Metode Speciale DE Supraveghere ȘI Cercetare
METODE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE
În art. 139 din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, modificat prin O.U.G. nr. 3 din 5 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98/07.02.2014 este reglementată, ca metodă specială , supravegherea tehnică.
Aceasta este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți– ca magistrat independent – atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
– măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
– probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Supravegherea tehnică poate fi luată în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.
Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților, dar cu participarea obligatorie a procurorului.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării (Art. 140).
Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a) există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; și
b) sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus ( art. 141).
Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autoritățile prevăzute la alin. (1), în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (Art. 142).
Orice persoană autorizată care realizează activități de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând și o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-și astfel responsabilitatea în ceea ce privește integritatea datelor transmise.
Orice persoană autorizată care primește date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea și integritatea acestor date (Art. 1421 , introdus prin Legea nr. 255/2013 de la data de 1 februarie 2014)
În dosarul „Rompetrol” s-a decis că interceptarea convorbirilor în au avut bază legală, pentru că faptele comise de acesta afectau securitatea națională.
Anterior, în procesul cu S.R.I., o instanță civilă a acordat despăgubiri pentru interceptări ilegale. Magistrații au constatat că decizia irevocabilă a instanței civile, prin care s-a stabilit despăgubirea lui D. P. pe motiv că ar fi fost interceptat ilegal, este greșită. „Contrar apărărilor formulate de intimații b#%l!^+a?inculpați în cauză, care au invocat nelegalitatea interceptărilor și au solicitat excluderea lor, Curtea constată … că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. a fost autorizată în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Cabinet Procuror General, mandat solicitat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și hotărârii 0034/2004 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, se arată în motivarea instanței .
Solicitând daune morale pentru interceptarea ilegala a convorbirilor telefonice în perioada 2003-2004, cererea a fost admisă .
Instanța a reținut, în esență, existența „faptei” de ascultare a convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectarea vieții private, săvârșită „cu încălcarea art.3 din Legea 51/1991”.
În schimb, în 2014, judecătorii de la Curtea de Apel București au stabilit că „Interceptările au avut bază legală” , în condițiile în care faptele comise de omul de afaceri în legătură cu Creanța Libia și cu procesul de privatizare și postprivatizare a Petromidia (cu privire la care cercetările au fost disjunse) sunt de natură a aduce atingere siguranței naționale a statului, astfel că nu se poate reține încălcarea articolului 3 din Legea 51/1991.
Interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului P. D. C. a avut bază legală, fiind respectate prevederile procesual penale existente la momentul constatării infracțiunilor, „chiar în condițiile în care instanța de contencios european a reținut lipsa de previzibilitate a Legii 51/1991 privind siguranța națională a României, a fost validată, la acea dată, prin decizia Curții Constituționale nr.766/16.01.2007, publicată în Monitorul Oficial nr.25 din 16.05.2007, în sensul că măsurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea 51/1991 rămân supuse procedurii impuse de art. 13 din legea specială, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate”.
Este vorba de decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d), art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că perioada de interceptare a convorbirilor lor telefonice a fost plasată între anii 2001 – 2004, intrând sub incidența unor norme procesual penale diferite. În exercitarea dreptului lor la apărare, inculpații au solicitat instanței de judecată în apel să se pronunțe asupra legalității interceptării convorbirilor și să dispună efectuarea unei expertize tehnice. Acest lucru nu a fost însă posibil, deoarece prevederile Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 182/2002 împiedică instanța de judecată să declasifice autorizația emisă de procuror, aceasta intrând, potrivit art. 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, în categoria informațiilor secret de stat cu nivelul de secretizare strict secret.
Autorii excepției mai arată că prin dispozițiile legale contestate se încalcă și principiul separației puterilor în stat atât timp cât puterea executivă poate îngrădi chiar și judecătorului accesul la informații necesare și utile înfăptuirii justiției și poate refuza declasificarea anumitor documente care, în opinia inculpaților, au fost în mod abuziv cartate ca documente clasificate secret de stat.
