Metodica Cercetarii Furturilor Savarsite Prin Patrundere
PROIECT DE LICENȚĂ
METODICA CERCETĂRII FURTURILOR
SĂVÂRȘITE PRIN PĂTRUNDERE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. Aspecte generale PRIVIND metodicA cercetării infracțiunilor de furt
Caracteristica criminalistică a furturilor săvîrșite prin pătrundere
Planificarea cercetării furturilor săvîrșite prin pătrundere și rolul versiunilor în activitatea de cercetare a infracțiunilor
Interacțiunea ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigație și tehnico-criminalistice
2. Particularitățile efectuării acțiunilor de urmărire penală de cercetare a furturilor săvîrșite prin pătrundere
2.1. Particularități ale efectuării cercetării la fața locului
2.2. Ascultarea victimei în cadrul cercetării infracțiunilor de furt
2.3. Rolul percheziției și prezentării spre recunoaștere în investigarea
furtului săvirșit prin pătrundere
3. AcțiuniLE de urmărire panală desfășurate A CERCETĂRILOR
3.1. Ascultarea bănuitului și a învinuitului
3.2. Particularități de efectuare a reconstituirii faptei
3.3. Ascultarea martorilor și a altor persoane în cadrul investigațiilor
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1. Analiza circumstanțelor dos.penal privind furtul din locuința cet. P.D
Anexa 2. Prezentare de planșă gotografică cu imagini de la cercetarea locului faptei în cauza privind furtul reclamat din locuința familiei Cîrlănaru Ion
Anexa 3. Imagini ce scot în evidență uneltele infracționale de spargere a locuințelor
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei investigate constă în faptul că o tendință semnificativă în dinamica criminalității din Republica Moldova, prezintă caracterul ei de profit: în totalul de infracțiuni contra patrimoniului înregistrate în a.2014 de către organele ocrotirii normelor de drept, cca 70 % reprezintă infracțiunile de furt. Printre acestea un loc deosebit îl ocupă furturile din locuințe – varietate de infracțiuni contra valorilor și bunurilor cetățenilor mult mai periculoase și mai răspândite. Ponderea acestora în totalul celor înregistrate constituie cca 15%, adică aproape fiecare al șaptelea furt din averea personală a cetățenilor este săvârșit din apartament, locuință sau casă aflată pe pământ. Descoperirea și cercetarea acestei categorii de furturi este însoțită de mari dificultăți, dat fiind faptul că se comit în condiții neevidente, de multe ori de către grupări de infractori bine organizați, înarmați, dotați tehnic cu mijloace performante de legătură și transport (a se vedea anexa 3).
În acest context pătrunderea infractorilor în apartamente este o lovitură pentru orice familie – și financiară și psihologică totodată. Ca rezultat, oamenii își pierd siguranța în inviolabilitatea costituțională a lăcașului său și integritatea averii, î-și tulbură liniștea, le scade capacitatea de muncă, apar alte consecințe destabilizatoare a psihicii personalității omului [23, p.20; 25, p.5].
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul acestei lucrări constă în analiza doctrinei criminalistice privind cercetarea furturilor, elaborarea pe această bază a unor concluzii și recomandări practice orientate spre perfecționarea activităților practice în acest sens, precum și în a determina care sunt particularitățile metodice de cercetare a infracțiunilor contra patrimoniului. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a determina caracteristica criminalistică a furturilor săvîrșite prin pătrundere; – a evidenția planificarea cercetării furturilor și rolul versiunilor în activitatea de cercetare a lor; – interacțiunea ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigație și tehnico-criminalistice; – a scoate în evidență particularități ale efectuării cercetării la fața locului, ascultării victimei, percheziției și prezentării spre recunoaștere, ascultării bănuitului și a învinuitului,dar și a reconstituirii faptei.
Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării temei au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice. Cercetarile întreprinse se bazează pe studierea atît a doctrinei autohtone cît și a doctrinei din Rusia și România. Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1] ale Codului penal [3] și Codului de procedură penală în vigoare [2], Legea Republicii Moldova “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale” nr.1086-XIV din 23.06.2000 [4], Legea Republicii Moldova privind statutul ofițerului de urmărire penală Nr.333, adoptată la 10.11.2006 [5], Hotărîrea nr.23 a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 23 iunie 2004 [6] ș.a.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a proiectului. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a literaturii de specialitate și parțial a practicii privind cercetarea furturilor din proprietatea privată, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare pot optimiza aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate în cadrul investigării acestui gen de infracțiuni. Conținutul lucrării și modul de expunere, permit utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea profesională de lucru cu astfel de infracțiuni în procesul combaterii criminalității. În cadrul lucrării se vor găsi noțiuni teoretice, tehnici și metode necesare specializării în problemele cercetării furturilor. De asemenea, pe paginile proiectului de licență se vor expune cele mai moderne metode de cercetare a locului faptei și de efectuare a altor acțiuni de urmărire penală.
Sumarul compartimentelor proiectului
În compartimentul 1 întitulat: „Aspecte generale privind metodica cercetării infracțiunilor de furt” conține caracteristica criminalistică a infracțiunilor de furt, date preliminare privind planificarea cercetărilor și rolul versiunilor criminalistice în cercetarea furturilor, interacțiunea organelor de urmărire penală cu serviciile speciale de investigație și unitățile criminalistice și de expertiză judiciară ale Ministerului Afacerilor Interne.
În compartimentul 2 întitulat: „Particularitățile efectuării acțiunilor de urmărire penală de cercetare a furturilor săvîrșite prin pătrundere” – se caracterizează cele mai eficiente metode de cercetare, fixare, ridicare, ambalare, transportare și interpretare a urmelor găsite în cadrul cercetării la fața locului. Tot aici se expune tactica efectuării audierii victimei și a percheziției în aceste cauze, prezentării spre recunoaștere a făptuitorului și a altor obiecte și persoane implicate în infracțiune.
În compartimentul 3 întitulat: „Acțiunile de urmărire panală desfășurate a cercetărilor”– sunt icnluse date privind ascultarea bănuitului și învinuitului, a martorilor comiterii furtului, precum și tactica efectuării reconstituirii faptei. O atenție deosebită se atrage formulării corecte a întrebărilor ce se înaintează bănuitului, învinuitului, precum și stabilirii contactului psihologic cu aceștea, a obținerii informației de la aceștea în situațiile conflictuale, când ei nu doresc să spună adevărul.
1. Aspecte generale PRIVIND metodicA cercetării infracțiunilor de furt
1.1. Caracteristica criminalistică a furturilor săvîrșite prin pătrundere
Răspunderea pentru săvârșirea infracțiunilor de furt este prevăzută de art. 186 CP al Republicii Moldova. În alin.1 al acestui articol este formulată noțiunea furtului și anume: „sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane”. Sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane constă în extragerea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau deținerea căreia se află acest bun și trecerea lui în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Specificul furtului, care-l deosebește de celelalte forme ale sustragerii constă, înainte de toate în modul ascuns de săvârșire a acestei infracțiuni. Această particularitate face totodată ca furtul, în accepțiunea în care e cunoscut din prevederile legii penale a Republicii Moldova, să se deosebească de furtul în accepțiunea în care apare în cadrul unor legislații penale străine. Conform prevederilor acestora, furtul cuprinde atât sustragerea pe ascuns cît și sustragerea săvârșită deschis, fără a fi aplicată violență ( a se vedea, spre exemplu, art. 624 CP al Italiei, § 242 CP al Germaniei, § 291 CP al Ungariei, art. 194 CP al Bulgariei, art. 109 CP al Mongoliei, art, 208 CP al României etc.) [28, p.196].
Furtul poate fi săvârșit pe față (manifert) sau în ascuns (clandestin).
Există două concepte diferite cu privire la natura laturii obiective a furtului. Nu se acceptă conceptul utilizat în legislația statelor menționate, deoarece în alin. 1 al art. 186 CP al RM este indicat expres modul de săvârșire pe ascuns a furtului.
Stabilirea modului de săvârșire a furtului este obligatorie la calificarea acestei categorii de infracțiuni.
Potrivit p. 3 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 16 iulie 2004, sustragerea averii se consideră efectuată pe ascuns și se califică drept furt dacă:
a fost săvârșită în absența proprietarului, a posesorului sau a oricăror altor persoane;
a fost comisă în prezența altor persoane, dar pe neobservate pentru acestea;
a fost observată de victimă sau de o persoană străină, dar infractorul, bazându-se pe situația creată, consideră că acționează pe ascuns;
a fost săvârșită în prezența unei persoane pe care infractorul o consideră inaptă a înțelege caracterul și esența celor ce se întâmplă din cauza vârstei fragede, a unei stări psihice sau altei stări bolnăvicioase, dacă dormea sau se afla în stare de ebrietate;
a fost săvârșită în prezența persoanelor implicate în actul de însușire a averii;
a fost săvârșită în prezența persoanelor în privința cărora e convins că, din motive personale, nu vor împiedica săvârșirea infracțiunii.
Potrivit acestei Hotărâri a Plenului Curții Supreme de Justiție, furtul trebuie de delimitat de delapidarea averii. Dacă sustragerea a fost săvârșită de persoanele care, conform funcțiilor lor de răspundere, raporturilor contractuale sau însărcinării speciale a proprietarului, înfăptuiau împuterniciri de dispunere, administrare, transportare sau păstrare (depozitar, expeditor, casier, etc), cele comise trebuie calificate drept delapidare a averii străine (art. 191 CP al RM).
Dacă însă sustragerea a fost săvîrșită de persoane cărora nu li s-au încredințat bunurile, dar au avut acces în legătură cu munca îndeplinită (combineri, hamali, paznici etc.), acțiunile lor trebuie să fie calificate drept sustragere prin furt.
Potrivit acestei Hotărâri a Plenului Curții Supreme de Justiție, furtul se consideră consumat dacă averea a fost sustrasă și infractorul are posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorința sa. Dacă făptuitorul a fost reținut cu averea sustrasă pe teritoriul asigurat cu pază al uzinei, farbricii etc, sau în camera de control ale organizației respective, acesta este un caz de tentativă de furt.
Furtul trebuie de delimitat de samovolnicie. Sustragerea bunurilor în mod arbitrar, adică a unor bunuri care la presupunerea făptuitorului îi aparțin, trebuie calificată drept samovolnicie (art. 352 CP al RM) [6].
Latura subiectivă a furtului se caracterizează prin intenție directă și scop de profit (acaparator, hrăpăreț, de a obține avantaje materiale).
Este necesar ca scopul cerut de lege să existe în momentul săvîrșirii faptei. Dacă acest scop lipsește, fapta nu constituie infracțiune de furt. Într-un asemenea caz, fapta fie că nu constituie infracțiune (bunul a fost luat în glumă), fie că realizează componența unei distrugeri (art. 197 CP al RM, bunul a fost luat pentru a fi distrus), fie că constituie după caz, o răpire a mijlocului de transport (art. 273 CP al Rințat bunurile, dar au avut acces în legătură cu munca îndeplinită (combineri, hamali, paznici etc.), acțiunile lor trebuie să fie calificate drept sustragere prin furt.
Potrivit acestei Hotărâri a Plenului Curții Supreme de Justiție, furtul se consideră consumat dacă averea a fost sustrasă și infractorul are posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorința sa. Dacă făptuitorul a fost reținut cu averea sustrasă pe teritoriul asigurat cu pază al uzinei, farbricii etc, sau în camera de control ale organizației respective, acesta este un caz de tentativă de furt.
Furtul trebuie de delimitat de samovolnicie. Sustragerea bunurilor în mod arbitrar, adică a unor bunuri care la presupunerea făptuitorului îi aparțin, trebuie calificată drept samovolnicie (art. 352 CP al RM) [6].
Latura subiectivă a furtului se caracterizează prin intenție directă și scop de profit (acaparator, hrăpăreț, de a obține avantaje materiale).
Este necesar ca scopul cerut de lege să existe în momentul săvîrșirii faptei. Dacă acest scop lipsește, fapta nu constituie infracțiune de furt. Într-un asemenea caz, fapta fie că nu constituie infracțiune (bunul a fost luat în glumă), fie că realizează componența unei distrugeri (art. 197 CP al RM, bunul a fost luat pentru a fi distrus), fie că constituie după caz, o răpire a mijlocului de transport (art. 273 CP al RM) sau o răpire a mijlocului de transport cu tracțiune animală (art. 274 CP al RM), fie abuz de putere sau abuz de serviciu (art. 327 CP al RM și art, 335 CP al RM; bunul a fost împrumutat temporar).
Furtul săvîrșit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuință termenii sunt explicați în baza acestei Hotărâri a Plenului Curții Supreme de Justiție din 2004.
Prin noțiunea de pătrundere se înțelege intrarea ilegală, pe ascuns s-au deschis, într-o încăpere, în alt loc pentru depozitare sau locuință cu scopul săvârșirii furtului, jafului sau tâlhăriei. Pătrunderea poate fi comisă atât cu învingerea piedicilor și a rezistenței, cît și fără acestea. Ea poate fi realizată de asemenea cu ajutorul dispozitivelor, cînd infractorul extrage obiectele fără a intra în încăperea respectivă.
Prin termenul încăpere se înțeleg construcțiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele și alte construcții gospodărești, menite pentru păstrarea permanentă sau temporară a bunurilor materiale, utilate cu un gard sau mijloace tehnice sau asigurate cu altă pază, magazinele mobile, limuzinele, refrigeratoarele, containerele, seifurile și alte depozite asemănătoare.
Totodată, sectoarele de teritorii care nu sunt folosite pentru păstrare, ci de exemplu, pentru cultivarea unei oarecare producții, nu se încadrează în noțiunea de alt loc de depozitare.
Termenul de locuință denumește o încăpere sau un grup de încăperi destinate traiului permanent sau temporar al persoanelor, în care se află o parte sau întreaga avere de care dispun ele. Tot la acest termen se referă părțile componente ale locuinței în care oamenii pot să nu locuiască nemijlocit. În afară de aceasta, trebuie considerate drept locuință nu numai încăperile de locuit (odăile, antreurile, bucătăriile), dar și cele alăturate nemijlocit lor, alcătuind o parte indivizibilă, cum ar fi: balcoanele, lodgiile, în casele individuale -verandele, mansardele, beciurile etc.
Potrivit p.29 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție, pentru încadrarea sustragerii averii proprietarului, cu mențiunea pătrunderii în încăpere, în alt loc de depozitare sau locuință, intenția de a sustrage trebuie să apară la infractor pînă la pătrunderea în această încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuință.
Furtul săvîrșit cu cauzarea de daune în proporții considerabile. Caracterul considerabil s-au esențial al daunei cauzate se stabilește în considerare cu valoarea, cantitatea și însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială și venitul acesteia, existența persoanelor întreținute, alte circumstanțe care influențează esențial asupra stării materiale a victimei, iar în cazul prejudicierii drepturilor și intereselor ocrotite de lege gradul lezării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Furtul săvârșit în timpul unei calamități. Prin calamitate se înțeleg nenorocirile mari, dezastrele care lovesc o colectivitate. Prin noțiunea de furt săvârșit în timpul unei calamități se înțelege situația în care se produce furtul, ca urmare a unui eveniment, a unei stări de fapt, păgubitoare sau periculoase pentru colectivitate. De exemplu, starea de fapt produsă în timpul unui cutremur, a unei inundații, pe timp de incendiu, în momentul unei catastrofe de cale ferată, în timpul unei epidemii etc. Este necesar ca fapta să fie săvîrșită în perioada de timp cuprinsă între momentul când se produce evenimentul care dă naștere stării de calamitate și momentul când această stare încetează. Aceste date vorbesc doar de latura juridico-penală a cestei categorii de infracțiuni. Imaginea deplină a oricărei fapte penale este alcătuită din ansamblul de date ce o caracterizează sub aspect juridico-penal, criminologic, psihologic, criminalistic.
Caracteristica juridico-penală urmărește scopul de a asigura încadrarea juridică corectă a activităților ilicite, de a stabili împrejurările ce pot înlesni individualizarea pedepsei. Savanții criminologi studiază cauzele, starea, structura și dinamica criminalități. Psihologii analizează activitatea infracțională în funcție de starea psihică a făptuitorilor și manifestarea acesteia în cursul pregătirii, comiterii și tăinuirii faptei.
Caracteristica criminalistică a infracțiunii este, la fel, un sistem de cunoștințe ce reflectă particularitățile tipice ale anumitor categorii și grupuri de infracțiuni, analiza cărora permite a judeca despre căile optimale de descoperire și cercetare a acestora, stabilirea tacticii efectuării anumitor acțiuni de urmărire penală, inclusiv a cercetării la fața locului.
