Metodele de Interpretare a Normelor Juridice

CUPRINS

INTRODUCERE

1. NOȚIUNEA ȘI ESENȚA INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

1.1. Doctrina privind necesitatea interpretării normelor juridice-evoluția ei istorică

2. FORMELE ȘI FORȚA JURIDICĂ A INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

2.1. Interpretarea oficială

2.2. Interpretarea neoficială

3. METODELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

3.1. Evoluția metodelor de interpretare

3.2. Metodele clasice de interpretare

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Evoluția istorică a demonstrat o necesitate imperioasă a perfecționării mecanismului legislativ în strînsă legătură cu dezvoltarea economică și socială.

Republica Moldova, pășind în noul mileniu, se situează la acea etapă de dezvoltare, la care dispune de o stare legislativă avansată, ca rezultat al reglementării noilor relații sociale, apărute în societate, fapt care a condiționat o creșterea utilității interpretării normelor de drept. Astfel această creștere a utilității interpretării s-a dovedit a fi direct proporțională cu dezvoltarea economică, socială și politică.

Multitudinea modificărilor legislative caracterizează dreptul în Republica Moldova și-i determină viitorul în direcția îmbogățirii formelor și conținutului constituților juridice, pentru sporirea lor ca factor activ al progresului.

Deci, cu cît avansăm în timp și spațiu, progresînd în diverse domenii, cu atît mai frecventă este interpretarea normelor de drept.

În acest context, această teză de licență, reprezintă examinarea problematicii juridice a unei teme destul de importante la momentul actual al Teoriei Generale a Statului și Dreptului – interpretarea normelor de drept.

Pornind de la ideea că necesitatea interpretării apare nu numai în caz de confuzie sau imprecizie a legii, ci și în toate cazurile de aplicare a ei, rezultă că interpretarea este interdependentă de aplicarea normelor de drept. Deci interpretarea normelor de drept este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului.

Actualitatea temei investigate este dictată direct de necesitatea imperioasă a interpretării.

În domeniul dreptului, interpretarea ocupă un loc specific. Aici nu are numai o importanță teoretică, ci și una politică, avînd în vedere faptul că este unul din momentele principale ale aplicării dreptului. De aceea e necesară a delimita interpretarea dreptului de interpretarea creațiilor științifice, literare sau artistice, a teoriilor istorice care urmăresc stabilirea sensului adevărat al unei creații spirituale. "Interpretarea normelor de drept are loc cu scopul aplicării lor în viața socială, în scopul executării prevederilor lor de către persoanele și organizațiile cărora li se adresează, în scopul aplicării lor de către organele justiției și ale administrației de stat. Interpretarea normelor de drept are ca scop lămurirea adevăratului sens al actelor normative ale puterii de stat, care stabilesc reguli de conduită obligatorii. Specificul obiectului interpretării normelor de drept determină folosirea unor metode proprii de interpretare, metode la care nu se recurge cu prilejul interpretării unor opere științifice, literare sau a unui moment istoric" [19, p. 259].

Ne propunem să prezentăm și să analizăm opiniile exprimate în doctrină, starea legislativă actuală-pentru a oferi o lucrare unitară, care să elucideze pe larg, atît în plan teoretic, cît și practic, problemele specifice interpretării normelor de drept.

În literatura juridică de Teorie Generală a Statului și Dreptului nu există un studiu pluriaspectual al cercetării reglementărilor și problemelor privitoare la interpretarea normelor de drept. Acest fapt generează o serie de probleme:

dezvăluirea evoluției dialectice și relievarea esenței interpretării normelor de drept;

aprecierea necesității și perspectivei acestei instituții în asigurarea ordinii de drept în societate și multe altele ce justifică actualitatea temei investigate.

Scopul principal al lucrării a constat în studierea complexă a concepțiilor doctrinare, analiza legislației și reevoluarea contribuțiilor practice pentru a elabora și propune o lucrare științifică, ce ar conține rezultate noi, aplicarea cărora ar constitui determinarea locului și rolului instituției respective, de o importanță deosebită pentru știința juridică.

Atingerea acestui scop a condiționat tratarea și rezolvarea următoarelor obiective:

a arăta evoluția dezvoltării interpretării;

dezvăluirea noțiunii, naturii juridice, a fundamentului și condițiilor necesare interpretării normelor de drept.

În prezenta lucrare drept obiectiv de cercetare au servit problemele teoretice și practice privind interpretarea normelor de drept în lumina legislației Republicii Moldova. Cercetarea problemei științifice în cauză se bazează pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-legislativ prin aplicarea metodelor: istorică, logico-practică, sistematică de clasificare, astfel obținînd unele rezultate științifice a căror esență nu epuizează problema dată, dar prin care se tinde crearea unei viziuni noi asupra ei în contextul actualei reformări a organelor de stat și ramurilor de drept.

Baza teoretică, metodologică și empirică a tezei o constituie: Constituția Republicii Moldova; Codurile: civil, penal, de procedură civilă, de procedură penală, familiei; hotărîrile Plenului Curții Supreme de Justiție, precum și alte acte normative ale Republicii Moldova, de asemenea: concluziile elaborate în monografiile și lucrările unor savanți în materie: Avornic Gh., Baltag D., Djuvara M., Hans K. etc.

Prezenta teză de licență reprezintă o analiză teoretico-științifică și practică a interpretării normelor de drept.

Valoarea practică a lucrării constă în posibilitatea de a folosi tezele investigate în:

perfecționarea și dezvoltarea doctrinelor juridice ce vizează teoria generală a dreptului;

elaborarea noilor reglementări juridice, necesare în special organelor jurisdicționale;

procesul de instruire în cursul de prelegeri, seminare și lucrări practice le studierea teoriei generale a dreptului.

Structura lucrării este determinată de scopurile, sarcinile și obiectul cercetării, de cercul problemelor abordate, nivelul și gradul de studiere a lor în jurisprudență.

Teza constă din introducere, trei capitole, cinci paragrafe, concluzii și bibliografie selectivă.

În primul capitol s-a analizat noțiunea și esența interpretării normelor de drept. Al doilea capitol a fost consacrat formelor și forței juridice a interpretării normelor juridice. În al treilea s-au examinat metodele de interpretare. La finele lucrării am adus unele concluzii referitor la tema analizată.

1. NOȚIUNEA ȘI ESENȚA INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

„Interpretarea nu caută decît un maximum de dreptate. Scopul din urmă al interpretării este de a scoate dreptatea și de aceea legile evoluiază și se schimbă mereu pe căi de multe ori aparent logice.

O interpretare care duce la nedreptate nu sete o interpretare bună, după cum o lege, care duce la nedreptate nu este o lege bună.”

M. Djuvara [19, p. 18].

Interpretarea ocupă un loc deosebit în procesul de realizare, în special de aplicare a dreptului, întrucît aplicarea dreptului este precedată neapărat de clarificarea conținutului și sensului normei de drept.

Astfel interpretarea este un moment obligatoriu în procesul de acțiune a normelor de drept, fiind necesară din motivul că legile și alte acte normative conțin prevederi generale și deseori destul de abstracte nu numai pentru limbajul juridic, dar și pentru cel logic.

Anume în procesul interpretării se determină condițiile de activitate și utilizare a normelor juridice, de asemenea drepturile și obligațiile juridice ale participanților la relațiile juridice, cît și limitele răspunderii juridice pentru încălcările prevederilor înscrise în norme.

Numai datorită interpretării, normele juridice sunt gata pentru realizarea și îndeplinirea practică.

Însuși termenul de "interpretare" provine de la latinescul "interpretatio". În trecut se utiliza termenul de "tălmăcire" cu sens de interpretare. Dar însuși termenul de "interpretare" are nevoie de tălmăcire. Acest termen se utilizează cel puțin în două sensuri:

Sens larg

Sens îngust

În sens larg prin interpretare se înțelege procesul de cunoaștere orientat spre explicarea fenomenelor naturii, sociale inclusiv a normelor de drept.

În sens îngust prin interpretare înțelegem explicarea expresiilor, formulelor, simbolurilor unei teorii arbitrare. La aceasta se referă și interpretarea prescripțiilor juridice la anumite expresii verbale ale legislatorului.

Interpretarea este un proces de cunoaștere. Astfel prin interpretare în general și interpretarea actelor juridice în special se înțelege și rezultatul activității de cunoaștere.

Interpretarea poate fi cercetată ca:

Explicare pentru sine

Explicare pentru alții [32, p. 122].

Profesorul C. A. Koмаров folosește termenul "tălmăcire" în trei sensuri diferite, dar legate între ele [după 25, p. 16]:

În primul rînd, prin interpretare autorul înțelege lămurirea sensului și a conținutului normei de drept de către persoana care o aplică (interpretarea după procedeu);

În al doilea sens, interpretarea se numește adoptarea actelor de către organele de stat și expunerile anumitor persoane cu scopul de a explica conținutul normei de drept;

În al treilea rînd, interpretarea se numește tălmăcirea, adică lămurirea coraportului volumului normei juridice interpretate (în sensul adevărat) cu volumul textului ei [27, p. 230].

În literatura de specialitate uneori se menționează că explicării pentru alții îi precedă explicarea pentru sine și aceasta, fără urmă de îndoială, e absolut just, deoarece să dai explicație altora poți numai în cazul cînd singur cunoști sensul și conținutul normelor de drept.

Însă procesele de "explicare pentru sine" și de "explicare pentru alții" nu coincid din cauza scopurilor lor diferite, ultimul proces poate fi indiferent.

Interpretarea este o acțiune complexă care depășește domeniul dreptului. A interpreta înseamnă a da un anumit înțeles, o anumită semnificație unui lucru sau într-un alt sens a comenta și a explica un text vechi, cum sunt de exemplu Textele Bibliei. a interpreta înseamnă de asemenea a reda prin mijloace adecvate conținutul unei opere muzicale, dramatice, literare sau a juca un rol într-o piesă, într-un film, a executa o bucată muzicală, etc.[28, p. 136]. Sigur că una este interpretarea unei inscripții istorice de pe o tăbliță de ceramică ca să poți scrie "Istoria începe " și alta este interpretarea rolului lui Jean Valjean din "Mizerabilii" lui Hugo. În primul caz interpretarea presupune rigurozitatea științifică prin care se stabilește cu exactitate adevărul istoric. În al doilea caz interpretarea presupune creativitate, nuanțare, artă și pînă la urmă diferențiere de la un interpret la altul.

Doctrina interpretării poate fi elaborată numai pornind de la faptul că norma juridică ce trebuie interpretată este o parte a dreptului și dacă considerăm totodată că interpretarea reprezintă o etapă în procesul de aplicare a dreptului, cu al cărui esență, legități ale dezvoltării, sarcini și caracter, trebuie să coreleze continuu. În caz contrar interpretarea ar fi o activitate abstractă, cu un scop în sine, o activitate contemplativă cu realizarea doar într-un singur sens, relația cu destinatarul sau practica, cu care în fapt trebuie să fie interrelație, practica judiciară fiind în ultimă instanță măsura ce stabilește dacă conținutul normei rezidă sau nu în noile condiții în care este menită a fi aplicată.

Deși se vorbește despre o "doctrină a interpretării" sau de o "teorie a interpretării" denumirea este inexactă, deoarece despre aceasta nu se poate vorbi ca teorie sau știință independentă, ea fiind parte ca și "teoria aplicării normelor juridice", de altfel, a aceleiași ramuri a dreptului, ce poartă denumind în ultimă instanță măsura ce stabilește dacă conținutul normei rezidă sau nu în noile condiții în care este menită a fi aplicată.

Deși se vorbește despre o "doctrină a interpretării" sau de o "teorie a interpretării" denumirea este inexactă, deoarece despre aceasta nu se poate vorbi ca teorie sau știință independentă, ea fiind parte ca și "teoria aplicării normelor juridice", de altfel, a aceleiași ramuri a dreptului, ce poartă denumirea de teorie generală a statului și dreptului.

Denumirea instituției interpretării a prilejuit multe discuții în literatura de specialitate. Au fost ridicate probleme cu nuanță interogativă: să vorbim despre interpretarea legii sau despre interpretarea dreptului?

Interpretăm dreptul în general, un sistem de drept sau numai o anumită formă? Poate și trebuie să fie interpretat dreptul cutumiar sau numai dreptul scris poate revendica și este susceptibil de interpretare?

Fără a da o explicație detaliată a acestor denumiri de "interpretare a legii" și de "interpretare a dreptului" arătăm că la baza formulării de "interpretare a legii" a stat o anumită ierarhizare a izvoarelor dreptului – legi și alte acte normative scrise.

"Interpretarea dreptului" inițial a fost folosită pentru a exprima interpretarea dreptului cutumiar și a dreptului creat de judecător, interpretare ce avea la bază ideea caracterului nelacunar al dreptului.

Expresia "interpretarea legii" se poate referi doar la activitatea de interpretare a legii ca izvor principal a dreptului, iar cea de "interpretare a dreptului" se poate folosi pentru a denumi activitatea de interpretare a dreptului creat de diferite organe ale statului, respectiv a dreptului scris.

Alături de expresia de "interpretare a dreptului" a apărut și cea de "interpretare a normelor de drept" care nu mai face loc nici distincției ce se făcea simțită între dreptul cutumiar și cel creat de judecător [15, р. 125].

Și "cum dreptul este o totalitate de norme juridice, iar legea este expresia voinței puterii legiuitoare care cuprinde mai multe norme de drept, considerăm mult mai potrivit să vorbim despre interpretarea normelor de drept" [18, p. 101].

Avînd în vedere cele spuse pînă acum și încercînd o definiție a noțiunii "interpretarea normelor de drept" am putea spune că "reprezintă o operație logico-rațională, care se face după anumite reguli și cu anumite metode specifice dreptului, ea constituind o fază a dreptului".

"Interpretarea legii (în sens de normă de drept) are un caracter specific, fiind tocmai acea operație logico-rațională, care tinde la lămurirea sensului legii sau al unui act normativ, descoperirea esenței de clasă și al conținutului exact al acestora" [26, p. 230].

"Interpretarea este o operațiune prin care se stabilește o legătură logică între dreptul pozitiv și aplicarea lui, încercîndu-se să se deducă acesta din urmă din cel dintîi. Nu este vorba deci, în cazul interpretării de o operație extrem de riguroasă (ca în științele exacte) care are la bază voința legiuitorului și care se desfășoară strict, ci de un demers în care, plecîndu-se desigur

de la voința legiuitorului se admite în unele situații interpretarea plecînd de la postulatul că legiuitorul a vrut să respecte autoritatea principiilor de drept, echitatea evidentă și necesitățile practice ale vieții" [29, p. 158]

"Interpretarea constă dintr-un proces mintal – în care sunt folosite variate metode și principii de interpretare – pentru a determina, cu cel mai înalt grad de precizie posibil, conținutul și finalitatea voinței legiuitorului" [23, p. 70].

"Interpretarea normelor juridice constituie o operațiune logico-rațională care constă în clarificarea sensului exact și lămurirea conținutului normelor juridice, în vederea realizării și aplicării lor cît mai efective și în mod echitabil față de toți cetățenii" [16, p. 230].

"Interpretarea normelor de drept constituie o operațiune logico-rațională prin care se urmărește cunoașterea deplină și exactă a conținutului real al normelor de drept, în vederea aplicării lor unitare pe tot cuprinsul țării și în mod echitabil față de toți cetățenii ei".

"Interpretarea reprezintă operațiunea logico-rațională care se desfășoară conform anumitor reguli și cu metode specifice și care constă în clarificarea conținutului normelor juridice, în vederea realizării sau aplicării legii prin încadrarea adecvată a situațiilor de fapt în reglementările legale".

