Metode Tehnico Stiintifice de Identificare a Persoanelor Dupa Semnalmente Exterioare Si Dupa Voce

PLAN LUCRARE

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………….. 2

CAPITOLUL 1 – CONSIDERAȚII GENERALE PRINVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ……………………………………………………………………………………………………. 4

Conceptele de identificare și identitate………………………………………………………………..6

Obiectul identificării. Definiție și clasificare……………………………………………………….. 8

Principiile identificării…………………………………………………………………………………. 10

Formele și etapele identificării…………………………………………………………………………..11

Metodologia identificării criminalistice…………………………………………………………….. 16

Aspecte generale privind cercetarea la fața locului……………………………………………… 19

CAPITOLUL 2 – IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE…………………………………………………………………………………………………………. 22

Considerații de ordin general privind semnalmentele și portretul vorbit………………… 22

Portretul robot computerizat……………………………………………………………………………. 30

Sistemul de recunoaștere facială………………………………………………………………………. 32

CAPITOLUL 3 – IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE……… 40

Fundamentul științific al identificării persoanei după urmele de voce și vorbire……. 40

Procedee specifice metodei românești de identificare a persoanei după urmele sonore de voce și vorbire………………………………………………………………………………………….. 41

Sistem informatic de indetificare a persoanei după urmele de voce și vorbire………. 44

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………….. 50

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………. 52

INTRODUCERE

Prin esența sa, omul este o ființă socială; el este produsul împrejurărilor sociale și are totodată capacitatea de a influența și de a determina împrejurările. Omul nu poate trăi singur, izolat, rupt de ceilalți oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alții, acționează împreună cu ei, stabilește relații cu cei din jurul său. Existența umană ar fi greu de conceput în afara relațiilor sociale. Numai că aceste relații sociale sunt foarte multiple, variate și acționează în planuri diferite. Ele se întind de la relația de simpatie dintre două persoane, de la cea de rudenie sau de vecinătate, până la relații tensionate între persoane ori la acțiuni îndreptate împotriva vieții unei persoane, în cadrul sistemului foarte variat de acțiuni sociale care se realizează prin intermediul interacțiunilor interpersonale.

Apărarea persoanei, a dreptului la viață al acesteia, a constituit o trăsătură comună de-a lungul timpului, indiferent de orânduirea socială.

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului; el s-a impus de reguli și norme în sistemul juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declarații de drepturi cât și în constituții.

Desigur că dreptul nu studiază omul în integralitatea lui, ci numai omul participant la relațiile sociale, respectiv la acele raporturi sociale ce constituie obiect de reglementare juridică.

De aceea prevenirea infracțiunilor (și în special a acelora care atentează la viața persoanelor), ca activitate socială de mare amploare, are o importanță deosebită, ceea ce impune necesitatea de a i se conferii un caracter organizat, eficient și permanent.

Prevenirea infracțiunilor de omor (precum și a altor fapte antisociale) presupune elaborarea pe baze științifice a unor noi și eficiente metode de muncă. Aceasta implică, în mod necesar, cunoașterea științifică a fenomenului infracțional prin studierea criminologică a faptelor (precum și a cauzelor declanșatoare ale acestora) în scopul găsirii unor căi și mijloace științifice eficiente de acționare împotriva criminalității.

Apariția Criminalisticii – știință a investigației penale – a fost o consecință firească a nevoii reale de perfecționare, de modernizare a actului de justiție și, prin introducerea de metode și mijloace tehnico – științifice, inclusiv procedee tactice de anchetă, în scopul descoperirii infracțiunilor, a identificării făptuitorilor și aflării adevărului în cauzele cercetate de cei care își desfășoară activitatea în domeniul judiciar.

Criminalistica, prin caracterul său pluridisciplinar, a fost una dintre primele științe de graniță care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu progresul realizat în sferele cunoașterii umane. Această dezvoltare a fost impusă de găsirea unor metode și mijloace noi, menite să răspundă cu promptitudine necesități de combatere eficientă și de combatere a criminalității, care, de la sfârșitul secolului trecut și până astăzi, a crescut continuu, atât sub aspectul sporirii numerice a infracțiunilor, dar și în ceea ce privește perfecționarea modului de operare și a mijloacelor tehnice folosite de către delicvenți.

Specialiștii care s-au dedicat justiției, dar și din alte domenii de activitate, au căutat să țină în permanență pasul cu asemenea “progrese” din sfera criminalității, punând la punct o sumedenie de metode și procedee specifice, eficiente, pentru combaterea faptelor reale.

Identificarea în criminalistică, ca și în alte științe este o activitate prin care se caută atât însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, cât și însușirile ce le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, iar apoi, în vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte cu care are anumite asemănări.

Lucrarea ”Metode tehnico-științice de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare și după voce” este structurată pe trei capitole.

Am abordat spre cercetare această temă deoarece identificarea persoanei după voce, înregistrată pe diferite suporturi magnetice, se înscrie, în prezent, printre metodele tehnico-științifice moderne, pe care Criminalistica le pune în slujba stabilirii adevarului, a descoperirii autorului infracțiunii. Referitor la această nouă metodă, se impune precizarea că ea nu se restrânge numai la cazurile penale, putând fi folosită cu succes și în cele civile.

În cadrul lucrării am prezentat și tehnica de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare. Descrierea semnalmentelor mai este cunoscută și drept metoda portretului vorbit, deoarece accentul este pus pe particularitățile anatomice ale feței, în descriere fiind vizate forme, poziția și culoarea părților observate, fiecare element fiind apreciat în raport cu alte elemente anatomice.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

CONCEPTELE DE IDENTIFICARE ȘI IDENTITATE

Stabilirea identității unor persoane sau obiecte, în sens larg, reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Se apreciază că această identificare reprezintă “problema centrală a investigațiilor criminalistice”, fiind în același timp “piatra unghiulară a acestei științe”. Raportându-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că avest gen de activitatea este legat de actul de justiție”. Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau al victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de pildă, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și sesizării proprietăților, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, sau persoane în vederea stabilirii identității sau neidentității lor.

Spre deosebire de identificarea din alte domenii, identificarea criminalistică presupune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături care îl fac să fie identic numai cu sine însuși.

Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, permanente, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor. De precizat că, prin identic, trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar fenomen.

Cu privire la condițiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare a persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri:

Pentru stabilirea identității nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esențiale prin care acesta se individualizează și se distanțează de celelalte obiecte.

Deși identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare.

Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mișcare și transformare, fiind supus acțiunii și influenței unor factori externi sau interni.

Procesul este propriu atât ființelor, cât și obiectelor, inclusiv urmelor acestora. Deci identificarea criminalistică se distinge, față de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale științei, prin anumite elemente de specificitate. Astfel, într-o opinie, prin identificarea criminalistică “se înțelege stabilirea obiectului care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare”.

Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca “un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiectele unele de altele.

Identificarea criminalistică este, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de particularități sau trăsături caracteristice. Identificarea servind în ultimă instanță, scopului procesului penal de aflare a adevărului.

Prin urmare, putem defini identificarea criminalistică și ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice, criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

Rolul identității și al identificării criminalistice în stabilirea anumitor împrejurări care au legătură cu fapta cercetată a fost și este controversat în literatura de specialitate. După unii autori identificarea operează nu numai în cazurile în care obiectul cercetării constă în stabilirea anumitor stări de fapt, ci în oricare altă situație chiar și în aceea a corectei încadrări juridice a unei fapte penale. Adepții acestei teze argumentează că, în fond, realizarea unei corecte încadrări juridice, în ultimă instanță, înseamnă a stabili identitatea între elementele constitutive ale infracțiunii cercetate și cele ale unei fapte prevăzute de legea penală.

Nu există nici o îndoială că elemente ale identificării logice pot fi întâlnite în orice activitate care urmărește punerea în evidență a împrejurărilor faptice ale cauzei penale cercetate, dar nu este mai puțin adevărat că identificarea criminalistică are specificul ei determinat de conținutul problemelor incluse în obiectul științei criminalistice, în general, și în obiectul propriu identificării, în special. în criminalistică sunt supuse identificării obiecte ce posedă un sistem de caracteristici și care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată. Pentru a demonstra, de exemplu, legătura cauzală dintre acțiunea sau inacțiunea unei persoane și rezultatul faptei sale, trebuie determinate mai întâi legăturile existente între diferite obiecte.

OBIECTUL IDENTIFICĂRII. DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE

În criminalistică sunt supuse procesului identificării obiecte, persoane, fenomene care au anumite caracteristici, particularități și care se află în relație cauzală cu fapta cercetată.

De aceea, pentru a demonstra existența legăturii cauzale între o anumită faptă și consecințele acesteia, este necesar mai întâi să se stabilească cât mai exact raporturile dintre diferitele obiecte în ansamblul faptic verificat. De aici se poate concluziona că identificarea criminalistică are un rol determinant în cercetarea datelor faptice, contribuind la descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea și verificarea elementelor materiale care pot explica și proba o anumită stare de fapt.

Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăția sau nevinovăția unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea și clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta. Astfel, criminalistului nu i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o anumită persoană a comis furtul, în schimb poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la fața locului au fost sau nu create de o anumită persoană.

Se remarcă deci că pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică ci probleme de natură faptică.

Obiectul identificării criminalistice este un obiect material prin natura sa, concret, fie el ființă sau lucru, precum și fenomenul care a generat o anumită stare de fapt, care prezintă caracteristici sau proprietăți, precum și însușiri particulare, prin care el se manifestă în spațiu și timp, îl face susceptibil, de a crea urme și implicit, de a fi identificat, stabilindu-se astfel și relația lui cauzală cu faptele cercetate.

Identificarea criminalistică presupune existența obligatorie a două categorii de obiecte, care trebuie diferențiate în raport cu scopul acestei activități.

Din acest punct de vedere prima categorie o reprezintă obiectele de identificat, respectiv acele obiecte ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la locul faptei. în criminalistică, aceste obiecte mai sunt denumite și obiecte scop, avându-se în vedere de fapt, ceea ce se urmărește prin identificare.

A doua categorie de obiecte o reprezintă obiectele identificatoare sau într-o altă terminologie obiecte mijloc, deci acelea care poartă urmele unei fapte și urmele însăși, acestea servind la identificarea obiectelor care le-au creat.

În literatura de specialitate, obiectele scop sunt denumite și obiecte căutate, iar obiectele mijloc obiecte verificate10.

De exemplu, dacă la locul faptei au fost descoperite urme de încălțăminte, pantofii care au creat urmele vor fi obiecte scop (căutate), iar pantofii presupuși a fi creat urmele examinate, vor fi obiecte mijloc (verificate). De asemenea, glonțul sau tubul descoperit la locul faptei în cazul descoperirii unei arme de foc la comiterea unei infracțiuni, constituie obiect mijloc, în timp ce arma bănuită ridicată de la făptuitor constituie obiectul scop, de identificare.

Delimitarea foarte exactă a acestor obiecte nu prezintă doar importanță terminologică, strict teoretică, dimpotrivă ea are importanță practică, confuziile între cele două categorii de obiecte menționate putând atrage erori cu consecințe negative asupra justei finalizări a cauzelor.

Stabilirea identității între caracteristicile obiectelor identificatoare și cele ale obiectului de identificat, se rezolvă în raport de obiectele supuse cercetării, din care cauză, acestea nu se mai numesc obiecte de identificat.

În procesul identificării, pe lângă obiectele căutate și verificate, mai sunt și urmele lor. Tocmai aceste urme oferă posibilitatea criminalistului să examineze și să stabilească proprietățile, caracteristicile individuale ale obiectelor cercetate. Deci, pe de o parte, există obiecte de identificat, iar pe de altă parte, urmele acestora, denumite obiecte identificatoare.

Practica judiciară atribuie identificării criminalistice și înțelesul de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv sau modificat intenționat ori accidental. Se exemplifică în acest sens, relevarea seriilor pilite de pe arme sau motoare, reconstituirea unor acte distruse prin ardere, spălare, răzuire, evidențierea unor scrisuri acoperite și altele.

în activitatea de descoperire și cercetare a infracțiunilor se întâlnesc numeroase situații în care identificarea autorilor unor infracțiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre cu identitate necunoscută sau a unor obiecte, animale etc, se face pe baza altor date decât cele oferite de cercetarea tradițională criminalistică a urmelor descoperite la fața locului. Este vorba de identificarea unei persoane, a unui obiect sau a unui animal după memorie, pe baza imaginii acestora, respectiv a unor trăsături exterioare sau a altor caracteristici, așa cum acestea au fost văzute, percepute de către o altă persoană: martor, victimă, iar în cazuri mai rare chiar de făptuitor.

PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII

Principiul identității

Acest principiu presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret dar, așa cum aminteam, este important a fi stabilită și neidentitatea, necesară excluderii din cercul suspecților a persoanelor bănuite de săvârșirea unei fapte penale. Aplicarea acestui principiu trebuie respectată într-un mod riguros pentru a se evita eventualele confuzii redate de situația în care cercetarea se rezumă numai la stabilirea elementelor de asemănare a persoanelor fără aprofundarea cunoașterii și relevării elementelor specifice.

Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării și obiecte mijloc de identificare

Obiectul scop al identificării se află în legătură cauzală cu fapta ilicită și se concretizează în diferite ipostaze (persoana infractorului sau a victimei, instrumentele folosite la săvârșirea faptei ș.a.).

Obiectul mijloc de identificare constă în urmele obiectului scop și în modelele de comparație realizate experimental în laborator.

Este absolut necesară distincția între cele două obiecte, nefiind permisă nici o abatere de la acest principiu.

Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare

Caracteristicile esențiale ale unei persoane nu sunt suficiente pentr a-l individualiza de celelate ființe umane, ele trebuind să prezinte și o anumită stabilitate. Această stabilitate se raportează la intervalul de timp cuprins între momentul descoperiri urmelor și momentul efectuării examenelor comparative. Expertul criminalist va trebui să delimiteze caracteristicile schimbătoare de cele relativ stabile și să determine cu precizie dacă acestea au putut fi influențate de diverși factori interni sau externi, în formă sau conținut.

Principiul dinamicității caracteristicilor de identificare

Prin prisma schimbării trăsăturilor și proprietăților caracteristice, a interacțiunii cauzale cu factori care pot determina modificări de ordin calitativ și cantitativ, este necesară abordarea cercetării persoanelor în mișcare.

FORMELE ȘI ETAPELE IDENTIFICĂRII

Formele identificării

Fazele procesului de identificare marchează momentele mai însemnate de stabilire a caracteristicilor esențiale ale obiectului-mijloc și obiectului-scop, în urma examinării lor comparative.

Înainte de identificarea propriu-zisă, obiectele sunt delimitate-pe baza caracteristicilor descoperite –în grupe și uneori chiar în subgrupe, activitate ce se realizează prin reținerea, în procesul examinării, a trăsăturilor esențiale și comune mai multor obiecte, fenomene sau ființe asemănătoare.

Utilitatea practică a primei faze din procesul identificării constă în aceea că deschide posibilitatea eliminării acelor obiecte, ființe ori fenomene din sfera cercetării, care nu au trăsăturile de grup respective și orientării atenției asupra unei sfere mai restrânse de exemplare, în care se află și cel căutat, adică obiectul-scop.

Când obiectele-mijloc redau detalii individuale ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor supuse examinării, procesul examinării continuă cu cea de-a doua fază, cea a identificării obiectului-scop, a delimitării sale de toate celelalte asemănătoare lui.

Această din urma fază constă în stabilirea acelor caracteristici de detaliu ale obiectului-scop și redate de obiectele-mijloc, care sunt proprii numai unei singure ființe sau a unui singur obiect ori fenomen.

În funcție de natura exemplarelor studiate comparativ și de precizia cu care obiectele-mijloc redau caracteristicile obiectului-scop, trăsăturile coincidente, necesare identificării, pot fi diferite ca număr.

Indiferent de natura exemplarelor supuse cercetării, cu cât între obiectele-mijloc și obiectul-scop se constată mai multe caracteristici individuale (comune), cu atât identificarea se face cu mai mare precizie.

Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea comparativă a obiectului-scop cu fiecare din obiectele-mijloc. întâi, se rețin trăsăturile comune mai multor persoane sau obiecte, realizându- se astfel determinarea de grup apoi urmează selectarea caracteristicilor, care, prin specificul lor și prin detaliile ce le prezintă, pot fi întâlnite numai la un singur obiect- scop.

Întregul examen din procesul identificării parcurge două etape. Prima constă în stabilirea caracteristicilor coincidente și a deosebirilor dintre exemplarele examinate. A doua etapă cuprinde explicarea rațională a coincidențelor și necoincidențelor stabilite.

În această etapă este necesar ca explicațiile ce se dau situațiilor constatate să se bazeze pe faptul că:

numai o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe partea de contact cu obiectul primitor, sunt redate în urma sa;

claritatea caracteristicilor obiectului creator, reproduse în obiectul primitor sau pe suprafața acestuia depinde de natura ambelor obiecte;

caracteristicile obiectelor-mijloc și ale obiectului-scop suferă, de la formare și până la examinare, modificări mai mult sau mai puțin perceptibile. Este necesar să se țină seama de împrejurările în care au fost create caracteristicile respective, de timpul și condițiile de păstrare, de mijloacele cu care au fost transportate obiectele-mijloc și obiectul- scop, spre a se face aprecierile corespunzătoare.

Etapele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor sau persoanelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, tipului, modelului, etc până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenței generice și identificarea individuală.

Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua. În practica identificării criminalistice sunt cazuri în care nu sunt parcurse cele două etape ale identificării.

Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce privește genul, concluzia va fi de excludere a identității și ca atare cercetarea se oprește la prima etapă.

În același stadiu se rămâne atunci când caracteristicile identificatoare sunt insuficiente, urma nu este complet imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absența particularităților necesare identificării individuale.

Se cunosc însă și situații în care stabilirea identității nu este precedată în mod obligatoriu de o determinare generică. De exemplu, un text scurt, dactilografiat, dar care conține caracteristici specifice, oferă suficiente elemente pentru a concluziona că a fost scris la o anumită mașină.

Etapa stabilirii apartenenței de gen (identificarea de gen sau generică)

Determinarea apartenenței de gen constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, grup îi aparține. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, deci în operații logice de includere a unui obiect într-o anumită clasă.

Pentru determinarea aparenței de gen se apelează în primul rând la clasificările și sistematizările științelor naturii și tehnicii. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcția obiectelor, structura sau compoziția chimică a substanțelor, iar pentru ființe însușirile anatomice, fiziologice și psihice.Pe de altă parte, clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să țină seama și de specificul acesteia și anume de a servi ca mijloc de probă in justiție.

Deci pentru realizarea identificării în prima etapă, sunt examinate și evidențiate trăsăturile generale ale obiectelor, determinându-se apartenența la gen (categorie, grup). Este vorba de însușirile fizice și funcționale cele mai generale, care conduc la stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceste însușiri.

Astfel, prin examinarea unei urme lăsate de pneurile unui autovehicul, pe îmbrăcămintea victimei unui accident de circulație se poate stabili lățimea pneurilor, desenul anvelopei iar pe această bază, categoria de autovehicule echipate cu astfel de pneuri (camion, autoturism). De asemenea, din examinarea tubului sau glonțului tras, găsite în apropierea victimei, respectiv în corpul acesteia, se poate stabili calibrul armei cu care s-a tras, deci categoria (genul, grupul) mare din care face parte această armă.

În literatura de specialitate această etapă mai este denumită și identificarea criminalistică de gen sau generală. În logică, termenii menționați au următoarele semnificații:

– “grupul” – reprezintă ansamblul de ființe, de obiecte, de plante asemănătoare, reunite din punct de vedere al caracteristicilor principale sau din punct de vedere funcțional;

“genul” – este o clasă de obiecte având aceleași note esențiale și cuprinzând cel puțin două specii;

“categoria” – include grupa de ființe sau obiecte asemănătoare și înrudite în clase, ordine, familii.

Etapa identificării propriu-zise (individuale)

În cea de a doua etapă se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau determinarea obiectului concret aflat în legătură directă cu fapta cercetată. Această etapă este denumită etapa identificării criminalistice.La aceasta se ajunge prin restrângerea treptată a sferei cercetărilor, eliminând succesiv, dintre obiectele care fac parte din același gen sau grup, pe acelea care au trăsături particulare ce nu se regăsesc la obiectul identificator.

Astfel, continuând exemplificarea din etapa identificării de gen, în cazul urmei de pneu prezentată pe îmbrăcămintea victimei, prin evidențierea unor elemente de uzură, defecte de fabricație, reflectate în urmă și existența acestora pe unul din pneurile autovehiculului bănuit, se poate stabili în concret autovehiculul echipat cu pneul care a creat urma. în cel de-al doilea exemplu, după ce în etapa identificării de gen, s-a stabilit calibrul 7,62 mm al armei bănuite, pe baza comparărilor succesive cu gloanțele și tuburile modele de comparat, pot fi evidențiate o serie de elemente de detaliu (din câmpurile de striații de pe glonț sau din microrelieful urmelor percutorului de pe tub), putându-se stabili în mod cert arma de foc (exemplarul concret) ce a fost folosit la săvârșirea faptei.

Se înțelege că stabilirea obiectului concret este mult mai valoroasă pentru organul judiciar, dar și determinarea apartenenței la gen are o reală importanță, cel puțin din două motive: în primul rând ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit ușurând sarcina identificării concrete; în al doilea rând dă posibilitatea elaborării unor versiuni cu privire la obiectele care ar fi putut crea urmele descoperite la fața locului.

Deci, procesul identificării criminalistice începe cu stabilirea celor mai generale caracteristici, ceea ce permite determinarea apartenenței la o categorie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidențiate însușirile, caracteristicile, cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se îngustează, pentru ca în final, pe baza unor calități, proprietăți, semnalmente și semne particulare, să se ajungă la stabilirea concretă a obiectului sau persoanei căutate.

Bineînțeles, etapa finală, în care se ajunge la identificarea individuală, are o valoare deosebită su raportul aflării adevărului în procesul penal.

Deși una din sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă stabilirea persoanei sau obiectului concret aflat în legătură directă cu săvârșirea infracțiunii- deosebit de importantă pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale nu întotdeauna acest procesc poate fi parcurs până în punctul dorit.

Astfel, pot fi frecvent întâlnite situații când urmele nu conțin destule caracteristici de individualizare (ex. – un fragment de urmă papilară, glonțul extras din victimă a suferit deformări esențiale, unele urme de natură dinamică – urme de frânare).

De asemenea, în numeroase cazuri, obiectul de identificat nu are un caracter determinat, strict individual, așa cum este cazul identificării unor substanțe (sânge, vopseluri, uleiuri), când nu este posibil a se stabili decât apartenența de gen a acestora.

În cazul urmelor materiale (fire, fibre, cioburi de sticlă, minerale), microurmelor, procesul identificării vizează de regulă determinarea categoriei sau grupului căreia îi aparține urma cercetată.

Totuși și în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator de urmă, datorită perfecționării mijloacelor tehnico-științifice de investigație, ori stabilirea unor împrejurări concrete în care s-a format urma.

Diversitatea urmelor de reflectare a obiectelor și ființelor conturează două genuri de identificare distincte: identificarea după imaginile fixate material și identificarea după imaginile fixate în memorie. Primul reprezintă modalitatea cea mai frecvent întâlnită și se realizează prin compararea urmelor cu obiectele presupuse că le-au creat sau cu reflectările acestora. Cel de-al doilea gen se bazează pe capacitatea de memorizare a subiectului care, în anumite condiții de spațiu și timp, a perceput caracteristicile unei ființe, unui obiect sau fenomen.

În marea majoritate a situațiilor și împrejurărilor de fapt, în care la un anumit moment se ajunge la cercetarea criminalistică, se apelează la diverse categorii de specialiști și experții atât din domeniul științei criminalistice cât și din alte domenii ca: fizicieni, chimiști, biologi, antropologi, psihologi, medici legiști.

Prezentăm câteva din domeniile de identificare criminalistică mai frecvent întâlnite în practică: identificarea traseologică, identificarea dactiloscopică, identificarea balistică judiciară, identificarea grafică, identificarea persoanelor după scris, identificarea mașinilor de scris, identificarea persoanelor după semnalmentele, identificarea cadavrelor, identificarea prin intermediul unor cartoteci criminalistice, etc.

5.METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Obiectele supuse identificării sunt deosebit de variate atât ca formă sau mărime, cât și ca natură ori funcționalitate. Ca urmare și caracteristicile identificatoare vor fi diferite de la o categorie de obiecte la alta. De exemplu, caracteristicile în cazul identificării instrumentelor de spargere sau mijloacelor de transport.

