Metode terapeutice cognitiv-comportamentale în [616175]

Metode terapeutice cognitiv-comportamentale în
ameliorarea/Diminuarea lipsei de asumare a responsabilității
la persoanele tinere de vârstă adultă cu (ușoare) dezechilibre
….
(In cazul persoanelor tinere de varsta adulta cu tulburari de personalitate)
Argumente :
„Libertatea, este voința de a fi responsabili pentru noi înșine”
Friedrich Nietzsche
Societatea modernă de astăzi putem spune ca a devenit individualistă și competitivă, unde
asumarea responsabilității este o caracteristică indispensabilă oamenilor, deoarece aceștia trebuie
să facă tranziția la adult, să devină autonomi și să facă față provocărilor vieții, să reziste
presiunilor și manipulărilor pentru o viață echilibrată.
Istoria ne-a învățat că încă din cele mai vechi timpuri, omul a evoluat datorit ă existenței
unor comunități (grupuri, triburi, etc.), a implementării unor seturi de reguli și principii, mai
exact a unor orânduiri sociale cu ajutorul cărora să poată conviețui în respectiva comunitate.
După cum susținea Aristotel, omul, ca ființă socială, proclam ă imperioasa nevoie de a trăi
în societate, în comunitate și respectiv, în familie.
Comportamentul unei persoane faț ă de sine sau față de o altă persoană sau mai multe,
poate să-i fie acestuia, sau să le fie acestor persoane util sau dăunator.

Dintr-un anumit punct de vedere și anume cel psihologico-sociologic, funcția fiecărei
orânduiri sociale este sa provoace un anumit comportament al indivizilor care se supun acestei
ordini, luând în calcul ca din punct de vedere social sa-i poata determina sa omita anumite acțiuni
daunatoare pentru ceilalți oameni iar în schimb, sa-i determine sa constientizeze urmarile pe
care le pot produce si sa acționeze într-un anumit fel considerat util pentru societate si pentru
progres.
Relațiile sociale, suportul social, anturajul, sunt elemente cheie, esențiale pentru
dezvoltarea și maturizarea unui individ, din toate punctele de vedere.
Conștientizarea acestor lucruri prin diverse metode (educational, corecțional și
terapeutic), în
mod normal, ar trebui s ă conducă la responsabilizarea individului.
Am avut ocazia să lucrez în mai multe domenii de activitate, civile, militare, am călătorit
destul de mult, am cunoscut o mulțime de persoane de tipologii diverse, într-un cuvânt am
acumulat destule experiențe încât să sesizez o problem ă tot mai des întâlnită, și anume lipsa de
asumare a responsabilității, fie față de sine, de alți oameni sau de mediul inconjurător.
Mi-a atras atenția în mod special aceast ă problemă, datorită numărului în creștere, în
rândul tinerilor de varsă adultă care adoptă un comportament similar celui de adolescent sau al
unui copil, lipsit de griji sau răspunderi, deși au un nivel de inteligenț ă crescut (peste medie),
aceștia din urmă nu își asumă responsabilitatea acțiunilor lor .
În opinia mea, asumarea responsabilității presupune cunoașterea, acceptarea și asumarea
acțiunilor întreprinse sau a inacțiunilor și a rezultatelor produse în urma acestora.
(Responsabilitatea cuprinde o sfer ă ceva mai largă și semnifică obligația de a răspunde moral,
material de îndeplinirea sau neîndeplinirea unor sarcini, actiuni)
Sunt de părere că această trăsătură, a responsabilizării individului, este una esentială în
transformarea adolescentului în adult, iar noi, societatea, nu putem invoca vreo scuz ă pentru
această diminuare a lipsei de asumare a responsabilității, datorită faptului că beneficiem de acces
gratuit la educație, la o paletă largă de informații, iar lipsa de cunoștere ca scuză cade și
prevalează lipsa de interes pentru cunoaștere.
Seriozitatea acestei probleme este de luat în calcul deoarece rezolvarea acesteia duce către
progres, către o societate modern ă și mai bine organizată.
Acest dezechilibru nu survine în urma unei singure cauze, acesta în toate cazurile este asociat de
o tulburare.

Citat de încheiere „ Cei mai mulți oameni nu își doresc libertate deoarece asta înseamnă
responsabilitate. Iar responsabilitățile îi sperie pe oameni. – Sigmund Freud

1. CADRUL TEORETIC AL CERCETĂRII STUDIATE
1.1. CONCEPTUL DE RESPONSABILITATE ÎN PSIHOLOGIE

Termenul „responsabilitate” (cea mai importantă proprietate a individului) este direct
legat de diferite domenii ale psihologiei.
Conținutul acestui concept este analizat în legătură cu studiul personalității, proceselor
cognitive, psihologiei manageriale și educației morale.
„Dicționarul limbii literare moderne ” oferă următoarea interpretare a conceptului de
responsabilitate:
Responsabilitatea este obligația impusă uneia sau a cuiva de a raporta unele dintre
acțiunile lor și de a lua vina pentru posibilele lor consecințe.
Responsabilitatea este direct legată de îndeplinirea obligațiilor, prin care înțelegem "o
promisiune sau un contract care necesită îndeplinirea necondiționată a celor care le acceptă".1
În vocabularul psihologic, responsabilitatea este înțeleasă ca exercitând controlul
activităților subiectului sub diverse forme din punctul de vedere al implementării normelor și
1Mihai Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura sțiintifica și enciclopedica , Bucuresti , 1976, p.218

regulilor acceptate.
Există forme externe de control care asigură că subiectul este responsabil pentru rezultatele
activităților sale (responsabilitatea, pedepsirea, etc.) și formele interne de autoreglementare a
activităților sale (simțul responsabilității, simțul datoriei).
Cuvântul „responsabilitate” a fost introdus în utilizarea științifică a lui Alexander Bane în
cartea „Emoțiile și voința” în anul 1865.
Responsabilitatea este asociată cu problema pedepsei, deoarece orice problemă care
decurge din discutarea acestui termen este o chestiune de acuzație, condamnare și pedeapsă.
J.St.Mill (secolul al XIX-lea), precum și A. Bein, conectează responsabilitatea cu pedeapsa.
Literatura psihologică se ocupă de o gamă largă de aspecte legate de determinarea
parametrilor comportamentului responsabil, căile și mijloacele de educare a unei atitudini
responsabile față de activitățile sociale utile, identificarea mecanismelor de formare a
responsabilității.
Responsabilitatea a aparținut întotdeauna unui anumit subiect și a reflectat domeniul
sarcinilor și îndatoririlor individului, adică limitele datoriei.
Datoria se referă la o datorie a unei persoane față de cineva sau conștiința lui.
Conștiința este o conștiință și o experiență de responsabilitate, bazată pe auto-evaluări ale
îndeplinirii îndatoririlor. 2
Următoarele persoane pot face obiectul responsabilității:
➔o persoană fizică;
➔grup, ca o anumită comunitate de oameni;
➔stat, ca un fel de macrostructură.
Prezența unei instanțe în fața căreia persoana poate și ar trebui să fie trasă la răspundere
pentru acțiunile sale este un regulator important al vieții sociale.
Astfel de cazuri pot fi:
2Doru Silviu Luminosu, Vasile Popa , Sociologie juridică , Editura Helicon , Timisoara, 1995, p. 205

➢o persoană semnificativă din punct de vedere social (de exemplu, președintele, regele,
șeful companiei, etc.);
➢grup social (partid politic, organizație, societate, etc.);
➢cerințe istorice, etice, morale, religioase și altele.
Sunt diverse tipuri de răspunderi care se disting după nivelul valoric acordat: cea politică,
juridică, morală, profesională, socială, etc.
Rolul responsabilităților și relațiile sociale care le determin ă sunt considerate unul dintre
criteriile de responsabilitate sociala.
Conștientizarea responsabilității lor de către o persoană este determinată de o serie de
factori.
Acestea includ funcțiile cognitive, motivaționale, caracterologice, situaționale și altele. În
procesul de evoluție a responsabilității, apare un mecanism de control intern.
Subiectul este responsabil în primul rând pentru acțiunile sale față de sine și nu față de
autoritatea externă.
Prezența unei instanțe ca atare este un factor important care reglementează nu numai viața
individuală, ci și cea socială.
Numărul de cazuri în care o persoană este responsabilă este suficient de mare.
Premisa psihologică a responsabilității este posibilitatea alegerii, adică o preferință
conștientă pentru o anumită direcție de conduită.
Alegerea se poate face în condiții complicate, de exemplu, în situații de conflict în care se
ciocnesc interesele unei persoane individuale, unui grup de persoane sau ale unei societăți.
Pentru individ, problema de a alege „eu" este de o importanță deosebită.
Aici apare problema „a fi sau a nu fi” sau a „a fi” sau „a apărea”, în schimb pentru o persoană, „a
fi” înseamnă a-ți apăra pozițiile de viață și a- ți asuma responsabilitatea.
Alegerea să „apară” înseamnă o declarație de respingere a responsabilității.
Responsabilitatea nu este aceeași pentru toată calitatea unui individ, ci reprezintă
modalități diferite de reacție și comportament responsabil, în funcție de conținutul individual al
responsabilității formate și de mecanismele și condițiile personale și situaționale pentru
implementarea unui comportament responsabil.3
Trebuie remarcat faptul că manifestările de responsabilitate (sau, mai degrabă, prezența
3Dr.Iustin Stanca, Sociologie juridica, Editura „Concordia”, Arad, 2000, p.117