În definițiile unui rând de savanți se evidențiază alte aspecte care completează cele menționate. Astfel, V.Obrazțov, notează că caracteristica criminalistică este un model informațional tipic ce reprezintă cele mai comune și repetabile trăsături ale unei clase de infracțiuni [30, p.38], A.Kolesnicenko – că aceasta este un sistem de date cu semnificație criminalistică ale infracțiunii ce se oglindesc în realitatea obiectivă și în conștiința oamenilor sub formă de urme materiale și ideale [31, p.42], M. Gheorghiță – că ea prezintă o categorie științifică ce rezidă în descrierea amănunțită și aprecierea urmelor (indiciilor) descoperite, a însușirilor și intermedierilor infracțiunii concrete la o anumită etapă a cercetării [14, p.75]. În general, literatura de specialitate înregistrează unitate de păreri, precum că caracteristica criminalistică constituie o noțiune abstractă, un rezultat al analizei științifice a practicii judiciare privind un anumit gen de infracțiuni, generalizarea trăsăturilor și particularităților tipice ale lor.
În așa calitate ea este folosită la elaborarea unor metodici particulare privind descoperirea și cercetarea anumitor categorii de infracțiuni. Deci, noțiunea de caracteristică criminalistică se referă doar la o categorie (tip, gen, grupă) de infracțiuni și nu la unele manifestări infracționale izolate, în ea comprimându-se date despre caracteristicile lor tipice.
Desigur, în plan practic, se poate vorbi și despre caracteristica unor infracțiuni aparte [14, p.74], însă în astfel de situații se vor menționa împrejurările reale ale infracțiunii concrete care pot fi atipice și deci, inutile pentru aplicarea lor în cercetarea altor infracțiuni de acest fel.
Cele mai relevante elemente ale caracteristicii criminalistice a infracțiunii sunt:
Trăsăturile distinctive ale informației inițiale privind evenimentul delicvent, sursele și condițiile de obținere a acestora;
Date privind obiectul atentatului ce permit a judeca despre interesele făptuitorului;
Informații vizând modul de pregătire, comitere și tăinuire a infracțiunii, precum și consecințele tipice ale acțiunilor criminale.
Însemnătatea prognostică a cunoștințelor privind modul de operare al infractorului rezidă în aplicarea acestor date la elaborarea versiunilor de urmărire penală, determinarea zonelor prezumtive unde pot fi găsite urmele autorului, utilizarea evidențelor criminalistice după modul de comitere a infracțiunilor etc.
Informații privind particularitățile tipice ale persoanei făptuitorului și a victimei.
Investigațiile criminologice (inclusiv victimologice) [15, p.4] și criminalistice demonstrează că între victimă și infractor există legături specifice, stabilirea cărora facilitează elaborarea programului de cercetare. Date generalizate despre cele mai obișnuite motive ale infracțiunii indică la fel autorul prezumtiv al infracțiunii. Lista elementelor caracteristicii criminalistice susmenționate nu este limitativă. Pe măsura dezvoltării criminalisticii ea se precizează și se completează pentru fiecare categorie de infracțiuni.
Este important a reține, că legăturile corelative și interdependențele componentelor caracteristicii criminalistice au valoare doar pentru o anumită regiune teritorială și o anumită perioadă de timp, (1-2 ani) de unde și necesitatea concretizării lor după loc și actualizarea permanentă a acestor date.
În cazul nostru, furtul averii proprietarului este una din activitățile infracționale interzisă prin sancțiuni. Ea reflectă nu numai raportul dintre om și lucruri, dar exprimă și atitudinea lui față de alți oameni. Cu alte cuvinte, prin sustragerea tainică a bunurilor se manifestă atitudinea vădit negativă a făptuitorului față de proprietar. Acest raport este exprimat prin gradul de periculozitate a infracțiunii care, evident, crește când se fură din locuințele oamenilor, întrucât se încalcă grosolan dreptul la proprietate, principiul constituțional al inviolabilității domiciliului.
Pornind de la tălmăcirea textuală a termenului “locuință”, ca locul, casa, construcția în care locuește sau poate locui cineva [12, p.580] și din explicațiile Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție din 2004 [6] că, “locuința” este o încăpere sau un grup de încăperi destinate traiului permanent sau temporar ale persoanelor în care se află o parte sau întreaga avere de care dispun ele. La acestea se referă părțile componente ale locuinței (încăperi unice), în care oamenii pot să nu se afle temporar sau să nu locuiască nemijlocit. În afară de aceasta se consideră drept locuință nu numai încăperile de locuit (odăile, antreurile, bucătăriile) dar și acele alăturate nemijlocit lor, alcătuind o parte indivizibilă, cum ar fi: balcoanele, lodjiile, iar în casele individuale – verandele, mansardele, beciurile, cămările etc. Deaceea putem concluziona că noțiunea locuință este mai cuprinzătoare decât apartament, care îmbrățișează în sine localurile caselor de stat, comunale, cooperative, case pe pământ, vile, lagăre, căminuri, sanatorii etc.
Deci, prin noțiunea de “furt din apartament”, în opinia noastră, trebuie de înțeles sustragerea
pe ascuns a averii proprietarului, aflate în localurile menite pentru domiciliu permanent a familiilor sau a unor persoane aparte. La aceste atentate se alătură furturile săvârșite și din părțile componente ale acestor încăperi (balcoane, coridoare, verande, mansarde, subsoluri, etc.), care sunt elemente integrante a acestor localuri, așa cum reese și din explicațiile Dicționarului explicativ al limbii române [12, p.50].
Elementele mai însemnate ale caracteristicii criminalistice a furturilor sunt: starea de fapt și obiectul atentatului, modul de operare al infractorului, urmele tipice, lăsate de dânsul, personalitatea făptuitorului.
Deci, caracteristica criminalistică are destinația întâi de toate, de a obține o imagine mai deplină și mai obiectivă despre actul ilicit depistat și despre persoanele care l-au comis. În al doilea rând, în baza informației culese ea permite de a determina direcția cercetării în continuare a cazului, și, în al treilea rând, a înainta versiuni de urmărire penală, a schița și a realiza acțiunile necesare și măsurile de investigație operativă pentru selectarea probelor.
Infracțiunile de furt reprezintă un anumit sistem de acțiuni ilicite și consecințele lor, legate între ele și reciproc condiționate. Acest sistem, de obicei, evoluează conform unor legi concrete și nu costituie un amestec mecanic de diferite acțiuni, ci un tot întreg în care fiecare element constituitiv este legat de altul, manifestîndu-se atît de sinestătător, cît și prin intermediul altora. Esența fiecărui element al sistemului se manifestă la corelarea lui cu alte elemente. Pentru reprezentarea obiectivă și deplină a caracterului infracțiunii de furt cercetate este necesar să se stabilească majoritatea elementelor care fac parte din modelul ei criminalistic.
Principalele elemente, obiect al probatoriului, care trebuie clarificate prin cercetarea furtului, presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constituitive ale acestor infracțiuni. Cele mai însemnate probleme care se cer a fi rezolvate, sunt următoarele:
1. Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenția legitimă a unei persoane. De rezolvarea acestei probleme depind atît încadrarea faptei în prevederile art. 186 CP al RM, cît și stabilirea calității, cantității și valorii bunurilor furate, în vederea estimării cuantmului prejudiciului cauzat și a recuperării sale [18, p.279]. Determinarea precisă, concretă a bunurilor furate, oferă posibilitatea urmăririi lor, în vederea identificării și recuperării acestuia, precum și a prinderii făptuitorului;
2. Stabilirea exactă a locului și a momentului săvârșirii faptei are semnificații juridice multiple. De exemplu, în funcție de locul din care s-a sustras se poate califica sustragerea pe ascuns simplă, de două s-au mai multe persoane, s-au prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare s-au locuință.
Determinarea momentului săvârșirii este important pentru încadrarea faptei în categoria furtului, atunci când este luat un bun ce aparține în întregime sau în parte făptuitorului dar care se găsea în posesia s-au deținerea legitimă a altei persoane. Stabilirea precisă a locului și al momentului furtului prezintă interes pentru cercetarea criminalistică a faptei, în primul rînd, pentru urmele ce pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea autorului. Mai sunt posibile, de exemplu, delimitarea mai exactă a cercului de bănuiți, verificarea modului în care și-au petrecut timpul, în ipoteza în care unii invocă alibiuri, selecționarea martorilor din rîndul persoanelor care ar fi putut percepe actele infracționale etc.
3. Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvîrșirea infracțiunii, servește la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului (furt săvîrșit de către o persoană avînd asupra sa o armă, prin efracție, escaladare etc). Totodată, va fi posibilă conturarea modului de operare, aspect important în alcătuirea cercului de suspecți, fiind recunoscută specializarea unor infractori pentru furtul de buzunare, de locuințe, folosindu-se de unumite pretexte, calități dighizări etc.
Identificarea făptuitorilor și a participanților la săvîrșirea furtului, pe lîngă importanța sa cunoscută, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate a furtului și pentru stabilirea exactă a răspunderii ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcție de contribuanța avută la săvîrșirea infracțiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.
Identificarea persoane vătămate, operația care trebuie privită sub două aspecte: a) Identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului. De exemplu, sunt dese cazurile în care se săvîrșesc furturi din apartamente, din autoturisme, de la serviciu, bunurile sustrase fiind ori ascunse sau folosite de făptuitor, în diverse moduri, inclusiv puse în vînzare. În asemenea împrejurări este nevoie să se procedeze la stabilirea persoanelor cărora le-au aparținut aceste bunuri. b) Identificarea persoane vătămate, reprezintă o sarcină deosebită în cazul săvîrșirii furtului care odată cu bunurile i-a sustras și actele de identitate.
6. Stabilirea condițiilor care au favorizat săvîrșirea infracțiunii, reprezintă o sarcină cu caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept se i-au măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor aparținînd proprietarului. Din cauza neglijenței s-au lipsei unui elementar simț de prevedere, deseori infractorii sunt „invitați” să săvîrșească furtul. De exemplu, obișnuința unor persoane, în special femei, de a umbla cu poșetele deschise, mai ales în aglomerări, lăsare în autoturisme la vedere a unor obiecte de valoare sau tentante, nesupravegherea bagajelor etc.
În cazul furtului din locuințe, frecvent, nu sunt luate măsuri de siguranță minime, iar deseori se poate afla cu ușurință ce bunuri sunt în aceasta, care este programul celor care locuiesc acolo, ce persoane frecventează locuința etc.
Indiferent de natura și împrejurarea în care a fost săvârșit furtul în urma sesizării, prin plângere, denunț sau din oficiu organul de urmărire penală va efectua cît mai urgent posibil următoarele acte procedurale:
1. Constatarea infracțiunii flagrante. În ipoteza descoperirii furturilor, în momentul săvîrșirii sau după săvîrșire, soluționarea cazului este relativ simplă. Frecvent, asemenea situații se întîlnesc în cazul infracțiunilor săvîrșite în piețe, în magazine etc, cînd autorul este prins sau urmărit, chiar de partea vătămată de martorii oculari.
Pentru aceasta autorul infracțiunii este reținut pe loc și identificat. Persoana vătămată va fi ascultată imediat, ca și martorii oculari la săvîrșirea infracțiunii și la prinderea autorului, pentru a se preveni influența reciprocă ulterioară.
2. Prin cercetarea la fața locului pot fi obținute date importante referitoare la metodele și mijloacele folosite în săvîrșirea furtului, la numărul de persoane și timpul în care a operat, la drumul pe care l-au parcurs făptuitorii, precum și la bunurile furate. Vor fi descoperite, fixate și ridicate urmele lăsate de persoana infractor, instrumentele de spargere folosite, cum sunt de exemplu, urmele specifice de apăsare, de tăiere, de lovire. Pot fi desprinse date despre anumite deprinderi profesionale ale făptuitorului, despre gradul său de „specializare" ca și despre posibilitatea cunoașterii topografiei locului sau amplasării obiectelor sustrase.
În cercetarea la fața locului se va acorda atenție și împrejurărilor negative care pot fi și rezultatul unor încercări de simulare a furtului în scopul disimulării unei alte infracțiuni.
3. Ascultarea persoane vătămate vizează în obținerea de date concrete privind bunurile sustrase, modul în care se prezintă locul faptei înaintea săvîrșirii infracțiunii, persoanele care aveau cunoștință despre existența bunurilor și, eventual, posibilitate de acces la ele [21, p.649].
Cu prilejul ascultării persoane vătămate, trebuie să se stabilească cu exactitate modul în care acesta și-a petrecut timpul, atît înaintea săvîrșirii faptei cît și în momentul ori după faptă.
4. Ascultarea martorilor va avea drept scop stabilirea acelor împrejurări, epizoade ale furtului care au fost percepute direct, în momentul săvîrșirii lor ca și identificarea autorului, din rîndul persoanelor incluse în cercul de bănuiți și care au fost văzute la locul infracțiunii, în momentul săvîrșirii sale, prin prezentarea lor și prin recunoaștere. Audierea martorilor poate fi diferențiată în funcție de faptul ca unii din acestea au perceput direct o serie de acte sau epizoade infracționale săvîrșite de autor, pe care l-au surprins asupra faptului, în timp ce alții au văzut bunurile sustrase de infractor, la alte persoane ori le-au cumpărat ei înșiși.
5. Efectuarea percheziției este o activitate procedurală deosebit de utilă și necesară, ea oferind posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum și altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei. În cazul infracțiunilor flagrante, se procedează din dată la efectuarea percheziției corporale a făptuitorului, la domiciliul său, ori al persoanelor la care a ascuns bunurile, inclusiv a locului în care a fost prins. Percheziția domiciliară poate avea drept scop și determinarea acelor bunuri aparținînd autorului faptei, care să servească la acoperirea prejudiciului cauzat prin furt. Bunuri sau valori ce vor fi indisponibilizate prin instituirea unui sechestru asigurător [36, p.273].
Pentru descoperirea bunurilor furate pe lîngă efectuarea percheziției, este neceesar ca organul de urmărire penală să facă investigații la magazinele de consignație, în piețe, în tîrguri sau în locuri de genul „talciocurilor”, la persoanele care se îndeletnicesc cu cumpărarea și vînzarea hainelor sau altor obiecte [7, p.347].
6. Identificarea și prinderea făptuitorului constituie o activitate esențială a organului de urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării. In acest scop, sunt folosite toate datele disprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum și din constatările tehnico-științifice, din expertizele criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză [17, p.350]. Deci, elementele mai însemnate ale caracteristicii criminalistice a furturilor sunt: starea de fapt și obiectul atentatului, modul de operare al infractorului, urmele tipice, lăsate de dânsul, personalitatea făptuitorului.
Starea de fapt în care s-a comis infrcțiunea este marcată întîi de toate prin locul de unde s-a furat (apartament sau casă pe pămînt, situată în centrul orașului sau la marginea lui, dintr-o casă cu multe sau puține etage, situată într-un microraion nou sau vechi etc.). Analiza practicii efectuată e cercetătorii criminaliști denotă că acționează în blocurile nou construite. Și aceasta pentru că în aceste blocuri persistă imperfecțiuni în sistemele de consolidare a ușilor, ferestrelor etc., de multe ori mecanismele dispozitivelor de încuiere sunt asemănătoare, există mulți locatari în scară, palier, care nu se cunosc reciproc. În astfel de situații hoții pot fi ușor apreciați ca locatari ai acestor case.
Analiza datelor statistice, dar și a literaturi de specialitate [32, p.8] demonstrează că furturile, privite în ansamblu, se comit mai mult în centrele urbane, deaceea, convențional, aceste infracțiuni pot fi catalogate la cele "orășenești".
În structura stării de fapt a comiterii furtului din apartament o importanță semnificativă o deține și factorul timpului. Punctul maxim a numărului de furturi cade pe timpul de vară când orășenii pleacă la odihnă pentru un timp mai îndelungat. Mai puternic atacat, este segmentul de timp de la 08-00 dimineața până la 14-00, când locătarii în marea majoritate se află în afara casei, și timpul de noapte de la 01-00 până la 03-00, când oamenii se odihnesc. De aici, și mijloacele de pătrundere în locuință se caracterizează prin “folosirea cu grosolănie a mijloacelor tehnice sau calculelor tactice”, inclusiv rezultatele unor cercetări și recunoașteri preliminare. Însă locul central în structura stării de fapt a comiterii furtului, credem, îl ocupă urmele infracțiunii. Cunoscând felul de urme ce caracterizează acest gen de infracțiuni, obiectul atentatului, anchetatorul poate adopta măsuri mai adecvate în scopul depistării lor, poate înțelege mai profund mecanismul săvărșirii infracțiunii și reconstitui mental starea de fapt, condițiile în care a acționat infractorul. Caracterul și localizarea urmelor depind de locul furtului, obiectul atentatului, procedeele de acțiune asupra obstacolelor, încuetoarelor. Mai fregvent la comiterea acestor infracțiuni rămîn urme de spargere, de mâini, de încălțăminte, de haine, sol, mijloce de transport, microobiecte (a se vedea anexa 2,3).