Curtea de Apel București – Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente: Până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 înregistrările audio sau video se efectuau – potrivit art. 911 din acest cod – în baza unei autorizări motivate a unui procuror anume desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în timp ce interceptarea comunicațiilor în situațiile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României se efectua în baza unui mandat emis de procuror în condițiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Conform art. 10 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea siguranței naționale are însă caracter de secret de stat, iar accesul la astfel de informații este permis numai anumitor persoane, după o procedură de verificare a acestora de către Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (O.R.N.I.S.S.).
Rezultă, așadar, că, în timp ce autorizațiile emise de procuror în condițiile Codului de procedură penală erau depuse la dosarul cauzei, fiind accesibile instanței de judecată și părților, mandatele emise de procuror în baza Legii nr. 51/1991 au caracter de secret de stat, ceea ce face practic imposibilă cenzurarea lor de către instanța de judecată, nefiind accesibile nici acesteia și nici părților.
Pentru aceste considerente, instanța de judecată apreciază că art. 10 din Legea nr. 51/1991 încalcă art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție, existând o inegalitate în privința evaluării înregistrărilor audio între persoanele cercetate pentru infracțiuni ce atrag incidența Codului de procedură penală și persoanele cercetate în condițiile Legii nr. 51/1991. Această diferențiere are implicații în ce privește dreptul la apărare și la un proces echitabil al părților în procesul penal, întrucât poate conduce la o conduită abuzivă a autorităților statului, materializată prin interceptarea unor convorbiri telefonice, urmată de folosirea acestora ca mijloace de probă, fără a exista un mandat emis potrivit legii, situație ce nu poate fi verificată și, deci, cenzurată de instanța învestită cu soluționarea cauzei.
În ce privește art. 13 din Legea nr. 51/1991, instanța de judecată arată că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală, textul legal criticat permite și în prezent ca, în cazul unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, interceptarea comunicațiilor să se facă în baza unui mandat emis de procuror, ceea ce este de natură a aduce atingere art. 26 și 28 din Constituție.
Referitor la art. 15 din Legea nr. 51/1991 care permite în anumite situații și pentru o perioadă limitată să se procedeze la interceptarea comunicațiilor fără autorizarea prevăzută de lege, instanța de judecată apreciază că prin această dispoziție legală se eludează cadrul legal prevăzut de Codul de procedură penală în privința interceptărilor și înregistrărilor audio și video, inclusiv a garanțiilor oferite în această materie. b#%l!^+a?
În sfârșit, instanța de judecată opinează că dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) și art. 24, în măsura în care declasificarea vizează informații ce sunt necesare ca mijloace de probă ori ca acte procedurale într-un proces penal.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991 și ale art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 sunt contrare art. 21 alin. (3) și art. 24, art. 16 alin. (1) și art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât limitează ori restrâng sistematic accesul instanțelor de judecată și al părților interesate la mandatul emis de procuror, ca urmare a clasificării acestuia ca document secret de stat.
Procedura de interceptare a comunicațiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 contravine art. 26 și 28 din Constituție, deoarece, din perspectiva interpretării acestor drepturi fundamentale prin prisma jurisprudenței CEDO, conține o serie de garanții esențiale de natură să limiteze la nivel minim amploarea ingerinței autorităților publice în sfera vieții private a indivizilor. Astfel, durata de valabilitate a mandatului este deosebit de lungă (6 luni) și poate fi prelungită pe un termen nedefinit “în cazuri excepționale”, legea neprevăzând nici în ce condiții sunt notificate persoanele care au făcut obiectul interceptărilor.
Totodată, legea nu conține dispoziții referitoare la certificarea înregistrărilor obținute prin măsuri de supraveghere, modul în care sunt consemnate în procesele-verbale de înregistrare și nicio procedură prin care să fie separate înregistrările ce conțin elemente pertinente pentru apărarea siguranței naționale de acele înregistrări ce nu au acest caracter. De asemenea, nu se prevede nici care este regimul informațiilor obținute întâmplător cu privire la terțe persoane care nu au făcut obiectul mandatului de interceptare, nici nu sunt stabilite limite referitoare la vechimea informațiilor deținute de serviciile secrete și la durata de păstrare a acestora.