În identificarea criminalistică trebuie să se aibă în vedere următoarele:

Construcția ( structura) obiectului ( de exemplu, caracteristicile exterioare ale instrumentelor de spargere, urmele lăsate de interiorul țevii de proiectil, urmele de mâini, urmele mijloacelor de transport, etc).

Componența obiectului ( de exemplu, componența lubrifianților sau carburanților);

Deprinderile funcționale și obișnuințele motrice ale persoanei (exemplu deprinderea scrierii, gesturile, mimica,etc).

Studiul obiectelor supuse identificării are două stadii, și anume:

Examinarea separată a fiecărui obiect în parte, în scopul evidențierii caracteristicilor identificatoare. Acestea pot fi studiate atât nemijlocit, cât și pe modele. în majoritatea covârșitoare a cazurilor, examinarea caracteristicilor se face pe modele obținute pe cale experimentală, care trebuie să corespundă anumitor cerințe și în special, să fie compatibile cu urmele obiectului căutat. în acest scop, specialistul sau expertul trebuie să cunoască cât mai exact condițiile în care s-a format urma obiectului căutat pentru a le reproduce cât mai fidel în momentul obținerii modelelor. De exemplu, o probă de scris luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul firesc al acesteia, cum la fel pot interveni modificări dacă poziția scriptorului va fi alta decât aceea din momentul scrierii actului în litigiu.

Condițiile în care sunt obținute modelele de comparație au o importanță deosebită pentru întregul proces al identificării și rezultatele acesteia.

Examinarea separată a obiectelor de identificat, de regulă, începe cu obiectul căutat, nefiind exclusă nici posibilitatea examinării la început a obiectului verificat.

Examinarea comparativă constă în compararea proprietăților și caracteristicilor exterioare ale obiectului căutat cu cele ale obiectului verificat, pentru a se stabili care dintre acestea sunt asemănătoare și care se deosebesc. Mai întâi vor fi comparate caracteristicile de ordin general, după care se va trece la cele strict individuale. Compararea obiectelor supuse identificării se poate face pe calea confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii.

Procedeul confruntării este cel mai răspândit, el fiind accesibil în majoritatea cazurilor. Sunt folosite în acest scop microscoape comparatoare sau alte mijloace optice ori de protecție, iar în laboratoarele de expertiză criminalistică o astfel de examinare se face cu ajutorul fotografiilor, mai ales în situațiile în care este nevoie de mărirea imaginii.

Procedeul juxtapunerii, cunoscut și sub denumirea de continuitate liniară, este folosit în examinarea striațiilor, cum ar fi, de exemplu, urmele create de instrumente de spargere, urmele lăsate pe proiectile. Procedeul este deosebit de eficace, dar o incorectă folosire a luminii la fotografiere poate determina grave erori. De exemplu, juxtapunerea a două fotografii reprezentând obiectul căutat și cel verificat, la executarea cărora nu au fost respectate aceleași condiții de iluminare (poziție, intensitate, culoare,etc) poate duce fie la obținerea unei continuități liniare inexistente în realitate, fie la nerelevarea celei existente și la privarea cercetării penale de un rezultat categoric.

Procedeul suprapunerii, după cum arată și denumirea, constă în suprapunerea imaginii transparente a unuia din obiecte peste imaginea celuilalt obiect. Acest procedeu, de asemenea, are o aplicare destul de largă, datorată posibilităților pe care le oferă în relevarea asemănărilor sau deosebirilor dintre diferite obiecte comparate.

În cazul identificării, aprecierea de către specialist sau expert a asemănărilor și deosebirilor se materializează sub forma concluziilor, care pot fi certe (categorice) și probabile. Sunt situații însă în practica expertizei criminalistice când nu se pot formula nici una din concluziile de mai sus.

Concluziile certe, la rândul lor, pot fi pozitive sau negative. De exemplu „glonțul extras din victimă nu a fost tras cu arma seria….” sau „glonțul extras din victimă a fost tras cu arma seria….”. în primul caz este vorba de o concluzie certă pozitivă, iar în al doilea de o concluzie certă negativă.

O categorie de concluzii ce au generat multe discuții în rândurile specialiștilor și practicienilor sunt cele de probabilitate.

De cele mai multe ori, la o asemenea concluzie se ajunge din cauza insuficienței cantitative sau calității necorespunzătoare a materialelor comparate. Cu alte cuvinte, obiectul căutat, în special, nu oferă specialistului sau expertului caracteristici suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ care să permită formularea unei concluzii categorice.

O opinie exprimată în literatura de specialitate și îmbrățișată de cea mai mare a practicienilor, susține admisibilitatea și utilitatea concluziilor de probabilitate. Concluziile de probabilitate nu exclud existența unei anumite împrejurări, dar nici nu o pot confirma pe deplin, rămânând o presupunere științifică argumentată cu privire la existența sau inexistența acesteia.

O situație aparte este aceea referitoare la cazurile în care specialistul sau expertul este pus în imposibilitatea de a rezolva problema cu care a fost sesizat. Asemenea situații sunt determinate în principal de doi factori: de cantitatea cu totul insuficientă de caracteristici la obiectul căutat și de lipsa metodei sau aparaturii științifice necesare efectuării examinării respective. Astfe, concluzia se va examinaprin formula “nu se poate stabili”. Cu alte cuvinte, imposibilitatea formulării unei concluzii se referă nu numai la obiectul de comparație pus la dispoziția expertului, ci la oricare altă persoană ori obiect existent în natură. Așa cum rezultă din practica judiciară, sunt cazuri în care concluzia „nu se poate stabili” este luată drept o concluzie negativă, adică, persoana bănuită este exclusă din cercul de suspecți. O asemenea apreciere a acestei concluzii este total greșită și ca atare, trebuie eliminată din activitatea organelor judiciare.

Genuri de constatări tehnico-științifice și expertize. Constatarea tehnico-științifică și expertiza criminalistică

Datorită sferei largi de domenii în care se solicită și se folosește sprijinul experților nu s-a stabilit un criteriu unic de clasificare a constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor

În literatura de specialitate se folosesc următoarele criterii de clasificare :

a)-După natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertize

b)După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei

c)După modul de desemnare al experților

d)După modul de organizare al experților

d)după modul de organizare găsim:

-Expertize simple –efectuate de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate

-Expertize complexe-necesită pentru lămurirea faptelor cunoștințe din mai multe domenii,deci vor fi efectuate de experți din mai multe domenii de activitate, cu specializări diferite

c)după modul de desemnare al experților :

-Expertize simple-pentru efectuarea expertizei expertul este numit de organul judiciar

-Expertize contradictorii-experții sunt numiți de către organele judiciare și de către părți.

-Expertize supravegheate-în acest caz părțile pot desemna un specialist autorizat care să controleze modul de efectuare a expertizei.

b)după modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei:

-Expertize facultative-sunt dispuse de organele judiciare atunci cînd acestea socotesc că pentru lămurirea unor situații este necesară opinia unui expert

-Expertize obligatorii –cele a căror efectuare este expres prevazută de lege(art 117 cpp)

a)după natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză

Este criteriul cel mai potrivit de clasificare a expertizelor pt structurile de poliție și avem;

-Expertize tehnice –efectuate de experți tehnici

-Expertize contabile –efectuate de experți contabili

-Expertize medicale-efectuate de medici legisti sau alti medici abilitați să efectueze expertiza

-Expertize criminalistice –sunt expertizele cele mai des folosite de organele de poliție

Definiție: Expertizele criminalistice sunt rezultatul activităților de cercetare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta.

În funcție de natura problemelor care sunt supuse expertului spre cercetare expertizele criminalistice se împart în:

Expertizele criminalistice ale scrisului și semnăturii.

Se mai numește expertiză grafică și are ca obiect descoperirea falsurilor, stabilirea autenticității unor înscrisuri a autorilor unor texte sau semnături .Trebuie facută diferența între această expertiză și expertiza grafologică. Expertiza grafologică are ca obiect stabilirea temperamentului, a configurației caracteriale și a comportamentului subiecților autori ai scrisului.

Expertiza dactiloscopică –are ca obiect stabilirea autorului urmelor digitale găsite la fața locului.

Expertiza traseologică –are ca obiect identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate de către acestea în diferite locuri..respectiv urme de picioare, urmele lăsate de

6.Aspecte generale privind cercetarea la fața locului

Importanța cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate etc. Investigarea locului faptei reprezintă unul din actele inițiale de urmărire penală cu o importanță deosebită în ansamblul activităților de soluționare a unei cauze și presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului unde s-a comis infracțiunea sau unde au fost descoperite urmele sau consecințele acesteia. Este un procedeu probator cu o importantă semnificație în aflarea adevărului.

Codul de procedură penală român are prevederi cu privire la cercetarea la fața locului în art.129, potrivit cărora „cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită.”

În alte sisteme de drept se mai numește cercetarea scenei infracțiunii sau scenei crimei. Locul săvârșirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la actul infracțional și la autorul acesteia. Astfel, se explică de ce cercetarea la fața locului este foarte importantă atât pentru descoperirea urmelor, surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, cât și pentru cunoașterea nemijlocită de către procuror, instanța de judecată și alte părți implicate, a locului respectiv. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, depinde într-o mare măsură soluționarea cazului și identificarea autorului. În cazul infracțiunilor grave, îndeosebi la omucideri, se apreciază că este partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale.

Noțiunea de „loc al faptei” în cazul infracțiunii de omor

Legea procesuală penală nu face precizări referitoare la înțelesul expresiei „fața locului”, acest lucru dând naștere la numeroase interpretări, mergând până acolo încât s-a încercat acreditarea ideii că ea se referă doar la locul unde a fost descoperit cadavrul. Un asemenea mod de a privi problema nu ține cont de realitatea activității organelor de urmărire penală și de diversitatea modalităților în care se comit infracțiunile, în general și infracțiunile de omor, în special. Pe de altă parte, una din problemele esențiale ale investigării criminalistice este aceea de a clarifica dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide cu locul suprimării vieții victimei, pentru a se stabili disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă: sinucidere, accident feroviar sau rutier, moarte accidentală ca urmare a altor cauze decât agresiunea făptuitorului. Precizarea în cuprinsul legii a înțelesului expresiei „fața locului” este inutilă, atât timp cât legiuitorul, referindu-se la competența teritorială a organelor judiciare a definit noțiunea de „locul săvârșirii infracțiunii”, care acoperă aproape în totalitate și înțelesul expresiei „fața locului”. Acest punct de vedere a fost adoptat atât de literatura de specialitate, cât și de practica judiciară. Interpretarea legală a noțiunii de „loc al faptei” este prevăzută în Codul de procedură penală, potrivit căreia prin „locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Având în vedere prevederile legale și practica organelor de urmărire penală, se poate aprecia că locul săvârșirii infracțiunii de omor diferă de la caz la caz, în raport cu fapta concretă, cu mijloacele și metodele folosite în acest scop, cu urmările agresiunii exercitate de făptuitor asupra victimei, cu modul în care a încercat să ascundă urmele infracțiunii. Dintr-un alt punct de vedere abordat în literatura de specialitate, loc al faptei este considerat inclusiv suspectul și locuința sa de reședință ori domiciliu: „…alte zone legate de scena crimei care trebuie luate în considerare sunt punctul prin care s-a forțat intrarea, calea de scăpare, locul unde au fost găsite arma sau alte urme materiale, autoturismul folosit, suspectul (hainele acestuia, mâinile, corpul etc.) și reședința suspectului”6. Principalele obiective care se urmăresc cu ocazia cercetării la fața locului sunt: cunoașterea și investigarea directă a scenei infracțiunii, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă și interpretarea lor imediată, obținerea de date cu privire la modul de operare al autorului, identificarea unor eventuali martori, elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală.

CAPITOLUL 2

IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE EXTERIOARE

1.Considerații de ordin general privind semnalmentele și portretul vorbit

În activitatea de soluționare a cauzelor penale, organele judiciare fac toate demersurile pentru descoperirea și identificarea autorilor unor infracțiuni, pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii.

Potrivit literaturii de specialitate, nu puține sunt cazurile când cei investiți cu soluționarea unei cauze nu dețin decât datele rezultate din depoziția unui martor ocular, sau a victimei, care a reușit să rețină fizionomia făptuitorului, respectiv astectul exterior al feței, corpolența acestuia, anumite malformații congenitale sau accidentale, ticuri, obiceiuri.

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferențierii unui om de altul, folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau.

Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost și cele referitoare pe de o parte la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte la crearea, pe această bază, a unui sistem de înregistrare și evidență a persoanelor ce încălcau normele juridice.

În acest context a apărut și a fost consacrată în terminologia de specialitate noțiunea de “semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalități adecvate de identificare a celor urmăriți.

Semnalmentele sunt definite ca fiind trăsăturile exterioare, generale și particulare, ale persoanelor, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută și identificată..

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic și funcțional, cât și în ceea ce privește particularitățile morfologice ale acesteia.

Pentru a se putea ajunge la recunoașterea și identificarea unei persoane a fost necesară și elaborarea unei terminologii speciale, unitară, menită să înlăture apariția unor greșeli sau confuzii. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar și sistematic, în cadrul unui sistem științific denumit metoda portretului vorbit

Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței, descrierea vizând volumul, forma, poziția, culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Fundamentul științific al identificării după metoda portretului vorbit îl constituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec. XV de către Leonardo da Vinci, care a sistematizat organele corpului uman, considerându-le a fi de diverse tipuri: drepte, concave, convexe. El arăta că tehnica descrierii portretului vorbit constă în maniera de a reține și reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată.

Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica organelor de poliție datorită lui Alphonse Bertillon (1853- 1914), ajutor de grefier la Prefectura poliției din Paris, care în anul 1879 a propus, în vederea recunoașterii recidiviștilor, măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului și corpului uman, creând astfel antropometria (una din metodele de bază ale antropologiei).

În România prof. Mina Minovici a fost printre primii care au aderat la sistemul de identificare al lui A. Bertillon, sistem bazat pe măsurători antropometrice. La 15 martie 1892 a înființat Serviciul antropometric ce a funcționat ca unitate a Ministerului Justiției. Fiecare fișă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la configurația gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului și sprâncenelor, culoarea feței și semnele particulare.

Mina Minovici, prin publicarea lucrării “Identificarea antropometrică, metoda Bertillon” (traducere a cărții “Antropometria”), prin participarea activă la al VI-lea Congres internațional de antropologie criminală de la Torino din 1906, dar mai ales prin bogata cazuistică, a avut o contribuție valoroasă- în ciuda limitelor metodei, datorate impreciziei măsurătorilor și modificărilor pe care le suferă în timp scheletul uman – la descoperirea infractorilor recidiviști care încercau să-și însușească o identitate falsă.

În 1892 Mina Minovici preconizează înființarea cazierului judiciar bazat pe datele antropometrice ale deținuților, intitulat “Catalog de condamnați din toată țara”.

Nicolae Minovici, un alt exponent de seamă al medicinii legale românești, care a avut preocupări și în domeniul criminalisticii, a fost și el pasionat de ingeniosul sistem antropometric, întocmind numeroase fișe în Europa și Africa de Nord, care i-au arătat însă, cât de diferite pot fi valorile obținute pentru aceeași persoană. Comunicate în Argentina lui Vucetich, aceste date au servit ca un puternic argument în combaterea sistemului antropometric Bertillon. Și trecerea la dactiloscopie. Editează “Manualul tehnic de medicină legală”, iar în capitolul IX, “Fotografia Judiciară”, aduce importante îmbunătățiri fotografierii post-mortem, în vederea eliminării posibilităților de eroare în identificare.

Dezamăgit de sistemul antropometric, Nicolae Minovici se ocupă intens de studierea impresiunilor digitale. Metoda de identificare antropometrică căzută în desuetudine este înlocuită de dr.Andrei Ionescu, șeful Serviciului de antropometrie în perioada 1892-1914, cu sistemul de identificare bazat pe dactiloscopie, combinând metodele lui Vucetich, Oloritz și Daee.

Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană.

Pentru a se asigura o decsriere științifică a semnalmentelor persoanei trebuie să se țină seama de o serie de principii, de criterii după cum urmează:

în descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde trăsăturile anatomice ale întregii configurații a corpului(capul, umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale feței);

înfățișarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice (statice) și semnalmente funcționale (dinamice)

Observarea unei persoane în vederea reținerii semnalmentelor se va face de regulă din față în plan frontal și din profil din plan lateral;

Se vor descrie îmbrăcămintea și obiectele aflate asupra lor;

Folosirea unei terminologii comune, precise unitare;

Descrierea semnalmentelor într-o succesiune logică;

Caracterizarea semnalmentelor în funcție de mărime, formă, poziție iar unora și după culoare.

Termenii se folosesc în funcție de caracteristica ce se descrie:

Mărimea:înalt, mijlociu, scund – pentru înălțime; lung, mijlociu, scurt – pentru lungime; lat, mijlociu, îngust – pentru lățime; gros, mijlociu, subțire – pentru grosime.

Forma se apreciază după conturul liniar al organului ce se descrie și poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulară, triunghiulară, rotundă etc.

Poziția unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază prin raportarea la planurile imaginare ce trec prin detaliu.

Culoarea se are în vedere atunci când detaliul prezintă această calitate.

Reținerea trăsăturilor de către persoana care le-a perceput în mod direct este influențată de factori obiectivi și subiectivi. Enumerăm câțiva factori obiectivi:

Natura locului în care s-a realizat percepția și vizibilitatea în acel moment; condițiile atmosferice;

Depărtarea de locul evenimentului și unghiul din care s-a perceput;

Durata percepției;

Poziția persoanei observate, îmbrăcămintea acesteia etc

Dintre factorii subiectivi sau pshici amintim: aptitudinile persoanei de a percepe, reține și reproduce amănuntele, eveniment sau persoană de natură să atragă atenția, nivelul de cunoaștere, experiența de viață, profesia persoanei, factorul emoțional, timpul scurs de la eveniment până la interogarea martorului.

Descrierea formelor statice

Acest segment al descrierii vizează elementele caracteristice privind talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventuale infirmități ș.a.

Talia poate fi scundă, mijlocie și înaltă.

Constituția fizică sau corpolența este apreciată ca robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscățivă, în funcție de mărimea sistemului osos și de masa musculară a individului. De asemenea, interesează și forma umerilor, lungimea gâtului, particularități ale mâinilor și picioarelor etc.

Aspectul general sau ținuta unei persoane poate fi evaluată, de pildă, ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesii, cum ar fi cele de ofițer, funcționar, intelectual, marinar, țăran, student, balerin etc.

Capul persoanei, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul morfologic, văzut din față și din profil deține, în mod firesc, locul principal în realizarea portretului vorbit.

Forma capului, privit din față, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colțuroasă, romboidală etc. Din profil, capul poate avea un contur normal sau regulat, țuguiat etc. Forma capului trebuie raportată și la conturul feței, care poate fi triunghiular, rombic, rotund, asimetric ș.a., precum și conturul profilului care se descrie de regulă, în funcție de particularitățile zonei frontonazale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat etc.), ale zonei nazobucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism ș.a.).

Fața se împarte, de regulă, în trei zone: frontală, nazală și bucală. Zona frontală cuprinde regiunea dintre baza nasului și baza acestuia; zona bucală include regiunea dintre baza nasului și vârful bărbiei. în funcție de necesități, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura și bărbia

Elementele feței

Fruntea

Sprâncenele

Ochii

Nasul

Buza superioară

Buza inferioară

Bărbia

Fiecare element component al feței se descrie separat, cu ce are mai deosebit. De pildă:

Părul se descrie după culoare, inserție frontală, formă (cârlionțat, întins, ondulat), calviție, lungime, mod de pieptănare.

Fruntea se descrie după înălțime, lățime, contur, înclinare, particularități (proeminența arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare și distanță dintre riduri. Dintre elementele faciale ale căror caracteristici sunt reținute relativ mai frecvent, organul judiciar care alcătuiește portretul vorbit trebuie să insiste asupra următoarelor:

Ochii, se descriu după formă, poziție, culoare, spațiu interocular, particularitățile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Fiecare persoană are o pigmentație caracteristică a irisului (însă aceasta nu se poate reține sau aprecia cu ușurință), pigmentație care, contrar unor păreri, nu variază în funcție de lumină și rămâne stabilă la persoanele adulte.

Ochiul și componentele sale:

Pleoapă

Pupila

Irisul

Sclerotica superioară

Pleoapa inferioară

Nasul, element reținut cu ceva mai multă ușurință, are caracteristică rădăcina, linia dorsală sau muchia, înălțimea, lățimea, baza, conformația nărilor, culoarea. Însă, din cauza operațiilor plasticen ale nasului sau ale altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfățișarea persoanei, de natură să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales în cazul femeilor. Totodată, descrierea se raportează la poziția din care a fost văzut nasul ( față sau profil).

Elementele componente ale nasului

Rădăcina

Conturul

Vârful

Baza

Șantul naso labial

Înălțimea

Aripa

Nara

Gura și buzele se descriu după mărime, contur, poziție, culoare, grosime, proeminență. Unori în pozițiile gurii apar diversele elemente particulare, cum ar fi rictusul sau un tic oarecare. Elementele gurii: buza superioară, buza inferioară, comisul, șanțul naso-labial, tuberculul buzei superioare, gropița median.

Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lățimii, înălțimii, particularităților sale ( bărbie plată, ascuțită, îngropată, bărbie dublă).

Urechea intersectează atât în privința aspectului general, poziția față de cap, cât și sub aspectul elementelor sale componente. Subliniem că urechea este unul dintre elementele anatomice care suferă cele mai puține modificări pe paarcursul vieții. În descrierea caracteristicilor elementelor urechii, o atenție specială se acordă lobului, antetragusului și pliului interior.

Ridurile sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc, după forma și numărul lor. Există și aici aceeași posibilitate de modificare a ridurilor prin operații plastice chirurgicale, efectuate destul de des de persoane mai în vârstă, îndeosebi femei.

Culoarea pielii sau particularitățile cromatice, care variază în funcție de rasă, de la alb deschis la negru, sunt și ele importante pentru alcătuirea portretului vorbit. Trebuie, însă, avute în vedere posibilitățile de modificare naturală a nuanței de culoare (îndeosebi la albi) prin expunerea la soare, de exemplu, dar și prin utilizarea fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracțional .

Semnele particulare fac parte dintre elementele prețioase pentru identificarea persoanelor și cadavrelor. Ele pot fi de o mare diversitate. Așa sunt, de exemplu, semnele determinate de variații morfologice, anomalii anatomice, leziuni, urme ale intervențiilor chirurgicale, tatuaj „artistic” sau profesional etc. Natura semnului, locul, forma, mărimea, culoarea, se indică cu precizie și se măsoară.

Tatuajul ocupă un loc important în suita semnelor particulare. El poate fi găsit pe toată suprafața corpului, cu excepția palmelor, tălpilor și a pielii de pe cap. De regulă, pentru tatuajul ornamental, se preferă pieptul, spatele și brațele. în afara descrierii, tatuajul se fotografiază la scară. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiații infrarosii, i se poate observa forma inițială , datorită resturilor de pigment rămase în țesut.

Descrierea formelor dinamice

Descrierea acestor semnalmente, denumite și funcționale, este menită să completeze posibilitățile de identificare și se referă, în special, la ținuta corpului, felul mersului, mimică, privire, diferitele forme de manifestare. De exemplu:

Mersul unei persoane poate fi normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant, cu pași mari sau mici, săltăreț, cu alte particularități determinate de morfologia piciorului, de eventualele infirmități, precum și de starea de sănătate a individului.

Modul de manifestare, privit în sensul său larg, prin aceasta înțelegându-se, de pildă, gestica sau vorbirea, este în funcție de personalitatea și temperamentul individului. Astfel, o persoană poate fi calmă, nervoasă, lentă, agitată, impulsivă, taciturnă, volubilă etc. Perceperea acestor caracteristici reclamă o perioadă mai lungă de observare.

Nu trebuie neglijată situația în care se află persoana în momentul observării, fiind cunoscute, de exemplu, diferențele de manifestare sau de comportament ale unui individ în exercitarea profesiei, în mediul familial, față de superiorii săi ori în raport cu subordonații, ori în postura – caracterizată sugestiv în literatura de specialitate – de „spectator” sau „actor”.

Vorbirea, deși teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea "portretului vorbit" prin particularități de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe, precum și al timbrului, accentului ș.a. .

Dincolo de prezentarea amănunțită a acestor elemente, remarcăm necesitatea observării lor cu multă atenție deoarece, în cazul infractorilor versați, aceștia încearcă să-și deghizeze vocea, ținuta, mersul ș.a. Deghizarea se poate practica în momentul săvârșirii infracțiunii, fiind mult mai ușor să se modifice aspectul exterior sau unele trăsături dinamice pentru o scurtă perioadă de timp, decât să se apeleze la un deghizaj permanent, de teama de a nu fi descoperit.