condițiilor pentru manifestarea acesteia) vor fi, de asemenea, foarte diferite, în funcție de
caracteristicile sociale, economice, religioase și culturale ale societății.
Cea mai bună înțelegere a conținutului responsabilității, a rolului său, a valorii și a
funcției de reglementare nu poate fi decât prin includerea responsabilității în contextul vieții
umane.
Este în natura omului să atribuie responsabilitatea fie forțelor externe (destin, șansă, etc.),
fie abilităților și aspirațiilor proprii.
În funcție de aceasta, se formează anumite strategii ale comportamentului uman care se
încadrează în conceptul de „autonomie personală”.
Psihologia oferă patru direcții de studiul al responsabilității:
1.În cadrul primei direcții, care acoperă problema educației responsabilităților la diferite
stadii de vârstă, au fost angajați următorii oameni: K. Klimova (1968), T. V . Morozkina
(1984), V . M. Piskun (1988), T. N. Sidorova (1987), L.S Slavina (1956), N.T.Ten (1980)
și alții.
Este important ca studiile să prezinte parametrii principali, condițiile de formare,
principalii factori care influențează procesul de formare a responsabilității și structura
socială, responsabilitatea în unitatea componentelor cognitive, motivaționale și
comportamentale.
2.În cadrul celei de-a doua direcții, responsabilitatea este considerată fenomen social și
psihologic în contextul activităților comune. V .Ageev (1982), E.Dorofeev (1990), L.A.
Sukhinskaya (1978) și alții au făcut această cercetare, subliniind calitatea socială a acestei
calități, determinată genetic. În aceste lucrări, studiul responsabilității apare în cadrul
muncii reale, dezvăluind principalul referent al responsabilității: emoțional, cognitiv,
comportamental-voluntar.4
3.A treia direcție include lucrările lui V .A. Gorbaciova (1985), K.Muzdybaeva (1983), A.L.
Slobodsky (1976), care investighează problema formării responsabilității într-o activitate
specifică și activitatea liderului în această etapă a dezvoltării personale. Responsabilitatea
socială este considerată ca fiind tendința unui individ de a adera în comportamentul său la
normele sociale general acceptate din societate, de a-și îndeplini îndatoririle de rol și de a-
4Psihologia responsabilității serviciilor militare ale Rusiei, 1997 , p.52

și exprima voința de a-și face cunoscute acțiunile.
4.A patra direcție – LI Dementy (1988, 1990) a propus să aplice o abordare tipologică
studiului responsabilității, considerând-o ca garantând unei persoane să obțină un rezultat
(și, prin urmare, oferind o modalitate de realizare a acesteia) cu propriile eforturi la un
anumit nivel de complexitate și timp limitat luând în considerare posibilele surprize,
dificultăți, adică stăpânirea integrității situației și construirea conturului inițial al
activității.
În psihologia militară, inclusiv în activitatea lui N.N. Semenenko, responsabilitatea
caracterizează o persoană din punctul de vedere al îndeplinirii unor cerințe sociale sau morale.
Cu toate acestea, acest concept este multilateral. În dezvoltarea sa istorică există câțiva vectori:
de la colectiv la individ, de la exterior la interior, psihologic, de la retrospectivă (responsabilitate
pentru trecut, vină), la a promite (responsabilitatea pentru viitor, datorie). 5
Structura internă a responsabilității profesionale a individului include:
a) cunoașterea responsabilității profesionale, a normelor și regulilor prin care se realizează
această calitate – o componentă cognitivă;
b) ierarhia motivelor pentru un comportament profesional responsabil este componenta
motivațională;
c) stabilitatea și stabilitatea emoțională a personalului militar, precum și manifestarea
eforturilor volitive în atingerea scopului – componenta emoțional-voluntară.
Componenta comportamentală – este exprimată în selectarea și implementarea unei
anumite linii de conduită. 6
Astfel, responsabilitatea profesională este calitatea integrată a unui serviceman,
manifestată în abilitatea sa de a lua decizii în cunoștință de cauză în domeniul activității sale
profesionale, pentru a-și demonstra perseverența și buna credință în implementarea și dorința de a
5Psihologia responsabilității serviciilor militare ale Rusiei, 1997, p.54
6Doru Silviu Luminosu, Vasile Popa , Sociologie juridică , Editura Helicon , Timisoara, 1995, p.208

fi responsabili pentru rezultatele și consecințele acestora. Relația dintre cele patru componente
ale responsabilității profesionale a cadeților poate fi reprezentată după cum urmează:
Bazându-se pe natura și structura responsabilității profesionale a unui individ care
serveste în unitatea componentelor cognitive, motivaționale, emoționale-volitive și
comportamentale, N.N. Semenenko își identifică principalii indicatori (Semenenko NN, 1998):
•gradul de valabilitate al deciziei luate în domeniul activității profesionale;
•stabilitatea emoțională și perseverența în implementarea acesteia;
•bună credință în îndeplinirea sarcinilor lor;
•dorința de a fi responsabilă de rezultatele și consecințele activităților lor.
Responsabilitatea profesională nu apare pe cont propriu, începe să se formeze odată cu
începerea activității de lucru.
Formarea responsabilității sociale este precedată de fenomenul „socializării” și adaptării
la sarcinile îndeplinite.
Socializarea este rezultatul includerii unei persoane în relațiile sociale, datorită căreia
experiența socială este asimilată, care este ulterior reprodusă în activitate.
Responsabilitatea socială servește ca un mijloc de control intern al unui individ (numit
autocontrol), adică reglarea psihologică a activităților care se desfășoară în mod conștient și în
mod voluntar.
Conștientizarea necesității unei responsabilități integrale de către indivizi este legată de
acțiunea diferiților factori: cognitiv, motivațional, situațional, caracteristic, personal și altele.
Cea mai importantă autoritate de reglementare a comportamentului unui om , este
conștientizarea responsabilității, în care normele grupului joacă un rol important. Prin urmare,
mecanismul psihologic pentru implementarea responsabilității se bazează pe normele de
comportament ale grupului. 7
Premisa psihologică a responsabilității este alegerea unei anumite conduite pentru un
individ care folosește diferite strategii de comportament, recunoscând că el sau forțele externe
sunt responsabile pentru acțiunile și faptele lor.
Normele de grup sunt înțelese ca un set de cerințe și reguli care sunt dezvoltate în cadrul
7Mihai Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura sțiintifica și enciclopedica , Bucuresti , 1976, p 220-221

unui grup ca o comunitate specifică și joacă rolul celor mai importante mijloace de reglementare
a comportamentului membrilor acestui grup, precum și natura relațiilor, interacțiunii și
comunicării.
Se poate spune că normele de grup se dezvoltă în mod spontan și devin standarde de
comportament pentru toți membrii grupului.
Normele grupului contribuie la îndeplinirea anumitor acțiuni ale indivizilor care
desfășoară activități comune.
Existența normelor de grup face posibilă prezicerea comportamentului nu numai a
indivizilor apartinand unui anumit grup, ci și a întregii comunități functionand ca un întreg.
Responsabilitatea unui individ ar trebui considerată ca o trăsătură persistentă de personalitate.
Când face planuri de viață, o persoană cântărește de obicei dacă acest obiectiv este posibil
pentru el sau dacă trebuie să se bazeze pe forțe externe, pe alte persoane.
De aceea, un individ poate acționa ca stăpân al destinului său, în timp ce altul ,,plutește în
conformitate cu voința valurilor ”, adică o persoană acceptă responsabilitatea și cealaltă îl lasă.

DEFINIȚII ȘI CLASIFICĂRI ALE
RESPONSABILITĂȚII
1.2.1. DEFINIȚII ALE RESPONSABILITĂȚII
Responsabilitatea reprezintă: aptitudinea persoanei de a-și da seama de sensul, importanța
și urmările acțiunilor pe care le săvârșește, precum și de a-și dirija liber voința, potrivit cu
scopurile urmărite.
Dicționarul „Larousse”, consemneaz ă pentru termenul de ,, responsabilitate” mai multe
sensuri:
„Obligația de a repara daunele altuia, cauzate de el însuși ori de către o persoană care depinde de
el sau de un animal ori un lucru aflat in paza sa; obligația de a suporta pedeapsa prevăzută pentru
infracțiunea comisă; capacitatea de a lua o decizie fără avizul prealabil al autorității superioare;
necesitatea pentru un ministru de a-și abandona funcția atunci când parlamentul îi refuză
încrederea;
Responsabilitatea colectiv ă: luarea în considerare a tuturor membrilor unui grup, ca
responsabili și solidari pentru actul comis de către unul din membrii grupului”.
În același dicționar găsim pentru termenul „responsabil” doua sensuri: „cel care trebuie
să raspundă”, să fie garantat pentru propriile sale acțiuni sau ale altuia pe care le determin ă;
persoana care are capacitatea de a lua decizii, dar care trebuie s ă dea socoteală unei autorități
superioare sau celor care i-au acordat mandatul. Prin urmare se poate observa că responsabilitatea
este anterioară răspunderii care este de fapt o materializare a responsabilității.
Dicționarul explicativ al limbii române pune semnul egalității între ,,responsabilitate”
și ,,raspundere”, definind ,,responsabilitatea” ca o obligație de a efectua un lucru, de a răspunde,
de a da socoteală de ceva.8
8Mihai Florea, Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura sțiintifica și enciclopedica , Bucuresti , 1976, p. 224

