Metode Utilizate In Predarea Basmului In Invatamantul Primar

CUPRINS

1 CAPITOLUL I Basmul-repere teoretice

1.1 Originea și evoluția basmului

1.2 Definiții

1.3 Teme și motive

1.4 Clasificarea personajelor basmului

2 CAPITOLUL II Basmul clasificare și structură

2.1 Basmul popular și basmul cult

2.2 Basmul fantastic,basmul nuvelistic și basmul animalier

2.2.1 Funcțiile basmului fantastic / ale personajului

2.3 Structura compozițională a basmului

3 CAPITOLUL III

3.1 Metode utilizate în predarea basmului în învățământul primar

3.1.1 Metode tradiționale de predarea a basmului

3.1.2 Metode moderne

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I Basmul-repere teoretice

” Povestitul a fost răspândit în toate timpurile și în toate clasele sociale.În mediile populare el a constituit una dintre formele principale de distracție și manifestare spirituală în general; nu numai a copiilor. Abia mai târziu el a devenit un mijloc de educare a celor mici.”

Originea și evoluția basmului

Basmul are o lungă preistorie, „este cunoscut încă din antichitate”, ca gen literar folcloric răspândit într-un număr mare de variante la toate popoarele.

Documentele arată că faraonii Egiptului, înțelepții Greciei și cezarii Romei, iubeau basmele și aveau povestitori plătiți pentru ” clipele de răgaz”, dar și oamenii din popor și-au petrecut copilăria în prezența basmelor.

La noi atestările despre basm au fost destul de târzii, în secolul al-XVIII-lea.George Călinescu afirma:

”Principial, geneza basmului este următoarea:um subiect A spune unui subiect B, dintr-o carte sau din auzite ( și nu mai trebuie exclusă nici intervenția personală) o istorisire, B o transformă mai departe , nu o dată ci de fiecare dată altceva cănd povestește. C o transmite lui D și așa mai departe.”

Basmul este considerat unul dintre cele mai vechi produse ale literaturii universale și astfel problema originii sale a fost amplu dezbătută, analizată și controversată. Despre originea basmelor au existat mai multe teorii dintre ele cele mai importante fiind: teoria mitologică, teoria indianistă, teoria onirică, teoria ritualistă, teoria antropologică și teoria agnostică.

Teoria mitologică a fost elaborată de Frații Grimm și are la bază cele două idei esențiale derivate din comținutul și aria de răspândire a basmelor. Într-un studiu introductiv la volumul de basme românești frații Jacob și Wilhem Grimm popularizează ideea de indoeuropeană a genezei și a straturilor mitologice.” Ființele și lucrurile despre care vi se povestește sunt imagini pline de enigmă, apariții și forme multiple ale naturii, astfel eroul cu sabia și săgeata este eroul solar ca o văpaie și razele lui.”

Această teorie afirma că basmele au um substrat mitic, adică resturi de credințe străvechi exprimate în imagini poetice. Lazăr Șăieanu vorbește în cartea sa, Basmele române despre aceste subtraturi mitologice pe care le aseamănă ” unei părticele de piatră prețioasă, sfărmată, care împrăștiată pe pământul năpădit de iarbă și flori, și pe care o poate descoperi numai o privire ascuțită. Semnificația i s-a pierdut de mult, dar ea este încă simțită, și dă basmului comținutul său, în timp ce satisface totodată plăcerea naturală pentru miraculos, căci ea nu este niciodată un simplu joc de culori a unei fantezii fără comținut.”

Teoria susține că basmele provin din vechile mituri indo-europene, mituri despre demiurgii care au creat lumea. Odată cu trecerea timpului timpului acestea au încetat a mai fi crezute și au devenit simple relatări.

Acum ” în basmele romănești locul soarelui, frate bun cu Apolon sau Phebus, la luat Făt- Frumos, Ileana Cosânzeana simbolizează natura înflorită și binecuvântată a primăverii, iar zdrobirea zmeului și eliberarea fetei personifică triumful soarelui asupra iernii și sosirea primăverii.”

Unul dintre cei care au dezvoltat această a fost V. I. Propp și în opera sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic susținea următoarele ” o serie de reprezentări religioase pot da naștere unui mit religios, din care se poate dezvolta um basm ce nu mai are o coloratură religioasă.”

O altă teorie este cea indianistă (migraționistă) , aceasta a fost formulată de Theodor Benfey în 1859. El susținea că popoarele orientale sunt ( India, Pria, Siria, Asia, Arabia, Egiptul) sunt creatoarele basmului, și că majoritatea basmelor sunt de origine indiană.

Traducerea și răspândirea colecției ” O mie și una de nopți ” a întărit și mai mult părerea că arabii sunt creatorii narațiunilor fictive. Conform acestei teorii basmele s-au răspândit pe cale orală prin negustori și călători, apoi pe cale literară, datorită traducerilor succesive. Dintre autorii români care au susținut aceasă teorie îi menționăm pe Moster Gaster și Nicolae Iorga.

Cel dintâi Moster Gaster afirma că basmele sunt evoluate din nuvele și povestiri ” pe care poporul cu încetul le-a schimbat în basme, înzestrând eroii acelor povestiri cu trăsăturii fantastice și cu facultăți supranaturale luate, sau din credințe vechi sau din cercurile literaturii apocrife sau romantice.”

Nicolae Iorga se alătură și el acestei teorii și afirmă că: Orientul Asiatic, între multe lucrări care vin de la dânsul, a trimis Europei, prin Bizanț, sinteza celor două lumi până atunci rivale asemenea povestiri.

Teoria onirică a fost susținută de L. Lausher care considera că visul, este prima și cea mai veche narațiune. La noi, cel care susține această teorie este B. P. Hașdeu, el intuiește relația vis-basm și pleacă de la constatarea lui Shopenhauer că ” omul ar poseda pentru vis um deosebit organ ” și vine cu următoarele argumente :

Formulele hiperbolice sunt prezente și în basm și în vis

Spațiul și timpul dispar

Zborul este principalul mijloc de locomoție

Omul se luptă cu monștrii

Omul stă alături de zâne și de sfinți

Metamorfozele

Finalul este întotdeauna fericit

Visul și basmul sunt crezute ca adevărate.

Teoria ritualistă este susținută de V. I. Propp și consideră că basmul trebuie raportat la ” trecutul istoric, instituții sociale, religii, mituri și mituri arhaice, gândire primitivă, dar și apelarea la formațiunile ce au urmat basmului : eposul eroic, legendele s.a.” pentru a-i găsi rădăcinile.

V. I. Propp a evidențiat relația rit-basm demonstrând corespondența dintre aceste categori precizând : ”Momentul desprinderii de rit constituie începutul istoriei basmului, în timp ce sincretismul dintre el și rit îl reprezintă preistoria.

Teoria antropologică a fost elaborată de etnologii și folcloriștii englezi pe baza a două constatări fundamentale.

prezența elementelor și aspectelor primitive, preistorice ( nomadism, unelte de lemn și piatră, cultul stămoșilor, cultul pădurilor și a fântânilor);

unele narațiuni sunt prezente în toate continentele, ceea ce nu se poate explica prin împrumut.

Teoria agnostică este teoria formulată de J. Bedier care vrea să demonstreze că literatura populară s-a născut în mediul francez, acesta face ample incursiuni în antichitatea greco- romană și o analiză internă a poveștilor orientale, indiene.Ajunge însă la conceptul de poligeneză a basmului constatând că ” acesta putea să se nască, în orice parte a lumii, în orice timp,este greu să se precizeze spațiul și cine l-a creat întâi, întrucât fiecare popor și-a imaginat poveștile lui.

Cu toate că basmul este cunoscut încă din Antichitate, el a fost publicat pentru prima dată în anul 1812 de către Frații Grimm într-o ” colecție” în care erau cuprinse basme din popor.

” Colecția reprezenta basmul folcloric cu circulație orală, cules din gura maselor ( fie povestit, uneori chiar de intelectuali) care are o anumită structură și largă difuziune, aceleași motive fiind întâlnite în diferite părți ale globului.”

Definiții

Din punct de vedere etimologic termenul ”basm” este din și are înțelesul de narațiune neverdică, scornire, născocire. Basmul este denumit regional în Transilvania, Moldova și pe alocuri în Muntenia ” poveste ” , acesta fiind um sinonim al cuvântului basm.

Definițiile basmului au variat după cum s-a pus accentul pe folclorul miraculos, supranatural și personaje.

Basmul este specie a genului epic, narațiune în proză îndeosebi, și mai puțin în versuri , în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiționale se povestesc întâmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forțe supranaturale din domeniul irealului.

O altă definiție ne-o oferă George Călinescu care afirma : ” Basmul este un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și ființe himerice, animale … Ființele neomenești din basm au psihologia lor misterioasă . Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când într-o narațiune lipsesc eroi himerici n-avem de-a face un basm.”

În concepția lui O. Bârlea ” basmul este aceea specie narativă care adoptă numai motive miraculoase alături de cele comune din realitatea cotidiană. ”

Basmul poate fi privit ca specie care încadrează cel mai mult proza absolută oferind suprema transfigurare a realității întrucât se mișcă cu familiaritate pe limitele superlative ale reprezentărilor.

Mai mulți cercetători susțin că basmul este o narațiune fictivă, total nerealistă în articulațiile ei definitorii în care nu mai crede nimeni, cu excepția copiilor de anumită vârstă.

Totuși unii cercetători disting basmul de poveste, considerând că acesta din urma ” este o narațiune mai liberă de clișee tipice basmului, cu adaptări locale mai pregnante și cu mai puține elemente fantastice.

Basmul este delimitat și de legendă, care urmărește explicarea unor fenomene naturale sal istorice, și de snoava care este o scurtă narațiune anecdotică.

Teme și motive

Tema reprezintă ” reflectarea unui aspect general al realității surprins artistic în opera literară.” Tema generală a basmului o reprezintă lupta dintre bine și rău, dreptate / nedreptate, bunătate / răutate, hărnicie / lene, generozitate / egoism, adevăr / minciună, curaj / lașitate, acestea fiind strâns legate de aspectele reale vieții, finalizându-se întotdeauna cu câștigarea binelui.

În basme întâlnim următoarele teme majore : ” tema dragostei, ura și perfidia, teme legendar mitologice, teme didactico – moralizatoare și teme umoristico – absurde.”

Tema dragostei o găsim în mai multe forme, dragostea față de ființa iubită, dragostea părinților față de copii, dragostea copiilor față de părinți, dragostea între frați. O găsim în majoritatea basmelor, eroul principal fiind în căutarea sortitei cu care să-și întemeieze o familie.

Tema urii și perfidiei se manifestă între mamă și copii sau între frați.

Temele mitologice – sursa lor provine din vechea mitologie greco-latină pe care creatorii de basme au preluat-o și transformat-o în diferite moduri.

Temele didactico – moralizatoare sunt prezente în aproape toate basmele. Aspectele moralizatoare sunt evidențiate prin faptele personajelor din care reiese anumite însușiri morale pozitive puse în antiteză cu cele negative.

Temele umoristico-absurde comțin subiecte referitoare la trăsăturile și faptele negative ale personajelor.

Sintetic, putem spune că tema basmului este ființa umană.

Motive. Dintre motivele întâlnite în basme s-ar putea enumera:

– existența umană limitată în timp (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte)

– paternitate ( Ion Făt-Frumos)

– mama vitregă ( Alba ca Zăpada-Frații Grimm, Fata babei și fata moșneagului, Cerbulețul-Ion Creangă, Cenușăreasa – Ch. Perrault )

– eliberarea astrelor ( Greunceanu, Drăgan Cenușă )

– iubirea ( Cerbulețul, Fata din dafin )

– împlinirea unui legământ, a unei meniri ( Ursitoarele, Frumoasa adormită de Frații Grimm )

– eliberarea unor ființe neajutorate ( Cu Măzăran Vasilică )

Aceste teme au fost despărțite doar din necesități de clasificare, de fapt, ele pot exista în cuprinsul aceluiași basm.

Temele și motivele au o circulație foarte largă, influențându-se și conopindu-se, fenomenul fiind denumit chiar ” contaminație”.

Clasificarea personajelor basmului

Personajul este liberarea astrelor ( Greunceanu, Drăgan Cenușă )

– iubirea ( Cerbulețul, Fata din dafin )

– împlinirea unui legământ, a unei meniri ( Ursitoarele, Frumoasa adormită de Frații Grimm )

– eliberarea unor ființe neajutorate ( Cu Măzăran Vasilică )

Aceste teme au fost despărțite doar din necesități de clasificare, de fapt, ele pot exista în cuprinsul aceluiași basm.

Temele și motivele au o circulație foarte largă, influențându-se și conopindu-se, fenomenul fiind denumit chiar ” contaminație”.

Clasificarea personajelor basmului

Personajul este eroul operei literare, implicat în acțiune și purtător al mesajului prin transfigurare artistică.Poate fi o persoană din realitate sau rod al ficțiunii autorului. Personajul literar se definește printr-o multitudine de trăsături fizice și sufletești puse în evidență atât din perspectiva directă a autorului, a celorlalte personaje sau prin autocaracterizare, cât și indirect, prin faptele, gesturile, atitudinile, limbajul sau vestimentația acestuia.

Pe lângă clasificarea simplistă a personajelor basmului, pozitive și negative, Gheorghe Vrabie în lucrarea sa „ Structura poetică a basmului ” clasifică personajele în patru categorii: Senex, Virilis- Virilia, Actanți și Opozanți. Între personajele acestor grupe se stabilesc anumite relații, acțiunile unora determinând destinul altora.

Senex regula pasivă sau grupa seniorilor sunt caracterizați prin pasivitate. Această categorie îi cuprinde pe împaratul și împărăteasa ( cu sau fără copii), bătrânul sau bătrâna singură. Cuplul fără copii constituie un aspect foarte întâlnit în basm, cauza principală a incapacități de a procrea fiind sterilitatea. Fie că este vorba de oameni simpli sau de un cuplu de viță împărătească mereu apare aceea neputință care preocupă cuplul dornic să aibă copii. Cei doi apelează la diverse mijloace pentru împlinirea dorinței lor, merg la vrăjitoare, se roagă lui Dumnezeu, fac întocmai ca visele avute noaptea. Unii au un copil năzdrăvan iar unii găsesc diferite obiecte care se transformă miraculos în copii.

„ Toate personajele încadrate în categoria senex au um rol pasiv în basm, însă rolul lor nu este cu nimic mai puțin important decât al celorlalte personaje, ele fiind necesare în echilibrul basmului.”

Chiar dacă declară război, împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie, cursul evenimentelor este schimbat de fiul cel mic și oropsit, rolul împăratului se limitează doar la declanșarea acțiunii basmului. Oriunde în basme ipostaza de împărat este ștearsă, pasivă, el nu hotărăște nimic, nici chiar când este vorba de familia sa.

În general „împărați din basmele populare românești sunt conturați asemănător regilor din basmele occidentale. Ei simbolizează ideea imperială, care are rădăcini în tradiția romană, completată de splendoarea și prestigiul curților bizantine.”

Faptul că în creațiile românești ei sunt denumiți și prin culori ( Roșu Împărat, Verde Împărat, etc. ) nu are corespondență cu anumite valori morale, ci aceste denumiri sunt doar nume dinstinctive. La fel ca și cei din basmele altor popoare, împărații din cele românești sunt atât de bătrâni „ de îsi ridică genele cu cârja” , fiind preocupați de îmbogățirea împărăției sau de destinul urmașilor lor.

În unele narațiuni împărații devin năzdrăvani, se prefac în urși sau balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâți să plece în lume. La fel de inconștientă este și împărăteasa, dacă este geloasă își alungă fiica de acasa.

Foarte importanți în categoria senex dar și în reușita eroilor, categoria virilis- virila , sunt Dumnezeu și Sfântul Petru. Aceste două personaje nu participă propiu-zis în basm dar apar „ fie ca arbitri morali, fie ca dăruitori de lucruri miraculoase”, ei vin mereu în sprijinul celor săraci, al celor aflați în pericol, al celor buni la suflet și a celor nedreptățiți.