Referindu-ne, în general, la metoda „portretului vorbit”, precizăm că, dintre semnalmentele exterioare ale unei persoane, se rețin mai ușor vârsta, sexul, înălțimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea părului și a tenului, mersul, mimica, vocea, eventualele malformații etc., îndeosebi acele particularități care se abat de la normalitate.

Sub raport tactic criminalistic, precizăm că reușita unei identificări pe baza descrierii semnalmentelor exterioare depinde, în bună parte, de modul în care sunt ascultați martorii și de cum sunt interpretate declarațiile lor. Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci și circumspecție, pentru a se obține declarații precise, obiective, referitoare la înfățișarea infractorului. Percepția și redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt procese ce depind de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi (distanță, condiții de iluminare, starea timpului, fidelitatea memoriei, stările emotive), de natură se influențeze uneori decisiv obiectivitatea mărturiei.

În esență, putem afirma că în alcătuirea portretului vorbit, ori a portretului robot, pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate. Domenii practice ale metodei portretului vorbit:

realizarea portretului vorbit la fața locului;

identificarea făptuitorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de către martorii oculari sau de către alte persoane;

urmărirea și identificarea infractorilor ce se sustrag urmăririi penale;

identificarea persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută.

Mijloace tehnice de realizare a portretului robot:

întocmirea schiței de portret;

fotorobotul;

identificarea pe bază de desen – compoziție;

– portretul robot computerizat

Întocmirea schiței de portret presupune calități plastice din partea criminalistului sau apelarea la un grafician, pictor etc.

Fotorobotul presupune alcătuirea unui portret, pe baza descrierilor, din fragmente fotografice. La ora actuală fotorobotul și identificarea pe bază de desen – compoziție sunt simplificate pe măsură ce se dezvoltă și se perfecționează bazele de date ale sistemelor automate și aplicațiile aferente acestora.

2.Portretul robot computerizat

Dificultățile inerente întâlnite în practică, de identificare pe baza metodei portretului vorbit, ori prin intermediul procedeelor tehnice de tipul fotorobotului, identi-kit-ului ș.a., au condus la căutarea unor noi modalități de realizare a portretului robot. Pentru aceasta, specialiștii au recurs la tehnica de calcul electronic, care se dovedește a fi foarte utilă în practică. Principalul avantaj al utilizării computerului în identificarea după semnalmente exterioare constă nu numai în exploatarea mai eficientă a datelor furnizate de martor (chiar în ciuda unui mod de exprimare imprecis al acestuia), ci și în utilizarea altor date, stocate în fișierele criminalistice (respectiv în memoria calculatorului), privitoare la persoane care au săvârșit infracțiuni, ori care sunt suspecte, dispărute sau date în urmărire.

În esență, deși realizarea portretului robot computerizat are drept punct de plecare informațiile furnizate de martor sau victimă privitoare la elementele faciale caracteristice, aceasta va fi efectuată și pe baza altor date deținute de organele judiciare, lucru imposibil în ipoteza alcătuirii unui portret robot clasic. A devenit astfel posibilă exploatarea fotografiilor infractorilor, ori a persoanelor dispărute sau neidentificate, imaginea electronică obținându-se atât din elemente faciale grafice, cât și din elemente preluate din fotograme diferite, „retușate” de către calculator.

Tehnicile de calcul, deja devenite clasice, sunt completate cu sisteme de procesare a imaginilor, respectiv de fotografia digitală. Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea de portrete robot ale adulților, îndeosebi pe baza unor fotografii efectuate la perioade diferite de timp.

În alcătuirea portretului vorbit pe baza descrierilor făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate. Și, ca un arc peste timp, astăzi, sistemul de recunoaștere facială caută și regăsește în vaza de date persoane și după date antropometrice.

În prezent, specialiștii români utilizează o generație nouă de soft pentru realizarea portretului robot instalat pe stațiile de lucru ale Sistemului de recunoaștere facială.

Pentru realizarea portretului robot complet se parcurg mai multe etape. Astfel, în prima etapă se completează câmpurile referitoare la sexul și rasa persoanei, apoi se vor completa descriptorii referitori la fiecare element facial în parte. în a doua etapă, după editarea imaginii portretului se vor face modificări de detaliu.

Daca persoana care face descrierea fizionomiei individului căutat nu a putut reține decât unul din elementele faciale (nasul proeminent etc.), pentru a nu o influența în descriere, portretul robot se va realiza începând cu o simplă schiță. Aceasta se selectează la începerea unui nou portret robot prin selectarea butonului “minumului de elemente faciale.”

In continuare se pornește în alcătuirea portretului robot începând cu elementul facial memorat cel mai bine de persoana care face descrierea. Ulterior se adaugă și celelalte elemente faciale.

Softul permite dimensionarea, poziționarea (sus-jos, stânga- dreapta), rotirea, fiecărui element facial în parte precum și a accesoriilor și articolelor de vestimentație.

Portretul robot realizat, se înregistrează în baza de date ca persoană nouă (nume, prenume), cu datele antropometrice probabile furnizate de victimă sau martor, fără introducerea altor date, apoi se efectuează compararea cu șirul de suspecți după căutarea în baza de date a sistemului de recunoaștere facială și se verifică asemănările după imaginile din lista de suspecți elaborată de soft-ul sistemului.

În situația când portretul robot nu se potrivește cu fotografiile din lista de suspecți, rezultatul comparării și portretul robot ce va fi tipărit sub formă de poster urmărit, se vor trimite formațiunii care instrumentează cazul și totodată se va solicita ștergerea înregistrării portretului din baza de date, indicând ID-ul și numele sub care a fost înregistrat.

3.Sistemul de recunoaștere facială

Perceperea de către victimă sau martorul ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârșește fapta penală, poate fi asimilată, într-o accepțiune foarte largă, cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”, aceasta având un evident caracter material, specific proceselor psiho-fiziologice de la nivelul scoarței cerebrale. Devine astfel posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit făcut de martor, ori recunoașterea sa după fotografie sau dintr-un grup de persoane. Bineînțeles că cele percepute de martor sau victimă sunt redate, sub aspect procedural, în forma declarațiilor, pe baza cărora se va recurge la o metodologie adecvata, de identificare sau de recunoaștere, potrivit regulilor tacticii criminalistice.

Sistemul de recunoaștere facială Imagetrak înlocuiește cu succes clasoarele clasice cu fotografii de semnalmente, folosite pentru identificarea persoanelor, prin prelucrarea și stocarea la nivel național a fotografiilor și a datelor de stare civilă ale persoanelor în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracțiuni prin diverse moduri de operare. Fotografia este digitalizată în limbaj pentru computer, procesată și stocată într-o bancă de date.

Sistemul de recunoaștere facială Imagetrak este destinat activităților judiciare, fiind integrat la nivel național și are în componență un server de date central ce sunt conectate prin inelul de comunicații.

Sistemul are capacitatea de a stoca date și fotografii de identificare ale persoanelor, fotografia de semnalmente din față este obligatorie pentru recunoașterea facială;

O persoană poate fi căutată și regăsită în baza de date după următoarele elemente: datele de stare civilă; semnalmente; semne particulare; după imagini – fotografii digitale (aparat foto digital, videocasetă) sau pe suport de hârtie (prin scanare) cu ajutorul algoritmului de recunoaștere facială; după portretul robot realizat cu aplicația E-FIT; cicatrici, tatuaje sau deficiențe psiho-motorii faptă și mod de operare sau alt atribut care există ca pick list. De asemenea sistemul are o instalare și întreținerea ușoară, captează imagini cu înaltă rezoluție iar datele stocate au diferite nivele de securitate.

Sistemul Imagetrak folosește un altgoritm de căutare facială (LFA) care este independent de culoare, asta înseamnă că, la căutare nu ia în calcul culoarea fotografiei sau culoarea pielii.

Din punct de vedere al rasei nu ia în calcul structura feței deoarece aceasta este universală indiferent de rasă. Are o plajă largă în privința sursei de preluare a imaginilor, acestea putându-se face prin folosirea unui scanner, a unei camere foto sau video etc.

În privința vârstei, faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului. Machiajele, părul facial, ochelarii sau iluminarea etc. nu impietează asupra identificării persoanelor.

Posibilitățile sistemului Imagetrak sunt următoarele:

Listarea de rapoarte despre persoanele înregistrate cu fotografii și date de interes operativ;

Acces pe rețea;

Acces la distanță pentru furnizorii sistemului în vederea intervenției cât mai rapide pentru înlăturarea eventualelor probleme apărute la sistem ;

Obținerea facilă de diferite rapoarte ;

Softul personalizat în limba română;

Permite importul de imagini digitale;

o imagine cadru (Frames) din cadrul unui film supraveghere;

fotografii scanate

imagini cu portret robot;

Softul pentru portret robot suportă format JPEG, TIFF, GIF și BMP. Posibilitatea editării imagini: scalare, decupare, strălucire, contrast etc.

Permite una sau mai multe căutări în baza de date, rezultatul acestei căutări este o listă de candidați, afișată în ordinea punctajului obținut.

Filtre de căutare care permit reducerea timpului de căutare. Sistemul de recunoaștere facială Imagetrak este destinat să funcționeze ca o bază de date centrală, pentru a stoca fotografii, semnalmente, semne particulare și date de identificare ale unor categorii de persoane, în vederea stabilirii pe baza acestora a identității persoanelor cu ajutorul algoritmului de căutare facială, prin măsurarea a 80 puncte nodale cum ar fi:

Distanța între ochi;

Lățimea nasului;

Adâncimea orbitelor

Oasele feței;

Linia maxilarului;

Bărbia.

Stațiile de lucru ale sistemului Imagetrak au instalate și softul E-FIT destinat realizării de portret robot pe baza datelor declarate de o terță persoană (victimă, martor, etc.) în scopul căutării și stabilirii identității făptuitorilor, prin compararea portretului realizat cu fotografiile persoanelor înregistrate anterior în baza de date.

Baza de date cuprinde evidența înregistrărilor sub formă de imagini digitale ale feței, semnalmente anatomice, semne particulare, cicatrici, tatuaje, date de stare civilă și antropometrice, preluate de la anumite categorii de persoane.

La fotografierea persoanelor se utilizează aparatură digitală, respectând următoarele criterii:

fotografia trebuie să fie efectuată cu bază mică a aparatului, linia bazei să fie linia umerilor;

rezoluția minimă SQ2 Normal (1024×768);

zoom optic maxim (3x);

distanța față de subiect aproximativ 1,20 m;

se vor folosi surse de iluminare artificială, pe cât posibil fără utilizarea blitz-ului;

pentru situațiile când fotografiile persoanelor provin din alte surse (clasoare clasice sau baze de date), dacă îndeplinesc condițiile de comparare cerute de soft-ul sistemului, acestea pot fi preluate cu ajutorul scanner-ului, la rezoluția de 600 dpi ( în funcție de mărimea fotografiei originale, rezoluția scanării să fie de aproximativ 1024×768);

Introducerea fotografiilor în baza de date a sistemului se poate realiza astfel:

de pe camerele foto digitale (recomandat) în format JPEG;

prin scanarea fotografiilor clasice, cu condiția ca acestea să îndeplinească criteriile de calitate cerute de sistem;

În categoria mijloacelor, metodelor tehnico-științifice și procedeelor tactice folosite în criminalistică pentru efectuarea expertizelor și constatărilor tehnico-știițifice în scopul identificării persoanelor cercetate penal este inclusă și metoda identificării persoanei după fotografie și prim-planul filmului judiciar.

În practica criminalistică din țară cât și în cea din străinătate se folosesc atât metodele clasice ale criminalisticii (continuitatea liniară, îmbucșarea, suprapunerea), cât și metode noi, elaborate sau adaptate ca urmare a introducerii în cercetările criminalistice a celor mai noi descoperiri științifice.

Elementele generale folosite în acest gen de expertiză sunt de fapt trăsături anatomice (statice) care se pot observa pe fotografia persoanei, cum ar fi: sexul, vârsta, rasa, forma capului și a feței, zonele feței, forma, dimensiunile, amplasarea și culoarea elementelor componente ale feței, precum și îmbrăcămintea și starea ei. Aceste elemente îl ajută pe expert la prima examinare, pentru excluderea unora dintre fotografii reprezentând persoane diferite din punct de vedere anatomic și reținerea altora cu anatomie asemănătoare, în vederea trecerii la etapa următoare.