În zonele de părăsire a locului faptei de către infractori uneori aceștea pierd sau scăpa întîmplător unele obiecte din rîndul celor furate sau documente, lucruri personale. Pe suprafața unor obstacole (ușă, fereastră, gard) trecute de către ei pot fi descoperite microfibre, urme de efracție cu reflectarea în ele a unor partiularități ale uneltelor și instrumentelor cu care sa operat la fața locului. Nu de puține ori autorii furturilor aruncă uneltele spargerii (ranga, sfredel ș.a.)
Cele mai vulnerabile locuri de acces ale infractorilor în apartament trebuie considerate ușile, ferestrele, mansardele locuințelor. Astfel, pe ușile de la intrare frecvent rămân urme ale uneltelor de spargere, pe suprafețele exterioare ale ferestrelor pot fi descoperite urme de mâni (anexa 2).
După spațierea urmelor de spargere, caracterul acestora se poate determina dacă autorul deține experiență infracțională, timpul consumat pentru efectuarea spargerii, forța lui fizică, dacă a acivat de unul singur sau împreună cu cineva. Uneltele de spargere pot indica sursa fabricării lor, pot avea unele mărci, semne ștanțate etc.
Caracteristic pentru infracțiunile de furt din apartamente sunt și urmele de încălțăminte ce indică căile de acces și de părăsire a locului faptei. Elementele cărării de pași pot fi folosite pentru urmărirea acestuia, pentru obținerea de date despre particularitățile fizice ale autorului – statură, mărimea încălțămintei, modul de deplasare ș.a.
Pentru identificarea persoanei un rol important îl joacă la fel și urmele de dinți. Acestea pot fi depistate pe produsele alimentare (cașcaval, unt, ciocolate, fructe).
La comiterea furturilor din apartamente, uneori infractorii folosesc mijloacele de transport. După urmele acestora, în locul staționării lor, cu concursul specialistului se poate determina tipul și modelul transportului, direcția de deplasare. Uneori în aceste urme se reflectă particularități ce deschid posibilități de a identifica transportul respectiv.
Pe lângă cele menționate, autorii furturilor pot lăsa și alte urme și obiecte cu semnificație de probe materiale, și anume: – obiecte vestimentare, încălțăminte, mărimile cărora ne pot sugera informații despre înălțimea infractorului, uneori – date despre profesia acestuia, modul de viață etc. Hainele, încălțăminte depistată poate fi prezentată martorilor, rudelor bănitului spre recunoaștere. Dacă pe aceste lucruri există numere de serie, mărci, alte semne putem stabili locul, timpul confecționării lor, faptul reparației etc.; – diverse amprente lăsate de țesătura hainei făptuitorului dacă acesta s-a așezat sau s-a lăsat pe genunchi pe un obiect primitor cu suprafață plastică (pervazul vopsit); – microobiecte (picături de sânge, salivă, fire de păr, fibre, particule de metal, tencuială etc.) Sursa de microurme poate fi atât bănuitul, cât și hainele, uneltele lui.
Obiectul atentatului în cauzele de furt prin pătrundere sunt banii și articolele de bijuterie, aparatură electrocasnică modernă, tehnică de calcul, audio-videoaparate, telefoane celulare, obiecte vestimentare ș.a. În cazul furtului obiectelor de antichariat obiectele sustrase prezintă pe lângă valoarea lor materială – și valoare artistică, istorică. Analiza practicii judiciare denotă ca mai frecvent asemenea obiecte sunt tablouri, arme albe și de foc vechi, monede, medalii, icoane și alte obiecte cu caracter religios etc. Uneori lista obiectelor atentatului este foarte largă și include practic orice obiect ce poate fi comercializat, consumat sau folosit în scopuri personale.
Important este să subliniem că obiectul furtului poate caracteriza uneori nu numai starea
de fapt a comiterii infracțiunii, dar și particularitățile persoanei infractorului, modul de comitere a infracțiunii. Spre exemplu, furtul obiectelor de cult vorbește despre faptul că infracțiunea este săvârșită de persoane ce se specializează în furtul de obiecte religioase.
Modul de săvârșire a infracțiunii (MOS – modus operandi sisem) este o noțiune multilaterală, care în situațiile concrete este firesc legată de crearea urmelor, descoperirea și cercetarea cărora permite a stabili persoana făptuitorului. Un aport esențial în elaborarea acestei probleme a adus G.Zuikov, după părerea căruia “modul de săvârșire a infracțiunii prezintă un sistem de acțiuni ale infractorului subordonate unei intenții unice (plan) la pregătirea, săvârșirea și acoperirea infracțiunii efectuate pe deplin sau parțial în funcție de factorii obiectivi și subiectivi, asociați cu utilizarea mijloacelor și uneltelor respective” [27, p.19].
Analiza modurilor de săvârșire a furturilor din apartamente din apartamente, permite a stabili sistemul de acțiuni ale făptuitorului îndreptate spre a pregăti, săvârși și tăinui acest gen de infracțiuni, elemente aflate în relații de reciprocitate și interdependență. În acest sens, acțiunile infractorului spre pătrunderea la locul faptei prezintă un element principal în structura modului de săvârșire a furtului din apartament, întrucât, anume aceste activități determină procesul de dezvoltare și de reflectare a evenimentului inracțional în mediul ambiant sub forma unor urme.
Însuși așezarea apartamentului, planificarea lui, existența sau lipsa legăturii infractorilor cu victima, cu vecinii lui, prezența unor mijloace tehnice etc., influențează nemijlocit alegerea procedeelor și uneltelor de săvârșire a furtului. Un rol important aici îl joacă factorii subiectivi și, în particular, deprinderile profesionale, obișnuințele, vicleșugurile subiectului infracțiunii, vârsta și posibilitățile fizice ale lui, etc.
Toate aceste elemente (obiective și subiective) aflate într-o interacțiune pronunțată prezintă în ansamblu modul comierii furtului din apartament. În contextul ideilor deja așezate în literatura de specialitate vizând modul infracțiunii s-ar putea concretiza noțiunea și conținutul modului de săvârșire a furtului din locuință. În opinia noastră, el prezintă un sistem de acțiuni ale făptuitorului orientate spre pregătirea, săvârșirea și tăinuirea infracțiunii, determinate de realitățile de fapt concrete, calitățile personalității făptuitorului și caracterizate prin folosirea diferitelor unelte în scopul realizării concepției infracționale.
Modul de comitere al infracțiunii prezintă cel mai semnificativ element al caracteristicii criminalistice. Pentru descoperirea și cercetarea infracțiunii o mare însemnătate îl are aspectul ei criminalistic, adică analiza activităților făptuitorului respectiv și a uneltelor folosite.
Conform legii universale a legăturii și interdependenței fenomenelor, a însușirii materiei de a se reflecta, orice infracțiune lasă urme în mediul unde aceasta se desfășoară. Aceste urme sunt legate cazual cu evenimentul infracțiunii și poartă o anumită informație despre modul infracțiunii la general și despre procedeele de realizare în condițiile concrete ale locului faptei.
Analizând literatura de specialitate, infracțiunile în cauză pot fi divizate în două mari grupe: a) săvârșite pe calea accesului liber. Se are în vedere intrarea liberă prin ușile și ferestrele lăsate deschise, cu consimțământul victimei în baza unor relații de încredere sau prin înșelăciune.
b) săvârșite prin învingerea clandestină a diferitor obstacole. În aceste cazuri este caracteristică aplicarea unor mijloace tehnice de efracție a ușilor, ferestrelor, podurilor, etc., deschiderea lacătelor și altor încuietori (potrivirea cheii, șperaclului), pătrunderea prin geamul scos al ferestrei sau ferestruicei.
Furturile prin spargere cu o structură deplină includ, de regulă, un șir de acțiuni specifice: alegerea prealabilă a apartamentului victimei; stabilirea (pe calea spionajului criminal) a ordinei de zi a locatarilor; verificarea existenței sau lipsei lor înainte de săvârșirea furtului; pătrunderea în apartament; căutarea și alegerea valorilor materiale; pachetarea și transportarea lor; acoperirea urmelor infracțiunii. Aproximativ în fiecare al patrulea furt, infractorii în scopul asigurării securității personale folosesc mijloace de mascare a aspectului exterior, mănuși, substanțe de alterare a urmelor, a mirosului, etc. Credem, că cele enunțate vorbesc despre mărturii destul de convingătoare a “pregătirii criminalistice” a infractorilor, ceea ce trebuie luat în seamă.
Infractorii, alegând apartamentul, studiază în prealabil mediul ei, bunăstarea locatarilor. Aproape fiecare al doilea infractor condamnat pentru furt din apartament folosea soneria electrică ca să verifice prezența locatarilor, o altă parte fixau o supraveghere a apartamentului pentru a stabili ordinea de zi a locuitorilor (unii foloseau pentru aceasta obiecte de semnalizare instalate pe ușă – fire de păr, chibrite, mucuri de țigară, gumă de mestecat, etc.), alții făceau vizită sub pretext plauzibil (propuneau a cumpăra ceva, a acorda un serviciu, etc.). De remarcat, că cu scopul de a tăinui infracțiunea sau urmele create infractorii folosesc mai frecvent următoarele modalități: – restabilesc ordinea în apartament, șterg obiectele de care s-au atins; – folosesc mănuși, încălțăminte de schimb; – aplică substanțe cu un miros puternic în albia urmelor create (odecolon, tutun, praf de spălat, etc.); – astupă ochiurile vizoarelor ușilor la vecini cu gumă de mestecat sau alte substanțe.
Studierea modurilor de pătrundere a infractorilor în apartament predetermină analiza obiectelor creatoare de urme (a uneltelor infracțiunii) și a consecințelor folosirii lor, a legităților formării și localizării urmelor. Din publicațiile de specialitate rezultă că la pătrunderea infractorului în apartament, însoțit de spargere, sunt folosite diferite mijloace tehnice ce facilitează accesul la bunurile materiale. În această calitate se folosesc unelte pregătite special – “pontoarca”, instrument cu care se deschid broaștele de tip yalle, sau “buldozerul”, un instrument asemănător unui cric cu care sunt forțate canaturile ușilor [20, p.550], complete de chei, șperacle, fie instrumente de uz casnic – gospodăresc toporul, dalta, cleștele, sfredelul, burghiul, cuțitul, șurubelnița, etc.(a se vedea anexa 3).
Unii autori subliniază, că monotonia microraioanelor de locuit, asemănarea mobilierului apartamentelor conduce la răspândirea modurilor tipice de efracție și micșorarea celor rafinate, subtile. Hoții contemporani de apartamente în majoritatea lor nu se referă la categoria “specialiștilor de înaltă calificare” în acest domeniu al activității infracționale – scrie Iu.I.Bâtko [24, p.18]. În acest context V.P.Petrunev pe bună dreptate menționează, că analizând în fond furturile descoperite ar fi incorect să extindem rezultatele studiului asupra ansamblului general de furturi. “Dacă printre tâlharii reținuți o mare parte reprezintă rude și cunoscuți ai victimei, hoți accidentali, se poate presupune – prelungește autorul, – că majoritatea celor rămași în umbră – sunt profesioniști”[33, p.36].
Utilizarea de către infractori a mijloacelor și uneltelor susmenționate se caracterizează prin urme specifice, examinarea cărora are particularitățile sale. Informația obținută în rezultatul analizei acestor urme poate fi folosită atât la diagnosticarea grupei de unelte spărgătoare, cât și la identificarea lor ulterioară în cadrul expertizei traseologice.
În cele ce urmează ne vom opri la unele moduri de pătrundere în apartament, la mijloacele folosite și vom analiza succint urmele și localizarea lor.
Pătrunderea prin forțarea ușiii. De regulă, se asociază cu sfărâmarea și forțarea încuietorilor, lăcăților, broaștelor, ușilor. Se comit fie prin utilizarea diferitor instrumente și dispozitive special confecționate (rangă, “Balerină”), fie a unor obiecte cu menire gospodărească dinainte pregătite (topor, daltă, șurubelniță, dorn, burgiu, etc.). Alteori ușa se sparge din fugă printr-o lovitură de umăr sau de picioare în locul fixării lacătului. În astfel de cazuri se caută fibre de materie, fire de păr, depuneri de sudoare, urme de încălțăminte, urme de mâni, microurme ale instrumentului folosit. Totodată și infractorul preia pe haină, încălțăminte microparticule de tencuială, vopsea, așchii de lemn etc.
Infractorii reușesc în așa mod să smulgă din ușă sau toc încuietorile. Uneori se acționează asupra balamalelor care nu sunt executate și gândite decât pentru susținerea ușii.
O altă modalitate de pătrundere – prin folosirea unor cricuri, prese sau prin folosirea cunoștințelor despre proprietățile unui anume sistem de închidere. În această situație, autorul cunoaște modalități de deschidere folosite de membrii familiei, uneori foarte simple ca urmare a montării defectuoase a sistemelor. În aceste scopuri se aplică și alte modalități: – spargerea ușilor folosind mijloace ocazionale (târnăcop, răngi, etc. – găsite în imediata apropiere); – spargerea încuietorilor folosind instrumente de tăiat (bomfaier, clește, patent, polidisc, etc.) dinainte pregătite. Acestea se folosesc atunci când ușile sunt asigurate cu belciuge, clopote, lanțuri și lacăte dinainte studiate; – forțarea încuietorilor cu ajutorul instrumentului denumit "buldozer" care funcționează pe principiul cricului sau al presei; – folosirea de prese pentru smulgerea sistemului de închidere, în condițiile în care producătorii acestor sisteme nu iau în calcul forțarea lor ci a nimai descuierea și de regulă siguranțele de fixare a butucilor activi sunt sub-calibrate; – ruperea butucului sistemului de închidere și asigurare. Acesta este foarte eficient și are următoarele avantaje: – nu produce zgomot; – cu un minim de cunoștințe tehnice se realizează foarte ușor; -instrumentele folosite sunt mici ca dimensiuni și ușor de confecționat; -timpul de deschidere al sistemului, cu această metodă, este foarte mic; – nu se produc pe ușă urme evidente de forțare, care pot fi ușor observate de locatari, trecători, în condițiile în care după deschidere zona ruptă se introduce în lăcaș și aproape că nu se observă forțarea [24, p.69].
La rupere se pot folosi diverse chei, foarte lesne cheia „franceză" sau alte dispozitive relativ mici, confecționate anume în acest scop, majoritatea cu profilul decupat de forma butucului. înaintea ruperii propriu-zise se îndepărtează sau se rupe șildul, după care urmează ruperea și extragerea zonei exterioare, iar în final acționarea mecanismului de deblocare cu un instrument anume confecționat, instrument ce înlocuiește pârghia de dezăvorâre.
Descuierea lacătului cu o cheie potrivită sau cu un șperaclu. De regulă, acest mod nu este asociat cu distrugeri exterioare. Totuși, zgârâieturi la gaura cheii (în lacătele cu mecanism cilindric), fragmente de șperacle rămase în gaură, starea intermediană a zăvorului lacătului, particule de plastilină, gumă de mestecat vor informa despre modul în cauză.
Acest mod semnalează despre un anumit “profesionalism” al infractorului, cunoașterea construcției lăcăților. Mai frecvent aplică o trusă de chei sau șperacle (a se vedea anexa nr.3), mai rar desăvârșește cheia la locul faptei. În acest caz este posibil depistarea piliturii de fier, uneori și a instrumentului. Bineînțeles se caută și urme tradiționale – de mâini, încălțăminte, de urechi (când se ascultă la ușă cu urechea lipită), mucuri de țigară, chibrite, etc.