În sfârșit, art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu prevede în ce condiții informațiile obținute ca urmare a interceptărilor autorizate potrivit textului criticat pot fi utilizate ca mijloace de probă în procese penale, nu reglementează posibilitatea persoanelor interesate de a avea acces la textul interceptărilor sau de a solicita motivat consultarea integralității înregistrărilor atunci când considerente ce țin de apărarea siguranței naționale au făcut ca ele să nu fie consemnate în procesele-verbale și nu oferă posibilitatea solicitării unei expertize referitoare la suportul înregistrării.
Curtea nu poate reține existența unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepției de neconstituționalitate au fost obținute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obținerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenței de reglementare a mijloacelor de obținere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 și nu încalcă în niciun fel prevederile Constituției.
Probele administrate – indiferent de procedura legală urmată – vor fi evaluate uniform de instanța de judecată, cu respectarea contradictorialității și a tuturor celorlalte garanții prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obținută de organul de urmărire penală în condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realității sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcție de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligația să examineze și să aprecieze toate probele cu aceeași măsură și după aceleași criterii.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține că examinarea excepției în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece convenția nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.
Nu poate fi reținută nici obiecția că instanța de judecată nu are acces la cunoașterea mandatului de interceptare a convorbirilor telefonice emis de procuror, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate prevăzând procedura de urmat în acest scop. Eventualele dificultăți care pot apărea în această privință țin de aplicarea legii, și nu de constituționalitatea ei, iar rezolvarea nu intră în competența Curții Constituționale. În orice caz, accesul dificil la mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice emis în scopul și după regulile cuprinse în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi apreciat ca o împiedicare a instanței și a părților de a cunoaște, dezbate și evalua înseși probele administrate, care sunt depuse de către organul de urmărire penală la dosar.
Nu se poate reține neconstituționalitatea art. 15 din Legea nr. 51/1991, care prevede un caz excepțional de efectuare de interceptări ale convorbirilor telefonice fără autorizație – pe o perioadă de 48 de ore -, reglementarea având suport în dispozițiile art. 53 din Constituție.
În sfârșit, Curtea constată că, prin prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, nu se încalcă principiul separației puterilor în stat, deoarece declasificarea informațiilor secrete de stat este, prin natura sa, o activitate administrativă, de resortul Guvernului, și nu o activitate judiciară.
Asupra constituționalității dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991 s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 3 martie 2004. Cu acel prilej s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.
Curtea Constituțională arată că nu se poate reține nici neconstituționalitatea prevederilor legale atacate care atribuie PROCURORULUI competența de a emite mandate de interceptare a b#%l!^+a?convorbirilor telefonice în condițiile Legii nr. 51/1991, întrucât acestea sunt dispoziții de procedură, pe care legiuitorul este liber să le adopte în baza art. 126 alin. (2) din Constituție, iar, pe de altă parte, nicio altă normă constituțională nu împiedică stabilirea unei asemenea competențe în sarcina procurorului, care, potrivit art. 131 și art. 132 din Legea fundamentală, este magistrat independent, reprezentând interesele generale ale societății și desfășurându-și activitatea pe baza principiilor imparțialității și legalității.
Curtea Constituțională respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 și 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României .
Curtea Constituțională nu a ținut seama de existența art. X din Legea nr. 281/2003 și se pare că nici guvernul nu a pomenit de art. X din Legea nr. 281/2003…
Revenind la speță, subliniem că interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul P. D. C. era ulterioară 2003/2004. Or, dacă hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, era secretă (0034/2004) ea nu putea fi nici măcar pomenită într-o instanță, fără a fi desecretizată.
Judecătorii au arătat că „ interceptarea convorbirilor telefonice efectuate în baza art. 13 din Legea 51/1991 privind siguranța națională a României nu poate fi privită de Curte ca un mijloc de probă nelegal obținut cu consecința că proba nu poate fi folosită în procesul penal. ”, „s-au constatat elemente de fapt care, în opinia Curții, au fost de natură să confirme, o dată în plus, existența faptelor astfel cum rezultă, dincolo de orice îndoială, din toate celelalte probe administrate”. Instanța a menționat că inculpații nu au contestat elementele de fapt din conținutul discuțiilor prezentate, “ci au reacționat identic, invocând încălcarea drepturilor cetățenești și faptul că interceptările sunt nelegal.
Existând dovada unei probleme de drept care a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, ar putea apare necesitatea admisibilității intervenției unui recurs în interesul legii (conform Art. 472 din Noul Cod de procedură penală ).