Responsabilitea este un fenomen social ce exprimă un act de angajare a individului în
procesul interacțiunii sociale.
Conceptul responsabilitații se raportează la libertarea acțiunii omului într-un context
social-isoric, determinând responsabilitatea unui fenomen pe care individul și-l asumă.
Responsabilitatea individului se instituie în raport cu colectivitatea și cu întreaga societate
și ea constă în aderarea individului în mod conștient și liber la idealurile colectivitații.
O altă definiție a responsabilității atribuie termenului de responsabilitate semnificația de
asumare conștientă și deliberată în fața colectivitații și a propriei conștiințe, a unei atitudini față
de colectivitate, a grijii față de succesul sau riscul, rezultând și eficiența, consecințele și valoarea
activitații pe care agentul o desfășoară sau o conduce în beneficiul colectivității din care face
parte și care este afectată de rezultatul acestei acțiuni.
Din perspectiva sociologiei juridice, responsabilitatea reprezintă o asumare a răspunderii
față de rezultatele acțiunii sociale a omului, în acest context, acțiunea socială este cadrul
nemijlocit de manifestare a responsabilității, pe de-o parte, iar pe de altă parte, reiese că libertatea
este o condiție fundamentală a responsabilității, iar responsabilitatea este un fenomen pe care
individul și-l asumă.
Responsabilitatea individului se instituie în raport cu colectivitatea și cu întreaga societate
și aceasta constă în aderarea individului în mod conștient și liber la idealurile colectivitații. 9
9Doru Silviu Luminosu, Vasile Popa , Sociologie juridică , Editura Helicon , Timisoara, 1995, p.232 – 233

1.1.2. CLASIFICAREA RESPONSABILITĂȚII
Tipurile de responsabilitate se structureaz ă în realitatea social ă în funcție de natura
relațiilor inter-umane, existând practic, atâtea forme de responsabilități sociale, câte tipuri de
raporturi se structureaz ă într-o anumită societate.
Responsabilitatea social ă are diferite forme de manifestare și se clasifică astfel :
responsabilitatea morală
responsabilitatea juridică
responsabilitatea profesională
responsabilitatea politică
responsabilitatea religioasă
responsabilitatea științifică, artistică, etc.

1.2. AUTONOMIA PERSONALĂ ȘI IMPORTANȚA
ACESTEIA ÎN CADRUL (ASUMĂRII)
RESPONSABILITĂȚII

În cadrul dezvoltării adultului și a uneia dintre cele mai importante caracteristici ale
persoanei adulte este capacitatea de asumare a responsabilității, iar un rol cheie (în acest proces)
îl joacă autonomia personal ă.
După cum se evidențiază mai sus, responsabilitatea necesită autonomie personală, iar noi
oamenii, avem tendința să ne simțim trași la răspundere sau să ne asumăm responsabilitatea doar
pentru lucrurile sau deciziile luate pentru noi înșine.
Liberul arbitru este posibil doar în momentul în care suntem sau devenim autonomi.
Odată cu creșterea autonomiei, crește și nivelul de asumare al responsabilității.
Autonomia personal ă a facut obiectul a numeroase cercetări psihologice.
Aceste cercetări au urmărit, în principal, să identifice rolul acesteia și factorii care au
influență asupra dezvoltării sale.
După apariția, în 1986, a articolului The Vicissitudes of Autonomy in Early Adolescence , scris de
L. Steinberg și S. B. Silverberg, în care este evidențiată importanța autonomiei pe parcursul
adolescenței, cercetările au fost îndreptate cu precădere asupra acestei perioade a vieții.
S-a constatat existența unei legături strânse, în adolescen ță, între autonomie și formarea
identității, între unele dimensiuni ale autonomiei (autonomia atitudinal ă, emoțională și
funcțională) și adaptarea psihosocial ă.
S-a observat, de asemenea, c ă modul în care se face trecerea de la adolescen ță la vârsta
adultă este puternic influențată de nivelul de dezvoltare al autonomiei.
În psihologie și în filosofie, de-a lungul timpului, termenul de autonomie a fost pus în
relație cu diferite noțiuni, unele imprecise și vag definite, precum: libertate, responsabilitate,
alegere, decizie, independen ță, condiționare, intenționalitate, cauză, motivație, determinare,
raționalitate, responsabilitate, control, voin ță, scop, sine.

1.2.1. CLASIFICĂRILE AUTONOMIEI PERSONALE
În urma studiilor din domeniul psihologic, autonomia personală a fost structurată astfel:
Autonomia valorică
Autonomia comportamentală
Autonomia cognitivă
Autonomia emoțională
Autonomia în gândire
Autonomia atitudinală
Autonomia funcțională
1.2.2. DEFINIȚII ALE AUTONOMIEI PERSONALE
În literatura de specialitate se întâlnesc dimensiuni ale căror definiții sunt aproape
identice, dar care au denumiri diferite, și dimensiuni cu semnificații diferite care au aceeași
denumire.
Majoritatea psihologilor care au studiat autonomia personală au conceptualizat-o ca fiind
un construct multidimensional, însă nu s-a ajuns la un consens în privința dimensiunilor sale.
Diferă, de la un psiholog la altul, atât numărul de dimensiuni, cât și semnificația acestora.
Asemenea altor constructe psihologice, autonomia personală posed ă mai multe definiții,
după cum urmează:
„Autonomia personală este o trăsătură a personalității care constă, pe de o parte, în
capacitatea de autodeterminare a individului, în abilitatea sa de a lua singur decizii cu privire la

propria viață și în capacitatea sa de a duce la îndeplinire aceste decizii, prin inițierea, organizarea,
supervizarea și revizuirea acțiunilor proprii fără a fi controlat de forțe externe sau de
constrângeri, evaluând opțiunile existente și luând în considerare propriile interese, nevoi și
valori, iar pe de alt ă parte, în sentimentul pe care îl are persoana ca re dispune atât de abilitatea de
a face alegeri cu privire la direcția acțiunilor sale, cât și de libertatea de a duce la îndeplinire
aceste alegeri.”10
Autonomia atitudinală este definit ă în mod asemănător de mai mulți autori.
Autonomia atitudinală „se referă la procesul cognitiv de luare în considerare a
posibilităților și de a alege între diverse opțiuni” (Beyers și colab., 2003).
Autonomia atitudinală „se referă la procesul cognitiv de a face alegeri și de a stabili un
scop”, ea este „abilitatea de a formula mai multe opțiuni, de a lua o decizie și de a stabili un
scop”.
Autonomia atitudinală const ă, în general, în abilitatea de a gândi înainte de a acționa
(Noom, Dekovic și Meeus, 2001).
După opinia lui Noom, Dekovic și Meeus (2001), autonomia atitudinală este strâns legat ă
de conceptele: „încredere în capacitățile proprii” (Bandura, 1977), „ independența atitudinală”
(Hoffman, 1984), „stabilirea scopurilor” (Markus, Wurf, 1987), „reflecție asupra a ceea ce
preferi, dorești sau vrei” (Dworkin, 1988), „luarea deciziilor” (Frank și colab., 1988)și „scopuri
personale” (Allen și colab., 1994).
Autonomia cognitiv ă constă „în capacitatea de a raționa independent, de a lua decizii, a
căuta în mod excesiv validarea socială, într-un simțământ de încredere în propria persoan ă și în
credința că ai posibilitatea de a alege” (Zimmer-Gembeck, 2001). Conform acestei definiții,
autonomia atitudinală este o component ă a autonomiei cognitive, alături de încrederea în
capacitățile proprii.
Autonomia cognitiv ă se caracterizează prin îndeplinirea următoarelor caracteristici:
•capacitatea de a gândi critic;
•dorinta de imbogățire și îmbunătățire a cunoștințelor (dorința de informare);
•capacitatea de auto-evaluare;
•capacitatea de a raționa independent, de a-și forma propriile opinii și de a lua decizii;
10Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V , 2007,p. 112

•un sentiment de încredere în propria persoan ă;
•credința că poți alege ce să faci.
Autonomia în gândire , în sensul definiției propuse de Lipman (1995, apud Faiciuc,
2004c), se caracterizeaz ă prin îndeplinirea următoarelor criterii:
•exprimarea ușoară a propriilor idei, fara inhibiții verbale, controlul timidității;
•formarea propriilor opinii, scrierea și justificarea lor;
•capacitatea de gândire critic ă;
•abilitatea de a pune întrebări, curiozitatea;
•dorința de a îmbunătăți propria cunoaștere și de a cauta informație, adic ă ceea ce se
numește nevoia de cunoaștere;
•abilitatea de a lua decizii, f ără ca acestea să-i fi fost inculcate;
•capacitatea personală de auto-evaluare, de analiz ă a cauzelor eșecului și succesului;
•capacitatea de a acționa de unul singur, fără ajutor, semn și al responsabilității.11
Autonomia emoțională a fost definită de Steinberg și colaboratori ca „ independența față
de parinți și egali” (Steinberg, 1985; Steinberg, Silverberg, 1986, apud. Noom, Dekovic, Meeus,
2001).
Ryan și Lunch (1989, apud Noom, Dekovic, Meeus, 2001) au constatat c ă acest construct, în felul
în care a fost operaționalizat de Steinberg, se corelează negativ cu diverși indicatori ai dezvoltării
psihosociale în timpul adolescenței. Din acest motiv, el a fost denumit „ detașare”, fiind înțeles ca
„o forma negativă a desprinderii de părinți”.
O definiție asemănătoare celei formulate de Steinberg a fost propus ă de Zimmer-
Gembeck (2001).
El considera că „autonomia emoțională” se definește în termenii relațiilor cu alții și
include renunțarea la dependențe și îndepărtarea de părinți”.
Se poate observa c ă nici definiția lui Steinberg și nici cea a lui Zimmer-Gembeck nu
includ explicit aspecte emoționale.
Acestea apar în afirmația lui Russel și Bakken (2002, apud Russel, Bakken, la adresa
11 L. Faiciuc, Comportamentul autonom: fantoma de la operă, „Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din
Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom II, 2004, p. 30–31

http://www.ianrpubs.unl.edu/epublic/live/g1449/build/g1449.pdf): autonomia emoțională „se
referă la emoții, sentimente personale și la relația noastr ă cu persoanele din jur”.
Însă această formulare nu poate fi considerat ă ca definiție, deoarece nu precizeaz ă clar ce
este autonomia emoțională.
Mai mulți autori leagă autonomia emoțională de stabilirea scopurilor:

•autonomia emoțională se refer ă la încrederea în scopurile definite independent de
dorințele parinților și ale colegilor (Beyers și colab., 2003);
•autonomia emotională înseamna independența formării și a exprimării sentimentelor.
•autonomia emoțională este „procesul afectiv de a avea încredere în propriile alegeri și
scopuri”, „încrederea persoanei în a stabili singur ă scopuri, independent de dorințele
părinților și ale egalilor săi” (Noom, Dekovic, Meeus, 2001).
O definiție mai clară și mai cuprinzătoare este cea propusă de McBride (1990):
Autonomia emoțională este „eliberarea de nevoia presant ă de a fi aprobat și a primi asigurări”.
Dar ultimele definiții sugereaz ă că autonomia emoțională se suprapune în mare masur ă cu
încrederea în sine, care dup ă cum s-a arătat deja apare ca o component ă a autonomiei cognitive.
O definiție mai generală însa mai puțin clar ă, pentru că utilizează termenul neexplicat de
„independență emoțională” este urmatoarea: „Autonomia emoțională reprezint ă independența
emoțională în relațiile cu ceilalți, în special cu părinții”
(http://psy.ucsd.edu/~mmullane/Psychology 180Lecture5AutonomyandIntimacy.html).
Autonomia comportamentală , înseamnă a lua decizii în mod independent și a acționa
pentru a le urma
(Russell și Bakken, la adresa http://www.ianrpubs.unl.edu/epublic/live/g1449/build/g1449.pdf) .
Autonomia comportamentală reprezintă auto-dirijarea comportamentului și acționarea
conform deciziilor proprii.
Se poate observa cum abilitatea de a lua decizii face parte din autonomia
comportamentală, din autonomia atitudinală și din autonomia cognitiv ă. 12
O alta definiție, care are în comun cu aceasta ideea c ă se acționează pentru a duce la
12L. Faiciuc, Autonomia comportamentală: definire și căi de dezvoltare, în Cercetări și aplicații în psihologie,
Timișoara, Edit. Augusta și Artpress, 2004, p. 128–129

îndeplinire deciziile proprii, a fost propus ă de Zimmer-Gembeck (2001): Autonomia
comportamentală înseamn ă „autoconducere, reglare a propriului comportament și acționare
conform propriilor decizii”.
Autonomia funcțională este definită într-un mod asemănător cu autonomia comportamentală:
•Autonomia funcțională se referă la procesul de dezvoltare a unei strategii pentru a atinge
scopurile, prin mijloace de autoreglare și autocontrol (Beyers și colab., 2003).
•Autonomia funcțională constă în „abilitatea de a dezvolta strategii pentru atingerea
scopurilor fixate”, abilitate care implic ă perceperea competenței (abilitatea de a evalua
utilitatea diferitelor strategii), perceperea controlului (abilitatea de a alege o strategie
destul de eficientă pentru a permite realizarea scopului) și perceperea responsabilității
(Noom, Dekovic, Meeus, 2001). Dup ă părerea lui Noom, Dekovic și Meeus (2001),
autonomia funcțională se aseamană cu conceptele: ,,independența funcțională" (Hoffman,
1984), „pregatirea cognitiv ă pentru acțiune" (Markus, Wurf, 1987), independența (Frank
și colab., 1988) și „control personal"(Flammer, 1991) (Noom, Dekovic, Meeus, 2001).
Autonomia valorilor constă în a avea „atitudini și credințe independente, legate de
spiritualitate, politici moral e” (Russell și Bakken, 2002, apud. Russell și Bakken la adresa
http://www.ianrpubs.unl.edu/ epublic/live/g1449/build/g1449.pdf) sau în a deține „un set
independent de credințe și principii, rezistente la presiunea celorlalți” (http://psy.ucsd.edu
/~mmullane/Psychology180Lecture5AutonomyandIntimacy.html).
Autonomia valoric ă se exprimă în constituirea unui set propriu de convingeri și principii,
rezistente la presiunea celorlalți.
Prima definiție specifică domeniul din care fac parte valorile, în timp ce a doua
menționează calitatea acestora de a fi rezistente la presiuni le exterioare.13
Autonomia valorilor pare a fi opus ă conformismului, definit de Russell și Bakken (la
adresa http://www.ianrpubs.unl.edu/epublic/live/g1449/build/g1449.pdf) ca fiind „sensibilitate
față de opiniile colegilor de aceeași vârst ă, ceea ce presupune urmarea și copierea ideilor și a
13Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V , 2007,p. 1 25

modelelor comportamentale oferite de prieteni sau colegi”.
Nonconformismul este considerat de ei ca dimensiune a autoconducerii, alături de
abilitatea de a lua decizii și de încrederea în sine.
1.2.3. CORELAȚIA DINTRE AUTONOMIA PERSONALĂ ȘI
VÂRSTĂ
Majoritatea cercetătorilor au sesizat faptul că există o relație directă între autonomie și
vârstă.
Așadar s-a constatat că încă din adolescență își face apariția legătura puternică di ntre
autonomia personală și formarea identității (Fleming, 2005a), între unele dimensiuni ale
autonomiei personale (autonomia atitudinală, emoțională și funcțională) și adaptarea psihosocială
(Noom, Dekovic, Meeus, 1999).
MJ. Noom, M. Dekovic și W. Meeus (2001, apud Graf, 2003) au identificat o ușoară
creștere a autonomiei emoționale cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani. L. Steinberg și S.B.
Silverberg (1986, apud Fleming, 2005a) au observat, de asemenea, o creștere lentă a autonomiei
emoționale pe măsura înaintării în vârstă.
Există câteva studii, printre care cel al lui Greenberg (1984), care a testă că autonomia
comportamentală crește pe parcursul adolescenței și prezintă diferențe între începutul și sfârșitul
adolescenței (Fleming, 2005a).
Totodată, s-a observat că modul în care se face trecerea de la adolescență la vârsta adultă
este puternic influențat de nivelul de dezvoltare al autonomiei personale (Fleming, 2005b). Alte
cercetări au avut ca obiectiv identificarea legăturilor dintre autonomi a personală și starea de
sănătate ale individului. 14
Concluziile acestor cercetări au evidențiat faptul că, în general, persoanele care suferă de
agorafobie sau de tulburări de alimentație (bulimie ori anorexie) și cele dependente de tutun sau
14Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale, „Anuarul Institutului de Istorie «George
Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V , 2007,p. 1 28

de alcool au un nivel scăzut al autonomiei personale (Franken, [f.a.]).
Chou (2000) a descoperit corelații semnificative la adolescenți, între simptomatologia
depresivă și trei dimensiuni ale autonomiei emoționale (individuația, non dependența față de
părinți și de-idealizarea părinților).
Au existat unele încercări de a explica sănătatea mai bună a persoanelor cu o autonomie
dezvoltată, prin faptul că acestea au un stil de viață mai sănătos decât cele cu o autonomie redusă
(Franken, la adresa http://www.lifeskillstraining.org/ autonomy19c.htm).
Conform rezultatelor obținute de D. Franken în urma investigării a 1800 de subiecți,
persoanele cu un nivel înalt al autonomiei, comparativ cu celelalte, sunt mai implicate social, mai
vesele, mai calme, mai generoase, mai tolerante, mai asertive, au un autocontrol mai puternic și
mai multă încredere în sine, manifestă mai puține simptome de anxietate, de depresie, de
răzvrătire, au mai puține probleme maritale, sunt mai rezistente la stres și au o alimentație mai
săracă în calorii (Franken, la adresa http://www.life skillstraining. org/ autonomy19c.htm). 15

15Monica Albu, Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la adolescenți,
„Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj-Napoca”, Series Humanistica, tom V , 2007,p. 128-130

1.3. PREMIZELE APARIȚIEI LIPSEI DE ASUMARE A
RESPONSABILITĂȚII
În ultimii 30 de ani atitudinile permisive au început s ă își facă prezența și să pătrundă în
domenii cheie cum ar fi: mass-media, politică, literatură și nu în ultimul rând într-un domeniu
cheie, cel educațional.
S-a inoculat părinților faptul că pentru o mai bună creștere a copiilor lor, aceștia trebuie să
evite exercitarea autorității și pedepsele față de copil și să nu stabilească sau să impună
limite asupra spațiului de creștere al copilului.
Părinții care adoptă această abordare nu fac altceva decât să favorizeze dezvoltarea lipsei
de asumare a responsabilității.
Nu se face referire la lene sau la alte lucruri mărunte, ci la o iresponsabilitate deplină unde
copilul crede că lui nu i se aplică nici o regulă.
Atunci când o astfel de atitudine, de iresponsabilitate este neobservată sau necontestată,
copiii nu reușesc să deprindă obiceiurile de bază ale auto-îngrijirii.
Eșecul în lucrurile mărunte (curățenia, ordinea, bunele manierele ), se poate transforma
încet într-o mare avalanșă de activități pline de dezinteres care diminuează și îngroapă
încrederea în sine.
Copilul tinde să creadă că: „Nu mă voi ocupa de lucrurile importante dacă nu știu cum să
mă descurc cu cele mărunte”.