"Interpretarea este un proces intelectual care însoțește obligatoriu procesul de aplicare a dreptului în progresia sa de la un grad superior la un grad inferior", în care organul de aplicare a dreptului trebuie să rezolve problema "de a ști care este conținutul pe care trebuie să-l dea normei individuale prin deducerea din norma generală legislativă în aplicarea ei la o speță concretă".

"Interpretarea este operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între drept și punerea lui în aplicare, ceea ce înseamnă că interpretarea normelor juridice este o activitate ce implică cunoașterea atît a normelor de drept care se aplică, cît și a împrejurărilor și situațiilor în care se aplică. Sau se precizează că interpretarea este operațiunea prin care se determină sensul pe care l-a avut în vedere legiuitorul cînd a elaborat și adoptat legea" [29, р. 11].

"Interpretarea este, deci, o operațiune logico-rațională prin care se caută să se cunoască adevăratul concept, conținut și exacta funcție și aplicare a fiecărei norme juridice, adică adevărata voință a legii exteriorizată prin dispoziția care cuprinde acea normă" [31, p. 27].

"Interpretarea normelor de drept este o operațiune tehnico-juridică prin care se aduc lămuriri elementare normelor juridice în procesul de aplicare a dreptului".

"Interpretarea este o activitate a organelor de stat competente, a organizațiilor obștești și a cetățenilor în parte pentru explicarea sensului conținutului real al normelor".

"Interpretarea este descoperirea conținutului normelor juridice".

Față de opiniile enunțate și de altele în legătură cu interpretarea normelor de drept conchidem că prin ea se înțelege o fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă și profundă a sensului conținutului normelor de drept, cît și elucidarea veridicității lui în scopul justei aplicări, cu ajutorul unui mecanism (un ansamblu de metode și procedee) special învestit pentru aceasta [15, p. 435].

Aplicarea normelor de drept, realizarea obiectelor urmărite prin reglementare "punerea în aplicare a normelor", prin, integrarea lor în viață, impune concretizarea lor sub mai multe aspecte:

Sub aspectul determinării persoanele fizice și juridice la care se referă;

Sub aspectul stabilirii cît mai exacte a drepturilor și obligațiilor celor ce încheie raporturi pe baza normelor interpretate, precum și a sancțiunilor prevăzute pentru cazul nerespectării acestor drepturi;

Sub aspectul determinării celor mai bune mijloace de realizare a prescripțiilor normei de drept, atunci cînd această normă lasă organelor de aplicare libertatea unei astfel de interpretări.

Interpretarea se referă la toate elementele normei. Totuși elementul care ridică cele mai frecvente nevoi de interpretare este ipoteza. Ea e necesar a fi interpretată pentru a se cunoaște cu claritate care sunt condițiile în prezența cărora se aplică prevederile norma respectivă: este sarcina interpretării să stabilească situațiile cărora nu li se aplică prevederile normei de drept, precum și găsirea în procesul aplicării, a situațiilor la care deși legea nu face referiri exprese pot fi soluționate potrivit normei respective.

Cît privește dispoziția, în unele cazuri, interpretarea are ca obiectiv principal precizarea drepturilor și obligațiilor ce revin unei persoane fizice sau juridice, stabilite în cadrul dispoziției normei de drept.

Interpretarea e necesară și în privința sancțiunii normei de drept.

Interpretarea normei de drept constă, adesea, în operații logico-raționale avînd ca obiectiv clarificarea sensului unor termeni sau stabilirea trăsăturilor esențiale în vederea îndepărtării celor neesențiale. Alteori acesta constă în determinarea exactă a cîmpului de aplicare a normei în spațiu, în timp și asupra persoanelor.

Nu de puține ori interpretarea apare ca necesară pentru a stabili dacă o normă nouă a abrogat sau nu, total sau parțial, o normă mai veche.

Oricît de bine intenționat și de clarvăzător ar fi legiuitorul, el nu poate să prevadă toate situațiile, toate dificultățile susceptibile de a se ivi din aplicarea textului pe care-l edictează [13, р. 123].

S-a emis opinia că "efortul considerabil al redactorilor Codului civil german (1900) care au pretins să facă o operă științifică, în sensul că ei au încercat să alcătuiască un inventar detaliat de soluții, a însemnat un faliment, care a servit drept avertisment redactorilor Codului civil federal elvețian (1912) [13, р. 123].

Drept urmare, articolul 1 din acest cod acordă expres puteri foarte largi judecătorului, atunci cînd nici legea, nici cutuma nu rezolvă problema ridicată de proces [13, р. 123].

Concepția din urmă a fost în mod cert și acea a redactorilor Codului civil francez și în special al lui Napoleon. Ei au înțeles să nu-i dea judecătorului decît cadrul, să nu stabilească decît principiile generale.

Dacă juristul se mulțumește să aplice pur și simplu o regulă clară la o situație tranșată direct de legiuitor, este evident că el nu joacă nici un rol creator. Un asemenea rol începe din moment ce este vorba de a adapta textul la un caz concret neprevăzut. Sau, mai mult, atunci cînd el trebuie să dea unui text imprecis sau incomplet o interpretare clară sau chiar mai largă. Ideea este dusă și mai departe: "S-ar putea afirma, fără prea multă exagerare, că orice interpretare adevărată este creatoare unei noi reguli de drept".

Giorgio del Vecchio, referindu-se la noțiunea de interpretare, precizează că pentru a se ajunge la o justă aplicare a dreptului, trebuie ca interpretul să-i caute interesul intrinsec, adică să nu se oprească la litera legii, ci să-i descopere "înțelesul propriu, spiritul ei" [20, р. 207]. Același autor consideră că "ar fi o greșeală să credem că înțelesul normei juridice e limitat de intenția autorilor săi". Adeseori înțelesul propriu al normei depășește intenția indivizilor care au formulat-o, fiindcă "principiile juridice au, din punct de vedere logic, o valoare și o eficacitate care de multe ori nu poate fi prevăzută în momentul primei lor formulări". În ce privește libertatea de interpretare, del Vecchio este de acord că "întotdeauna s-a recunoscut o oarecare latitudine voinței prudente a judecătorului" [20, р. 209].

Dacă în cazul stabilirii înțelesului normei de drept lacunare, imprecise, incomplete, obscure, este vorba de interpretarea ei, în cazul în care regula de drept lipsește, interpretarea nu mai are obiect. Și totuși, judecătorul trebuie să soluționeze speța.

În sistemul nostru de drept, ca și în dreptul continental, judecătorul nu poate în nici un caz refuza să judece, invocînd tăcerea, obscuritatea sau insuficiența legii.

Considerăm că în acest caz este vorba de "interpretarea dreptului", sau, mai exact, de găsirea unei soluții ce ar decurge din principiile generale ale sistemului de drept și din echitate.

Așadar, noțiunea de interpretare care privește atît operația logică în sine cît și libertatea interpretului, este fluctuantă în timp și nu mai puțin în spațiu.

Interpretarea normei de drept se face în scopul înțelegerii exacte a conținutului ei, a raportului cu alte norme, a momentului intrării ei în vigoare, a sferei de aplicare, a găsirii scopului urmărit de legislator prin reglementare [17, р. 258]

De asemeni, trebuie de menționat că în literatura juridică există două căi separate de cercetare a acestui fenomen, și anume: una statică și alta dinamică. Cea statică are la bază în calitate de valoare supremă a realității juridice stabilitatea și permanența dreptului (aici interpretatorul nu trebuie să schimbe sensul dat de legiuitor), pe cînd cea dinamică are drept obiectiv apropierea maximală a interpretatorului de viață, de realitate, iar în caz de necesitate să facă corectările și adaptările respective [15, p. 435].

Deci, în scopul interpretării este, întotdeauna identificarea voinței legislatorului. Această voință ar fi putut să fie exprimată mai mult sau mai puțin corect.

Concluzie: În sfîrșit toate aceste obiective ale interpretării sunt canalizate în final în scopul aplicării corecte și unitare a normelor de drept pe tot cuprinsul țării, în vederea realizărilor lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, ale legalității și echității.

1.1. Doctrina privind necesitatea interpretării normelor juridice-evoluția ei istorică

Orice normă trebuie interpretată, oricît ar părea de simplă și de clară, varietatea cazurilor în care se aplică tot necesară interpretarea ei [17, р. 13].

Orice regulă de drept este necesară să fie, interpretată în același sens care ți determină în mod precis conținutul, semnificația, condițiile de aplicare. În fapt se vorbește de interpretare mai ales atunci cînd o regulă nu este clară sau cînd urmează să se aplice la cazuri care nu sunt în mod exact cele vizate de textul legii [19, р. 173].

Necesitatea interpretării este justificată de faptul că în procesul aplicării dreptului organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei de drept, să stabilească compatibilitatea acestuia în raport de o anumită situație de fapt [17, р. 171].

Judecătorul are întotdeauna în față un sistem de norme juridice cu caracter general și impersonal, din care trebuie să selecționeze pe cea care se aplică în cazul concret (un caz particular și individual, determinat prin trăsături ce nu-și găsesc de fiecare dată reflectarea exactă și detaliată în conținutul normei).

Pentru a judeca, judecătorul trebuie să constate fiecare speță în parte. Astfel se naște nevoia interpretării, adică a încercării de a subsuma cazul dat unei norme generale existente, interpretarea este în orice caz o operație prin care se stabilește o legătură logică între dreptul pozitiv și aplicarea lui.

După cum am indicat mai sus, normele de drept au un caracter general și impersonal care nu formează un model general de conduită. Aceste norme însă, trebuie să se aplice unor situații concrete diverse. Caracterul general al normei, pe de o parte, și marea diversitate de cazuri în care se aplică, pe de altă parte evidențiază necesitatea interpretării normelor juridice [18, р. 141]

În primul rînd, legislatorul nu poate avea în vedere atunci cînd elaborează normele juridice, toate situațiile, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la un nivel de generalitate. care impune, pentru racordarea normei la situație, interpretarea ei.

În al doilea rînd, necesitatea interpretării normelor de drept rezultă și din faptul că legislatorul, redactînd normele se exprimă concis, concentrînd la maximum conținutul exprimat. De aici rezultă, pentru organul de interpretare, necesitatea dezvăluirii conținutului real al normei și a sferei situațiilor avute în vedere de legislator cu prilejul redactării normei. O normă juridică ridică puține probleme de interpretare atunci cînd reglementările ce le cuprinde sunt mai minuțioase, urmărind să acopere o diversitate de situații concrete.

În al treilea rînd, se știe că pe timpul cînd o normă este în vigoare pot să apară fapte noi care, întrucît nu existau în momentul elaborării ei, n-au fost prevăzute în mod direct. Aceasta duce la elaborarea unor noi norme, care intersectează sfera de aplicare a celor deja existente. În această situație se impune interpretarea noilor acte normative, comparîndu-le și studiindu-le cu alte dispoziții legale.

În al patrulea rînd, necesitatea interpretării derivă și din problemele care se pot ivi în legătură cu redactarea gramaticală a textului de lege, cu anumită poziție a cuvintelor în text, cu folosirea semnelor de punctuație.

În al cincilea rînd, în textele de lege sunt folosiți de multe ori termeni al căror sens este diferit de cel obișnuit. Din acest motiv, legislatorul consideră uneori necesar să facă, chiar în cuprinsul unor legi, precizări asupra înțelesului special al termenilor folosiți în redactarea actului normativ.

Un termen poate avea înțelesuri diferite pentru ramuri de drept diferite. Sesizarea textului contextual revine interpretării, care asigură o analiză și o explicare adecvată a termenului în cauză.

Aspectele enunțate, la care se pot adăuga și altele demonstrează necesitatea de a clarifica orice nuanță semnificativă a limbajului juridic, deoarece acesta nu poate reda întotdeauna cu maximă claritate determinările de conținut, care exprimă voința limbajului. În această situație trebuie să se recurgă la forme și metode de interpretare a normelor de drept care să cuprindă concordanța dintre voința reală a legiuitorului și înțelesul nemijlocit al termenilor întrebuințați [30, р. 123].

Încercînd să răspundem la întrebarea: "care este necesitatea interpretării normelor de drept?", putem conchide că:

normele de drept, care se conțin în acte normative, sunt exprimate cu ajutorul cuvintelor, propozițiilor, formulărilor; pentru a înțelege sensul și însemnătatea lor, legătura logică dintre ele, este necesară o activitate creativă, de cugetare;

în actele normative voința de stat este exprimată prin procedee și mijloace ale tehnicii juridice: terminologie specială, construcții juridice, un sistem de referințe și trimiteri etc. Unii termeni sunt luați din alte ramuri ale științei. De aceea, aceasta necesită cunoștințe speciale (juridice) pentru explicarea termenilor pe care legiuitorul le folosește la expunerea voinței de stat ce se conține în normele juridice;

normele de drept, ca reguli obligatorii de comportament, au forma lor specifică de exprimare, poartă un caracter abstract. Ele își răsfrîng acțiunea la un cerc larg de subiecte și relații sociale, iar legiuitorul, de regulă, este nevoit să folosească cele mai scurte formulări pentru oformarea voinței de stat, fapt care și impune necesitatea descifrării acestor formulări;

interpretarea este necesară și din cauza folosirii neuniforme și neadecvate a tehnicii legislative, a lipsei unei limbi clare, precise și înțelese a actului normativ. De aceea, unele formulări se primesc neclare, iar uneori chiar ci două sensuri;

normele de drept sunt capabile să reglementeze relațiile sociale numai în legăturile sale reciproce unele cu altele; în sistem, acțiunea unei norme duce în mod inevitabil la acțiunea altei norme. Pentru a înțelege sensul adevărat al unei norme de drept, este necesar a găsi altele, care se vor aplica împreună cu ele [12, р. 422].

Sistemul nostru de drept nu dispune de o reglementare a problematicii interpretării. Precizia asupra unor aspecte ce pot fi ridicate de interpretarea într-o ramură de drept sau într-un domeniu se întîlnesc însă, în diferite legi, îndeosebi în coduri și tratate internaționale.

Abordînd conceptul interpretării normelor de drept trebuie să precizăm că privim interpretarea ca o fază a aplicării dreptului.

Realizarea normelor juridice, după cum știm, presupune interpretarea prealabilă a următoarelor operații:

Stabilirea exactă a situației de fapt;

Determinarea normelor de drept care o prevăd;

Interpretarea cît mai exactă a conținutului normelor ce urmează a fi aplicate situației date, a scopului în care au fost elaborate.

Unii autori declară, cu autoritatea unui aforism juridic, că nu este nevoie de interpretare atunci cînd norma este clară. În acest sens este citat elvețianul De Vatel pentru care "in claris non fit interpretatio" (interpretarea nu are loc cu privire la ceva care este clar) [după 17, p. 259]. În realitate, aceasta reprezintă o "contradictio in subiecto" deoarece, pentru a stabili dacă o normă este clară, ea trebuie neapărat să fie interpretată.

Interpretarea este necesară pentru a clarifica și a limpezi sensul exact al normei, pentru a defini cu toată precizia voința legislatorului. Nu întîmplător în literatura juridică mai veche interpretarea normei mai purta și denumirea de ticluire sau explicare a normei. Ticluirea era considerată ca o artă (hermeneutica), iar scopul său era acela de a determina lămurit sau a desluși ideea de drept cuprinsă în regulă [29, р. 71].

Interpretarea poate fi necesară și pentru determinarea naturii și caracterului normei: este o normă imperativă sau dispozitivă, este principală sau subsidiară, formulează o regulă sau o explicație de regulă, este în conformitate cu normele cuprinse în actele juridice normative superioare sau nu etc.