Pătrunderea în apartament prin forțarea ferestrei, balconului. Pentru realizarea scopului propus infractorii folosesc de regulă mai multe moduri de operare: forțarea ferestrelor cu instrumente dinainte pregătite (levier, rangă, scoabă, ciocan); forțarea ferestrelor cu mijloace ocazionale găsite la fața locului; forțarea ferestrelor prin folosirea forței fizice, prin tragerea de ramă, picurar sau împingerea acestora; spargerea geamului fără amortizarea zgomotului și crearea unui orificiu suficient de mare pentru pătrundere în interior; spargerea geamului și crearea unui orificiu care să permită ajungerea la sistemul de închidere – deschidere plasat în interior pe ramă sau ușă .
Unii infractori sparg geamul ferestrei prin aruncarea cu piatră de pe trotuar, continuându-și drumul și revenind la orificiu dacă nu au fost văzuți sau auziți. În ultima perioadă infractorii sparg geamurile cu ceramica bujiilor motoarelor auto, aceasta fiind aruncată din apropiere și suficient de dură pentru spargere cu zgomot redus; spargerea geamurilor cu amortizarea zgomotului. Infractorii de regulă lipesc pe geam, înainte de a-1 sparge, ziare, hârtie, folie, ș.a. cu ajutorul unor substanțe lipicioase, cea mai uzitată fiind vaselina, toate acestea având drept scop amortizarea zgomotului ce se produce la aplicarea loviturilor și căderea bucăților de sticlă. (Foarte eficientă este folosirea benzilor adezive.) Uneori apelează la diamante cu ajutorul cărora taie o porțiune mică de geam pentru a ajunge la sistemul de închidere al ferestrei sau ușii. Infractorul aplică pe sticla ferestrei sau vitrinei o ventuză de cauciuc de modelul celor folosite de instalatorii sanitari sau geamgii, după care cu ajutorul diamantului taie sticla, aceasta fiind susținută de ventuză pentru a nu cădea și produce zgomot suplimentar; prin scoaterea geamului din ramă (giurgiuvea, cercevea) sau scoaterea ferestrei/ușii cu toc din zid. Acest mod de operare este specific infractorilor ce provin din rândul romilor [26, p.350].
Procedeele de pătrundere a autorilor în apartamente analizate mai sus înserează doar cele mai generale caracteristici, de aceea, în fiecare caz aparte trebuie de pornit de la starea de fapt a locului. circumstanțele concrete și acțiunile ipotetice ale infractorului.
Toate acestea pot fi soluționate numai în cadrul cercetării la fața locului, acțiune de o importanță majoră la etapa inițială, calitatea realizării căreia depinde în mare măsură de asistența tehnico-criminalistică a investigării acestor infracțiuni.
1.2. Planificarea cercetării furturilor săvîrșite prin pătrundere și rolul versiunilor
în activitatea de cercetare a infracțiunilor
Planificarea cercetării furturilor săvîrșite prin pătrundere are un înțeles larg. Principalul argument în susținerea acestei teze se poate desprinde din analiza conținutului planificării urmăririi penale, care reprezintă un proces de trecere de la gîndirea practică la acțiunea concretă de urmărire penală, de la începutul și pînă la sfîrșitul acesteea. Planificarea reprinză elementul de legătură dintre scopul și sarcinile urmăririi penale, pe deoparte, și modul lor de realizare prin acțiuni concrete, pe de altă parte. Acest element se materializează în obiectivele urmării penale, versiunile și problemele de clarificat, metodele și mijlocele disponibile. Stabilirea completă a furtului săvîrșit prin pătrundere și a vinovăției autorului, necesită determinarea direcțiilor cercetării, pe baza rezultatelor existente în cauză la momentul dat [20, p.323].
Pentru a reprezenta un suport științific real al urmăririi penale, planificarea este necesară să se facă potrivit anumitor reguli fundamentale, anumitor principii. Astfel: – planificarea trebuie să se supună regulilor fundamentale ale procesului penal, cum sunt, de pildă, principiul legalității sau cel al aflării adevărului; – planificarea cercetării furtului să se raporteze și la principiile specifice, ca de exemplu, principiul identității, cel al operativității sau cel potrivit căruia orice faptă prevăzută de lege determină modificări materiale în mediul înconjurător.
Individualizarea planificării activității de urmărire penală, în funcție de particularitățile fiecărui caz aparte, își găsește explicația în aceia că, fiecare furt în parte, fiecare împrejurare, este indentică numai cu sine însuși, deosebindu-se de toate celelalte prin elementele sale specifice, fiind practic irepetabilă.
Săvîrșirea furtului prin pătrundere prin moduri de operare specifice unui anumit făptuitor poate oferi indici serioase pentru identificarea infractorului [9, p.150].
În asemenea situații, faptele nu pot fi stabilite în baza unei scheme de cercetări șablon, întrucît în fiecare caz, condițiile de loc și timp vor fi altele, după cum altele for fi persoanele sau instituțiile prejudiciate, alții vor fi eventualii martori care au perceput fapta etc. [11, p.11].
Principiul dinamismului reprezintă cea de a doua regulă fundamentală după care trebuie să se conducă planificarea urmăririi penale. Potrivit finalității sale, principiul enunțat își găsește reflectarea în două direcții principale: a) principiul acesta are menținerea de a impune o efectuare dinamică, promptă, a cercetărilor criminalistice, ceea ce contribuie la creșterea eficienței urmăririi penale, a operativității cu care se impune a fi stabilite și sancționate încălcările legii;
b) dinamismul trebuie interpretat în sensul maleabilității planificării, al adoptării permanente al planului de urmărire penală la situațiile, la date noi apărute în timpul cercetării penale.
Planul de urmărire penală după care trebuie să se desfășoare o cercetare a infracțiunilor de furt este constituit dintr-o structură unitară de elemente componente, menite să confere eficiența activității de urmărire penală. Principalele elemente constitutive ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum și activitățile desfășurate pe baza metodelor științifice criminalistice cu ajutorul cărora se vor rezolva aceste probleme [8, p.12].
Dintre elementele sus menționate, versiunile dețin o poziție centrală în stabilirea și calificarea furtului. Celelalte elemente ale planului își au rolul lor, bine definit, în clarificarea cauzei, ceea ce evidențiază caracterul unitar al planului de urmărire penală, caracter specific, de altfel, întregului proces al planificării, fiecare dintre elementele structurii sale aflându-se într-o strânsă interdependență.
Momentul elaborării unui plan de cercetare penală – alt element tactic important se impune a fi înțeles, încât el să nu fie conceput nici prematur și nici tardiv, față de cercetările penale. O întocmire prematură, într-un moment în care nu se dețin decât date sumare cu privire la faptă, poate conduce cercetările pe o pistă falsă, întârziind soluționarea cauzei. Consecințe negative asupra desfășurării cercetărilor poate avea și întârzierea în întocmirea planului, aspect de natură să împiedice desfășurarea unor activități organizate în stabilirea faptelor și împrejurărilor.
Planul de urmărire penală capătă o formă scrisă, deoarece numai în acest mod pot fi fixate toate elementele, toate amănuntele, a căror omisiune poate aduce prejudicii cercetărilor.
Conținutul unui plan de urmărire penală privind furtul săvîrșit prin pătrundere, este determinat de problemele pe care le are de clarificat urmărirea penală într-un moment sau altul. Aflarea adevărului presupune o investigație de o anumită întindere în care sunt descoperite, verificate, clarificate, o serie de date, de împrejurări, capabile să servească la conturarea elementelor constituitive ale infracțiunii, inclusiv la identificarea autorului faptei, la probarea vinovăției sale.
Pentru determinarea acestor elemente, deduse din planul de urmărire penală, organele de urmărire penală trebuie să răspundă la întrebări, denumit convențional „formula celor 7 întrebări" sau alături de acesta „formula celor 4 întrebări" aplicabile la infracțiunile de furt săvîrșite prin pătrundere. Formula celor 7 întrebări întâlnită des în jurisprudența română, cunoscută sub denumirea de „disticul lui Dories”, are ca destinație clarificarea următoarelor aspecte [10, p.227]:
– ce infracțiune de furt săvîrșit prin pătrundere s-a comis și care este natura ei?
unde s-a comis furtul, în ce încăpere, loc de depozitare sau în ce locuință?
când a fost săvârșită și cine este autorul ei ?
cum a fost modul de pătrundere în încăpere, loc de depozitare sau în ce locuință?
cu ajutorul cui și în ce scop a fost comisă?
Formula celor 4 întrebări, considerată, întrucâtva, superioară calificativ primei formule, deoarece delimitează mai clar conținutul infracțiunii de furt, servește la elucidarea problemelor acestei cauze penale, plecând de la elementele constituitive ale acesteia.
Astfel: – determinarea obiectului infracțiunii, respectiv a relației sociale vizate prin săvîrșirea furtului prin pătrundere ca și obiectului nemijlocit asupra căruia s-a exercitat acțiunea ilicită. – stabilirea laturei obiective a infracțiunii de furt săvîșit prin pătrundere, în primul rînd a acțiunii încriminate de lege, a raportului de cauzalitate între acesta și urmăririle faptei, precum și a locului, timpului, modului de pătrundere a altor circumstanțe în care s-a săvîrșit furtul; – identificarea subiectului activ al infracțiunii de furt, a tuturor participanților (complici, instigatori, tăinuitori), ca și identificarea subiectului pasiv al infracțiunii; – determinarea laturei subiective al infracțiunii de furt, prin stabilirea formei vinovăției (intenție directă sau indirectă);
În caz de sustragere din avutul proprietarului săvîrșit prin pătrundere apar probleme ce necesită de a fi rezolvate, de exemplu, existența pătrunderii și lipsei, a naturii și cantității bunurilor sustrase, locul și modul de pătrundere, participanții la săvîrșirea furtului, împrejurările care au favorizat sustragerea, locul în care se află bunurile sustrase etc. [19, p.223].
În concluzie, planificarea urmăririi penale nu trebuie interpretată sub forma unei schime rapide, din limitele căreia nu se poate ieși, ci o modalitate de organizare și adaptare elastică a activității la fiecare nouă situație, astfel, încît faptele să fie stabilite la timp și în mod complet. Aceasta este și o dovadă a mobilității organului de urmărire penală în sensul aptitudinii de adaptare promptă la orice situație intervenită, de receptare a acesteia fără surprindere.
În cadrul planului de cercetare penală a infracțiunii de furt săvîrșit prin pătrundere, versiunile de urmărire penală dețin o poziție centrală întrucît prin ele se materializează una din metodele tactice fundamentale, menite să orienteze întreaga activitate spre stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzelor de furt, spre aflarea adevărului. Termenul de versiune este definit drept o variantă sub care poate fi înfățișat un fapt. Din punct de vedere al esenței sale, versiunea se apropie foarte mult de ipoteză: presupunere, supoziție, explicație provizorie de bază, unor fapte sau date cunoscute, referitoare la cauză, mecanismul intern, esența unui fapt sau fenomen. Clasificarea versiunilor de urmărire penală prezintă o mare importanță întrucît presupunerea, ipotezele cu privire la infracțiunile de furt și la autorul acesteia, pot cuprinde o sferă mai mare sau mai mică de aspecte, fiecare cu semnificația sa, în soluționarea cauzei. În funcție de aceste versiuni se organizează și se planifică întreaga activitate a organului de urmărire penală.
Pentru elaborarea unor versiuni este necesar să fie întrunite mai multe condiții:
deținerea unor date sau informații despre infracțiunea de furt corespunzătoare sub raport calitativ și cantitativ, pe baza cărora să fie elaborate versiunile;
conceperea unor versiuni apropiate de realitate solicită pregătirea multilaterală a experienței și intuiției organului de urmărire penală;
folosirea unor forme logice de raționament, de tipul raționamentelor deductive și inductive, ca și a raționamentului prin analogie. În elaborarea versiunilor de cercetare penală sunt necesare calități proprii profesiei de ofițer de urmărire penală.
Astfel [20, p.357]: a) pregătirea multilaterală, experiența și intuiția organului de urmărire penală, reprezintă o condiție importantă în elaborarea de versiuni care să se aproprie cît mai mult de realitatea infracțională de furt; b) pregătirea complexă presupune nu numai stăpânirea cunoștințelor din domeniul științelor juridice, în deosebi cele penale, ci și cele de criminalistică, știință care pune la îndemână organelor de urmărire penală mijloacele care servesc la clarificarea cu certitudine a faptelor și împrejurărilor infracțiunii de furt, inclusiv la identificarea făptuitorului; c) experiența cîștigată în activitatea de urmărire penală, reprezintă un element de siguranță și precizie în investigarea de sporire a eficienței activității organului de urmărire penală; d) intuiția este un factor deseori decisiv, ea oferind capacitatea organului de urmărire de a descoperi și de ajunge cu rapiditate la sensul, explicația unor fapte sau împrejurări.
Folosirea formelor logice de raționament cum sunt raționamentele deductive, inductive sau raționament prin analogie, este absolut necesară pentru elaborarea diversiunii întemeiate, nu numai pe date concrete ci și pe baza unui proces de gândire. Raționamentul deductiv este o operă logică, în care se pornește de la general, de la premisele problemei pentru a ajunge printr-o înlănțuire de judecăți, la particular, deci la o anumită concluzie ce va servi la elaborarea versiunii. Raționamentul inductiv este o operă logică, inversă raționamentului deductiv, înlănțuirea de judecăți având drept punct de plecare elementele particulare ale furtului, pentru a se ajunge în final la aspectele existențiale.
Raționamentul prin analogie este o formă de gîndire datorită caracterului incert, probabil al concluziilor sale, concluzia este trasă pe baza asemănării dintre elementele caracteristice unui fapt cunoscut și cele ale faptului sau evenimentului aflat în curs de recunoaștere.
După elaborarea versiunilor de urmărire penală urmează etapa de maximă importanță în stabilirea adevărului. Această etapă delimitează un proces de trecere de la posibilitatea fiecăruia dintre versiuni la certitudinea faptei și a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului.
Organul de urmărire penală procedează la o verificare atentă, aprofundată a fiecărei versiuni în parte, pentru eliminarea ipotezelor, neconforme cu realitatea. Verificarea versiunilor au un caracter complex, frecvent ea vizând mai multe aspecte sau împrejurări, astfel încît, pentru a-și atinge scopul propus se impune stabilirea cu precizie a fiecărei probleme ce va fi clarificată, a fiecărui detaliu dintr-o versiune sau alta. În legătură cu fiecare problemă sunt precizate activitățile de urmărire penală, metodele criminalistice prin care sunt rezolvate [19, p.146].
Ca și la etapa elaborării versiunilor, în faza urmăririi penale, când practic se procedează la verificarea fiecărei versiuni, este necesară respectarea de reguli tactice, reguli impuse de necesitatea unei juste soluționări a cauzelor în esență. Acestea sunt: – Verificarea concomitentă a tuturor versiunilor și a problemelor esențiale, indiferent de gradul lor mai mic sau mai mare de plauzibilitate; – Acordarea de prioritate a acelor probleme a căror amânare poate stingeri aflarea adevărului. Astfel de situații se poate recurge, de exemplu, la cercetarea urgentă la fața locului, la expertiza urmelor perisabile, la ascultări și confruntări, la percheziții etc; – Calificarea integrală a fiecărei probleme până în momentul în care se constată cu siguranță că versiunea cuprinde realități.
1.3. Interacțiunea ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigație și tehnico – criminalistice
Urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condițiile legii și pentru a se stabili răspunderea acestuia.
Organele de urmărire penală sunt reprezentate de ofițerii de urmărire penală anume în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Informație și Securitate, Departamentului Vamal și Centrului Național Anticorupție. Sarcinile și scopurile de bază ale conlucrării ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale, criminalistice, de expertiză și alte servicii în cadrul cercetării furturilor săvârșite prin pătrundere, sunt:
preîntâmpinarea și curmarea furturilor săvârșite prin pătrundere, demascarea la timp a persoanelor implicate în săvârșirea lor și tragerea acestor persoane la răspundere conform legii;
întreprinderea măsurilor de cercetare comune în scopul asigurării circumstanțelor cauzei complete, obiective sub toate aspectele a infracțiunilor de furt săvârșite prin pătrundere și căutării infractorilor dispăruți;
restabilirea onoarei, demnității și altor drepturi ale cetățenilor, încălcate în rezultatul crimelor;
asigurarea restituirii prejudiciului material cauzat săvârșit prin furtul prin pătrundere.
