Metodele Alternative de Solutionare a Conflictelor (adr)

CUPRINS

Introducere

Capitolul I:Privire de ansamblu asupra medierii

1.1.O scurtă istorie a medierii

1.2.Medierea în România

1.3.Medierea în procesul civil

1.4.Principiile medierii

1.5.Rolul și importanța medierii transfrontaliere

1.6.Domeniile de aplicare ale medierii transfrontaliere

Capitolul II:Medierea în relațiile internaționale

2.1.Instrumente europene privind medierea

2.1.1.Reglementări generale

2.1.2.Reglementări speciale

2.2.Cadrul juridic al medierii transfrontaliere

2.2.1.Medierea transfrontalieră în materie civilă

2.2.2.Medierea transfrontalieră în materie familială

2.3.Aspecte procedurale ale medierii transfrontaliere

2.3.1.Forme de mediere

2.3.2.Adaptarea legislativă

2.3.3. Contractul de mediere

2.3.4.Accesul la medierea transfrontalieră

Capitolul III: Modele de mediere internațională

3.1.Medierea în America

3.2.Medierea în Marea Britanie

3.3.Medierea în Europa

3.3.1.Medierea în Franța

3.3.2.Medierea în Belgia

3.3.3.Medierea în Portugalia

3.3.4.Medierea în Germania

3.3.5.Medierea în Italia

3.3.6.Medierea în Bulgaria

3.3.7.Medierea în Ungaria

Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Conflictul este o dimensiune inevitabilă a vieții. A vieții interioare, mai întâi: fiecare dintre noi se confruntă cu conflicte interne, tensiuni între aspirațiile antagoniste, ciocniri între componentele identității noastre. Dar și a vieții sociale, mai ales: ori de câte ori există o interacțiune între doi sau mai multi indivizi și – a fortiori – două sau mai multe grupuri, conflictul devine posibil pe o multitudine de probleme. Alocarea resurselor, definirea normelor și interpretarea lor, mecanismele de recompense sau pedeapsa, recunoașterea sau negarea valorilor și identităților: sunt tot atâtea provocări în care conflictul poate apărea și se poate amplifica.

Pe de o parte, conflictul construiește: dacă slăbește construcții mai vechi și echilibre căzute în desuetudine, este pentru a sugera altele, mai bine adaptate la provocările timpului. Conflictul exprimă frustrarea în fața nedreptății, în fata asupririi, în fața negării identității și pune sub semnul întrebării resursele ineficiente, perturbă rutina, suscită noi întrebări, creează noi reprezentări și încurajează inovația. Este un motor în inima acestei ,,distrugeri creatoare", teoretizat de către economistul Joseph Schumpeter.

Dar, pe de altăparte, conflictul distruge.Între grupurile umane – țări, organizații, companii – ca și între indivizi, conflictul strică strategii de de solidaritate, de cooperare și de schimb, înlocuindu-le cu logica de egoism, de concurență și închidere în sine. De prea puține ori, conflictui nu este însoțit de o punere sub semnul întrebării, care -chiar fără intenția de a face rău – se trăiește ca o agresiune. Conflictul are dinamica sa, aceea a escaladării: prima punere sub semnul întrebării provoacă riposta,care alimentează un nou asalt de intensitate mai mare, care declanșează un contra-atac și mai puternic și așa mai departe,fiecare căutând să îl domine pe celălalt pentru a-i impune concepția sa despre noul echilibru.

Conflictul internațional este unul dintre cele mai complexe procese cu care se confruntă omenirea și poate fi unul dintre cele mai distrugătoare și periculoase procese dacă este gestionat în mod defectuos, ducând la insatisfacții comune și violență. Conflictele se pot dezvolta la nivel individual, de grup, de organizații, de societate și la nivel internațional. Acestea din urmă pot exista între state, între ONG-uri, între organizații internaționale și state sau societăți de state, pot fi diplomatice sau militare.

Cele mai multe sisteme de soluționare a conflictelor sunt bazate pe autoritate.În societate, dreptul este cel care face distincție între ceea ce este legal și ce nu este, supune pe fiecare la un sistem global de prevenție și de reglementare a conflictelor. Dacă două părți sunt în conflict privind interpretarea unei norme juridice, judecătorul intervine pentru a tranșa, cu toată autoritatea care îi este dată de lege.

Mediatorul este departe de a fi o autoritate,el nu tranșează nimic, nu impune, interzice puțin – și aceasta pentru a garanta libertatea părților. El facilitează, favorizează, încurajează, motivează. Arta sa este ciudată: părțile îl acceptă la masa lor tocmai pentru că nu are nicio autoritate asupra lor; și tocmai pentru ca îi lipsește autoritatea, când medierea ajunge la un rezultat, părțile se recunosc deplin în acordul pe care ele însele l-au încheiat, cu susținerea mediatorului, și descoperă însăși forța procedeului.

Medierea transfrontalieră este definită ca fiind o procedură organizată, în care există cel puțin un element de extraneitate, la care, participanții unui litigiu ajung la o înțelegere prin propria voință prin prisma unui mediator calificat și datorită aptitudinilor sale, capabil să ducă la bun sfârșit procedura.

Istoria medierii este destul de lungă, ea există încă de acum 170 de ani, dar primele reglementări legislative au apărut în America în 1998 urmând ca apoi să se extinda și în celelalte state.La nivelul Uniunii Europene, medierea a fost stimulată permanent prin adoptarea unor mecanisme eficiente de implementare.

Începând cu anul 1999 unde la Tampere sau întrunit toți șefii de state și guverne ai Uniunii Europene pentru a stabili crearea în aceste state a unor procedee alternative diferite,extrajudiciare pentru rezolvarea disputelor,în sensul de a îmbunătăți accesul la justiție în Europa,ca urmare a recunoașterii meritelor medierii, apoi după participarea la aceste discuții,a urmat în 2002 a fi lansată Cartea Verde referitoare la procedeele diferite de rezolvare a litigiilor,care a provocat un interes față de persoanele care au considerat că promovarea acestui tip de rezolvare a disputelor poate fi pe viitor una dintre cele mai importante alternative de rezolvare a disputelor în Europa.Ca rezultat al acestor consultări, în octombrie 2004, Comisia a adoptat o propunere de directivă referitoare la unele aspecte ale medierii în materie civilă și comercială.Această Directivă a fost precedată și de alte reglementări la nivel comunitar, referitoare la mediere .

Medierea este unul dintre mijloacele cel mai frecvent aplicate în rezolvarea disputelor internaționale, pentru că că este adaptabilă și flexibilă, iar aceste atribute o fac să fie o strategie efectivă de realizare a păcii în toate momentele conflictuale.

Așadar,motivația alegerii temei o constituie în primul rând atenția de care se bucură metodele alternative de soluționare a conflictelor (ADR) ,în special medierea internațională și scopul lucrării îl reprezintă înțelegerea acestei instituții, înțelegerea normelor de drept substanțial și procedural pe care le implică, a tehnicilor și tacticilor pe care un mediator profesionist trebuie să le stăpânească pentru o eficientă comunicare și, în consecință, pentru un proces de mediere internațională încununat de succes.

De asemenea,obiectivele propuse în lucrare urmăresc:

-o analiză a medierii din punct de vedere istoric,completată cu exemple concrete pentru a dezvălui vechimea acesteia;

-inițiativele de promovare a medierii în România și procedura acesteia din punct de vedere juridic;

-identificarea și explicarea normelor,directivelor și recomandărilor europene în vederea formării unui cadru juridic internațional;

-cercetarea anumitor aspecte procedurale privind formele de mediere, adaptarea legislativă, contractul și accesul la medierea transfrontalieră;

-relatarea anumitor exemple din medierea internațională, cum ar fi: medierea în America,în Marea Britanie și în Europa.

Mijloacele folosite pentru îndeplinirea obiectivelor propuse sunt: literatura de specialitate, reglementările și practica întâlnită în alte sisteme de drept.

Apoi,suportul metodologic al lucrării îl constituie folosirea metodelor teoretice precum analiza, sinteza, abstractizarea și metodele comparative, utilizate în prezentarea diferitelor stiluri de mediere.

Bibliografia consultată cuprinde: legi, tratate, documente, cărți, reviste și website-uri de specialitate.

Scopul general al celor trei capitole din lucrare este aprofundarea normelor ce privesc medierea în materie civilă și raportarea acestora la procedura medierii din state diferite.

În concluzie,am ales această lucrare de dizertație pentru că este o temă de actualitate, un domeniu aflat încă la început de drum dar adânc înrădăcinat în trecut și cu perspective foarte mari pentru că s-a dovedit că rezolvarea clasică a conflictului, prin deferirea acestuia organelor justiției și soluționarea pe conceptul câștig-pierdere nu este întotdeauna cel mai corect răspuns de natură să ofere o soluție tuturor incertitudinilor și dificultatilor economice și sociale actuale.

Capitolul I:Privire de ansamblu asupra medierii

1.1.O scurtă istorie a medierii

Istoria medierii este îndelungată și vastă.Se poate vedea prezența medierii în civilizații și state diferite,în majoritatea sferelor de interacțiune socială:religie, educație, sisteme judiciare, familie, comunități, sisteme de guvernare, relațiile angajatori-angajați, socială, etc..

Mediere se întâlnește în aproape toate culturile lumii:islamica, creștină, budistă, hindusa, evreiască, confuciană și multe culturi indigene dețin cutume bogate care au o mare aplicabilitate în utilizarea medierii.

Există texte foarte vechi care relevă folosirea medierii de către practicieni încă din Antichitate.Cercetările (Cardinet, 1997) relevă urme de istorie scrisă privind medierea până la anul 500 Î.Hr.: apariția pe papirusuri a cuvantului mesites pentru a-l descrie pe Mitra, jumatate zeu și jumatate om, făcând astfel legătura între umanitate și divinitate. În secolul al doilea Î.Hr., cuvântul a fost tradus în latină prin mediator. Aceste surse antice nu uimesc deloc. Ființele umane, împarțite în indivizi, grupuri de apartenență, în organizații sociale variabile, au nevoie de a stabili ceea ce va fi “ intermediar” între ele, între acestea și Dumnezeu sau univers. Astfel, teologia creștină oferă una dintre primele utilizări ale termenului, chipul lui Iisus mediator între Dumnezeu și oameni. Deja Aristotel, în lucrarea sa Constituția Atenei, îl evocă pe Solon ca împăciuitor între două tabere.

În 1265, cu lucrarea Le Roman de la Rose, Jean de Meung este autorul celui mai vechi text în care se face referire la acest cuvânt în limba franceză.În 1382, împrumutat din latină imme-diatus, apare “imediat", in sensul de ,,direct și fara intermediari", în 1478, apare adjectivul de sens contrar, mediat, din latinescul mediatus: care acționează indirect. O acțiune sau relație mediată este indirectă, cu alte cuvinte presupunând intervenția unui intermediar. În medicină, de exemplu, auscultarea mediată – la stetoscop – se diferențiaza de auscultarea directă pe corp. Astfel, termenul se laicizează, pe masura extinderii utilizării sale.

Cu sensul de ,,destinat să reconcilieze persoane sau părți", utilizarea cuvântului mediere este atestată din secolul al XVI-lea. Termenul apare pe la 1694, în dicționarul Academiei Franceze. Apoi, utilizarea lui se răspandește pe scara largă, inclusiv în literatură, spre exemplu în La Fontaine, în fabula sa Vulturii și porumbeii: ,,S-a folosit de mediere / Pentru a aplana o astfel de cearta …". (Fabula VII, Cartea a saptea).

Mai recent, Convenția pentru soluționarea pașnică a conflictelor internaționale, semnată la Haga în anul 1907, a trecut în Capitolul I al documentului obiectivul său principal: ,,Mențiunerea păcii generale". Modalitatea în care urma să se facă acest lucru a fost clar precizată înca din Titlul II: Despre bune oficii și mediere.

De mult prezentă în fapt, medierea a făcut foarte devreme obiectul mai multor analize și cercetări. În 1913 a fost înființat Ministerul Muncii din S.U.A. și un comitet, „comisarii de conciliere”, a fost numit pentru a trata conflictele dintre muncă și administrare. Ulterior acest comitet a devenit Servică – la stetoscop – se diferențiaza de auscultarea directă pe corp. Astfel, termenul se laicizează, pe masura extinderii utilizării sale.

Cu sensul de ,,destinat să reconcilieze persoane sau părți", utilizarea cuvântului mediere este atestată din secolul al XVI-lea. Termenul apare pe la 1694, în dicționarul Academiei Franceze. Apoi, utilizarea lui se răspandește pe scara largă, inclusiv în literatură, spre exemplu în La Fontaine, în fabula sa Vulturii și porumbeii: ,,S-a folosit de mediere / Pentru a aplana o astfel de cearta …". (Fabula VII, Cartea a saptea).

Mai recent, Convenția pentru soluționarea pașnică a conflictelor internaționale, semnată la Haga în anul 1907, a trecut în Capitolul I al documentului obiectivul său principal: ,,Mențiunerea păcii generale". Modalitatea în care urma să se facă acest lucru a fost clar precizată înca din Titlul II: Despre bune oficii și mediere.

De mult prezentă în fapt, medierea a făcut foarte devreme obiectul mai multor analize și cercetări. În 1913 a fost înființat Ministerul Muncii din S.U.A. și un comitet, „comisarii de conciliere”, a fost numit pentru a trata conflictele dintre muncă și administrare. Ulterior acest comitet a devenit Serviciul de Consiliere al S.U.A., care a fost restructurat în 1947 ca Serviciul Federal de Mediere și Conciliere. Raționamentul care a dus la începerea procedurilor de mediere în sectorul industrial a fost acela de a promova „ o pace industrială sănatoasă și stabilă” și „de a aplana problemele dintre angajator și angajați prin tocmire colectivă”

În Franța, literatura se dezvoltă la începutul secolului al XX-lea. O bibliografie cu privire la perioada 1945-1959 conține numai 572 de cărți și articole pe această. Aceste lucrări și studii se concentrează în principal asupra medierii în cadrul relațiilor de muncă și a conflictelor colective, dar și în relațiile internaționale. De altfel, în această perioadă, încă din 1955, termenul ,,mediere" este introdus în Franta, într-un articol din Codul Muncii cu privire la soluționarea conflictelor, articol de altfel puțin utilizat ulterior. Hubert Touzard a publicat în anul 1977 o carte de referință, “Soluționarea conflictelor și mediere”, în care abordează relevanța medierii în cadrul conflictelor de muncă.

La nivelul Uniunii Europene, medierea a fost încurajată permanent prin adoptarea unor norme eficiente. Rezolvarea conflictelor transfrontaliere prin metode alternative la justiția clasică a prezintat un interes ridicat pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene. De-a lungul timpului au fost adoptate instrumente internaționale atât la nivelul Consiliului Europei, cât și la nivelul Uniunii Europene. O privire de ansamblu a cronologiei apariției diverselor documente privind metodele alternative de soluționare a disputelor denotă o preocuparea marită pentru acest domeniu, mai întâi a Consiliului Europei și apoi, mai ales după consolidarea sa în forma curentă, a Uniunii Europene. Începând cu anii '80, abordarea la nivel continental a metodelor ADR a sporit în intensitate – de la Recomandări ale Comitetului de Miniștri privind accesul la justiție (1981) sau diminuarea sarcinii tribunalelor (1986), la nivelul Consiliului Europei – până la cel mai important document al Uniunii Europene privind medierea: Directiva 2008/52/CE. Este de remarcat faptul că de la simple recomandări se tinde spre unificarea la nivel european, prin Directive care, conform valorii lor programatice, stabilesc obiectivele care trebuie atinse de către statele membre, lăsând alegerea mijloacelor la latitudinea autorităților naționale. Pentru ca principiile enunțate de directive să producă efecte la nivelul cetățeanului, legiuitorul național trebuie să adopte acte de transpunere în legislația națională prin care aceasta din urmă va fi adaptată la obiectivele definite în directive.

Majoritatea țărilor Uniunii Europene au adoptat o legislație specifică în ceea ce privește medierea, existând la nivel intern fie o lege a medierii, fie prevederi specifice incluse în coduri care încurajează recurgerea la mediere. În acest context medierea în conflictele transfrontaliere prezintă un interes ridicat, materializat încă din anul 2002 când Comisia Europeană a prezentat o Carte Verde privind metodele alternative de soluționare a litigiilor în materie civilă și comercială. Cartea verde s-a dorit a fi un studiu de caz în ceea ce privește metodele alternative de soluționare a litigiilor în Uniunea Europeană, studiu rezultat ca urmare a consultării cu statele member și cu alte părți interesate în vederea îmbunătățirii cadrului general în domeniul medierii. Elementul de extraneitate este cel care dă unei medieri valențe de mediere transfrontalieră. Acesta reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept, în cazul de față sisteme de drept ale unor state membre ale Uniunii Europene. În medierea transfrontalieră, părțile sunt subiecți de drept, persoane fizice sau juridice, aparținătoare mai multor state membre.