Interpretarea normelor juridice, prin dezvăluirea sensului normei, a conținutului ei și a voinței exprimate în normă, permite aplicarea acestea la cazuri concrete. Procesul practic al aplicării normelor de drept, la rîndul său, piatra de încercare a justiției interpretării și a eficienței normei.

Dar uneori, interpretarea a depășit acest rol de intermediar în procesul aplicării, avînd cel puțin în privința deciziilor de îndrumare ale Plenului Curții Supreme de Justiție, un rol de completare a normelor de drept, de "adîncire" a înțelesului lor, activitatea aceasta de îndrumare făcîndu-se să ne simțim în prezența acelor "cazuri de limită", "de hotare", între interpretarea și crearea dreptului.

În aceste situații, prin acoperirea lacunelor legii, prin completarea ei (realizată printr-o interpretare extensivă a textelor), prin stabilirea unor forme mai restrînse de aplicare (care determină crearea unor excepții de la regulile supuse interpretării), instanța supremă a ajuns să aibă un anumit rol creator de drept, activitatea ei situîndu-se la granița dintre interpretarea dreptului și crearea lui [21, р. 69].

Deci încă odată se poate de subliniat că interpretarea normelor de drept, adică lămurirea sensului exact și complet al normelor de drept, constituie o condiție necesară a procesului de aplicare a dreptului.

Dreptul organului de aplicare de a face interpretarea normei aplicabile a fost justificat în mod diferit de-a lungul timpului, iar întinderea acestui drept a variat în raport de înțelesul dat interpretării și de raportul rezultatului interpretării cu voința legislatorului.

Încă din antichitate, juriștii romani au acordat o mare importanță interpretării legilor, căutînd pe de o parte să le aplice cît mai eficient la realitățile sociale, iar pe de altă parte, să adapteze mereu normele la evenimentele noi ce caracterizează aspecte ale vieții sociale, care deși nu sunt reglementate prin lege, se cer să fie soluționate fără zăbavă din punct de vedere juridic.

, interpretarea aparținea în epoca clasică, în primul rînd jurisconsulților și apoi senatului, iar în măsura consolidării regimului imperial, împăraților [21, р. 133].

Astfel, în această perioadă, prin metodă de interpretare este numită gramaticală, lexicală sau terminologică. Este prima cale de interpretare pe care, în mod logic, o abordează juristul, deoarece cuvîntul este expresia materială a ideii. De aceea, în interpretare se pomenește de la terminarea legii. Pe de altă parte, metoda gramaticală este cea dintîi pe care o atestă istoria dreptului, a cărei primă fază a însemnat, preponderența cuvîntului rostit în scris, a formei exterioare, a materializării gîndului.

Dar interpretarea pur gramaticală, s-a dovedit mai ales începînd cu epoca dreptului clasic, ca fiind neîndestulătoare. Dezvoltarea vieții economice, complicarea relațiilor sociale, au impus un nou mod de interpretare. S-a simțit nevoia unei interpretări mai largi, care depășind cuvîntul, încearcă să afle intenția legislatorului; de aici subtilele cercetări ale juriștilor de a afla relația dialectică dintre cuvînt și idee, dintre "exprimare și cuget", cum spuneau filozofii greci. Este așa-zisa interpretare legică cu multiplele ei forme, în care jurisconsulții nu se mai opresc la termeni, ci caută împrejurările în care s-au dat legile, scopul urmărit de legiuitor și metodele prin care pot să dea o eficiență legii.

În epoca postclasică, epoca de interpretare a dreptului, dispare o dată cu decăderea științei dreptului roman (iuris prudentia); împăratul rămîne singurul făptuitor al legii (iuris conditiae) și singurul ei interpret atunci cînd acest lucru este solicitat. Treptat, împărații văd în legile lor opera definitorie, care nu au nevoie datorită aureolei imperiale, nici de interpreți și cu atît mai puțin de completări. Iată de ce, Iustinian, continuînd practica predecesorilor, declara în una din constituțiile sale că, numai el poate interpreta legea și că nici juriștii contemporani lui și nici cei următori să nu îndrăznească să interpreteze colecția legilor sale, pe care le socotea menite să dăinuiască în veci, fapt ce a adus la decretarea caracterului obligatoriu al interpretării imperiale și la interzicerea oricărei interpretări private.

În feudalism principalele izvoare ale dreptului au fost obiceiul sau cutuma, dreptul roman scris și dreptul canonic.

În Evul Mediu, n-a existat la început o codificare a cutumelor, ba chiar existînd incertitudini cu privire la cuprinsul lor, astfel încît judecătorii trebuie să cheme oameni bătrîni, care să-i ajute să poată stabili cuprinsul cutumelor.

În epoca monarhiei, procesul de codificare a cutumelor s-a lărgit tot mai mult. Mai tîrziu au apărut opere de interpretare cu privire la cutume, la diferite hotărîri date de instanță, astfel, în Franța este, de exemplu, lucrarea apărută în veacul XIV, numită "Stilul curiea parlamenti", unde este vorba de o interpretare a diferitelor hotărîri date de Parlament și de anumite discuții cu privire la partea juridică adoptată de Parlament în diferite spețe.

Dreptul canonic reprezintă o serie de dispoziții date de biserică cu privire la reglementarea diferitelor raporturi juridice.

Cît privește dreptul roman ca izvor de drept și legat de problema interpretării, trebuie să spunem că regii, mai ales cei germani, aveau în jurul lor legiști care interpretau dreptul roman. Cercetătorii dreptului roman din Italia luau texte din dreptul roman și apoi pe marginea lor făceau comentarii, observații sau adaptări, care se numeau "grosse", "casus" sau "summa".

În epoca monarhiei, alături de izvoarele amintite, apare un altul și anume "ordonanțele regale" ce reprezentau hotărîri date de regi cu încuviințarea consiliului sau parlamentului. Ele erau de mai multe feluri, dar pentru problema noastră, demne de amintit sunt declarațiunile, ce urmăreau să clarifice unele probleme obscure în practica judecătorească de toate zilele.

În capitalism, ilustrîndu-se modul în care este determinată interpretarea de diferitele orînduiri sociale, apare semnificativă ușoara schimbare, petrecută de altfel și în alte ramuri ale vieții.

Reprezentanții capitalismului, revendicînd asigurarea legalității, au pus în evidență, și necesitatea supunerii judecătorului legii, respectării stricte a literei Legii și îngrădirea posibilităților sale de interpretare "creatoare". "În guvernarea republicană decurge din natura Constituției ca judecătorii să respecte litera legii" sau "judecătorii națiunii – nu sunt decît gura care rostește cuvintele legii…" (Montesquieu). Legea era atotputernică, în ea se găseau reflectate doar trebuințele națiunii.

Pe măsura dezvoltării economice, sociale, pleni-potența legii începe să fie pusă la îndoială. Se formează acum o imagine nouă, acea a crizei dreptului, neputinței legilor, a întîrzierii acestora față de fapte. Ideea că dreptul de interpretare aparține exclusiv organelor legislative – idee caracteristică concepțiilor iluministe este considerată depășită. Astfel dacă în 1970 Adunarea Constituantă Franceză mai hotăra prin Lege, referindu-se la principiul separației puterilor, că dreptul de interpretare aparține organelor legiuitoare, în perioada creării Codului Civil era de acum evident că acest principiu nu poate fi transpus în practică.

Portalis de altfel, declara deja în "Discurs preliminaire" care însoțește proiectul Codului, că judecătorul și juristul pătruns de spiritul general al legilor, au sarcina să îndrume interpretarea lor. Iar la apariția primului comentariu al codului civil francez, Napoleon ar fi exclamat: "Mon code est perdu!"

În a doua jumătate a secolului XIX, știința dreptului justifică teoretic posibilitatea judecătorului de a interpreta creator legile. În Germania școala "Liberului drept" găsește temeiul acestei posibilități "lacunele legii", pe care judecătorul are dreptul să le completeze [31, р. 172].

Codificările masive realizate pe continentul european în secolul trecut, au creat pentru moment iluzia lipsei de utilitate a interpretării. Adepții concepției statice susțin că sensul legii este dat pentru totdeauna în momentul creării ei. În acest caz schimbarea acestui sens, dintr-un motiv sau altul, s-ar putea face pe cale de intervenție legislativă. Punctul de vedere evoluționist admite extinderea și adoptarea conținutului legii pe cale de interpretare. Acest punct de vedere susține elasticitatea interpretării, caracterul său "liber".

Problematica interpretării cunoaște forme specifice de afirmare în sistemul de drept anglo-saxon. Întru-cît în acest sistem predomină ca izvor precedentul și obiceiul, interpretarea juridică este relativ mai liberă. Ca izvor de drept cu o mai mică extindere, legea este interpretată respectiv.

În teoria clasică s-a afirmat că interpretarea avea ca scop să înlăture ambiguitatea sau caracterul echivoc al unor reglementări. Adepții școlii istorice au respins această idee, afirmînd că normele clare nu au nevoie de interpretare, iar cele obscure nu se pot interpreta. În realitate, orice normă de drept ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret este nevoie de a fi interpretată pentru ca hotărîrea care se va da să se întemeieze în așa fel pe lege, încît arbitrariul să fie cît mai redus. Organul de aplicare trebuie să individualizeze norma. Coborîrea de la generalul și abstractul normei la particularul și singularul cazului implică profesionalism și măiestrie, pregătire teoretică impecabilă.

Pe de altă parte, interpretarea reprezintă o mijlocire între drept și realitatea vieții (între drept și aequitas, cum spuneau romanii). Pentru acest motiv, interpretul va trebui să explice norma în contextul social la care acționează [12, р. 172].

În lumina celor de mai sus, rezultă că judecătorul, interpretînd norma de drept, nu poate rămîne total exterior acesteia. Imaginea pe care o oferă Montesquieu judecătorului – ca ființă neînsuflețită, pe care n-o poate atenua nici duritatea, nici blîndețea nu rezidă. Mai apropiată de realitate apare concepția aristotelică, după care judecătorul e dreptul care trăiește.

Legislatorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. Încă la lucrările premergătoare ale codului civil francez, Portalis avertiza asupra periculoasei ambiții de a voi să reglementezi și să

prevezi totul. "A prevedea totul este imposibil de atins. Nevoile societății sunt atît de extinse, încît este imposibil pentru legislator să prevadă totul" [după 26, p. 75]

Pe de altă parte, este cunoscut faptul că legislatorul lasă uneori, în mod intenționat, zone albe în reglementarea relațiilor sociale.

Orice legislație abundă în acele concepții care sunt denumite în mod ingenios "concepții supape" și anume în așa fel, încît să permită dilatația și comunicarea cu lumea dinafară [32, р. 160]. Se previne astfel excesul de comprimare a sistemului legislativ. Spre exemplu, atunci cînd în normele juridice se vorbește despre "bunele moravuri" sau despre "ordinea publică", legiuitorul nu definește aceste concepții, ele putînd fi aplicate și interpretate în raport de diversitatea condițiilor pe care le înfățișează evoluția vieții, complexitatea valorilor ce urmează a fi consacrate pe cale juridică. H.Levy-Bruhl, adept al viziunii sociologice a dreptului, a argumentat – de pe această poziție – posibilitățile juristului ide liberă interpretate. "nu trebuie să-i blamăm pe juriști – scria Bruhl, dacă deturnînd un text de la sensul său primar, o fac, după cum este de cele mai multe ori cazul, pentru a permite darea unei soluții mai echitabile cazului ce le este dat. Făcînd o lejeră entorsă moralității vulgare, ei se pun în serviciul unei moralități superioare" [după 26, р. 108].

Am văzut, așadar, care sunt cauzele ce atrag necesitatea interpretării normelor de drept, cît și evoluția ei istorică. Pornind de aici însă se ridică iminent o serie de probleme cum ar fi: există norme exprese care reglementează această activitate sau nu? Dacă da, care este ramura dreptului care cuprinde în obiectul ei asemenea reglementări? Existența unor reglementări în acest sens nu este în măsură cumva să limiteze dezvoltarea științei interpretării normelor de drept?

Există legislații care cuprind norme exprese cu privire la interpretare.

Bunăoară Codul Civil al Republicii Moldova nu cuprinde prevederi exprese în legătură cu interpretarea normelor de drept, înafară de capitolul IV [3], care prevede Interpretarea contractului, dar se consideră prevederile Codului Civil, referitoare la interpretarea convențiilor, prevederi care ar ar avea aplicabilitate și în privința interpretării normelor de drept.

Și pentru că am ajuns aici, trebuie să arătăm că s-a ridicat întrebarea dacă fiecare ramură de drept – dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul procesual – are "o teorie proprie" a interpretării, are norme sau teze de interpretare bazate pe cele generale.

Din cele arătate rezultă clar că în diverse domenii, în ramurile sistemului de drept, nu se pot aplica principii diferite privind ansamblul, esența interpretării, locul ei în procesul de aplicare a dreptului, rolul ei în realizarea scopului întregii activități de stat. Nu i se poate atribui interpretării, în cadrul unei ramuri de drept, o însemnătate diferită de aceea din altă ramură de drept. Nu se poate vorbi despre o altă metodă sau despre alte metode de interpretare în dreptul penal, decît cele din dreptul civil, de pildă.

Se poate însă ca pe această bază comună, creată de principiile generale în procesul interpretării să existe unele deosebiri ce țin de caracterele normelor de drept, deoarece la baza interpretării normelor de drept stau anumite principii, idei fundamentale care, în mod direct sau indirect, își găsesc reglementare în legislația noastră. Așa bunăoară, în conformitate cu prevederile art.1 din Legea Fundamentală a țării, "Republica Moldova este un stat suveran și independent, unitar și indivizibil [1]. Forma de guvernămînt a statului este republica parlamentară. Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.".

De aici rezultă că la noi legile se interpretează în conformitate cu principiile generale ale unui stat democratic și de drept, iar organele de aplicare și de interpretare a dreptului trebuie să țină cont în activitatea lor de această prevedere. Dacă legislația sovietică practic nu reglementa expres această situație, în ultimi ani de democratizare a societății și în perioada de tranziție apar acte normative noi, care deja în mod expres reglementează situațiile în care este necesară interpretarea normelor de drept.

Așa, de exemplu, art.5 din noul Cod Civil al Republicii Moldova expres reglementează aplicare dreptului prin analogie. Tot în acest articol se stabilește și cazul cînd nu se admite aplicarea prin analogie a normelor ce limitează drepturile civile sau care stabilesc răspunderea civilă.

Drept exemplu concret la acest capitol pot servi reglementările din noile Coduri de bază – penal și civil – recent adoptate. Așa bunăoară, în conformitate cu art.3 [4], interpretarea extensivă defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise. Este complet inversă reglementarea prevăzută la art.5 [6], care prevede expres că este admisă aplicarea prin analogie atît a legii, cît și a dreptului. Mai mult ca atît, legiuitorul direct prevede că instanța de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiției în cazurile civile pe motivul că norma de drept lipsește sau că este neclară.

Deci, în dreptul nostru civil se admite instituția analogiei, deoarece normele acestei ramuri de drept au caracter dispozitiv și imperativ, pe cînd în dreptul penal odată cu perfecționarea legislației s-a renunțat la instituția analogiei, deoarece această ramură a dreptului este guvernată de principiul " nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege" [6, art. 14]. În unele situații legiuitorul, observînd anumite lacune în dispozițiile normei, inclusiv unele dificultăți la interpretarea ei, poate să modifice dispoziția normei de drept. Așa ,de exemplu, dispoziția care reglementa în vechiul Cod Penal furtul prin spargere art.119 al.3, a fost modificată în redacția noului cod astfel: „ Furtul săvîrșit prin pătrundere în încăperi, în alt loc pentru depozitare sau în locuință [4].