Pentru a asigura reacționarea oportună la comunicările despre infracțiuni, organele de urmărire penală organizează primirea, înregistrarea și examinarea neîntreruptă a tuturor plângerilor denunțărilor, auto denunțurilor, privind infracțiunile de furt, iar în cazul depistării infracțiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmește un raport în care expune circumstanțele depistate și depune înregistrarea infracțiunii. În acest scop, pe lângă Unitatea de Gardă a organului afacerilor interne pentru fiecare zi se crează un grup operativ de urmărire penală în componența necesarii (ofițerii de urmărire penală, inspectori ai serviciilor operative, experți-criminaliști, chinologi). Specialiștii care participă la examinare și lucrătorii organelor afacerilor interne activează la locul săvârșirii infracțiunii sub conducerea ofițerului de urmărire penală și la indicațiile lui în limitele competenței lor.
Inspectorul poliției criminale a organului afacerilor interne efectuează măsurile speciale de investigație necesare în scopul depistării și reținerii infractorului, determină măsurile de căutare necesare, pentru efectuarea cărora trebuie să fie utilizate forțele și mijloacele altor servicii în ordinea stabilită, și la momentul oportun antrenează aceste mijloace și persoanele respective.
Specialistul criminalist acordă ofițerului de urmărire penală ajutor în depistarea, fixarea și ridicarea urmelor, altor corpuri delicte, examinarea prealabilă a lor, contribuie la reflectarea completă și concretă în procesul-verbal de examinare a locului săvârșirii infracțiunii, a informației acumulate. Inspectorul chinolog participă cu cîinele detector la depistarea persoanelor care au săvârșit infracțiunea, obiectului cu care a fost săvârșită pătrunderea și a altor obiecte ce au importanță pentru cauză, împreună cu lucrătorii operativi participă la urmărirea și reținerea infractorilor.
Șeful de post ( sectorului de poliție), inspectorul de sector asigură paza locului săvîrșirii infracțiunii, identifică părțile vătămate și în caz de necesitate acordă ajutor medical, identifică martorii, stabilește datele infractorilor dispăruți. La venirea grupului operativ comunică cu ofițerul de urmărire penală datele despre caracterul și locul săvârșirii furtului prin pătrundere, despre partea vătămată și persoanele ce prezintă interes operativ, execută însărcinările ofițerului de urmărire penală, îndreptate spre stabilirea martorilor oculari și altor persoane ce dispun de informație despre furt și infractor în acest scop utilizează ajutorul populației, lucrătorilor netitulari și alte posibilități.
La locul săvîrșirii infracțiunii, toți membrii grupei operative de urmărire penală organizează efectuarea simultană a acțiunilor de urmărire penală urgentă și a măsurilor operative de investigație, fac schimb reciproc de informație, planifică în coordonare acțiunile de urmărire penală și a măsurilor operative de investigație.
În baza rezultatului examinării locului infracțiunii de furt, ofițerul de urmărire penală dispune, prin rezoluție, începerea urmărirei penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă elementele infracțiunii și nu există vreuna din circumstanțele care exclud urmărirea penală.
După pornirea urmăririi penale împreună cu alți membri ai grupului operativ ofițerul de urmărire penală evaluează sub toate aspectele toate materialele acumulate, apoi în baza informației obținute planifică și efectuează acțiunea de urmărire penală urgentă.
Ținînd cont de datele acumulate la etapa inițială de urmărire penală, ofițerul de urmărire penală întocmește planul acțiunilor de urmărire penală și a măsurilor operative de investigație comune, indicînd executorii concreți și termenile de examinare.
Primind pe cale operativă de investigație informația referitoare la infracțiunea cercetată, de către ofițerul de urmărire penală, sau la alte fapte ale activității criminale a învinuiților (bănuiților) care figurează pe procesul penal, ofițerii de investigație sunt obligați să le comunice ofițerului de urmărire penală cu respectarea ordinii stabilite.
Ofițerul de urmărire penală și ofițerii de investigație asigură în comun, verificarea obiectivului și realizarea informației în procesul urmăririi penale și poartă răspundere penală pentru divulgarea surselor și metodelor obținerii ei și anume: – realizând colaborarea ofițerilor de urmărire penală și lucrătorii operativi; – privind săvârșirea infracțiunilor de furt de către persoanele concrete, aplicând la timp față de ei măsuri în conformitate cu legea; – efectuează conform planurilor comune măsuri complexe de prevenire a încălcărilor de drept, explicare și propagare a legislației în colective și la domiciliul cetățenilor; – analizează în comun cauzele și condițiile de contribuire la săvîrșire sau creșterea numărului de infracțiuni de furt, înaintează sesizări de sinteză conducătorilor întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor în scopul înlăturării acestor cauze.
Asigurarea organizatorică a conlucrării ofițerilor de urmărire penală și a organelor speciale este o condiție importantă a sporirii eficacității activității operative de serviciu. Reeșind din aceasta ei sunt obligați: – să analizeze sistematic starea generală a criminalității, dinamica ei, tendințele de bază, să elaboreze și să întreprindă măsuri de localizare a celor mai periculoase și mai răspândite manifestări criminale; – a organiza activ dezvăluirea, propagarea și implementarea experienței avansate, realizarea tehnico-științifică, formele și metodele de organizare a dirijării și a muncii în sfera activității juridice.
Petrecerea acestor măsuri trebuie să se realizeze în baza unei atitudini creative, cu spirit de inițiativă față de soluționarea sarcinilor de intensificare a combaterii criminalității.
2. Particularitățile efectuării acțiunilor de urmărire penală de cercetare a furturilor săvîrșite prin pătrundere
2.1. Particularități ale efectuării cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului se înscrie pentru activitățile cărora, cu tot cu caracterul lor așa zis, auxiliar, li se atribuie o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal.
În vederea folosirii urmelor create în legătură cu săvîrșirea infracțiunii de furt în procesul de probațiune, legislația procesual penală în vigoare, prevede efectuarea de către organul de urmărire penală a unui act de investigare la fața locului.
Conform prevederilor art. 118 CPP al RM, în scopul descoperirii urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă, pentru a stabili circumstanțele infracțiunii ori alte circumstanțe care au importanță pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului a terenurilor, încăperilor obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau animale. Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală al cărui conținut îl constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei încăperi, în care a avut loc furtul sau perimetrul în care s-au manifestat consecințele ei, obiectivelor ce alcătuiesc ambianța acestora, în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor a infracțiunii și altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracțiunii, identificării. făptuitorului, modul în care s-a activat [13, p.42].
În primul rînd, cercetarea la fața locului constituie activitatea de urmărire penală inițială. Efectuarea aceste activități la etapa inițială de cercetare se impune de necesitatea obținerii de date probante de natură să conducă la orientarea investigațiilor. Cercetarea la fața locului este o activitate de neînlocuit, martorii, victima, bănuitul sau învinuitul, pot oferi organului de urmărire penală doar date suplimentare cu privire la situația de la fața locului.
Formula „fața locului” semnifică locul în perimetrul căruia s-a desfășurat activitatea infracțională, precum și cel în care s-au manifestat consecințele acesteia. Locul săvîrșirii infracțiunii și locul descoperirii urmelor ei nu întotdeauna coincid. De exemplu, anumite bunuri materiale pot fi sustrase dintr-un loc și depozitate sau abandonate în alt loc.
Multitudinea modalităților a infracțiunilor de furt săvîrșite prin pătrundere și a diversității împrejurărilor în care se comit astfel de fapte, în accepțiunea de „loc al faptei” se include: – locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase; – itinerarul parcurs de către infractori în momentul incendiat premergător ajungerii la locul de unde și-au însușit bunurile sau valorile; – locul unde făptuitorii s-au ascuns și-au pîndit victima; – itinerarul parcurs de autorii infracțiunilor după desfășurarea activităților ilicite și pe care au fost urmăriți de către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constator; – locurile unde s-au ascuns făptuitorii după săvîrșirea infracțiunii, pentru a scăpa de urmărire penală, în condițiile concrete a furtului [8, p.180].
Pornind de la datele pe care le oferă natura locului, fapte despre observarea și interpretarea modului de operare, activitatea ilicită desfășurată de infractori, precum și succesiunea acțiunilor întreprinse în cîmpul infracțional, organele de urmărire penală au posibilitatea să delimiteze suprafața de cercetare și să stabilească metodele concrete de cercetare.
Prin observarea și interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală, trebuie să stabilească locul unde va începe cercetarea, modul în care se va vace aceasta, pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă.
O mare importanță este determinarea microurmelor care ar putea exista și a locurilor unde trebuie căutate. Descoperirea microurmelor are ca punct de plecare, identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și interpretarea corectă a mecanismului de formare a lor.
Urmele descoperite la fața locului se supun unei analize profunde în vederea stabilirii dacă ele reprezintă consecințele infracțiunii real săvîrșite sau au fost făcute special.
Cu prilejul cercetării căilor de acces spre locurile unde se aflau bunurile și valorile sustrase, trebuie să se examineze amănunțit suprafețele pe unde s-a realizat pătrunderea- acoperiș, zid, platou, fereastră, uși etc. Pe aceste căi de acces pot fi descoperite urme de încălțăminte urme plantate, instrumente folosite pentru efracție, obiecte sau părți din obiectele sustrase ori chiar lucruri aparținînd făptuitorului – pierdute s-au abandonate.
În locurile unde s-a realizat pătrunderea, pot fi descoperite instrumente de spargere, precum și urmele rezultat al spargerilor – particule de lemn, vopsea, metal. O atenție deosebită trebuie acordată descoperirii și fixării urmelor, instrumentelor care s-a realizat forțarea. Totodată, pe obiectele respective îndeosebi pe geamuri, piese de mobilă, obiecte metalice, ce trebuie căutate, relevate, fixate și ridicate urme papilare. Pentru aceasta, nu trebuie omis nici un obiect care, prin natura sa, poate păstra asemenea urme și care l-ar fi putut atinge făptuitorul.
Examinînd încăperile în care se aflau bunurile și valorile sustrase, cercetarea trebuie să evidențieze modul de amplasare a acestora, urmele periferice ale obiectelor dispărute, urmele de forțare ale sistemelor de închidere a ușilor, dulapurilor, lăzilor etc, și în aceste locuri trebuie insistat pe identificarea urmelor de mîini. După cum, urmele de încălțăminte ridicare de pe dușumea, covoare, falii de plastic etc, – vor constitui indici prețioși pentru orientarea cercetărilor și, în final, probe pentru dovedirea vinăvăției făptuitorilor [8, p.101]. Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare sunt:
Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență.
Cercetarea la fața locului trebuie făcută cu maximă urgență, practic, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre infracțiunea de furt. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte: – prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor manifestări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acțiunea autorului care caută să înlăture urmele sale, ci și de acțiunea unor factori neutri, cum sunt condițiile meteorologice, caracterul peresabil al unor urme, în special cele biologice, precum și intervenția unor persoane care caută să restabilească ordine s-au să afle ce s-a întîmplat; – prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se crează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii. Urgența cercetării la fața locului este o reflectare a principiului operativității aplicat la întregul proces și la activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar [21, p.504].
2) Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat.
Această cerință trebuie dublată de o obiectivitate și conștinciozitate, astfel încît locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. Este necesar de a se acorda o atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, fără a se insista asupra amănuntelor care nu au legătură cu fapta. Indiferent de modalitățile în care s-a săvîrșit furtul prin pătrundere, o atenție deosebită trebuie acordată evidențierii așa numitor „împrejurări negative”. Dintre împrejurările negative sau indicile ce pot demonstra înscenarea furtului, sunt:
la fața locului nu se constată urme care în mod normal ar trebui să existe după tabloul oferit de cîmpul infracțional, de exemplu, lipsa urmelor mijloacelor de transport, atunci cînd bunurile reclamate ca furate, nu puteau fi transportate în alt mod iar solul trebuie să pătreze desenul antiderapant al anvelopelor;
condițiile existente nu permiteau la săvîrșirea faptei în împrejurările date;
la fața locului se descoperă urme ce nu pot justificate în raport cu natura activităților desfășurate de infractori;
oficiile create prin spargerea ușilor ori dimensiunile geamurilor nu permit intrarea înfăptuitorilor și nici scoaterea bunurilor despre care se afirmă că au fost sustrase;
deși se încearcă să se acrediteze ideea că infractorul a pătruns pe fereastră și tot acolo a părăsit locul faptei, împreună cu obiectele furate, praful pe pervazul acesteia este intact;
lacătul care, potrivit afirmațiilor, asigură încăperea, este găsit tăiat dar în jurul ușii și pe lacăt nu se găsesc particule metalice provinite de pilire sau tăiere;
bunurile despre care se susține că au fost furate, nu puteau fi depozitate în locul indicat, având în vedere forma și natura lor [8, p.187].
Atunci când se consideră asemenea „împrejurări negative”, organele de urmărire penală trebuie să caute instrumentele cu care s-au putut crea urmele, menite să demonstreze furtul sesizat, unele cu care s-a practicat spărtura din zid, clește etc.
Din cele expuse rezultă în mod convingător importanța ce trebuie acordată cercetării la fața locului, căutării tuturor urmelor ce pot rămâne în câmpul infracțiunii de furt, și pe această bază, crearea premiselor de valorificare științifică a acestora.
Cercetarea la fața locului, trebuie să se desfășoare continuu, în sensul că, odată începută să fie finisată. Pot însă apărea împrejurări care să determine suspendarea activității de cercetare. Este irezonabilă, spre exemplu, continuarea cercetării în condiții de noapte, dacă mijloacele de iluminare cu care este dotată echipa, nu asigură căutarea eficientă a urmelor, descoperirea și fixarea altor materiale în legătură cu fapta. în cazul acesta, încăperile parțial sau totalmente necesare se vor încuia și sigila, pentru a fi transmise organului de pază, care mai apoi vor fi cercetate. Cercetarea în continuare a locului faptei poate fi realizată de persoanele care au desfașurat-o până la momentul întreruperii ei.
Perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis furtul și interpretarea urmelor oferă garanția identificării operative a făptuitorilor, dovedirii vinovăției, asigurării tragerii la răspundere și nu în ultimul rând a recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiunea de furt. [34, p.490].
În ce privește urmele și mijlocele materiale de probă, acestea se descriu în procesul-verbal după elementele caracteristice generale (destinația, forma, culoarea, dimensiunea).
Potrivit prevederilor art. 124 CPP al RM despre efectuarea cercetării la fața locului, se încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală. Procesului-verbal i se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice [19, p.71]. Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului se numără prin mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea furtului. El va trebuie să corespundă anumitor cerințe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.
Raportându-se la structura procesului-verbal formată dintr-o parte introductivă, o parte descriptivă și o încheiere, subliniem ponderea părții descriptive, însăși legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și cele ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel, încât acestea să fie redate cu precizie și decât posibil, cu dimensiunile respective.
Pe plan tactic criminalistic, este necesar mai întîi, ca la redactarea părții discriptive să fie avute în vedere următoarele elemente [21, p.120]:
descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunțit, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia sa și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile și căile de acces, alte particularități;
descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate și ridicate va fi efectuată detailat, pe lîngă denumirea lor exactă, indicîndu-se cu precizie locul în care au fost găsite distanțele dintre ele, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice, precum și metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora;
mențiunea în procesul-verbal al oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative;
ultima parte a procesului verbal v-a cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării [20, p.323]. Se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal va fi semnat de către persoana sub a cărei conducere s-a desfășurat activitatea de cercetare și a tuturor persoanelor care au participat într-o calitate sau alta la efectuarea activității de cercetare, pe fiecare pagină.
2.2. Ascultarea victimei în cadrul cercetării infracțiunilor de furt
Potrivit legislației procesual penale (art. 59 CPP al RM), partea vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracțiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate cu acordul victimei.
Recunoașterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanța organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calități procesuale.
La aplicarea procedeelor tactice a persoanei vătămate nu se poate face abstracție de psihologia sa particulară, după cum aceste procedee nu pot fi desprinse de situația de parte a cărei participare la proces este legată de ideea apărării unor interese proprii, izvorîte din infracțiune [19, p.267]. Atâta vreme cît consecințele dăunătoare ale faptei s-au răsfrînt în mod direct asupra ei, ar fi de așteptat că declarațiile persoanei vătămate să constituie sursa celor mai bogate și fidele informații cu privire la modul de săvîrșire a infracțiunii de furt prin pătrundere. În realitate, chiar și declarațiile persoanei vătămate de totală bună-credință, oferă reduse garanții de veraticitate; acestea sunt deseori lacunare, imprecise, deoarece percepția și implicit memorarea faptelor se petrec pe fondul unei intense tulburări afective, care explică lacunozitatea declarațiilor, prezentarea incoștient denaturată a celor petrecute.