Potrivit art. 471 C. pr. pen. , pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Cererea trebuie să cuprindă soluțiile diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii.
Noi trebuie să vorbim de Codul de procedură penală anterior, aplicabil până la data de 1 februarie 2014, care a fost înlocuit de Codul de procedură penală din 1 iulie 2010. potrivit art. 103 și 108 din Legea nr. 255/2013.
Mai înainte, prin Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, în Capitolul II, după Secțiunea V s-a introdus Secțiunea V1, denumită Înregistrările audio sau video.
Inițial, înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Conform Legii nr. 281 din 24 iunie 2003, interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 (pct. 47), în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Conform Ordonanței de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006 (pct. 1), în vigoare din 7 septembrie 2006, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectua, în oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației b#%l!^+a?de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Dar art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale adăuga : Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a luării, menținerii, revocării ori încetării măsurii arestării preventive, a liberării provizorii și a obligării de a nu părăsi localitatea, a măsurilor de siguranță prevăzute în art. 113 și 114 din Codul penal, a interceptării și înregistrării convorbirilor, a perchezițiilor, a reținerii și predării corespondenței și a obiectelor trimise de învinuit sau de inculpat ori adresate acestuia, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege.
Amintim din art. I al legii: interceptările și înregistrările unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
Este vorba de modificarea codului de procedură penală, dar și a tuturor legilor care afectează un proces penal, potrivit codului român de procedură penală.
Există în legislație dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor. Astfel, în art. 184 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală în art. 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului și în Legea nr. 51 din 29 Iulie 1991.
Astfel, în vederea soluționării unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
a) se află pe teritoriul statului solicitant și acesta are nevoie de asistență tehnică pentru a putea intercepta comunicațiile de la țintă;
b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicațiile dinspre țintă pot fi interceptate în statul român;
c) se află pe teritoriul unui stat terț care a fost informat și dacă statul solicitant are nevoie de asistență tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la țintă.
Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să indice și să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare și înregistrare, în cadrul unui proces penal;
b) să conțină informații care să permită identificarea țintei interceptării;
c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
d) să menționeze durata interceptării;
e) dacă este posibil, să conțină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la rețea, pentru a permite prelucrarea cererii ( Art. 184 alin. 1 și 2 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004).
Articolul 20 din Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 dispune că amenințările la adresa securității naționale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, inclusiv faptele de terorism prevăzute în prezenta lege, constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, în cazuri justificate, să solicite autorizarea efectuării unor activități în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Conform pct. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 în vigoare din 1 februarie 2014, art. 20 dispune că amenințările la adresa securității naționale a României în ceea ce privește infracțiunile b#%l!^+a?prevăzute în prezenta lege constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale să solicite autorizarea efectuării unor activități specifice culegerii de informații, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 13 din Legea nr. 51/1991 abrogat ulterior prin Legea nr. 255/2013 prevedea că: “Situațiile prevăzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Cererea de autorizare se formulează în scris și trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existența uneia din amenințările la adresa siguranței naționale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activități pentru a căror desfășurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute; descrierea generală, dacă și când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activitățile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României.
În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.
Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1 – 4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.”
Potrivit art. 16 din lege, mijloacele de obținere a informațiilor necesare securității naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.
Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale prevede, printre altele, în art. 29 că Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
1. Titlul legii se modifică și va avea următorul cuprins:
“LEGE privind securitatea națională a României”
2. În tot cuprinsul legii, sintagma “siguranță națională” se înlocuiește cu sintagma “securitate națională”.
3. După articolul 12 se introduc zece noi articole, articolele 121 – 1210, cu următorul cuprins:
4. Articolele 13 – 15 se abrogă.
Articolul 122 a fost introdus prin L. nr. 255/2013 din data de 1 februarie 2014 . Activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului se efectuează numai în situațiile în care:
a) nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale;
b) acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete;
c) a fost obținută autorizația prevăzută de lege.
Activitățile specifice pot consta în:
a) interceptarea și înregistrarea comunicațiilor electronice, efectuate sub orice formă;
b) căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect;
c) ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acesta le conține, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee;
d) instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private;
e) localizarea, urmărirea și obținerea de informații prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; b#%l!^+a?
f) interceptarea trimiterilor poștale, ridicarea și repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, precum și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee;
g) obținerea de informații privind tranzacțiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condițiile legii.