1.2.Medierea în România

În România, primele inițiative de promovare a medierii datează din 1996,atunci când Fundația pentru Schimbări Democratice a desfășurat primul plan în sfera medierii alături de Canadian International Institute for Applied Negotiation (CIIAN), la care au participat mai mulți delegați ai profesiilor juridice și reprezentanți ai Ministerului Justitiei.

În următoarea perioadă, Ministerul Justiției a primit o sponsorizare din partea Fundației pentru o Societate Deschisă-Soros pentru utilizarea medierii ca metoda alternativă la justiție și s-au derulat discuții în privința desfășurării unui proiect de lege privind medierea. Din acea perioadă a existat un interes permanent din partea Ministerului Justiției de a coopera și a se sfătui cu împuterniciți ai societății civile pe subiectul medierii și a profesiei de mediator.

În intervalul 1999 – 2000, s-a desfășurat de către Ministerul Justiției un program de pregătire a mediatorilor care a fost sprijinit de către Asociația Baroului American prin Programul CEELI și un proiect împreună cu Fundația pentru Schimbări Democratice, în care s-a realizat un program pilot de avansare și utilizare a medierii în cadrul Judecătoriei Sectorului 3 Bucuresti.

Ministerul Justiției în anul 2000 a elaborat primul proiect de lege în care privește medierea, iar acesta s-a întâlnit cu o puternică opoziție, mai ales din partea parlamentarilor avocati, În angajamentele de aderare ale României față de Uniunea Europeana, au existat și prevederi cu privire la procesul de mediere ca fiind una dintre rezolvările creșterii calității actului de justiție și degrevarea instanțelor juridice dar fără a se preciza în mod clar dacă aceasta va fi făcută printr-o lege cadru sau printr-o reglementare numai la aplicarea medierii în relație cu instanțele de judecată.

Printr-un Ordin al Ministrului Justiției, în luna mai 2003,a fost elaborat Centrul Pilot de Mediere de pe lângă Tribunalul Dolj si Judecătoria Craiova, iar prin Ordinul nr. 2683/16.09.2003 a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și funcționarea activității centrului și a fost constituită Asociația ,,Centrul de Mediere Craiova". Începând cu luna noiembrie 2003, Centrul de Mediere a pornit activitatea prin desfășurarea de sesiuni de mediere a cauzelor transmise de pe rolul Judecătoriei Craiova și al Tribunalului Dolj și sesiuni de formare a mediatorilor care îi vizau, ca principal grup, pe avocați.

Organizațiile neguvernamentale cu care Ministerul Justiției a fost într-o activitate de colaborare, privind normele ce privesc medierea și profesia de mediator au fost: Fundația pentru Schimbări Democratice, Asociația Pro Medierea, Fundația Centrul de Mediere și Securitate Comunitară Iași, Asociația "Centrul de Mediere Craiova", Uniunea Centrelor de Mediere din România, Asociația Mediatorilor Profesioniști (A.M.P.), Asociația Institutul Român de Training și Asociația ALMA-RO.

În perioada 2000 – 2006 a fost derulată activitatea de lobby de către aceste organizații neguvernamentale, cu aptitudini în materia medierii, s-a întreprins în mod repetat și la standardul comisiilor de domeniu ale celor două camere ale Parlamentului.

În Monitorul Oficial,22 mai 2006,s-a publicat Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator. Odată cu intrarea în vigoare a acestei legi se reglementează locul medierii în soluționarea conflictelor, cum se poate apela la serviciul de mediere și cine poate fi mediator,obligațiile si rolul mediatorului în soluționarea unui conflict.Odată cu adoptarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator s-a început înființarea unui regim omogen de utilizare a medierii în România. Începând cu anul 2000 această conturare a legii reprezintă a cincea variantă de proiect de lege privind medierea,la care au contribuit și reprezentanți ai societății civile.

Legea a fost concepută, avansată și apoi adoptată pentru susținerea medierii definite prin actele normative adoptate la nivel european și susține aceleași principii promovate prin Recomandările CE.

Legea nr. 192/2006 care a fost modificată prin Legea nr. 214/2013 și prin O.U.G. nr. 80/2013 a contribuit la armonizarea legislației interne cu cea comunitară, în îndeosebi cu dispozițiile Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială. Luna aprilie a anului 2008 a intrat în istoria medierii din Romania. Prin Hotararea nr. 964 din 2008, Consiliul de Mediere a adoptat primul tablou al mediatorilor, publicat în Monitorul Oficial.

Prin această lege s-au creat noi modalități de soluționare a conflictelor și o nouă profesie liberală în România.

Dacă până în 2013 medierea a fost o cale alternativă de rezolvare a litigiilor,odată cu intrarea în vigoare a prevederilor  art. 2 alin. (12) din Legea medierii nr. 192/2006,medierea a devenit obligatorie.

1.3.Medierea în procesul civil

Potrivit Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, înaintea introducerii cererii de chemare în judecată participanții sunt obligați să participe la ședința de informare privind medierea și avantajele ei și dacă se acceptă rezolvarea litigiului pe calea medierii,art.49 prevede că termenul de prescriptie a dreptului la acțiune pentru dreptul litigios supus medierii de suspendă începând cu data semnării contractului de mediere,până la închiderea procedurii.Potrivit art.56 alin1,procedura de mediere se închide după caz:

a)prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului;

b)prin constatarea de către mediator a eșuării medierii;

c)prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți.

În cazul în care părțile au încheiat o înțelegere parțială,pentru restul obiectului netranșat,orice parte se poate adresa instanței,de asemenea,există și această posibilitate și în caz de eșuare a medierii sau de depunere a contractului.Dacă,însă,aceștia înaintează cererea de chemare în judecată fară ca, în prealabil să fi participat la ședința obligatorie de mediere,cererea de chemare în judecată va fi inadmisibilă.

Dacă părțile au ales totuși să introducă cererea de chemare în judecată după participarea în prealabil la ședința obligatorie de mediere,în cursul procesului,atât avocatul părților cât și judecătorul au obligația de a încerca împăcarea părților dându-le îndrumările necesare. Când consideră necesar, tinând seama de circumstanțele cauzei, judecătorul va recomanda părților să recurgă la mediere, în vederea soluționarii litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecății. Pâna la termenul fixat de instanță, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părțile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul ședinței de informare. Atunci când părțile după declanșarea procesului civil realizează din propria inițiativă că pot totuși rezolva conflictul în tot sau în parte prin procedura de mediere,ele se adresează instanței de judecată și judecarea cauzei civile va fi suspendată dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere. Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.

În cazul în care conflictul a fost soluționat în tot sau în parte pe calea medierii, instanța va pronunța, la cererea părților, o hotărâre, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă privind hotărârile care consfințesc învoiala părților. Odată cu pronunțarea hotărârii, instanța va dispune, la cererea părții interesate, restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru investirea acesteia.

În cadrul unui proces penal se poate formula și o acțiune civilă pentru recuperarea unui prejudiciu material sau moral, din voința persoanei considerate vătămate, în cazuri care sunt stabilite de lege și de Codul de procedură penală.

Codul de procedură civilă prevede că acțiunea civilă declanșata prin constituirea ca parte civilă la inceputul procesului se bucură de scutirea de taxă judiciară de timbru. Prin urmare, partea care se consideră vătâmată poate opta pentru constituirea ca parte civilă și pentru avantajul gratuității taxei, dacă acțiunea sa este formulată până la începerea cercetării judecătorești.

În egală măsură, partea vătămată are posibilitatea să înainteze cererea sa de pretenții civile unei instanțe civile, precum și posibilitatea de a transmite pe cale convențională altei persoane dreptul său la reparația prejudiciului.

Întrucât formularea acțiunii civile este un drept al persoanei care se consideră vătămată, dar nu și o obligație procedurală., apare, în consecință, oportunitatea stingerii litigiului în materie civilă (solicitarea de despăgubiri) prin mediere.

Se disting trei situații în care se poate apela la mediator, în latura civilă din cauzele penale:

1. înainte de formularea acțiunii penale, pentru a determina partea vatamată să nu depună plângerea prealabilă;

2. înainte de formularea acțiunii civile în procesul penal, pentru a determina partea vătămată să nu se constituie și ca parte civilă în proces;

3. după declanșarea procesului, pentru retragerea pretențiilor civile, sau chiar a plângerii penale.

Initiațiva de a începe medierea este mai evidentă pentru învinuit, însa la fel de bine și partea vătămată poate aprecia că medierea, prin avantajele sale reprezentate de rapiditate, flexibilitate și confidențialitate, îi pot rezolva în condiții mai favorabile pretențiile civile.

Inițiativa de mediere în materie civilă poate aparține și persoanei căreia i s-a transmis dreptul la reparația prejudiciului, dacă există acest context.. În acest caz, medierea în latura penală nu se mai poate face concomitent cu cea în latura civilă, având de-a face cu persoane diferite, cu excepția cazului în care partea vătămată este invitată, dar și acceptată de către toate părțile, la medierea în materie civilă.

Cazul ideal este cel în care partea vătămată își retrage plângerea penală (prin mediere sau din proprie initiativă), când, în cazurile prevăzute de lege, procesul va lua sfârșit, atât în latura lui penală, cât și civilă. Se poate prezuma că prin mediere partea vătămată ar accepta retragerea plângerii penale, în schimbul unor compensații pe care invinuitul se angajează să i le asigure.

Un alt caz este cel în care partea vătămată acceptă să nu se mai constituie ca și parte civilă în proces, cu condiția rezolvării amiabile a compensării prejudiciilor suferite, deși nu acceptă să retragă plângerea penală, în asteptarea unei sentințe care să îl pedepsească pe învinuit, sau, după caz, partea vătămată nu poate să intervină în procesul decizional, urmarirea penală făcându-se din oficiu, independent de o plângere prealabilă.

Medierea în acest caz poate fi favorabila ambelor părți: învinuitul se bucură de avantajul confidențialiății medierii, dar și de posibilitatea de a participa activ la negocierea și stabilirea modului de compensare a părții vătămate.

Pentru ambele părți, rezultatul unui proces în materie civilă poate fi o soluție pe care nu o pot controla, iar la finalul procesului fiecărei părți îi poate reveni și obligația plății cheltuielilor de judecată. Rezultatul negociat și consemnat într-un acord de mediere este însă cert expresia vointei lor și este controlat de ambele părți, fiind un rezultat acceptabil pentru fiecare dintre ele.

Studiu de caz:

Acord de mediere încheiat în materie de partaj judiciar, prezentat la prima zi de înfățișare. Condiția ca acordul de mediere să fi intervenit într-un domeniu în care părțile pot recurge la mediere și să se refere la drepturi de care acestea pot dispune. Restituirea taxei judiciare de timbru.

JUDECĂTORIA CAREI

Dosar.nr. 801/218/2011

Sentința civilă nr. 1437/2011

Setința publică de la 11 aprilie 2011

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul A, domiciliat în X, împotriva pârâtelor B, domiciliată în X si C., domiciliată în X, având ca obiect partaj judiciar.

La apelul nominal făcut în ședință publică prezenta toate părțile personal.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că acțiunea este la primul termen de judecată, este timbrată conform chitanței de la dosar, dupa care:

Pârâtele prezente, depun la dosar actele lor de identitate, declară că sunt de acord cu acțiunea astfel cum a fost mediată.

Reclamantul solicită admiterea acțiunii conform tranzacției încheiată la mediator solicitând și restituirea sumei achitată ca și taxă judiciară de timbru .

Instanța în baza art. 150 cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza spre solutionare .

INSTANTA,

Asupra cauzei de față constată următoarele :

Prin acțiunea civilă înregistrată sub dosar nr. 801/218 din 7.03.2011, reclamantul A a chemat în judecată pârâtele B si C, solicitând partajarea în una din modalitățile prevăzute de lege a suprafeței de 33421 mp. de sub nr. top. 86/1/C din cartea funciară în natură arabil în extravilan.

În motivare, se arată că așa cum rezultă din extrasul de cartea funciară pârâtele sunt coproprietare a imobilului arătat în cota de 1/3 parte fiecare și nu se pot înțelege cu privire la partajarea acestei suprafete .

În drept se invocă disp. art. 728 Cod Civil.

La 4.04.2011 reclamantul a depus la dosar acordul de mediere nr. 39 din 18.03.2011, încheiat de Biroul de mediator Ardelean Radu Mădălin prin care se consemnează că părțile s-au înțeles cu privire la partajarea bunului imobil astfel că doresc ieșirea din indiviziune prin atribuirea imobilului în favoarea reclamantului fără plata vreunei suite deoarece reclamantul a achitat pârâtelor contravaloarea cotelor lor de proprietate.

În ședință publică din 11.04.201, părțile prezente au declarat că recunosc acordul de mediere și solicită că instanța să pronunțe o hotărâre în acest sens.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată că imobilul în natură 33421 mp. de sub nr. top. 86/l/C din cartea funciară xxx formează proprietatea tabulară a reclamantului în cota de 1 /3 parti și a pârâtelor în cote de 2/3 părți.

Potrivit acordului de mediere mai sus arătat pârâtele au convenit ca imobilul să revină în întregime reclamantului, pârâtele recunoscând că au fost îndestulate financiar pentru cotele lor de proprietate.

În consecință instanța în baza art. 59,(3 din L.192/2006 rap. la art. 271 cod procedură civilă va lua act despre tranzacția părților, conform Acordului de Mediere nr. 39/18.03.2011 înregistrat la Biroul de Mediator Ardelean Radu Madalin din Carei, dupa cum urmează:

În baza art. 271 cod procedură civilă și 728 Cod Civil, va dispune ieșirea din indiviziune a părților cu privire la imobilul în natură teren extravilan de 33421 mp pe care-l va atribui în întregime părții, fără suite către celelelte părți.

Va dispune întabularea în acest sens la cartea funciară.

Fără cheltuieli de judecată .

În baza art. 63 alin. 2 va dispune restituirea texei judiciare de timbru de 351,00 lei achitată cu chitanța nr. 0404110046/04.04.2011 către partea A care a solicitat acest lucru în ședința publică din 11.04.2011 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Ia act de tranzacția părților A,domiciliat în x,b.,domiciliată în X și C domiciliată în X,conform Acordului de Mediere nr. 39/18,03.2011 înregistrat la Biroul de Mediator G din X,după cum urmează:

Dispune ieșirea din indiviziune a părților cu privire la imobilul în natură teren extravilan de 33421 mp pe care-l atribuie în întregime părții A,fără sultă către celelalte părți.

Dispune intabularea în acest sens la cartea funciară.

Fără cheltuieli de judecată.

Dispune restituirea taxei judiciare de timbru de 351,00 lei anchetă cu chitanța nr.0404110046/04.04.2011 către partea A

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică de la 11/Aprilie 2011.

PREȘEDINTE GREFIER

1.4.Principiile medierii

Pentru ca medierea să își atingă obiectivul, respectiv de a oferi părților șansa să construiască împreună o soluție reciproc avantajoasă și unanim acceptată, principala condiție este ca ele să fie asistate de o a treia parte specializată, denumită mediator, pe care părțile o învestesc cu încredere și acceptă să conducă discuțiile pe care le vor purta pentru formularea unei soluții. Ca metodă de rezolvare pe cale amiabilă a disputelor, medierea este în toate cazurile guvernată de urmatoarele principii:

a)Principiul confidențialității

Textul art.53 din Legea 196/2006 circumstanțiază confidențialitatea în raport cu susținerile părților pe parcursul medierii precum și cele ale mediatorului,instituind caracterul confidențial față de terți și în fața unei proceduri judiciare și arbitrale,cu excepția cazului în care părțile contravin altfel,ori legea prevede contrariul.

Obligația de confidențialitate este reglementată și de regulile UNIDROIT în art.2,16,potrivit cărora :”atunci când unele informații sunt oferite cu caracter confidențial de către o parte din cursul negocierilor,cealaltă parte se află sub obligația de a nu dezvălui informațiile sau de a le folosi în scopuri personale,chiar dacă se încheie contractul ulterior.Atunci când este cazul,despăgubirea pentru încălcarea obligației poate include compensații bazate pe beneficii obținute de cealatlă parte”.

Calificarea informației ca fiind confidențială,este dată chiar de partea care declară importanța acesteia,sau de însăși natura sa,așa încât chiar în lipsa unei declarații exprese,parte și mediatorul,pot fi ținuți de obligația de confidențialitate.

Răspunderea pentru încălcarea confidențialității are un puternic conținut moral,însă nu poate fi ignorată nici răspunderea civilă pentru daunele provocate,chiar dacă partea vătămată nu a suferit nici o pierdere pecuniară.Ea are dreptul de a recupera beneficiile pe care partea care a încălcat confidențialitatea,le-a dobândit prin dezvăluirea informațiilor sau prin folosirea acestora în scop personal.

Mediatorul,persoana care a încheiat contractul de mediere cu toate părțile implicate în conflict,are îndatorirea de a atrage atenția persoanelor care participă la procedură,în calitate de reprezentanți ai părților,asupra obligației de păstrare a confidențialității și le va putea solicita semnare unui acord de confidențialitate.