Emoția de frică, de mînie și afectele cărora le corespund groaza, furia și disperarea, reduc considerabil controlul conștiinței asupra conduitei omului.
Cu toate acestea în majoritatea cauzelor, victima care a perceput nemijlocit procesul desfășurării activității infracționale identifică cu ușurință persoanele participante, împrejurările și modul în care s-a activat. Când infracțiunea de furt săvârșit prin pătrundere în apartament, persoanele care au avut de suportat consecințele lui, pot furniza date de înaltă valoare operativă referitoare la obiectele furate și calitățile lor, la persoanele suspecte de comitere a furtului.
În fond tactica ascultării părții vătămate este apropiată de cea a ascultării martorilor, deși nu este lipsită de unele elemente specifice.
Ascultarea primară a persoanei vătămate se realizează îndată după momentul final a infracțiunii, în paralel cu cercetarea la fața locului. Efectuarea urgentă a acestei activități se impune de necesitatea organizării activității de urmărire operativă în vederea prinderii și identificării făptuitorului, precum și a ordonării activităților de descoperire și fixare a probelor infracțiunii de furt. Cu ascultarea celor vătămați, de obicei debutează cercetarea furtului săvîrșit. Prin urmare spre deosebire de cazul martorilor, ascultarea victimei este o activitate expromptă, în sensul că lipsește momentul de pregătire de planificare și de cunoaștere a personalității acestuia. [13, p.147]. Majoritatea recomandărilor referitoare la audierea părții vătămate în baza analizei, „studierii” procesului penal, cunoașterea datelor, privind personalitatea victimei, etc.
Din cele enunțate, rezultă prima cerință de ordin tactic, care prevede că la faza introductivă a ascultării, victima să fie audiată în mod amănunțit asupra personalității sale, precum și relațiilor avute cu alte persoane într-un mod sau altul implicate în furt.
La această fază este absolut necesar să se creeze condiții propice pentru ca persoană vătămată să-și dobândească liniștea să depășească tulburările psihologice provocate de flirtul săvîrșit și urmările lui. In acest scop se va folosi convorbirea preliminară în baza unei tematici independente de cauză, dar și asupra importanței pe care o pot avea declarațiile sale pentru descoperirea infracțiunii de furt și tragerea la răspundere a autorilor ei.
După verificarea identității și ascultarea cu privire la datele despre personalitate, treptat se va trece la faza de relatare liberă, când victimei i se solicită descrierea evenimentului în urma căruia a avut de suferit. în anumite cazuri, victimei i se va oferi posibilitatea să-și demonstreze declarațiile în legătură cu locul furtului săvârșit prin pătrundere. Eventual, victima pe parcursul relatării libere în urma retrăirii anumitor momente, va manifesta tulburări lăuntrice de natură să dezechilibreze expunerea.
Ascultarea victimei în momentul imediat după săvârșirea furtului, finalizează cu adresare către aceasta a unor întrebări de completare sau de verificare a informației relatate. Este indicat ca întrebările să se adreseze într-o anumită ordine. La început se vor pune întrebările vizând activitatea celui ascultat în situația anterioară săvârșirii furtului săvârșit prin pătrundere, apoi cele referitoare la procesul comiterii actului de furt și întrebările privind evenimentele ce s-au derulat după aceasta.
A treia fază a ascultării este importantă pentru cunoașterea personalității victimei. In baza răspunsurilor și a informației obținute prin observarea premeditată asupra comportării ei, se pot trage concluzii privind tipologia temperamentală și de caracter, interesele, comunicabilitatea, nivelul intelectual și principiile morale ale acesteia.
Faza interogatorie este o semnificație deosebită în situația în care victima pe parcursul primelor două faze ale ascultării, și-a demonstratat rea-crdința, ori la o etapă mai tardivă a cercetării penale, vine în fața organului de urmărire penală cu alte declarații decât cele depuse inițial. Pentru a obține prin intermeduiul interogatoriului declarații fidele, organul de urmărire trebuie să pună în evidență factorii care determină persoana respectivă să prezinte declarații minciunoase. Cu acest prilej, ei i se vor adresa întrebări prin care se va urmări dezvăluirea relațiilor victimei cu făptuitorul sau cu anumite persoane din anturajul său, precum și demascarea intenției de a obține avantaje sub pretextul că prin infracțiunile de furt i s-au produs prejudicii materiale. In paralel, victimei i se va atrage atenție asupra urmărilor pentru denunțări calomnioase și a declarațiilor minciunoase prevăzute de art.311-312 CP al RM.
2.3. Rolul percheziției și prezentării spre recunoaștere în investigarea furtului săvirșit prin pătrundere
Percheziția reprezintă activitatea procedurală prin a cărei efectuare se urmărește descoperirea și ridicarea obiectelor sau instrumentelor ce conțin sau poartă urme ale infracțiunii și pot servi la aflarea adevărului. Efectuarea percheziției capătă deseori o importanță decisivă, deoarece prin mijlocirea acestei activități se asigură strângerea nu numai a mijloacelor de probă a căror existență e cunoscută, ci și a unor noi mijloace de probă, necesare soluționării cauzelor.
Astfel, potrivit art. 125 CPP al RM, organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziție dacă probele acumulate sau materialele de investigație operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumită încăpere sau alt loc de depozitare sau în locuințe, la o anumită persoană, se pot afla instrumente ce au servit la săvîrșirea furturilor, obiecte și valori dobîndite de pe urma infracțiunii, precum și alte obiecte care ar putea avea importanță pentru cauza penală.
Percheziția se efectuează în baza ordonanței motivate a organului de urmărire penală și numai cu autorizația judecătorului de instrucție. În caz de delict flagrant, percheziția se poate efectua în baza unei ordonanțe motivate fără autorizația judecătorului de instrucție, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat sau nu mai tîrziu de 24 ore de la terminarea percheziției, materialele obținute în urma percheziției efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul verifică legalitatea acestei acțiuni procesuale și confirmă rezultatul acesteia prin rezoluție. Prin efectuarea percheziției se urmărește întotdeauna realizarea unui anumit scop, ce se circumscrie la furtul săvîrșit, ceea ce presupune existența unei reprezentări exacte asupra aceea ce se poate descoperi în fiecare caz aparte. Precizarea scopului percheziției presupune cunoașterea temeinică a tuturor datelor și materialelor cauzei, deoarece astfel de informație va furniza indici utili cu privire la oportunitatea unei atare activități și a naturii obiectelor ce ar putea fi descoperite.
Când percheziția se efectuează într-un loc închis (încăperi locuite sau nelocuite), individualizarea locului reclamă cunoașterea exactă a adresei unde este situat imobilul, caracteristicile de construcție, modul de dispunere a încăperilor, numărul și destinația acestora, căile de acces, date de identificare a persoanelor ce domeciliază sau care ocazional se află în acel loc, numărul acestora, persoanele care frecventează acele locuri, posibilitățile de comunicare cu exteriorul [17, p.313].
Cunoașterea datelor ce caracterizează persoanele supuse percheziției, a datelor ce conturează trăsăturile caracteriale și temperamentare ale celui percheziționat, precum și ale celor cu care se află în diverse raporturi (familiare, de rudenie, etc). Sub acest aspect, interesează trăsăturile pozitive și negative de caracter, gradul instrucție, profesia funcția, etc.
Momentul efectuării percheziției presupune celei mai potrivite ore. Din acest punct de vedere zorii zilei oferă condiții optime pentru pătrunderea fără dificultăți la locul percheziționat, de căutare și de descoperire a obiectelor în condițiile luminii naturale, iar atunci cînd percheziția implică o activitate de durată, posibilitatea terminării ei.
Tactica percheziției încăperilor, indiferent de destinația lor cuprinde pe de o parte, anumite reguli tactice privind modul de deplasare și pătrunderea la locul percheziției, iar pe de lată parte, procedeele de căutare propriu-zise a obiectelor și instrumentelor ce înteresează cauza. Înainte de a se realiza pătrunderea în interior în locul de percheziție se vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a căilor de acces, pentru a se evita dispariția persoanei implicate sau a înlăturării obiectelor compromițătoare. Pentru a pătrunde în interiorul încăperii se sună sau se bate la ușă. La aceste apeluri fie se primește un răspuns imediat, urmat de deschiderea ușii, fie se răspunde, dar nu se deschide imediat, fie ușa rămâne închisă. Când nu se primește nici un răspuns înseamnă că se refuză să se deschidă, fie că nu este nimeni acasă. Dacă în urma informațiilor obișnuite de la vecini se constată că persoana e acasă, se procedează la pătrunderea forțată, dar nu înainte ca ea să fie prevenită în mod explicit. În cazul pătrunderii forțate, mai ales atunci când organul de urmărire penală deține informații că persoana percheziționată este periculoasă sau vreunul dintre membrii familiei sale deține arme, pentru a contracara eventualele acte violente, se impun măsurile necesare de siguranță și vor efectua percheziții corporale în vederea dezarmării acestora și ridicarea armelor , în ipoteza în care deținerea lor este ilegală [13, p.101]. Conform prevederilor art. 126 CPP al RM, la efectuarea percheziției sau ridicării de obiecte, trebuie să fie asigurată prezența persoanei la care se face percheziție sau ridicare ori a membrilor adulți ai familiei acestora, ori a celor care reprezintă interesele persoanei.
Persoanele la care se efectuează percheziția sau ridicarea de obiecte, precum și specialiștii, interpreții, reprezentanții, apărătorii au drept să asiste la toate acțiunile organului de urmărire și să facă în legătură cu aceasta obiecții și declarații consemnate în procesul-verbal.
Pînă la începerea percheziției sau ridicării de obiecte, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze sub semnătură, persoanei la care se face percheziția sau ridicare, copia de pe ordonanța respectivă. La ridicare de obiecte după prezentarea ordonanței, reprezentantul organului de urmărire penală, cere să i se predea obiectele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz procedează la ridicarea lor forțată. Dacă obiectele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanță, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziție, motivînd necesitarea efectuării acesteia (art. 128 CPP al RM).
În continuare, reprezentantul organului de urmărire penală, în prezența persoanei percheziționate, va efectua o inspectare generală asupra locului percheției în vederea orientării concrete a activității de căutare, specificării tacticii, se va stabili metodologia de lucru fiecărui membru al echipei revenindu-i atribuții determinate.
O sarcină deosebit de importantă, ce urmează a fi realizată la etapa dată, rezidă în delimitarea locurilor problematice, din punctul de vedere al posibilităților la tăinuirea obiectelor căutate sau pentru crearea de ascunzișuri. Este indicat că la descoperirea locurilor tainice să se țină cont de profesia și îndeletnicirile persoanei percheziționate și ale membrilor familiei sale, deoarece practica judiciară învederează o vădită tendință a acestora de a ascunde obiecte ce-i compromit în locurile legate de preocupările lor [11, p.98].
La descoperirea ascunzișilor se va aplica întreaga gamă de metode și mijloace tehnice criminalistice aflate în dotarea organelor de urmărire penală. Obiectele descoperite pe parcursul percheziției încăperilor, indiferent de destinația lor, trebuie să fie imediat prezentate persoanei percheziționate și celorlalte persoane participante. Persoanei percheziționate i se va cere explicație asupra provenienței lucrurilor găsite și semnarea lor.
Nu în toate cazurile prima percheziție se soldează cu rezultat pozitiv, în raport cu specificul cauzei, apar situații cînd se impune repetarea după un anumit timp a acestei activități. Practica judiciară a semnalat cazuri, cînd după efectuarea percheziției infractorii au readus bunurile și valorile furate în locuință. Pentru a preveni astfel de situații este necesar ca, încă în faza de pregătire a percheziției să fie identificate toate persoanele la care ar putea fi ascunse bunurile furate, iar perchezițiile să fie declanșate ca mijloc de fixare a rezultatelor percheziției, în procesul-verbal, care se întocmește în mod obligatoriu. Dacă la efectuarea percheziției s-au aplicat mijloace tehnice de fixare sau s-a procedat la schițare în întregime sau parțială a locului percheziționat, procesul-verbal va fi întregit cu fotografii, desene, alte materiale.
Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate cu caracter practic destinată identificării unor persoane, obiecte de către anumite persoane, cum sunt de exemplu martorii care le-au perceput în împrejurări determinate la săvârșirea unei infracțiuni sau unui al fapt juridic cu implicații penale. Efectuarea prezentării pentru recunoaștere debutează cu ascultarea prealabilă a celui ce urmează să facă recunoașterea.
Obiectul declarațiilor persoanelor diferă în raportul analizării prin mijlocirea cărora au perceput însușirile caracteristice ale persoanei ce urmează a fi recunoscută. Audierea trebuie să se desfășoare în absența celui ce constituie obiectul recunoașterii, precum și a persoanelor împreună cu care va fi prezentat. Atunci când recunoașterea va fi efectuată de mai multe persoane, acestea vor fi ascultate separat și se va evita posibilitatea de a comunica între ele.
Momentul următor îl constituie prezentarea celui ce urmează a fi recunoscut într-un grup de persoane asemănătoare în afara spațiului vizibilității. După alcătuirea grupului, organul de urmărire penală invită persoana ce trebuie recunoscută să ocupe un anumit loc în rândul celor ce formează grupul, explicând celor prezenți că în acea încăpere va fi introdusă persoana ce urmează a face recunoașterea. Aceasta va fi invitatră să examineze cu atenție persoanele ce compun grupul și să indice dacă în rîndul acestora recunoaște presupusul făptuitor [17, p.288]. Dacă martorul recunoaște presupusul făptuitor, trebuie să declare acest lucru în prezența tuturor celor de față, moment urmat de executarea unei fotografii a întregului grup precum și de fotografierea separată a celui recunoscut.
După efectuarea prezentării spre recunoaștere, cel ce a făcut recunoașterea este ascultat din nou, iar declarațiile sale sunt consemnate într-un proces-verbal, care împreună cu declarațiile date inițial reprezintă dovada recunoașterii sau ne recunoașterii.
Din punct de vedere al gradului de certitudine subiectivă pe care-1 oferă, declarația de recunoaștere poate fi certă, sigură sau nesigură. Recunoașterea e sigură atunci când martorul, constatând o coincidență deplină a trăsăturilor difinitorii caracteristice ale persoanei percepute anterior cu cele ale persoanei ce i se prezintă spre recunoaștere, o identifică fără ezitare.
Recunoașterea e imprecisă sau incertă atunci când, pe fondul coincidenței unora dintre trăsăturile definitorii ale persoanei, se constată și existența unor discordanțe. Înfățișarea persoanelor poate suferi transformări din cauze dependente sau independente de voința sa. Prezintă caracter deliberat aceste ajustări intenționate aduse înfățișării persoanei, în scopul de a-i împiedica identificarea (modificarea intenționată a coafurii, faptul de a purta barbă etc).
Martorul nu recunoaște persoana când cel ce i se înfățișează și imaginea adevăratului făptuitor păstrată în memorie sunt total diferite.
Finalitatea urmărită prin recunoașterea și determinarea apartenenței bunurilor este în general identificarea făptuitorului sau a celui vătămat și restituirea bunurilor părții vătămate.
În cazul obiectelor, subiecții recunoașterii sunt martorii sau persoanele vătămate. Dacă în cazul recunoașterii persoanelor, de regulă, acestea sunt percepute pentru prima dată în condițiile improprii ale săvârșirii furtului, în cazul obiectelor, acestea de multe ori sunt cunoscute dintr-un moment anterior comiterii faptei. Prezentarea pentru recunoaștere a obiectelor, parcurge aceleași momente și se efectuează observarea acelorași reguli.
La forma de prezentare pentru recunoașterea persoanelor și a obiectelor după fotografii, se apelează atunci când persoana și obiectele nu pot fi înfățișate în mod nemijlocit. Astfel în ceea ce privește persoanele (de regulă bănuitul sau învinuitul), se recurge la recunoașterea după fotografii atunci când, acestea se sustrag de la răspundere, se ascund, au dispărut ori au încetat din viață, sau atunci când se presupune că autorul infracțiunii se recrutează din rîndul infractorilor profisionaliști, ale căror fotografii de identificare se află la evidențele organelor de urmărire penală [18, p.308].
În ceea ce privește obiectele, la această modalitate de prezentare se recurge atunci când din cauza situației în care se află bunul sau cel ce ar urma să facă recunoașterea, obiectul nu poate fi înfățișat în materialitatea sa.