Ursitoarele au un rol limitat în basm , intervenția lor se rezumă doar la misiunea de a prezice viitorul noului născut. Ele ursesc pruncul unei împărătese astfel: „ Una zice: << Pruncul aista s-o face om ficior, zdravăn ca um stiag. >> A doua: << Când a împlini copchilu douăzeci de ani, va peri lovit de trăzniet. >> A treia zice așa: << Die va scăpa atunci die primejdie, s-o face un împărat vestit care va aduce în lume legi așa cum nu mai sunt. >>

Virilis- Virila sau regula activă

Personajele care aparțin acestei grupe se caracterizează prin „ spirit de aventură, prin curaj și replică juvenilă”, ” aici se înscriu eroii pozitivi, cei care iau inițiativa în basm, voinicul care este de obicei fiul cel mic și poartă numele de Făt- Frumos, Ileana Cosânzeana (și alte eroine cu nume asemănătoare), și frații de cruce.

De obicei numele sugerează obârșia eroului, Pipăruș Petru, Măzăran Vasilică etc. iar în unele basme indică apartenența sub care se ascunde. ( Cheleș- Împărat adică cel cu chelie falsă, Cenușotca cel care virțuiește în cenușar ).

Fiind creat în antiteză cu frații și adversarii săi, Făt- Frumos se distinge prin bunătate, înțelepciune, curaj, calități pe care le dobândește treptat. În partea de început eroul este lipsit de trăsături eroice menite să-i justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab, neajutorat, chiar prostănac de care râde frații și părinții.

În basm există și alte personaje fantastice, dar doar unul singur devine erou sau eroină, celelalte sunt subordonate lui. Reușita eroului depinde de o serie de condiții:

de naștere neobișnuită;

de calitățile lui pozitive;

de ajutorul confidenților și adjuvanților;

de patosul eroic;

de sursa și forța adversarilor;

Miraculoasă este și creștere viitorului erou „ Când era de un an, parcă era de cinci, iară când era de cinci, parcă era de cincisprezece, și de ce creștea, d- aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș.”

Eroina din basm este „fata de împărat ” cu nume compuse cu rime și alternanțe euforice, precum Ileana Cosânzeana, Zâna DobroZâna etc. calitatea dominantă a eroinei este frumusețea comparată de obicei cu astrul zilei „ la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. O caracteristică a acestora este locul inaccesibil omului, în lumea de dincolo, în căsuța din vârful copacului cu crengi în cer, în stană de piatră sau în dafin, iar de cele mai multe ori este prizoniera unui zmeu sau a unei vrăji care o ține captivă într-o piele de animal.

Tot din personajele active fac parte și zânele puse în antiteză cu zmeoaicele. Ele simbolizează tinerețea, frumusețea și calitățile morale ideale.

Opozanții

Îi cupride pe cei care se împotrivesc eroilor. Dintre opozanți de diferite categorii și grade îî menționăm pe zmei, balauri, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, diavolul, iar acestora li se adaugă frații rătăcioși, mamele viclene etc.

Cel mai puternic oponent al eroului este zmeul, „ De felul său, zmeul este nemuritor și invincibil, știe dinainte de existența eroului, singurul care-l poate răpune. Nu încearcă să-l ucidă cu arme, cu labele sau cu colții ci se străduiește să-l bage în pământ pentru a-l distruge.”

Pe lângă zmeu, mai rele sunt zmeoaicele bătrâne, „ ca o leoaică, cu o falcă în cer și una în pământ și aruncând văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor”, care își iubesc cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâți. Ele au puteri uriașe, zboară, se cațără pe munți, îi împietrește pe dușmani, mănâncă pomi, găurește piatră etc.

„ Grație prezenței extrem de active a opozanților, basmul poate fi definit ca o narațiune prin excelență conflictuală, dar nu numai vigoarea opozanților impresionează aici, ci și permanenta lor substituire, căci regula basmului pretinde că, îndată ce eroul a depășit un obstacol, un altul să se arate la orizont.”

Tot din categoria opozanților fac parte și șerpi, care reprezintă personaje ce intervin în calea eroului, în opoziție cu valorile morale ale acestuia,însă cedează când este pus în situația de a îndeplini dorințele eroului.

Asemănători serpilor se încadrează și balaurii, aceștia sunt reptile uriașe cu multe capete dar cu toate acestea asemănător zmeilor sunt organizați în famili, ocupă sate și comunică folosind limbajul oamenilor. Aceștia fac numai fapte rele, se hrănesc cu carne de om și cer în schimbul unor bunuri materiale sacrificarea de fete tinere.

George Călinescu afirma că balaurul „ este prin definiție distrugător și rău și spre deosebire de zmeu și șarpe, totdeauna ostil omului. Caracterologic el reprezintă vrăjmașul eroului, piedică în drumul său, opreliștea la punte, spaima ce te face să eziți și să te întorci din drum.”

Asemănători cu zmeii și balaurii sunt și dracii. Aceștia întruchipează foarte multă viclenie și lăcomie, scopul principal fiind acela de a aduce cît mai multe suflete în iad. Uneori aceștia dau dovadă de prostie și umor.

„ Pe lăngă zmeu și balaur, Gheonoaia este o altă făptură teratologică ( cu malformații, monstrozități) cu apucături malefice. Face parte din specia ciocănitoarei. Ea personifică pe femeia uricioasă, cicălitoare. Înfățișarea ei este fioroasă, ca dimensiune este uriașă iar ca mod de manifestare este aprigă la mânie.”

Sora Gheonoaiei, Scorpia este și ea o creatură hidoasă și haină care apare în basm ca un personaj cu mai multe capete din a căror gură scoate flăcări sau smoală, arzând tot în calea ei. Este mult mai rea decât Geheonoaia și ucide pe oricine îi calcă pământurile.

Tot personaje răufăcătoare sunt și ielele care apar în basm ca niște fete frumoase ce atrag flăcăii cu frumusețea lor într-o horă mistuitoare, iar în alte basme iau inima celor care le calcă meleagurile. Strigoii apar în basm ca niște personaje ce aduc vești rele sau care ucid pe oricine îi resping, „ exprimă oroarea morții și n-au semnificție caracterologică, întrucât ei sunt oameni cu firea modificată sterotip în rău, de vreme ce toți obsedează pe cei vii.”

Actanții

În această grupă se înscriu agenții narativi obiectele auxiliare miraculoase, confidenți și adjuvanți fără de care eroul nu ar reuși. „ Calul, peștele, câini și alte ființe sau lucruri, chiar le-am desemnat pe toate printr-un termen, care-și face loc în cercetarea literară de astăzi, de actanți ( confidenți, adjuvanți, auxilii).

Obiectele miraculoase- unele au rol decorativ dar altele îl ajută pe erou atunci când se află în impas în luptele cu opozanții, sau nu poate trece singur prin încercări. În această categorie cele mai des întâlnite arme sunt: buzduganul, paloșul, sabia, sulița, arcul, pușca și bâta. Uneori armele sunt făcute chiar de erou, alteori erau primite în dar de la părinți, Dumnezeu, Sfântul Petru sau alte personaje. Tot rol de armă au și obiectele care sunt aruncate și se prefac în piedici în fața dușmanilor, peria, inelul, basmaua, cutia și năframa.

Deși majoritatea obiectelor magice au rol pozitiv există și obiecte malefice cimpoiul, flautul.Tot aici se încadrează plantele și animalele care vorbesc și au rolul de a scoate în evidență trăsăturile morale ale eroului.

„ Așadar, apar în basm tot felul de obiecte fermecate care acșionează la porunca omului, contribuind la reușita eroului: furca sau vârtelnița care lucrează singură, căciula care-l face nevăzut pe cel ce o poartă, covorul sau cizmele cu care se zboară prin văzduh s.a. Trăsătura lor caracteristică constă în faptul că ele nu aduc foloase dacă au căzut în mâinile unui personaj nepriceput, leneș, lacom sau necinstit. Ele slujesc unui om drept, harnic și cinstit. Cu ajutorul lor, eroul basmului învinge piedicile puse înaintea sa și săvârșește << minuni >>.

Confidenții. Deși au un rol minor, au o importanță deosebită în basm deoarece ei dau sfaturi eroului arătându-i calea cea mai bună de urmat. Din categoria confidenților cel mai apropiat lui Făt- Frumos este calul năzdrăvan, care pe tot parcursul basmului este indispensabil. Uneori este înlocuit de boul năzdrăvan sau de o vacă ce posedă puteri supranaturale.

În această categorie se mai înscriu și elementele fabuloase din mitologia evului mediu Sfânta Luni, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă și Sfânta Sfânta Dumunică, care apar în fața eroului, îl îndrumă și îi dau sfaturi utile pentru a reuși să învingă forțele negative. Apar des în basm și personaje cu nume de personificări ale vânturilor: Mama crivățului, Mama vântului turbat, Mama vântului de primăvară, Crivățul, Vântul turbat, Vântul de primăvară.

„Uneori devin confidenți ai eroului chiar Gheonoaia, Muma Zmeului sau alte monstrozități, alminteri din sfera opozanților.”

Adjuvanți au și ei un rol deosebit de important. „ În această categorie se încadrează diverse păsări și animale, ființe ciudate, abstracții cosmice însuflețite, obiecte și lucruri.” Când eroul este în pericol ele vin imediat în ajutorul stăpânului, fie că îl ajută prin sfaturi sau ajută la doborârea adversarului rolul său este absolut necesar.

În această categorie intră și monstrozitățile găsite întâmplător de erou care îl roagă să le permită să-i fie tovarăși de drum, sau cărora eroul le face un bine și îî oferă în schimb un obiect miraculos, ajutor moral sau sacrificiul suprem.

Toate acestea „sar în ajutorul celui care are de trecut o grea încercare, lui nerămânându-i să facă altceva decât să se supună lor”.

CAPITOLUL II Basmul clasificare și structură

După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța elementele miraculoase sau a aspectelor concrete de viață basmele se clasifică în :

Fantastice – sunt cele mai semnificative și răspîndite, desprinse din mit, cu o pregnanță fenomenelor miraculoase ;

Animaliere – provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice ;

Nuvelistice – au ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață ;

După autor basmele pot fi :

populare, acestea sunt creații ale clectivițății anonime

culte, creația unui singur autor

Basmul popular și basmul cult

Basmul popular este o creație a oamenilor din popor, înfățișeaza aspecte ale vieții reale și dorința omului de a pașii tot mai adanc și mai sigur in tainele universului, a avut în primul rând un scop educativ, urmărind să demonstreze „ cum trebuie să fie viața pe pământ.”

„Basmul folcloric prin mijloace de comunicare proprii exprima aspecte ale vieții ca:dragostea,gelozia și ura; bunatatea și rautatea, invidia și perfidia, teme didactico-moralizatoare, umoristice, legendar-mitologice,absurde.”

Subiectele basmului popular sunt de o mare varietate, personajele sunt pozitive și negative care poseda de obicei puteri supranaturale. Compozitia structurala a basmului popular este aceeași cu cea a basmului cult,timpul și spațiul nu sunt precizate cu exactitate.Specific basmului popular intalnim formulele initiale, mediene si finale care stârnesc hazul prin exprimarea specific populara și prin neverosimilitatea lor.

O caracteristica importanta a basmului popular este repetiția (scenariul epic se repetă aproximativ identic ) și prezența procedeelor literare specifice: narațiunea, descrierea, dialogul, monologul predominantă fiind narațiunea. Figurile de stil cele mai importante sunt antiteza și hiperbola.

„ Creatorul anonim utilizează ca tehică narativă notarea lineară, ascendentă, descendentă, nararea în palier, în trepte și în cercuri.”

Basmul cult își are originea în basmul popular care preia motivele și tehnicile narative ale acestuia, deci au puncte comune dar și caracteristici particulare care sunt specifice fiecărui autor. Deci prima deosebire este faptul că basmul cult are un autor cunoscut, iar acesta își particularizează trăsăturile basmului prin elemente de originalitate și stil. Prin contribuțiile lor culegători dar și scriitori cunoscuți devin autori de basme: Petre Inspirescu, Nicolae Filimon, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Odobescu, Mihail Sadoveanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Personajele basmului sunt caracterizate prin procedee artistice, individualizându-le prin portrete morale și fizice puternic conturate prin comportarea și reacția lor în anumite împrejurări dar și prin limbajul folosit de acestea. Acțiunea este prezentată cronologic și prezintă eroul de la naștere până la căsătorie și investirea ca împărat.

O altă deosebire, în basmul popular predomină narațiunea iar în cel cult dialogul.

„Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topește povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor.”

Basmul cult atenuează de cele mai multe ori fantasticul oferind o mai mare verosimilitudine, reduce caracterul convențional al unor secvențe narative și adaugă specificații și elemente specifice literaturii culte.

Particularitățile basmului cult:

Finalul este întotdeauna fericit, acțiunea basmului încheindu-se întotdeauna cu înfrângerea răului și împlinirea personajelor.

Basmul fantastic,basmul nuvelistic și basmul animalier

Basmul fantastic este basmul în care predomină fantasticul, o povestire continuă, de obicei în proză, centrată pe un erou sau pe o eroină, de regulă sărac(ă) sau nevoiaș(ă) la început, care, după o serie de aventuri în care elementul supranatural joacă un rol important, își atinge scopul și trăiește fericit(ă) de atunci încolo.

Etimologic, adjectivul ,,fantastic” provine din latinescul ,,phantasticus”( în franceză ,,fantastique” ) și înseamnă ,,ceea ce nu există in realitate; creat, plăsmuit de imaginație; ireal, himeric, incredibil, fictiv”.

Basmul fantastic ne trimite într-o vreme îndepărtată în illo tempore, când a umblat Dumnezeu cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieși, adică într-un timp mitic. Plasarea în „timpul mitic” este dată de formulele inițiale și finale care fixează timpul narativ în care se desfășoară acțiunea, iar la sfârșit încheie această buclă temporală prin revenirea în timpul real. Structura compozițională a basmului fantastic este aceiași ca și la celelale basme.

Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: „A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești: De când scria musca pe perete, / Mai mincionos cine nu crede. „. Sau o formulă de final: „Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da: Basm băsmuit, /Gura i-a trosnit, /Și cu lucruri bune i s-a umplut”. Formulele mediane mențin discursul narativ în același timp al fabulei, făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit: „Și se luptară, / Și se luptară, / Zi de vară până seară” sau „Zi de vară/ Până seară, / Cale lungă, / Să-i ajungă. „

Basmul fantastic a avut o viață lungă, menținându-și vitalitatea până în epoca noastră, deși cu evidente tendințe de diminuare a circulației și degradare a schemelor și a formelor de concretizare, datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a genului.

Basmul nuvelistic este o creație relativ recentă și este considerată de unii folcloriști ( Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu, Ovidiu Bârlea) ca o subspecie a basmului propriu zis. Reprezintă o narațiun cu caracter general, în care este urmărită evoluția unui personaj din copilărie până la vârsta împlinirii în viață. În contextul acestui basm eroul îmbină viclenia cu inteligența pentru a reuși să depășească orice împrejurare potrivnică și pentru a-și atinge scopul.

În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele care îl au ca personaj pe Păcală, iar nuvelistic cult Dănilă Prepeleac de Ion Creangă.

Basmul animalier reprezintă o narațiune scurtă de forma unei fabule, de obicei având un singur episod în care protagoniștii sunt animalele, mai rar plantele, obiectele sau fenomenele naturii, omul având doar rol secundar. Basmele despre animale accentuează unitatea a tot ce e viu, folosind personificările când animalele vorbesc și pot fi auzite și înțelese de om.

Funcțiile basmului fantastic / ale personajului

Vladimir I. Propp în „Morfologia basmului” a izbutit, după cum afirmă Ovidiu Bîrlea, „să distingă 31 de funcții sau acțiuni constante, pornind de la absența sau prejudiciul inițial până la căsătoria care înseamnă totodată și apoteoza eroului principal. Aceste funcții narative se succed într-o secvență logică, deși nu în chip obligatoriu, totuși fără a se exclude una pe cealaltă”. De asemenea se pot grupa în perechi, fiind oarecum dependente una de cealaltă: interdicție – încălcare, iscodire – divulgare, luptă – victorie, urmărire – salvare etc., sau pot apărea izolate (absența, pedeapsa, căsătoria) sau orânduite în grupe (prejudicierea, mijlocirea, contraacțiunea incipientă și plecarea).

„Funcțiile personajelor constituie elemente fixe, stabile ale basmului, independent de cine și în ce mod le îndeplinește. Ele sunt părțile componente fundamentale ale basmului.”

Propp stabilește 31 de funcții:

Absența- unul dintre membri familiei pleacă de acasă sau moartea părinților care constituie o formă de absență întărită.

Interdicția- o interdicție adresată eroului; poate apărea ca o rugăminte sau un sfat, aceasta fiind o formă diminuată de interdicție.