Propunerea de autorizare a unor activități specifice din cele prevăzute la art. 122 alin. 2 se formulează în scris și … se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta.
Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.
Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse.
Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (Art. 123 introdus prin L. nr. 255/2013. După republicare a devenit art. 14).
Durata de valabilitate a autorizării activităților este cea necesară pentru desfășurarea acestora, dar nu mai mult de 6 luni. Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni. Durata maximă a autorizărilor cu privire la aceleași date și informații din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale este de doi ani. Activitățile specifice încetează înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat.
Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție (Art. 1).
În baza art. 15, propunerea de autorizare a unor activități specifice se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta.
Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o.
Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse.
Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu de unul din judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În consecință, art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 impune și modificarea expresă, nenominală a dispozițiilor celor trei legi amintite. Ulterioara modificare expresă nominală nu exclude nicio normă referitoare la dispunerea de către procuror a interceptării și înregistrării convorbirilor, ci o confirmă.
Prin Sentința civila nr. 709 din 11 mai 2007, Tribunalul București a statuat: “Cu referire speciala la Legea nr. 51/1991 , Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în Hotărârea pronuntata în cauza Dumitru Popescu contra României ca acest act normativ nu îndeplinește cerințele de previzibilitate în discuție, întrucât nu prezintă garanțiile necesare prevenirii arbitrariului și abuzului de drept. în acest sens, s-a reținut ca interceptarea convorbirilor telefonice se face în temeiul acestei legi cu autorizarea procurorului (cum este cazul în speța, potrivit celor reținute mai sus), iar procurorul român nu îndeplinește cerința independentei fata de executiv (Hotărârile Vasilescu și Pantea contra României), după cum în procedura reglementata de lege nu exista niciun control a priori al autorizației emise de procuror de către o autoritate independenta, mai ales ca persoanele care fac obiectul unei interceptări nu sunt informate, în sistemul legii speciale. De asemenea, s-a reținut ca nu exista niciun control a priori al temeiniciei interceptărilor convorbirilor telefonice de către o autoritate independenta și imparțiala, de vreme ce posibilitatea reglementata de art. 16 din legea de sesizare a comisiilor de apărare și de ordine publica din cadrul Parlamentului (acest control fiind apreciat ca pur teoretic și lipsit de sancțiune) nu suplinește absenta totala a controlului asupra interceptărilor. CEDO a reținut și schimbarea legislativa intervenita în dispozițiile Codului de procedura penala prin Legile nr.281/2003 și nr.356/2006, dar a notat și poziția Curții Constituționale române exprimata în decizia pronuntata de aceasta la 16.01.2007, în sensul ca masurile de supraveghere în cazurile reglementate de Legea nr.51/1991 rămân supuse procedurii cuprinse în art.13 din legea speciala, care nu au fost abrogate implicit și nici modificate.
In consecința acestor argumente (si a altora, specifice pricinii, dar nerelevante în speța), CEDO a reținut ca legea în discuție nu prezintă un grad minimal de protecție contra arbitrarului, încălcând astfel art.8 din Convenție.
Tribunalul retine dispozițiile art.20 din Constituția României, în temeiul cărora jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directa în dreptul intern, chiar Curtea Constituționala reținând ca “interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și fata de instanța de contencios constituțional național”.
Prin urmare, în considerarea aderării României la Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin b#%l!^+a?Legea nr.30/18.06.1994, interpretarea CEDO reținuta mai sus este obligatorie pentru instanța naționala, în detrimentul legii interne, astfel incot se considera ca apărarea paratei (n.r. – SRI) în sensul ca măsura era justificată de legea internă nu poate fi reținută. Acesta este motivul pentru care instanța apreciază ca fapta paratei imbrica un caracter ilicit în sensul invocat de reclamantul P. D. C. , fiind totodată săvârșită cu vinovăție, care nu poate fi exclusa prin simpla invocare a legii ca temei al interceptării comunicațiilor reclamantului.