Prezentarea pentru recunoaștere după fotografii se realizează cu observarea regulilor care își găsesc aplicarea la recunoașterea persoanelor: ascultarea prealabilă a celui ce face recunoașterea, prezentarea în grup a fotografiilor, precizarea cu ocazia ascultării din nou a elementelor ce conduc la concluzie de recunoaștere [17, p.293].
3. AcțiuniLE de urmărire panală desfășurate A CERCETĂRILOR
3.1. Ascultarea bănuitului și a învinuitului
Subiect al raporturilor de drept ce ia naștere cu prilejul declanșării unui proces penal este autorul actului prevăzut de legea penală. Acesta fiind reținut conform prevederilor art. 166 CPP al RM s-au privat de libertate prin arest preventiv, potrivit art. 185 CPP al RM, obține de la început calitatea procesuală de bănuit, apoi din momentul în care i s-a înaintat învinuirea în legătură cu săvârșirea unei sau mai multor infracțiuni de furt, cea de învinuit.
Ascultarea bănuitului sau a învinuitului se desfășoară, potrivit prevederilor art.103-104 CP al RM, în trei etape principale (identificare, ascultare liberă, și punerea de întrebări), urmate de consemnarea declarațiilor.In acest moment, pregătit anterior, se trece la aplicarea directă a regulilor tactice criminalistice de ascultare, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, de personalitatea celui audiat [20, p.425].
Stabilirea și verificarea identității constă în formularea de întrebări prin care celui ascultat i se cere să-și declare numele, prenumele, data și locul nașterii, domiciliul, cetățenia, starea familiară, situația militară, locul de muncă, ocupația, studiile, antecedentele penale, alte date de natură ce contribuie la conturarea personalității bănuitului sau învinuitului și la stabilirea veritabilității acestor date în baza de documente.
Ea nu constituie un simplu act tehnic, ci reprezintă un mijloc de studiu al personalității celui ascultat, un bun prilej de a determina atitudinea acestuia față de situația în care se află, a stării sale psihologice. Datele obținute la această fază de ascultare trebuie să contribuie la precizarea modului în care se va desfășura dialogul de mai departe, la stabilirea procedeelor tactice ce urmează a fi aplicate în continuare.
După verificarea identității celui ascultat, i se aduce la cunoștință ordonanța de învinuire sau în cazul bănuitului, faptele ce constituie obiectul cauzei, cerându-i-se să-și expună atitudinea față de faptele ce i se încriminează. Indiferent de poziția pe care se situează, de recunoaștere integrală ori parțială, sau de contestare a învinuirii – învinuitului , bănuitului, li se va solicita în continuare să declare tot ce știu cu privire la fapta comisă. Astfel, în cazul recunoașterii învinuirii, cel ascultat va avea posibilitatea să prezinte evenimentele în ordinea în care acestea s-au desfășurat, fără a se limita sau ridija expunerea, adică în mod liber.
Organul ce conduce ascultarea va observa și nota omisiunile, lacunele, și momentele contradictorii care trebuie clarificate. Dacă învinuitul nu recunoaște învinuirea ce i se aduce, sperând astfel să se sustragă de la răspunderea penală, relatarea liberă va fi dificilă chiar și în cazul în care și-au pregătit anticipat o anumită legendă [13, p.166].
Se va observa ușor că expunerea faptelor este superficială, cu multe generalizări, în ea existînd și evidente momente de neconcordanță logică. În acest sens relatarea liberă reprezintă un bun prilej pentru organul de cercetare de a cunoaște poziția pe care se simulează învinuitul, certitudinea cu care se prezintă, fermitatea de a se menține pe poziție de negare, modalitatea de a judeca și de a-și exprima gîndirea, alte elemente de personalitate caracteristice necesare pentru elaborarea unei strategii tactice de interogare la etapa care urmează. De aceea, este indicat că relatarea liberă să fie ascultată cu răbdare,evitîndu-se întreruperile sau intervențiile utile, gesturi de nemulțumire, enervare sau alte forme de manifestare a atitudinii negative față de declarațiile bănuitului sau învinuitului făcute la această fază.
3.2. Particularități de efectuare a reconstituirii faptei
Reconstituirea reprezintă o activitate procedurală auxiliară, ce constă în reproducerea pe cale experimentală a unor fapte și împrejurări ce au însoțit faptul săvîrșit sau a întregului mecanism de comitere a infracțiunii de furt săvîrșit prin pătrundere, în vederea precizării prin mijoacirea experimentelor, a modului de producere, în condiții determinate de spațiu și timp a unui fapt sau fenomen ce gravitează în jurul infracțiunii sau în vederea precizării dacă un anumit fapt ori fenomen, a putut sau nu avea loc [17, p.301].
În conformitate cu prevederile art. 122 CPP al RM, organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea participanților la proces, precum și instanța de judecată la cererea părților, considerând că este necesar pentru verificarea și precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parțială a faptei la fața locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acțiunilor, situației sau a altor circumstanțe care au produs fapta.
Importanța reconstituirii rezultă din rolul deosebit pe care ea îl poate juca la stabilirea împrejurărilor furturilor săvârșite prin pătrundere. Verificarea și a unor acțiuni, precizarea datelor cu semnificație probantă se efectuează de obicei prin realizarea altor activități procedurale, cum ar fi ascultarea persoanelor (martorilor, victimei, bănuitului sau învinuitului), percheziția, prezentarea spre recunoaștere etc. Sunt frecvente însă situațiile în care valoarea și certitudinea unei sau altei probe nu pot fi apreciate decât prin verificare pe cale experimentală. În primul rînd, reconstituirea reprezintă cea mai eficientă sursă procesuală de verificare a declarațiilor bănuitului sau învinuitului referitor la săvârșirea furtului prin pătrundere.
Dacă se afirmă că în încăpere s-a pătruns prin ferestruică, experiența poate valida sau dezminți posibilitatea pătrunderii în acest mod și în consecință, întări sau declina declarațiile persoanei respective. În al doilea rînd, reconstituirea servește la verificarea declarațiilor martorilor prin reproducerea condițiilor în care aceaștea au perceput fapte ce interesează cauza. În al treilea rînd, reconstituirea poate urmări verificarea versiunilor și obținerea pe această cale de noi date probante, necunoscute pînă atunci organului de urmărire penală. Semnificative în acest sens sunt cazurile de înscenare a furturilor din locurile de depozitare a bunurilor materiale. Dacă prin actul de reconstituire la fața locului se afirmă în mod obiectiv posibilitatea pătrunderii sau a scoaterii din încăpere a bunurilor lipsă, versiunea privind furtul va fi înlăturată și înlocuită cu cea potrivit căreia persoanele cointeresate au procedat la înscenarea actului de furt pentru a disimula adevăratele cauze ale lipsei de bunuri. Cu aceiași situație se confruntă și în cazul experimentării cheilor ridicate prin percheziție de la persoana bănuită. Cheia care deschide cu ușurință ușa, în condițiile concrete ale unei cauze de furt, poate deveni o importantă probă materială a infracțiunii de furt săvârșit prin pătrundere. După scopul urmărit și modul de realizare a operațiilor experimentale se disting următoarele categorii de reconstituire [13, p.229]:
Reconstituirea în vederea stabilirii posibilității realizării anumitor acțiuni. Din această categorie fac parte toate formele experimentale efectuate în legătură cu cercetarea unei cauze penale prin stabilirea mecanismului săvârșirii infracțiunii de furt (modul de pătrundere la fața locului, desfășurarea în timp a unei operații, scoaterea sau depozitarea anumitor obiecte în condiții de loc determinate, etc).
Reconstituirea în scopul determinării posibilității perceperii anumitor acțiuni, fapte sau împrejurări de fapt. Această categorie constă în reproducerea artificială a acțiunilor, faptelor sau fenomenelor care au avut legătură cu săvârșirea furtului prin pătrundere, în vederea stabilirii perceptibilității lor în condiții determinate în împrejurările cauzei. Prin activități exerimentale se verifică declarațiile martorilor oculari, victimei sau a altor persoane implicate, care susțin ce au perceput (au auzit sau au văzut) evenimentele ce s-au desfășurat la locul faptei. Dacă prin reproducere se demonstrează imposibilitatea perceperii, reconstituirea poate contribui în mod direct la demascarea martorilor de rea-credință, înlăturarea la timp a declarațiilor nesincere, tendențioase [29, p.210].
1) Reconstituirea destinată verificării posibilităților de săvârșire a anumitor acțiuni în condițiile date [20, p.492]. De exemplu, trebuie verificată posibilitatea efectuării unor acțiuni în anumite condiții de timp și spațiu ori posibilitatea pătrunderii sau ieșirii dintr-un anumit loc, ori dacă persoana are capacitatea sau deprinderea necesară la săvârșirea furtului prin pătrundere într-o încăpere. Atragem atenția asupra acestui tip de reconstituire, dat fiind semnificația sa în elucidarea unor împrejurări ale cauzei, cum ar fi verificarea susținerilor autorului faptei cu privire la posibilitatea pătrunderii la fața locului, fără ajutorul unor complici, s-au transportării de obiecte grele. Se mai poate stabili dacă furtul săvârșit prin pătrundere a fost simulat în scopul ascunderii altei infracțiuni (de exemplu se simulează o spargere pentru disimularea delapidării).
Regulile tacticii conform cărora se va efectua reconstituirea sunt următoarele [13, p.235]:
limitarea la minimum a persoanelor participante. Organul de urmărire penală trebuie să cântărească bine toate argumentele pro și contra participării uneia sau altei persoane, luând în considerare că aglomerarea locului reconstituirii îngreunează desfășurarea experienților, totodată, aceasta poate duce și la divulgarea datelor obținute în urma reconstituirii.
efectuarea reconstituirii în condiții similare sau apropiate de cele în care au avut loc fapta ce interesează cauza. Potrivit acestei reguli, reconstituirea trebuie să se realizeze, pe cît e posibil, condiții analogice de loc și timp, climaterice și de iluminare asemănătoare.
repetarea operației experimentale în aceleași condiții. Această regulă tactică contribuie la cunoașterea mai temeinică a faptelor și împrejurărilor ce interesează, excluzîndu-se utilizarea în procesul de probațiune a unor date întâmplătoare. Numărul experimentelor este în funcție de natura faptelor ce constituie obiectul reconstituirii și se determină de organul de urmărire penală de la caz la caz. Experimentul va fi repetat până când organul de urmărire penală se va convinge că rezultatele poartă cu siguranță un caracter constant și sunt firești.
modificarea în mod deliberat a condițiilor experimentelor. Respectarea acestei reguli tactice atribuie rezultatelor reconstituiente un grad înalt de plauzibilitate, mai cu seamă, dacă acestea vizează aptitudinile martorului, victimei de a percepe vizual sau auditiv fapte importante.
Efectuarea activității experimentale pe etape pentru a asigura o mai bună percepere și fixare a rezultatelor obținute. Aplicarea acestei reguli tactice este recomandabilă în situațiile în care divizarea reală a anumitor etape ale activității experimentale și realizarea unor pauze pentru analiza și fixarea rezultatelor intermediare, nu influențează efectul reconstituirii în ansamblu.
Consemnarea rezultatelor reconstituirii se face în primul rînd în procesul-verbal. În redactarea acestuia, se va acorda atenție consemnării cît mai exacte a condițiilor în care s-a efectuat reconstituirea, acțiunilor efectuate, consemnarea limitîndu-se strict la acele aspecte, evitîndu-se concluzii sau interpretările referitoare la rezultatele obținute. Un mijloc tehnic de fixare a rezultatelor reconstituirii îl reprezintă, ca și în cazul altor acte de urmărire penală, înregistrarea video și fotografierea. Fotografiile și celelalte înregistrări vor însoți procesul verbal în care vor fi făcute mențiunile referitoare la succesiunea imaginilor, la modalitățile tehnice de redare, precum și secvențile sau scenele pe care le reprezintă.
3.3. Ascultarea martorilor și a altor persoane în cadrul investigațiilor
În conformitate cu prevederile art. 90 CPP al RM, martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanță, precum și persoana care face declarație, în modul prevăzut de lege, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoanele ce posedă informații cu privire la vreo circumstanță care urmează să fie constat în cauză.
Ca și cercetarea la fața locului, prezentare spre recunoaștere, percheziția, ascultarea martorilor parcurge în trei etape: de organizare și pregătire; de ascultarea propriu-zisă și de consemnare (fixare) a declarațiilor. Pentru ca proba cu martori să contribuie la stabilirea adevărului, în cazul infracțiunii de furt săvîrșit prin pătrundere, este necesar ca activitatea de ascultare a martorilor, în special, la faza de urmărire penală, să se desfășoare în mod organizat și în deplină conformitate cu prevederile legislației procesual-penale în vigoare.
Organizarea activității de ascultare a martorilor cuprinde: – stabilirea cercului de persoane care ar putea comunica date utile cu privire la furt, succesiunea, timpul și modul de chemare a acestora pentru a depune mărturii; – pregătirea în vederea audierii unor martori, considerați purtători de importante date probante.
Pe parcursul întregii perioade de cercetare a furtului, organul de urmărire va fi în permanență preocupat de a analiza materialul probant existent în vederea stabilirii situației de fapt a împrejurărilor ce urmează a fi dovedite și din posibile surse de probă, să contureze cercul care eventual, posedă informație pentru ca de ei să fie recrutați martorii care vor fi ascultați.
După delimitarea cercului de persoane care urmează a fi ascultate în calitate de martori, trebuie să se determine modul și ordinea în care acestea vor fi chemați să depună mărturii. Legea (art. 236 CPP al RM), prevede patru modalități de chemare a martorilor: prin citație, telegrafic, telefonic, prin mijloace electronice. Alegerea unei sau altei forme de chemare a martorului este în funcție de personalitatea lui, de relațiile lui cu părțile, dar și cu alți martori.
Pregătirea ascultării martorilor cuprinde: determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie clarificate în cadrul ascultării; acumularea de informație cu privire la personalitatea celor chemați să depună mărturii; de cunoștințe speciale în situația în care obiectul dialogului ce urmează a avea loc se referă la un domeniu îngust și mai puțin cunoscut organului de urmărire; asigurarea condițiilor necesare bunei desfășurări a ascultării[13, p.130-131].
Înainte de a proceda la ascultarea unei persoane concrete ca martor, dar și pe parcursul convorbirii preliminare, este indicat ca organul de cercetare să obțină un minimum de date privind particularitățile psihofiziologice și trăsăturile de personalitate ale celui ce urmează a fi ascultat. Acest minumum cuprinde: – starea sănătății și a organelor receptive (vizuale, auditive), profesia, cunoștințele și interesele predominante; – sfera socială căreia aparține, vârsta, starea familiară, locul de muncă, antecedentele penale; – specificul relațiilor cu persoanele participante la proces, eventuala cointeresare materială în rezultatele furtului.
Procedeele tactice, constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prin aplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentând unul din principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei și de reproducerea datelor recepționate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. În categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influență psihologică în situația în care se impune depășirea mărturiilor false.
Categoriile menționate se aplică în mod consecutiv în cele trei faze în care și se desfășoară ascultarea martorilor: introductivă de relatare liberă și de primire a răspunsurilor la întrebările adresate martorului de către organul de cercetare (interogare).
În prima fază organul însărcinat cu ascultarea martorului este obligat să stabilească identitatea lui, solicitându-i să-și declare numele, prenumele, etatea, domiciliul, starea familiară, studiile etc. Declarațiile martorului vor fi verificate în baza documentelor de identitate.
Momentul final al fazei introductive de ascultare presupune stabilirea raporturilor martorului cu pricina, precum și cu persoanele participante la proces (învinuitul, victima), a eventualelor interese materiale sau morale ale acsetuia și a altor împrejurări care pot trezi suspiciuni referitoare la obiectivitatea declarațiilor. La această fază de contact cu martorul, organul de cercetare va apela la anumite procedee tactice pentru a asigura crearea contactului psihologic necesar obținerii de declarații sincere și complete și anume [20, p.53]: – primirea martorului într-o manieră corectă, civilizată care trebuie să fie prezentă încă din momentul așteptării pînă la momentul audierii propriu-zise. În acest context este necesar luarea de măsuri destinate evitării contactului cu alți martori, cu alți participanți din proces; – crearea unui cadru de ascultare subru, caracterizat de seriozistate, lipsit de factori stresanți, care pot distruge atenția martorului, cum ar fi, de exemplu, prezența unor persoane străine, a unor obiecte aparte sau instalații ce pot stîrni curiozitate sau teamă; – comportarea organului de cercetare într-un mod calm, încurajator, astfel să fie redusă încordarea neliniștea firească a martorilor. Este total contraindicată atitudinea de răceală, de sfidare, de arojanță, care poate conduce la închiderea martorului sau chiar la determinarea acestuia să evite declarații complete, mai ales dacă este brusat.