Încălcarea- interdicția este încălcată de către erou; își face apariția răufăcătorul care poate fi zmeul, dracul, tâlharii, vrăjitoarea, mama vitregă etc.

Iscodirea- răufăcătorul încearcă să afle cum stau lucrurile; locul unde sunt acunși copii, fata, lucrurile de preț etc. Poate exista și o formă inversă de iscodire atunci când victima interoghează răufăcătorul.

Divulgarea- răufăcătorul obține informații despre victima sa; află prin interogarea directă sau prin săvârșirea unei fapte necugetate a eroului.

Vicleșugul- răufăcătorul încearcă să își înșele victima prin toate mijloacele posibile, inclusiv violență pentru a pune stăpânire pe ea sau pe averea acesteia.

Complicitatea- victima se lasă înșelată ajutându-și involuntar dușmanul. Deasemenea observăm că toate interdicțiile sunt întotdeauna încălcate iar propunerile înșelătoare sunt întotdeauna acceptate și îndeplinite.

Prejudicierea- „Această funcție este extrem de importantă deoareceea reprezintă factorul motor propriu-zis al basmului” primele șapte funcții sunt considerate ca o parte pregătitoare a basmului iar prejudicierea intriga propriu-zisă, răufăcătorul face un rău sau produce o pagubă unuia dintre membrii familiei.

Mijolcirea, momentul de legătură- nenorocirea sau lipsa sunt comunicate, iar eroul este solicitat să plece undeva, sau primește o poruncă sau o rugăminte. Această funcție introduce eroul în basm el fiind de două feluri:

căutătorii ( eroul caută fata răpită, caută ceva furat etc. )

eroul victimă ( eroul este izgonit sau răpit)

Contraacțiunea incipientă- eroul accepta sau se hotărăște să înteprindă contraacțiunea.

Plecarea- eroul pleacă de acasă; „Plecarea eroului are drept scop tocmai căutarea victimei, în timp ce plecarea eroului-victimă constituie începutul acelui drum fără căutări, de-a lungul căruia eroul va trece prin felurite aventuri.”

Prima funcție a donatorului- – eroul este pus la încercare(atacat, iscodit etc.), pregătindu-se astfel înarmarea lui cu unealta năzdravănă sau cu ajutorul magic;

Reacția eroului- eroul reacționează la acțiunea viitorului donator. Reacția poate fi pozitivă sau negativă.

Înzestrarea, obținerea uneltei năzdrăvane- eroul intră în posesia uneltei, armei năzdrăvane care poate fi un animal, un obiect sau o calitate dăruită eroului.

Deplasarea spațială,călăuzirea- de obicei obiectul căutării se află într-o altă împărăție sau pe un alt tărâm iar eroul este dus în zbor, călare sau pe jos.

Lupta- eroul intră în luptă directă cu răufăcătorul.

Marcarea, însemnarea- eroul este însemnat printr-un semn pe corp sau i se dă un obiect.

Victoria- răufăcătorul este învins.

Remedierea- nenorocirea sau lipsa inițială este remediată,

Întoarcerea- eroul se întoarce.

Urmărirea, goana- eroul este urmărit de răufăcător care se transformă în fenomene ale naturii, animale etc.

Salvarea- eroul evită obstacolele și scapă de urmăritor.

Sosirea incognito- erou sosește acasă dar nu este recunoscut.

Pretenții neîntemeiate- falsul erou își prezintă pretențiile sale.

Încercarea grea- eroul primește o încercare grea.

Soluția- încercarea este trecută cu succes.

Recunoașterea- eroul este recunoscut.

Demascarea- răufăcătorul este dat în vileag.

Transfigurarea- eroul primește o nouă înfățișare.

Pedeapsa- răufăcătorul este pedepsit.

Căsătoria- eroul se căsătorește și se înscăunează împărat.

Nu reprezintă o regulă ca toate funcțiile să se regăsească într-un basm, și de asemenea se pot întâlni și în perechi, cum ar fi: interdicție- încălcare, luptă- victorie, urmărire- salvare.

Structura compozițională a basmului

Basmul, prin structura sa compozitională, se distinge cu claritate de celelalte specii narative prin caracterul mai complicat si foarte arhaic al acestuia.

Formulele caracteristice ale basmului, formule inițiale, formule mediene și formule finale care diferă de la povestitor la povestitor.

Formulele inițiale nu sunt legate de comținutul basmului și au scopul de a capta atenția și a transpune cititorul sau ascultătorul într-o anumită atmosferă de poveste mai mult sau mai puțin reală.

Formulele inițiale se pot desfașura de la o formă simplă de atestare temporală, ca: „A fost odată ca niciodată”, pană la cele mai complicate, precum: „de n-ar fi, nu s-ar povesti”, invocând anumite mărturii: „Când se potcovea mâța cu coajă de nucă/ Și mergea la Sfânta rugă,/ Când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier”, ; apoi referitoare la existențele imposibile: „Scria musca pe perete,/ avea ursul coadă,/ făcea plopul pere și rachita micșunele,/ de când se băteau urșii în coadă,/ de când se luau de gat lupii cu mieii de se sărutau, înfrațindu-se”; sau formule de genul:

„De când se iscălea musca pe perete” ; „Mai mincinos cine nu crede” ; „A fost odată un împărat și o împărăteasă”.

Această formulă este denumită “formula imposibilului” de către Roșianu. Este folosită atât de către povestitorii români cât și de povestitorii străini.

Formulele mediane sunt cele mai simple și fac legătura formulelor inițiale cu cele finale. Ele subliniază principalele momente ale acțiunii, anunță timpul la care s-a ajuns cu istorisitul basmului; dacă acesta mai are mult din desfășurare sau dacă, dimpotrivă, se apropie de final.

Ovidiu Bîrlea în prefața antologiei sale face o precizare succintă dar foarte clară: „Începând cu Lazăr Șăineanu unii au considerat formule mediane și acele formulări pregnante, aproape întotdeauna în versuri care sunt presărate de-a lungul narațiunii.

Acestea nu pot fi socotite formule mediane, deoarece nu au funcție exterioară acțiunii, nu sunt îndeplinite de anumite tipuri sau episoade, cum era cea care solicită sau verifică atenția ascultătorului. Aceste expresii caracterizează o însușire a personajelor sau o anumită situație și ele se repetă întocmai ori de câte ori apare acel personaj în scenă sau se repetă împrejurare”.

Formula mediană constă în două părți: cea dintâi sugereazî lungimea enormă a spațiului parcurs de erou: „Apăi s-a dus multă lume-mpărație/ Ca Dumnezeu să ne ție” În a doua parte, formula anunță că narațiunea este lungă: „că cuvântu din poveste/ Că de-aici mai lungă și mai frumoasă este!”

Pe alocuri se subliniază și folosul celor ce vor fi atenți: „Cine-o asculta/ bine-o-a-nvăța.”

Uneori, formula mediană arată o nouă peripeție: „Un tăciune și-un cărbune, spune poveste, spune”, sau ilustrează calea lungă pe care trebuie să o străbată eroul: „Și merseră cu toții, merseră ca și cuvântul din poveste, că înainte mult mai este”.

Alteori, formula mediană scoate în relief greutatea unei lupte sau îndarjirea în luptă: „Se luptară, se luptară, zi de vară, până-n seară.”

O altă precizare a lui Ovidiu Bârlea referitoare la formulele mediene este aceasta: „Ele sunt rodul unei șlefuiri îndelungate și constituie mijloace expresive de caracterizare puse de-a gata la dispoziția povestitorilor care, în felul acesta, dat fiind specificul reproducției orale și capriciile memoriei, poate exprima mai ușor și totodată mai poetic schema tradițională a povestirii”.

Formulele finale sunt cele mai variate și mai complxe, formula finală fiind cea care încheie orice basm. Folosirea formulei finale de către narator, după expunerea narațiunii sale, îl face pe ascultător să iasă treptat din atmosfera de poveste așa precum formula inițială l-a făcut să intre treptat în ea. Aceste două formule: inițiale și finale dau o anumită rotunjire basmului făcându-l să apară ca o specie literară aparte.

Nicolae Roșianu notează: „Jocul afirmațiilor și negațiilor din formulele inițiale cu tonul lor de glumă, ironie, urmărește tocmai crearea unei bune dispoziții, a unei atmosfere, propice pentru comunicarea și recepționarea basmului. Același joc de formule finale destramă lumea miraculoasă a basmului fantastic readucând pe ascultător în lumea reală, iar contrastul dintre lumea ireală a basmului și lumea reală nu împiedică pe ascultător să simtă satisfacție pentru triumful binelui asupra răului”.

Formula finală prin care se încheie basmul enumera feluritele incercari ale povestitorului, cea mai cunoscută fiind: „Am încălecat pe-o șea/ Și v-am spus dumneavoastră așa.”

Această formulă este întregită, uneori, prin sistemul repetiției enumerative, arătându-se cum a încălecat povestitorul pe un fus, cui, roată ,coasă, lingură, cărbune, nuia, prăjină, sau pe unele plante ca: secara, căpșuna, rădăcină, mărăcine, ori pe animale mici precum: găină, rață, cocoșul, viespea:

„Am încălecat p-un fus/ Și la dumneavoastră v-am spus/ Și m-am suit p-un cui/ Și alta nu-i!”

Formula finală este caracteristică basmului în general, însă, în opera lui Creangă nota umoristică este mai accentuată:

„Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șea ș-am venit de v-am spus povestea așa, ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toata,/ Și unde n-am

încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună! ”

Prezența numerelor fatidice – 3, 6, 7, 9, 12.

O altă caracteristică a dezvoltării subiectului basmului este repetiția construită pe numere considerate a fi fatidice. Cu ajutorul ei, subiectul basmului se organizează gradat, încercarile la care este supus personajul principal fiind, în general, trei, șapte, nouă, doisprezece, etc., fiecare de o dificultate sporită și evidențiindu-i o nouă trăsătură. Lupta protagonistului cu trei balauri, trecerea prin trei împărații sau prin trei păduri: „una de aramă, alta de argint și a treia de aur”, apoi apariția celor trei frați, a trei vânturi, a trei peripeții, balauri cu trei, cu șapte sau cu douăsprezece capete, nu sunt altceva, decât trăsaturi principale ale basmului fantastic: „A fost odată într-o țară un balaur mare, nevoie de cap. El avea șapte capete, traia într-o groapă, se hranea numai cu oameni.”

Metamorfoza

Miracolul și fantasticul sunt prezente în basm prin înzestrarea personajlor forțe supranaturale sau prin metamorfozarea lor. Metamorfoza ocupă un loc de seamă: eroul se dă peste cap de trei ori și devine ceea ce cere, din animal om sau invers. ,,Cazurile de metamorfoză în basm sunt infinite și de fapt aproape nelipsite în orice narațiune cu caracter fabulos”.

Există metamorfoze definite, ireversibile, care au avut loc o singură dată, în foarte multe cazuri, un anume fenomen este pus pe seama unei schimbari de identitate, care s-a petrecut în urma unui blestem, impusă ca răzbunare, are un termen pe care cineva apropiat victimei îl încalcă, fără să știe, fiind provoctă de un obiect magic sau prin degustarea unui aliment.

,,Trebuie să facem deosebire între metamorfoza propriu-zisă și proteism. Metamorfoza este schimbarea unui om într-o ființă sau un lucru, în urma unui blestem sau a unei hotărâri de sus. Astfel, feciorul de împărat se face porc,iar zâna se preface în pește ca să poată fi prinsă de pescar și să devină soția lui. Proteismul este capacitatea liberă a ființelor năzdrăvane sau în puterea unor obiecte năzdrăvane de a se preface în ceea ce voiesc. Astfel zmeii, zmeoaicele se transformă în tot soiul de aparențe (fântână, grădină, viță, iapă etc.). Dar și voinicul poate căpăta această însușire, de ordinar dându-se de trei ori peste cap, spunând sau nu unele cuvinte.”

Dialogul apare întregit de formulele mediene, fiind utilizat nu numai pentru aducerea personajelor in scena, dar si pentru redarea starilor sufletesti, a dezvaluirii framantarilor, avand asadar o functie descriptiva. Din perspectiva stilistică, ele marchează pauzele necesare povestitorului în a-și regla respirația epică. Prin ele se ajunge ca basmul să devină o povestire trăită.

Ca tehnică narativă povestitorul folosește nararea liniară, ascendentă,descendentă, nararea în trepte și în cercuri. Narațiunea este o modalitate literară, a genului epic, prin care se povestesc fapte, întâmplări, într-o anumită succesiune de momente. Ea are de regulă un caracter cuprinzător, fiind alcătuită din scene de dialog, episoade și rezumate ale acțiunii.

Oralitatea rezultată din intenția autorului de a potența impresia de autenticitate a discursului artistic și de a-și individualiza personajele este o caracteristică a povestirii. Se realizează stilistic prin utilizarea dialogului, a monologului, a stilului direct legat, a stilului indirect (vorbirea indirectă reproduce spusele unuí personaj). Oralitatea în basm, se mai construiește și prin narațiunea la persoana întai, atunci când povestitorul se implică el însuși în povestire, prin prezența dativului epic și prin marea prezența a dialogului.

Timpul ar valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern prezent.Curgerea lui are alte ritmuri decât cele firești, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor.

Spațiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca țărâmul celălalt, codrul de aramă etc.

Prezența figurilor de stil, antiteza, hiperbola și a procedeelor artistice interjecțiile, onomatopeele, vocativul, imperativul.

Sunt prezente și proverbele, zicătorile, maximele, expresiile populare, religioase, propozițiile interogative și exclamative.

CAPITOLUL III

3.1 Literatura pentru copii și rolul educativ

Literatura pentru copii, este parte integrală a literaturii naționale și universale și are ca obiect de studiu totalitatea operelor epice, lirice sau dramatice transmise ascultătorilor sau cititorilor de vârstă mică prin viu grai sau în scris. Deoarece comunicarea celor mici cu lumea înconjurătoare se face prin intermediul jocului, scriitorii țin cont de particularitățile cognitive și afective ale vârstei mici: în această etapă de dezvoltare copilul descoperă lumea fizică din preajma lui, nevoile lui de adaptare și de comunicare se rezumă la prietenii apropiați (animale de casă ori jucării neînsuflețite), la raporturile cu natura (calendarul anotimpurilor, viețuitoarele mici și ciclul vegetal al plantelor), cu obiectele familiare și cu școala (dascăli, colegi de clasă, discipline de învățământ).

În „Dicționarul limbii române” din 1874 autorii înelegeau prin literatură, lectură, scriere, învățătură elementară. Cuvântul „literatută” provine din limba franceză, din cuvântul „literature” și din latină „literatura”, de la litera care înseamnă literă, scriere.

Dintre definițiile însemnate menționăm pe cea a lui Eugen Campus: „Literatura pentru copii este punctul de intersecție al literaturii cu psihologia și pedagogia. Ultimul cuvânt e nimerit să-l aibă pedagogia”.

O altă definiție care nuanțează atributele ei estetice a enunțat-o Ilie Stanciu: „ Literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, fie că ele au fost sau nu scrise pentru ei. Ea constituie un domeniu al creației literare și se supune normelor estetice ale acesteia. Trăsăturile ei specifice, simplitate, claritate, și plasticitate determină o anumită construcție a operei, mărindu-i astfel accesibilitatea și puterea de influență asupra micilor cititori”

Pentru a fi incluse în literatura pentru copii, operele literare trebuie să îndeplinească anumite criterii:

– să aibă valoare artistică și estetică;

– să fie accesibile pentru diferite categorii de vârstă ;

– să aibă valoare educativă, caracter moralizator;

– să exploreze universul infantil;

George Călinescu facea o precizare: ,, Ca sa fie opere de artă, scrierile pentru copii și tineri, trebuie sa intereseze si pe oamenii maturi si instruiti. Copilaria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieții noastre”

Sfera literaturii pentru copii este foarte cuprinzătoare, acoperind aproape toate genurile și speciile literare. Această largă cuprindere a sferei literaturii se datorează interesului, curiozității firești la această vârstă.

,,Copilul se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire, îl încântă”.

Literatura pentru copii începe cu literatura populară, cu basmul și cu poveștile, cele mai îndrăgite specii literare din literatura pentru copii, continuă cu legenda, snoava, apoi cu creațiile lirice, populare și culte, cu povestiri și romane cu tematică dintre cele mai variate.În ultimul timp, copiii dovedesc un interes deosebit pentru literatura științifico-fantastică, care cuprinde scrieri ce prospectează viitorul, bazându-se pe cuceririle științifico-tehnice contemporane.