CAUZE DECLANȘATOARE / ETIOLOGII
1.3.1. FACTORI SAU CAUZE POTENȚIALE ALE APARIȚIEI
LIPSEI DE ASUMARE A RESPONSABILITĂȚII
A)Lipsa de afecțiune (în copilarie) :
Un individ privat de afecțiune în copilarie, va simți nevoia sa fie protejat, fiindu-i teama
de necunoscut;
Persoanele cu această afecțiune preferă să locuiască împreună cu părinții pe o perioadă
mai lungă decât ceilalți, iar familie își întemeiază la o vârstă avansată deoarece se tem de
angajamente, de căsătorie și fug de responsabilitatea de a avea un copil.
B)Stima de sine scăzută:
În momentul în care o persoană are stima de sine scăzută, poate să creadă că va greși în
tot ceea ce face.
Drept urmare, pentru a nu ajunge în stadiul în care să greșească, acesta va încerca pe cât
posibil să evite acestă consecință și totodată evită sau refuză să își asume responsabilitatea.
C)Responsabilizarea timpurie :
Copilului căruia i s-au pus în brațe probleme de adult, de către părinți sau societate.
În acest sens avem copilul care este forțat sau nevoit să muncească de la o vâstă foarte fragedă.
Odată ajuns la vâstă adultă, el ar putea simti nevoia să-și retrăiască perdioada pierdută.
D)Autonomia personal ă scazută :
În cazul persoanelor care nu au fost încurajate sau, mai mult chiar, au fost împiedicate în
copilarie si tinerete sa îsi formeze si sa îsi exprime pareri proprii, sa ia singure decizii ori sa se
comporte astfel încât sa- și ducă la îndeplinire propriile hotărâri.
O altă potențială cauză a unei autonomii comportamentale și a unei autonomii valorice

scăzute, în cazul tinerilor și al adulților are ca motiv exercitarea unei profesii în care este
obligatorie executarea necondiționată a ordinelor primite și respectarea regulamentelor.
E)Copilaria răsfățată:
Cunoastem, cu toții, pe cineva ai cărui parinți nu au spus niciodată „Nu”.
Nu și-au disciplinat copilul, nu l-au ajutat să dobândească aptitudini care să îl ajute să se
descurce în viață și, când copilul a „crescut mare”, au continuat să îl cocoloșească.
În astfel de situații, o trecere bruscă de la a avea mereu pe cineva care să facă lucrurile în
locul lui la a fi nevoit să aibă un loc de muncă și să plătească facturi poate fi o povară foarte mare
pentru „copilul” în cauză.
Familiarizarea cu conceptele de bază ale vârstei adulte ar fi trebuit să fie făcută gradual, în
timpul anilor de formare, însă acest lucru nu s-a întâmplat la timp.
F)Copilaria abuzivă:
La cealalta extremă, cineva care a fost abuzat în copilarie, de părinți prea autoritari, de
exemplu, ar putea simți nevoia de a recupera anii inocenței netrăiți cu adevărat.
Departe de părinți, pot face acum ceea ce își doresc, prin urmare ar putea să se întoarcă
mental la vârsta copilariei.
G)Frica de moarte:
Să crești mare înseamnă să devii adult, iar din moment ce ești adult înseamnă să
conștientizezi că îmbătrânești.
Îmbătrânind, ajungi în vârstă, iar acest lucru înseamnă că în curând vei muri, cu toate că
moartea face parte din ciclul natural al vieții, fapt pentru care cultura occidentală a negării morții,
idealizează tinerețea.
Prin urmare, moartea trebuie să fie înfruntată, negată, ignorată.
Acest aspect te poate distrage complet de la conștientizarea morții și scufundarea ta într-o
eternă lume a copilariei.

H)Teama de eșec :
Există o mulțime de persoane care se tem de eșec, astfel ei decid să nu încerce să-și atingă
obiectivele.
Aceste persoane sunt de părere că le este mai bine ca ei nici măcar să nu încerce, decât să
încerce și să eșueze.
Odată ce o persoană devine prea temătoare fa ță de comiterea unor posibile greșeli, ajung e
în cele din urmă să evite și asumarea responsabilității în eventualitatea unor consecințe negative.
I)Toleranța scăzută față de emoțiile negative:
Anumite persoane se tem să își asume responsabilitatea deoarece au o toleranță scăzută
față de emoțiile negative.
Dacă aceste persoane sunt incapabile să facă față presiunilor emoționale care vin la pachet
cu asumarea responsabilității, atunci ei ar putea dezvolta o temere față de asumarea
responsabilității.
J)Teama de competiție:
Anumiți indivizi se tem de asumarea responsabilității deoarece vor să evite cazul în care
ar putea să ajungă mai rău decât competitorii lor.
Dacă un copil are un frate care a obținut mai mereu rezultate mai bune decât el, atunci
acest copil ar putea să-și dezvolte teama de a-și asuma responsabilitatea doar pentru a nu-și
pierde fratele în această „competiție” nescrisă.
K)Teama de a nu repeta greșelile trecutului (fie proprii sau ale altora):
Sunt persoane care manifestă o teamă patologică de a nu repeta aceeași experiență.
Se gândesc că dacă ar putea evita capcanele în care au fost prinși cei care s-au maturizat
înaintea lor, ar putea să fie salvați de dezamăgirea la care au fost martori înainte.
L)Teama de angajament:
Persoana cu o frică de angajament poate fi interesată doar de sex sau de relații ocazionale,
dar nu și de o relație serioasă.

Poate promite că va fi implicată, dar la scurtă vreme, va invoca un motiv de despărțire.
Nu sunt puțini aceia care se tem de angajament, care vor să fie liberi cât mai mult timp și
să amâne momentul în care se vor așeza la casa lor, însă lipsa lor de asumare a responsabilității
pentru aceste lucruri nu face decât să-i mențină captivi.
M)Sistemul educațional defectuos:
Majoritatea școlilor nu te invață să fii adult.
Copiii și tinerii ajung să stăpânească informații științifice complexe, stiu, de exemplu, că
„mitocondriile sunt uzinele energetice ale celulei”, însă nu știu să își plătească facturile, să își
facă programare la doctor.
În majoritatea cazurilor se omite faptul că elevii ar trebui să fie invățați cum să devină
membri productivi ai societății.
N)Lipsa exemplelor pozitive:
Adolescenții din ziua de astăzi ajung să își aleagă drept modele de urmat diverse
„personalități” controversate din așa zisa ,,lume mondenă” promovată în exces de televiziuni.
În filme sau în show-urile de televiziune sunt puține exemple de adulți prezentați într-o
lumină bună, deoarece scopul acestora nu este unul educativ ci unul comercial, având drept motiv
principal audiența, iar pentru a atinge o audiență mare se promovează non-valorile, scandalurile
și agresivitatea.
Încă din Roma antică existau astfel de practici, unde împăratul își „hrănea” poporul cu
luptele până la moarte, pline de cruzime ale gladiatorilor și multe alte metode de amuzament și
manipulare.
Nici în ziua de azi nu ne-am îndepărtat de acele timpuri deoarece în politică, încă avem
parte de scandaluri de tot felul, de corupți ajunși în funcții cheie din stat și multe alte exemple
negative.
Astfel că, acești oameni ce dețin puterea într-un mod îndoielnic, ajung să fie luați drept
model de urmat pentru cei din generațiile tinere.
Tot legat de zona media, constatăm că p ersoanele aflate la vârsta maturității sau „trecute
de prima tinerețe” sunt văzute în cultura media ca niște carcase goale a ceea ce au fost cândva, pe
când tinerii sunt plini de vitalitate, dinamism și își trăiesc viața din plin.

O)Incapacitatea de a face față situațiilor normale de viață:
În calitate de adulți, adesea ne confruntăm cu diverse situații și trebuie să învățăm cum să
le depășim.
De exemplu, în momentul în care intervin diverse conflicte, analizăm, argumentăm și
explicăm.
În situația în care persoana nu își asumă responsabilitatea, cu siguranță că nu va proceda
în maniera exemplului de mai sus, însă s-ar putea să strige, să aibă manifestări asemănătoare cu
crizele de tantrum întâlnite la copii.
Cei mai mulți dintre noi ne putem pierde cumpătul ocazional, putem avea ieșiri
necontrolate, dar o persoană care reacționează astfel în mod constant, în loc să își soluționeze
problemele, s-ar putea să-și accentueze starea de dezechilibru psihic.

1.3.2. CARACTERISTICI ALE PERSOANEI
RESPONSABILE ȘI A CELEI LIPSITE DE ASUMARE
Am adunat în tabelul de mai jos o serie de trăsături caracteristice persoanelor ce posedă
un nivel normal al conduitei sociale și trăsături caracteristice persoaneleor cu dezechilibre psiho-
sociale, persoane care evită sau nu își asumă responsabilitatea.
Trăsături caracteristice ale asumării responsabilității față de cele ale lipsei de
asumare a responsabilității
Asumarea Respons abilității Lipsa de Asumare a Responsabilității
Pragmatic și realist.
Pune întrebări, cercetează, accept ă dovezile și
îmbrățișează adevărul.
Înțelegător și echilibrat psihic.Fantezist.
Evită realitatea.
Îmbratișează gandirea legată de magie sau
fantezie.
Se află in permanentă negare.
Respinge dovezile.
Onestitate. Falsitate.
Atent, ordonat, într-o permanentă concentrare.În derivă, incoerent, neconcentrat, zbuciumat,
haotic.
Analizează lucrurile atent și are deschidere către
nou.Se bazează pe obiceiurile sale sau alege calea
cea mai usoară, simplă.
Gândire și exprimare clară și consecventă.Obscuritate, imprecizie, limitare, incoerență,
indecizie.
Învață din experiențele avute.Contestă, ignoră sau iși modifică propriul
istoric după bunul plac.
Face eforturi să priceapă lucrurile din jurul său. Dezinteres.
Autodisciplina. Control pe emoții/impulsuri. Reacționează impulsiv. Acceptă orice situație
impusă.
Face ceea ce susține că va face. Face ce îl taie capul.

