiunilor. Curs de criminalistică. București: Paralela 45, 2000. 364 p.
9.Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.
10. Bogdan T., Sîntea I. Victime și infractori. Cazuri comentate de crime, violuri și tîlhării. București: Niculescu SRL, 1996. 185 p.
11. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. Chișinău: Știința, 1996. 358 p.
12. Catună N.V. Metodica cercetării infracțiunii de viol. București: C.H.Beck, 2007. 362 p.
13. Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Goma, 1996. 467 p.
14. Cîrjan L. Criminalistică. Tratat. București: Publishing House, 2005. 828 p.
15. Diaconescu M. Structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de viol ca urmare a modificării prevederilor art.197 din Codul penal prin Legea nr.197/200. În: Revista Română de Drept, nr.10/2001, p.20-27.
16. Dolea I. Drept procesual penal. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 960 p.
17. Dongoroz V. și alții. Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. București: Editura Academiei Române, 1975. 1035 p.
18. Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 630 p.
19. Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Museum, 1995. 144 p.
20. Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda- Art, 2009. 160 p.
21. Gorgăneanu I. Considerații privind actele premergătoare efectuate de organele de urmărire penală. În: Revista Română de Drept, nr.21, 1974, p.23-28.
22. , Văduvă N. Recoltarea și conservarea probelor ADN. În: Revista Română de Criminalistică, nr.6/2001, p.32-37.
23. Guștiuc A. Istoria Universală a Statului și Dreptului. Chișinău: USM, 2001. 259 p.
24. Herlea A. Studii de istorie a dreptului. Cluj- Napoca: Dacia, 1983. 356 p.
25. Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 22.11.2004, nr.39 cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.7, 2005, p.12-16.
26. Criminologie. Chișinău: Elena V.I, 2002. 152 p.
27. Macari I. Drept penal al Republicii . Partea generală. Chișinău: Șansa, 1999. 292 p.
28. Mărgineanu N. Psihologia persoanei, ed a II-a. Cluj: Editura Universității "Regele Ferdinand I", 1999. 267 p.
29. Mateuț Gh. Procedură penală. Partea generală. : Chemarea, 1994. 378 p.
30. Mitrofan N. și alții. Psihologia judiciară. Iași: Șansa, 1992. 278 p.
31. Moraru I. Medicina legală. București: Editura Medicală, 1967. 367 p.
32. Paladii A. Violul, aspecte de drept penal comparat. În: Revista de științe penale. Ediție specială, 2008-2009, p.196-212.
33. Pâșescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei. București: Național, 2000. 328 p.
34. Popa M. Considerații privind infracțiunile care vizează viața sexuală. În: Legea și viața, nr.6, 2007, p.46-51.
35. Radulescu S. Sociologia și istoria comportamentului sexual deviant. București: Nomira, 1997. 180 p.
36. Stancu E. Criminalistică. București: Actami, 1995. 376 p.
37. Stancu E. Criminalistică. Vol II. București: Actami, 1995. 399 p.
38. Stati V. Răspunderea penală pentru infracțiunea de tortură și infracțiunea de investigare a acțiunilor de tortură, partea a II-a. În: Revista Națională de Drept, nr.3, 2008, p.20-27.
39. , Cristescu I. Elemente de anchetă penală. Timișoara: Helicon, 1993. 170 p.
40. Vigarello G. Istoria violului. Secolele XVI-XX. Timișoara: Armacord, 1998. 245 p.
41. Zăhărescu Gh. Precizări cu privire la organizarea și planificarea urmăririi penale-planul de urmărire penală. În: Revista "P.C.C", nr.2, 1981, p.86-91.
42. Zamfirescu N., Popescu M. Triplul plan, perspectivă psiho-criminalistică a fotografiei judiciare. În: Revista Română de Criminalistică, nr.2/2000, p.9-11.
Site internet
43. Articole. [online] http://www.crime.md/category/viol-2/ (citat la 12.02 2015).
44. Perspectiva criminalistică asupra infracțiunii de viol. [online] http://www.academia.edu/2422171/Perspectiva_criminalistica_asupra_infractiunii_de_viol (citat la 17.01.2015).