S-a ajuns la părerea majoritară că opera literară valoroasă pentru copii și tineri are aceleași valențe estetice ca și operele literare pentru adulți. ,,A ieși din lectură cu stimă sporită pentru om, acesta cred că este secretul marilor literaturi pentru tineret.”

Dintre trăsăturile funcției artistice a operei literare, trei sunt identificate și în creațiile destinate copiilor:

caracterul informativ;

expresivitatea;

carecterul formativ

Caracterul informativ (cognitiv) –se manifestă prin aceea că opera ne comunică informații artistice organizate într-un mesaj specific și transmise prin- tr-un cod.

Expresivitatea specifică –se realizează printr-un raport special între imagine și limbaj, raport în care se regăsesc particularitățile specifice copilului de la anumite automatisme, la frământări de limbă, jocuri de cuvinte la conversația absurdului funcțional.

Caracterul formativ –constă în faptul că ascultătorii basmului, copiii, asimilează virtuțiile intelectuale și morale ale basmului, care le pot deveni organice pe drumul lor de oameni în devenire.

3.2 Importanța literaturii pentru copii în procesul de învățământ

Obiectul literaturii române ocupă un loc însemnat în planul de învățământ, locul și importanța lui derivă din natura, mai precis din specificul conținutului său, și a contribuției deosebite pe care o aduse la realizarea obiectivelor generale, instructiv-educative a școlii.

Literatura este o artă a cuvântului, scriitorul are la dispoziție sistemul fonetic, lexical, morfologic și în care operează un proces de selecție în funcție de realitatea pe care o prezintă, de personalitatea sa artistică și nu în ultimul rând de cititorul căruia i se adresează.

Obiectul literaturii aduce o contribuție substanțială la educarea școlarilor, importanța acestei contribuții constând în faptul că sensibilizează inimile și implicit cunoștințele elevilor prin intermediul diferitelor modele de artă literară.

Eficiența acestor activități instructiv-educative desfășurate sub îndrumarea învățătorului în ciclul primar sunt condiționate direct de câțiva factori, precum:

înțelegerea corectă a specificului artistic al obiectului;

stăpânirea metodelor și a procedeelor specifice, validate de practica școlară;

cunoașterea formelor de activitate adecvate unei discipline cu profil artistic, cum este literatura;

originalitate și inventivitate în folosirea unei tehnologii didactice mereu supusă înnoirilor;

În abordarea literaturii pentru copii ca mijloc de educare a lor, în prin plan nu se urmărește aglomerarea memoriei cu povestiri și basme, ci mai cu seamă dezbaterea mesajului lor etic.

Literatura funcționează după legile proprii, dinstincte de alte activități ce se exprimă în scris prin intermediul literei, cum sunt filozofia, istoria, știința etc. De-a lungul anilor de școală, elevii pot dobândi capacitatea de a formula păreri proprii, „ de a afirma preferințe nescrise în coordonatele unui sistem de valori, în perimetrul unui ideal artistic care să fie în concordanță cu un progresul social.”

Pe baza studiului literaturii, la sfârșitul anilor de școală elevii vor dobândi capacitatea de a emite judecăți de valoare estetică asupra operelor de artă și celor literare cu care vor veni în contact. Studiul literaturii se înscrie în acțiunea generală de optimizare a învățământului și susține întregirea caracterului formativ al învățării, pentru a-l ajuta pe școlar să-și lărgească orizontul cunoașterii, să-și îmbogățească viața sufletească și experiența de viață.

În dicționarul actual al limbii române termenul „literatură” înseamnă: creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii, ara cuvântului; totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social, ale unui autor.

Literatura națională cuprinde:

literatura populară;

literatura cultă;

Literatura populară este cea dintâi literatură a oricarui popor, ea născându-se concomitent cu poporul respectiv, care „a crescut” cântandu-și dorurile, suferințele și credințele în doine, balade, legende și basme. Se poate spune că literatura populară este folclorul literar.

Literatura populară este o parte semnificativă a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create și transmise prin cuvânt și practici de catre popor.

Prin literatura cultă se întelege totalitatea operelor literare care au autori cunoscuți și s-au transmis către cititori prin formă scrisă, fie prin intermediul manuscriselor (într-o perioadă mai veche), fie prin intermediul tiparului.

Fiecare popor își are propria literatură cultă, în afara celei populare sau orale, care se dezvoltă diferit de la un popor la altul, în funcție de condițiile sociale, economice și politice concrete ale unei anumite perioade istorice, aceasta având însa legatură și cu literatura altor popoare. Literatura cultă apare mai tarziu decât cea populară, dar se manifestă paralel cu aceasta, cu care se interferează. Așa se explică faptul ca multe opere culte au ca izvor de insptatie creația populară, pornind de la diferite teme sau motive ale acesteia.

3. 3 Literatura pentru copii- particularitate de vârstă

Lectura literară are ca scop să dezvolte gustul elevilor pentru citit, să le satisfacă interesul de a cunoaște viața, oamenii și faptele lor. Lectura contribuie într-o mare masură la îmbogățirea cunoștințelor elevilor, la formarea unui vocabular bogat și la educarea sentimentelor estetice.

Prin conținutul variat și bogat, lectura literară contribuie la lărgirea și adâncirea orizontului cultural al elevilor, mărește înțelegerea textelor literare, formează obișnuința de a citi, creează la elevi capacitatea de a se orienta singuri spre o lectură folositoare.

Literatura pentru copii, ca și literatura în general, este o formă de cunoaștere a realității prin intermediul imaginilor artistice, aceasta folosește imaginea artistică, atât ca mijloc de cunoaștere a realității, cât și ca mijloc de influențare a cunoștinței și comportării cititorilor. Trăsătura distinctivă a artei ca formă de cunoaștere a realității în imagini artistice, ne arată generalul prin particular și individualul cu ajutorul tipizării, influențând nu numai procesele intelectuale, dar și sentimentele și voința. În stabilirea lecturii elevilor trebuie să se țină seama de accesibilitatea cărții, în funcție de particularitățile de vârstă.

Cartea reprezintă un izvor de cunoaștere inepuizabil, față de care copii manifestă un interes deosebit, ei aflând multe lucruri despre viața animalelor și a plantelor, despre descoperirile geografice, despre evenimentele istorice etc. dar și despre sentimentele și trăirile omenești, despre dragoste, ură și prietenie. O influență extrem de mare cu urme și impresii adînci le au cărțile citite în perioada copilăriei care se întipăresc în minte.

La vârsta școlară mică , gândirea copiilor se dezvoltă de la concret la abstract, ei percep mai ușor obiectele și acțiunile, iar imaginația devine reproductivă cu tendința de a se transforma în imaginație creatoare.

Tot la această vârstă emoțiile și sentimentele copiilor se manifestă viu și spontan, ei trăiesc intens bucuriile și suferințele personajelor, fiind capabili să treacă ușor de la un sentiment la altul.

În clasa a II-a, elevii urmează să fie învățati să se orienteze în structura cărții (titlu, autor, capitol), să citească unele fragmente selectate și să răspundă la întrebările învățătorului.

În clasa a III-a, elevii trebuie să se obișnuiască să noteze în caiete, titlul cărților citite,numele autorilor și ce le-a plăcut mai mult. Ei trebuie să fie deprinși să cunoască structura revistelor, să știe să redea conținutul unui articol citit, să cunoască și să-i intereseze viața oamenilor, faptele lor de eroism.

Elevii clasei a IV-a sunt deprinși să expună pe scurt conținutul cărților citite și să-și exprime atitudinea față de eroi și evenimentele descrise în ele, de asemenea, vor fi îndrumați să generalizeze conținutul mai multor texte care au aceea și temă.

În îndrumarea lecturii elevilor, învățătorul trebuie să țină seama de următoarele cerințe

generale:

-să cucerească atenția elevilor pentru opera literară, potrivit cu posibilitățile lor de înțelegere;

-să recomande cărți simple ca formă și atractive în privința conținutului;

-cartea recomandată trebuie să depașească într -o oarecare măsură nivelul de înțelegere actual al vârstei cititorului, pentru a-i largi orizontul, a-l atrage prin structura imaginilor artistice mai complexe, stimulându-i astfel dezvoltarea psihică.

Basmele dezvoltă imaginația reproductivă a elevilor, mai ales prin faptul că pe baza acțiunii bogate, pe baza unor eroi bine individualizați, copiii își imaginează ceea ce nu au maivăzut niciodată, depășind astfel cadrul îngust al experienței lor personale de viață.

Eroii basmelor:“Ileana Cosânzeana”, “Făt-Frumos”, “Zmeul” etc; sunt reproduși viu în imaginația elevilor.

În multe basme sunt evocate scene din lupta eroică a poporului, prin intermediul unor personaje care caracterizează pe cei mai buni luptători ai poporului. Acest sentiment al datoriei este calitatea cea mai de preț a eroului pozitiv al basmelor și poveștilor, cel mai puternic motiv care mobilizează voința pentru învingerea greutăților de orice fel. Personajele din basme pot fi prezentate, în primul rând, prin înfățișarea sau aspectul lor exterior, fapt care ușurează elevilor sesizarea trăsăturilor de caracter.

Valoarea educativ- formativă a literaturii pentru copii constă în calitatea de a stimula și dezvolta personalitatea copilului în mod complex.

a) În plan intelectual – educarea diferitelor procese și însușiri psihice ale școlarului mic (senzațiile și mai ales percepțiile și reprezentările copiilor se îmbogățesc ). Formarea unor reprezentări clare despre obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare contribuie la îmbogățirea cunoștințelor copiilor, dar, în același timp și la o dezvoltarea memoriei și a gândirii lor; exersând astfel memoria, funcțiile ei se îmbunătățesc treptat. Copilul este pus în situația de a face analiză, sinteză, comparație, generalizare, abstractizare și-n felul acesta se cultivă o gândire logică, productivă, creatoare.

b) În plan afectiv – literatura ca artă a cuvântului are menirea de a sensibiliza ascultătorii și cititorii. În sufletul lor se nasc sentimente și atitudini, se trăiesc emoții și trăiri complexe.

c) În plan temperamental și caractereologic – literatura pentru copii ajută și stimulează prefigurarea multor trăsături distincte ale voinței și caracterului. Vârsta școlară este o perioadă favorabilă educării voinței și a trăsăturilor de caracter, deoarece, acum, datorită receptivității copilului, spiritul de imitație este mai accentuat și are posibilități mari de înregistrare și asimilare. Când împlinește vârsta școlară copilul trebuie să facă față unor noi și complicate sarcini.

Scopul învățării în școală este dezvăluirea, înțelegerea, fixarea și reproducerea unui volum din ce în ce mai mare de cunoștințe. La începutul perioadei ( cls. I și a II-a), deși gândirea logică face progrese, se constată totuși o dificultate în ierarhizarea episoadelor unor povestiri, copilul fiind tentat de a povesti, fără să facă deosebire între părțile esențiale și cele secundare. Abia mai târziu (cls. a III-a și a IV-a) copiii dovedesc că au ajuns să înțeleagă mai bine semnificația operei, deosebesc esențialul de secundar, stiu să ierarhizeze mai bine episoadele unei povestiri.

3.4 Abordarea basmului ca text narativ

Cele mai multe texte accesibile elevilor din clasele primare fac parte din genul epic și în general, nu crează dificultăți de ordin metodic. „ Într-o definiție elementară și cu totul generală, genul epic cuprinde totalitatea operelor care conțin o narațiune.”

Literatura epică cuprinde două mari ramuri:

– literatura epică populară;

– literatura epică cultă;

Operele lor se clasifică în mai multe specii:

– literatura epică orală în proză: basmul, poveștile și snoava în versuri și anume balada, plugușorul, legenda;

– literatura epică scrisă în versuri: balada, poemul, epopeea, și în proză schița, nuvela, romanul, iar în proză sau versuri legenda și fabula;

Analiza corectă a creațiilor literare presupune cunoașterea de către învățător a noțiunilor teoretice legate de organizarea interioară a unui text epic, fără ca aceste noțiuni să se transmită și elevilor.

Cea dintâi problemă care trebuie rezolvată, este stabilirea genului literar din care face parte,după prima lectură a textului se stabilește că textul povestește ceva (o întâmplare, o acțiune) iar apoi se adresează următoarele întrebări?

– cine povestește? (identificăm autorul) ;

– cine săvârșește faptele, întâmplările povestite de autor? ( identificăm personajele);

Așadar, precizăm că studiem un text în care se povestește ceva, în care apar personaje care participă la aceste întâmplări. Autorul redă faptele săvârșite de personaje, povestind. De cele mai multe ori el nu participă la acțiune.

Un text literar îl atrage și îl captează pe copil, cu cât acțiunea este mai concentrată, mai bine dozată și condusă către punctul culminant și deznodământ.

Manualele de limba și literatura română, cărțile de lectură pentru elevi oferă asemenea texte închegate, în care loc o desfășurare dramatică a unor întâmplări, ceea ce dă învățătorului posibilitatea de a orienta copii pe cale intuitivă, prin intermediul textului asupra înlănțuirii logice, gradate și deseori dramatice a desfășurării acțiunii. De aceea organizarea interioară a textului , devine un instrument de lucru pentru înțelegerea mesajului operei literare.

Expozițiunea are un rol foarte important în înțelegerea textului narativ oferă cadrul natural, timpul și principalele personaje ale acțiunii. Comentariul asupra expozițiunii unui text narativ presupune crearea premiselor pentru înțelegerea desfășurării în continuare a acțiunii, a evenimentelor. Învățătorul poate atrage atenția elevilor asupra faptului că, deseori, încă de la începutul textului, scriitorul simte nevoia să prezinte locul și timpul acțiunii, principalele personaje, cu trăsăturile lor de caracter definitorii, potrivit cărora acționează. Deci, orice text narativ are, la început, în care se face cunoștință cu timpul, cu locul și cu principalele personaje.

Intriga textului, al doilea moment al subiectului, apare ca o motivare a acțiunii ce urmează; iar uneori este inclusă în expozițiune. De cele mai multe ori, intriga este un moment scurt al subiectului, care determină desfășurarea acțiunii și uneori chiar deznodământul. Acest moment se află imediat după stabilirea locului și timpului subiectului, iar determinarea lui are menirea de a orienta, în continuare atenția elevilor asupra mersului acțiunii.

Sublinierea acestui moment al subiectului unei creații epice, chiar pentru elevii din ciclul primar are o importanță deosebită nu numai pentru înțelegerea textului, ci și pentru activitatea de elaborare a compunerilor cu subiecte asemănătoare, care trebuie să aibă o motivație corespunzătoare.

Desfășurarea subiectului se reduce deseori la una sau două idei principale, alteori acțiunea este mai amplă cuprinzând mai multe momente. Copii de vârstă școlară preferă povestirile a căror acțiune se desfășoară în ritm alert, realizate prin aglomerare de verbe; nu pot fi ocolite însă nici povestirile desfășurate într-un ritm lent care au frumusețea și farmecul lor prin admosfera caldă și descrieri.

Fiind cunoscută tendința copiilor dea trece ușor peste pasajele descriptive este recomandat să se insiste asupra acestor fragmente, care le dezvăluie valențele estetice și afective a textului și le ușurează înțelegerea deplină a textului.

Punctul culminant este momentul cel mai captivant pentru orice cititor, este așteptat cu mare interes de elevii; în acest moment acțiunea atinge încordarea maximă. Marcarea acestui moment al unui text constituie un bun prilej pentru a evidenția trăsături morale ale unor personaje cu mari influențe educative.

Deznodământul încheie acțiunea narativă, dar nu înseamnă și sfârșitul activității de analiză a textului, ci reprezintă un prilej de reflecții care creează emoții, satisfacții pentru triumful binelui, al adevărului. Acest moment poate cuprinde sau poate fi completat cu o învățătură, o maximă, un proverb, izvorâte din înțelepciunea poporului nostru, din concepția lui sănătoasă despre viață.

3.5 Etapele desfășurării unei lecții de cunoaștere a textului narativ:

Prima etapă este motivarea elevilor pentru citirea și cunoașterea textului, în care se urmărește trezirea interesului pentru textul literar nou, urmărind în mod deosebit dezvoltarea abilităților de comunicare.

Motivarea poate fi realizată în diferite forme, prezentarea a două-trei propoziții despre acțiunea textului sau despre personajele din text pentru a le stârni curiozitatea.