De asemenea nu se admite analogia nici în dreptul administrativ.

În procedura penală, însă, în pofida principiului legalității, analogia este folosită, cu unele rezerve, avînd în vedere că există și o legislație procesual civilă, care reprezintă o bază importantă pentru utilizarea analogiei.

Deci, interpretarea este chemată de a asigura realizarea totală și multilaterală a normelor de drept în activitatea organelor executive, organelor judecătorești și ale Procuraturii prin îndeplinirea de către cetățeni și organizații a obligațiilor lor juridice.

Concluzie: Obiectul interpretării sunt înseși normele juridice (legile și actele normative subordonate lor), și nu dreptul în general. o importanță deosebită în procesul interpretării avînd-o atît formularea normelor întru-un act, cît și preambulul și celelalte părți componente ale lui.

Latura subiectivă a interpretării o constituie voința legiuitorului, exprimată în lege.

În dreptul internațional, pe lîngă trăsăturile generale ale interpretării, se găsesc unele aspecte specifice. Obiectul interpretării îl constituie normele prevăzute în diferite convenții internaționale.

2. FORMELE ȘI FORȚA JURIDICĂ A INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

2.1. Interpretarea oficială

În materie de interpretare oficială, bibliografia juridică este extrem de cuprinzătoare, această sesizînd paleta largă a opiniilor exprimate în timp asupra rațiunii, definițiilor interpretării oficiale etc.

Interpretarea oficială este acea formă de interpretare înfăptuită de un organ sau autoritate de stat potrivit competenței sale, fiind folosită în edictarea sau în aplicarea normei [32, р. 125].

Interpretarea oficială este interpretarea efectuată de organul de stat ce aparține puterii legislative, executive sau judecătorești.

Interpretarea oficială este interpretare realizată de organele de stat care au atribuții fie în procesul elaborării normelor de drept, fie în procesul aplicării normelor de drept.

Interpretarea oficială este interpretarea emanată de la un organ de stat sau, în anumite limite, chiar de la organizația obștească însărcinată, special, cu aplicarea unor norme juridice, și are forță obligatorie [26, р. 238].

Interpretarea oficială este interpretarea realizată de organele de stat competente, fie să elaboreze norme de drept, fie să facă aplicarea lor la speță, la cazurile particulare ce le au de rezolvat.

Concluzie: Deci interpretarea oficială se caracterizează prin aceea că:

Ea se înfăptuiește de organele de stat împuternicite cu realizarea sau aplicarea dreptului, de organizațiile obștești cărora le este delegat un astfel de drept;

Ea are o importanță obligatorie pentru subiectele ce aplică dreptul.

Interpretarea oficială este obligatorie datorită faptului că se realizează de autorități publice care sunt împuternicite fie cu adoptarea și emiterea actelor normative, fie cu aplicarea lor. În acest sens avem în vedere Parlamentul, Guvernul și alte autorități publice care au dreptul de a adopta sau de a emite acte normative, sau avem în vedere instanțele judecătorești care aplică și realizează dreptul.

Interpretarea oficială se împarte în: interpretare generală și interpretare cazuală (judiciară sau administrativă).

Interpretarea oficială este generală atunci cînd se realizează prin acte normative care aparțin legislativului sau executivului. Autorul ei poate fi organul emitent al actului supus interpretării sau un organ ierarhic superior. Interpretarea generală sau normativă, deoarece se interpretează actul sau actele normative care își păstrează forța juridică pentru toate cazurile, aplicarea acestor acte, este reclamată de situația în care o dispoziție sau o prevedere dintr-un act normativ este neclară sau confuză [31, р. 125], adică are loc exprimarea verbală imprecisă a voinței legislatorului, precum și în cazurile de înțelegere greșită a sensului legii de organele inferioare care aplică dreptul.

Interpretarea generală poate fi și autentică, atunci cînd organul emitent își interpretează propriul act, iar actul juridic ce cuprinde interpretarea are forța juridică a actului interpretat.

În Republica Moldova puterea de a edicta legile (stricto sensu) aparține organului de legiferare, adică Parlamentului, care este competent să-și interpreteze propriile legi. În exercitarea funcțiilor sale, poate și este competent de a interpreta oricînd atît Constituția și legile constituționale, cît și legile ordinare pe care le adoptă. În calitate de organ care a elaborat legea, el este cel mai în măsură să-i cunoască conținutul. Interpretarea sa are un caracter autentic. Procedeul corespunde unui vechi principiu apărut încă în dreptul roman, potrivit căruia "cine edictează legea o și interpretează" [18, р. 41].

După cum am observat organul care a edictat sau a sancționat o normă de drept are prerogative de a o interpreta, fie în cuprinsul actului normativ în care este inclusă, fie într-un act normativ care va fi adoptat ulterior. Spre exemplu: definițiile date unor termeni în Codul penal sunt interpretări ale normelor de drept cuprinse în acest cod [14, р. 72] ca art.22 Responsabilitatea, art.17 Infracțiunea săvîrșită cu intenție etc. [4].

Interpretarea autentică realizată de către Parlament se face tot printr-o lege, numită lege interpretativă. Calitatea de lege îi conferă acesteia caracterul general-obligatoriu. Referitor la efectele temporale ale interpretării, trebuie de reținut că legea interpretativă are efect retroactiv. Ea intră în vigoare de la o dată ce prevede adoptarea sa și care marchează perioada de timp pînă la data intrării în vigoare a legii interpretate, adică își produce efectele, din același moment cu legea pe care o interpretează, adică din momentul edictării sau sancționării normei de drept. Totodată, actul de interpretare crează efecte și pentru viitor; situațiile ce vor fi rezolvate se vor baza pe interpretarea dată între timp [14, р. 73].

Rațiunea este simplă: legea interpretativă face corp comun cu legea pe care o interpretează. Ele nu pot fi separate în timp sau în spațiu. Indiferent de momentul la care este făcută, interpretarea dată unei norme juridice de către același organ, care a edictat-o sau a sancționat-o (interpretare autentică sau de autoritate) are forța juridică a normelor interpretate, adică nu există diferență de forță, astfel între forța juridică a normei interpretative și forța juridică a normei interpretate există o echivalență. Dacă problema s-ar pune, soluția nu poate fi alta decît aceea că obligatorie este legea interpretativă, față de legea interpretată. Aceasta înseamnă că legea interpretată trebuie înțeleasă în lumina legii interpretate.

O excepție de la retroactivitatea actului normativ interpretativ o constituie hotărîrile instanțelor judecătorești și ale tribunalelor arbitrale care au dobîndit autoritate de lucru judecat (adică au rămas definitive). Consecința directă a condiției că hotărîrile judecătorești pe care le are instanța de recurs, de a casa hotărîrile de fond, chiar și numai pe temeiul noului înțeles, care va fi fost atribuit normei interpretate după darea hotărîrii acesteia [14, р. 73]. Credem că și în situația de excepție a lucrului judecat, Procurorul General ar trebui să facă uz de calea recursului extraordinar (sau în interesul legii), în special în cazul interpretării autentice a unei norme penale care s-ar putea dovedi a fi mai favorabilă condamnatului.

Dacă în literatura juridică s-a considerat că numai interpretarea legii este autentică, în opiniile mai recente se acceptă că există o asemenea interpretare și în cazul celorlalte acte normative subordonate legii. Așa fiind, pot fi subiecți ai interpretării autentice toate organele din stat competente a elabora reguli de drept [19, р. 263].

Deci, înafară de legislativ, interpretarea poate fi efectuată și de alte organe ale statului. De exemplu, în Republica Moldova Președintele este șeful puterii executive. El este ales conform art.78 din Constituția Republicii Moldova – de Parlament. În calitatea sa de șef el poate interpreta atît Constituția și legile constituționale, cît și cele ordinare, ori de cîte ori aceasta este necesar pentru executarea funcțiilor sale.

Toate organele administrative sunt părți componente ale puterii executive. Acestea pot interpreta legea, fie prin acte normative inferioare, cum ar fi hotărîrile Guvernului, ordinile și instrucțiunile cu caracter general ale miniștrilor și secretarilor de stat, șefi ai unor instituții centrale, fie prin acte cu caracter individual, pe care le emană sau săvîrșesc cu ocazia aplicării normelor juridice la situații individuale. Este înțeles că legea (stricto sensu) trebuie respectată în ambele forme, de interpretare administrativă. Acest gen de interpretare constituie o interpretare legală, interpretare ce se bazează pe o indicație specială a legii despre acordarea dreptului unui organ de a interpreta actele normative adoptate de alte organe].

Interpretarea legală a legilor revine numai Parlamentului. Celelalte organe ale statului, neputînd adopta acte normative prin care să dea interpretarea general – obligatorie legilor, emit însă acte normative în temeiul și pentru aplicarea legilor [22, р. 14]. Dar în anumite împrejurări, trebuie să admitem faptul că și un organ ierarhic inferior poate interpreta normele de drept elaborate de organele superioare lor. În situația în care aceste organe constată că unele prevederi ale legii conțin inadvertențe sau sunt susceptibile de înțelegere neunitară, vor sesiza pe cale ierarhică forul competent în materie de interpretare. Astfel, de exemplu, dacă în aplicarea unei legi se adoptă niște instrucțiuni de către un ministru, în mod inevitabil acestea vor reflecta modul de înțelegere și interpretare a legii, interpretare obligatorie în măsura în care nu intervine o discrepanță o contrazicere dintre cele două acte normativ – juridice: legea și instrucțiunea, sau pentru inițierea unui proiect de lege cu caracter interpretativ va fi sesizat Guvernul [22, р. 125].

Elaborarea și adoptarea actului de interpretare urmează procedura specifică actelor juridice ale organului care realizează interpretarea, fără să conteze dacă aceasta interpretează propriile acte sau acelea ale altor organe.

Observăm faptul că acest gen de interpretare oficială nu se înscrie propriu-zis în limitele procesului de aplicare (nu este un moment nemijlocit al aplicării normei juridice), deși nu se poate afirma că el este complet desprins de acest proces, că nu are legătură cu aplicarea. Interpretarea în acest caz, constituie o premisă a bunei aplicări a normelor juridice, prin faptul că ea oferă explicația corectă a înțelesului, scopului și finalității unui act emis anterior.

Deci, după cum vedem interpretarea legală, generală se realizează prin acte normative aparținînd legislativului sau executivului.

De asemenea interpretarea poate fi concretă (cazuală sau judiciară) care se produce în procesul de aplicare a normelor la cazuri concrete, fiind făcută de organele de aplicare a dreptului cu prilejul soluționării unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speță și care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză [21, р. 98].

Mai este numită și judiciară fiindcă în mare parte este realizată de organele judiciare (judecătorii, curți de apel, procuraturi).Dar într-o măsură considerabilă aplicarea concretă a regulilor de drept se face și de organele administrației de stat în cazurile ce cad în competența lor, precum elaborarea unei autorizații, constatarea și sancționarea unei contravenții etc.

Deci subiectele acestei interpretări sunt toate organele de stat care aplică dreptul, fie ele cu caracter legislativ, executiv sau judecătoresc, deoarece această activitate presupune întotdeauna lămurirea sensului normei de drept ce urmează a fi aplicată, iar rezultatul interpretării este cuprins în conținutul normei de drept, în redactarea actului de aplicare.
Aplicarea regulii la speță, la cazul concret de rezolvat, se realizează prin forma logică a silogismului. Regula de drept este premisa majoră, cazul de soluționat-premisa minoră și soluția dată de organul competent-concluzia. Se impune o bună cunoaștere a regulii de drept. În același timp este necesară și o stabilire exactă a stării de fapt. Nu întîmplător spuneau romanii: "Dați-mi faptele ca să vă dau dreptul" [30, р. 240].

Deci organul de aplicare, avînd de soluționat o cauză, după ce stabilește cu maximă atenție circumstanțele cauzei, califică juridic cauza și în vederea emiterii actului de aplicare (o hotărîre judecătorească sau un act administrativ), procedează la interpretarea normei de drept selecționate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea dată are forță juridică (este obligatorie) pentru cauza respectivă și față de participanții la această cauză, această hotărîre rămasă definitivă (dacă este vorba despre o hotărîre judecătorească) are putere de lucru judecat.

Organul de aplicare nu se poate pronunța decît în legătură cu speța ce s-a dedus în fața sa; lui îi este interzis să se pronunțe pe cale de dispoziții generale. Dezbătînd cauza, organul de aplicare verifică corespondența situației de fapt, prezentată în fața sa, cu ipoteza abstractă a normei de drept, verifică modul în care au fost realizate drepturile și obligațiile, potrivit cu dispoziția normativă și ia măsuri, atunci cînd se impun, de restabilire a ordinii de drept încălcate și de aplicare a sancțiunii. În acest sens, aplicare dreptului constituie un prilej permanent de reconfirmare a autorității normei de drept, de verificare a gradului său de adevăr, în raport cu nevoile diverse ale oamenilor. În activitatea de aplicare a dreptului, organele de stat aplică și obiceiuri juridice, caz în care ele procedează la interpretarea lor [24, р. 17].

Deci interpretarea cazuală se caracterizează prin:

are un caracter relativ;

aplicabilitate limitată doar la un raport juridic determinat:

obligativitatea ei numai în și pentru situația soluționată;

neobligativitatea ei pentru alte organe și pentru împrejurări similare și nici pentru aceeași autoritate într-o împrejurare identică;

obligativitatea ei numai pentru părțile implicate în proces. De exemplu, efectele divorțului îi privesc pe cei doi participanți la duelul judiciar. Numai ei sunt eliberați de calitatea de soț și soție, cu drepturile și obligațiile care le implică această calitate.

ea se aplică numai pentru viitor. O hotărîre judecătorească este, ca regulă, constitutivă de drepturi. Ea poate fi însă și retroactivă cînd este declarativă de drepturi și obligații, ca în cazul unui partaj succesoral, unde drepturile succesorilor prevăd hotărîrea instanței care nu face altceva decît să le recunoască, să le declare ca atare. Drepturile părților ca și întinderea lor sunt stabilite de lege și ele se nasc din momentul deschiderii succesiunii, nu de la recunoașterea lor judiciară.

În concluzie se poate de menționat, că între interpretarea general-obligatorie și cea cazuală există o deosebire principală:

În cadrul primei forme general-obligatorii, interpretarea capătă o valoare de sinestătătoare și este făcută cu scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind condiționată de necesitatea soluționării concomitente a unei cauze concrete, astfel aplicîndu-se tuturor raporturi sociale. În situația interpretării cazuale, dimpotrivă interpretarea este doar un mijloc pentru soluționarea unei cauze concrete, deci avînd forță juridică doar la speță. De aceea, aici nu avem, de fapt, un act de interpretare, ci un act juridic de aplicare dat în temeiul unei norme juridice al cărei conținut a putut fi dezvăluit în urma unui efort mai mult sau mai puțin complex, de interpretare [21, р. 98].

De aceea în literatura juridică interpretarea cazuală făcută de instanțele judecătorești nu este pusă pe același plan cu interpretarea generală.

În alte state, însă, cum sunt cele ce fac parte din sistemul Common-Law, precedentul, practica judiciară sunt în general admise ca izvoare de drept "crearea actului de drept în interiorul cadrului normei de drept ce urmează a fi aplictă este liberă, adică plasată în puterea decreționară a organului chemat să facă actul" [28, р. 34], chiar dacă se susține de către unii autori că regulile create pe cale jurisprudențială se aplică de judecători pentru că sunt considerate de aceștia ca juste, și nu obligatorii, ele putînd fi mereu modificate de judecători.