45. Referat. Diferența dintre infracțiunea de viol și hărțuirea sexuală. [online] http://www.academia.edu/2422171/Perspectiva_criminalistica_asupra_infractiunii_de_viol (citat la 11.01.2015).
46. Referat. Violul. [online] http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/violul-277360.html (citat la 27.01.2015).
Anexa 1
Analiza dos. penale privind săvârșirea de violuri în serie soldate cu moartea victimilor de către inculpatul COZAC Viorel
Circumstanțele cauzei penale din 9 aprilie 1993:
În jurul prânzului, în timp ce se făcea curățenie în parcul din curtea Universității București (cunoscut sub denumirea de "Parcul Facultății de Drept"), între copaci, a fost descoperit cadavrul unei tinere care era complet dezbrăcat și acoperit cu deșeuri de hârtie și textile. În apropiere se aflau hainele și încălțămintea, aruncate în dezordine.
Concluzia, desprinsă în urma cercetărilor, a fost aceea că tânăra fusese violată și omorâtă prin sugrumare. Posibil ca autorul să fi comis omorul în momentul când victima a început să strige după ajutor.
Urmele ridicate din câmpul infracțional și îmbrăcămintea tinerei au fost examinate în laboratoarele de criminalistică, rezultatele confirmând concluzia menționată. În baza unor măsuri stabilite la nivelul Direcției Generale a Poliției Municipiului București (G.P.M.B.), s-au declanșat mai multe activități investigative și de mediatizare a evenimentului, inclusiv cu privire la identificarea victimei. După aproape o săptămână, polițiștii au reușit să afle că aceasta se numea T. Constantina Vali, în vârstă de 16 ani, elevă în clasa a IX-a, fiica unei salariate a Hotelului București, cu domiciliul într-un imobil din Piața Rosetti. Părinții săi erau divorțați de mai mult timp, tatăl se stabilise în provincie și pe Vali o dăduse uitării. Atât mama cât și fiica au fost atrase de un bărbat la un cult religios. Pe parcurs, fata a fost angajată ca lucrătoare la tipografia acestui cult, cu sediul pe strada Labirint, sectorul 3 al Capitalei.
În ziua crimei, mama victimei participase la o nuntă a unei familii de penticostali, din județul , fiind însoțită de un bărbat cu care trăia în concubinaj. În urma datelor rezultate din primele investigații și ale cercetării locului faptei, polițiștii au alcătuit un cerc de bănuiți, o bună parte dintre ei fiind din rândul boschetarilor, homosexualilor și al unor vizitatori ai parcului respectiv. De asemenea, faptul că fata aparținea unui cult s-a luat în calcul că aceasta, la începutul lunii aprilie a.1993, participase la un simpozion pe teme religioase, organizat în Aula Facultălții de Drept, prilej cu care cunoscuse mai mulți credincioși și pe un vânzător de băuturi răcoritoare. Ulterior, acesta se întâlnise cu Vali, în Grădina Cișmigiu, dar s-au despărțit după un sfert de oră. Tânărul în cauză a fost verificai și s-a dovedit că nu era autorul crimei.
S-au făcut investigații și în rândul unor membri ai cultului din care făcuse parte victima, rezultatele fiind negative. O altă pistă pe care s-au îndreptat polițiștii a fost obținerea unor date de la violatorii descoperiți pe raza Capitalei, inclusiv do la cei condamnați pentru asemenea fapte. Unul dintre ei, prins în Grădina Cișmigiu, după o tentativă de viol, a fosf considerat mai mult timp ca suspect. S-a dovedit însă că nici el și nici ceilalți nu aveau legătură cu moartea tinerei.
In cei nouă ani de verificări s-au strâns aproape o mie de pagini la dosarul "Vali", rămas cu autori neidentificați. Unii dintre judiciariștii care au lucrat în acest dosar au părăsit baricada, ieșind la pensie, activitățile fiind continuate de o echipă tânără din cadrul Serviciului Omoruri. Dintr-o reconstituire făcută de această echipă rezultă că, în ziua de 7 aprilie '93, Vali și-a vizitat o cunoștință în zona Gării de Est, după care a plecat spre casă cu troleibuzul nr.85, dar nu a coborât la stația Piața Rosetti, ci a hotărât să se mai plimbe până la capăt, pe strada Vasile Pârvan, unde troleibuzul întoarce. De aici, probabil, a coborât și a vrut să aștepte un alt troleibuz sau să se întoarcă pe jos până acasă. Cert este că judiciariștii au concluzionat că, în acel loc, a intervenit autorul crimei și a ademenit-o pe tânără, concluzie care ulterior s-a confirmat.