Aceste elemente sunt cunoscute și sub denumirea de semne particulare sau trăsături statice speciale și individualizează persoana prin natura, forma, culoarea, dimensiunea și poziționarea acestora. Elementele individuale întâlnite frecvent sunt: cicatricele, petele, negii alunițele, ridurile, tatuajele, precum și particularitățile unor elemente componente ale feței (deviație de sept, dimensiuni, forme, distanțe exagerate, asimetria elementelor perechi etc.).

Din cele expuse mai sus nu trebuie să se înțeleagă că identificarea persoanei este posibilă numai atunci când ea prezintă semne particulare, deoarece aceasta se poate face și numai prin examinarea comparativă a elementelor generale care, luate în totalitate sub aspectul formei, dimensiunilor, plasamentului și raportului dintre ele, individualizează persoana.

Identificarea este însă mult ușurată atunci când pe cele două fotografii supuse comparării se pot evidenția și elemente particulare.

În concluzie, căutarea în baza de date a sistemului Imagetrak se finalizează prin aducerea unor fotografii ale unor persoane care prezintă asemănări cu cea a cărei imagine a fost codificată, operatorul fiind cel care stabilește identificarea.

Identificarea se materializează printr-un raport de expertiză de portret, în care vor fi examinate comparativ atât imaginea în litigiu a persoanei cu identitate necunoscută cât și imaginea modelului de comparație a persoanei cu identitate cunoscută, prin confruntare, stabilirea continuității liniare, folosirea caroiajului, măsurarea valorilor unghiulare sau proiecția punctelor comune, procedee ce vor fi aprofundate în cadrul modulului privind expertizele criminalistice clasice.

Sistemul automat de identificare a persoanei după impresiuni papilare

Identificarea criminalistică a persoanei după impresiuni papilare are ca fundament științific proprietățile desenului papilar: unicitatea (individualitatea) și fixitatea (stabilitatea) și inalterabilitatea.

Unicitatea desenului papilar a fost constatată de cercetătorii în materie de dactiloscopie, pe baza studiilor efectuate și a experienței practice în acest domeniu, care au ajuns la concluzia certă că este imposibil a se întâlni două persoane cu desene papilare identice, fiecare deget având o morfologie unică.

Prin dezvoltarea organismului omului, intervin o serie de schimbări datorită vârstei și anumitor boli, însă forma desenului papilar rămâne aceeași, ceea ce demonstrează fixitatea și inalterabilitatea desenului papilar. prealabil a numeroase examene comparative între amprentele în litigiu și cele model de comparație, prin care se înțeleg cele aflate în evidențele dactiloscopice, cele provenite din cercul de suspecți, de la persoanele cărora urmează a le stabili identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscută sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparțin persoanei dispărute.

Odată cu introducerea sistemului de comparare automată AFIS se observă eficientizarea activității de identificare a persoanelor după urmele papilare, cu ajutorul acestui sistem fiind rezolvate multe cazuri de acest gen.

Ca mod de lucru, sistemul AFIS identifică detaliile amprentelor, atribuie fiecăreia o clasificare și procedează la codificarea detaliilor, ulterior operația fiind supravegheată și corectată de operatorul dactiloscop. În mod diferit față de specialistul dactiloscop, procesorul de imagini "vede" amprenta ca orice sistem de computere convertind informația în date numerice sau binare. Prelucrarea imaginii impresiunilor se realizează de pe fișele decadactilare iar a urmelor de pe fotograme, clișeele fotogramelor la mărime naturală sau de pe obiectele purtătoare de urme a căror grosime nu depășește 5 mm.

Stația de introducere impresiuni și urme papilare este compusă dintr-o unitate centrală, monitor, tastatură, mouse, scanner pentru fișe decadactilare, scanner pentru urme papilare, convertor de imagine, procesor pentru codificarea automată a amprentelor. Este cea mai complexă stație a sistemului având încorporate și funcțiunile stațiilor de introducere și verificare a urmelor.

Scannerul pentru impresiuni poate fi calibrat pentru orice format de fișă decadactilară de uz intern precum și pentru formularul european. Prin scanare se capturează automat toate informațiile despre amprente.

Când o fișă este scanată, programul găsește automat centrul fiecărei impresiuni care poate fi ajustat și manual, eliminându-se astfel operația de repetare a scanării. La introducerea impresiunilor decadactilare în sistem este necesar ca după marcarea automată a caracteristicilor să se efectueze controlul de calitate al fiecărei impresiuni – urmat apoi de compararea acestora cu cele deja existente în banca de date precum și cu urmele de evidență.

Printre facilitățile acestei stații de lucru se numără la căutare, posibilitatea rotirii urmei papilare, inversarea alb-negru a crestelor papilare, inversarea stânga-dreapta a desenului papilar și mărirea imaginii examinate pe zone, aplicabilă și în operațiunea de introducere.

O altă facilitate a scanerului pentru urmele digitale este aceea că permite examinarea acestora de pe fotograme și de pe clișee ce redau mărimea naturală a urmelor precum și direct de pe pelicula de folio, atât direct cât și prin transparență.

Modul de dispunere și efectuare a constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor

Expertizele nu se folosesc în toate cauzele instrumentate de organele judiciare ci numai în cazurile cînd organul judiciar consideră necesară expertiza și în cazurile obligatorii expres prevăzute de lege .Este bine ca organul judiciar să se folosească de cîte ori e posibil de părerea expertului.

Cazurile obligatorii sunt stabilite prin art.117 cpp și sunt următoarele:

*în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav.

*cînd organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

*dacă nu s-a stabilit cauza morții prin intermediul unei constatări medico-legale anterioare .

Constatările tehnico-științifice sunt dispuse prin rezoluție motivată de către organul de urmărire penală iar expertizele se dispun prin ordonanță emisă de organele de urmărire penală sau prin încheiere emisă de instanța de judecată.

După alegerea timpului optim de dispunere a expertizei organul de urmărire penală întocmește rezoluția motivată sau ordonanța. .Pentru aceasta trebuiesc formulate o serie de întrebări care să îndeplinească următoarele condiții:

a)să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea specialistului sau expertului.

b)să fie clare și precise.

c)să fie formulate astfel încît să oblige la un răspuns cert pozitiv sau negativ

d)să aibă o legatură logică între ele

e)să nu solicite expertului sau specialistului să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică a faptei.

Următoarea etapă sau activitate desfașurată de organul de urmărire penală este numirea experților recomandați .În cazul acestei etape trebuie să se țină seama de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească experții și anume:

-să aibă calificarea corespunzătoare și o bogată activitate practică

-să nu facă parte din personalul unității în care s-a săvîrșit infracțiunea

Referitor la dispunerea expertizelor organul de urmărire penală are și următoarele obligații:

să încunoștiințeze apărătorul învinuitului sau inculpatului că urmează a fi dispusă o expertiză

să cheme părțile și să le aducă la cunoștință dreptul pe care îl au de a completa întrebările

să pună în vedere părților că au dreptul să recomande un expert pe lîngă cel numit de organul judiciar

O ultimă activitate a organului de urmărire penală privind dispunerea expertizei o constituie stabilirea termenului de realizare a acesteia și de depunere a raportului, termen ce se aduce la cunoștința expertului ales.

În vederea efectuării constatărilor tehnico-științifice și expertizelor se efectuează o serie de activități care pot fi cuprinse în patru etape:

Examinarea prealabilă -se verifică legalitatea și conținutul actului de dispunere

Examinarea intrinsecă -se examinează materialul pus la dispoziție, cel ridicat de la fața locului precum și modelele sau probele de comparație

Examinarea comparativă –se compară mai întîi proprietățile și caracteristicile generale iar apoi proprietățile și caracteristicile individuale

Evaluarea rezultatelor și formularea concluziilor

Concluziile cuprind răspunsurile la întrebările formulate în actul de dispunere al expertizei.

Activitatea expertului se materializează într-un raport de constatare tehnico-științifică. Acesta cuprinde trei părți:

Partea introductivă

Descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată constatarea

Concluziile

Aprecierea și valorificarea concluziilor constatării tehnico-științifice și expertizelor în activitatea de cercetare penală

Aprecierea concluziilor cuprinse într-un raport de constatare tehnico-științifică se face de către organul de cercetare penală. Acesta decide dacă expertiza a fost efectuată conform normelor legale, este concludentă și poate fi folosit raportul ca material probatoriu.

Verificarea rapoartelor se efectuează sub douaăaspecte:

a) din punct de vedere al respectării regulilor procedurale

b) din punct de vedere al conținutului

Referitor la primul aspect se va urmări:

-modul în care a fost numit expertul și dacă nu sunt motive de recuzare

-dacă în raport există o descriere clară a elementelor examinate de specialist

-dacă s-a dat răspuns la toate întrebările și dacă răspunsurile sunt complete

-dacă părțile au fost citate (în cazul în care legea prevede acest lucru)

-dacă au existat opinii separate și dacă acestea au fost consemnate în raport

-dacă raportul este semnat, parafat și avizat de organul tutelar al expertului

În cazul cînd condițiile prezentate mai sus sunt îndeplinite organul de cercetare penală va trece la verificarea celui de-al doilea aspect stabilind:

*dacă raportul corespunde exigențelor de ordin logic și științific

*dacă raportul este suficient motivat

*dacă specialistul a folosit toate materialele avute la dispoziție

*dacă specialistul sau expertul a folosit metodele și tehnica cea mai noua și mai adecvată domeniului respectiv

*se va verifica logica raționamentelor pe care se bazează expertul

*dacă răspunsurile specialiștilor și experților la întrebările puse nu se contrazic

În urma verificărilor organul de urmărire penală poate admite raportul de expertiză sau în cazul cînd acesta nu corespunde poate proceda dupa cum urmează:

a)pentru rezolvarea unor neclarități organul judiciar poate chema pe expert pentru a se lămuri

b)dacă expertiza este incompletă organul judiciar poate solicita un supliment de expertiză

c)dacă concluziile expertului prezintă inexactități ori expertiza trebuie anulată din diferite motive care nu pot fi remediate, se va dispune efectuarea unei noi expertize

CAPITOLUL 3

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE

Fundamentul științific al identificării persoanei după urmele de voce și vorbire

Identificarea persoanei după voce se înscrie printre metodele tehnico-științifice modeme pe care criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului și descoperirii autorului infracțiunii.

Identificarea vorbitorului după voce și vorbire se bazează pe diferențele existente de la o persoană la alta în construcția aparatului fonorespirator, precum și pe prezența unor particularități de ordin fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări fiziopatologice.

Identificarea persoanelor după voce și vorbire este posibilă datorită următoarelor elemente anatomo-fiziologice și fiziopatologice care constituie fundamentul științific:

Stabilitatea pe care o prezintă vocea și vorbirea în toată perioada vieții adulte, până la bătrânețe. Vocea poate fi definită ca rezultatul variațiilor periodice de presiune ale aerului în cavitățile supraglotice cu particularitățile cu participarea mecanismului linguopalatal. Modificările vocii în funcție de vârstă urmează calea evoluției fiziologice a organismului uman.

După schimbarea vocii la pubertate (în special la băieți între 12 și 15 ani), ea rămâne stabilă, în mod normal, pe toată perioada vieții adulte, până la bătrânețe. Aceasta presupune că în tot acest interval de timp caracteristicile generale și individuale proprii anatomiei și fiziologiei aparatului fonator ale fiecărei persoane își mențin o stare relativ neschimbătoare.

Odată cu înaintarea în vârstă, scade numărul mediu de sunete sau cuvinte emise într-o unitate de timp. Ca urmare, se constată că la oamenii vârstnici ritmul verbal este mai lent decât la ceilalți adulți. De multe ori se instalează un fel de răgușeală sau, mai bine zis, o deformare vocală cu o frecvență joasă și o intensitate slabă.

Concomitent cu înaintare în vârstă se produc modificări în articularea frazelor, timpul de fonație se lungește datorită ritmului mai lent, iar emisiunea prelungită a unei vocale se scurtează în funcție de dificultățile debitului respirator. La foarte multe persoane în vârstă apare vocea tremurată ca urmare a neconcordanței între stimulii primiți și răspunsul dat de mușchii coardelor vocale. Deosebiri ale construcției aparatului fonorespirator. Toate componentele aparatului fonorespirator au o construcție proprie fiecărei persoane, care se înscrie în cadrul anatomic general.