Confidențialitatea este obligația mediatorului care are îndatorirea de a păstra secretul profesional,evitând dezvăluirile asupra situațiilor prezentate de părți.Rolul său este de a dezvălui cadrul adecvat unei soluții firești și de siguranță a procesului de mediere.

Importanța confidențialității s-a obiectivat prin dispoziția de la art.45 din lege,potrivit căruia nerespectarea obligației mediatorului de a păstra confidențialitatea este sancționată cu nulitatea relativă a contractului de mediere;dar și cu atragerea răspunderii civile contractuală a mediatorului pentru prejudiciile cauzate,incluzând și un eventual prejudiciu moral,alături de răspunderea disciplinară stabilită în condițiile secțiunii 3 a legii.

Potențialul de a comunica o informație confidențială obținută de la una dintre părți,în mod accidental sau deliberat este unul din aspectele sensibile neacceptate.Mediatorii sunt obligați să nu divulge informațiile confidențiale.Scopul întâlnirilor și al îndrumărilor este de ași ajuta părțile sa-și înțeleagă mai bine nevoile proprii sapregătească comunicarea dintre ele,evitând orice discuție despre problemele pe care o parte nu e dispusă să le dezvaluie.

Anumite aspecte din discuție sunt aduse într-o manieră directă,nedistorsionate de inflexiuni subiective ale mediatorului.Ele sunt traduse în mesaje mai puternice catre tind la destinderea raporturilor și crearea climatului favorabil începerii sau continuării negocierilor pentru obținerea unei soluții reciproc avantajoase.

Dacă părțile sunt de acord,mediatorul va putea dezvălui informația obținută în timpul medierii.Mediatorul nu poate însă comunica cu terții informațiile referitoare la actele de mediere;el poate însă raporta dacă însă i se cere planificarea medierii făcută de părți și dacă acestea au ajuns sau nu la o soluție.Dacă mediatorul participă la elaborarea doctrinei,cercetările și evaluările medierii vor păstra anonimatul părților,rămânând fidel așteptărilor rezonabile privind confidențialitatea.Fără consimțământul părților,mediatorul nu poate comunica direct sau indirect altor persoane vreo informație obținută în timpul ședinței de mediere.În funcție de circumstanțe,părțile au așteptări privind confidențialitatea;ele își pot construi reguli proprii pentru respectarea confidențialității sau pot accepta practicile mediatorului.

Confidențialitatea în procesul de mediere are o importanță majoră.De aceea,prin Directiva 2008/52/CE,Parlamentul European și Consiliul au susținut asigurarea unui grad minim de compatibilitate a normelor de procedură civilă,în privința modului în care se asigură protecția confidențialității medierii în cadrul procedurilor judiciare sau arbitrale.

Codul european de conduită pentru mediatori,consacră la pct.4 principiul confidențialității ,stabilind că:”mediatorul va menține confidențiale toate informațiile provenite din mediere sau provenite din aceasta,incluzând faptul că medierea va avea sau a avut loc,cu excepția cazului în care o impune legea sau bazată pe politica publică.Orice informație confidențială aflată de mediatori de la una dintre părți nu va fi dezvăluită celeilalte părți decât cu acordul celei dintâi sau dacă legea o impune”

b)Principiul neutralității

Neutralitatea se definește ca o manifestare activă a mediatorului de a facilita rezolvarea unui conflict fără a fi interesat în privința unei anumite soluții.

Mediatorul se implică în desfășurarea negocierilor și facilitează soluționarea reciproc avantajoasă a conflictului,conștientizând,totodată,interesul pe care părțile îl manifestă.Mediatorul încurajează părțile să găsească modalitățile potrivite de comunicare,îl ajută să găsească soluții satisfăcătoare,fără a avea autoritatea de a impune o rezolvare.În exercițiul atribuțiilor profesionale,trebuie să se bucure de deplină independență față de entități care ar putea avea interese,acestea fiind de natură a garanta imparțialitatea,neutralitatea și echidistanța față de cauză,părți și rezulate.

Neutralitatea este o lipsă calității mediatorului de a reprezenta părțile sau de a fi garantul lor.Procesul de mediere poate ajuta participanții în a discuta problemele,să rezolve diferendele istorice și sa-și dezvolte abilitățile necesare examinării neînțelegerilor directe unul cu celălalt.Pregătirea unei asemenea conversații necesită cunoașterea situațiilor particulare;în timp ce o multitudine de factori externi pot afecta soluția unui conflict,intâlnirea părților cu mediatorul este esențială.

Întâlnirea sau ședința comună a părților cu mediatorul ajută la elucidarea unor chestiuni legate de certitudinea soluționării conflictului,modalitățile,tehnicile,dar și barierele de comunicare,importante pentru echilibrul medierii,pentru o abordare tradiționalistă sau mai puțin formală a megocierilor,care conferă în final încrederea în abilitățile mediatorului,în imparțialitatea și neutralitatea sa.

În timpul ședinței,părțile învață să asculte pentru a ajunge la concesii sau compromisuri ce conduc la soluții viabile.Mediatorii nu știu exact care va fi soluția rezolvării conflictului,dar trebuie să insufle încrederea în abilitățile lor pentru ca părțile implicate să își găsească în final singure,dar ajutate,rezolvarea litigiului lor.

Primul pas în etapa întâlnirii cu părțile revine mediatorului care explică pe scurt problema confidențialității,imparțialității și neutralității,percum și mecanismul procesului de mediere pentru ca acestea să nu fie surprinse și totodată să fie deschise întrebărilor reciproce.

Prin independență și neutralitate mediatorul nu trebuie să acționeze,să înceapă să acționeze,sau să continuie să acționeze înainte de a dezvălui orice circumstanțe care pot fi interpretate ca fiind capabile să afecteze independența sau pot constitui conflict de interese.

c)Principiul imparțialității

Principiul este complementar celui expus anterior,relația neutralitate-imparțialitate este directă de calitatea de terț a mediatorului care garantează numai echidistanța sa,fără a avea vreun alt interes decât soluționarea reciproc avantajoasă a conflictului.

Imparțialitatea este o determinație moral-individuală definită ca nepărtinire,apreciere justă a unei stări,opusă formelor morale ale subiectivismului abstract,incert.În manifestarea sa concretă sub acțiunea factorilor externi de încărcătură socio-normativă,imparțialitatea devine o componentă a realității axiologie-cognitivă,ambele elemente de cunoaștere și valorizare realizând scopul final de echilibru și nepărtinire.Certitudinea valorilor morale nu e compromisă prin participarea altor persoane cu interese opuse,stabilitatea fiind conferită de rigoarea conduitei mediatorului,care,apelând la tehnici și metode de comunicare oferă garanția tratamentului nediferențiat.

Standardul II al Metodelor Standard de Utilizare,impune mediatorului să-și decline acțiunea de mediere în cazul în care nu o poate conduce la o manieră imparțială

Imparțialitatea reprezintă în accepțiunea “modelelor” eliberarea de favoritism,influiența sau prejudicierea a uneia dintre părți.Mediatorul nu ar trebui să efectueze vreun act influiențat de vreuna dintre calitățile personale ale participanților la mediere,sau din alte rațiuni in privința încrederii sau performanțelor.Standardul prevede posibilitatea că mediatorul poate să primească cadouri sau servicii minime care reprezintă respectul cultural al părților,cu condiția ca acestea să nu faciliteze medierea și cu condiția ca aceste practici să nu ridice nici un semn de întrebare asupra imparțialității reale sau percepute.Dacă la un moment dat mediatorul nu mai este în stare să conducă imparțial medierea,el trebuie să se retragă.”

Se poate remarca în Modelele Standard de Utilizare,stabilirea cu valoare de principii a reglementărilor conflictului de interese,competenței și calității procesului de mediere,publicității,stabilirii onorariilor și a practicii medierii.

Codul Deontologic al mediatorilor,adoptat de Consiliul de Mediere la 17.02.2007 adaugă principiilor ciate și nediscriminarea,integritatea morală și încrederea,conflictul de interese,stabilirea onorariului,răspunderea mediatorului,incompatibilități și calitatea procesului.

1.5.Rolul și importanța medierii transfrontaliere

Medierea este o modalitate de rezolvare a conflictelor,confidențială,prin care o terță persoană neutră,imparțială și fără putere de decizie –mediatorul- ajută părțile să ajungă împreună la o înțelegere mutual acceptată în vederea încheierii conflictului mediat.Conflictele pot include (din punct de vedere al părților) indivizi, comunității, organizații,state.Medierea se sprijină pe încrederea pe care părțile o acorda mediatorului, ca persoană potrivită să ușureze tratativele dintre ele și să le susțină pentru rezolvarea disputei, prin dobândirea unui rezultat convenabil,eficient și durabil ambelor părți.

Conflictul internațional este unul dintre cele mai complexe procese cu care se confruntă omenirea și poate fi unul dintre cele mai distrugătoare și periculoase procese dacă este gestionat în mod defectuos, ducând la insatisfacții comune și violență. Conflictele se pot dezvolta la nivel individual, de grup, de organizații, de societate și la nivel internațional. Acestea din urmă pot exista între state, între ONG-uri, între organizații internaționale și state sau societăți de state, pot fi diplomatice sau militare.

Datotită procesului de mediere, părțile participante pot accepta sau nu soluțiile pe care chestiunile analizate le determină.Iar pentru a rezolva conflictele,metodele cele mai simple încep cu originea naturii disputei respective.

Funcțiile principale care dau întâietate evoluției medierii,sunt:caracterizarea disputei,crearea obțiunilor și ajungerea la un rezultat care să fie acceptat de toți participanții.

Procedura de mediere transfrontalieră nu se realizează doar pentru rezolvarea litigiilor,ea poate fi realizată și pentru negocierea contractelor prin stabilirea intereselor părților și realizarea unui dialog eficace între aceștia.

Comisia Europeană a susținut intr-un comunicat, referitor la medierea transfrontalieră ,că rezolvarea disputelor prin intermediul instanțelor de judecată nu este numai costisitoare și de durată, ci poate ruina și parteneriate avantajoase de afaceri pentru că dosarele care privesc litigiile transfrontaliere sunt mult mai elaborate datorită legislațiilor și jurisdicțiilor naționale diferite și datorită unor proceduri mai practice cum ar fi cheltuielile și regimul lingvistic.

În opinia CE prin procedura medierii și implicit a mediatorilor imparțiali se pot trata aceste litigii și descoperi soluții avantajoase.Atunci când părțile sunt incluse într-un conflict transfrontalier,în urma rezultatelor dobândite prin procedura de mediere,statele trebuie să se asigure că acestea pot fi executate,potrivit directivei UE din 2008

Procedurile judiciare nu pot întodeauna rezolva litigiile astfel încât toate părțile să fie satisfăcute,dar prin procedura de mediere,legăturile dintre părți se pot păstra și chiar stabiliza.Medierea poate soluționa disputele dintre familii,chiriași,proprietari,intreprinderi,etc..

Medierea transfrontalieră în România încă din anii ’70

Arhivele de stat din Israel au dezvăluit, în noiembrie 2012 pentru prima dată, zeci de documente secrete, care relevă rolul jucat de fostul dictator român Nicolae Ceaușescu în medierea dintre statul evreu și Egipt, pentru pregatirea vizitei istorice de la 20 noiembrie 1977 a fostului președinte egiptean Anwar Sadat în Israel.

În 1977 Menahem Begin,premierul Israelului a efectuat o vizită în România la sfârșitul lunii august,singura țară comunistă cu care Israelul întreținea relații diplomatice la acea vreme.

În tipul acestei vizite,președintele Ceaușescu,i-a relatat premierului dispunerea președintelui egiptean Anwar Sadat de a organiza o întâlnire între reprezentanți ai Israelului și Egiptului.Pentru că România era în relații bune cu lumea arabă,Israelul prin intermediul ei a încercat să dezvolte relațiile cu Egiptul.Vizita premierului Menahem Begin în România a avut loc cu 12 ani înainte de înlaturarea de la putere si executarea dictatorului român.

În urma unei discuții personale cu Ceaușescu,Begin a aflat că Sadat a fost de acord cu o întâlnire directă între reprezentanți israelieni și egipteni. Pe lânga relațiile cu Egiptul, Ceaușescu a mai cerut ca Israelul să recunoască Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) și să negocieze cu aceasta.

În cursul întâlnirii, România a cerut ca Israelul să se retragă din teritoriile pe care le-a ocupat cu un deceniu mai devreme, în 1967.

Împreuna cu mesajul de la Sadat, transmis prin intermediul României, Israelul s-a folosit de contactele sale cu Marocul și regele Hassan al II-lea ca să faciliteze o întâlnire la nivel înalt între Egipt și Israel. La 9 septembrie a sosit un raspuns pozitiv: egiptenii erau pregătiți pentru întâlnire.

La 16 septembrie, ministrul de externe Moshe Dayan a zburat în secret în Maroc unde s-a întâlnit cu vicepremierul egiptean Hassan Tohami.

Tohami a reafirmat că Sadat și-a dat acordul pentru dialogul cu Israelul și că are încredere în guvernul Begin, dar a condiționat întâlnirea de o înțelegere în prealabil pentru retragerea din teritoriile ocupate.

1.6.Domeniile de aplicare ale medierii transfrontaliere

Domeniile de aplicare a medierii în conflictele transfrontaliere sunt variate, Uniunea Europeană promovând în mod activ medierea ca și modalitate de rezolvare a disputelor. Aceasta se adresează persoanelor fizice și juridice care doresc să se implice în mod proactiv în rezolvarea propriilor dispute apelând la serviciile unui specialist calificat să conducă procesul de mediere.

Medierea în disputele transfrontaliere nu poate fi restrânsă doar la anumite domenii sau situații, aceasta putându-se folosi de fiecare dată când părțile interesate au capacitatea de a dispune cu privire la drepturile care fac obiectul medierii în acel caz.

Diferența dintre medierea transfrontalieră și cea națională este dată de prezența, respectiv absența elementului de extraneitate. În rest, procedura este similară, cu anumite particularități generate de un cadru legislativ diferit.

Mecanismele internaționale care tratează medierea, se referă la următoarele tipuri de mediere transfrontalieră în materie civilă, lato sensu:

– Medierea transfrontalieră în materie civilă și comercială;

– Medierea transfrontalieră în materie de familie;

– Medierea transfrontalieră în materia protecției consumatorilor;

– Medierea transfrontalieră în materie penală.

Capitolul II:Medierea în relațiile internaționale

2.1.Instrumente europene privind medierea

Medierea este un mod eficient de soluționare a litigiilor și acest lucru este știut și recunoscut în întreaga lume.Această procedură dă șansa părților să continuie relațiile personale și profesionale chiar după rezolvarea litigiului și este mai puțin costisitoare și mai rapidă decât procedura în fața instanței.În fața instanței de judecată părțile nu pot să decidă asupra sentinței finale,pe când procedura de mediere le oferă șansa de a putea găsi soluții și de a-și rezolva singuri disputele,rezultatul satisfăcând pe fiecare în parte.

În concluzie,procesul de mediere ajută la diminuarea cheltuielilor judiciare atât pentru instanțe cât și pentru părți și se diminuează numărul de cauze aflate pe rolul instanțelor.

În octombrie 1999,la Tampere sau întrunit toți șefii de state și guverne ai Uniunii Europene pentru a stabili crearea în aceste state a unor procedee alternative diferite,extrajudiciare pentru rezolvarea disputelor,în sensul de a îmbunătăți accesul la justiție în Europa,ca urmare a recunoașterii merirelor medierii.

După participarea la aceste discuții,a urmat în 2002 a fi lansată Cartea Verde referitoare la procedeele diferite de rezolvare a litigiilor,care mai apoi a provocat un interes față de persoanele care au considerat că promovarea acestui tip de rezolvare a disputelor poate fi pe viitor una dintre cele mai importante alternative de rezolvare a disputelor în Europa.

Ca rezultat al acestor consultări, în octombrie 2004, Comisia a adoptat o propunere de directivă referitoare la unele aspecte ale medierii în materie civilă și comercială.

Această Directivă a fost precedată de alte reglementări la nivel comunitar, referitoare la mediere .

2.1.1.Reglementări generale

În conținutul recomandărilor Comitetului Miniștrilor la nivelul Consiliului Europei, în decursul anilor,a fost evidențiată participarea extraordinară a judecătorilor în a încuraja soluționarea amiabilă a cauzei .

– în Recomandarea nr. (81) 7 privind mijloacele de facilitare a accesului la justiție se menționează la punctul 3 că înaintea sau în timpul unei proceduri judiciare este necesară adoptarea unor măsuri pentru a da un impuls părților să poată soluționa litigiile pe cale amiabilă;

– în Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de prevenire și reducere a încărcăturii instanțelor prevede că funcționarea corectă a justiției și dreptul părților de a fi judecate într-un timp rezonabil,pot fi prejudiciate din cauza numărului exorbitant de dosare aflate în instanțele de judecată.Pentru a încerca să remedieze situația,recomandarea precizează ce soluții ar putea găsi statele în privința decongestionării activității instanțelor:

a)să realizeze înaintea sau in timpul procedurii judiciare,proceduri de conciliere care în final,să încheie litigiul mulțumind pe fiecare în parte;

b)să dea încă o sarcină judecătorilor,și aceea de a informa și îndruma părțile în privința soluționării litigiului pe cale amiabilă,înainte sau în timpul procedurii judiciare;

c)să se stabilească ca o îndatorire a avocaților de a îndruma părțile înaintea oricărui proces judiciar să recurgă la conciliere.