În sistemul nostru de drept, instanțele judecătorești nu crează prin interpretare noi norme de drept. Rolul lor se cantonează doar la clarificarea normelor în vederea aplicării lor corecte. Dar, uneori, tocmai acest fapt presupune completarea conținutului unor norme sau, după caz, exceptarea unor situații de la aplicarea lor, dacă printr-o interpretare literală s-ar ajunge la încălcarea altor norme sau a unor principii fundamentale ale dreptului.

O problemă care se abordează este aceea dacă judecătorul are putință de a da aceleiași norme o altă interpretare cu ocazia aplicării ei într-un alt caz concret. În această privință, se pot aduce argumente pro și contra puterii lui de a da normei o altă interpretare. Pe de o parte, se poate susține că o posibilă interpretare greșită a normei de drept respective de către instanța judecătorească, într-un anumit caz concret (speță) nu ar trebui s-o imobilizeze, la aceeași interpretare, în cazurile următoare. Pe de altă parte, s-ar putea susține că principiul unității împiedică instanța judecătorească să dea interpretări diferite unei și aceleiași norme de drept, deoarece se poate ajunge la soluții juridice diferite – sau chiar contradictorii – și acest rezultat nu este acceptabil într-un stat de drept. Fără a continua discuția, e evident că instanța judecătorească va trebui să se abată de la interpretarea dată anterior unei norme de drept cel puțin atunci cînd, ulterior interpretării ei, au intervenit: interpretarea autentică care a edictat sau sancționat norma, sau interpretarea de către Plenul Curții Supreme de Justiție, în special atunci cînd această interpretare este cuprinsă într-o decizie de îndrumare. Exemplu: hotărîrile Plenului Curții Supreme de Justiție: cu privire la practica aplicării legislației ce reglementează repararea daunei cauzate sănătății din la 23.02.1998 [8] sau cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cadrul examinării cauzelor privind infracțiunile săvîrșite de minori din 12.11.1997 [9].

Astfel practica judiciară (mai ales a instanțelor superioare) ca și cea administrativă, poate fi luată ca model în activitatea curentă a organelor competente din fiecare domeniu.

Nimic nu le împiedică pe acestea ca în soluționarea cazurilor noi să aibă în vedere soluțiile din cazurile precedente similare.

O problemă deosebită privind interpretarea oficială, care nu s-a abordat în doctrina Teoriei Generale a Dreptului, este aceea a caracterului și forței juridice pe care o au deciziile pronunțate de Curtea Supremă de Justiție în demersurile formulate în interesul legii. În sistemul judiciar ex-sovietic, Plenul Judecătoriei Supreme, pentru aplicarea unitară a dreptului de către instanțele judecătorești era competent, în baza normelor constituționale și a legii pentru organizarea judecătorească, să emită decizii de îndrumare. Precizînd cum trebuie înțelese textele de lege, Curtea Supremă interpreta un text de lege într-un anumit fel și obliga instanțele de judecată să-l interpreteze la fel. Aceste decizii se emiteau ori de cîte ori în practica instanțelor judecătorești apăreau soluții diferite în interpretarea unuia sau aceluiași text de lege. În lipsa unei prevederi exprese din Legea judecătorească, cu privire la obligativitatea deciziilor de îndrumare ale Plenului Curții Supreme, în doctrina vremii, pentru argumentele dezvoltate atunci, s-au formulat opinii diferite. Unii autori negau caracterul obligatoriu al deciziilor de îndrumare. Alții, din contra, susțineau că aceste decizii au un caracter obligatoriu, atît pentru instanțele judecătorești cît și pentru cetățeni.

În prezent, atît în Codul de procedură civilă „Revizuirea hotărîrilor” [5, art. 446-453], cît și în Codul de procedură penală "Recursul în anulare" și "Cazurile de revizuire a procesului penal" [6, art. 452, 458] este reglementată calea extraordinară de atac.

Astfel, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării, Codul de procedură penală prevede la art.452:

"(1) Procurorul General, precum și, prin intermediul avocatului, persoanele menționate în art.401 pct.2-4, pot ataca cu recurs în anulare de Justiție orice hotărîre judecătorească irevocabilă după epuizarea căilor ordinare de atac.

(2) Procurorul General poate declara în favoarea condamnatului recurs în anulare împotriva hotărîrilor irevocabile chiar dacă nu au fost utilizate căile ordinare de atac".

În contrast cu legislația procesuală civilă precedentă (art.331 CPC RM din 1961), care reglementa demersul în interesul legii specificînd: "Hotărîrile adoptate de Plen nu se răsfrîng asupra hotărîrilor examinate și nici asupra părților din aceste procese. Hotărîrile adoptate asupra demersurilor în interesul legii se aduc la cunoștința instanțelor de judecată și sunt obligatorii", actuala legislație nu prevede expres o asemenea formulă, ceea ce, în opinia noastră, este o eroare a legiuitorului moldovean [14, p. 438].

Așadar, nu există nici o îndoială că deciziile pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, în demersurile formulate în interesul legii, reprezentau o interpretare oficială, legală și obligatorie [14, р. 438].

Se poate pune însă problemă care va fi soarta unei interpretări date de Curte, printr-o interpretare autentică a aceleiași norme de drept. În această privință am putea distinge între interpretarea autentică a legilor de către Parlament și interpretarea autentică a oricărui alt act normativ, care este dată de organul care l-a emis, inclusiv, acea dată de Guvern. Credem, că în primul caz, interpretarea autentică va trebui să prevaleze, în interesul principiului echilibrului puterilor. Soluția ar putea diferi, în ce privește interpretarea autentică dată normei de drept respective de oricare alt organ al statului. În acest caz ar fi poate mai bine ca interpretarea anterioară a Curții să prevaleze, deoarece principiul echilibrului puterilor ar fi mai puțin afectat, dar principiul respectului pentru autoritatea organului judecătoresc suprem ar fi violat în mod grav. De aceea, e de dorit ca organele puterii executive să se abțină de la a da interpretări autentice acelor norme de drept care au format deja obiectul deciziilor de îndrumare ale Curții Supreme de Justiție. În fine, o problemă de o deosebită importanță este aceea a efectelor în timp ale interpretării date unei norme de drept, de către Curtea Supremă de Justiție, printr-o decizie de îndrumare. Deoarece credem că o astfel de decizie este obligatorie pentru instanțele inferioare, interpretarea cuprinsă de decizie va fi obligatorie pentru toate cazurile în curs de judecată), dar nu va putea afecta hotărîrile judecătorești cu putere de lucru judecat. Credem, însă, că o excepție ar trebui să fie recunoscută la această excepție și Procurorul General ar trebui să facă recurs extraordinar (sau în interesul legii), cel puțin atunci cînd Curtea a dat normei de drept respective o interpretare mai favorabilă condamnatului. Cu alte cuvinte, principiul "melior lex" ar fi trebuit să fie extins ca "melior interpretatio" [23, р. 75].

Astfel depășirea unor dificultăți legate de interpretarea și aplicare diferită a aceleași norme, s-a realizat pe calea deciziilor de îndrumare ale Curții Supreme de Justiție, care au dus la "armonizarea" unor puncte de vedere și la aplicarea unitară a normelor pe întreg cuprinsul țării. După cum am menționat mai sus, fără a susține că instanța supremă are un rol creator de drept, trebuie să recunoaștem, totuși, că cel puțin activitatea de elaborare e deciziilor de îndrumare putea fi situată la granița dintre crearea și aplicarea dreptului. Aplicarea normelor de drept la cazuri concrete, variate și complexe, determină, de-a lungul anilor "îmbogățirea" conținutului lor cu noi aspecte, pe care adesea legiuitorul nu le-a prevăzut și nici nu le putea prevedea, ceea ce face necesară "consultarea" practicii de către legiuitor cu ocazia elaborării unor noi norme de drept, practica formînd un izvor social al dreptului.

Referindu-ne la sursele de interpretare a dreptului internațional, menționăm că toate subiectele de drept care au competența de a aplica normele de drept internațional

au și competența de a le interpreta. Acestea sunt:

statele;

organele și organizațiile interguvernamentale;

organele judecătorești și arbitrale.

Ca principal subiect de drept internațional, statul trebuie să interpreteze normele din care acesta este compus, pentru a le înțelege, în vederea conformării activităților sale cu dispozițiile lor. În această privință, trebuie să distingem între interpretarea dată de state:

în fața organelor judecătorești sau arbitrale internaționale;

în cadrul organelor organizațiilor interguvernamentale;

în relații cu alte state, altele decît acelea cuprinse în categoriile a) și b).

a) Interpretarea în fața curții de justiție și tribunalelor arbitrale

În fața curților de justiție și a tribunalelor arbitrale, statele pot participa, în primul rînd, în procedura contencioasă, fie ca părți, fie ca intervenienți. În această procedură, ele își apără direct și nemijlocit drepturile lor și, de aceea, sunt îndreptățite să argumenteze orice interpretare care poate fi dată normei de drept reprezentînd temeiul acțiunii, sau, respectiv al excepțiunii. Nu mai puțin, nici curțile de justiție și nici organele arbitrale nu sunt ținute să accepte interpretările pledate de participanții în procedura contencioasă. Cu alte cuvinte, interpretarea dată de state unei norme de drept internațional are numai caracter persuasiv.

Statele pot, de asemenea, să intervină în procedura consultativă a Curții Internaționale de Justiție, dar, în această procedură, cel puțin în teorie, ele intervin în interesul legii (adică în interesul interpretării corecte de către Curte a normei de drept care i-a fost supusă spre interpretare). Și în această procedură statele pot argumenta orice interpretare pentru norma de drept în discuție, dar, ca și în procedura contencioasă, Curtea nu va fi obligată să accepte interpretările pledate de state.

Interpretarea în cadrul organelor organizațiilor interguvernamentale

Statele pot interpreta orice normă de drept internațional care a fost pusă în discuția unui organ internațional, inclusiv o normă care se referă la jurisdicția acestuia.

Valoarea interpretării dată de către state normei de drept respective depinde de prevederile actului constitutiv al organului în care se face interpretarea. Dacă interpretarea normei de drept reclamă unanimitatea membrilor organului, cum este cazul admiterii de noi membri în Comunitatea Economică Europeană, interpretarea divergentă a normelor de drept, de către un singur stat, poate bloca o decizie asupra problemei discutate. De obicei, însă, organele internaționale operează prin majoritate de voturi care, la rîndul ei, poate fi simplă sau calificată. În acest caz interpretarea divergentă a normei de drept, de către unul sau mai multe state, nu va preveni aplicarea acelei norme, așa cum a fost interpretată de majoritatea membrilor organului respectiv. Practica Organizației Națiunilor Unite, pe toată durata existenței acestei organizații internaționale, reprezintă un exemplu elocvent în această privință. Rămîne însă problema dacă interpretarea organului poate preleva asupra aceleia date de statele aflate în divergență de interpretare (statele în divergență). În această privință, trebuie să distingem cîteva situații. Dacă organul poate acționa pe baza interpretării sale, fără a fi nevoie de colaborarea statelor în divergență, dezacordul constatat, cu prilejul dezbaterilor, nu are consecințe practice acute. Dacă însă colaborarea statelor în divergență este necesară, problema asumă dimensiuni diferite, deoarece aceste state pot frustra, total sau parțial, măsurile luate de organul internațional pe baza interpretării majoritare a normei de drept (este ceea ce s-a întîmplat cu organizare, de către Adunarea Generală a O.N.U., a operațiilor de menținere a păcii în Orientul Mijlociu și Apropiat). Statele în divergență cu recurs la dreptul de a frustra hotărîrea cu mijloace proprii (the right of last resort) și au refuzat să contribuie la cheltuielile Organizației pentru acele operații. Organizația avea la dispoziție numai puterea de a sancționa acele state prin suspendarea dreptului lor la vot în Adunarea Generală. Tentativa delegației Statelor Unite ale Americii, de a obține aplicarea art.19 statelor de divergență, a provocat însă una din cele mai mari crize constituționale – probabil cea mai mare – din istoria Organizației. În fine, organul interpretativ al normei poate avea prerogativa de a constrînge, în orice fel, statele în divergență. Astfel, Consiliul de Securitate poate lua, pe baza capitolului VII din Carta O.N.U., măsuri de constrîngere – inclusiv folosirea forței armate – împotriva oricărui stat care, în interpretarea exclusivă a consiliului a folosit forța, sau a amenințat cu folosirea forței, împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui alt stat, în contradicție cu norma prohibitivă cuprinsă în art.2 al.4.

c) Interpretarea în relațiile cu alte state

Interpretarea normelor de drept cu caracter internațional de către un stat, în relațiile sale cu alte state, în afara curților sau a tribunalelor internaționale sau a organizațiilor internaționale, trebuie examinată, în fiecare caz concret, prin raport la sursa normei respective. Deoarece dreptul internațional are un caracter consensual, consensul în interpretare este consecința logică a consensului în crearea normelor de drept internațional.

Orice organ al unei organizații interguvernamentale poate interpreta normele de drept, pe care urmează să la aplice, inclusiv acelea care se referă la propria sa jurisdicție (competence de la competence). Este ceea ce Roger Virally (Cours des organisations internationales, Geneve, 1966) a numit interpretarea organizațională. Efectele acestei interpretări cît privește statele membre au fost menționate mai sus. Rămîne de văzut care este forța acestei interpretări față de alte organe și organizații interguvernamentale. În acest scop, trebuie să se distingă între organele aparținînd aceleiași organizații și acelea care aparțin altor organizații internaționale. Cît privește organele aceleași organizații internaționale, interpretarea este obligatorie numai pentru aceleași organe, care sunt ierarhic subordonate organului care a interpretat norma de drept respectivă. Cît privește organele aparținînd altor organizații internaționale, acestea nu vor fi ținute să urmeze interpretarea dată de acel organ, deoarece nu există, , în dreptul internațional o ierarhie a organizațiilor internaționale, chiar și cînd acestea fac parte din același sistem, cum este cazul organizațiilor specializate ale Organizației Națiunilor Unite. Nu mai puțin, astfel de organe acordă atenție, din reverență, interpretării deja făcute, în special atunci cînd interpretarea în cauză privește jurisdicția proprie a organului respectiv.

Concluzie: Așa dar, interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite subiecte, avînd fiecare un scop distinct, iar soluțiile de interpretare la care ajung nu au aceeași importanță și forță juridică.

De la aceste considerente pornește și cea mai cunoscută clasificare a formelor de interpretare a normelor de drept.

2.2. Interpretarea neoficială

Interpretarea neoficială sau doctrinară, denumită și interpretarea științifică, este aceea realizată de către știința juridică care se bazează pe cercetarea științifică a dreptului în vigoare, folosind metodele științifice ale analizei și ale raționamentului.

Ea constă în determinarea sensului normelor de drept printr-o operație pur intelectuală [16, р. 32]. Ea este opera oamenilor de știință, cercetători în domeniul dreptului, cadre didactice universitare, avocați, diplomați, în împrejurări diferite, cum sunt: tratate, monografii, studii, articole, conferințe, pledoarii, care se referă la conținutul normelor de drept. Prin doctrină se înțelege – în concepția lui Alex Weill – opiniile emise asupra dreptului de persoane care au funcția de a-l studia [după 19, p. 63]. Aceste opinii sunt relatate în cărți, articole de revistă, adnotări ale deciziilor justiției, în învățămînt, în consultații.