Asumarea responsabilității
Flexibil și adaptabil la nou.Lipsa Asumării Responsabilității
Rigid și inadaptabil.
Deschis la idei și informații noi.
Curios.
Înțelept.Respinge adaptarea la nou.
Încăpățânat și încuiat la minte.
Ignorant.
Consecvent și de încredere. Se scuză mereu, când este rugat câte ceva.
Ia în calcul mai multe puncte de vedere. Acceptă doar opinia sa.
Riguros, grijuliu și atent. Neglijent și distras.
Competent. Manipulant.
Autonom. Dependent.
Curaj. Lașitate.
Caută soluții.
Își asumă vina în cazul unor eșecuri.Atribuie vina sa altcuiva.
Integru. Nefidel.
Conștient și înțelept. Inconștient și ignorant.
Respectă principiile și valorile morale. Se supune necondiționat.
Participant. Spectator.
Are în vedere opinia proprie. Are in vedere propriile fapte.
V orbind cu oamenii. Vorbind despre oameni.
Construirea unor relații durabile bazate pe cine
suntem în realitate.În cautarea unor relații ușor de instrumentat
bazate pe ceea ce lăsăm să se înțeleagă/facem
Aleg să . . .
M-am hotarât să . . . Am fost nevoit să . . .
Nu am avut incotro . . .
Cunoaște faptul că alegerile și acțiunile sale au
importanță și produc consecințe.
Depinde de mine să reușesc în ceea ce îmi
propun!Totul depinde de soartă, destin și șansă.
Atribuie norocului sau destinului rezultatele
pe care le obține.
Sunt neajutorat, nu pot face nimic!

1.4. LEGĂTURA DINTRE LIPSA DE ASUMARE A
RESPONSABILITĂȚII CU DIFERITE TULBURĂRI
Deoarece nu putem atribui lipsa de asumare a responsabilității unei singure tulburări,
aceasta apare adesea asociată de tulburarile anxioase și de tulburările de personalitate.
Dintre acestea în studiile de caz prezentate în lucrare amintim fobia socială asociată de
tulburarea de personalitate evitantă și tulburarea de personalitate dependentă cu elemente din
tulburarea de personalitate narcisistică.
1.4.1. TULBURĂRILE ANXIOASE ASOCIATE CU ACEST
DEZECHILIBRU
Tulburarea anxioasă sau anxietatea , este definită de către specialiști ca fiind o tulburare
a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare excesivă, care nu sunt
motivate de pericole reale. Tulburările de anxietate sunt cele mai răspândite probleme de ordin
psihic, afectând 28.8% din populație.
Acestea pot să apară în urma interacțiunii mai multor factori de risc: genetici, de
personalitate, cognitivi, evenimente negative din viața persoanei. Cu toate că tulburările anxioase
sunt tratabile, doar o treime dintre persoanele care suferă de aceste afecțiuni caută ajutor
specializat.
Fundamental, anxietatea are un rol important pentru supraviețuire, ea pregătește
organismul pentru reacțiile de luptă sau de fugă necesare în cazul unui pericol. De asemenea, în
doze moderate, ea ajută la a identifica potențiale probleme din viitor si, în consecință, la a acționa
în direcția împiedicării apariției acestora. 16
Este demonstrat științific (Curba lui Yerkes și Dodson) că un anumit nivel de anxietate
16DSM

crește abilitatea de a performa, însa un nivel prea ridicat de anxietate inhibă această abilitate,
acționând asemenea unui obstacol. De aceea, angoasa nu este în sine negativă, însă tulburările
anxioase prezintă necesitatea de a apela la ajutor specializat.
Tulburarile anxioase diferă de angoasa firească prin persistența pe o perioadă de 6 luni și
prin modalitățile în care perturbă viața persoanei afectate, interferând fie cu performanța la locul
de muncă, fie cu menținerea unor relații sociale satisfacatoare, fie cu armonia în viața de cuplu și
chiar cu toate aceste aspecte la un loc.
Simptomele anxietății sunt atât psihice cât și fizice, și variază în funcție de tipul tulburării
anxioase, însa în general afecțiunea se manifestă prin îngrijorare excesivă în privința banilor,
slujbei, familiei, sănătății, chiar și atunci când nu este deloc cazul; gânduri obsesive, imposibil de
controlat; ațteptarea celui mai tragic deznodământ, în mod irațional; stare generală de neliniște și
emoții inexplicabile; coșmaruri; imposibilitatea de relaxare; iritabilitate; insomnie; tensiune
musculară; dificultăți la înghițire; dureri de cap; urinare frecventă sau diaree; respirație rapidă sau
dificultate în respirație; palpitații; frisoane.
În cadrul tulburărilor anxioase, persoana se află în permanență într-o stare de alertă, dar
fără un obiect precis. Astfel, organismul este mereu pregătit să se apere, fără să știe de fapt care
sunt pericolele.
Este lesne de înțeles cum o astfel de situație perpetuată pe parcursul mai multor luni poate
conduce la epuizare psihică și fizică.
Persoana se concentrează atât de mult pe gânduri, pe detalii, pe posibilități de a i se
întâmpla ceva rau, încât devine foarte dificil pentru ea să mai poată vedea imaginea de ansamblu,
să se raporteze la realitatea cotidiană a vieții sale.17
În categoria tulburărilor anxioase sunt incluse:
tulburarea de panică
fobia specifică
anxietatea socială
tulburarea obsesiv-compulsivă
stresul posttraumatic
anxietatea generalizată.
17DSM

Fobia socială
Fobia socială este teama bine definită și stabilă de a atrage atenția asupra sa în una sau
mai multe și diferite situații sociale. Este vorba despre situații în care persoana se teme că va fi
evaluată prin prisma prestațiilor sale sociale, a performanțelor în plan social.
Teama în fobia socială:
➔de a se situa în centrul atenției;
➔de a se expune în fața unor persoane necunoscute cu risc de a fi evaluat și (sau) criticat de
către acestea;
➔de a se face de râs prin insuficiență în prestația sa socială;
➔de a avea senzația de jenă sau de înjosire;
➔de a roși când îi este rostit numele sau este introdus unor persoane necunoscute, persoane
care ocupă poziții înalte, persoane cu autoritate sau persoane de sex opus considerate
atractive;
➔de a avea tremurături ale mâinilor când manâncă sau bea o cafea în prezența unor astfel
de persoane;
➔teama de a-i tremura vocea când ia cuvântul în fața unui grup sau are o discuție cu
persoane din categoria menționată.
Diferența între a fi rușinos, situație prin care a trecut fiecare dintre noi și a avea fobie
socială nu este foarte clar delimitată. Semnele și simptomele descrise pot să apară la o persoană
cu fobie socială, dar nu cu intensitatea (tăria) și amplitudinea pe care o trăiește subiectiv persoana
respectivă. În fobia socială există senzația că teama este nerezonabilă sau exagerată.18
Cea mai de temut este teama:
➔de a vorbi în fața altora;
➔de a fi lăsat singur în compania unor persoane necunoscute fiind nevoit să poarte o
conversație cu acestea;
➔de a întâlni sau a fi prezentat unor oameni noi, de regulă autorități;
18DSM

➔de a mânca în prezența lor, de a întreba ceva sau a purta o discuție;
➔de a se face de râs în fața altora prin comiterea unor greșeli;
➔de a se dovedi insuficient și incapabil în conversație;
➔de a arăta că este anxios, nervos, teama că ceilalți îi observă nervozitatea.
Expunerea la situații sociale (contacte sociale) sau stimuli fobici duce la anxietate sau atac
de panică.
Fobia socială limitată sau generalizată își face apariția atunci când anxietatea se manifestă
doar în anumite situații, ca de exemplu, teama de a lua cuvântul în fața celorlalți (grup) sau a lua
contact cu persoane necunoscute dar și în cazulîn care anxietatea apare în majoritatea situațiilor
descrise mai sus.
Comportamente de siguranță
Expunerea la situații sociale nu poate fi evitată, face parte din viața omului. Persoanele cu
fobie socială recurg la comportamente de siguranță pentru a evita situațiile și contactele sociale în
scopul de a reduce anxietatea.
O parte dintre acestea sunt:
•recurgerea la un machiaj abundent pentru a masca roșeața feței;
•folosirea ochelarilor de soare pentru a ascunde nervozitatea;
•purtarea de haine mai largi pentru a ascunde tremurăturile;
•tusea la începutul sau în timpul unui discurs pentru a ascunde tremurul vocii;
•ținerea unei cești de cafea cu ambele mâini pentru a ascunde nervozitatea și tremurăturile;
•și nu în ultimul rând consumul de alcool pentru a trăi mai ușor stabilirea de contacte
sociale.
Întrucât în fobia socială ceea ce generează simptome de anxietate este contactul cu
oamenii, se poate folosi termenul antropofobie. 19
Prevalența fobiei sociale.
Conform datelor statistice din Europa și SUA, fobia socială se întalnește la 10-15% din
19DSM