– în Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiție al persoanelor aflate în situație de mare diflcultate materială, recomandă statelor membre la punctul 2.a.,că prin dezvoltarea organizațiilor non-guvernamentale de rezolvare a litigiilor cum ar fi concilierea sau medierea,să se poată ușura soluționarea conflictelor mult mai simplu și fără costuri mari;

– în Recomandarea nr. (94) 12 privind independența, eficienta si rolul judecătorilor, la principiul 5.e. se specifică că una dintre principalele sarcini ale judecătorului este de a încerca să încurajeze părțile,acolo unde este potrivit,să ajungă la o înțelegere amiabilă..

2.1.2.Reglementări speciale

Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei a adoptat în următori ani mai multe recomandări cu trimiteri specifice la mediere:

– Recomandarea nr. (98) 1 privind medierea în materie de familie este aplicabilă mai ales în ceea ce privește divorțurile și custodia copiilor.Scopul acestei recomandări este de a realiza în urma litigiului soluții mai bune pentru bunăstarea copiilor.Medierea familială se poate aplica în orice conflict dintre părțile care sunt căsătorite,în care există copii sau legături de sânge.Statele își pot stabili singure cazurile care pot fi rezolvare prin apelarea la medierea familială.;

– Recomandarea nr. (2001) 9 privind căile alternative la litigiile dintre autoritățile administrative și persoanele private redă mai multe alternative care elimină tranșarea conflictului de către un judecător: arbitrajul,recursul administrativ intern, tranzacția, medierea,concilierea;

– Recomandarea nr. (2002)10 privind medierea în materie civilă definește medierea în domeniul civil: aceasta este un proces de rezolvare a disputei unde părțile negociază asupra obiectului disputat pentru a ajunge la o ințelegere cu asistența unuia sau mai multor mediatori.

Până în 2013 când procedura de mediere, înaintea introducerii cererii de chemare în judecată ,a devenit obligatorie,Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției din cadrul Consiliului Europei a adoptat în 2007 trei Ghiduri: în materie civilă,penală și în litigiile administrative, în care dezvăluia atribuțiile judecătorilor în promovarea,dezvoltarea și sprijinirea medierii.Participarea lor la sesiunile de informare și a programelor de formare inițială și continuă au reprezentat un început al promovării și înțelegerii efectelor pozitive ale procedurii de mediere.

Judecătorii au avut un rol crucial și au fost de un real ajutor în a face cunoscute efectele medierii,îndrumând părțile aflate în conflict,în cursul judecății să participe la sesiunile de informare ale medierii,astfel punându-i în temă despre posibilitatea lor de a decide singuri finalul rezolvării conflictului și în a organiza conferințe și seminarii.

2.2. Cadrul juridic al medierii transfrontaliere

Medierea transfrontalieră este definită ca fiind o procedură organizată, în care există cel puțin un element de extraneitate, la care, participanții unui litigiu ajung la o înțelegere prin propria voință prin prisma unui mediator calificat și datorită aptitudinilor sale, capabil să ducă la bun sfârșit procedura.

Medierea în conflictele transfrontaliere se poate aplica de fiecare dată când părțile interesate au capacitatea de a decide cu privire la drepturile care fac obiectul medierii în acel caz.

După cum am relatat în primul capitol sistemele internaționale care abordează medierea, se referă la următoarele tipuri de mediere transfrontalieră în materie civilă, lato sensu: mediere transfrontalieră în materie civilă și comercială,medierea transfrontalieră în materie de familie, în materia protecției consumatorilor și medierea transfrontalieră în materie penală.

2.2.1.Medierea transfrontalieră în materie civilă

Principala normă europeană care reglementează medierea transfrontalieră în materie civilă este Directiva 2008/52/CE și se aplică în cazul statelor, organizațiilor,comunităților sau a indivizilor, care sunt implicate într-un conflict transfrontalier și care doresc să-l rezolve pe cale amiabilă cu ajutorul unui mediator specializat.

În ceea ce privește cazurile care se referă la procedurile cvasi-judiciare, arbitrajul, negocierile precontractuale, anumite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de soluționare a plângerii consumatorilor,deciziile experților și procedurile în cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială,acestea sunt exceptate de la folosirea medierii în materie civilă și comercială.

Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 21 mai 2008 cu privire la anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială își propune să realizeze o justiție diferită prin care toate părțile implicare într-un anumit litigiu să poată ajunge la un compromis în care fiecare parte să fie mulțumită și nimeni să nu aibă de suferit.Deși această directivă se referă la litigiile transfrontaliere,statele membre pot adopta aceste proceduri în legislația lor internă.Cu toate că aceasta recomandă introducerea în legislațiile naționale anumite aspecte de procedură civilă,statele care au deja prevederi cadru referitoare la medierea în materie civilă nu se vor schimba,doar dacă se vor aduce îmbunătățiri legislației.

În cadrul acestei directive medierea transfrontalieră este definită ca fiind o procedură structurată,în care părțile implicate într-un conflict încearcă să atingă în mod voluntar un rezultat mulțumitor pentru fiecare din ele,cu ajutorul unei terțe personae calificate în acest domeniu.Directiva este destinată rezolvării acelor conflicte care au la bază drepturi cu privire la care părțile pot dispune și pot încheia în mod valabil acorduri de mediere între ele.Mediatorul este definit ca fiind o terță persoană aptă să dirijeze procesul de mediere într-un mod practic,dând dovadă de competență și imparțialitate.

Sunt patru aspecte care se fac remarcate în directivă în ceea ce privește noțiunea de mediator și medierea internațională,și anume că mediatorul este o persoană imparțială și competentă,iar medierea internațională este un proces voluntar și structurat și litigiile care nu sunt deduse judecății pot și ele să participe la procesul de mediere.

Calitatea medierii este dată de Directivă prin articolul 4 alineatul 1 și 2,prin care se pune în evidență eforturile pe care statele membre ar trebui să le facă prin adoptarea unor coduri naționale de conduită a mediatorilor, încurajarea formării inițiale și continue a acestora și stabilirea unor mecanisme de control în statele membre a calității serviciului de mediere.

În ceea ce privește obligativitatea medierii,articolul 5 prevede că legislațiile naționale pot să prevadă obligativitatea acesteia,iar în caz de nerespectare a acestei obligativități se pot aplica sancțiuni,dar legislația nu poate priva dreptul cetățenilor de a avea acces la justiție.

Un interes major din partea Parlamentului European și al Consiliului Uniunii Europene îl acordă confidențialității medierii în litigiile transfrontaliere și s-a propus ca mediatorul și părțile care participă la procedura de mediere nu pot folosi informațiile acumulate într-un proces judiciar sau în altă parte,doar dacă ele își dau acordul sau dacă informațiile respective aduc atingere ordinii publice sau siguranței copilului sau este necesară divulgarea pentru punerea în aplicare a executării deciziei luate.

Directiva prezintă un interes în ceea ce privește efectele medierii asupra termenelor de decădere și prescriptive.Așadar,practicarea medierii ca și modalitate de rezolvare a disputelor nu va opri părțile să demareze apoi o procedură judiciară sau arbitrară.În timpul derulării procedurii de mediere,decurgerea termenelor de prescripție sau decădere vor fi suspendate.

În înțelesul Directivei medierea este organizată cu respectarea următoarelor principii:

-Procedurile de mediere vor fi rapide și ușor accesibile;

-Se va asigura un echilibru între durata procedurilor necesare pentru a se adresa justiției și promovarea procedurilor de mediere;

-Folosirea medierii nu îngrădește accesul la justiție;

-Medierea va avea în prim plan menținerea dialogului și a relațiilor dintre părți;

-Poate fi apanajul sistemului public sau privat;

-Poate avea loc în cadrul procedurii judiciare sau în afara ei;

-Se vor evita întârzierile inutile și recurgerea la mediere ca tactică de întârziere;

-Statele sunt încurajate să acorde asistență judiciară mai ales în cazurile în care interesele unor părți necesită o protecție specială;

-Statele sunt încurajate să creeze sisteme de mediere gratuită în tot sau în parte;

-Costurile medierii vor ține cont de volumul de muncă efectivă depus de mediator și nu de alte criterii;

-Costurile medierii vor trebui să fie rezonabile;

-Se vor creea centre regionale și/sau locale de informare;

-Informații detaliate asupra medierii în materie civilă, inclusiv cu privire la costuri și eficiența medierii;

-Se va face o informare specială pentru profesioniștii implicați în funcționarea justiției.

Statele ar trebui să realizeze sisteme care să îngăduiască practicarea medierii pentru a soluționa litigile cu elemente de extraneitate și să promoveze cooperarea între serviciile interesate de mediere în materie civilă în scopul recurgerii la medierea internațională.

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială prevede care instanțe sunt competente să judece litigiile transfrontaliere.Principala regulă este că în statul unde își are pârâtul reședința acolo se va judeca cauza.

Excepțiile care se abat de la regula generală sunt: in materia obligației de întreținere(acolo unde își are reședința creditorul obligației de întreținere),în materie contractuală(unde urmează a fi executat obiectul cererii) și în materii legate de răspunderea pentru acte ilegale(unde s-a produs fapta prejudiciabilă).

Instanțele care au competențe exclusive indiferent de domiciliu sunt: instanțele din statul membru pe teritoriul căruia urmează să fie executată o hotărâre,unde este situat imobilul în ceea ce privește drepturile reale imobiliare sau închirieri și unde a avut loc înregistrarea sau valabilitatea brevetelor,mărcilor,desenelor etc..

Acțiunea de punere în executare a unor acorduri de mediere în domeniul transfrontalier poate ușura dacă se cunosc aspecte din Regulament.

Conform Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate, titlul executoriu european este un certificat care însoțește o hotărâre judecătorească națională, un act autentic sau o tranzacție judiciară, permițând executarea acestora într-un alt stat membru. În situațiile prevăzute de Directiva 2008/52/CE, când se dorește punerea în executare a rezultatelor obținute din mediere aceste prevederi sunt foarte importante.

Directiva 2008/52/CE prevede că atunci când o mediere se finalizează cu o decizie scrisă,aceasta poate dobândi caracter executoriu prin transformarea în act autentic, pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și emiterea unei decizii de către o autoritate competentă.

Pentru a primi cereri de acest tip,statele membre au obligația să comunice Comisiei Europene denumirile instanțelor judecătorești sau a altor autorități competente.

Recomandarea Comitetului Miniștrilor nr. (2002) 10 privind medierea în materie civilă adoptată de Comitetul Miniștrilor în 18 septembrie 2002, la a 808-a reunire a delegației miniștrilor sunt prevăzute materiile din domeniul civil privind medierea și anume: dreptul muncii,comercial și dreptul consumatorului.

Recomandarea recunoaște efectele benefice pe care le aduce medierea și recomandă statelor membre să să faciliteze, de fiecare dată când e necesar, medierea în materie civilă și să ia toate măsurile necesare pentru a aplica pricipiile directoare din cuprinsul recomandării.

Recomandarea, prin mediere desemnează o procedură în care participanții propun singuri soluții la rezolvarea litigiului,cu ajutorul uneia sau mai multor persoane numite mediatori.

2.2.2.Medierea transfrontalieră în materie familială

Integrarea europeană a fost la început mai mult de natură economică.Din acest motiv, instrumentele juridice constituite la început corespundeau acestui tip de proces.Situația s-a schimbat începând cu anii ‘90, în urma intensificării circulației persoanelor în interiorul Uniunii. Creșterea mobilității cetățenilor europeni a determinat, de asemenea, o multiplicare a legăturilor de familie între persoane de diverse naționalități sau rezidenți în țări diferite.

Datorită internaționalizării relațiilor familiale,statele au fost încurajate să folosească mult mai des medierea familială.Aceasta se poate aplica în orice conflict dintre membrii aceleași familii între care există legături intervenite prin căsătorie sau de sânge.

Pentru a rezolva conflictele de jurispridență și legi din cauza creării relațiilor familiale între cetățeni din state diferite,Uniunea Europeană s-a conformat acestor aspecte creând anumite norme,ghiduri și recomandări pentru a stabili un cadru juridic.

Potrivit ultimelor date furnizate de Eurostat, în UE se contractează în fiecare an circa 2 milioane de căsătorii, din care 300.000 implică cupluri de naționalități diferite. Pe de altă parte, se înregistrează 1 milion de divorțuri, din care 140.000 implică cupluri de naționalități diferite.

În trecut,singurul instrument comunitar pentru a simplifica formalitățile aferente recunoașterii și executării reciproce a deciziilor judiciare și ale sentințelor de arbitraj a fost art.220 din Tratatul CEE (devenit articolul 293 o dată Tratatul de la Amsterdam și abrogat astăzi prin Tratatul de la Lisabona).Numai odată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, această materie de drept a început să facă parte din sistemul Uniunii Europene mai întâi înglobată în cadrul celui de-al treilea pilon (încă la nivel interguvernamental) și apoi în contextul aceluiași Tratat CE, în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Amsterdam (1997) și a așa-zisei „comunitarizări”, având temeiul juridic în articolul 65 TCE .

Fiind resimțită tot mai des pe plan social necesitatea adoptării anumitor acte normative în materie de familie,pe baza discuțiilor Consiliului European care au avut loc în octombrie ’99 la Tampere s-a adoptat Regulamentul nr.1347/2000 privind anularea și desfacerea căsătoriei și deciziile legate de responsabilitatea patentală față de copiii comuni,apoi Regulamentul nr.2201/2003 abrogă Regulamentul precedent și îl completează introducând măsuri de protecție a minorului.

În România Legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator conține o dispoziție specială privind conflictele de familie,in care sunt menționate conflictele asupra carora pot fi soluționate prin mediere,iar acestea pot fi: continuarea căsătoriei,exercițiul drepturilor părintești,stabilirea domiciliului copiilor,contribuția părinților la întreținerea copiilor,precum și orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

Recomandarea Comitetului Miniștrilor nr. (98) 1 privind medierea familială este adoptată la data de 21 ianuarie 1998 la a 616-a reuniune a delegațiilor miniștrilor și reglementează anumite aspecte privind medierea familială ca urmare a constatării faptului că a crescut numărul de litigii familiale și în special divorțul și separarea în fapt.Luând în considerare efectele dăunătoare a acestor conflicte precum și costurile ridicate pe care statele le suportă,recomandarea admite efectele benefice ale medierii rezultate ca urmare a cercetărilor în domeniu și anume că se asigură continuitatea legăturilor dintre părinți și copii, se îmbunătățește comunicarea între membrii familiei, se reduce intensitatea conflictului dintre părțile implicate, costurile economice și sociale, perioada de timp necesară soluționării conflictului și se obține o soluție amiabilă.

În cuprinsul Recomandării se regăsesc proceduri ale medierii familiale și se reglementează anumite aspect cu privire la structurarea procesului, domeniul de aplicare, statutul medierii, organizare, promovarea, accesul la mediere și elemente internaționale.

Ghidul pentru o mai bună implementare a recomandării cu privire la medierea în materie civilă și familială, CEPEJ, 2007 cuprinde anumite prevederi despre participarea si protecția minorilor în procedura medierii,și anume:

– Statele membre vor pune în aplicare măsuri protective și garanții procesuale corespunzătoare, în scopul susținerii și protecției minorilor;

– Statele membre vor conlucra în vederea examinării, evaluării și identificării unor seturi de bune practice;

– Consiliul Europei și Uniunea Europeană își vor aduce contribuția în acest sens;

– Minorii vor participa în mediere doar dacă vârsta acestora și maturitatea lor va permite acest lucru;

– Rolul părinților în mediere este important, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca aceștia să refuze participarea la mediere;

– Se recomandă participarea asistenților sociali, a psihologilor și reprezentanților legali ai minorului atunci când aceștia participă la mediere.

Studiu de caz privind medierea familială în cazul cooperării internaționale judiciare:

Dispută între un tată spaniol și soția lui de origine germană care este acuzată de răpire internațională de copii .

Fondul cauzei:

Magda,o doamnă de naționalitate germană,casătorită cu Antonio,un cetățean spaniol,își părăsise soțul în Spania și venise cu copilul în Germania.În baza Convenției de la Haga privind răpirea de copii,Antonio a solicitat in fața unui tribunal german restituirea fiului său.Judecătorul cauzei a propus o mediere,astfel încât autoritatea centrală dorea să o organizeze. Dar partea spaniolă nu răspundea. Doamna din partea autorității centrale presupunea că, eventual Antonio și avocatul său nu aveau la cunoștință de propunerea privind realizarea medierii.Antonio era de acord cu medierea, dar realizată în Spania nu în Germania. Între timp, Tribunalul a ordonat restituirea copilului către tată. Mama copilului a formulat apel împotriva deciziei. Curtea de Apel nu decisese încă, dar solicitase o expertiză psihologică. Tatăl minorului, Antonio, a reiterat oferta sa de a participa la medierea din Spania. Acum, mama copilului, Magda, era cea care nu răspundea.