Citirea textului de către elevi, în șoaptă sau în gând, este etapa în care elevii fac singuri primul pas în cunoașterea textului.

După ce elevii au citit textul în soaptă sau în gând urmează întrebările pentru verificarea înțelegerii textului. Se realizează cu ajutorul unui set de întrebări care se elaborează înainte de lecție; întrebările trebuie să fie clare, să aibe legătură cu textul citit, „ să stimuleze gândirea, imaginația, creativitatea, să solicite construcții personale de răspunsuri, să fie prezentate într-un enunț accesibil clasei și potrivit ca dimensiune. Dacă întrebările nu sunt bine construite este posibil să tragem concluzia greșită că elevii n-au înțeles textul; de fapt ei n-au înțeles întrebarea.”

O etapă imediat următoare este voce tare pentru un număr exersarea actului citirii, acest exercițiu permite exersarea citirii cu voce tare pentru un număr mare de elevi. Citirea se execută în lanț, fiecare elev citește două- trei propoziți după o ordine stabilită anterior.

Explicarea cuvintelor și a expresiilor noi pentru a verifica dacă elevii și-au însușit și au înțeles textul. În acest caz nu este suficientă explicația, de aceea elevii pot lucra cu dicționarul pentru a înțelege sensurile noilor cuvinte. Elevii sunt solicitați să construiască enunțuri cu expresiile și cuvintele noi.

Conform programei de clasa a II-a, următoarea etapă este „ delimitarea textului în fragmente logice”, care se realizează de către profesor conform unor criterii stabilite, pentru ca elevii să înțeleagă mai ușor conținutul textului.

Formularea ideilor principale și alcătuirea planului de idei este realizată prin analiza conținutului fiecărui fragment; prin formularea unei idei reprezentative, sub forma unor propoziții enunțiative, clare, concise sau ca titluri.

Povestirea textului după planul de idei este un exercițiu eficient de comunicare. Elevii se obișnuiesc să prezinte conținutul textului într-o altă ordine, exercițiu îi formează și pentru prezentarea în ordine logică a propriilor idei.

Povestirea textului după planul de idei este foarte importantă pentru dezvoltarea deprinderii de exprimare corectă, se va respecta ritmul propriu al fiecărui elev pentru a-l încuraja să se exprime, să comunice, urmărindu-se permanent succesiunea logică a ideilor, formularea unor enunțuri corecte sub aspect logic și morfologic, folosirea unui lexic corespunzător, exprimarea fluentă, expresivă cu intonație și ritm adecvate.

Citirea după model este etapa în care elevii exersează citirea după modelul oferit de profesor.

Etapele în care profesorul verifică dacă elevii au înțeles textul și dacă au citirea conștientă formată sunt citirea selectivă și formularea mai multor variante de răspunsuri la întrebările din manual. Pe lângă întrebările din manual se poate completa cu alte întrebări și activități, în funcție de experiența de învățare a clasei, care să contribuie la dezvoltarea gândirii, imaginației, creativității, la formarea discursului personal al elevilor și la aplicarea celor învățate în legătură cu textul literar în situații concrete de comunicare.

În funcție de timpul rămas la sfârșitul lecției se desfășoară exerciții de cultivare a limbii române literare. Conținutul acestor exerciții diferă de la o clasă la alta , în funcție de problemele de exprimare a elevilor.

Exerciții de scriere se pot desfășura în diferite momente ale lecției și acoperă aproximativ o treime din fiecare lecție. Elevii pot povesti în scris un fragment, folosesc cuvintele și expresiile noi în enunțuri scrise, elaborează un text în legătură cu conținutul operei studiate.

Foarte important este faptul că deprinderile de exprimare scrisă se formează în clasă, sub îndrumarea profesorului, nu numai prin temele de acasă.

Metode de bază de analiza basmului

Lectura explicativă, ca metodă de bază a lecțiilor de citire în ciclul primar, va fi utilizată în mod creator, în funcție de specificul fiecărui text, astfel încât să le formeze elevilor deprinderi, atât pentru a înțelege mesajul lecturilor citite, cât și pentru a folosi diverse tehnici ale muncii cu manualul, cu cartea în general.

Lectura explicativă, așa cum arată chiar denumirea ei, este o îmbinare a lecturii ( a cititului) cu explicațiile necesare care împreună duc în cele din urmă la înțelegerea mesajului textului. Se poate spune că lectura explicativă este mai mult decât o metodă, ea este mai degrabă un complex de metode. Așa cum sugerează chiar denumirea ei, lectura explicativă face apel la conversație, explicație, la povestire chiar și la demonstrație.

Etapele lecturii explicative prin care se face receptarea mesajului textului sunt următoarele:

citirea integrală a textului;

citirea pe fragmente și analiza acestuia;

conversație generalizatoare cu privire la conținutul textului;

reproducerea textului pe baza planului de idei;

citirea de încheiere;

Prin studiul basmului elevii își însușesc principalele norme și reguli morale care dețin un rol esențial în formarea convingerilor și în orientarea și constituirea conduitelor morale.

În cadrul citirii explicative vor fi evidențiate idei precum:

eroii basmelor sunt oameni cinstiți, vrednici și curajoși. Ei se ridică la luptă pentru a veni în ajutorul semenilor și a-i salva de primejdii, de forțele ostile care se năpustesc, adesea, asupra lor;

în aceste confruntări, eroii basmelor fantastice se dovedesc totdeauna la înălțimea speranțelor colectivității. După numeroase solicitări, în cadrul cărora se verifică, atât forța fizică cât și inteligentă,aceștia reușesc să nimicească forțele ostile, asigurând astfel triumful dreptății.

În funcție de conținutul basmului selectat se stabilește structura logică a textului și delimitarea lui pe fragmente sau numai în cazul în care a fost ale unui basm mai dezvoltat și nu sunt posibile discuții globale, după lectură.

Lectura explicativă reprezintă un instrument de lucru folosit de învățători spre a dezvălui elevilor conținutul unui text citit și valorile lui multiple.

Metode utilizate în predarea basmului în învățământul primar

Metodele de învățământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) reprezintă căile folosite în școala de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere viața, natura, lumea, lucrurile, știința. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.

Prin "metodă de învățământ" se înțelege, așadar, o modalitate comună de acțiune a cadrului didactic și a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare, mai mult sau mai puțin dirijată”.Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de operații, de procedee.

În anumite situații, o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode (ex. problematizarea poate fi inclusă într-o demonstrație).

Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învățământ precum și teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcțiile, clasificarea metodelor de învățământ, precum și caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerințelor de utilizare.

Metodele de învățământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relație cu mijloacele de învățământ și cu modalitățile de grupare a elevilor. De aceea, opțiunea pentru o anumită strategie didactică condiționează utilizarea unor metode de învățământ specifice.

Totodată, metodele de învățământ fac parte din condițiile externe ale învățării, care determină eficiența acesteia. De aici decurge importanța alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activități didactice.

Sistemul metodelor de învățământ conține:

– metode tradiționale, cu un lung istoric în instituția școlară și care pot fi păstrate cu condiția reconsiderării și adaptării lor la exigențele învățământului modern;

– metode moderne, determinate de progresele înregistrate în știință și tehnică, unele dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare științifică, punându-l pe elev în situația de a dobândi cunoștințele printr-un efort propriu de investigație experimentală; altele valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).

În școala modernă, dimensiunea de bază în funcție de care sunt considerate metodele de învățământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanșeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivația, capacitățile cognitive și creatoare.

Un criteriu de apreciere a eficienței metodelor îl reprezintă valențele formative ale acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalității elevilor.

Clasificarea metodelor de învățământ se poate realiza în funcție de diferite criterii.

I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiționale): expunerea, conversația, exercițiul etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

II. după funcția didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

1) metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se disting:

a) metodele de transmitere și dobândire a cunoștințelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.;

b) metodele care au drept scop formarea priceperilor și deprinderilor: exercițiul, lucrările practice etc.;

2) metode de evaluare;

III. după modul de organizare a activității elevilor: metode frontale (expunerea, demonstrația); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalități de organizare a activității (experimentul);

IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exercițiul, demonstrația); euristice (problematizarea);

V. după sursa cunoașterii (care poate fi experiența social-istorică a omenirii, explorarea directă sau indirectă a realității sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu: suportul informației (cuvânt, imagine, acțiune etc), Ioan Cerghit propune o altă clasificare și anume:

metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuțiile și dezbaterile; problematizarea;

metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecția personală);

metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);

metode de explorare a realității:

a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realității: observarea sistematică și independentă; experimentul; învățarea prin cercetarea documentelor și vestigiilor istorice;

b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realității: metode demonstrative; metode de

metode bazate pe acțiune (operaționale sau practice):

a) metode bazate pe acțiune reală / autentică): exercițul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice;

b) metode de simulare (bazate pe acțiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor; învățarea pe simulatoare.

Metodologia didactică formează un sistem coerent, realizat prin stratificarea și corelarea mai multor metode, atât pe axa evoluției istorice, cât și pe plan sincronic, metode care se corelează, se prelungesc unele în altele și se completează reciproc.

Importanța basmului în ciclul primar

În mod deosebit, copiii școlari mici îndrăgesc poveștile (basmele) cu animale și basmele nuvelistice, în special cei din clasele mici (cls. I și a II-a), iar începând cu clasele a III-a și a IV-a școlarilor fiindu-le accesibile și basmele fantastice. Această preferință a lor trebuie să fie pe deplin înțeleasă de adulți și satiafăcută, cu atât mai mult cu cât sub această haină simbolică copiii descoperă personaje tipice, conflicte și sentimente omenești, lupta și năzuința poporului către o viață mai bună.

Din basme, sub forma alegorică a imaginilor fantastice, copiii cunosc multe aspecte ale vieții oamenilor din trecut, lupta lor pentru mai bine. Ei simt că zmeii, balaurii, Baba-Cloanța și ale personaje pe care trebuie să le înfrunte Făt-Frumos simbolizează forțele răului, în timp ce acest personaj întruchipează lupta și izbânda binelui asupra răului.

Tematica basmelor, fie ele realiste sau fantastice, se diferențiază de la o clasă la alta corespunzător sarcinilor instructiv-educative.

Astfel, la cls. I și a II-a basmele ce vor fi prezentate copiilor vor fi scurte, cu conținut și intrigă mai simple care să înfățișeze o lume cunoscută, să trezească sentimente și stări afective plăcute, care să le influențeze sentimentele și comportamentul. Dintre basmele cele mai frumoase, selectate pentru nivelul acestor clase, menționăm:Cenușăreasa, Doi feți cu stea în frunte, Scufița Roșie, Prichindel și Păunașul codrilor etc.

La cls. a III-a și a IV-a, prin basme se realizează familiarizarea copiilor cu aspecte complexe din natura și viața înconjurătoare, cu expresii poetice, epitete, formule specifice stilului povestitorilor, precum și educarea unor trăiri de valoare etică și estetică care să influențeze în măsură și mai mare sentimentele și comportarea școlarilor. Dintre basmele culte cele mai accesibile pentru copiii școlari de cls. III-IV enumerăm: Făt-Frumos din lacrimă, Povestea lui Harap-Alb.

Valorificarea basmului în procesul de predare a literaturii se impune nu numai pentru faptul că această specie a literaturii populare și celei culte este foarte mult gustată de către copii pentru împletirea realului, ci și datorită bogăției de sensuri și valori instructive pe care le posedă. Prin valorificarea basmului se poate ajunge la stimularea interesului elevilor, la angajarea lor în efortul de învățare și gândire creatoare și, de aici, la exercitarea unei influențe pozitive în procesul de formare a profilului lor moral.

Evidențierea interferențelor dintre basm și alte opere ale literaturii culte se face în scopul cunoașterii geniului creator al poporului, a contribuției generațiilor precedente la îmbogățirea tezaurului culturii materiale și spirituale a poporului, știut fiind că prin basme, povestitorii au purtat și transmis, din generație în generație, cele mai nobile aspirații ale omenirii, au păstrat și cultivat limba vie și înțeleaptă a poporului, așa după cum au afirmat și demonstrat numeroși cercetători ai geniului.

Basmul, prin conținutul său instructiv-educativ bogat, se pretează la multe teme și modalități instructiv-educative, de aceea este folosit de către mai multe discipline pentru potențialul său prevăzut în activități didactice în doi timpi: lecții și activități extradidactice.

În clasele I-IV, necesitatea studierii basmului, în cadrul lecturilor suplimentare selective, se impune în scopul formării deprinderilor de exprimare corectă, de citire cursivă, logică, coerentă și nuanțată.

În manualele de limba și literatura română pentru ciclul primar sunt incluse texte diferite, atât prin conținut cât și prin forma lor. Întrucât textele sunt foarte diferite, lectura explicativă, ca metodă de bază a lecțiilor de citire în ciclul primar, va fi utilizată în mod creator, în funcție de specificul fiecărui text, astfel încât să le formeze elevilor deprinderi, atât pentru a înțelege mesajul lecturilor citite, cât și pentru a folosi diverse tehnici ale muncii cu manualul, cu cartea în general.

Prin studiul basmului elevii își însușesc principalele norme și reguli morale care dețin un rol esențial în formarea convingerilor și în orientarea și constituirea conduitelor morale.

Metode tradiționale de predarea a basmului

5. Lucrul cu manualul

Este o metodă didactică în cadrul căreia învățarea are ca sursă esențială și ca instrument de formare a elevului cartea școlară sau alte surse similare.” Lectura este un act de complexitate ce presupune nu numai un cititor și un text, ci și interacțiunea lor, fiind influențat de contextul în care se petrece”.

Finalitatea ei este dublă: dobândirea de către elevi a fondului aperceptiv necesar înțelegerii textului în general, precum și căpătarea deprinderii de a utiliza cartea. Pentru început se utilizează metoda lecturii explicative. Definirea ei este cea mai simplă: metodă de învățare bazată pe citirea din manual și explicarea, în clasă, sub îndrumarea strictă a învățătorului. Are și o desfășurare specifică, pornind de la lectura integrală, continuând cu analiza pe părți sau aspecte și încheind cu încercarea de redare a întrgului și aplicațiile aferente.

Clasele I-IV constutuie o trecere de la descifrarea semnelor scrise la înțelegerea și interiorizarea celor citite, aspect delicat și esențial în același timp. Odată desprinsă, lectura descrie una dintre cele mai eficiente căi de învățare. Ea permite însușirea unui volum de cunoștințe de trei-patru ori mai mare decât cel asimilat prin metode expozitive. Cu atât mai valoroasă, din punct de vedere forma-tiv-educativ, devine lectura activă.

O altă formă a muncii cu manualul (cartea) este lectura independentă. Pentru a beneficia de aceasta, elevii trebuie să stăpânească unele priceperi și deprinderi de a se folosi în mod independent și eficient de manual.

1. Povestirea

În sistemul metodelor de învățământ, povestirea este o expunere orală prin intermediul căreia sunt înfățișate fapte, evenimente și întâmplări îndepărtate în timp și spațiu, reale sau fictive, pe care elevi nu le pot cunoaște altfel. Este folosită mai ales în cadrul orelor de limbă română, are un caracter narativ, și solicită într-o măsură mai mare latura afectivă a psihicului. În activitățile de limba română, povestirea este intens folosită pentru multiple valențe informativ-formative.

Prin intermediul povestirii, elevii dobândesc un cerc de reprezentări despre obiecte, fenomene, fapte, întâmplări, situații ce nu pot fi percepute ca atare. Situate la nivelul celui de-al doilea sistem de semnalizare, simulările verbale le înlocuiesc pe cele naturale. De aici, rezultă necesitatea utilizării unor astfel de construcții verbale, încât cuvintele să aibă o puternică forță evocatoare.

Povestirea devine un model de vorbire, când acesta este prezentată într-o formă corespunzătoare din punct de vedere gramatical și stilistic. Este calea prin care elevii asimileză cele mai multe expresii poetice, acumulează nenumărate cuvinte (hiperbole, epitete sau chiar cuvinte specifice lexicului nostru). Prin intermediul basmelor, povestirilor elevii cunosc limba populară în comparație cu limba literară, și în felul acesta își îmbogățesc o dată în plus vocabularul.

Valoarea povestirii depinde de respectarea unor cerințe generale ce se referă la alegerea temei, claritatea expunerii, asigurarea unui caracter emoțional ,,arta de a povesti în clasă nu se întâlnește des la profesori, nu pentru că acesta ar fi un dar special al naturii, ci pentru că cere mult exercițiu. Chiar un om dotat trebuie să lucreze mult pentru a fi capabil să redea o poveste care să satisfacă pe deplin cerințele pedagogice”.