A doua fază de relatare liberă debutează cu invitația martorului de a expune liber tot ce știe referitor la furtul săvîrșit prin pătrundere sau împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost chemat. Martorul trebuie lăsat să expună faptele cu mijloacele pe care le are la îndemînă, cursul expunerii nu trebuie tulburat de intervențiile inoportune ale organului de urmărire, care l-ar sili să evoce faptele, astfel decît în ordinea în care le-a perceput.
Numai atunci cînd, din cauza unor particularități structurale sau din cauza unei atitudini deliberate, martorul se îndepărtează în mod evident de la obiectul cauzei, cînd expunerea e confuză, obscură, organul de cercetare va interveni pentru a dirija relatarea în direcția dorită [17, p.251-252].
În faza a treia de ascultare a martorului, denumită „ascultare dirijată” sau „faza de interogare”, organul de urmărire intervine cu întrebări urmărind clasificarea sau precizarea anumitor aspecte ale declarațiilor făcute la etapa de relatare liberă.
La interogarea martorului se procedează în două situații: a) cînd martorii de bună-credință pe parcursul relatării libere involuntar comunică date dubioase, incomplete, contradictorii; b) în cazul mărturiilor false prezentate de martorii mincinoși [13, p.136].
În legătură cu declarațiile martorului de bună credință, organul de urmărire penală poate interveni cu patru genuri de întrebări: – de completare pentru stabilirea anumitor fapte sau împrejurări de fapt la care martorul, din diverse motive, nu s-a referit; – de precizare, urmîndu-se determinarea cu exactitate a unor circumstanțe de loc, de timp, a modului și împrejurărilor în care s-a activat; – de ferificare, destinate în majoritatea cazurilor de furt, stabilirii surselor din care martorul a obținut informațiile sau a condițiilor în care au avut loc recepționarea acestora; – de reamintire, au menirea de a ajuta martorul la restabilirea în memorie a unor fapte, împrejurări temporar uitate [17, p.253].
Întrebările, sus menționate permit organelor de urmărire penală posibilitatea verificării depozițiilor martorilor sub raportul realității, al exactității clar declarate. Prin adresarea acestui gen de întrebări se lămurește: – poziția de sinceritate sau de nesinceritate pe care se situează martorul; – sursele din care provin informațiile deținute de martori; – cunoașterea condițiilor în prezența cărora au fost percepute faptele (condiții de loc, timp, durată etc.) [11, p.218].
Procedeele tactice aplicate la ascultarea martorilor diferă în funcție de o seamă de elemente, importante fiind următoarele, natura cauzei cercetate, caracterul și cantitatea informațiilor în posesia cărora se află organul de urmărire penală, personalitatea martorului.
Atunci cînd sunt suficiente temeiuri de a considera de rea-credință declarațiile martorului din punct de vedere tactic, nu se recomandă dezvăluirea de îndată a contradicțiilor, ci acestea trebuie consemnate exact și păstrate în rezervă pentru cel mai propice moment, acela al unei stări psihologice de descumpănie, de dencertare, care să facă posibilă demascarea minciunii, iar pe de altă parte prezentarea astfel a probelor, care să convingă martorul de inutilitatea perseverării în minciună, să-1 determine să abandoneze poziția de rea-credință.
Legea procesual penală în vigoare nu stabilește vîrsta minimă la care minorii pot fi ascultați ca martori. Ascultarea se desfășoară cu participarea specialistului -pedagog, iar în unele cazuri și a părinților, rudelor apropiate sau a tutorelui. Ascultarea minorului începe cu identificarea lui, care va avea un caracter mai puțin oficial. Pentru a cîștiga încrederea sa, ofițerul de urmărire penală trebuie să fie mai blînd încrezător, prietenos, să adopte o mină deschisă, aspect ce va fi neglijat pe întreaga perioadă a ascultării. Modul de ascultare a minorului se va raporta însă la câteva particularități și anume [20, p.383]: – în faza relatării libere, minorul va fi ascultat cu multă răbdare, fără a fi bruscat, speriat sau întrerupt, cu condiția că nu se va abate cu totul de la subiect.
Dintr-o relatare liberă a minorului nu trebuie să se aștepte prea multe date de calitate, datorită influențărilor jucate de factorii subiectivi, specifici vârstei, asupra percepției, memorării și redării.
La aceasta se pot adăuga teama, neîncrederea, influența persoanelor de mediul din care provine; – în faza adresării de întrebări, cea mai importantă în cazul ascultării minorului, întrebările trebuie să fie cît mai clare formulate într-un limbaj accesibil copilului, consice, lipsite de elemente de sugestie, minorul trebuie să înțeleagă exact ceea ce i se cere. Ascultarea se va face potrivit acelorași reguli ca și în cazul martorului major.
ÎNCHEIERE
1. La etapa actuală, fenomenul infracțional, pornind de la statisticele oficiale, s-a stabilizat puțin, dar trebuie să menționăm că s-a amplificat în formele sale mai grave și, depășind frontierele statelor, a devenit un flagel mondial. Acest fenonomen în Moldova, sub aspectul infracțiunilor grave este în creștere ceea ce face ca lupta contra criminalității și prevenirea ei să preocupe în cel mai înalt grad structurile statului și întreaga populație a țării.
Dar, pentru a acționa eficient împotriva acestui fenomen este necesar să avem informații foarte exacte asupra amploarei, formelor, localizării, precum și asupra evoluției diverselor sale aspecte. Unul din ele – atentatele la bunurile proprietarului, care marchează o amploare fără precedent, dictează necesitatea căutării unor moduri, abordări mai eficiente vizând descoperirea și cercetarea furturilor din apartamente. În special, este evidentă nevoia perfectării sistemului de asistență criminalistică a descoperirii acestor infracțiuni.
Un astfel de sistem poate fi definit ca un ansamblu de cunoștințe criminalistice, deprinderi și priceperi, bazate pe aceste cunoștințe ale funcționarilor organelor ocrotirii normelor de drept, ce au datoria profesională să folosească recomandările criminalistice, să aplice mijloacele și tehnologiile științifice contemporane în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor.
2. Analiza practicii judiciare arată că în țară nu există un sistem de pregătire, instruire și perfecționare a cadrelor de experți judiciari pe baze permanente. Socotim important, că în cadrul unei instituții de învățământ juridic superior de stat (spre exemplu, Academia MAI „Ștefan cel Mare”, Universitatea Liberă Internațională) să se inițieze pregătirea acestor cadre, fapt ce va influența pozitiv activitatea de specialitate în acest domeniu. Este oportun ca programele acestor instituții de pregătire a cadrelor expertuale să prevadă studierea, pe lângă disciplinele juridice și speciale, și cele de factură naturalistă (fizica, chimia, optica etc.).
3. Furtul prin pătrundere poate fi definit ca o sustragere pe ascuns a averii proprietarului, aflate în localurile destinate pentru domiciliu permanent a familiilor sau a unor persoane aparte. La aceste infracțiuni se alătură și furturile comise din părțile componente ale acestor încăperi (balcoane, coridoare, verande, mansarde, subsoluri etc.), care sunt elemente integrante ale acestor localuri.
4. Asistența criminalistică a descoperirii și cercetării furturilor trebuie înfăptuită punând în balanță rolul informațional al componentelor caracteristicii criminalistice a furturilor (modul de pregătire, săvârșire și tăinuire a furtului, urmele tipice, starile de fapt ale infracțiunii, personalitatea făptuitorului).
5. Analiza unor procese-verbale, alcătuite cu ocazia cercetării furturilor din apartamente demonstrează că cercetarea la fața locului, privită prin prisma rezultatelor finale, rămâne încă o acțiune nesatisfăcătoare. Se propune:
5.1. a reglementa procesual activitatea echipei operative de cercetare a locului faptei în Codul de procedură penală.
5.2. a implementa în practică redactarea obligatorie a procesului-verbal la calculator și fotografierea locului faptei în ansamblu.
5.3. a implementa în practica cercetării locului faptei metode și mijloace contemporane de depistare și ridicare a urmelor făptuitorilor (metoda lazerului portativ, metoda odorologică etc.).
6. O primă formă de cercetare a urmelor materiale pe cauzele de furturi din apartamente la etapa inițială a cercetării, de regulă, se realizează în formă de constatare tehnico-ștințifică, atât la fața locului, cât și în condiții de laborator.
7. Furturile din apartamente prezintă un gen de infracțiuni în urma cărora se crează un volum substanțial de urme materiale (de mâini, de încălțăminte, efracție, microfibre, microparticule etc.). Recoltarea lor calitativă, examinarea preliminară în cadrul cercetării locului faptei și expertizarea ulterioară în mare măsură determină rezultatul pozitiv al acestor activități.
Cunoașterea nivelului contemporan al criminalisticii, a posibilităților expertizelor tradiționale și netradiționale de către slujitorii Justiției este un imperativ al timpului, o condiție obligatorie în opera de înfăptuire a Justiției.
BIBLIOGRAFIA
Izvoare normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul oficial al Republicii , nr. 1-1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126
Legea Republicii “Cu privire la expertiza judiciară” nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 144 – 145/1056 din 16.11.2000, p.8-10.
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006, p.21-23.
Hotărîrea nr.23 a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 23 iunie 2004 “Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”.
Monografii, articole de specialitate:
Aionițoaie С, Butoi T. Tratat de tactică criminalistică. Craiova: Carpați, 1992. 471 p.
Aionițoie C., Bercheșan V., Dumitrașco I. Tratat de metodică criminalistică, vol.I, Craiova: Carpați, 1994. 380 p.
Bercheșan V. Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. V.III. București:Litlle Star, 2003. 452 p.
Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Chemarea, 1997. 524 p.
Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Gama, 1986. 591 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. Ed. II.București:Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 630 p.
Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Muzeum, 1995. 161 p.
Gladchi Gh. Prevenirea infracțiunilor de violență sexuală. În: Revista națională de drept. nr.1, Chișinău: USM, 2001, p.4-5.
Golubenco Gheorghe, Colodrovschi Vitalie. Aprecierea raportului de expertiză în cadrul instruirii specializate. În: Perfecționarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne și optimizarea procesului de instruire profesională. Materialele conferinței științifico-practice internaționale, 20-21 decembrie 2002. Chișinău: Academia de poliție, 2003, p.127-128.
Iacobuță I. Criminalistica.Iași: Junimea, 2001. 453 p.
Mircea I. Criminalistica. București: Lumina Lex, 2010. 351 p.
Mircea I. Criminalistica. Iași: Fundația Chemarea, 1992. 423 p.
Stancu Em. Tratat de Criminalistică. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București:Universul juridic, 2010. 840 p.
Suciu C. Criminalistica. București: Editura MI, 1972. 749 p.
Odagiu I. Todica V. Expertize judiciare. Chișinău: Academia de poliție, 2003. 113 p.
Бабаев М.М. Социальные последствия преступности: Уч. пособие. Москва: Академия МВД СССР, 1982. 120 p.
Бытко Ю.И. Квартирные кражи и некоторые меры их предупреждения. Саратов: СВШМ 1989, 241 c.
Бышевский Ю.В. Криминологическая характеристика квартирных краж. Борьба с квартирными кражами: Межвузовский сборник научных трудов. Омск: ВШМ МВД СССР, 1987. 167 c.
Волынский А.Ф. и др. Криминалистика: Учебн. для вузов / А.Ф.Волынский и др., под ред. А.Ф.Волынского. Москва: Закон и право. ЮНИТИ-ДАНА, 1999. 527 c.
Зуйков Г.Г. Криминалистическое учение о способе совершения преступления. Москва: Академия МВД СССР, 1970. 254 c.
Каныгин В., Лубин А. Расследование преступлений против личности и собственности. СПб.: Питер, 2008. 298 c.
Криминалистика: учебник для бакалавров. Москва:Проспект, 2014. 767 с.
Кузнецов В.А., Чулкова Е.И. Предупреждение органами внутренних дел краж личного имущества из квартир: Учебное пособие. Москва:ВНИИ МВД СССР, 1985. 145 c.
Петрунев В.П. Криминалистическая характеристика квартирных краж (методологический аспект). В: Правовые и организационные вопросы борьбы с рецидивной преступностью: Сб. науч. трудов. Москва:ВНИИ МВД СССР, 1990. 241 c.
Филиппов А.Г. Криминалистика. Москва: Спарк, 2000. 689 c.
Шляхов А. Классификация судебных экспертиз. Москва: Юридическая литература, 1977. 182 с.
Яблоков H.П.Kpиминалистика. Moсква: Норма, 2008. 400 с.
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
Subsemntatul……………………………………………………………………………………
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………
specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………
BIBLIOGRAFIA
Izvoare normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul oficial al Republicii , nr. 1-1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126
Legea Republicii “Cu privire la expertiza judiciară” nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 144 – 145/1056 din 16.11.2000, p.8-10.
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006, p.21-23.
Hotărîrea nr.23 a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 23 iunie 2004 “Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”.
Monografii, articole de specialitate:
Aionițoaie С, Butoi T. Tratat de tactică criminalistică. Craiova: Carpați, 1992. 471 p.
Aionițoie C., Bercheșan V., Dumitrașco I. Tratat de metodică criminalistică, vol.I, Craiova: Carpați, 1994. 380 p.
Bercheșan V. Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii. V.III. București:Litlle Star, 2003. 452 p.
Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Chemarea, 1997. 524 p.
Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Gama, 1986. 591 p.
Dicționarul explicativ al limbii române. Ed. II.București:Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 630 p.
Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Muzeum, 1995. 161 p.
Gladchi Gh. Prevenirea infracțiunilor de violență sexuală. În: Revista națională de drept. nr.1, Chișinău: USM, 2001, p.4-5.
Golubenco Gheorghe, Colodrovschi Vitalie. Aprecierea raportului de expertiză în cadrul instruirii specializate. În: Perfecționarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne și optimizarea procesului de instruire profesională. Materialele conferinței științifico-practice internaționale, 20-21 decembrie 2002. Chișinău: Academia de poliție, 2003, p.127-128.
Iacobuță I. Criminalistica.Iași: Junimea, 2001. 453 p.
Mircea I. Criminalistica. București: Lumina Lex, 2010. 351 p.
Mircea I. Criminalistica. Iași: Fundația Chemarea, 1992. 423 p.
Stancu Em. Tratat de Criminalistică. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București:Universul juridic, 2010. 840 p.
Suciu C. Criminalistica. București: Editura MI, 1972. 749 p.
Odagiu I. Todica V. Expertize judiciare. Chișinău: Academia de poliție, 2003. 113 p.
Бабаев М.М. Социальные последствия преступности: Уч. пособие. Москва: Академия МВД СССР, 1982. 120 p.
Бытко Ю.И. Квартирные кражи и некоторые меры их предупреждения. Саратов: СВШМ 1989, 241 c.
Бышевский Ю.В. Криминологическая характеристика квартирных краж. Борьба с квартирными кражами: Межвузовский сборник научных трудов. Омск: ВШМ МВД СССР, 1987. 167 c.
Волынский А.Ф. и др. Криминалистика: Учебн. для вузов / А.Ф.Волынский и др., под ред. А.Ф.Волынского. Москва: Закон и право. ЮНИТИ-ДАНА, 1999. 527 c.
Зуйков Г.Г. Криминалистическое учение о способе совершения преступления. Москва: Академия МВД СССР, 1970. 254 c.
Каныгин В., Лубин А. Расследование преступлений против личности и собственности. СПб.: Питер, 2008. 298 c.
Криминалистика: учебник для бакалавров. Москва:Проспект, 2014. 767 с.
Кузнецов В.А., Чулкова Е.И. Предупреждение органами внутренних дел краж личного имущества из квартир: Учебное пособие. Москва:ВНИИ МВД СССР, 1985. 145 c.
Петрунев В.П. Криминалистическая характеристика квартирных краж (методологический аспект). В: Правовые и организационные вопросы борьбы с рецидивной преступностью: Сб. науч. трудов. Москва:ВНИИ МВД СССР, 1990. 241 c.
Филиппов А.Г. Криминалистика. Москва: Спарк, 2000. 689 c.
Шляхов А. Классификация судебных экспертиз. Москва: Юридическая литература, 1977. 182 с.
Яблоков H.П.Kpиминалистика. Moсква: Норма, 2008. 400 с.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodica Cercetarii Furturilor Savarsite Prin Patrundere (ID: 128523)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.