Sarcina tribunalului:

În cazurile de răpire, conform cu susmenționata Convenție de la Haga, tribunalul nu are decât competența, foarte limitată, de a examina aspectele legate de bunăstarea copilului. În principiu, copilul trebuie reintegrat în locul său inițial, și aceasta este sarcina ce revine în competența internațională a tribunalelor, pentru a hotărî asupra tutelei și asupra altor aspecte care privesc minorul. Doar în caz de pericol grav sau în cazul unei situatii intolerabile pentru minor, tribunalul poate refuza restituirea. Dacă decizia este complicată, tribunalul poate fi tentat să întârzie decizia. O posibilitate este aceea de a se ascunde în spatele unei expertize. În acest mod, judecătorii câștigă timp, și la final pot descărca responsabilitatea asupra expertului. O altă posibilitate este de a propune o mediere.

Concluzii:

Formarea profesională permanentă a judecătorilor și mediatorilor privind problemele juridice, culturale și emoționale a conflictelor binaționale este o provocare constantă și trebuie organizată de o manieră sistematică. Această necesitate înglobează capacitatea a ne îndrepta atenția, a ne apleca spre copii, atunci când este oportun.

Raporturile binaționale între judecători și mediatori și-au dovedit utilitatea. Acestea trebuie aprofundate și răspândite în alte țări. În plus, este important ca aceste contacte să nu fie limitate la amiciții personale. Pentru a supraviețui, asemenea contacte trebuie sprijinite printr-un cadru instituțional. Problema chetuielilor necesită o soluție fundamentală. Valoarea central în acest tip de conflict este bunăstarea și interesul copiilor. Respectul față de această valoare nu trebuie să depindă de resursele economice ale părinților și nici de dispoziția lor de a cheltui bani pentru acest scop. Proiectele de mai sus și câteva fundații nu sunt o soluție fiabilă, suficientă și permanentă. „Organizația Medierea Familială Binanțională în Europa” își propune să adune resurse pentru finanțarea medierii binaționale. Dar până în prezent casa este goală. Tribunalele trebuie să accepte și să promoveze medierea, dar nu pentru a scăpa de datoria lor de a lua decizii. Medierea trebuie să aibă loc într-un termen rezonabil, în caz de eșec tribunalul trebuie să decidă.

Conținutul acestei decizii poate, în partea sa, să constituie baza pentru o nouă mediere asupra unor reglementări detaliate pentru viitor. Poate că acest lucru va interveni și în cazul Antonio și Magda de la care am pornit.

2.3.Aspecte procedurale ale medierii transfrontaliere

Medierea transfrontalieră este acea procedură în care părțile aleg singure rezolvarea litigiilor cu elemente de extraneitate cu ajutorul uneia sau mai multor persoane abilitate în calitatea de mediator.

Pentru ca această procedură să se realizeze într-un mod corect este necesar ca normele internaționale să se completeze și să se îmbine armonios cu legislațiile interne pentru a exista o procedură cât mai echilibrată și din punct de vedere juridic corectă.

În medierea internațională apar foarte mulți factori specifici și extremi de importanți ,cum ar fi: limba folosită, adaptarea legislativă, distanța, diferențele culturale sau religioase, etc..Acești factori specifici medierii transfrontaliere sunt încorporate într-o serie de norme și Directive ale Uniunii Europene, cum ar fi: Directiva 2008/52/CE, Regulamentul (CE) nr.44/2001, Regulamentul (CE) nr.805/2004, Recomandarea Comitetului Miniștrilor nr.(2002) 10, Recomandarea Comitetului Miniștrilor nr.(98) 1 și Ghidul pentru o mai bună implementare a recomandării cu privire la medierea în materie civilă și familială,CEPEJ, 2007, pentru a ajuta statele să poată crea un cadru legislativ în vederea desfășurării unei proceduri de mediere cât mai corecte.

2.3.1.Forme de mediere

Medierea facilitativă este primul stil de mediere, utilizată începând cu anii 1960-1970, fiind totodată și stilul cel mai răspândit. În acest caz, mediatorul conduce o procedură în care asistă și ajută părțile să ajungă la o înțelegere mutual acceptată de către acestea. Mediatorul nu face recomandări, nu dă sfaturi, nu își expune opinia asupra soluțiilor discutate și nu exprimă ce hotărare s-ar lua în instanță. Astfel, se poate spune că mediatorul controlează procedura, în timp ce disputanții controlează posibilele soluții ce se pot transforma într-o înțelegere.

Medierea evaluativă a apărut în anii 1980 și se fundamentează pe capacitatea de analizare a mediatorului, fie în aria privind natura conflictului, fie în sectorul legal privind soluția dată într-o instanță de judecată.În această procedură mediatorul se implică și dezvoltă mai mult posibilele soluții la conflictele dintre părți iar în final aceștia iau o decizie asupra rezolvării litigiului și se amintesc mai mult drepturile legale ale fiecăruia și deciziile pe care le-ar putea lua judecătorul în instanță.

Medierea transformativă se bazează de regulă pe comunicarea și interacțiunea dintre părți.Principalul obiectiv al acestui tip de mediere este sfârșirea litigiului prin transformarea în bine a relațiilor dintre părți în timpul medierii și chiar după ce aceasta se sfârșește. Realizarea comunicării dintre părți se realizează de regulă în sesiuni comune, unde mediatorul încurajează părțile să schimbe opinii, intervenind doar pentru a puncta momentele cheie.

Medierea narativă pornește de la premiza că fiecare parte implicată vede conflictul în mod diferit, fiind implicată într-o poveste a ei, iar mediatorul încearcă să determine părțile să nareze aceste “povești” despre conflict. Pornind de la o bază comună formată din acestea, mediatorul crează cu ajutorul parților un summum, o nouă “poveste alternativă”. De cele mai multe ori această “poveste comună” stă la baza ajungerii la o înțelegere care să satisfacă disputanții. Pe de altă parte, în funcție de elementele implicate în procedura de mediere (numărul de mediatori implicați, părțile din conflict, natura conflictului, modul în care conflictul a ajuns la mediere), s-au identificat si alte clasificari secundare. Astfel, în funcție de numărul mediatorilor, există medierea simplă (implicarea unui singur mediator) sau comedierea (implicarea activă a doi sau mai mulți mediatori). În funcție de reprezentarea părților aflate în conflict, există medierea cu avocați, fără avocați și cu asistarea parțială a avocaților. Conflictele care ajung la mediere pot fi deja deduse judecății sau pot să nu fi ajuns încă la acel nivel.

Datorită intervenției diferitelor proiecte pilot de mediere internațională,s-au realizat trei tipuri de modele de mediere:

– medierea făcută de un singur mediator, în care se încearcă rezolvarea litigiului direct cu toate părțile de față;

– co-medierea bilaterală realizată de câte un mediator din fiecare stat în aceeași locație cu toate părțile;

– co-medierea paralelă făcută de fiecare mediator în statul său doar cu câte o parte, urmând ca cei doi co-mediatori să comunice între ei ulterior sau simultan prin internet/teleconferință.

În cazul medierii făcute de un singur mediator, în care se încearcă rezolvarea litigiului direct cu toate părțile de față și acestea fiind de naționalități diferite este necesar ca mediatorul să cunoască ambele limbi străine pentru ca părțile să se simtă în largul lor.De exemplu, în cazul în care soții vin la mediator pentru a rezolva o problemă ce ține de divorț și în special de atribuirea fiecărei părți o responsabilitate ce ține de creșterea copilului,de cele mai multe ori s-a constatat că în asfel de cazuri chiar dacă soții știu să vorbescă o limbă comună aceștia refuză și fiecare vrând să vorbească în limba lui natală.Astfel,rămâne în sarcina mediatorului să cunoască cele două limbi străine pentru a putea să se înțeleagă cu ambele părți.

Părțile care participă la procesul de mediere sunt libere să aleagă în funcție de necesitățile lor ce formă și tip de mediere preferă pentru ca procesul de mediere să decurgă în cele mai bune condiții.

2.3.2.Adaptarea legislativă

Sistemele juridice ale statelor care sunt implicate într-un conflict internațional direct sau prin intermediul cetățenilor,trebuie să prevadă soluționarea acestora prin intermediul medierii nu numai prin intermediul instanțelor de judecată.

Adoptarea acestor legi speciale de către fiecare stat în parte se poate realiza prin adoptarea, acceptarea, ratificarea sau aderarea la unele tratate multilaterale, proiecte comune la nivel guvernamental sau acorduri.

De exemplu Convenția de la Haga pentru protecția copilului, la care România a aderat în 1992, prevede în art. 31 că “Autoritățile centrale ale statelor contractante vor lua măsurile necesare pentru a facilita medierea, concilierea sau mijloace similare, soluționarea amiabilă pentru protecția persoanelor și a proprietații copilului în cazurile în care se aplică dispozițiile Convenției de la Haga”.

Legile naționale proprii ale medierii trebuie să fie concepute în așa fel încât să se îmbine armonios cu cele internaționale pentru că atunci când se crează un litigiu între două state sau personae de diferite naționalități procedura legislativă a medierii să poată fi aplicată într-un mod simplu și corect și să nu existe divergențe.În general,Directivele și Regulamentele Europene au întâietate în fața legilor interne.

Acțiunea de punere în executare a unor acorduri de mediere în domeniul transfrontalier poate ușura dacă se cunosc aspecte din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială care prevede care instanțe sunt competente să judece litigiile transfrontaliere. Principala regulă este că în statul unde își are pârâtul reședința acolo se va judeca cauza.

În acest regulament se găsesc și anumite axcepții care se abat de la regula general,dar prin procedura de mediere părțile își pot stabili singure propriile reguli.

Directiva 2008/52/CE prevede că atunci când o mediere se finalizează cu o decizie scrisă,aceasta poate dobândi caracter executoriu prin transformarea în act autentic, pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și emiterea unei decizii de către o autoritate competentă.

Pentru a primi cereri de acest tip,statele membre au obligația să comunice Comisiei Europene denumirile instanțelor judecătorești sau a altor autorități competente.

2.3.3.Contractul de mediere

Înainte de începerea oricărei sesiuni de mediere,mediatorii sunt obligați să facă o scurtă prezentare a medierii, a principiilor, structurii, regulilor și cadrului legal a acesteia, apoi în funcție de fiecare stat în parte părțile și mediatorul își dau acordul scris sau oral că își declară consimțamântul asupra a ceea ce va discuta și asupra consecințelor ce vor decurge din această procedură.

Contractul de mediere ar trebui să conțină dispoziții cu privire la rolul pe care mediatorul îl joacă, și anume că este un terț neutru și imparțial care doar asistă comunicarea între părți și nu reprezintă pe niciuna dintre ele. Această prevedere este relevantă în cazul unui conflict familial , transfrontalier, ca și co-medierea bilaterală, deoarece părțile au tendința de a crea o legătură mai apropiată cu mediatorul care are aceleași fundamente culturale și vorbește aceeași limbă.

De asemenea, în contract se stipulează faptul că mediatorul nu poate și nu va acorda consultanță judiciară și nici nu va putea oferi sfaturi sau informații legate de acest aspect.De aceea, părțile pot veni însoțite la procesul de mediere de către avocații lor sau de către alți reprezentanți legali.

Apoi,unul dintre cele mai importante lucruri este cel legat de confidențialitatea procesului de mediere. Mediatorul și părțile nu au voie să divulge ceea ce s-a discutat în cadrul procedurii, doar dacă se aduce atingere ordinii publice sau interesului superior al copilului.

În contract se va prevedea și onorariul mediatorului,iar dacă în cursul procesului apar cheltuieli neprevăzute se va încheia o anexă.

Clauzele pot și ele exista sau nu în contractul de mediere și pot face referire la domeniul de aplicare al medierii, metodele utilizate, posibilele costuri sau dacă părțile se obligă sau nu să îl citeze ca martor pe mediator.

În concluzie,nu există un contract strict de mediere, părțile și mediatorul pot decide singuri cum va arăta și ce anume va conține acel contract.

2.3.4.Accesul la medierea transfrontalieră

Potrivit Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială relatează că prevederile sale ar trebui să se aplice procedurilor în care părțile conflictului transfrontalier încearcă să ajungă la un rezultat din propria inițiativă în prezența unui mediator.Aceasta nu se aplică drepturilor cu privire la care părțile nu pot dispune.

Una din condițiile obiective a accesului la medierea transfrontalieră a acestei Directive este ca statele membre să adopte acte normative conforme cu dispozițiile acesteia realizând un cadru legal în vederea constituirii acestei proceduri.

Condiția subiectivă este condiționată de calitatea părților așa încât orice persoană cu reședința sau domiciliul într-un stat membru în Uniunea Europenă care este parte la conflictul transfrontalier, al cărui obiect intră sub incidența directivei poate recurge la procedura de mediere.

Este necesar ca obiectul litigiului, să se subscribe cauzelor prin care normele internaționale sau naționale sunt rezolvate prin metoda alternativă a medierii fără a se aduce atingere bunelor moravuri sau ordinii publice.

Deși în Directivă se vorbește despre părți ca fiind persoane fizice, având ca atribute identificarea domiciliului, medierea internațională în materie comercială poate avea ca părți persoane juridice de drept privat.

Dacă există trotuși cereri în procedura contencioasă, accesul la procedura de mediere nu poate fi interzis.

Capitolul III:Modele de mediere internațională

3.1.Medierea în America

Instituția medierii este cunoscută în SUA de peste 170 de ani. În 1838, la inițiativa președintelui Martin Van Buren, a avut loc prima mediere facilitată de Guvern în cazul unei greve de amploare, apoi în 1917 în California ia naștere Serviciul American de Conciliere în cadrul Departamentului Muncii – înființarea acestui serviciu a fost considerat actul de naștere al medierii la nivel federal iar în 1926 se înființează Consiliul Național de Mediere.În 1938, pe fondul creșterii economice au avut loc 4231 de medieri, pentru ca în 1945 să se înregistreze 23.121 de medieri.

În 1947 , în baza Actului Relațiilor Managementului de Muncă (cunoscut și ca Actul Taft-Hartley) a fost fondat Serviciul Federal de Mediere și Conciliere, ca agenție independentă a SUA, agenție care asigură servicii de mediere atât în domeniile sociale și comunitare cât și în aria litigiilor guvernamentale care pot apărea, formând mediatori, apoi în anii ’60, pe fondul protestelor împotriva războiului din Vietnam și a expansiunii drepturilor civile, formele de soluționare alternativă a conflictelor și în special medierea au cunoscut o dezvoltare explozivă și în aceasta perioadă apare în New York primul Centru pentru Mediere și Soluționare a Conflictelor, înființat de Fundația Ford, urmând a fi creată în 1972 “Societatea Profesioniștilor în Soluționarea Conflictelor”.

Primele reglementări legislative au apărut spre finalul anilor ’90. În 1998 medierea a fost introdusă în SUA ca procedură legală, acceptată de către instanțe urmând ca după anul 2000 să apară pe larg și în legislația țărilor europene.

Actul privind Soluționarea Alternativă a Litigiilor din 1998 cere ca fiecare instanță federală districtuală din Statele Unite să adopte norme care autorizează utilizarea "soluționării alternative a litigiilor" în toate procesele civile. Acesta este un act semnificativ din mai muite motive:

-Sesizează importantța pe care Congresul o dă rolului ADR în instanțele federale;

-Oferă Curților autoritatea de a stabili o gamă largă de programe ADR în instanțele federale, inclusiv medierea, și cere numirea unui administrator, care poate fi un judecator, precum și angajați instruiți ai instanței de judecată, pentru a administra, a trece în revistă și a evalua programele ADR ale instanței;

-Autorizează judecătorii, precum și angajații instruiți ai Curții și profesioniștii neutri din sectorul privat, să funcționeze ca persoane imparțiale.

Fiecare instanță este liberă să adopte propriile reguli și practici. De exemplu, unele instanțe au un administrator ADR cu normă întreagă (full time), altele folosesc judecători pentru a supraveghea ADR și câteva utilizează ambele variante menționate mai sus. Un numar mic de instanțe au mediatori printre angajați, altele pastrează un grup de mediatori care sunt disponibili să medieze cazurile desemnate lor. Practic, în toate instanțele, judecătorii servesc și ca mediatori și, de cele mai multe ori, conduc majoritatea medierilor în instanțele federale.

Mulți judecători încep prin a discuta întâi despre înțelegeri,organizând un program de conferințe (întâlniri) pentru fiecare caz și continuă să discute despre asta la fiecare etapă a cazului. Ei se așteaptă ca avocații să fie pregătiți să urmărească înțelegerile în aceeași măsură în care se pregătesc pentru proces.