Circumstanțele cauzei penale din 26 noiembrie 2001:
În același parc al Universității București, la o distanță de aproximativ 10 metri de locul unde s-a comis crima din aprilie fost descoperit cadavrul unei alte fetițe care, de această dată, era acoperit cu frunze. Cercetările s-au făcut de o echipă complexă, condusă de un procuror de de pe lângă Tribunalul București. S-a constatat că modul de operare a autorului era asemănător cu cel din 1993, victima fiind violată și omorâtă prin sugrumare. Criminaliștii au ridicat urme biologice din perimetrul supus examinării și de pe corpul victimei. În mâinile acesteia s-au găsit fire de păr de natură umană care, ulterior, la analizele efectuate în laborator, s-a stabilit că provin de la un bărbat. Celor din echipa de cercetare le-a reținut atenția și faptul că fetița prezenta pe diferite zone ale corpului, leziuni și excoriații, iar chiloții erau rupți. Aceste constatări au condus la concluzia că autorul a supus-o la acte de violență.
Cadavrul cu identitate necunoscută a fost transportat de Medicină Legală „Dr. Mina Minovici” din București.
La necropsie, medicii legiști au stabilit că moartea fetiței a fost cauzată de insuficiență cardio-respiratorie, urmare a unei asfixii mecanice prin comprimarea gâtului. Totodată, s-a constatat că aceasta prezenta leziuni în regiunea anală, unele fiind mai vechi, iar altele recente.
În vederea soluționării cazului, la nivelul Serviciului omoruri al D.G.P.M.B., s-a constituit o echipă de judiciariști, o parte dintre ei efectuaseră activități investigative și în cazul "Vali".
După o documentare amănunțită asupra aspectelor rezultate din cercetarea locului faptei și a raportului medico-legal de necropsie, s-a trecut la verificarea reclamațiilor depuse la poliție cu privire la persoanele dispărute de pe raza Capitalei. S-a aflat că, în ziua de 24 noiembire 2001, la secția 18, Poliție, din cadrul sectorului . Georgeta, care locuiește într-un bloc situat vis-a-vis de parcul Universității București, pe strada Vasile Pârvan, a depus o plângere arătând că unul dintre copiii săi, micuța Andreea Lucreția, în vârstă de 10 ani, dispăruse de la domiciliu. Conform datelor relatate în conținutul plângerii, fetița dispăruse, în ziua de 22 noiembrie, din curtea interioară a blocului, fiind îmbrăcată într-un pulover în carouri orizontale și cu o fustă de culoare închisă.
Ofițerul de poliție care a primit sesizarea a cerut o fotografie a dispărutei, pentru a fi luate măsurile ce se impun în asemenea situații, inclusiv de prezentare a fotografiei la posturile T. V. și în presa scrisă. Cu toate promisiunile făcute, femeia nu a mai revenit la secția de poliție.
Datele din sesizare i-au condus pe polițiști la domiciliul reclamantei, respectiv în Bulevardul Mihail Kogălniceanu, nr 30, apartamentul 45 (blocul este situat la intersecția cu strada Vasile Părvan), șolicitându-se să se deplaseze de Medicină Legală pentru identificarea cadavrului fetiței descoperite în parc. Fără ezitări, femeia și-a recunoscut fiica și hainele cu care aceasta s-a îmbrăcat în ziua dispariției.