Printre aceste componente se pot enumera plămânii, bronhiile, traheea, laringele, coardele vocale, cavitățile bucale și sinuzale. Construcția anatomică a fiecărui component prezintă particularități proprii concretizate în diferența existentă de la o persoană la alta, între dimensiunile, capacitatea și elasticitatea mușchilor, ligamentelor, membrelor etc.

Particularitățile funcției fonatorii:

Sunt determinate de fiziologia specifică actului respirator și, îndeosebi, de modul de comportare a coardelor vocale. Particularitățile funcției fonatorii se reflectă în cele trei caracteristici principale ale unei voci: timbru, frecvență, intensitate, în care primele două sunt deosebit de valoroase pentru identificarea persoanei, întrucât scapă controlului conștient al acesteia.

Particularități determinate de unele maladii ale aparatului fonorespirator;

Sunetul vocal prezintă întotdeauna aceleași caracteristici generale și individuale, cu condiția ca starea funcțională a tuturor compartimentelor care contribuie la elaborarea lui să fie aceeași, adică normală. Orice modificare la nivelul aparatului respirator, coardelor vocale, mucoasei laringiene, scheletului laringian, aparatului neuromuscular laringian, faringelui, sinusurilor, cavităților nazale și bucală va produce perturbări sau modificări ale vocii și vorbirii, cum ar fi: răgușeala, diminuarea intensității, scăderea înălțimii tonale, pauze tot mai lungi între fraze, atimbrarea vocii, amputarea sfârșitului cuvintelor sau al frazelor, strangularea vocii.

Procedee specifice metodei românești de identificare a persoanei după urmele sonore de voce și vorbire

Metoda românească de expertiză criminalistică a vocii și vorbirii prezintă un mod rațional și științific de analiză a unui complex de probleme ce interesează procesul judiciar, referitoare la identificarea făptuitorului după voce și vorbire. Stabilirea apartenenței la gen a persoanei și stabilirea apartenenței la gen cu ajutorul vocii.

Determinarea genului persoanei a cărei voce și vorbire sunt imprimate pe fonograma în litigiu ușurează activitatea organelor de urmărire penală în acțiunea de identificare a făptuitorilor, de stabilire a răspunderii acestora sau a împrejurărilor în care s-a comis fapta. Ipoteza se lucru este în deplină concordanță cu datele deținute de medicină și fonetică, potrivit cărora, din punct de vedere anatomic, laringele de femeie este situat mai sus decât cel de bărbat și are dimensiuni mai reduse. Minima și maxima emisiunii vocii vorbite de femeie sunt cu 200-250 cm2/s mai înalte decât în cazul vocii de bărbat. La bărbați, valoarea medie a frecvenței tonului fundamental este de 125 Hz, în timp ce la femei această valoare medie este de 250 Hz.

La bărbați, vocea se înscrie în primul registru, în timp ce la femeie vocea se înscrie atât în primul registru, cât și în registrul al doilea (mai ales în stările afective simulante). În medie, la femei, frecvențele formanților sunt cu 20% mai mari decât la bărbați. Aceste neconcordanțe lasă amprente și în reprezentarea sonoră a vocii de bărbat și a vocii de femeie.

Stabilirea apartenenței la gen cu ajutorul vorbirii;

Particularitățile lingvistice observate în vorbirea femeilor au atras atenția mai multor cercetători. Aceste particularități sunt legate de trăsăturile fiziologice și psihice caracteristice. Femeile pronunță sunetele cu o energie articulatorie mai slabă și au un debit mai rapid.

Stabilirea cu aproximație a vârstei în cadrul genului;

Elementele de ordin fonetic pot duce la delimitări între vocea de tânăr și vocea de adult, precum și între vocea de adult și vocea celor în vârstă. Până în jurul vârstei de 12-15 ani, tinerii, cu precădere băieții, au o voce cu o octavă mai sus față de adulți, având o frecvență cu un număr mai ridicat de vibrații. După vârsta de 45 ani se constată o scădere a debitului, a intensității și a înălțimii medii. Ritmul verbal devine mai lent și se produc modificări, apărând la final vocea tremurată. În determinarea cu aproximație a vârstei un rol îl are și diferențierea lingvistică. în materie de vocabular, generația vârstnică este conservatoare, iar tinerii sunt înclinați spre inovații.

Identificarea vorbitorului

Identificarea vorbitorului după voce și vorbire impune din punct de vedere tactic, criminalistic, parcurgerea și respectarea următoarelor etape:

Examinarea separată

Examinarea separată se realizează prin ascultarea vocii și vorbirii, atât la vocea în litigiu, cât și la modelele de voce și vorbire prelevate de le persoanele suspecte, folosindu-se aceleași mijloace de redare.

De regulă, datele percepute în această etapă se referă la caracteristicile generale ale vorbirii.

În faza următoare se procedează la obținerea vocogramelor în litigiu pentru a fi comparate cu vocogramele model de comparație

Examinarea comparativă

Pentru realizarea examenului comparativ se procedează la compararea caracteristicilor generale și individuale ale vocii și vorbirii. Prin caracteristici acustice generale ale vocii se înțeleg particularitățile acustice relativ neschimbătoare ale vocii, proprii unui grup de vorbitori. Cu ajutorul lor se poate restrânge cercul de vorbitori suspecți a fi autori ai vocii în litigiu. Caracteristicile acustice generale sunt:

aspectul general al desenului descris de formanții reprezentați pe vocogramele în bandă lată;

durata unui cuvânt, propoziție sau frază – permite să se deosebească o pronunțare sonoră scurtă de una mai lungă. Durata se măsoară pe vocogramă de la prima intensitate sonoră care marchează începutul cuvântului, propoziției sau frazei, până la ultima prezență sonoră a sunetului final al cuvântului, propoziției sau frazei ce fac obiectul examinării.

intensitatea vocii – reprezintă cantitatea de energie sonoră care trece într-o secundă printr-o suprafață de 1 cm2, perpendicular pe direcția de propagare.

Prin caracteristici acustice individuale se înțeleg particularități acustice relativ neschimbătoare ale vocii, proprii unui singur vorbitor.

Caracteristicile acustice individuale ale vocii sunt:

formanții – componente singulare, constituite în grupe, ale căror frecvențe centrale corespund cu frecvențele de rezonanță ale cavității aparatului vocal.

antiformanții – apar alături de formanți și sunt caracterizați prin minime de energie acustică. Aceștia sunt specifici sunetelor nazale m și n, și uneori vocalelor, fiind situați pe vocograme în vecinătatea frecvenței de 500 Hz.

frecvența vocii – reprezintă numărul de perioade în unitatea de timp și se măsoară în cicli pe secundă sau în herți. Din punct de vedere subiectiv, frecvența vocii se traduce prin senzația de înălțime. Cu cât frecvența este mai mică, sunetul pare mai grav și cu cât frecvența este mai mare, sunetul pare mai acut.

Potrivit metodei românești de expertiză criminalistică a vocii și vorbirii, pot fi examinate pe vocograme frecvența formanțială și frecvența tonului fundamental.

bara de sonoritate;

formantul de nazalitate;

tranziția;

bara care marchează explozia consoanelor redată de vocogramele în bandă lată;

durata fiziologică;

dinamica vocii;

locusul;

nazalizarea sunetelor;

respirația în timpul emisiunii vocale

compararea caracteristicilor vorbirii;

Pe parcursul vorbirii, persoana capătă o deprindere proprie caracteristicilor specifice aparatului său fonorespirator, un fel al său aparte de construire și pronunțare a sunetelor, silabelor, cuvintelor și frazelor care compun vorbirea.

Prin caracteristici generale ale vorbirii se înțeleg particularitățile relativ neschimbătoare ale vorbirii proprii unui grup de subiecți, care pot contribui la restrângerea cercului persoanelor suspecte.Printre caracteristicile generale ale vorbirii se înscriu și stilurile funcționale ale limbii.

Prin caracteristici individuale ale vorbirii se înțeleg acele particularități relativ neschimbătoare, proprii fiecărui vorbitor. Ele pot contribui în unele cazuri la excluderea unor persoane suspecte din cercul de suspecți, iar în alte situații la identificarea vorbitorului.

Caracteristicile individuale ale vorbirii pot fi împărțite în următoarele categorii:

particularități fonetice: accentul, intonația, deprinderea de a prescurta unele cuvinte, apariția unor corecturi, modul propriu de pronunțare a cuvintelor străine;

particularități fonetice străine;

particularități lexicale și frazeologice;

defecțiuni de pronunție;

particularități gramaticale

În procesul demonstrației se pot folosi o serie de tehnici, printre care : fișele cu datele rezultate din ascultare, tabelul sinoptic, diagramele (diagrama amplitudinii medii), planșele cu vocograme în care se confruntă caracteristicile coincidente ori necoincidente, juxtapunerea, suprapunerea între vocograma în litigiu și cele de comparație și proiecția făcută în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată atunci când se dispune astfel.

În marea majoritate a cazurilor se pot formula una din următoarele concluzii:

cert pozitivă;

cert negativă;

de probabilitate;

de imposibilitate

Sistem informatic de indetificare a persoanei după urmele de voce și vorbire

Sistemul Multi-Speech reprezintă un program pentru înregistrarea, analizarea, feedback-ul și măsurători ale vocii, care rulează sub sistemul de operare Windows, destinat analizării vocii, folosește o placă de sunet pentru a capta, analiza și rula mostre de voci, aduce în mod incontestabil o îmbunătățire acestei categorii de programe.

Cuprinde aceleași modalități de analiză ca și vechiul CSL, cel mai utilizat sistem de analiză a vocii. Sistemul conține, de asemenea, un soft cu numeroase aplicații, limitările lui fiind determinate de componentele hardware audio din computerul pe care rulează. Astfel, dacă se utilizează o componentă de nivel profesional (exemplu: CSL, DAT, ADAT, etc) sau dacă aplicația folosită nu solicită modalități de măsurare acustică deosebite, sistemul este ideal.

Sistemul, cu opțiunile arătate, poate fi folosit pentru instruire, cercetare, măsurători ale vocii, în medicină și nu în ultimul rând în criminalistică.

Cu toate că este un sistem complex, Multi-Speech este ușor de utilizat. Manualele de utilizare cuprinzătoare atât online, cât și offline ajută utilizatorul. Marea majoritate a funcțiilor principale ale sistemului pot fi accesate fie direct din bara de lucru, fie prin apăsarea unor taste predefinite (exemplu: prin apăsarea tastei F3 semnalul captat este redat).

Toate funcțiile sunt disponibile în meniurile programului. O funcție intitulată macro înregistrează o listă cu funcțiile și setările folosite, listă ce poate fi vizualizată ulterior.

Sistemul este prevăzut cu mai multe astfel de liste macro predefinite, dar bineînțeles că programul permite utilizatorului crearea unor liste proprii. Funcția macros ușurează auto training-ul, fiind folosită și în ceea ce privește protocoalele clinice. De exemplu, sistemul este prevăzut cu o listă macro care la activare încarcă un fișier voce, filtrează semnalul astfel încât să sune ca o conectare telefonică, în același timp ilustrând grafic (spectru) modificările semnalului de bază. Alte liste macro înmagazinează protocoale clinice pentru ca evaluarea și feedback-ul clienților să fie rapide și ușoare.

Rapoartele rezultate sunt, de asemenea, ușor de interpretat datorită graficelor ce includ analize numerice și statistici complete.

Ușurința utilizării softului acestui sistem este completată de alte aplicații importante. Fiecare funcție poate fi adaptată chiar și celor mai exigente cerințe. De exemplu, analiza spectrografică poate fi ajustată pentru nouă benzi de filtrare a lungimii de undă, patru ferestre cu ajustare prealabilă, scalare, etc. Configurația hard-ului este următoarea:procesor, Pentium IV, CD-ROM, memorie 1GB, un hard cu o capacitate de minimum 200MB și o placă de sunet profesională și suportă următoarele sisteme de operare: Windows 95, 98, ME, NT, 2000 și XP.

Opțiunile softului pentru sistemul Multi-Speech

Instrumente pentru feedback;

Program și bază date pentru dereglări în vorbire;

Profile ale vocii;

Program voce multidimensional;

Bază de date palatometer;

Program de simulare a vocii și percepției;

Bază de date fonetică;

Real Time Pitch;

Real Time Spectogram;

Sona Meci;

Sintetizare (ASL);

Program video-fonetic și bază de date.