În timp ce supraveghează pregatirea cazurilor, judecătorii se familiarizează cu problemele pe care aceștia le prezintă și pot deseori să evalueze munca necesară pentru a aduce un caz în faza de proces, precum și punctele forte și slăbiciunile argumentelor fieăreia dintre părți. Ca persoane imparțiale, cu o mare experiență în litigii, judecătorii se află în poziția unică de a aminti avocaților și clienților acestora costurile și riscurile litigiilor și să îi îndemne să ia în considerare o altă variantă, mai puțin costisitoare, pentru a-și rezolva disputele, cum ar fi medierea.

În majoritatea instanțelor federale districtuale, fiecare caz are 2 judecători, un judecător districtual și un judecător magistral,judecătorul care conduce medierea nu este aproape niciodată același cu cel care dă verdictul.În unele cazuri judecătorii magistrați sunt responsabili cu pregătirile dinainte de proces. Ei se întâlnesc cu avocații la scurt timp după ce procesul este intentat pentru a identifica problemele cheie, pentru a dezvolta un plan de management al cazului și a căuta posibilitatea unei înțelegeri. Pe măsură ce cazul progresează, aceștia arbitrează disputele relevate, soluționează moțiunile și mențin părțile concentrate asupra posibilității unei înțelegeri în timp ce se pregătesc pentru proces.

Părțile se simt confortabil în a discuta cu judecătorii magistrați deoarece aceștia pot păstra confidențiale negocierile pentru înțelegere față de judecătorul districtual, căruia i se poate cere la un moment dat să pronunțe o hotărâre judecătorească sumară ori să conducă un proces. Astfel, judecătorii magistrați încearcă să obțină acorduri cât mai des posibil, începând cu o conferință inițială, care urmează la fiecare îtâlnire ulterioară cu părțile, iar, în final, programează conferințe extinse de întelegere atunci când identifică un moment propice.În majoritatea districtelor, succesul judecătorilor ca mediatori, în cazurile civile federale, coincide cu numărul crescut de cazuri în care se apelează la judecatorii magistrați.

Centrul Judiciar Federal – The Federal Judicial Center (FJC), ramura educațională a instanțelor federale, oferă sprijin extins pentru medierea judiciară.În primul rând, oferă cursuri de mediere judecătorilor federali, predându-le teorie și dezvoltând aptitudini pentru a face din aceștia mediatori mai buni. Adițional, oferă îndrumare scrisă pentru rezolvarea cazurilor în mediere și face studii pentru a determina cele mai bune și eficiente practici.

FJC a creat un grup de Consultanță în Mediere care sunt la dispoziția instanțelor care doresc să realizeze programe de mediere sau să îmbunătățească programele pe care deja le au. Prin acest program, instanțele înaintează liste de întrebări și probleme în legatură cu medierea, adresate în districtele lor.

Centrul Judiciar Federal identifică apoi consultanții care dețin cunostințe în fiecare din problemele menționate și îi pune în legatură cu instanța care a trimis întrebările și a cerut asistentă. Consultantul vizitează de obicei instanța și scrie un raport confidențial detaliat, evaluând programul instanței și făcând recomandări. În mod deosebit, consultanții FJC au ajutat instanțele să păstreze echilibrul între utilizarea judecătorilor și programele de mediere sponsorizate de instanță, oferind un grup de mediatori care să-și ofere serviciile în regim de voluntariat

Instanța oferă, de asemenea, serviciile unor mediatori privați care se califică pentru grupul de mediatori prin efectuarea de traininguri în afara instituției și care sunt apoi intervievați și verificați de către administratorul ADR al instanței.Judecătorii pot desemna cazuri pentru mediere, de obicei cu acordul împricinaților. Împricinații aleg apoi dacă vor ca medierea să fie facută de către un judecător sau de către un mediator din grupul de mediatori. Dacă aleg cea de-a doua variantă, aleg împreună un mediator de pe web sit-ul instanței.

Medierile, fie că sunt conduse de către un judecător, fie de un mediator privat, sunt confidențiale. În caz de probleme de etică, taxa de litigii sau alte probleme legale ivite în timpul medierii condusă de membrii ai grupului de mediatori ai instanței, judecătorul ADR, nu judecătorul căruia i s-a încredințat cazul, este cel care, din motive de confidențialitate, va lua decizii. În fiecare an, instanța publică buletine informaționale privind medierea, organizează ateliere de lucru pentru îmbunatățirea aptitudinilor care se adresează judecătorilor și mediatorilor, și încearcă să monitorizeze calitatea grupului de mediatori.

Judecătorii din Districtul de Est al New York-ului au mediat mult mai multe cazuri decât mediatorii din lista de mediatori. Deși ei au rezolvat un numar mare de cazuri prin rnediere, nu există statistici cu privire la rata lor de succes. Instanța este capabilă să monitorizeze performanța grupului de mediatori.

3.2.Medierea în Marea Britanie

În Marea Britanie, medierea a cunoscut o dezvoltare rapidă ca răspuns la nevoia de a găsi o opțiune eficientă de rezolvare a disputelor fără avocați.

Anii ’90 au reprezentat perioada de dezvoltare a procesului de mediere în Marea Britanie, rolul primordial avându-l reformele din justiție menite să reducă costul și durata rezolvării disputelor, motivarea îmbunătățirii relaților pe termen lung prin motivarea părților implicate de a rezolva disputa până a se ajunge la procesul adversal, precum și pentru decongestionarea sălilor de judecată.

Într-un studiu desfășurat în primele trei luni ale anului 1995, 3 din 4 persoane se declarau nemulțumite de sistemul de justiție civilă, 77% din subiecți spuneau atunci că sistemul este prea lent, 74% afirmau că sistemul este prea complicat iar 73 % spuneau că sistemul este îmbătrânit și neprimitor. După cele două reforme menționate mai sus, Marea Britanie a cunoscut o scadere cu 48% în privința disputelor rezolvate în curțile de judecată în doar doi ani.

Domenii ale medierii în Marea Britanie:

-medierea problemelor familiale în parteneriat cu centrele de asistență socială, mai ales în cazurile care implică un minor, fiind obligatorie în Anglia;

-medierea disputelor comerciale;

-medierea în școli unde de cele mai multe ori fiecare scoală fie angajează un psiholog pe post de consilier școlar care este pregătit și ca mediator, fie trimit unul sau doi profesori la cursurile de pregatire a mediatorilor;

-medierea comunitară, in cazul disputelor care se ivesc zi de zi în interiorul comunităților datorate zgomotului, disputelor privind spațiul sau comportamentelor anti-sociale; medierea are loc față în față și este cel mai de succes domeniu al medierii în Anglia, cu o rată de 97% de succes. Mediatorul este un voluntar care lucrează pentru un serviciu de mediere din comunitate (birou, asociație sau centru de mediere);

-medierea victimă-atacator, mai ales în cazul tinerilor aflați la prima sau a doua infracțiune, cazurile variind de la furt la crimă. Scopul nu este acela de a reduce sentința atacatorului, ci acela de a ajuta victima să treacă peste emoțiile și sentimentele generate de o astfel de întamplare (frică, depresie, razbunare). În unele zone din Marea Britanie, membrii ai Poliției sunt antrenați și pregătiți pentru medierea de acest gen;

-medierea online este un serviciu de asistență telefonică (www.national-mediationhelpline.co.uk) unde a fost introdus în Anglia la sfârșitul anului 2004, pentru a răspunde la întrebările generate asupra rnedierii, întrebari ce pot sa provină din partea publicului, întreprinderilor și juriștilor, dar și a tribunalelor. Acest serviciu pune în legatură persoanele interesate, după caz, cu mediatori profesioniști acreditați. Beneficiile acestei centralizări administrative și procentajul de reușită ridicat (85% la data de 31 decernbrie 2005) au condus HMCS să ia în considerate introducerea unui serviciu de mediere în toate County Courts.

Numeroase proiecte-pilot, fără costuri pentru utilizatori, au fost de asemenea elaborate pentru a permite rezolvarea litigiilor ce implică sume mici, cu servicii de mediere internalizate sau externalizate dupa caz, în special la Manchester, Exeter, Reading si la Wandsworth.

3.3.Medierea în Europa

În viziunea europeană,medierea este acel proces voluntar de a pune capăt anumitor conflicte cu ajutorul unei terțe persoane neutre, imparțiale și fără putere de decizie.

În țările europene medierea se poate realiza de către:persoane calificate,psihologi specializați în mediere,avocați acreditați ca mediatori,judecători specializați sau de către o autoritate publică.

Fiecare din cele 28 de țări ale Uniunii Europene,și-au adoptat în ani diferiți norme cu privire la procedura medierii și reglementările acesteia.De exemplu,dacă în Bulgaria părțile ajung la o înțelegere în decursul procedurii de mediere,nu este necesar ca aceste înțelegeri să fie scrise pe hârtie,acestea rămânând doar înțelegeri orale,iar acest lucru nu este posibil și în celelalte țări.Apoi,în Serbia pentru a se putea exercita meseria de mediator este nevoie de o experiență în domeniu de minim 5 ani,aceste dispoziții nefiind incluse și în restul statelor.

Cele mai bune rezultate s-au obținut în Slovenia în cauzele de drept al familiei în 2007 unde s-au soluționat peste 1.500 de cauze,adică peste 70% din litigiile familiale chiar dacă până în 2008 nu a existat nici o lege a medierii.

Austria fiind prima țară în care meseria de mediator a fost recunoscută printr-un act al Parlamentului și din 2003 de când legea medierii a intrat în vigoare,s-au soluționat un număr substanțial de cazuri care a făcut din acest procedeu o cale de a rezova cât mai multe dispute pe cale amiabilă și înțelegerile la care se ajung sunt supuse controlului instanței sau al notarului.

Una dintre puținele țări europene în care instanța poate să trimită cauza la mediere fără acceptul părților este Polonia,dar părțile au posibiliatea de a refuza medierea,iar în Norvegia judecătorii pot fi și mediatori,lucru care nu este posibil în Bulgaria.

Toate aceste proceduri ale procesului de mediere sunt în mare parte inspirate din modelul american și chiar dacă legalizarea medierii în Europa nu este mai veche de 16 ani,aceasta sa dovedit a fi foarte benefică cetățenilor și în timp sa demonstrat că rezolvarea litigiilor pe cale amiabilă este din ce în ce mai mare.

3.3.1.Medierea în Franța

În Franța aplicarea procedurii de mediere a avut un început mai greoi din cauza faptului că medierea în cele mai multe cazuri a fost prezentată ca o decongestionare a instanțelor și nu pentru a îmbunătăți calitatea actului de justiție.

Sa considerat că judecătorul fondului era cel mai bine plasat pentru a ajuta părțile să ajungă la o înțelegere amiabilă,dar,din cauza numărului foarte mare de dosare pe care aceștia îl aveau pe rol le era foarte greu să acorde cel puțin o oră fiecărei cauze pentru a se încerca rezolvarea litigiului pe cale amiabilă dar și din cauza insuficienței formării profesionale în acest domeniu.

Medierea judiciară, stabilită prin Legea nr. 95-125 din 8 februarie 1995, a fost introdusă prin Decretul nr. 96-652 din 22 iulie 1996, în noul Cod de procedură civilă, articolele 131-1 și urmatoarele.

Potrivit articolului 131-1 din codul de procedură civilă: "Judecătorul sesizat cu un litigiu poate, după obținerea acordului părților, desemna o terță persoană, care să audieze părțile și să confrunte punctele lor de vedere, pentru a permite găsirea unei soluții de aplanare a conflictului lor.Această procedură poate fi dispusă și în cazul ordonanțelor președințiale."

Pentru a ajuta dezvoltarea medierii,legea din 17 iunie 2008, devenită articolul 2238 din Codul civil, a intervenit pentru a pune în acord legislația franceză cu Directiva Europeană. Acest act normativ a stipulat expres că medierea suspendă termenul de prescripție.Legislația în materia medierii figurează în Codul de procedură civilă care este dreptul comun față de procedura aplicabilă în toate materiile civile,comerciale și de dreptul muncii.

Noul Cod de procedură civilă conține dispoziții privind:

– Durata medierii (articolul 131-3);

– Mediatorul (articolele 131-4 și 131-5);

– atribuțiile mediatorului (articolul 131-8);

– desfășurarea medierii (articolul 131-7);

-sfârșitul procedurii de mediere (articolele 131-10 și 131-11);

– aprobarea acordului (articolul 131-12);

– remunerarea mediatorului (articolul 131-13);

– principiul confidențialității (articolul 131-14);

– lipsa recursului împotriva deciziei prin care se dispune medierea (articolul 131-15).

Alte dispoziții specifice sunt incluse în:

– Codul civil: articolele 255, 256 si 373-2-10, în dreptul familiei;

– Codul muncii: articolul L. 122-54, cu privire la hărțuirea morală.

În ceea ce privește obligativitatea medierii,aceasta este testată doar în domeniul familial și al muncii.

În materie comercială procedura medierii nu este foarte avansată,dar Camerele de comerț,unele dintre ele,sunt implicate în dezvoltarea medierii în acest domeniu și au început să formeze mediatori specializați,iar rezultatul fiind de 300 de cazuri pe an,din care 70%-80% sunt rezolvate printr-un acord comun.

La inițiativa Academiei de Mediere,intreprinderile și cabinetele de avocați au semnat o Cartă a medierii în 2004 și 50 din cele mai mari intreprinderi franceze au aderat la aceasta obligându-se să se adreseze mediatorului înainte de orice declanșare a litigiului.

La nivel național nu există nici un site web oficial în ceea ce privește medierea și pentru a profesa în meseria de mediator nu există nici o formare specială acreditată deoarece oricine poate fi mediator și nu se cere o calificare specială,cu excepția domeniului familial,care prin Decretul din 2 decembrie 2003 și prin Hotărârea din 12 februarie 2004 a fost introdusă “Diploma de mediator familial”,care se eliberează în urma unui program de formare de 560 de ore eșalonate pe o perioadă de 3 ani cu cel puțin 70 de ore de practică urmată de un test de verificare a cunoștințelor acumulate.

Formarea este asigurată de către centrele agreate de către Direcția Regională pentru Servicii de Sănătate și Sociale(DRASS).

3.3.2.Medierea în Belgia

Prima lege adoptată de Belgia referitoare la mediere a fost în 2001 doar în domeniul familial,în care se dădea posibilitatea judecătorului să încredințeze negocierile unui terț dacă cei doi soți au consimțit.Observând beneficiile enorme pe care medierea le-a produs,s-a adoptat în 2005 legea care reglementează practica medierii sub control judiciar pentru toate materiile. Intitulată "legea pentru modificarea Codului judiciar în ceea ce priveste medierea," ea abrogă Legea cu privire la medierea familială.

Legea belgiană a medierii distinge două forme ale medierii,respectiv medierea voluntară și medierea prescrisă de instanța de judecată.

Medierea este numită judiciara în cazul în care părțite recurg la aceasta cu ocazia unei proceduri judiciare, în timp ce medierea este voluntară atunci când părțile o utilizează în afara instanței.(mediere extrajudiciară).

Medierea voluntară

Articolele 1730 la 1733 ale Codului judiciar tratează medierea zisa « voluntară ».

Articolul 1730 consacră dreptul pentru fiecare parte să propună celeilalte recursul la o mediere, în afara oricărei proceduri judiciare sau arbitrare. O astfel de propunere poate interveni înainte, în timpul și chiar după o procedură juridică sau arbitrară. Cu condiția respectării unor condiții de formă, aceasta propunere poate să constituie notificare procedurală și poate să suspende prescripția extinctivă.

Articolul 1731 reglementează modalitățile protocolului medierii. Acesta este evident foarte important pentru că el fixează nu doar regulile medierii și punctele pe care aceasta ar trebui să pună accent, dar și alegerea mediatorului, remunerația sa și contribuția părților la aceasta. Mențiunea de alegere a unui mediator agreat deschide o posibilitate de omologare ulterioară a acordului de către judecător, ceea ce îi va da deci toată forța unei judecăți.

Articolul 1732 impune redactarea unui acord de mediere scris și semnat de către părți, și, dacă este cazul, de către mediator.

Articolul 1733 permite părților sau uneia dintre ele, să ceară judecătorului omologarea acordului obținut în urma medierii, atâta timp cât mediatorul care a condus medierea este un mediator agreat de Comisia federală de mediere.

Judecatorul nu poate refuza omologarea decât dacă acordul este contrar ordinii publice sau, în materie familială, dacă interesul copiilor minori este pus în pericol. Ordonanța care omologhează acordul are aceleași efecte constrângătoare ca o judecată.

Medierea judiciară

Legea a prevăzut că un recurs la mediere ar putea fi organizat în cursul procedurii judiciare. Este vorba de o paranteză în dezbaterea judiciară, să se încerce o altă cale de rezolvare a conflictului. Părțile trebuie să-și manifeste intenția de a recurge la mediere, însă judecătorul poate avea inițiative să propună această cale.

Articolul 1734 prevede că judecatorul poate atunci să desemneze mediatorul, în mod necesar un mediator agreat, cu excepția voinței părților de a alege un alt mediator, agreat sau nu. Soarta terrnenelor de procedură nu presupune dubii (atât pentru a concluziona, cât și pentru a depune piese la dosar, de exemplu): termenele sunt suspendate la data cererii comune a părților să se recurgă la o mediere, fie că ea provine din inițiativa lor sau la sugestia judecătorului.