Povestirea mobilizează procesele intelectuale superioare care participă la constituirea limbajului și la însușirea limbii pe plan individual, analiza, sinteza, generalizarea sunt operații în afara cărora nu s-ar putea coordona elementele necesare alcătuirii structurilor gramaticale, cuvinte, propoziții, fraze. Deci, ea constă din prezentarea informației ,,sub formă descriptivă sau narativă, respectând ordonare în timp sau în spațiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor.”

2. Explicația

Explicația reprezintă o metodă expozitivă ( metodă de comunicare orală), o formă a expunerii sistematice a cunoștințelor, bazată pe demonstrare logică și argumentare rațională; Demersurile explicative pot urmări: „clarificarea unor concepte, fapte, abordări, modele de lucru, principii, evenimente, procese, fenomene etc. , prin relevarea și argumentarea notelor lor esențiale și a legăturilor dintre ele, astfel că ea contribuie la formarea, exersarea și dezvoltarea capacității de argumentare a elevilor.”

Explicațiile ocupă un loc secundar în raport cu prezentarea faptelor. În explicație, cuvântul pofesorului înfățișează elevilor tema desfășurată într-o ordonare logică de date și fapte, care duce în mod necesar la o concluzie și generalizare. Așadar, pe primul plan nu se mai află faptele de prezetat, ci faptele de explicat.

,,Explicația are și ea la bază aume rațiuni:elevul a acumulat o experiență faptică suficientă, simțind nevoia să-i fie lămurită în amănunt; mecanismele gândirii logice sunt destul de dezvoltate să poată recepționa discursul științific propriu-zis; tendința dominantă a vârstei începe să fie aceea de cunoaștere a tabloului cauzal dinamic al lumii.”

3. Conversația

Conversația este o metodă de învățământ constând din valorificarea didactică a întrebărilor și răspunsurilor. Cum se poate observa, ea este o metodă tot verbală, ca și povestirea, dar mai activă decât aceasta. Conversația este o convorbire sau un dialog ce se desfășoară între învățător și elev, prin care se stimuleză și se dirijează activitatea de învățare a acestora. Ea îmbracă două forme principale: euristică și examinatoare (catehetică).

Conversația euristică este o formă de învățare prin descoperire dirijată. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări și răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învățării. Esențial este, de asemenea, faptul că învățătorul orienteză în permanență gândirea elevului, prin felul și ordinea în care formuleză întrebările, astfel ca din aproape în aproape să ajungă la noutatea propusă.

Posibilitatea de utilizare a conversației euristice nu este nelimitată, ci condiționată de un fapt esențial. Anume, de experiența de cunoaștere de până atunci a elevului, care să-i permită să dea răspuns la întrebările ce i se pun. Iată câteva ocazii:

când lecția se poate face pe baza unui material intuitiv, familiar elevilor în amănuntele lui aparente, ceea ce înseamnă că metoda se împletește cu demonstrația;

când lecția are loc pe baza studiului individual sistematic, efectuat de elevi (de pildă, o lecție de analiză a unor opere literare, din care să rezulte caracterizarea personajelor, surprinderea elementelor specifice creației autorului etc.);

în lecțiile de recapitulare și sistematizare, când elevii posedă deja conținuturile acestea, urmând numai să le generalizeze și să le coreleze după anumite criterii;

în verificarea elevilor, având în vedere necesitatea unor întrebări de sprijin (când elevii nu-și pot exprima singuri propria informație sau nu pot face legături necesare între cunoștințele pe care le dețin).

Conversația examinatoare (catehetică) are ca funcție principală constatarea nivelului la care se află cunoștințele elevului la un moment dat. Chiar și sub aspect formal se deosebește de cea euristică, în sensul că nu mai este obligatirie constituirea în sisteme sau lanțuri sau serii ale întrebărilor și răspunsurilor. Fiecare întrebare împreună cu răspunsul său alcătuiesc un microunivers de sine-stătător în raport cu celelalte întrebări și răspunsuri. În afară de aceasta, nu este necesar ca ea să epuizeze toate aspectele legate de conținutul vizat, prezentându-se adesea sub forma întrebărilor de sondaj.

Chiar dacă rolul ei de bază este acela de examinare a elevilor, totuși, unii autori o enumeră și între metodele cu funcție de predare-asimilare. Și acest lucru se poate dovedi ca adevărat, putându-se totodată menționa situațiile de utilizare ale acestei metode, și anume:

în cadrul conversației care poate preceda predarea unei teme noi, pentru ca învățătorul să-și dea seama la ce nivel trebuie concepută predarea ca atare;

pe tot parcursul predării subiectului nou, sub forma întrebărilor de sondaj, cu rol de feed-back, adică pentru a vedea dacă și cât au înțeles elevii din ceea ce se predă;

la încheierea predării unei lecții, prin întrebări recapitulative, care să reia, în mare, aspectele reprezentative din noul material predat.

Condiția necesară și suficientă a conversației se concretizează în câteva cerințe privind calitățile întrebărilor, pe de o parte, și ale răspunsurilor, pe de alta:

să fie formulate corect, atât sub aspect gramatical, cât și logic;

să se nominalizeze categoria însușirii pe care se axează întrebarea;

întrebările să fie de o varietate suficientă;

răspunsurile să acopere întreaga sferă a întrebării;

să vizeze cu precizie conținutul esențial al întrebării, având în același timp concizia cea mai convenabilă;

răspunsul să fie prezentat într-o propoziție sau frază încheiată.

4. Convorbirea

Convorbirea, ca și conversația, se bazează pe același principiu fundamental: circulația informației între doi sau mai mulți interlocutori.

Datorită efectului ei dinamizator, convorbirea reprezintă importante valențe formative:

în primul rând, activează starea generală a elevilor, stimulându-i la o participare activă;

solicitarea proceselor intelectuale creând o stare tensională propice unei activități eficiente;

este mai eficace pentru actualizarea fondului de cunoștințe și implicit, pentru activizarea vocabularului;

sporește mult capacitatea de concentrare a actului;

cultivă, în măsura cea mai largă, vorbirea dialogată care, este superioară vorbirii monologate;

prin tematica convorbirii și prin modul cum sunt dirijate solicită diferitele laturi ale personalității: intelectuală, morală, estetică.

5. Lucrul cu manualul

Este o metodă didactică în cadrul căreia învățarea are ca sursă esențială și ca instrument de formare a elevului cartea școlară sau alte surse similare.” Lectura este un act de complexitate ce presupune nu numai un cititor și un text, ci și interacțiunea lor, fiind influențat de contextul în care se petrece”.

Finalitatea ei este dublă: dobândirea de către elevi a fondului aperceptiv necesar înțelegerii textului în general, precum și căpătarea deprinderii de a utiliza cartea. Pentru început se utilizează metoda lecturii explicative. Definirea ei este cea mai simplă: metodă de învățare bazată pe citirea din manual și explicarea, în clasă, sub îndrumarea strictă a învățătorului. Are și o desfășurare specifică, pornind de la lectura integrală, continuând cu analiza pe părți sau aspecte și încheind cu încercarea de redare a întrgului și aplicațiile aferente.

Clasele I-IV constutuie o trecere de la descifrarea semnelor scrise la înțelegerea și interiorizarea celor citite, aspect delicat și esențial în același timp. Odată desprinsă, lectura descrie una dintre cele mai eficiente căi de învățare. Ea permite însușirea unui volum de cunoștințe de trei-patru ori mai mare decât cel asimilat prin metode expozitive. Cu atât mai valoroasă, din punct de vedere forma-tiv-educativ, devine lectura activă.

O altă formă a muncii cu manualul (cartea) este lectura independentă. Pentru a beneficia de aceasta, elevii trebuie să stăpânească unele priceperi și deprinderi de a se folosi în mod independent și eficient de manual.

6. Exercițiul

Această metodă nu se reduce numai la formarea priceperilor și a deprinderilor, ci duce la dezvoltarea operațiilor mentale, înțelegerea noțiunilor învățate, prevenirea uitării, cultivarea și dezvoltarea unor trăsături morale și de caracter.

Exercițiul presupune instrucția verbală sau explicarea acțiunii, demonstrarea, exercițiul operatoriu, întărirea, controlul și autocontrolul.

Aplicate la nivele de vârstă diferite exercițiile la literatură, și în acest caz, a basmului, vor viza operații de tipul: citirii conștiente, înțelegerii diferitelor tipuri de limbaj, deprinderii de a formula idei principale, de a rezuma un conținut, de a- l reda cursiv,expresiv și clar, de a exprima oral și în scris o judecată.

Exercițiile contribuie la formarea deprinderilor de muncă independentă și, mai presus de aceasta, la dezvoltarea creativității elevilor, fie că prin creativitate înțelegem talent literar, fie că prin ea numim capacitatea de a recombina în mod personal, cunoștințele acumulate, în structuri noi textuale, pe diverse teme literare.

7. Demonstrația

„Demonstrația este metoda de învățământ prin utilizarea căreia cunoașterea lumii obiective dobândește un caracter mediat, analiza realității bazându-se pe experimentarea artificială a situațiilor originale, a fenomenelor reale ( care pot pot fi studiate în starea lor reală, naturală, de existență).”

Se recurge la substitute ale realității, la diferite materiale intuitive și mijloace didactice cu scopul de a ușura efortul de a explorare a realității,al asigurării unui suport perceptiv pentru a face accesibilă predarea unur cunoștințe, al consistenței unor adevăruri ori al facilitării execuției corecte a unei acțiuni și al formării deprinderilor și comportamentelor corespunzătoare.

La predarea basmului se poate folosi demonstrația întemeiată pe documente auditive (casete audio cu basme), vizuale (CD-uri), pe reprezentările grafice ( tablouri, desene).

8. Rezumatul

Inițierea elevilor în alcătuirea unui rezumat îi revine profesorului de clasa a IV a, elevii având însă contact cu acest exercițiu în clasa a III a, când sunt învățați să-și ia notițe.Elevii sunt îndrumați să folosească fraze scurte, simple și clare.

Această metodă contribuie la formarea deprinderilor de comunicare orală și scrisă. Lecțiile de limba și literatura română au ca punct de plecare textul literar elaborat de diverși autori și se încheie cu textele elaborate de către elevi, oral sau scris.

Realizarea rezumatului de către elevi se desfășoară sub observarea și îndrumarea profesorului, ținându-se cont de următorii pași: citirea integrală a textului, împărțirea textului pe fragmente, povestirea fragmentelor, stabilirea ideilor principale, întocmirea planului de idei, rezumatul.

Metode de simulare

Aceasta este categoria în care se cuprind jocurile și învățare pe simulator.

Metoda jocurilor este prezentată pe două categorii: de o parte cea a jocurilor didactice sau educative, de altă parte categoria jocurilor simulative.

Jocurile educative au, într-o măsură și într-o perioadă, caracter imitativ empiric, această specie fiind proprie vârstei și educației preșcolare. O dată intrați în sfera educației sistematice, fie preșcolare, fie școlare, copiii adoptă alte feluri de jocuri didactice. Acestea se disting nu numai printr-o relativă îndepărtare de conținuturile propriu-zise copilărești anterioare, dar și printr-o dificultate mai mare. Este semnul că fac trecerea spre activitatea de dincolo de elementul pur ludic.

Jocurile didactice satisfac nevoia de matricitate și gândire concretă a elevilor școlii primare. Ele îmbină spontan cu imaginarul, elemente specifice acestei vârste, cu efort solicitat și programat de procesul învățării. Jocurile didactice se pot clasifica:

după conținutul și obiectivele urmărite (jocuri senzoriale, de dezvoltare a vorbirii, de imaginație, de creație);

după materialul folosit (jocuri orale, cu întrebări, jocuri-ghicitori).

Organizarea învățării sub forma unor activități cu caracter de joc aduce voioșie, destindere și bucurie, înviorând procesul de învățământ.

Jocurile simulative au alt registru și altă semnificație, ele fiind veritabile ocazii de antrenament, pentru îndeplinirea unor roluri reale în viață. De aceea, ele capătă mai mare destindere la vârste școlare mai mari și se prezintă mai ales sub forma jocurilor de rol.

Din exempificările aduse de autorii care trateză problema jocurilor, reiese relația acestor modalități de învățare cu sistemul general al metodelor de învățământ. Spre exemplu, se organizează un joc de roluri, în vederea realizării unei întâmplări imaginare. Elevii își asumă anumite roluri: personaje pozitive, personaje negative, interpretarea unor animale din lumea basmelor. Jocul va începe cu explicațiile și împărțirea rolurilor; va continua cu explicarea rolului fiecăruia, apoi cu observări; va urma dezbaterea, care se va încheia cu anumite concluzii. Deci, rezultă că avem de a face tot cu o structură mixtă, care cuprinde câte ceva din mai multe metode deja studiate.

Învățarea prin dramatizare se practică sub forma citirii pe roluri sau a interpretării unor roluri ce reprezintă personaje din basme, povești, fragmente literare.

Între componentele strategice didactice în învățământul primar, materialele și mijloacele de învățământ au un rol însemnat, ele fiind legate de gândirea concretă a copiilor ca și de principiul didactic al cunoașterii concret-intuitive.

În lecțiile dedicate basmului, utilizăm și strategii didactice de tip evolutiv-sti-mulative. Evaluarea pedagogică vizează eficiența învățământului prin prisma raportului dintre obiective și rezultatele obținute de către elevi în activitatea de învățare. Ea poate fi continuă sau cumulativă. În vederea evaluării felului cum elevii și-au însușit conținutul basmului și au tras învățămintele necesare, se utilizează frecvent evaluarea continuă. Tot pentru evaluare se folosește și observarea și aprecierea verbală. Prin aceasta urmărim și apreciem modul cum elevii participă la asimilarea cunoștințelor. Inportant este că aprecierile verbale pe care le face învățătorul să fie obiective, sincere și deschise.

În lecțiile dedicate basmului se pot utiliza diverse materiale și mijloace didactice: ilustrații, planșe cu diferite ilustrații din povești, diapozitive, diafilme, casete audio și video, C.D.-uri etc.

Metode moderne

Problematizarea

Constă într-o suită de procedee prin care se urmărește crearea unor situații- problemă, oferind elevilor posibilitatea să desprindă diferite realități, între cunoștințele anterioare și noile cunoștințe pe care ei înșiși, sub îndrumarea învățătorului, le abordează.

Sunt diverse modalități de utilizare a metodei. Studierea textului literar favorizează, mai ales, formularea de întrebări-problemă cu mai multe posibilități de rezolvare.

Problematizarea este o metodă mai puțin utilizată în lecțiile dedicate basmului, ea este folosită atunci când li se cere copiilor să compună basme sau să continue pe cele cu început dat. Se poate utiliza pentru a rezolva situațiile conflictuale create de comportarea personajelor pozitive și negative din basm.

Opera literară, fiind o stuctură deschisă, se preteză la multiple interpretări. Deci receptarea ei constituie un excepțional prilej de stimulare a capacităților interpretative ale elevilor, oferindu-le libertatea deplină de a-și stimula și dezvălui reacțiile emoționale și reflexive în contact cu ea.

4.2.1. Povești din puzzle

Există în comerț asemenea jocuri, prin care, cu imagini din poveștile cele mai îndrăgite de către copii, se pot forma puzzle-uri. Dacă nu avem astfel de jocuri, le putem confecționa chiar noi.

Cu ajutorul elevilor mai mari, desenăm personaje sau scene din povești (desenele trebuie să fie foarte clare, pentru a fi refăcute cu ușurință). Tăiem apoi coala de desen în forme neregulate și solicităm pe cei mici să potrivească bucățile, astfel încât să ajungă la desenul inițial. Pornind de la scena sau personajul respectiv, copiii pot spune întreaga poveste sau numai momentele importante, pot caracteriza personajele principale, pot schimba finalul poveștii, pot crea un final etc.

4.2.2. „Piramida poveștilor”

Se realizează din cuburi, care au desenate pe fețele lor povești. Copiii trebuie să așeze imaginile în ordine, astfel încât în vârful piramidei să se găsească sfârșitul poveștii.

Metoda brainstorming

Brainstormingul este una din cele mai răspândite metode în formarea elevilor în educație, în stimularea creativității, în domeniul afacerilor, al publicității, etc.