populația adultă. Se apreciază că fobia socială este una dintre cele mai frecvente tulburări în
cadrul sindromului anxietate.
Diagnosticul de fobie socială este frecvent, dar ignorat. Probabil că datele statistice sunt
mult mai crescute dacă luăm în considerare faptul că persoanele cu fobie socială nu caută
asistență medicală și rămân nediagnosticate. Fobia socială este întâlnită în proporție egală atât la
bărbați cât și la femei.
Debut și posibile cauze ale fobiei sociale.
Fobia socială debutează în copilărie sau adolescență. Drept cauze sunt implicați factorii
genetici, bolile (fobiile) psihice ale părinților, mediul de dezvoltare și creștere în copilărie,
schimbări frecvente de mediu, ca și lipsa de abilități cerute de adaptarea la un nou mediu de
viață, pentru a numi doar câteva dintre cauzele fobiei sociale.
Diferența între agorafobie, anxietate generalizată și fobia socială
Toate aceste fobii sunt caracterizate prin simptome de anxietate, dar în timp ce persoana
cu agorafobie se teme de mulțime, iar persoana cu anxietate generalizată trăiește o stare de
anxietate continuă, persoana cu fobie socială nu are dificultăți de a se afla în locuri publice ca
cinematografe, săli de concerte, aule universitare.
Dificultățile apar atunci când persoana devine centrul atenției și este nevoită să ia
cuvântul în mulțime, să ia contact cu anumite persoane cu autoritate și status social înalt.
Problema apare atunci când prestația sa poate fi evaluată și criticată (adică modul de stabilire a
contactului în sine, conținutul conversației, comportamentul în timpul unei conversații, etc).
Simptomele de anxietate pot fi generate de gândul că nu se ridică la nivelul cerințelor
celorlalți, că nu are suficiente cunoștințe sau abilități ca să facă față situației. Persoana cu fobie
socială poate să meargă la o conferință în care sunt diferiți experți susțin prelegeri. Aici se poate
pierde în mulțime.
Aceeași persoană are dificultăți în a participa la seminarii de lucru în care este nevoită să
ia cuvîntul în fața altora și mai mult, să meargă la o băutură, după seminarii, împreună cu
persoane care fac parte din grup. 20
Alte situații dificile sunt: participarea la seri de dans, participarea la mese festive, pauza
20DSM

de masă împreună cu alții, contactul cu persoane publice sau cu persoane de sex opus. Persoana
cu fobie socială întreține relațiile cu familia și prietenii apropiați, dar are dificultăți în a stabili noi
contacte sociale cu persoane din categoria amintită.
Persoana cu fobie socială nu are probleme în a lua contact ca anonim cu o persoană de pe
stradă. Dificultatea apare atunci când se teme de evaluare și critică. Persoanele cu fobie socială
au puțini prieteni și o rețea socială redusă, pot ajunge să se izoleze social și să aibă dificultăți în
carieră sau în planul relațiilor personale.
Persoanele cu fobie socială pot dezvolta o depresie sau recurg la consumul de alcool
pentru a depăși dificultățile în a stabili contacte sociale (ceea ce poate duce la alcoolism).
Și senzațiile corporale sunt diferite:
•în fobia socială: roșeața feței, tremurături ale mâinilor;
•în agorafobie: senzație de nod în gât, amețeli, slăbiciune în brațe și membre inferioare,
senzația de instabilitate;
•în anxietatea generalizată: tensiune, încordare sau durere musculară, dificultăți de
înghițire.
1.4.2. TULBURĂRILE DE PERSONALITATE ASOCIATE CU ACEST
DEZECHILIBRU
Tulburarea de personalitate se definește ca tipar stabil de trăiri afective și
comportamente, ce deviază semnificativ de la standardul culturii de apartenență a respectivului
individ, este generalizat și inflexibil, are debutul în adolescență sau prima parte a vieții adulte,
este stabil în timp și generează distres sau dizabilitate.
Tulburările de personalitate sunt abordate sub aspectul modelului trăsăturilor, văzute ca
fiind relativ stabile transsituațional. Tulburările de personalitate apar atunci când trăsăturile de
personalitate devin foarte inflexibile, dezadaptative și generează dizabilitate și distres.
Aceste tulburări pot fi egodistonice (persoana trăiește o stare de distres) sau egosintonice
(nu apare distresul legat de boală). În primul caz trăirea afectivă negativă apare legat de prezența
bolii și reacțiile celorlalți la aceasta, în timp ce în cel de-al doilea caz, individul nu acceptă că are
o tulburare de personalitate, dar poate trăi stări de distres datorită faptului că cei din jur nu-l
acceptă așa cum este.21
21DSM

Tulburările de personalitate sunt grupate astfel:
●Grupa A – include tulburările de personalitate de tip paranoid, schizoid și schizotipal.
Trăsătura comună a acestora este excentricitatea.
●Grupa B – include tulburările de personalitate de tip antisocial, borderline, histrionic și
narcisist. Trăsăturile comune ale acestora sunt teatralitatea, emotivitatea, extravaganța.
●Grupa C – include tulburările de personalitate de tip evitant, dependent, obsesiv-
compulsiv. Trăsăturile comune ale acestora sunt anxietatea, teama.
Tulburările de personalitate nespecificate anterior reprezintă o categorie utilizată în două
situații:

(a)simptomele indică o tulburare de personalitate, cu trăsături aparținând mai multor
tulburări din această grupă diagnostică, însă nu sunt îndeplinite criteriile pentru a
diagnostica o anumită tulburare de personalitate;
(b)simptomele indică o tulburare de personalitate, dar trăsăturile sugerează o tulburare
neinclusă în categorizarea DSM IV ( ex., personalitate pasiv-agresivă).22
Tulburarea de personalitate evitantă/ anxioasă
Tulburarea de personalitate evitantă este caracterizată de un tipar de inhibiție socială.
Persoanele cu această tulburare au sentimentul de a fi inadecvate și au o sensibilitate exagerată la
aprecierile negative ale celorlalți.23
Tabloul clinic al tulburării de personalitate evitantă
22DSM
23DSM

Inhibiția socială, sentimentul de inadecvare și hipersensibilitatea la evaluări negative se
manifestă în patru sau mai multe dintre următoarele modalități:
➔evită profesiile ce presupun contacte interpersonale frecvente, de teama criticilor, a
dezaprobării sau respingerii;
➔nu se implică în relații dacă nu are siguranța că celălalt îl place;
➔este reținut în relațiile intime de teama de a nu fi ridiculizat;
➔îl îngrijorează ideea de a fi criticat sau respins în situațiile sociale;
➔este inhibat în situații interpersonale noi, din cauza sentimentelor de inadecvare;
➔se vede pe sine ca fiind incapabil să se descurce în relații sociale, neatractiv și inferior
celorlalți;
➔este extrem de precaut când trebuie să-și asume riscuri personale sau să se implice în
activități noi de teama de a nu se face de râs.
➔
Debut și evoluție
Tulburarea de personalitate evitantă debutează adesea în prima parte a adolescenței, când
se manifestă prin timiditate, izolare și teamă de străini sau situații noi. Deși timiditatea la copil
este precursorul obișnuit al tulburării de personalitate evitante, în majoritatea cazurilor aceasta
are tendința de a se estompa treptat odată cu înaintarea în vârstă.
Indivizii care vor dezvolta această tulburare devin tot mai timizi și evitanți pe parcursul
adolescenței și la începutul vieții de adult, atunci când relațiile sociale cu persoane noi devin
deosebit de importante. Acest diagnostic trebuie utilizat cu mare prudență la copii și adolescenți,
deoarece în cazul lor comportamentul timid și evitant poate fi corespunzător fazei de dezvoltare.
Elemente de diagnostic dependente de mediul cultural și de gen
Pot exista mari variații privind nivelul până la care diferite medii culturale și grupuri
etnice privesc timiditatea și comportamentul evitant ca fiind adecvate. În plus, comportamentul
evitant poate fi rezultatul problemelor de adaptare consecutive imigrării.24
Tulburarea de personalitate evitantă pare să fie la fel de frecventă la bărbați și la femei.
24DSM

Elemente asociate care susțin diagnosticul
Persoanele cu tulburare de personalitate evitantă evaluează adesea cu multă atenție
mișcările și expresiile celor cu care vin în contact.
Comportamentul lor anxios și tensionat poate provoca ridiculizare și batjocură din partea
celorlalți, ceea ce le va confirma nesiguranța cu privire la propria persoană. Le este foarte teamă
de posibilitatea de a reacționa la critica venită din partea celorlalți prin plâns sau prin înroșirea
feței.
Acești oameni sunt descriși ca fiind emotivi, timizi, singuratici și izolați. Cele mai mari
probleme vizează funcționarea socială și profesională. Respectul de sine scăzut și
hipersensibilitatea la respingere duc la restrângerea contactelor interpersonale.
Astfel, oamenii cu tulburare de personalitate evitantă devin izolați și de obicei nu au o
rețea socială de suport suficient de largă pentru a-i ajuta în situații de criză. Deoarece își doresc
afecțiune și acceptare, își imaginează relații ideale cu ceilalți. Comportamentul evitant le
afectează și funcționarea profesională, deoarece încearcă să evite situațiile sociale care pot fi
importante pentru satisfacerea cerințelor de bază ale unui loc de muncă sau pentru avansare.
Multe persoane prezintă trăsături de personalitate evitantă. Dar aceste trăsături vor fi
încadrate în tulburarea de personalitate evitantă numai atunci când sunt rigide, inadaptate și
stabile, și determină deteriorare funcțională semnificativă sau discomfort subiectiv.
Tulburarea de personalitate evitantă și tulburarea de personalitate dependentă sunt
în strânsă legătură și ridică serioase probleme de diferențiere. Ambele au aceeași caracteristică de
bază: imagini de sine similare („sunt necorespunzător”) și prezența emoțiilor negative sub forma
anxietății.
Diagnosticul diferențiat se realizează în funcție de imaginea despre ceilalți și modul de
manifestatere a anxietății.
Personalitatea dependentă îi consideră pe ceilalți puternici și capabili să-l îngrijească și
caută relații apropiate în care să se simtă securizați, în timp ce personalitatea evitantă se teme să
stabilească relații apropiate pentru că se simte vulnerabilă și nesecurizată în acest context.
Personalitatea dependentă este hipersensibilă la separare sau pierderea relației investită
emoțional și dezvoltă anxietate de separare.
Personalitatea evitantă este hipersensibilă la respingere și generează sentimente de jenă și
inferioritate, care se manifestă prin anxietate socială.25
25DSM