Posibilități și limite:

Captarea și redarea semnalului pe 8 canale;

Posibilități de scriere și citire pentru CSL sau fișiere

format *.wav;

Simboluri IPA;

Editarea include tăiere, lipire, filtrare digitală;

Help online și tutoriale;

Analiza cuprinde multiple modalități de extragere;

Macros pentru repetarea pașilor utilizați;

Ansamblu de aplicații pentru fiecare tip de analiză și comandă de editare.

Programul de video fonetică arătat este unul din programele opționale pentru sistemul Multi-Speech. Sistemul este complex, ușor de utilizat, cu multe opțiuni de analiză a vocii. Este ideal pentru cercetare, training, aplicații clinice. Sistemul, datorită faptului că se bazează pe CSL (cel mai bun sistem de analiză a vocii) include o arie vastă de funcții și aplicații pentru profesioniști.

Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii

Obiectul expertizei criminalistice a vocii și vorbirii, nu se rezumă numai la identificarea persoanei, existând și alte domenii în care poate oferi răspunsuri utile la întrebările adresate de organele judiciare. Datorită procedeelor și metodelor puse la punct de specialiștii fonocriminaliști, în prezent, prin acest gen de expertiză trebuie luată în calcul și posibilitatea rezolvării unor probleme, cum ar fi, de exemplu:

Stabilirea autenticității înregistrărilor audio ( sau video), în scopul determinării falsurilor , prin înlocuirea unor cuvinte cu altele, aparținând aceleiași persoane, dar rostite în alte împrejurimi, ori alt context, a ștergerilor de cuvinte sau fraze, a întreruperilor făcute în timpul înregistrării.

În prezent, stabilirea autenticității înregistrărilor este de maximă importanță. Laboratoarele de specialitate din țara noastră, prin efectuarea acestei expertize se conformează standardelor americane AES43-2000.

Identificarea persoanei vorbitorului cu respectarea anumitor condiții de calitate privind înregistrarea în litigiu și, firește , având la dispoziție modele de comparație. Frecvent, însă, pot fi desprinse o serie de date privind sexul , vbârsta , profesia, zona din care provine vorbitorul, eventuale boli ale aparatului fonorespirator, dacă a citit sau a vorbit liber, dacă a fost constrâns să vorbească, dacă se află în stare de stres.

Stabilirea eventualei deghizări a vocii și vorbirii, deghizate sau modificate încercată prin acoperirea microfonului cu o batistă , vorbirea în șoaptă, modificarea tonalității, astuparea nasului. La aceasta se poate adăuga și o eventuală întărire a vocii și vorbirii, situație care trebuie analizată cu atenție de cei în drept.

Modelele servesc cu succes la depistarea încercărilor de falsificarea a benzii. Facem această remarcă întruct ea costituie motivul principal pe care îl invocă uneori organele judiciare atunci când ezită să accepte, printre mijloace de probă, banda de magnetofon.

Examinarea propriu-zisă parcurge același etape, comune oricărei expertize criminalistice destinate identificarii persoanei: examinarea comparatică, demonstrația și formularea concluziilor certe pozitive sau negative, probabile ori de imposibilitatea a rezolvării problemei.

În ipoteza solicitării identificării persoanei după voce, pentru obținerea rezultatelor scontate este important ca organul judiciar care dispune efectuarea expertizei să se conformeze cerințelor necesare obținerii unor modele de comparație de calitate. Pentru aceasta trebuie să se apeleze la mijlooace tehnice de înregistrarea (magnet, microfon și bandă) similare celor ale înregistrării în litigiu, dar de mai bună calitate. Imprimările se realizează în condiții similare de loc, de fond sonor și cu aceeași viteză de înregistrare. De asemenea, dacă este posibil, se va cere persoanei să folosească același mo de pronunțare. Binînțeles că înregistrarea va conține aceleași cuvinte și expresii.

Posibilitățile identificării persoanei după voce sunt reale- și puse la punct pe plan teroretic – dar, încă perfectibile în ceea ce privește aplicarea lor la specificul procesului judiciar. De aceea, magistrații trebuie să manifeste atenția cuvenită în dispunerea și interpretarea rezultatelor acestor expertize. Faptul că tehniciile de identificarea persoanelor după voce sunt, încă, perfectibile este atestat de eforturile specialiștilor preocupați de găsirea celor mai fiabile metode de examinarea criminslistică a vocii astfel încât ea să iasă cât mai ult din sfera subiectivismului.

Sistemele informatice de identificarea vocală, permit astăzi ca înregistrările analogice să fie ameliorate pe numerizarea lor, filtrarea și analiza spectrală prin computer

4.Considerații privind scopul și importanța înregistrării penale

Printre problemele care au proecupat, de foarte multă vreme, organele judiciare, a fost și aceea a identificării persoanelor condamnate sau împotriva cărora au fost luate măsuri cu caracter penal. O dată cu creșterea criminalității, problema a devenit acută, ceea ce a determinat organele de justiție și de poliție , încă de mai bine de două secole , să găsească cele mai adecvate modalități de înregistrare a infractorilor și a altor date privitoare la faptele penale, atât pentru combaterea, cât și pentru prevenire lor.

Prima cartotecă centrală, având ca acest scop, a fost înființată la Londra, în anul 1791, de către judecătorul John Fielding . Într-un timp relativ scurt, un alt binecunoascut personaj al luptei împotriva infracțiunilor, Eugene Francois Vidocq, de data aceast în Franța napoleninană – su conducerea nu mai puțin celebrului ministru al poliției, Frouche, avea să realizeze importanța înregistrării datelor cu privire la faptele penale comise , la semnalmentele inffractorilor, la numle și porecla acestora, inclusiv la modul de operare.

Utilitatea cartotecilor sau fișelor din acele timpuri avea limitele ei firești, determinate, printre altele, de statiul modest al dezvoltării cunoștințelor despre om și natură.

România s-a aflat printre primle țări europene care a recurs la aplicarea unor metode știinșifice de identificare ( de exemplu, fotografia semnalmentelor și dactiloscopia), grație unor oamnei de știință, fintre care s-au distins frații Minovici.

Scopul înregistrării penale

Privind în întregul să ansamblu, scopul înregistrării penale constă în esență în următoarele:

Identificarea persoanelor care au mai săvârșit infracțiuni, pe baza înregistrării penale nominale și dactiloscopice decadactilare. Identificarea autorilor unor fapte penale pe baza înregistrării dactiloscopice monodactilare și după modul de operare.

Identificarea persoanelor dispărute și a cadavrelor cu identitate necunoascută potrivit semnalmentelor exterioare ori altor date antopologice.

CONCLUZII

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să servească scopurile acesteia, nefiind chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o identitate probantă.În identificarea criminalistică conținutul principal al examinării îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale similare conducând la identificarea obiectului creator de urme și implicit la deosebirea totalității acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte.

Specificul identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea și interpretarea informațiilor conținute în reflectările sale.

În practica judiciară identificării criminalistice i se mai atribuie uneori și un alt înțeles, și anume de individualizare a unei persoane (cadavru, obiect, după un semn distinctiv, distrus sau modificat, intenționat sau accidental).

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general, la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, ființelor, sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenței genetice și identificarea individuală. Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de a doua. Continuă în condițiile unei criminalități în creștere și a unor omoruri deosebite – adeseori săvârșite prin cruzimi – se ajunge deseori la imposibilitatea recunoașterii victimelor, fiind necesară aplicarea unor metode de identificare criminalistică precum – reconstituirea fizionomiei după sistemul dentar, după craniu, după resturile osoase, mai ales când avem a face cu depesajul criminal.

Metodele tehnice de identificare sunt folosite frecvent în practica organelor de cercetare penală, de multe ori obținându-se succese notabile.

Constatarea se efectuează de regulă de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lînga instituția de care aparține organul de urmărire penală. Poate fi efectuată și de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe. Constatarea este activitatea de interpretare și valorificare imediată a urmelor mijloacelor materiale de probă și împrejurărilor de fapt desfășurate de specialiștii sau tehnicienii care funcționează în cadrul ori pe lîngă instituția de care aparține organul de urmărire penală sau din alte organe în scopul identificării făptuitorilor și a obiectelor folosite pentru săvîrșirea infracțiunii. Constatarea este menționată în art.64 cpp alături de celelalte mijloace de probă ,dar constatarea nu reprezintă un mijloc propriu-zis de probă ci un procedeu de probațiune ,o operație tehnică ,o modalitate de examinare a unor mijloace materiale de probă.

Examinarea propriu-zisă parcurge același etape, comune oricărei expertize criminalistice destinate identificarii persoanei: examinarea comparatică, demonstrația și formularea concluziilor certe pozitive sau negative, probabile ori de imposibilitatea a rezolvării problemei.

În ipoteza solicitării identificării persoanei după voce, pentru obținerea rezultatelor scontate este important ca organul judiciar care dispune efectuarea expertizei să se conformeze.

Metoda românească de expertiză criminalistică a vocii și vorbirii prezintă un mod rațional și științific de analiză a unui complex de probleme ce interesează procesul judiciar, referitoare la identificarea făptuitorului după voce și vorbire. Stabilirea apartenenței la gen a persoanei și stabilirea apartenenței la gen cu ajutorul vocii.

Bibliografie

KIRK PAUL L – Crime Investigation, Physical Evidence and the Police Laboratory – Intercience Publishere New York 1996;

LI MA, Y. WANG, T. TAN – "recunoașterea irisului pe baza unor filtre Gabor cu canale multiple", ACCV2002: a 5-a conferință asiatica asupra viziunii computerizate, 23-25 ianuarie, Melbome, Australia, 2002

LIM S., K.LEE, O. BYEON SI T. KIM – " Recunoașterea eficienta a irisului prin îmbunătățirea vectorului de trăsătură și clasificatorul" ETRI jurnal, voi 23, nr. 2, iunie 2001;

Manual de dactiloscopie – București 1943, Dr. Valentin Sava;

MIRCEA I. – Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Cluj 2001;

MIRCEA I. – Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Cluj, 2001;

MIRCEA М.. ENACHE I. – Amprenta vocală, Revista de criminalistică, Anul 2, nr.4, iulie 2000

ONSY A.A., S. MAHA – "Un nou algoritm pentru a localiza granițele irisului uman", primul simpozion internațional IEEE pe tema procese de semnalizare si tehnologie de informație, 28-30 decembrie, Hilton Ramses, Cairo, Egipt 2001;

PANGHE С., C. DUMITRESCU – Portretul vorbit, Serviciul Cultural, Presă și Editorial.

PĂȘESCU G. ȘI ION R. CONTANTIN – Secretele amprentelor papilare – Editura Național;

PĂUNACHE D. – Tehnica biometrică și supravegherea video, Revista de Criminalistica anul 4, nr. 1, ianuarie , București 2004

POPA GH. – Criminalistica, Ed. Biblioteca, Târgoviște 2004;

POPA GH., NECULA I. – Sistem de compunere și recunoaștere facială IMAGETRAK, Revista de Criminalistica nr.3, București 2004

SANDU D., IONESCU L. – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București 1990;

SANDU D., L. IONESCU – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București 1990;

SAVA V. – Manual de Dactiloscopie – București 1943;

STANCU E. – Criminalistica – Editura Actami, București, 1995;

STANCU E. – Investigarea științifică a infracțiunilor – București 1986;

STANCU E. – Tratat de criminalistică, Ed. Panteonul Juridic 2003;

SUCIU C. – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972;

SUCIU C. – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

TRATATUL PRACTIC DE CRIMINALISTICĂ, voi I-V, Editura Ministerului de interne, Serviciul Editorial 1974;

TRATATUL PRACTIC DE CRIMINALISTICĂ, voi I și II, Serviciul editorial, București, 1974;

UMBAUGH S.E. – " Viziunea computerizata si procesarea

imaginii: o abordare practica folosind uneltele CVIP";

Valoarea științifică a urmelor infracțiunii, Curs de tehnică criminalistică, voi I-III, Ed. Little Star, București 2002;

Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Curs de tehnică criminalistică, vol. I-III, Ed. Little Star, București, 2002, 2003;

WAYMAN J..L. – "testarea tehnica si evaluarea sistemelor de

identificare biometrice", in Biometrică: Identificarea personala in societatea de rețea

WILDES R. – "recunoașterea irisului: o tehnologie biometrică inginerească" proceduri ale IEEE, voi. 84 nr. 9, septembrie 1997;

WILLIAMS G.O. -" Tehnologia recunoașterii irisului", IEE revista sistemelor electronice si aerospațiale", voi. 12, nr. 4, pag. 23-29, 1997;