Un principiu al brainstormingului este: cantitatea generează calitatea. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile și inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare. (Osborne, 1959). Prin folosirea acestei metode se provoacă și se solicită participarea activă a elevilor, se dezvoltă capacitatea de a trăi anumite situații, de a le analiza, de a lua decizii în ceea ce privește alegerea soluțiilor optime și se exersează atitudinea creativă și exprimarea personalității.

De asemenea, utilizarea brainstormingului optimizează dezvoltarea relațiilor interpersonale – constatăm că persoanele din jur pot fi bune, valoroase, importante.

Identificarea soluțiilor pentru o problemă dată este un alt obiectiv al brainstormingului.

În desfășurarea lecțiilor în învățământul primar se realizează de cele mai multe ori variante prescurtate ale metodei, obiectivul fundamental fiind acela de a-i determina pe elevi să-și exprime liber opiniile, să formuleze idei proprii eliberate de prejudecăți, să exerseze atitudini deschise și creative în grup, să fie motivați pentru activitate, să învețe într-o manieră plăcută și atractivă, într-o ambianță plină de prospețime și emulație.

Avantajele utilizării metodei brainstorming sunt multiple. Dintre acestea:

– obținerea rapidă și ușoară a ideilor noi și a soluțiilor rezolvatoare;

– costurile reduse necesare folosirii metodei;

– aplicabilitate largă, aproape în toate domeniile;

– stimulează participarea activă și crează posibilitatea contagiunii ideilor;

-dezvoltă creativitatea,spontaneitatea,încrederea în sine prin procesul evaluării amânate;

– dezvoltă abilitatea de a lucra în echipă.

Brainstorming-ul se desfășoară în cadrul unui grup format din maxim 30 de persoane, de preferință eterogen din punct de vedere al pregătirii și al înclinațiilor, sub coordonarea unui moderator(în cazul nostru-învățătorul), care îndeplinește rolul atât de animator, cât și de mediator.Rolul învățătorului este de a asculta cu atenție pe elevi fără a interveni în discuțiile acestora; eventual, el poate intra în joc prin respectarea regulilor acestuia.Se mai recomandă ca grupul ce utilizează brainstorming-ul să fie compus dintr-un număr par de elevi. Folosită cu discernământ,această metodă stimulează creativitatea și generează lecții creative. Cu puțin curaj, acestea pot fi proiectate în parteneriat cu elevii.

Ciorchinele (word-map, rețeaua de semnificații)

Ciorchinele este o metodă prin care se realizează un câmp lexical, fiind actualizate cunoștințele dobândite anterior de elevi despre un subiect.

Câmpul lexical al unui cuvânt este alcătuit din ansamblul tuturor cuvintelor care se raportează la aceeași idee, oricare ar fi radicalul termenilor. Aceasta înseamnă că elevii pot spune orice cuvânt legat ca sens de ideea de la care se pornește.

Învățătorul scrie în mijlocul tablei un cuvânt și îl încercuiește. Se poate scrie și o scurtă propoziție de start. Este bine să se folosească o culoare vie, deosebită de cea care se va utiliza în continuarea exercițiului. Copiii citesc nucleul (cuvântul sau propoziția) și apoi vor spune rapid cuvinte legate de tema propusă. Învățătorul trebuie să aibă grijă să tragă linii între cuvintele care derivă unele din altele. Se scriu toate cuvintele propuse de elevi fără nici o evaluare a acestora. Este bine ca fiecare copil să spună un cuvânt și să nu se oprească fluxul ideilor decât la expirarea timpului propus inițial.

Metoda poate fi folosită și în fixarea cunoștințelor, grupând informațiile primite după anumite criterii.

Reprezentările grafice ale unui asemenea exercițiu pot să fie diverse. Se poate face astfel o constelație, se poate folosi și o matrice, completată individual și urmată de o discuție în grup. Dacă se lucrează frontal, matricea este rezolvată de toți elevii.

Acest exercițiu poate stimula comunicarea în lecție, antrenând elevii în lectură și obligându-i să citească termenii solicitați.

Horoscop

Este o metodă care vizează înțelegerea textului studiat, concentrându-se asupra perso-najului într-un text epic. Fiind complexă, metoda vizează și descifrarea semnificației literelor ce formează un cuvând și ajută la deprinderea cu argumentarea. Se poate folosi în clasele a III-a și a IV-a, fiind și un mijloc de realizare a unei caracterizări sumare a personajului.

După ce a fost studiat un text, învățătorul alege un personaj sau mai multe, cerându-le elevilor să-l încadreze într-o zodie, după o fișă care conține câteva trăsături ale fiecărui semn. Am adaptat aceste trăsături nivelului de înțelegere pe care îl au copiii de vârstă mică, scăzând și numărul acestora pentru creșterea eficienței lecturii. Prezentăm alăturat acest model de fișă.

HOROSCOP

Se lucreză individual sau în grup.

Pentru a face încadrarea, elevii trebuie să citească fișa, ceea ce constituie o lectură la prima vedere. Metoda horoscopului este o metodă distractivă care vizează dezvoltarea vocabularului elevilor, aceștia își însușesc destul de multe neologisme. . Elevii primesc fișe cu descriptorii tuturor zodiilor, și trebuie să stabilească în ce semn zodiacal îl încadrează pe erou. Li se atrage atenția că prin folosirea metodei horoscopului se identifică elemente ale portretului moral și că trebuie să opteze pentru semnul zodiacal unde se potrivesc majoritatea trăsăturilor

Este bine ca în lucrul în grup lectura fișei să se facă de către fiecare elev. Dacă sunt patru în grupă, fiecare citește trei zodii.

Etapa următoare o constituie luarea deciziei de încadrare. Elevilor trebuie să li se dea un timp în care să discute între ei, dacă lucrează în grupă.

Urmează justificarea alegerii, care se poate face:

prin explicarea în cuvinte proprii a trăsăturii pe baza acțiunii personajului;

prin explicarea în cuvinte proprii a ceea ce spun alte personaje sau naratorul

despre personajul respectiv;

prin găsirea în textul studiat a unor citate care să susțină o trăsătură;

prin găsirea unor sinonime la adjectivele din zodia respectivă.

Metoda poate fi completată și cu realizarea unui afiș în care elevii pot să reprezinte printr-un desen și prin scriere trăsăturile personajului. În felul acesta se exersează și scrierea.

Lectura ghidată

Tehnica se aplică pe un text de basm de dimensiuni reduse sau pe un fragment de text cu subiect captivant, dar care nu a fost citit înainte.

Pentru început, se desfășoară o etapă de evocare în care dascălul (un elev) prezintă autorul, lucrarea dată, tematica operei. Acest moment se poate organiza sub formă de discuție cu genericul „Despre autor și contextul în care a scris această poveste”. Apoi, se distribuie textul (multiplicat pe foi), care poate fi prezentat în una din variantele: integral și cu„opriri” indicate stop 1, stop 2 etc. sau cîte un fragment, după care se face oprirea. Elevii citesc doar pînă la prima oprire indicată și profesorul le adresează 2-3 întrebări care pot viza sentimente trăite la lectură, contraste senzoriale, ce se desprind din fragment, repere tematice. Răspunsurile elevilor nu se vor taxa în bune și rele și se vor accepta toate opiniile. Se procedează după această schemă pînă la ultimul fragment. De fiecare dată, setul de întrebări va fi altul, unul în legătură cu fragmentul citit. E de remarcat că tehnica e cu eficiență cînd se administrează etapele desfășurării acțiunii în basm, în care momentul cel mai așteptat este înainte de ultimul fragment în care se solicită „redicțiuni asupra deznodămîntului”. După lectura textului în întregime, se poate organiza o discuție asupra detaliilor relevante.

Lectura ghidată este binevenită în cadrul unui lecții de lectură suplimentară, contribuind la atingerea unor obiective ca recunoașterea modalităților specifice de organizare atextului basmului, identificarea personajelor și a rolului lor în textul lecturat, exprimarea argumentată a reacțiilor proprii la textele citite, analiza și sinteza informației dintr-un text, exprimarea argumentată față de problematica și mesajul poveștii citite, Această modalitate de lectură e cu impact pozitiv la studierea etapelor acțiunii, la dezvoltarea reflecției, la motivarea plăcerii lecturii, a pasiunii pentru lecturi în genere.

Lectura predictivă (anticipativă)

Lectura predictivă este o metodă care solicită imaginația elevilor, le stimulează exprimarea orală și, mai ales, îi motivează pentru lectură. Se poate aplica încă de la clasa I, în perioada postabecedară.

Învățătorul alege un basm. Citește o parte din text, după care le cere copiilor să

găsească o continuare. Este bine să se facă cât mai multe predicții. În felul acesta elevii capătă și coștiința interpretării diferite a unui basm. După ce s-au terminat propunerile de continuare a povestirii, se citește fragmentul următor.

O modalitate de stimulare a interesului pentru lectură, este înmânarea unei fișe în care se află continuarea povestirii începute în clasă elevilor. Aceștia vor citi acasă restul textului, despre care se poate discuta ora următoare.

Harta povestirii

De un interes deosebit se poate bucura și compararea povestirilor în urma cărora se pot alcătui hărți ale acestora, adică se fac liste cu elemente din poveste într-un tabel, Harta povestirii, pe baza cărora se fac comparații.

Titlul povestirii

Cine se transformă în povestire?

Cine beneficiază de pe urma transformării?

Ce semnificație are transformarea?

( Ex. Povestea porcului, Pielea de măgar, Roșcovele fermecate)

Povești actualizate

Împărăteasa din Albă-ca-Zăpada de Frații Grimm, mama vitregă a prințesei, este directoarea unei companii de calculatoare. Albă-ca Zăpada lucrează și ea și începe s-o depășească în cunoștințe. Trebuie imaginată poveste pornind de la aceste date.

Cenușăreasa nu merge cu o caleașcă la bal, ci o cu o motocicletă.

Prințul nu vine cu o caleașcă trasă de cai, ci cu un elicopter.

Modernizarea poveștilor

Începând din clasa a II-a, copiii învațǎ sǎ creeze compuneri. De cele mai multe ori îi observǎm stând și gândindu-se minute in șir, fǎrǎ sǎ fie creativi, deși compunerile dupǎ cuvinte date sau cu titluri semnificative ar trebui sǎ le stimuleze dorința de a crea. Învǎțǎtorul modern ar trebui sǎ fie adeptul ideii conform cǎreia jocul este cea mai bunǎ modalitate de a te distra și a crea în același timp.

Crearea compunerilor și, implicit, a poveștilor ar trebui sǎ se bazeze pe o atmosferǎ destinsǎ care sǎ-i ajute pe copii sǎ–și descopere genialitatea. Pasiunile din copilǎrie sunt cheia geniului nostru. În toiul jocului copiii experimenteazǎ posibilitǎți nelimitate.

Jocul care contribuie la modernizarea poveștilor aduce o nouǎ modalitate de a crea compunerile dupǎ cuvinte date. Dacǎ, de exemplu, copiii primesc ca sarcinǎ sǎ realizeze o compunere cu urmǎtoarele cuvinte: copilǎ, pǎdure, flori, lup, bunica, aceștia se vor gândi la o anume poveste, la un anume fir narativ. Adǎugând, în continuare, cuvâtul,,elicopter ’’, întrerupem firul narativ, cunoscut, obligând la crearea de noi imagini și idei. În acest fel, se testeazǎ capacitatea elevilor de a reacționa neașteptat la un element nou, de a absorbi cuvântul dat în povestea cunoscutǎ, dar se și învioreazǎ rutina didacticǎ suprasaturatǎ de copieri, dictǎri și transcrieri.

Talentul se atrage și se menține cu ajutorul acelor modalitǎți care provoacǎ sau care stârnesc buna-dispoziție. Un experiment de invenție este frumos când elevii se distrezǎ cu el, chiar dacǎ, pentru a ajunge la acest scop, se încalcǎ regulile experimentului însuși.

Greșind poveștile

Copiilor le place sǎ asculte aceeași poveste de mai multe ori. Ei au nevoie de ordine și siguranțǎ, de aceea, la început, nu acceptǎ nici o modificare a poveștii, comportându-se ca niște conservatori.

Jocul “ Greșind poveștile”s-ar putea sǎ-i irite pe copii, pentru cǎ povestea se va modifica, se va înnoi. De exemplu, ascultând de mai multe ori povestea,, Scufița Roșie ’’, copiii sunt pregǎtiți pentru apariția lupului, dar apariția unor evenimente noi îi neliniștește.

La un moment dat, poate când,, Scufița Roșie ’’ nu le mai spune nimic, un nou punct de vedere introdus textual în poveste le va trezi din nou interesul pentru povestire însǎși, o va face sǎ trǎiascǎ pe un alt plan. Copiii cu adevǎrat inventivi vor crea evenimente în care personajele sǎ înfrunte fǎrǎ fricǎ libertatea, sǎ-și asume responsabilitǎți riscante, vor nǎscoci întâmplǎri care vor modifica caracterele personajelor.

Exemplul 1:

-A fost odatǎ o fetițǎ care se numea Scufița Galbenǎ.

-Nu, Roșie !

-Ah, da, Roșie. Așadar, tatǎl ei o cheamă într-o dimineațǎ și-i spune…..

-Ba nu, nu tatǎl ei, era mama ei.

-Așa este. O cheamǎ și-i spune: du-te la lup sǎ-i duci…

-Du-te la bunica, i-a pus, nu la lup.

Exemplul 2:

Învǎțǎtorul,, greșește ’’ poveștile, încurcându-le sau așezând eroii în alte spații sau alte timpuri, sau modificând, rǎsturnând situația. Le cere copiilor sǎ continue povestea în situația nou creatǎ: Scufita Roșie nimerește printre extratereștii sau Cenușǎreasa nimerește în povestea,, Capra cu trei iezi ”.

Acest mod de a crea povești elibereazǎ copilul de fixații. El va încerca sǎ dramatizeze lupul, sǎ îmblânzeascǎ balaurul, sǎ ridicularizeze vrǎjitoarea. Operațiile de descompunere și recompunere în acest joc sunt simultane. Sunt, mai exact, intervenții operative, nu abstract logice, o hoinǎrealǎ fǎrǎ țintǎ printre temele din basm.

Să inventăm o poveste

Obiective: dezvoltarea flexibilitǎții gândirii,a imaginației creatoare, îmbogǎțirea și activarea vocabularului

Sarcina didacticǎ este crearea unei povești pornind de la cuvinte date.

Invățătorul pregǎtește o pǎlǎrie conținând bucǎțele de hârtie pe care este scris câte un cuvânt ( legat, mai mult sau mai puțin, de subiectul respectiv ).

Unul dintre participanți extrage un cuvânt la întâmplare și începe fraza cu,,a fost odatǎ…’’ și utilizeazǎ cuvântul extras. Scrie începutul pe o foaie de hârtie și dă fișa colegului din dreapta. Pe rând, fiecare dintre participanți extrage un cuvânt și completeazǎ povestea cu ajutorul unei fraze, folosind și cuvântul extras, dând foaia în dreapta. Ultimul participant încheie povestea cu ,, Morala ’’ urmatǎ de o formulǎ care sǎ conținǎ ultimul cuvânt extras din pǎlǎrie.Un reprezentant al grupei o va citi în fața clasei.

Exercițiul ajută și la remedierea citirii, fiindcă nici un elev nu poate continua, dacă nu citește ce au scris cei dinaintea lui.

Reacția cititorului

Urmăreste identificarea conexiunilor personale cu ceea ce se

descoperă de către elevul cititor în textul audiat/lecturat și contribuie la realizarea obiectivelor ce țin de înțelegerea sensului global al mesajului artistic comunicat oral, de identificare a personajelor într-un basm, de interpretare a textelorunor basme, de stabilirea legăturilor tematice între textele pentru studiu și textele studiate anterior, de exprimarea argumentată a reacțiilor proprii la textul basmului citit. cititorului se înscriu: impresii la prima lectură, scrierea liberă, reacția cititorului după studiul textului.

Impresii la prima lectură (Anexa ) este o tehnică prin care profesorul angajează reacția cititorului la primul lui contact cu textul dat. Deosebim două modalități de aplicare a acestei tehnici: o primă impresie sau „Bliț” și triada VAS.

Bliț-ul presupune o primă reacție a cititorului ca răspuns imediat la următoarele întrebări:

1. Ce te-a impresionat?

2. De ce anume aceasta?

3.Ce emoții ai trăit la prima lectură?