Sub un anumit aspect și interpretarea judiciară poate să aibă un caracter științific, în sensul că motivarea în drept a unei hotărîri, ca și analiza stării de fapt, cere o operațiune intelectuală intensă, care va fi făcută, cu atît mai bine și convingător, cu cît cel care o efectuiază dispune de un înalt nivel de pregătire științifică și ideologică.

În general, în literatura juridică însă, prin interpretarea doctrinară, se înțelege numai interpretarea științifică făcută de oameni de știință în această calitate. De aceea, interpretarea doctrinară este obligatorie, ea are un caracter neoficial și deoarece această formă de interpretare în afara procesului de emitere și aplicare a dreptului, ea are un caracter facultativ, efectele sale nefiind obligatorii.

Deci interpretarea neoficială, spre deosebire de interpretarea oficială, nu are forță juridică. Opiniile formulate în doctrină, care sunt consecința analizei (de lege lata sau de lege ferenda) efectuată în cadrul cercetării teoretice a dreptului, pot fi evocate în procesul aplicării dreptului, dar ele nu sunt obligatorii. Organul de aplicare nu este legat de interpretarea conținută într-o lucrare științifică, iar soluția sa nu se poate întemeia pe o atare interpretare, ci pe norma juridică selecționată a se aplica pe cazul respectiv [15, р. 48].

Evoluția interpretării neoficiale este destul de contraversată, pornind de la caracterul de obligativitate pe care-l întîlnim în dreptul roman pînă la cel de facultativ din zilele noastre, ceea ce a condus să fie denumită și interpretare facultativă.

Astfel la noi, ca și în Franța sau Germania și, în general, ca și în întregul sistem de drept romano-germanic, interpretarea doctrinară nu este obligatorie, după cum însăși doctrina nu este izvor de drept.

Totuși, istoria cunoaște cazuri în care interpretarea doctrinară a avut un caracter obligator, doctrina fiind privită ca izvor de drept.

În dreptul roman, împărații au decis că opiniile anumitor jurisconsulți emise în consultările lor sau în cărțile lor se impun judecătorilor. Este cazul operelor a cinci mari juriști în perioada Romei imperiale (secolul al V-lea d.Cr.) și a "opiniei comune a savanților" în Evul Mediu, amintite cu ocazia analizei problemei izvoarelor dreptului. O asemenea practică este din ce în ce mai rară într-o țară unde există legi sau o jurisprudență stabilită de judecători permanenți.

Astfel statele burgheze au încetat să mai considere doctrina că avînd caracter obligator. Este considerată ca făcînd excepție acea prevedere a Codului civil elvețian, care în unele cazuri, consideră că sursa de inspirație pentru instanță – alături de cutumă și jurisprudență – părerile consacrate de către doctrină.(art.1 Codul civil Еlvețian).

În țările socialiste, interpretarea doctrinară nu are forță juridică, întrucît atît legiferarea, cît și aplicare dreptului intră în sarcina organelor special investite cu acest drept.

Indiferent că interpretarea doctrinară a avut sau nu forță obligatorie, ea a exercitat întotdeauna o influiență imensă asupra dezvoltării dreptului. Așa, de exemplu, glosatorii și urmașii lor au făcut cunoscut, în cercuri mai largi, dreptul roman, pregătind recepționarea sa. În orînduirea feudală, cînd izvorul de drept dominant era obiceiul, juriștii au alcătuit culegerile de norme juridice (cutume), care au devenit adevărate coduri. "Se poate zice, referindu-se la activitatea de dezvoltare și de unificare a dreptului desfășurată de juriștii francezi, că acest drept comun, construit de marii jurisconsulți ca Dumoulin și Domat, a făcut unitatea națională și morală a dreptului francez, înainte ca Revoluțiunea să-i fi realizat unificarea legală [după 26, р. 41]. Desigur că, apreciind rolul juriștilor în crearea unității dreptului francez, nu trebuie scăpat din vedere faptul că această unitate a fost reclamată de schimbările ce au intervenit în condițiile social-economice. Același rol important l-a îndeplinit doctrina făcînd adaptabil Codul Napoleon la condițiile noi ale dezvoltării capitalismului.

O importanță deosebită o atribuie interpretării doctrinare școala istorică. Savigny și Puchta privesc ca pe reprezentanții "spiritului poporului" nu numai pe judecători, ci și pe oamenii de știință juriști. Ca urmare, această școală susține că poziția juriștilor trebuie privită ca un drept separat (juristen recht) [după 26, p. 13].

Desigur că interpretarea doctrinară nu trebuie văzută în sens obiectivist. Doctrinele juridice, de asemenea, au servit anumite interese de clasă. Doctrinele dominante și cela mai influiente au fost acelea care au exprimat, mai fidel, interesele cercurilor guvernante și care, pe de altă parte, tocmai datorită faptului că exprimau interesele minoritații exploatatoare, se bazau pe concepții idealiste, antiștiințifice.

Între modalitățile interpretării neoficiale distingem următoarele genuri:

doctrinară;

oficioasă;

comună.

Interpretarea doctrinară, obținută în cercetarea riguroasă a instituțiilor juridice, întemeiate pe argumente științifice, concluziile ei pot fi reținute de organele competente. Deși în cele mai multe sisteme contemporane de drept, doctrinei juridice nu i se atribuie calitatea de izvor de drept, cu toate acestea ea a împlinit un rol important în istoria vie a dreptului. De pildă, în dreptul roman operele jurisconsulților erau privite ca izvoare de drept; la fel, lucrările glosatorilor și postglosatorilor din dreptul feudal.

Interpretarea oficioasă, o altă modalitate de interpretare neoficială a normelor de drept, deși tot nu are efecte obligatorii, rezultă din opiniile unor conducători de organe de autoritate publică, ale funcționarilor și deputaților sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu prilejul dezbaterilor proiectelor de acte normative sau al interpretării parlamentare etc. Interpretarea oficioasă rezultă și din opiniile unor juriști (procurori, avocați, jurisconsulți)asupra unor probleme de drept apărute în procesele judiciare la care participă.

Așa de exemplu, interpretarea facultativă, oficioasă se găsește în activitatea avocatului, analiza cauzei pe care o reprezintă putînd fi luată în consederație de căter organul de aplicare, sau putînd fi respinsă (atît acceptarea, cît și respingerea interpretării avocatului netrebuind a fi motivate de către judecător). Organul de aplicare dă propria sa interpretare normei de drept, interpretare care constituie suportul intelectual al deciziei sale [18, р. 144].

Nefiind obligatorie, interpretarea doctrinară nu se impune cu nimic judecătorului. Aceasta nu înseamnă că judecătorul nu se poate inspira din această interpretare, folosind raționamentele clare și argumentate dintr-un tratat de drept.

Interpretarea doctrinară, deși nu este obligatorie, ea poate exercita o influiență preponderentă din două puncte de vedere:

Ea poate orienta jurisprudența prin clasificarea ultimelor legiferări, prin exprimarea unor opinii concordante cu textul legii și deosebit de recente. Se citează în Franța, exemplul lui Saleilles și Josserand care au exercitat o influiență majoră privind formarea jurisprudenței relative la răspunderea pentru fapta lucrului [după 23, р. 170].

Doctrina poate, de asemenea, să acționeze asupra legiuitorului. Autorii nu se limitează la comentarea legilor și deciziilor jurisprudențiale explicînd sensul și importanța lor. Ei emit judecăți de valoare apreciind mijloacele tehnice folosite, rezultatele practice ale legislației și jurisprudenței. Prin observațiile critice și inspirîndu-se din dreptul comparat și istoric, doctrina poate să propună legiuitorului importante reforme chiar și propuneri de lege ferenda. Doctrina are un rol de clarificare și de punere în ordine a legislației și a practicii judiciare. "Fără doctrină dreptul n-ar fi decît un amalgam de reguli și decizii care ar constitui o dezordine inextricabilă".

Interpretarea neoficială cuprinde și acea formă aparte care este interpretarea comună a dreptului, realizată de cetățeni, de mass-media, de factorii politici etc. Ea corespunde nivelului culturii și educației juridice și constă în opinii despre dreptul existent, despre aplicarea și perfecționarea sa.

3. METODELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

În realizarea interpretării, organul de aplicare întrebuințează o serie de metode, prin intermediul cărora el reușește să stabilească, în interesul soluționării cauzei, sensul exact al normei, cîmpul său de aplicabilitate, efectele și scopul regulei. Un act normativ în care este cuprinsă norma ce urmează a se aplica, are un caracter complex, fapt ce impune interpretării o abordare care să scoată în relief condiționarea social-istorică a actului normativ, finalitățile pe care le urmărește și valorile pe care le ocrotește, construcția sa logică etc. Asemenea aspecte pot fi relevate prin întrebuințarea unor metode adecvate. În cele din urmă, utilizarea acestor metode conferă viziunea de sinteză, absolut necesară, rezultatului interpretării – care trebuie să fie convingerea fermă a judecătorului sau organului administrativ în legătură cu gradul de adecvare a normei la situația de fapt.

În teoria dreptului metodele de interpretare au fost privite din mai multe puncte de vedere. Considerăm că două puncte de vedere rămîn constante. În primul rînd, ca totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conținutului prevederilor normelor de drept în scopul aplicării lor la cazuri concrete [10, р. 247]. În al doilea rînd, din punct de vedere al libertății interpretului, cel mai adesea fiind judecătorul, față de textul de lege, și al procedeelor folosite de interpretare.

Potrivit primului punct de vedere, au existat și există opinii diferite în legătură cu identificarea acestor metode și clarificarea lor. Unii autori au considerat că cea mai justă grupare a metodelor de interpretare este cea care distinge patru categorii: gramaticală, istorică, logică și sistematică. Această clarificare fiind considerată clasică. Deși unii au înglobat interpretarea gramaticală și logică într-o singură metodă numită analitică, iar interpretarea istorică și sistematică – în metoda sintetică. Alții au considerat că cea mai justă grupare este cea care distinge două metode de interpretare: gramaticală și logico-științifică. Pe aceasta din urmă divizînd-o în următoarele: analiza logică, compararea sistematică a normelor de drept, stabilirea legăturilor dintre ele și aplicarea lor istorică [10, р. 873]. În literatura juridică, unii vorbesc doar de trei metode, însă nominalizîndu-le diferit: istorică, teleologică și creatoare [11, р. 117] sau sistematico-juridică, istorică și gramaticală [15, р. 242] sau filozofică, sistematică și politică, iar interpretarea logică ca metodă aparte nefiind separată, întrucît cerințele se consideră că trebuie respectate în folosirea tuturor metodelor [21, р. 173]. Alții adaugă acestor categorii pe cea analogică, iar alții – pe cea special juridică și funcțională care în multe coincide cu cea istorică [28, р. 320]. Astfel un alt autor în cuprinsul său de drept penal enumără următoarele metode: gramaticală (textuală, literală), logică (rațională), istorică (social-politică), sistematico-juridică, analogică și judiciară. Alți autori din contra, vorbesc doar de o metodă unică – cea materialist-dialectică în realizarea căreia mai multe etape [29, р. 177]. În sfîrșit, două puncte de vedere am mai dori să amintim. Primul vorbește de cinci metode: gramaticală, logică, sistematică, istorică și teleologică, pe care le grupează astfel: distingem mai întîi metoda lingvistică, gramaticală, "mijloc" la care se recurge întîi și întîi de interpret. Apoi, sistematizează celelalte patru metode în două grupe: 1) se bazează pe logică și cuprinde metodele logică și sistematică; 2) a doua – pe studiul sociologic al normelor, care presupune interpretarea istorică și teleologică. Al doilea vorbește de "așa-zisele metode de interpretare", argumentînd ideea că interpretarea duce la "determinarea cadrului" pe care dreptul ce urmează a fi interpretat îl reprezintă, și prin aceasta la recunoașterea mai multor posibilități care există în interiorul acestui cadru. Deci, în rezultatul interpretării nu poate fi unic, fapt pentru care cei care aplică dreptul apar în calitate de creatori de drept.

Toate discuțiile referitoare la metodele ce trebuie sau ce pot fi utilizate în clarificarea conținutului și sensului normelor de drept ar trebui raportate azi, la metoda sistematică de analiză, care presupune proiectarea obiectului analizei, în cazul nostru al normelor, înăuntrul sistemului din care face parte, și a invizajării lui ca element al unui sistem ce se află în corelație cu alte sisteme, procedînd astfel: la analiza diacronică și sincronică a acestora.

Dar, dincolo, sau concomitent cu analiza efectuată potrivit metodei structural-sistematice, metoda utilizată pentru cunoașterea sistemului juridic în ansamblul său, în interpretarea normelor de drept se pot utiliza și trebuie să se utilizeze și metode specifice juridice, multe tradiționale, precum cele amintite de noi.

Din punct de vedere al libertății judecătorului față textul de lege, care nu exclude, ci le implică pe cele clasice, doctrine reține trei metode de interpretare: metoda exegetică, metoda istorică sau evolutivă și metoda liberei cercetări științifice.

Analiza acestora o vom face sub două titluri pentru o mai bună sistematizare a materiei: metodele clasice de interpretare a regulilor de drept și evoluția metodelor de interpretare a regulilor de drept.

3.1. Evoluția metodelor de interpretare

Sigur că problema interpretării dreptului este la fel de veche ca însăși nașterea sa. Odată cu Revoluția Franceză și cu triumful pe de o parte a principiului separării puterilor în stat, iar pe de altă a concepției revoluționare despre lege, ca "expresie a voinței generale", și chestiunea interpretării regulilor de drept s-a pus în termeni noi. Plecînd de la concepția politică și filozofico-juridică a Revoluției și adoptarea Codului civil francez de la 1804 se au în vedere trei metode de interpretare a regulii de drept: metoda exegetică fondată pe voința legiuitorului, căreia i se opun metodele moderne, respectiv metoda istorică sau evolutivă și metoda liberei cercetări științifice [13, р. 173]. Nu este vorba – considerăm noi – de simple metode, ci de nașterea și evoluția unor curente în filozofia juridică, a unor adevărate școli de drept, cărora le corespund asemenea metode.

Metoda exegetică este metoda care s-a adoptat în doctrină și jurisprudență imediat după adoptarea Codului civil și care a fost cultivată în cea mai mare parte a sec.XIX-lea. Principiul constă în atașamentul la text de unde și numele de "Școală a exegezei", ce a fost dat comentatorilor codului care au practicat această metodă. În esență metoda exegetică consideră că legea, respectiv Codul civil francez, a prevăzut totul și că printr-o interpretare gramaticală, logică și istorică se poate găsi în lege soluția tuturor problemelor. Sigur că este influiența Revoluției franceze care vedea în lege expresia voinței generale, unicul izvor de drept. Numai textul de lege poate și trebuie să furnizeze soluția tuturor dificultăților.

Pentru a descoperi regula aplicabilă primului rol al interpretului constă în precizia, sensul și semnificația pe care legiuitorul le-a atribuit textului. Dacă textul pare obscur sau incomplet, interpretul trebuie să găsească un sens cercetînd care a fost sau care trebuia să fie voința legiuitorului, dacă atenția lui a fost atrasă asupra chestiunii în dificultate. În orice caz, interpretul trebuie să găsească o soluție care, deși este prevăzută formal de texte, ea se încadrează în litera sau în spiritul legii, sau cel puțin în intenția ei prezumată.

Critica cea mai importantă a acestei metode constă în aceea că ar fi "o eroare fundamentală prin a raționa imaginînd că legiuitorul a prevăzut totul și că soluția problemei cu totul nouă trebuie să se găsească în textul primitiv".