Articolul 1735 organizează o procedură simplificată de punere la cale a medierii care poate să vizeze întregul litigiu sau un punct particular.

Articolul 1736 reglementează soarta unei medieri parțiale sau totale, prevăzând o judecată de omologare a acordului sau decretând că procedura va fi reluată din punctul inițial în cazul în care nu se ajunge la un acord.

Apoi,articolul 1737 al codului prevede că decizia ordonând, prelungind sau care pune capăt medierii nu este susceptibilă de recurs. Aceasta pentru a evita eventuale manevre de tergiversare.

În ambele cazuri de mediere,judecătorul poate aproba acordul de mediere, cu excepția incompatibilității sale cu ordinea publică sau interesul superior al copilului. Ca o condiție de aprobare, legea impune, de asemenea, ca negocierile să fi fost conduse sub supravegherea unui mediator, certificat de Comisia federală a medierii.Această Comisie a fost creată de Legea din 21 februarie 2005 a cărei funcție este de a accepta mediatori, dar condițiile par destul de vagi. Legiuitorul s-a gândit la avocați și notari, dar și la alți profesioniști, ce pot fi agreați de Comisia Federală.

Multe centre private, precum Asociația Mediatorilor Familiali, au fost create alături de asociațiile profesionale ale avocaților sau notarilor. Fiecare stabilește reguli de acces,de formare și publică tabloul mediatorilor agreați de membrii lor. Numai avocații, notarii și arhitecții, ale căror activitati sunt organizate în ordine profesionale, se bucură de acoperirea obligatorie a răspunderii civile colective.

Conform legislației la ora actuală,judecătorul nu poate fi el însuși mediator,dar poate fi un partizan înfocat,ba chiar un fervent propagandist al acesteia.

3.3.3.Medierea în Portugalia

Încă din anul 1519, un remarcabil Regulament al Regelui Manuel întâi al Portugaliei a definit normele exemplare care vesteau ceea ce astăzi numim mediere, iar în acel moment se chema «acord al solicitărilor», aceasta însemnând eliminarea conflictelor, depășirea acestora, soluționarea lor prin intermediul pacificării obținute de Judecătorii de Pace, considerați «oameni de bun caracter», cu deja cunoscuta, încă de pe atunci, garanție a confidențialității.

În timpurile moderne în anii ’90,medierea a avut o anumită influiență în domeniul familial ceea ce a generat o armonizare a procedurii medierii cu jurisdicția tribunalelor și omologarea acordurilor medierii de către acestea.

Apoi,prin adoptarea legii nr. 78/2001 din 13 iulie 2001 despre judecătorii de pace,s-au stabilit reguli generale despre mediere.

În cadrul Tribunalelor Judecătorilor de Pace orice proces începe prin a fi supus medierii,care este efectuată de către mediatori publici,plătiți de către stat,identificați în listele nominale,aleși de cei în cauză sau,în lipsa unei învoieli,de secretariat.Nu va exista mediere,dacă unul din cei în cauză ar refuza,deoarece medierea nu poate încălca voința liberă a părților.

Statul portughez a dezvoltat normativitatea și a stimulat funcționarea autonomă a medierii publice în diverse domenii,cu precădere dreptul muncii,penal sau dreptul familiei.Nu există legislație despre medierea comercială și socială.

În 2006, Ministerul Justiției Statului Portughez a semnat un Acord cu unele organizații reprezentative de angajatori și de muncitori, pentru ca medierea publică să funcționeze în anumite conflicte de munca. Acesta este un sector în care se dorește și se așteaptă o reforrnă mai ambițioasă, care trebuie să permită armonizarea necesară cu tribunalele și judecătorii, profitând de normele care există în Codul Muncii și în Codul de Procedură a Muncii.

În 2007, Ministerul Justiției, prin intermediul unei Ordonanțe, a reformat activitatea sistemului public de mediere în interiorul sectoarelor familial și parental, și anume în exercitarea atribuțiilor materne și paterne și în cazurile de divorț și separare a persoanelor. Aici, armonizarea cu tribunalele si alte entități există în mod corespunzator. Doar ca exemplu al acestui fapt, pe 31 octombrie 2008, o lege a hotărât că, înainte de începutul oricărui proces de divorț, tribunalul sau biroul de stare civilă informează părțile despre existența și obiectivele serviciilor de mediere în cazuri de familie.

De asemenea, în 2007, în acord cu ceea ce Uniunea Europeana a definit prin intermediul Deciziei-Cadru n. 2001/220/ JAI, din 15 martie 2001, Portugalia, prin intermediul unei legi a Adunării Republicii, a legiferat rnedierea penală pentru adulți. Este vorba despre o inițiativă importantă, însă experimentală și, deci, restrictivă, limitată la o faza inițială a procesului penal (anchetă) sub orientarea parchetului.

În concluzie,în Portugalia medierea(fundamental publică) și-a câștigat propria dimensiune cu demnitatea căilor justiției,fiind previzibil progresul armonizării cu justiția.

3.3.4.Medierea în Germania

În Germania,în anul 2000 medierea a devenit un act prealabil la acțiunea judiciară, în anumite cazuri contencioase minore. De fapt, începând cu 1 ianuarie 2000, landurile germane au posibilitatea să adopte legi regionale care prevăd o fază obligatorie de conciliere în anumite materii ale legii cu privire la punerea în aplicare a unui cod de procedură civilă. Aici este vorba, în mod special, despre toate litigiile în materie civilă al căror obiect se ridică la o sumă mai mică de 750 euro, despre conflictele privind raporturile de vecinătate și cele privind atingerile aduse a reputației sau onoarei. Landurile cele mai importante din Germania (Baden-Wurttemberg, Bavaria, Renania de Nord-Westfalia) au adoptat deja dispoziții în acest sens, în legislațiile lor regionale.

O experiență asupra medierii judiciare facultative a fost condusă până la sfârșitul anului 2001 în regiunea Stuttgart, dar aceasta a fost considerată drept un eșec de observatori: 4 tribunale locale, 12 judecători și 15 mediatori; judecătorii au putut alege un mediator de pe listă. 12 cazuri au fost tratate în mediere (cifre din decembrie 2000). Rata de succes a fost foarte ridicata (95%). Cu toate acestea, în practică, această experiență se dezvoltă cu dificultate, din pricina comportamentului judecătorilor, care preferă să soluționeze ei înșiși litigiile și încearcă să convingă părțile să ajungă la o soluție amiabilă, fără a recurge la un mediator. În schimb, Tribunalul regional din Stuttgart a încercat o experiență de aproape 1000 de medieri care au avut o rată de succes de aproape 90%, cu un câștig de timp evident.

,,Schlichtung" este o procedură particulară proprie dreptului german (și austriac) și s-a dezvoltat datorită instituțiilor private. Această procedură sa situat între mediere și arbitraj: terțul încearcă să apropie părțile și, în cazul în care nicio soluție amiabilă nu se întrevede, acesta poate pronunța o decizie obligatorie împotriva voinței acestora. În principiu, acest proces este extrajudiciar, dar o lege federală din 15 decembrie 1999 (BGBII S.2400) a pus în aplicare procedura Schlichtung în cadrul tribunalului: acțiunea judiciară nu poate fi primită decât dacă s-a urmat o conciliere prealabilă. Trei landuri au adoptat această procedură: Bavaria, Wesfalia de Nord si Baden-Wurttemberg.

În 2002 a existat o reformă a Codului de procedură civilă care permitea judecătorului să trimită părțile pentru a consulta un mediator, pentru a ajunge la o soluționare extrajudiciară a litigiului.

Codul de procedură civilă nu a prevăzut o activitate de mediere directă rezervată judecătorului dar, în ciuda acestui lucru, efortul judecătorului pentru a căuta o soluție amiabilă la conflict era și este considerată, în Germania, drept una dintre cele mai importante îndatoriri ale acestuia. Acordul între părți era înregistrat de judecător și, prin intermediul acestuia, devenind titlu executoriu.Procedura germană a prevăzut și posibilitatea unui ordin judiciar care primește indicative părților care au încheiat acordul.În sfârșit, atitudinile părților fiind motivate în procesul-verbal al unei concilieri eșuate; acest lucru permitea judecătorului să aprecieze cheltuielile de judecată, la încheierea unui proces ulterior.

Primul act legislativ care reglementează procesul de mediere a intrat în vigoare la data de 26 iulie 2012.În cadrul acestei legi nu sa stabilit un cod de conduită precis pentru procedura de mediere ci se prevăd doar dispoziții generale pentru ca părțile și mediatorii să se poată desfășura în voie în cursul procedurii.Apoi,legea distinge medierea de alte căi de soluționare a litigiilor și se stabilesc principiile medierii.

În cadrul unui proces civil părțile vor trebui să declare daca au încercat să soluționeze litigiul în cadrul procedurii de mediere sau dacă există anumite motive pentru care nu au recurs la mediere.Instanța poate dispune suspendarea procedurilor dacă părțile refuză să participe la ședința de mediere.

În ceea ce privește dispozițiile legale care definesc profilul profesional al mediatorului,acestea nu există.Persoanele care doresc să profeseze în meseria de mediator vor trebui singuri să se asigure că dețin cunoștințele și experiența necesară pentru a putea îndruma părțile corect pe parcursul procesului de mediere și nu există o vârstă minimă legală sau o altă cerintă pentru a putea profesa.

Persoanele care au urmat un tip de formare profesională în acest domeniu,furnizate de :asociații,organizații,universități,intreprinderi pot utiliza titlul de “mediator autorizat”.

În prezent,obținerea unei executări silite a unui accord care rezultă din procesul de mediere se poate doar cu asistența unui avocat sau notar.

3.3.5.Medierea în Italia

Deși medierea, în formele sale multiple (familială, civilă, comercială, corporativă, de mediu, socială, etc.) este binecunoscută de mulți ani, Italia este una dintre țările în care aceasta, în forma sa modernă, nu a apărut decât în urmă cu câteva decenii.

Medierea este cunoscută de mult timp în Italia, dar interesul pentru mediere ca mijioc de soluționare a conflictelor s-a conturat în mod semnificativ în ultimii 15 ani.

Doar în ultimii ani(cam din anul 2000), medierea a cunoscut o perioadă de înflorire și, din 2007, majoritatea cursurilor de formare de mediatori au primit aprobarea Ministerului Justiției pentru calitatea și pertinența lor. Sunt cursuri profesionale de formare a mediatorilor cu poziții înalte în companii, finanțe, bănci (de fapt, dacă acestora din urmă li se cere de ambele părți implicate în dispută, ele trebuie să redacteze o propunere de soluționare a disputei care nu are forță obligatorie).

Nu poate fi negat rolul pe care l-au avut, în răspândirea procedurilor de mediere, Camerele de Comerț și anumite persoane fizice. A apărut posibilitatea de a folosi medierea pentru soluționarea conflictelor în numeroase sectoare și, în anumite cazuri, dacă medierea avea rezultat pozitiv, acesta putea, după cum poate și în prezent, să fie obligatorie pentru părți.

Legislatura instalată în 2009 a început sa creeze facilități statutare pentru mediere și conciliere în toate reformele sale și în toate sectoarele. Unele dintre primele tentative au fost numite, în mod trist, paleative pentru sistemul judiciar, bolnav cronic, dar tendința legislativă a continuat și s-a accentuat. Noutatea cea mai importantă a fost adusă de Decretul Lege nr. 5/2003 care autorizează medierea și arbitrajul conflictelor din interiorul unei companii în anumite circumstanțe.

Noutatea nu a fost dată de numarul mic de conflicte supuse noilor proceduri, ci de structurile formate pentru a le aplica. Noua lege impune celor care doresc să desfășoare medieri și instituțiilor de formare, cum este Concilia S.r.l., să se înregistreze la Ministerul Justiției, să supună controlului programele acestora, să introducă un sistem de control al calității și să prezinte un raport Ministerului Justiției. În aplicarea acestui sistem, doar cei înscriși în Registrul Ministerului pot propune mediatori (mediatorii lor acreditați) pentru companii și alte conflicte pe care le pot soluționa conform legii în vigoare. Încălcarea acestei reguli atrage pentru părțile care au încredințat conflictul dintre ele unui mediator care nu este înregistrat, riscul ca acordul să nu poată dobândi forță executorie.

Numărul exorbitant de dosare devenise aproape imposibil de soluționat de către judecători și s-a introdus obligativitatea medierii.Această obligativitate a avut o intermitență de câteva luni de zile,dar apoi în 2013 s-a emis un decret prin care s-a introdus din nou procedura medierii ca etapă prejudiciară în anumite procese civile și comerciale pe o durată de 4 ani,până în anul 2017,inclusiv.

Medierea obligatorie privește litigiile de drepturi reale,succesiuni,contracte de închiriere,comodat,conflicte de familie,împărțeli,contracte de asigurare,bancare,malpraxis medical și conflictele privind denigrarea imaginii publice a unei persoane.

Înaintea introducerii cererii de chemare în judecată pentru toate aceste conflicte părțile trebuie să facă dovada participării la procedura de mediere,iar dacă acestea refuză participarea la mediere va atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

Pentru a devein mediatori de drept,avocații trebuie doar să se înscrie în Registrul Profesional(Albo Professionale) fără a mai fi nevoie să participe la cursurile de formare inițială.

3.3.6.Medierea în Bulgaria

Dezvoltarea medierii în Bulgaria se leagă mai întâi de eforturile unei organizații americane în scop lucrativ USAID (organizația de dezvoltare internațională). Cu ajutorul acesteia, au fost organizate în Bulgaria în perioada anilor 2004-2006 trei conferințe al căror scop era mobilizarea magistraților pentru reforme în domeniul dreptului de procedură civilă și penală. USAID și o altă organizație ABBA CELLI – organizație americană a juriștilor au făcut donații pentru promovarea medierii în Bulgaria. Una dintre organizațiile care au continuat activitatea USAID după aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană în data de 01.01.2007 este Organizația profesională a medierii POM fondată în luna noiembrie a anului 2006.

Legea medierii a fost adoptată și publicată în Monitorul oficial nr. 110 din 17 decembrie 2004, rectificată în data de 24 octombrie 2006. A mai existat de asemenea și reglementarea nr.2 din 15 martie 2007 a Ministerului de Justiție care menționează condițiile și procesul de aprobare a organizațiilor care formează mediatori, înscrierea mediatorilor pe lista Ministerului de Justiție.

Legiuitorul, prin cele doua legi, inclusiv modalitățile de punere în aplicare ce au fost reglementate prin ordinele de aplicare emise de Ministrul Justiției, a definit condițiile în care ar trebui să fie exercitată activitatea de mediere:

– crearea unui registru central de mediatori, sub responsabilitatea Ministerului Justiției;

– formarea persoanelor selecționate printr-o procedură;

– detalierea condițiilor în materie de deontologie și necumularea cu anumite activități remunerate (inclusiv cea de magistrat);

– condițiile de cetățenie: cerința de rezidență permanentă în Bulgaria pentru resortisanții din statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene.

Articolul 11 alineatul 2 al legii prevede că judecătorul poate solicita părților din cauză să recurgă la mediere.

Regulile de confidențialitate au fost precizate de cele două legi. Mediatorul nu poate difuza terțelor persoane informațiile de care dispune privind părțile litigiului.

Publicarea actelor referitoare la încheierea procedurilor de mediere este permisă, sub condiția ca acestea să nu menționeze identitatea părților sau de datele personale protejate de legea privind protecția datelor cu caracter personal.

În ceea ce privește Codul de procedură civilă,intrat în vigoare la 1 martie 2008,acesta a adoptat două texte referitoare la mediere și anume că judecătorul poate invita părțile la mediere,iar în cazurile de familie și de divorț judecătorul suspend procedura atât timp cât se desfășoară procedura de mediere.

3.3.7.Medierea în Ungaria

Medierea este o metodă de soluționare a litigiilor în vigoare în Ungaria din 2003, pentru dreptul civil.Posibilitatea de a folosi medierea în procedurile judiciare a fost introdusă în Ungaria prin Legea LV din 2002 care a intrat în vigoare la 17 martie 2003.

În materie civilă, cerințele pentru a deveni mediator sunt:

– să depună o cerere scrisă la Ministerul Justiției, urmată de o procedură administrativă;

– să dețină o diplomă universitară și să fi exercitat o activitate profesională în domeniul universitar de specializare timp de cel puțin 5 ani;

– să nu aibă antecedente penale.

Mediatorul poate fi persoană fizică sau persoană juridică de drept privat (precum cabinetele de avocați) sau chiar o societate cornercială chiar fără personalitate juridică. Mediatorul primește un certificat validat de Ministerul Justiției. În practică, cei care ocupă aceste poziții sunt, cel mai adesea, sociologi, psihologi si avocați.

Mediatorii (în prezent, câteva mii de nume) sunt pe lista pe care Ministerul Justiției o pune la dispoziția părților care doresc să utilizeze medierea. Această listă este publicată în Jurnalul Oficial al Justiției. Sunt impuse condiții de strictă confidențialitate mediatorilor, în timpul procedurii și după, indiferent de rezultatul acesteia.