La prima aplicare a tehnicii, se aduc la cunoștința elevilor, fixate pe un poster, tipurile de întrebări la care urmează să răspundă. Pornind de la acest algoritm, profesorul ghidează o discuție liberă cu accent pe impactul imediat, de prim moment asupra sistemului propriu de valori al cititorului, acceptând toate răspunsurile, fără a le taxa în bune sau rele. La alte texte, tehnica se poate realiza în scris, timp de 2-3 minute, după care se acceptă răspunsuri mai complete și din partea oricărui elev, pentru că au fost puși în condiții de lucru egale, ceea ce face să-i mobilizeze pe toți

Triada VAS (Văd, Aud, Simt – Anexa ) vizează reacția cititorului implicînd trei acțiuni psihice de achiziționare a informației: vizuală, auditivă și cinetică. Această tehnică este direcționată spre perceperea și interpretarea textului literar epic, încurajîndu-i pe elevi „să reflecteze asupra celor citite și să raporteze textul studiat la propria lor experiență”.

Înaintea lecturii unui basm de proporții reduse,se distribuie elevilor fișeleVAS.

După lectura cognitivă a poveștii, fie realizată de profesor, fie – de către elevi în mod

independent, aceștia completează cercurile (ovalele) utilizînd un cuvînt/o îmbinare de cuvinte/un enunț scurt.

Această modalitate de lucru asupra textului unui basm este eficientă, fiindcă solicită din partea elevului o mai bună concentrare a atenției, fiindcă este o primă motivație pentru a savura plăcerea lecturii, o mobilizare și o antrenare a tuturor elevilor într-un act de reflecție asupra textului citit, raportarea la propriile experiențe de viață, la fenomenele și evenimentele cotidiene.

Este, de fapt, un prim impact al textului citit în formarea concepției despre lume, în formarea personalității elevului, un moment important în care se produc primele conexiuni personale între cititor și autor.

Metoda cubului

Este o modalitate de lucru care poate fi aplicată individual, în perechi sau în grupuri pentru o abordare a unei situații problematice, prin solicitarea gândirii elevului;

Profesorul le cere elevilor să scrie despre un anumit concept sau temă prin parcurgerea fețelor cubului. Este preferabil să se respecte ordinea prezentată pentru că aceasta îi conduce pe elevi în mod treptat spre o gândire complexă.

Etapele acestei metode corespund celor 6 fețe ale unui cub:

Descrie! – explică/definește o noțiune un concept

Compară! – stabilește asemănări și deosebiri

Asociază! – la ce te face să te gândești?

Aplică! – ce aplicabilitate practică poate avea?

Analizează! – analizează conceptual din diferite puncte de vedere

Argumentează pro sau contra! – este bine/rău, util/nefolositor?

Fiecare instrucțiune/cerință de pe fațeta cubului presupune sarcini de lucru.

În echipele constituite pentru atingerea unui obiectiv, care nu au un caracter permanent, membrii au roluri diferite în funcție de înclinațiile lor personale și de nevoile echipei.

Profilul unui membru al echipei, rolul care i se potrivește cel mai bine, poate fi stabilit pe baza următoarelor caracteristici:

• relaționarea cu ceilalți membri;

• modul în care participă la luarea deciziilor;

• căile prin care obține informațiile și utilizarea lor;

• metoda preferată în organizarea activității

Pălăriile gânditoare

Acest nou tip de metodă de predare – învațare este un joc în sine. Copiii se impart în șase grupe – pentru șase pălării. Ei pot juca și câte șase într-o singură grupă. Împățirea elevilor depinde de materialul studiat. Pentru succesul acestei metode este important însă ca materialul didactic să fie bogat, iar cele șase pălării să fie frumos colorate, să-i atragă pe elevi.

Ca material vor fi folosite 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru. Fiecare, bineînțeles, că rolurile se pot inversa, participanții fiind liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Fiecare culoare reprezintă un rol.

Pălăria albă

•este obiectivă asupra informațiilor;

•este neutră;

Pălăria roșie

•lasă liber imaginației și sentimentelor;

•este impulsivă;

•poate însemna și supărare sau furie;

•reprezintă o bogată paletă a stările afective;

Pălăria neagră

•exprimă prudența, grija, avertismentul, judecata;

•oferă o pespectivă întunecoasă, tristă, sumbră asupra situației în discuție;

•reprezintă perspectiva gândirii negative, pesimiste;

Pălăria galbenă

•oferă o pespectivă pozitivă și constructivă asupra situației;

•culoarea galbenă simbolizează lumina soarelui, strălucirea, optimismul;

•este gândirea optimistă, constructivă pe un fundament logic;

Pălăria verde

• exprimă ideile noi, stimulând gândirea creativă;

• este simbolul fertilității, al producției de idei noi, inovatoare;

Pălăria albastră

• exprimă controlul procesului de gândire;

• albastru a rece; este culoarea cerului care este deasupra tuturor, atotvăzător și

atotcunoscător;

• supraveghează și dirijează bunul mers al activității;

• este preocuparea de a controla și de a organiza;

Participanții trebuie să cunoască foarte bine semnificația fiecărei culori și să-și reprezinte fiecare pălărie, gândind din perspectiva ei. Nu pălăria în sine contează, ci ceea ce semnifică ea, ceea ce induce culoarea fiecăreia.

Cele 6 pălării gânditoare pot fi privite în perechi:

pălăria albă – pălăria roșie

pălăria neagră – pălăria galbenă

pălăria verde – pălăria albastră

Cum trebuie să se comporte cel care “poartă” una din cele 6 pălării gânditoare:

Pălăria albă (povestitorul):

Cel ce poartă pălăria albă trebuie să-și imagineze un computer care oferă informații și imagini atunci când acestea i se cer. Calculatorul este neutru și obiectiv. Nu oferă interpretări și opinii. Când “poartă” pălăria albă, gânditorul trebuie să imite computerul; să se concentreze strict pe problema discutată, în mod obiectiv și să relateze exact datele.

Gânditorul pălăriei albe este disciplinat și direct. Albul (absența culorii) indică neutralitatea.

Pălăria roșie (psihologul) :

Purtând pălăria roșie, gânditorul poate spune așa: ”Așa simt eu în legătură cu…” Această pălărie legitimează emoțiile și sentimentele ca parte integrantă a gândirii. Ea face posibilă vizualizarea, exprimare lor. Pălăria roșie permite gânditorului să exploreze sentimentele celorlalți participanți la discuție, întrebându-i care este părerea lor “din perspectiva pălăriei roșii”, adică din punct de vedere emoțional și afectiv. Cel ce privește din această perspectivă nu trebuie să-și justifice feeling-urile și nici să găsească explicații logice pentru acestea.

Pălăria neagră (criticul) :

Este pălăria avertisment, concentrată în special pe aprecierea negativă a lucrurilor. Gânditorul pălăriei negre punctează ce este rău, incorect și care sunt erorile. Explică ce nu se potrivește și de ce ceva nu merge; care sunt riscurile, pericolele, greșelile demersurilor propuse. Nu este o argumentare ci o încercare obiectivă de a evidenția elementele negative. Se pot folosi formulări negative, de genul: “Dar dacă nu se potrivește cu…” “Nu numai că nu merge, dar nici nu…”

Gânditorul nu exprimă sentimente negative, acestea aparținând pălăriei roșii, după cum aprecierile pozitive sunt lăsate pălăriei galbene. În cazul unor idei noi, pălăria galbenă trebuie folosită înaintea pălăriei negre.

Pălăria galbenă (creatorul) :

Este simbolul gândirii pozitive și constructive, al optimismului. Se concentrează asupra aprecierilor pozitive, așa cum pentru pălăria neagră erau specifice cele negative. Exprimă speranța; are în vedere beneficiile, valoarea informațiilor șI a faptelor date. Gânditorul pălăriei galbene luptă pentru a găsi suporturi logice șI practice pentru aceste beneficii și valori. Oferă sugestii, propuneri concrete și clare. Cere un efort de gândire mai mare, Beneficiile nu sunt sesizate întotdeauna rapid șI trebuie căutate. Ideile creative oferite sub pălăria verde pot constitui material de studiu sub pălăria galbenă. Nu se referă la crearea de noi idei sau soluții, acestea fiind domeniul pălăriei verzi.

Pălăria verde (gânditorul) :

Simbolizează gândirea creativă. Verdele exprimă fertilitatea, renașterea, valoareasemințelor. Căutarea alternativelor este aspectul fundamental al gândirii sub pălăria verde. Este folosită pentru a ajunge la noi concepte și noi percepții, noi variante, noi posibilități. Gândirea laterală este specifică acestui tip de pălărie. Cere un efort de creație.

Pălăria albastră (moderatorul) :

Este pălăria responsabilă cu controlul demersurilor desfășurate. E gândirea despre gândirea nevoită să exploreze subiectul. Pălăria albastră este dirijorul orchestrei și cere ajutorul celorlalte pălării. Gânditorul pălăriei albastre definește problema și conduce întrebările, reconcentrează informațiile pe parcursul activității și formulează ideile principale și concluziile la sfârșit. Monitorizează jocul și are în vedere respectarea regulilor. Rezolvă conflictele și insistă pe construirea demersului gândirii. Intervine din când în când și de asemeni la sfârșit. Poate să atragă atenția celorlalte pălării, dar prin simple interjecții. Chiar dacă are rolul conducător, este permis oricărei pălării să-i adreseze comentarii și sugestii.

Pălăria albastră → clarifică

Pălăria albă → informează

Pălăria verde → generează ideile noi și efortul

Pălăria galbenă → aduce beneficii creative

Pălăria neagră → identifică greșelile

Pălăria roșie → spune ce simte despre

Marele avantaj al acestei metode este acela că dezvoltă competențele inteligenței lingvistice, inteligenței logice și inteligenței interpersonale.

Cvintetul

Metoda cvintetului este o metodă nouă care pune accentul pe forța creativă a elevului…și, de acest lucru m-am convins chiar eu, de-a lungul orelor de limba și literatura română. CVINTETUL este o poezie care impune sintetizarea unor informații, conținuturi în exprimări clare care descriu sau prezintă reflecții asupra temei date sau subiectului dat. Este o poezie de 5 versuri a cărei construcție are la bază anumite reguli pe care elevii trebuie să le respecte, iar timpul de întocmire este de 5-7 minute. Trebuie să le dați un subiect ( un cuvânt-cheie din lecția zilei respective sau din lecția anterioară), iar ei, în timpul dat, trebuie să dovedească capacitatea lor de a crea și de a fi receptivi la cele discutate în clasă. E o metodă eficientă care combină utilul cu plăcutul.

Regulile de întocmire a unui cvintet:

♦ primul vers este format din cuvântul tematic ( un substantiv);

♦ al doilea vers este format din 2 cuvinte ( adjective care să arate însușirile cuvântului tematic) ;

♦ al treilea vers este format din trei cuvinte ( verbe la gerunziu care să exprime acțiuni ale cuvântului tematic);

♦ al patrulea vers este format din patru cuvinte ce alcătuiesc o propoziție prin care se afirmă ceva esențial despre cuvântul tematic;

♦ al cincilea vers este format dintr-un singur cuvânt ( de obicei, verb), care sintetizează tema/ ideea .

Predarea reciprocă

Se realizează cu un grup mic de elevi care, după ce citesc un fragment din textul propus, joacă pe rând rolul profesorului, rezumând ce au citit, punând întrebări celorlalți elevi în legătură cu ce s-a citit, clarificând ambiguitățile și făcând predicții asupra secvenței următoare, în ultimă instanță trecând apoi rolul „profesorului” asupra altui elev din grup. Exersată în grupuri mici de 4-7 membrii și constituind o modalitate eficientă de a învăța, această tehnică permite elevului să experimenteze și să exerseze rolul de profesor cu tot ceea ce implică el :

• transpunere empatică în postura de lider informațional și acțional,

• asumarea de responsabilități și riscuri,

• abordarea unei relaționări specifice inversate,

• evaluarea și autoevaluarea unor prestații educaționale,

• consiliere,

• găsirea propriilor strategii de predare, de aranjare și structurare a informațiilor, de relaționare interpersonală.

Demersurile de predare, valabile pentru tot grupul, încep prin:

♦ Stabilirea unui text unic de analizat și a unui număr de secvențe logice, informațional egale cu numărul elevilor care să poată fi discutate în 3-5 minute;

♦ Organizarea grupelor formate din 4 membrii (în general), maxim 7

♦ Repartizarea rolurilor de rezumator, interogator, clarificator, prezicător (predictor) membrilor grupurilor

♦ Citirea de către toți membrii grupului a primei secvențe (paragraf) și rezumarea conținutului acestuia de către unul dintre ei;

♦ Solicitarea unui răspuns cu privire la o întrebare pusă asupra textului;

♦ Clarificarea pentru colegi, din proprie inițiativă sau la solicitarea lor, a unor neclarități de către elevul-profesor;

♦ Emiterea unor predicții asupra conținutului următorului paragraf (secvență) ce va fi citit și apoi predat de un alt membru al grupului.

În felul acesta se respectă cele patru strategii implicate în predarea-învățarea reciprocă ca strategie instrucțională interactivă de învățare a tehnicilor de studiere a unui text pe teme sociale, științifice sau cu caracter narativ (roman, nuvelă, schiță, poveste sau basm,legendă):

• Rezumarea- care presupune expunerea celor mai importante aspecte surprinse de textul citit într-un mod rezumativ;

• Punerea întrebărilor care presupune listarea unei serii de întrebări cu privire la conținutul textului citit al căror răspuns trebuie în mod obligatoriu cunoscut de cel care pune întrebările;

• Clarificarea datelor care impune o discuție a termenilor necunoscuți, mai puțin uzitați și mai greu de înțeles fără un context prin apelul la diferite surse capabile să lămurească și să soluționeze eventualele conflicte legate de sens și etimologie;

• Prezicerea, diagnosticarea care se va concretiza în supoziții cu privire la „viitorul apropiat” al evenimentelor bazate pe conținutul informațiilor citite până atunci.

Fiecare grup află în final de la celălalt despre ce anume s-a citit, fiecare membru al grupurilor îndeplinindu-și rolurile și învățându-i și pe ceilalți colegi (din alte grupe) cum să și-l joace impecabil, stimulând astfel și discuția pe temele studiate.

Reprezentarea organizării grupelor. Varianta nr.1.

(R = rezumatorii; Î = întrebătorii, C = clarificatorii, P = prezicătorii)

Pentru elevi, existența unui ghid cu prescripții precise de acțiune nu este de loc de neglijat, analiza fiecărui paragraf parcurgând aceleași etape, dar de fiecare dată personalitatea „profesorului” își va spune cuvântul.

Când strategia conduce spre succes, elevii devin din ce în ce mai motivați, iar învățarea eficientă, autentică și de durată.

Într-o altă variantă, după explicarea scopului și descrierea metodei și a celor patru strategii, profesorul împarte clasa în patru grupuri corespunzătoare rolurilor pe care le vor juca, denumind literal sau nominal pe fiecare dintre ele . El va înmâna acestora câte un exemplar din textul ce trebuie predat, toți participanții dintr-o grupă jucând în același timp fie rolul de rezumator, fie de clarificator etc. și deci în final și rolul profesorului (după ce s-a citit individual un paragraf ). Se vor respecta următorii pași:

1. se rezumă ceea ce s-a citit;

2. se pune o întrebare despre text la care ceilalți trebuie să răspundă;

3. se clarifică lucrurile neclare pentru ceilalți;

4. se fac preziceri despre ce va fi vorba în paragraful următor;

5. se cere celorlalți membrii ai grupului să citească fragmentul cu precizarea acestuia.

Discuțiile pentru primul paragraf vor fi conduse de profesor care atenționează elevii să urmărească modul său de a conduce discuțiile, să participe la discuții pentru că fiecare dintre ei va trebui să îndeplinească rolul de moderator pentru un anumit paragraf.

Tabelul cu cei cinci pași pe care trebuie să-i respecte este dat fiecărui elev pentru ca aceștia să-și poată urmări mai bine profesorul în demersurile lui de a conduce discuțiile. Dacă este prima dată când se desfășoară această activitate, atunci profesorul conduce discuțiile și pentru al doilea paragraf pentru o mai bună înțelegere am demersurilor de predare.

Înainte de a citi cel de-al treilea paragraf profesorul va cere elevului din stânga lui să conducă discuția următoare, iar acesta va preda ștafeta, la rândul lui, colegului tot din partea sa stângă. Și ciclul va continua. O mare atenție trebuie acordată întrebărilor care trebuie formulate corect, clar și precis, să ceară implicarea elevilor în răspuns, să solicite clarificări prin expunerea propriului punct de vedere, să rezolve dezacorduri sau contradicții.