Tulburare de Personalitate Dependentă
Face parte din grupul tulburărilor de personalitate anxioase alături de tulburarea de
personalitate fobică și obsesiv-compulsivă. Tulburarea de personalitate dependentă se întâlnește
de obicei la femei și se definește prin nevoia exagerată a persoanei ca altcineva să aibă grijă de
ea, să ia decizii în locul ei, comportament de supunere și dependență emoțională.
Caracteristicile tulburării de personalitate dependentă
Persoana cu tulburare de personalitate dependentă nu poate trăi pe propriile picioare,
trăiește prin alții. Are nevoie de stimulare și sprijin continuu din partea altora. Nu are propriile
ținte și interese în viață, își lasă viața în mâinile altora cu încredere oarbă, acceptă să fie condusă
în viață de către alții (de ex. partener de viață). Este lipsită de păreri proprii sau nu și le exprimă
de teama de a nu fi părăsită.
Încrederea în sine ca și imaginea de sine slabă face ca o astfel de persoană să evite să-și
asume responsabilitatea pentru activitățile zilnice căci se îndoiește de capacitatea ei de a se
descurca. De obicei orice activitate zilnică sau decizie este inițiată și condusă de către altcineva.
Anxietatea este trăsătura generală, persoana cu tulburare de personalitate dependentă trăiește cu
teama de separare ca și cu teama să trăiască singură.26
O astfel de persoană este imatură, are nevoie de un partener ca să obțină atenție și
protecție. Dificultatea apare atunci când persoan ele de care a fost dependent toată viața (ca de ex.
Soțul, soția, părinți, etc.) decedează, atunci persoana cu tulburare de personalitate dependentă
poate face un episod de depresie.
26DSM

Tabloul clinic al tulburării de personalitate dependentă
➔nevoia ca altcineva să se ocupe de ea, să-i organizeze viața, să ia decizii în locul ei;
➔nevoia de protecție și sprijin continuu;
➔teama de separare de persoana de care depind e;
➔incapacitatea de decizie cu privire la viața proprie și la micile activități zilnice;
➔evitarea asumării responsabilității, îi lasă pe alții să decidă cu privire la existența și viața
proprie;
➔dificultăți în a-și exprima opiniile temându-se să nu piardă sprijinul persoanelor de care
depinde;
➔dificultăți în a-și planifica activități proprii, a derula un proiect propriu în mod
independent, lipsa de interese și preocupări proprii;
➔se simte neajutorată lăsată singură, îi este teamă să se descurce pe cont propriu;
➔trăiește cu teama de a fi păsăsită, abandonată;
➔are nevoia de a intra în relații prin care să primească sprijin și atenție.
Exemple pentru tulburarea de personalitate dependentă:
O doamnă în vârstă al cărei partener s-a stins din viață întâmpină dificultăți din ce în ce
mai mari în locuința proprie căci toate activitățile zilnice, cumpărăturile, facturile, planificarea
vacanțelor, etc. era făcută de către soț. Doamna suferă o depresie și ajunge să fie internată în
spital. Persoana în cauză nu are nici un interes, timpul liber și l-a petrecut urmându-și soțul. Nici
cu activitățile zilnice nu este familiarizată căci curățenie nu-i place să facă iar de cumpărături și
plata utilităților numai soțul s-a ocupat.27 După pierderea soțului practic ea a fost în
imposiblitatea să se descurce la domiciliu iar separarea a generat anxietate și depresie. Întrebată
ce-i plăcea să facă în timpul liber pomenește de fiecare dată de interesele lui și nu ale ei. Nu
poate să ia o decizie legată de activitatea dintr-o zi, se simte neajutorată și caută pe cineva care
să-i organizeze viața.
27

Diagnosticul diferențial al tulburării de personalitate dependentă
Teama de abandon și separare este întâlnită și în tulburarea de personalitate bordeline
numai că în aceast caz reacția este impulsivă, de autodistrugere și mutilare, de lezare a propriului
corp. O persoană cu tulburare de personalitate bordeline, când simte amenințarea cu separarea,
trece de la dragoste la ură față de aceeași persoană. În tulburarea de personalitate dependentă
persoanele se agață de alții, atârnă desperate de alții și acceptă cu supunere condițiiile existenței
alături de cealaltă persoană. Dacă separarea se produce există risc de dezvoltare a tulburărilor
afective ca de ex. depresie.29
Tulburare de Personalitate Narcisistă
Face parte din grupul B al tulburărilor de personalitate etichetate ca dramatice.
Tulburarea de personalitate narcisistă se descrie printr-un model de comportament
constant dominat de nevoi de grandiozitate, nevoi de apreciere și admirație din partea celorlalți și
cu un nivel empatic scăzut. Persoanele cu această tulburare nu înțeleg trăirile emoționale ale
celorlalți, țin cont doar de interesele proprii.
Persoana cu tulburare de personalitate narcisistă este o persoană centrată pe sine însuși, pe
nevoile proprii, de mărire, de status, de succes personal, fie că este vorba de carieră sau
acumulare de bunuri materiale.
Caracteristicile tulburării de personalitate narcisistă
Tulburarea de personalitate narcisistă este definită prin nevoi de grandoare, nevoi de
admirație, de apreciere, de recunoaștere a meritelor reale sau imaginare. Persoana narcisistă se
crede superioară celorlalți și prin urmare solicită întâietate, acordarea de privilegii și favorizarea
29DSM

în diferite situații, pornind de la idea că este o persoană dotată în raport cu ceilalți, și prin urmare
se așteaptă sau solicită o tratare specială. Nu ține cont de alții, și acționează în favoarea propriilor
interese chiar dacă lezează interesele altora, are tendința de a-i folosi pe ceilalți pentru a-și atinge
scopurile într-un mod manipulativ și fără scrupule. Comportamentul este perceput ca arogant,
superior de către alții.
Tabloul clinic al tulburării de personalitate narcisistă
➔imagine de sine grandioasă, de care narcisistul este îndrăgostit, îndrăgostit de propria sa
imagine de sine;
➔trăirea senzației cum că este o persoană importantă, cu semnificație deosebită, exagerată;
➔se așteaptă să fie tratată înaintea celorlalți, mai bine decât alții, fără a avea merite;
➔se așteaptă să fie tratată conform așteptărilor sale;
➔preocupată de fantezii legate de putere, acumulare de bunuri, frumusețe sau dragoste;
➔se consideră unică și consideră că poate fi înțeleasă doar de către persoane cu status înalt;
➔are nevoi exagerate de mărire, de atenție și admirație;
➔îi manipulează, se folosește de alții ca să-și atingă scopurile;
➔empatie scăzută, nu are capacitate de înțelegere pentru emoțiile și nevoile altora;
➔percepută de către ceilalți ca o persoană arogantă, cu aer de superioritate;
➔persoană invidioasă pe alții sau se consideră a fi obiectul invidiei altora.
Tulburare de personalitate narcisistă exemple
O persoanăde sex masculin care lucrează în mediul universitar afișează o atitudine
superioară în raport cu colaboratorii săi și așteaptă de la ceilalți să fie tratată cu înalt respect.
Atitudinea și felul său de a fi face ca ceilalți să-l evite.30
Faptul că este evitat îl pune pe seama promovării și înaintării în treapta ierarhică pe care o
așteaptă de ani de zile. Asta poate să fie doar în închipuirea lui, căci colegii au rezultate de
cercetare cu mult mai avansate.
30DSM

În discuțiile între colegi se așteaptă la laude și aprecieri și rămâne surprins când nu se
întâmplă așa. Se simte ușor criticat și poate deveni chiar irascibil.
Atunci încearcă să le submineze autoritatea celorlalți și să atragă atenția.
Organizează simpozioane și evenimente de promovare a intereselor proprii, atrage
jurnaliști prin oferirea de beneficii și reușește să participe la emisiuni televizate și interviuri radio
prin care își face publică activitatea și așteaptă recunoaștere și admirație.
Își dedică timpul pentru a-i spiona pe ceilalți și a le crea obstacole într-o eventuală
promovare. Se consideră a fi o persoană unică, cu merite deosebite.
Diagnosticul diferențial al tulburării de personalitate narcisistă
Diferența se face cu tulburarea de personalitate histrionică.
Ca și aceasta persoanele cu tulburare de personalitate narcisistă au nevoie de atenție și
apreciere, nevoia de admirație dar aceasta se pune pe seama faptului că ele se consideră persoane
superioare.
Aceste persoane au nevoi de grandoare, se cred dotate cu capacități deosebite de ex
intelectuale, au fantezii, idei de mărire, nevoi de status înalt sau se împacă cu inchipuirea că dețin
o poziție înaltă.31
31DSM

1.5. SCHEMA RELAȚIEI DE FUNCȚIONALITATE ȘI
DISFUNCȚIONALITATE
ADULTUL
DISFUNCȚIONAL
ASUMAREA
RESPONSABILITĂȚIILIPSA ASUMĂRII
RESPONSABILITĂȚII
AUTONOMIE
PERSONALĂAUTONOMIE
PERSONALĂ
SCAZUTĂ
SISTEMUL EDUCAȚIONAL
IMPLICAREA SAU NEIMPLICAREA CORESPUNZĂTOARE A PĂRINȚILOR
ÎN CREȘTEREA ȘI EDUCAREA COPIILOR