Procedura medierii este voluntară și reglementarea actuală face posibilă suspendarea procedurii judiciare la cererea părților. În general, judecătorii profită de această posibilitate procedurală dacă părțile hotărăsc, de comun acord și din proprie inițiativă, că doresc să apeleze la mediere pentru soluționarea diferendului.Dacă se ajunge la un acord extrajudiciar, instanța are posibilitatea de a-l omologa.

După luna mai a anului 2006, s-a constatat că numărul cauzelor în care părțile au participat la mediere, în urma ședinței de judecată, s-a dublat. Ca urmare a acestei concluzii, Consiliul Național al Magistraturii a lansat un proiect pilot la nivel național, în perioada 1 martie 2009 -1 martie 2010.

Potrivit acestui program, instanța poate, ulterior citării părților pentru prirnul temen de judecată, să le propună acestora medierea și să le pună în vedere să se întâlnească cu un mediator, printr-o scrisoare de informare.Judecătorii pot înainta această scrisoare în toate dosarele.

Consiliul a stabilit o listă de mediatori de serviciu ( permanente ) în cele trei tribunale, fapt ce permite punerea în aplicare a acestei proceduri de mediere, cu atât mai mult cu cât aceștia se afla deja în sala de judecată.

În cazul în care părțile sunt de acord, ca urmare a propunerii judecătorului sau la inițiativa uneia dintre ele, instanța, după consernnarea acordului celor două părți, le invita să ia imediat contact cu mediatorul de serviciu, acesta putându-le acorda informațiile necesare.

Dacă părțile doresc să apeleze la mediere, judecătorul poate suspenda procesul la cererea lor. Dacă un acord de mediere este încheiat, instanța are posibilitatea de a-l omologa. În caz de eșec în procedura medierii, părțile pot solicita instanței repunerea cauzei pe rol iar aceasta va tranșa litigiul, pronunțând o hotărâre.

În cadrul acestui experiment, în 197 de « permanențe » susținute în cele trei tribunale, în 99 din cazuri, 208 părți s-au interesat de procedura medierii.

În 52 de cazuri părțile au indicat că au participat la ședințe de mediere, dintre acestea, 29 dintre ele finalizându-se cu un acord.

Studiu de caz

Acord de mediere. Ieșirea din indiviziune. Depunerea înscrisurilor doveditoare de către mediatorul părților.

Judecătoria Moreni

Sentința civilă nr. 1470 din 17.12.2011

Pe rol fiind judecarea cauzei civile având ca obiect „obligația de a face", formulată de reclamantul X cu domiciliul în A, cu domiciliul ales în B, jud. Dâmbovița în contradictoriu cu pârâții Y si Z domiciliați în B, jud. Dâmbovița .

Dezbaterile lucrărilor și prezența părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 16.12.2011, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă, când instanța având nevoie de timp pentru studiul actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea pentru azi 17.12.2011, când a rămas în deliberare.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față constată urmatoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni la data de 08.11.2011 sub nr. 2285/283/2011, reclamantul X, a solicitat în contradictoriu cu pârâtului Y, obligarea acestuia la respectarea obligațiilor contractuale asumate în sensul că acesta să-i transfere dreptul de proprietate asupra a 1/2 din imobilul situat în B, jud. Dâmbovița.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că la data de 07 august 1995 între ei a intervenit un contract autentificat în Germania prin care de comun acord au convenit divizarea imobilului în construcție situat în B, jud. Dâmbovița data respectivă fiind proprietatea pârâtului Y.

Mai arată reclamantul că de la data de 07 august 1995 și până în prezent a renunțat la dividentele ce îi reveneau ca și asociat la C, astfel compensând cheltuielile făcute de proprietar cu definitivarea imobilului de mai sus.

Reclamantul arată în continuare că deși imobilul a fost definitivat în construcție acesta nu i-a lăsat în deplină proprietate și posesie cota parte ce i se cuvenea.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 98 lei și timbru judiciar 0,3 lei.

Alăturat, cererii de chemare în judecată au fost depuse în xerocopie contractul tradus din limba engleză cu încheiere în limba Germană nr, 17670 tradus și legalizat la data de 02.11.2011; copie pașaport. Copie certificat de înregistrare.

La data de 22.11.2011 prin serviciul registratură reclamantul a depus cerere de completare și precizare a acțiunii prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârăta a numitei Z, soția pârâtului, ca fiind proprietara a imobilului în litigiu.

La aceeași dată părțile au depus acordul de mediere încheiat de mediatorul prin care au solicitat a se lua act de învoiala lor cuprinsă în acesta, precum și plan de amplasament și delimitare a imobilului.

S-a mai depus procura judiciară autentificată sub nr. 3513 la data de 09.11.2011.

La data de 07.12.2011, instanța a pus în vedere mediatorului părților să depună la dosar actele de proprietate ale imobilului în litigiu.

La data de 08.12.2011 mediatorul părților a complinit cerințele instanței depunând la dosar autorizația de construire, certificat de urbanism, contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. D din 26 octombrie 1993 autentificat de Notariatul de Stat .

Analizând materialul probator administrat, instanța reține urmatoarea situație de fapt:

La data de 07 august 1995 între reclamantul X și pârâtul Y s-a încheiat în Germania un contract prin care au decis divizarea imobilului în construcție situat în B, jud. Dâmbovița fiind proprietatea numitului Y. Așa cum se reține în contract imobilul va fi continuat și terminat de pârât și de reclamant pe proprie cheltuială, imobilul la terminarea lui fiind divizat în două părți egale de aceeași valoare .

Așa fiind instanța urmează să admită cererea părților, conform acordului de mediere încheiat la data de 10 noiembrie 2011.

Potrivit art. 271 Cod proc. civ., părțile se pot înfățișa oricând pentru a cere pronunțarea unei hotărâri care să consfințească învoiala lor, iar potrivit art. 272 din același cod, învoiala infățișată în scris va alcătui dispozitivul hotărârii, iar potrivit art. 1704-1706 din codul civil, pot face tranzacție, contract prin care părțile termină un proces început numai cei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, raportată la convenția părților, intitulată acord de mediere, instanța constată că, acesta cuprinde drepturi asupra cărora părțile pot dispune conform contractului de vânzare cumpărare încheiat în formă autentică, autorizație de construire și planurilor cadastrale aflate la filele 37-43; 53, 54,55 din dosar.

Potrivit art. 728 Codul civil, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, oricare dintre coerezi putând cere oricând ieșirea din indiviziune pe motivul succesiune, partaj bunuri comune sau indiviziune cum este cauza de față.

Pentru considerentele expuse coroborând textele legale citate anterior și raportându-le la voința părților, prin acordul de mediere, de a stinge prezentul litigiu așa cum rezultă din cuprinsul acestuia, a cărui consfințire au solicitat-o, văzând și faptul că părțile au tranzacționat asupra unor drepturi asupra cărora pot dispune, instanța urmează să admită acțiunea și să dispună pronunțarea unei hotărâri de expedient care să cuprindă acordul părților potrivit disp. art. 271 Cod proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite acțiunea formulată de reclamantul X cu domiciliul în A, cu domiciliul ales în B, jud. Dâmbovița în contradictoriu cu pârâții Y și Z domiciliați în B, jud. Dâmbovița, constată valabilitatea clauzelor contractuale intervenite la data de 07.08.1995, prin contractul autentificat sub nr. E în rolul de acte autentice pentru anul 1995, în Germania prin Biroul Notar F.

Dispune ieșirea din indiviziune conform învoielii, părților concretizată prin:

“ACORD DE MEDIERE

1. Domnul X, cetățean german, născut la data de G, cu domiciliul de reședință în B, jud. Dâmbovița, posesor Certificat de înregistrare seria H nr. I, eliberat de O.R.I. Dâmbovița la data de J, CNP K (reclamant)

2. Domnul Y, cetățean, român, născut la data de L în B, jud. Dâmbovița , domiciliat în B, jud. Dâmbovița, posesor CI. seria M, eliberat de Poliția B la data de N, cu CNP O, (pârât),

3. Doamna Z, cetățean român, născută la data de P în B, jud. Dâmbovița, cu domiciliul B, jud. Dâmbovița, posesor CI seria O nr. R, eliberat de Poliția B la data de S, cu CNP T (pârât),

Ce are ca obiect soluționarea pe calea medierii a litigiului ce face obiectul dosarului civil nr. 2285/283/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Moreni.

În vederea soluționării litigiului, în cadrul procedurilor de mediere, prin voința comună, liberă, neviciată, părțile au convenit următoarele:

1. Se recunoaște și se însușește de toate părțile prezente la mediere valabilitatea clauzelor contractuale intervenite la data de 07.08.1995 prin contractul autentificat sub numărul E în Rolul de acte autentice pentru anul 1995 în Germania prin Birou Notar F.

2. Domnul Y și doamna Z înteleg să dea spre deplină posesie (conform Contractului descris la punctul 1) domnului X parte … din proprietatea lor situată în B, jud. Dâmbovița descrisă la punctul 3, fără a mai pretinde preț pentru aceasta.

3. Domnul X este de acord să primească în deplină posesie de la domnul Y și doamna Z partea …. din proprietatea lor situată în B, jud. Dâmbovița formată din două clădiri cu terenul aferent și un teren, identificate astfel:

4. Cladire C2/3 cu destinția birouri și hală ( D+P+E) construită din BCA, acoperită cu plăci ondulate, având la demisol o încăpere pentru centrala termică și depozit, la parter 6 încăperi, un hol, debara, grup sanitar și vestiar pe casa scării între parter și etaj, iar la etaj 9 încăperi, 2 grupuri sanitare și 2 holuri, în suprafața construită la sol de 549 mp și suprafața desfășurată de 953 mp , identificată la nr. cadastral U conform planurilor de amplasament și delimitare a imobilului înregistrate sub nr. V Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară B.

– Clădire baracă metalică construită din stâlpi de metal și BCA, la un singur nivel în suprafața construită la sol de 112 mp, identificată la nr. cadastral U1 conA-form planurilor de amplasament și delimitare a imobilului înregistrate sub nr. V la Oficiul de Cadastru și Publicitate B,

– Teren aferent celor două clădiri C2/3 și C1 în suprafața de 1135, identificat la nr. cadastral U2 conform planurilor de amplasament și delimitare a imobilului înregistrate sub nr. V la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară B cu urmatoarele vecinătăți.

– la Nord – nr. cadastral U3 pe o lungime de 1,19 m

nr. cadastral U4 pe o lungime de 22,45 m

nr. cadastral U5 pe o lungime de 19,95 m

nr. cadastral U6 pe o lungime de 20,04 m

– la Est – nr. cadastral U7 pe o lungime de 54,20 m

– la Vest – nr. cadastral U8 pe o lungime de 17,56 m

– la Sud – nr. cadastral U9 (lot 3) pe o lungime de 65.00 m

– Teren în suprafața de 853 conform nr. Cadastral U10, lotul nr. 2, care prin dezmembrare primește nr. carte funciară, conform planurilor de amplasament și delimitare a imobilului înregistrate sub nr. V1 la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară B cu următoarele vecinătăți:

– la nord – nr. cadastral U11pe o lungime de 21,51 m

– la est – nr. cadastral U12 pe o lungime de 38,13 m

– la vest – nr. cadastral U13 pe o lungime de 18,22 m

– la Sud – nr. cadastral U14- lot 1 pe o lungime de 38.45 m

Prezentul acord reprezintă voința liberă și neviciată a părților și potrivit art. 58 și urm. din Legea 192/2006, modificată prin Legea 370/2009 părțile au convenit prezentarea acestui acord instanței de judecată în vederea validării și pronunțării unei hotărâri de expedient, care să cuprindă prezentul acord potrivit dispozițiilor art. 271 si urm. C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, eu, mediator ales jr., declar îcheiată procedura de mediere.

Drept pentru care am încheiat prezentul acord de mediere astăzi, 10.11.2011, la sediul secundar al U.N.M.R.FILIALA DÂMBOVIȚA, din Moreni, județul Dâmbovița, în patru exemplare originale, dintre care, câte unul a fost înmânat părților, unul va fi înaintat instanței de judecată, iar unul va fi păstrat la sediul mediatorului.

Participanți la mediere:

X – S.S indescifrabil

Y – S.S indescifrabil

Z – S.S indescifrabil"

În temeiul art. 63 alin. 2 din Legea 192/1996 coroborat cu art. 23 alin. 2 indice 1 din: Legea 147/1997 privind taxele judiciare și timbru, cu modificările și completările ulterioare, dispune restituirea integrală către părți a taxei judiciare de timbru: astfel reclamantului X suma de 98 lei, achitată cu chitanța seria DBPUC nr. 002351 la data de 08.11.2011.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare .

Concluzii

Rezolvarea conflictelor altfel decât prin justiția tradițională, a devenit o necesitate într-o societate slăbită prin caracterul complex al normelor sale de funcționare și prin individualismul membrilor săi.

Procedurile judiciare nu pot întodeauna rezolva litigiile astfel încât toate părțile să fie satisfăcute,dar prin procedura de mediere,legăturile dintre părți se pot păstra și chiar stabiliza. Procedura de mediere transfrontalieră nu se realizează doar pentru rezolvarea litigiilor,ea poate fi realizată și pentru negocierea contractelor prin stabilirea intereselor părților și realizarea unui dialog eficace între aceștia

Medierea are o istorie îndelungată și în urma realizării efectelor benefice pe care aceasta le produce,primele reglementări juridice au apărut în secolul al XX-lea având o importanță deosebită în privința modului în care cetățenii percep conflictul.Așa încât, părțile conflictului au realizat că rezultatele în urma disputelor nu trebuie să includă “câștig sau pierdere”, ci ajungerea la un compromis din propria inițiativă care să îl poată accepta fiecare.

În zilele noastre, construirea și menținerea păcii mondiale a devenit preocuparea principală a liderilor și organismelor de influiență pe plan internațional, din acest motiv, în multe țări din lumea întragă medierea a început să joace un rol important în soluționarea alternativă a litigiilor.Acest subiect a fost considerat ca fiind unul dintre cele mai importante de către Uniunea Europeană și Consiliul Europei.

Ca urmare a acestui lucru, Uniunea Europeană și Consuliul Europei a adoptat o serie de recomandări, regulamente și directive pentru ca acestea să constituie exemple de urmat în țările membre.

Statele membre realizând necesitatea acută a rezolvării litigiilor pe cale amiabilă, și-au adoptat în timp propriile legislații în materia medierii.Astfel că: în Austria, înțelegerile la care se ajung în urma medierii sunt supuse controlului instanței sau al notarului. Apoi,în Serbia pentru a se putea exercita meseria de mediator este nevoie de o experiență în domeniu de minim 5 ani,aceste dispoziții nefiind incluse și în restul statelor. Una dintre puținele țări europene în care instanța poate să trimită cauza la mediere fără acceptul părților este Polonia,dar părțile au posibiliatea de a refuza medierea,iar în Norvegia judecătorii pot fi și mediatori,lucru care nu este posibil în Bulgaria.

Toate aceste proceduri ale procesului de mediere sunt în mare parte inspirate din modelul american și chiar dacă legalizarea medierii în Europa nu este mai veche de 16 ani,aceasta sa dovedit a fi foarte benefică cetățenilor și în timp sa demonstrat că rezolvarea litigiilor pe cale amiabilă este din ce în ce mai mare.

Legile naționale proprii ale medierii au fost concepute în așa fel încât să se îmbine armonios cu cele internaționale pentru că atunci când se crează un litigiu între două state sau personae de diferite naționalități datorită intensificării circulației persoanelor în interioerul Uniunii Europene, procedura legislativă a medierii să poată fi aplicată într-un mod simplu și corect și să nu existe divergențe.

Acțiunea de punere în executare a unor acorduri de mediere în domeniul transfrontalier poate ușura dacă se cunosc aspecte din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială care prevede care instanțe sunt competente să judece litigiile transfrontaliere. Principala regulă este că în statul unde își are pârâtul reședința acolo se va judeca cauza.În acest regulament se găsesc și anumite axcepții care se abat de la regula general,dar prin procedura de mediere părțile își pot stabili singure propriile reguli.

Directiva 2008/52/CE prevede că atunci când o mediere se finalizează cu o decizie scrisă,aceasta poate dobândi caracter executoriu prin transformarea în act autentic, pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens și emiterea unei decizii de către o autoritate competent.

Medierea ca metodă alternativă de soluționare a litigiilor internaționale,reprezintă un fenomen din ce în ce mai răspândit, fiind folosită cu un real succes în sfera relațiilor internaționale și datorită faptului că medierea transfontalieră în materie civilă este încă la început,mai sunt multe lucruri de adaugat in legislații și inclusiv de realizat norme cu privire la această materie.

În concluzie, medierea transfrontalieră este o alternativă viabilă la procesul de justiție care nu implică nici un risc pentru părți, care păstrează controlul procedurii pe întreaga ei durată și orice parte putând renunța în orice moment la aceasta.