Acțiunile de urmărire și speciale de investigație în scopul identificării autorului:
După ce victima a fost identificată echipa de judiciariști, pe baza unui plan bine conceput, a declanșat mai multe activități investigative cu privire la familia Cozac, obținându-se date și informații de certă valoare pentru descoperirea criminalului. Astfel, despre tatăl victimei, Cozac Viorel, în vârstă de 48 ani, s-a stabilit că are o viață ciudată plină de violențe și perversiuni. A crescut la o casă de copii având un comportament deviant. Când a ajuns la vârsta de 14 ani a fost luat acasă de mama lui, dar stătea mai mult prin parcuri. Până la urmă s-a angajat ca îngrijitor din Capitală, ocupându-se de întreținerea terenului de tenis. Fiind un obsedat sexual, își făcuse unele orificii pe geamurile încăperilor, prin răzuirea vopselei, pentru a privi sportivele în timp ce se dezbrăcau sau când făceau duș. În anul 1991, s-a căsătorit cu actuala soție, colegă cu el de serviciu. Fiecare are câte o fată din prima căsătorie, în vârstă de 21 și, respectiv 16 ani, iar cu zece ani în urmă s-a născut Andreea-Lucreția. Fata de 21 de ani este handicapată (provenită din prima căsătorie a bărbatului), fiind nevoită să urmeze o școală ajutătoare. Cu toate că medicii i-au interzis lui Viorel consumul de băuturi alcoolice, acesta aproape zilnic se „droga” cu tărie. Când depășea măsura devenea violent cu cei din familie. Bătrâna sa mamă, soția și cele trei fete au suportat violențele sale fizice și verbale și chiar agresiuni sexuale.
Trecându-se la audierea Georgetei Cozac și a unei cumnate a acesteia, care locuia la aceeași adresă, judiciariștilor le-au fost confirmate o serie de date stabilite prin investigații. Astfel, cele două femei au declarat că Viorel o violase pe fiica cea mare Aurelia, ceea ce a determinat-o să părăsească locuința. Fiindu-i teamă că și fiica mijlocie va avea aceeași soartă, Georgeta a trimis-o pentru mai mult timp la bunici, domiciliați într-o localitate din județul Botoșani.
Încă din luna septembrie 2001, Andreea începuse să dovedească nervozitate, aducându-i deseori jigniri tatălui, dar nu a avut curajul să spună ce se întâmplase cu ea.
Cozac Georgeta a mai declarat că, după depunerea reclamației Poliței, l-a trimis pe Viorel cu poza dispărutei la ofițerul care se ocupa de acest caz, dar a refuzat să se ducă pe motivul că ar fi posibil să fie reținut.
În baza datelor menționate și a celor obținute pe timpul cercetării locului faptei, s-a trecut la audierea lui Cozac Viorel.
Cu toate că firele de păr descoperite în mâna victimei îi aparțineau, sus-numitul a negat că ar fi autorul faptei. Pe parcurs, profesionalismul anchetatorilor și-a spus cuvântul, Cozac Viorel, recunoscând că o violase pe Andreea, cu aproape două luni înainte de producerea evenimentului.
În ziua de 22 noiembrie, a dus-o pe fetiță în parc și a vrut din nou să o siluiască, dar aceasta s-a împotrivit. Atunci a violat-o, în timp ce o strângea de gât.După ce a omorât-o, a reîmbrăcat-o și i-a acoperit trupul cu frunze.
Modul de operare și locul de comitere a faptei fiind identic cu cel din 1993, când a căzut victimă T. Constantina Vali, judiciariștii au extins ancheta, astfel că autorul a recunoscut și această crimă.
În ziua de 7 aprilie '93, Cozac Viorel a acostat-o pe fată în stația Vasile Pârvan și i-a propus să o ducă pe o scurtătură, respectiv prin parcul Universității București, spre stația Piața Operei, de unde putea lua un alt troleibuz, propunere ce a fost acceptată. Când au ajuns în zona terenurilor de sport, Cozac Viorel s-a năpustit asupra fetei, încercând să o violeze. In timp ce ea striga după ajutor, bărbatul a strâns-o de gât ca să tacă, omorând-o.
În raport de cele declarate, s-a trecut la efectuarea reconstituirii, cel în cauză prezentând procurorului și judiciariștilor secvențe din actele criminale săvârșite.
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
Subsemntatul……………………………………………………………………………………
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………
specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodica Cercetarii Infractiunii DE Viol (ID: 128524)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.