În concepția metodei anterioare, dreptul nu încetează să existe în litera și spiritul său. În concepția metodei istorice sau evolutive, dreptul fiind o creație continuă a societății, se admite că "legea nu este altceva decît expresia provizorie a regulii adoptate la mediul social". Ea se detașează pe voința legiuitorului și poate dobîndi un sens nou prin care se adaptează la nevoile noi ale mediului social. Transformările sensului unei legi sunt astfel normale. Ceea ce contează nu este atît voința legiuitorului cît exigențele mediului social. Voința legiuitorului se limitează în a traduce nevoile acestui mediu, și cu cît aceasta evoluează neîncetat, nu există nici o rațiune de referire la o voință desuetă. Cu alte cuvinte, nu intențiile legiuitorului au forță de lege, ci textul, tiparul creat de el. N-are importanță aceea ce au înțeles redactorii Codului civil să spună prin cuvintele care le-au folosit. Important este că ei au folosit o formulă care se poate adapta la necesitățile noi. A adapta această formulă la necesitățile noi înseamnă a face o operă de interpretare legitimă. Se poate astfel admite că sensul unui text se schimbă potrivit momentelor aplicării lui.

Această metodă oferă anumite avantaje cum ar fi evitarea revizuirii periodice a codurilor, soluționarea unor cazuri noi fără a fi împiedicați de textele perimate.

Critica acestei metode constă în aceea că sub acoperirea interpretării se reface legea. Procedînd astfel înseamnă a da preponderență jurisprudenței asupra legii și a-i expune pe justițiabili incertitudinii, arbitrariului judecătorilor.

Concepția "liberei cercetări științifice" a fost preconizată încă de F.Geny, în conformitate cu care, în măsura în care legea este demodată sau insuficientă, soluție trebuie căutată în mod liber acordîndu-se libertate de gîndire interpretului pentru depășirea dificultăților interpretării textului analizat. Spre deosebire de metoda precedentă, această metodă nu face abstracție de voința legiuitorului. Legea este un act de voință. Este legitim ca interpretul să cerceteze și să respecte voința legiuitorului. Dar în această metodă el se limitează de a cerceta ceea ce legiuitorul a voit în mod real. La determinarea voinței legiuitorului se are în vedere exclusiv interpretarea unui text care reglementează fapte rămase constante după elaborarea legii. Adică există o concordanță perfectă între lege și faptă. Problema interpretării pe baza acestei metode se pune cînd este vorba de situații noi pe care legiuitorul nu le-a prevăzut. Sunt fapte, dar nu există lege. Din acest moment se trece la libera cercetare științifică [după 23, p. 99].

În acest caz, interpretul, care este de obicei judecătorul, va construi o soluție ca și cum el ar face operă de legiuitor, inspirîndu-se din datele istorice, raționale, din considerente de oportunitate, de echitate, de unde se poate naște regula de drept. Astfel judecătorul se substituie legiuitorului, avînd prea mari libertăți față de soluțiile prevăzute în textul de lege [29, р. 18].

Avantajele acestei metode sunt incontestabile, prin aceea că ajută instanțele de judecată să facă față regulilor perimate din Codul civil printr-o interpretare îndrăzneață, care completează,

adaptează și chiar modifică însuși sensul anumitor articole din cod. Ea s-a aplicat în special în Franța. Considerăm că este oriunde posibilă sub condiția să existe un corp de magistrați de o înaltă profesionalitate (prin tradiție și pregătire) și de o deosebită ținută morală, animată de idealul de justiție.

Dezavantajul metodei privește posibilitatea de arbitrariu a judecătorului care substituindu-se legiuitorului creеază el însuși dreptul în maniera sa personală.

În procesul interpretării nu se pot da reguli stricte, care să conducă în mod automat la o interpretare corectă. Literatura juridică și practică aplicării normelor de drept au relevat însă a serie de principii, cu grad de generalitate diferit, evocate în formulări diverse, ce se presupun și se intercondiționează și care au un rol important în interpretarea normelor de drept, fără a fi însă infailibile.

1. Astfel, așa cum am arătat, considerăm că în procesul interpretării normelor de drept trebuie să se respecte în primul rînd natura acestei activități subsumată aplicării normelor de drept, unitatea dintre litera și spiritul legii, fără exagerări de o parte sau alta, care pot conduce la soluții dogmatice, injuste sau la abuz și arbitrar.

2. Trebuie să avem apoi în vedere voința legiuitorului. Dacă legea este limpede, judecătorul nu are decît sarcina să o aplice; optima lex, quide minimum judici, optimus judex qui minimum sibi – cea mai bună lege este acea care lasă cît mai puțin la aprecierea judecătorului și cel mai bun judecător este acela care , în hotărîrea pe care o dă, se întemeiază așa fel pe lege, încît arbitrariul să fie cît mai redus.

Însă nu poate fi vorba despre o interpretare judaică, adică de o interpretare care în mod ilogic, s-ar ține de textul chiar greșit, lacunar pe care legiuitorul l-ar fi dat, ci în acest caz trebuie să se aibă în vedere spiritul în scopul legii. Aceasta înseamnă că voința și intenția legiuitorului constituie numai un element de drept foarte important, în operația de interpretare, care trebuie să fie dominată de ideea unei înlănțuiri logice a faptelor și a aprecierilor juridice.

3. Spre a constata intenția legiuitorului, atunci cînd textul este neclar, acesta trebuie să fie pus în legătură cu întreaga economie a legii, pentru ca aceasta să lumineze interpretarea. De aici și maxima: in civile nihil, nici toto lege prospecta. O regulă consacrată este de altfel, că orice interpretare trebuie să se facă "subiectum materiam", adică în conformitate cu cadrul în care este pusă dispoziția respectivă, cu instituția juridică și ramura de drept unde aceasta se găsește.

3.2. Metodele clasice de interpretare

Paternitatea elaborării acestor metode aparține lui Fridrich Karl von Savigny (1779-1861), fondatorul școlii dreptului istoric [după 22, р. 78]. În lucrarea sa "Asupra Metodei", el propune patru metode de interpretare: gramaticală, logică, sistematică și istorică [56, р. 74]. La acestea se adaugă metoda teleologică elaborată în Germania la începutul sec. al XX-lea.

Metoda gramaticală, gîndea Savigny, presupune studiul limbii. Astfel dacă este vorba de un text din Corpus Juris Civilis este necesară cunoașterea limbii latine [după 22, р. 75].

În literatura de specialitate sunt expuse mai multe opinii privind metoda gramaticală în special și interpretarea gramaticală în general.

"Interpretarea gramaticală presupune analiza textului normei sub aspect sintactic și morfologic".

"Această metodă constă în determinarea exactă a sensului cuvintelor folosite în text, în analiza corectă a structurilor gramaticale pe care la implică textul legii în care este formulată regula de drept".

"Interpretarea gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică și sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la înțelesul cuvintelor folosite, de la legătura între ele, de la construcția frazei, etc." [21, р. 101].

"Interpretarea gramaticală este lămurirea înțelesului unei dispoziții legale pe baza regulilor gramaticii, adică ținînd seama de sintaxa și morfologia propoziției ori frazei, de semantica termenilor utilizați în textul interpretat, ca și de semnele de punctuație" [17, р. 56].

"Această metodă constă în căutarea voinței legiuitorului în înseși cuvintele prin care exprimă această voință; deci căutarea conceptului, conținutului, funcției și limitelor de aplicare a normei de drept în textul în care norma este exprimată" [32, р. 27].

Deci "metoda gramaticală, are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza gramaticală (sintactică și morfologică) a textului normei juridice.

Cele mai frecvente probleme sunt determinate de sensul multiplu al unor termeni. Astfel, menționăm că interpretarea gramaticală este angajată în clasificarea terminologiei juridice folosite, în legătură cu care se disting trei categorii de noțiuni:

1. Cele care au înțelesul propriu limbajului și care alcătuiesc fondul de bază al lexicului textelor normative [32, р. 128]. Astfel nu trebuie să acorzi unor termeni un sens juridic particular, dacă nu există rațiuni puternice și serioase pentru a o face.

Din cele menționate rezultă că prima grijă a interpretului este aceea de a analiza cuvintele în care este exprimată norma de drept, pornind de la stabilirea sensului cuvintelor, modul de folosire a acestora în text, dacă legiuitorul le folosește în accepțiunea lor comună sau într-o accepțiune specific juridică, astfel pornind de la înțelesul curent, pentru că o regulă a tehnicii legislative este aceea de a se folosi de fondul general de cuvinte al limbii române. Așa de exemplu, dispoziția art. 31 al.1 a Codului Civil al Republicii Moldova prevede [3]: Domiciliul minorului și al persoanei lipsite de capacitatea de exercițiu: „Domiciliul minorului în vîrstă pînă la 14 ani este la părinții săi sau la acel părinte la care locuiește permanent”. Prin cuvîntul "părinții" se au în vedere tatăl și mama minorului.

2. Noțiunile care au un înțeles deosebit în limbajul juridic cu toate că aparțin limbajului comun [16, р. 241]. Astfel în unele cazuri se folosește, în cuprinsul textelor de lege, cuvinte curente cu un înțeles juridic special și de aceea interpretul are sarcina să descifreze sensul exact al normei de drept. De exemplu, noțiunea de "teritoriu", desemnînd în limbajul obișnuit o suprafață a uscatului, are în accepțiunea juridică a teritoriului național o sferă mai largă, incluzînd, pe lîngă sol și subsol, și apele interioare, marea teritorială și spațiul aerian aferent.

Deci un loc deosebit îl ocupă problema terminologiei juridice, deoarece sensul unor cuvinte și expresii în formularea normei de drept poate să fie, sau să nu fie identic cu înțelesul din limbajul uzual dar, să dobîndească o încărcătură semantică specific juridică.

De exemplu: art.18 al Codului civil al Republicii Moldova prevede că "capacitatea de folosință a persoanei fizice este capacitatea de a avea drepturi și obligații civile. Se recunoaște în egală măsură tuturor persoanelor fizice. Apare în momentul nașterii și încetează o dată cu moartea". Art.19 al Codului civil al Republicii Moldova prevede că "capacitatea de exercițiu este aptitudinea de a dobîndi prin fapta proprie și de a exercita drepturi civile, de a-și asuma personal obligații civile și de a le executa".

Apare necesar să se stabilească înțelesul unor termeni strict juridici și anume: drepturi, obligații, acte etc. Nu de puține ori în cuprinsul normei de drept se folosesc termeni strict juridici (prescripție extinctivă, uzucapiune, infracțiune, recidivă, etc.) al căror înțeles exact trebuie să figureze în interpretarea gramaticală.

De multe ori, cînd legiuitorul dorește să dea un alt înțeles unui termen decît înțelesul curent, o face printr-o definiție legală chiar în conținutul actului normativ, de asemenea dă definiții unor instituții, cazuri în care sarcina interpretului este sensibil ușurată.

De exemplu: prin art.1 al.1 din Legea fondului privatizării de locuințe nr.1324 din 10.03.1993 se stabilește că "Privatizarea fondului de locuințe sete un proces de înstrăinare, efectuat de organele puterii de stat, a fondului de locuințe aparținînd statului, organizațiilor obștești, asupra cărora statul și-a declarat dreptul de proprietate altor asociații și întreprinderi cooperastiste de stat, în proprietate de stat, în proprietate privată cetățenilor Republicii Moldova și asociațiilor acestora (societăți pe acțiuni și societăți economice, alte societăți), pentru satisfacerea necesităților în locuințe și formarea unor stăpîni reali prin dreptul de a dispune liber de proprietatea imobiliară".

În alineatul imediat următor de prevede că "prin fondul de locuințe în prezenta lege se subînțeleg imobilele și spațiile locative din construcțiile care aparțin statului, indiferent de apartenența departamentală, locuințele sovhozurilor și ale altor întreprinderi de stat, inclusiv cele reorganizate după punerea în aplicare a Legii cu privire la privatizare, precum și locuințele construite din contul mijloacelor de stat de către întreprinderile și organizațiile cu alte tipuri de proprietate".

Atunci însă, cînd legea nu stabilește expres sensul unor termeni sau expresii, revine celui ce aplică legea, sarcina, ca, pe baza cunoștințelor sale profesionale, juridice să lămurească această problemă, deci interpretarea dată fiind emanația fie a practicii fie a doctrinei juridice.

Termeni tehnici de altă natură decît juridici vor fi luați în sensul conferit acestora de științele respective ca medicina, tehnica etc. [21, р. 244].

Noțiunile care primesc sensuri diferite de la o ramură de drept la alta. Întrucît, în diverse ramuri ale dreptului, circulă aceeași termeni sau expresii cu sensuri diferite, organul de aplicare va trebui să ia în considerație înțelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept la care se raportează în momentul în care rezolvă cauza (penală, civilă, administrativă etc.). De exemplu noțiunea de "familie", desemnînd în dreptul familiei soții sau părinții și copii lor minori, iar în legislația civilă locativă, pe lîngă aceștia, și persoanele care conviețuiesc ori se află în întrеținere sau îngrijire [7].

Poate fi, și invers, pentru una și aceeași noțiune Codul penal și Codul civil folosesc cuvinte diferite: "culpă" [3, art. 735], "neglijență" [4, art. 200], "imprudență" [4, art.18 ].

În realitate este vorba de noțiunea de vinovăție și de formele ei ca trăsătură a fundamentului răspunderii juridice.

În literatura de specialitate se mai menționează că în conținutul lingvistic al aceleiași norme juridice sau aceluiași act juridic, cuvintele asemănătoare nu trebuie să primească semnificații deosebite fără rațiuni întemeiate [14, р. 123].

Deci metoda gramaticală ridică probleme deosebite atunci cînd sensul unor termeni nu poate fi degajat cu ușurință (ex. Dificultatea interpretării prevederii cuprinse în art.45 din Constituția Elveției de la 1874 care se referă la posibilitatea expulzării unui cetățean dintr-un canton pe motive că a comis "de mai multe ori" "delicte grave". E greu de clarificat dacă "de mai multe ori" înseamnă inclusiv de două ori, după cum e greu de clarificat modalitatea de apreciere a "gravității delictului") cînd este susceptibil de mai multe ori interpretării, cînd un cuvînt și-a schimbat semnificația prin trecerea timpului, cînd același termen este utilizat în acte juridice diferite, cu sensuri diferite etc.

Interpretarea gramaticală privește deci textul legii, text care ridică interpretului problema mai largă a sistemului de semnificații (sistemul comun al limbajului). În raport cu evoluția mai rapidă a lexicului juridic, sintaxa normelor de drept cunoaște o evoluție mai lentă, fiind mai puternic marcată de spiritul conservator [10, р. 278]. În literatura juridică unii autori referindu-se la metoda gramaticală, subliniază în cadrul ei se folosesc următoarele elemente de cercetare:

1. Elementul etimologic. Prin analiza etimologică se caută sensul, înțelesul fiecărui cuvînt în felul în care a fost acceptat (utilizat) de legiuitor și, deci, de lege, sens care, în general, este de presupus că este acela indicat chiar de etimologia cuvîntului (valoarea semantică).

În cazul cînd cuvîntul are semnificație obișnuită și una tehnică, se ține seama de următoarele reguli:

Dacă cuvîntul se găsește într-o dispoziție privind dreptul penal substanțial (cum este Codul penal), atunci trebuie să dea preferință semnificației obișnuite, fiindcă se presupune că legiuitorul s-a exprimat pe înțelesul tuturor.

În cazul cînd cuvîntul are mai multe semnificații, chiar în limbajul comun, regula spune că se conferă cuvîntului accepțiunea pe care o impune înseși contextul normei interpretate.

2. Elementul sintactic. Cuvintele trebuie examinate și din punct de vedere sintactic, deoarece pentru cunoașterea unei dispoziții de lege, interesează și modalitatea în care sunt folosite civintele. Iată cîteva reguli:

Un cuvînt folosit la singular implică și pluralul acestuia și invers, iar folosirea unor cuvinte de genul masculin implică, de regulă, și femininul (de exemplu: condamnat, minor, martor etc.) Se întîmplă ca legiuitorul să folosească genul masculin pentru ambele genuri, de exemplu în cartea a III-a al Codului civil al Republicii Moldova e prevăzută „Răspunderea pentru neexecutarea obligației", unde se utilizează numai cuvintele "debitor", "creditor" și nu cele de "debitoare", "creditoare". Aceasta nu înseamnă că numai bărbații pot răspunde pentru neexecutarea obligațiilor [3, art. 602].

Interpretarea textului se face și prin analiza sintactică a acestuia. Cînd un cuvînt poate fi substantiv și adjectiv, trebuie să se țină seama de adevărata accepțiune în care este folosit (de exemplu, "public").

Cînd cuvintele sunt folosite împreună, substantivele cu atributele lor și verbele cu complementele lor, acestea trebuie să fie examinate împreună (de exemplu: "deosebită cruzime" în art.145 al.3 lit.h din C.P. al R.M, în art.34 al.3 "recidivă deosebit de periculoasă" etc.

3. Elementul stilistic. Pentru a afla conținutul real al textului, trebuie să se țină seama și de sensul real al cuvintelor, în raport cu întreaga construcție a propoziției, perioadei și fazei, care formează conținutul dispoziției.

Interpretarea gramaticală trebuie astfel făcută, încît nici unul din cuvintele care compun dispoziția de lege să nu rămînă nefolosit; fiindcă se consideră că legiuitorul nu a inserat în textele legii cuvinte fără rost [25, р. 28].

În interpretarea gramaticală, organul de aplicare urmărește și modul de îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze, precum și sensul unor conjuncții. Schimbarea conjuncției "și" cu "sau" schimbă înțelesul regulei de drept, determinînd, de exemplu, aplicarea unor sancțiuni sau cumulative. Astfel: "Fabricarea în scopul punerii în circulație sau punerea în circulație a biletelor Băncii Naționale a Moldovei, a monedelor, a valutei străine, a hîrtiilor de valoare de stat sau alte titluri de valoare false utilizate pentru efectuarea plăților săvîrșită repetat, se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 ani, iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unități convenționale și cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii" (art.236 al.2 lit.a al C.P. al R.M.). Este vorba de sancțiuni alternative determinate de conjuncția "sau" precum și sancțiuni cumulative determinate de conjuncția "și".

De asemenea o simplă virgulă sau alte semne de punctuație schimbă înțelesul regulei de drept. (Exemplu: în Legea privind amnistia în legătură cu aniversarea a V-ea de la proclamarea independenței Republicii Moldova de la 12 august 1996 nr.94-p, în special în art.5 p.f): "Anterior absolvite de pedeapsă prin amnistie sau grațiere, precum și anterior eliberate din locurile de detenție pînă la executarea deplină a termenului de pedeapsă stabilită de instanța judecătorească, condiționat înainte de termen, sau în alte temeiuri condamnate condiționat (art.43 al C.P. vechi al R.M.) cu amînarea executării sentinței (art.44 prim al C.P. vechi al R.M), condamnate condiționat la privațiune de libertate cu atragerea obligatorie la muncă și care au comis din nou infracțiuni premeditate".

Este pertinentă observația că în raport cu evoluția mai rapidă a lexului juridic, sinteza normelor juridice cunoaște o evoluție mai lentă marcată de spiritul conservator.

ÎNCHEIERE

Cercetînd semnificativa instituție a Teoriei Generale a Statului și Dreptului – interpretarea normelor de drept – ne-am străduit să conturăm în cadrul prezentei teze de licență o expunere analitică cît mai completă și obiectivă a aspectelor teoretice și practice prin faptul că prin această linie de idei, să formulăm concluziile investigațiilor efectuate.

– În plan doctrinar teoretic – am analizat fundamental și rolul interpretării normelor de drept, rolul ei pentru sistemul de drept al Republicii Moldova. În special, am propus o nouă definiție mai adevărată a interpretării normelor de drept "se înțelege

fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă și profundă a sensului conținutului normelor de drept, cît și elucidarea veridicității lui în scopul justei aplicări, cu ajutorul unui mecanism (un ansamblu de metode și procedee) special învestit pentru aceasta, am stabilit că obiectul interpretării îl constituie legile și actele normative subordonate lor. O importanță deosebită în procesul interpretării avînd-o atît formularea normelor într-un act, cît și preambulul și celelalte părți componente ale lui.

Actele interpretative care fac corp comun cu actele normative pe care le interpretează au efect retroactiv; dar și efect pentru viitor.

Latura subiectivă a interpretării o constituie voința legiuitorului, exprimată în lege.

Subiecții interpretării în dreptul internațional sunt toate organele de stat care aplică dreptul.

În dreptul internațional, pe lîngă trăsăturile generale ale interpretării se găsesc unele aspecte specifice. Obiectul interpretării îl constituie normele prevăzute în diferite convenții internaționale.

Subiectele interpretării în dreptul internațional: toate subiectele de drept care au competența de a aplica normele de drept internațional, acestea fiind: statele, organele și organizațiile interguvernamentale, organele judecătorești și arbitrale.

Așa dar, interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite subiecte, avînd fiecare un scop distinct, iar soluțiile de interpretare la care ajung, nu au aceeași importanță și forță juridică.

De asemenea rezultatele interpretării trebuie să conducă la o așa înțelegere a conținutului normelor de drept, care ar asigura o deplină, uniformă și exactă aplicare, de asemenea, ar asigura legalitatea și stabilitatea ordinii de drept în diverse sfere ale vieții sociale.

În sfîrșit toate aceste obiective ale interpretării sunt canalizate în final în scopul aplicării corecte și uniforme a normelor de drept pe tot cuprinsul țării, în vederea realizării lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, ale legalității și echității.

Conchidem că interpretarea este un element necesar al aplicării dreptului chemată să asigure caracterul ei corect, unitar, legal și echitabil.

În plan practic investițiile efectuate, cît și recomandările referitor la aplicarea rezultatelor obținute sunt susceptibile de noi meditații, căutări științifice și practice, ne exprimăm speranțe că prin prezenta teză de licență am contribuit la găsirea metodelor de soluționare optime în realizarea uneia din multitudinea juridică a unei importante instituții a Teoriei Generale a Statului și Dreptului – interpretarea normelor de drept.

În fine, putem concluziona că toate obiectivele interpretării sunt canalizate în scopul aplicării corecte și unitare a normelor de drept pe tot cuprinsul țării, în vederea realizărilor lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, ale legalității și echității.

În urma analizei amănunțite a temei analizate putem conchide că obiectul interpretării sunt înseși normele de drept (legile și actele normative subordonate lor) și nu dreptul în general. O importanță deosebită în procesul interpretării având-o atît formularea normelor într-un act, cît și preambulului și celelalte părți componente ale lui. Latura subiectivă a interpretării fiind constituită din voința legiuitorului exprimată în lege.

Deasemenea putem afirma că dreptul internațional, pe lângă trăsăturile generale ale interpretării, conține și unele aspecte specifice: ca obiect al interpretării servind și normele prevăzute în diferite convenții internaționale.

Am relatat faptul precum că interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite subiecte: în dreptul intern – organele de stat competente fie să elaboreze norme de drept, fie să facă aplicare lor la speță, în cazul interpretării oficiale și cercetării în domeniul dreptului – cadre didactice universitare, avocați, diplomați, adică oamenii de știință în cazul formei de interpretare neoficiale sau doctrinare. Referindu-ne la sursele de interpretare a dreptului internațional menționăm că subiectele de drept ce au competență de a interpreta normele de drept internațional sunt statele, organele și organizațiile interguvernamentale, organele judecătorești și arbitrale. Însă toate subiectele care participă la activitatea de interpretare a normelor de drept au fiecare un scop distinct, iar soluțiile de interpretare la care ajung nu au aceeași importanță și forță juridică. Anume din aceste considerente luându-și începuturile și cea mai cunoscută clasificare a formelor de interpretare a normelor de drept arătată în schema nr.1 din anexă.

Dar interpretarea normelor de drept ar fi imposibilă fără utilizarea unor reguli și metode de interpretare care ar contribui la clarificare înțelesului normelor de drept în procesul de aplicare al acestora.

În practică un text legal poate fi interpretat apelând-se la mai multe metode sau reguli de interpretare, uneori conducând la aceeași soluție, iar alteori ajungând-se la soluții diferite, chiar contradictorii.

Deoarece în scopul clarificării conținutului unui text legal pot fi utilizate mai multe metode de interpretare, putem afirma că metodele de interpretare a normelor de drept nu trebuie privite izolat, separat unele de altele, schema nr.2 din anexă ele se intercondiționează, dispunând de un caracter complementar și interferent. Așa cum în matematică rezolvarea unei probleme sau a unui exercițiu prin metode diferite sau combinate, duce la aceeași soluție, tot astfel ar trebui să se petreacă și lucrurile în domeniul interpretării normelor de drept.

În conținutul schemei nr.3 a anexei am redat schematic rezultatele interpretării normelor de drept, care ar trebui să conducă la o așa înțelegere a conținutului normelor juridice ce ar asigura o deplină, uniformă și exactă aplicare, deasemenea ar asigura legalitatea și stabilitatea ordinii de drept în diverse sfere ale vieții sociale. Anume prin utilizarea formelor, metodelor, rezultatelor interpretării, să tindem la înlăturarea erorilor materiale, la eliminarea inadvertențelor și contradicțiilor, și completarea lacunelor în legislația existentă, aspirând la o legislație perfectă care este un element fundamental al unui stat de drept.

În concluzie am putea spune că o serie de autori au contestat existența lacunelor în drept. Hans Kelsen [21, p. 33] este cel mai celebru promotor al teoriei „Completitudinii logice a dreptului”. El considera că sistemul legal nu poate prezenta lacune, pentru că lipsei reglementării îi corespunde intenției legislatorului de a nu îl constrânge pe subiect la un comportament oarecare, ci de a-l lăsa să-și creeze o normă individuală.

Dar citându-l pe J.J. Rouseau am putea afirma: „Ar trebui zei pentru a da legi oamenilor” [după 21, p. 76].

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view=doc&land=1&id= 311496

Legea Republicii Moldova nr. 94 din 24.07.1996 privind amnistia în legătură cu aniversarea a V-ea de la proclamarea independenței a Republicii Moldova de la 12 august 1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36-38 din 12.08.1996. http://lex.justice.md/ index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085

Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id=331268

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229

Codul de procedură penală a Republicii Moldova din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&id=326970

Codul Familiei al Republicii Moldova nr. 1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=286119

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării legislației ce reglementează repararea daunei cauzate sănătății din 23.02.1998. www.csj.md

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cadrul examinării cauzelor privind infracțiunile săvîrșite de minori din 12.11.1997. www.csj.md

Monografii, articole de specialitate

Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaș R. Teoria Generală a Dreptului. Chișinău: Cartier, 2004. 656 p.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Reclama, 2002. 335 p.

Beleiu Gh. Drept civil român. București: Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., 1993. 455 p.

Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 314 p.

Borodac A. Drept penal partea generală. Chișinău: Șansa, 1994. 533 p.

Botezatu P. Introducere în logică. Iași: Graphix, 1994. 520 p.

Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: All, 1993. 278 p.

Charmont J. La renaissance du droit naturel. Paris: Dalloz, 1927. 380 p.

Cosmovici P. M. Introducere în dreptul civil. București: ALL, 1993. 215 p.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 1999. 608 p.

Giorgio del V. Lecții de filosofie juridică. Paris: Europa Nova, 1964. 440 p.

Hans K. Doctrina pură a dreptului. București: Humanitas, 2000. 424 p.

Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1993. 158 p.

Lewy-Bruhl H. Sociologie du Droit. Paris: Dalloz, 1976. 392 p.

Lubuciri M., Ceterchi I. Teoria generală a dreptului. București: All, 1992. 207 p.

Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 280 p.

Perelman Gh. Logique juridique. Nouvelle retorique. Paris: Dalloz, 1976. 480 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Actami, 1996. 334 p.

Rene D. Les grands sistems de droit contemporaines. Paris: Dalloz, 1966. 355 p.

Santai I. Introducere în studiul dreptului. Cluj Napoca: Risoprint, 2000. 274 p.

Savinov A. V. Legile logice ale gîndirii. București: Editura Științifică, 1962. 264 p.

Szabo I. Les Fondements de du Droit. Budapest: Akademiai Kiado, 1973. 502 p.

Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iași: Pricopiu, 1993. 467 p.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http\\lex.justice.md\index.php?action=view&view=doc&land=1&id= 311496

Legea Republicii Moldova nr. 94 din 24.07.1996 privind amnistia în legătură cu aniversarea a V-ea de la proclamarea independenței a Republicii Moldova de la 12 august 1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36-38 din 12.08.1996. http://lex.justice.md/ index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085

Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id=331268

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229

Codul de procedură penală a Republicii Moldova din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&id=326970

Codul Familiei al Republicii Moldova nr. 1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=286119

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării legislației ce reglementează repararea daunei cauzate sănătății din 23.02.1998. www.csj.md

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației în cadrul examinării cauzelor privind infracțiunile săvîrșite de minori din 12.11.1997. www.csj.md

Monografii, articole de specialitate

Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaș R. Teoria Generală a Dreptului. Chișinău: Cartier, 2004. 656 p.

Baltag D. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Reclama, 2002. 335 p.

Beleiu Gh. Drept civil român. București: Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., 1993. 455 p.

Boboș Gh. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 314 p.

Borodac A. Drept penal partea generală. Chișinău: Șansa, 1994. 533 p.

Botezatu P. Introducere în logică. Iași: Graphix, 1994. 520 p.

Ceterchi I., Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: All, 1993. 278 p.

Charmont J. La renaissance du droit naturel. Paris: Dalloz, 1927. 380 p.

Cosmovici P. M. Introducere în dreptul civil. București: ALL, 1993. 215 p.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 1999. 608 p.

Giorgio del V. Lecții de filosofie juridică. Paris: Europa Nova, 1964. 440 p.

Hans K. Doctrina pură a dreptului. București: Humanitas, 2000. 424 p.

Humă I. Introducere în studiul dreptului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1993. 158 p.

Lewy-Bruhl H. Sociologie du Droit. Paris: Dalloz, 1976. 392 p.

Lubuciri M., Ceterchi I. Teoria generală a dreptului. București: All, 1992. 207 p.

Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Lumina, 1997. 280 p.

Perelman Gh. Logique juridique. Nouvelle retorique. Paris: Dalloz, 1976. 480 p.

Popa N. Teoria generală a dreptului. București: Actami, 1996. 334 p.

Rene D. Les grands sistems de droit contemporaines. Paris: Dalloz, 1966. 355 p.

Santai I. Introducere în studiul dreptului. Cluj Napoca: Risoprint, 2000. 274 p.

Savinov A. V. Legile logice ale gîndirii. București: Editura Științifică, 1962. 264 p.

Szabo I. Les Fondements de du Droit. Budapest: Akademiai Kiado, 1973. 502 p.

Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. Iași: Pricopiu, 1993. 467 p.