Va fi reținuta existenta prejudiciului moral pretins, ce rezulta chiar din incalcarea dreptului la viata intima și privata protejat de art.8 din Convenție, după cum va fi reținuta și legătura directa de cauzalitate dintre fapta ilicita a paratei și prejudiciul suferit de reclamant”.
Prin Decizia civilă nr. 1/09.02.2009 , Curtea de Apel București arată că: “In speță, prima instanța a reținut în mod corect ca fapta Serviciului Român de Informații, constând în ascultarea convorbirilor telefonice purtate de la posturi telefonice private sau afectate vieții private a apelantului P. D. C. , dar și ascultarea convorbirilor purtate de acest reclamant prin intermediul posturilor telefonice din rețeaua companiei private SC Rompetrol SA, săvârșita cu incalcarea art.3 din Legea nr.51/1991, constituie o imixtiune grava în viata privata a persoanei, incalca secretul corespondentei și al celorlalte mijloace de comunicare și lezează drepturile subiective civile statuate de art.26 și 28 din Constituția României, consacrate, de asemenea, și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului. (…)
Legislația română în materia siguranței națională a României, care nu suferise modificări până la apariția Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului (cu referire expresa la dispozițiile art.13 din Legea nr.51/1991) contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului în ce privește respectarea secretului corespondentei (în care se include și convorbirile telefonice), nefiind de natura a conferi garanții suficiente împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea acestui drept. Astfel, legea în cauza aduce restricții secretului comunicațiilor, permite o supraveghere secreta, fără obligația de a informa pe cel interesat. în afara de aceasta, legislația exclude exercitarea controlului asupra mandatelor emise de procuror și nu oferă garanții prevenirii arbitrariului și abuzului de drept.
Sub pretextul existentei unei amenințări la adresa siguranței naționale, au fost înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului P. D. C. pentru o perioada extrem de lunga (1 an și 3 luni), pentru ca ulterior datele obținute sa fie folosite împotriva sa în procese penale ce au exclusiv ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de drept comun, fără ca vreo instanța de judecata sa poată cenzura legalitatea administrării unor asemenea mijloace de proba.
Astfel, ca urmare a ascultărilor telefonice ilegal efectuate de către instituția publica în cauza, Serviciul Român de Informații a obținut și a deținut informații cu privire la viata privata a reclamantului P. D. C. , date cu privire la activități de natura politica, profesionala sau de afaceri, nicidecum, pana la momentul formulării prezentei acțiuni, cu referiri la siguranța naționala a României.
Măsura luată de Serviciul Român de Informații, și anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în condițiile în care existau indicii în acest sens, trebuia sa fie justificata/probata ulterior prin obținerea unor date care sa vizeze atingerea adusa siguranței naționale a României, iar nu sa fie adoptata pentru o perioada lunga de timp, în încercarea de a se realiza scopul pentru care au fost emise mandatele. (…) Ingerința autorității statale, în cauza a paratului Serviciul Român de Informații, în exercițiul dreptului la corespondenta al reclamantului P. D. C. consta, în cauza, în interceptarea pe orice cale, a convorbirilor acestuia, deși procedura de obținere și eliberare a mandatului în temeiul Legii nr.51/1991 nu oferă nicio protecție juridica celui urmărit. (…) Ca atare, legea nr.51/1991, întrucât contravenea normelor internaționale în ceea ce privește respectarea secretului corespondentei (in care se include și convorbirile telefonice), trebuia înlăturata de la aplicare. (…) Așadar, întrucât interceptarea corespondentei constituie o ingerința foarte grava în dreptul persoanei și doar motive foarte serioase, bazate pe o bănuiala verosimila, ca persoana este implicata în activităti criminale serioase, ar trebui puse la baza autorizării.
In considerarea acestor argumente, Curtea constata ca legislația româna nu prevede o protecție adecvata împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice, astfel incot ingerința în dreptul reclamantului P. D. C. “nu era prevazuta de lege”, în sensul Convenției, articolul 8 fiind încălcat.
Chiar simpla existenta a legislației interne privind interceptările implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afectează libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor de telecomunicații si, prin urmare, constituie o ingerința din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului la respectarea corespondentei”.
Prin Decizia civila nr. 1475 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat: “ concluzia instanței de apel conform căreia interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului P. D. C. , în lipsa preexistentei oricăror date sau indicii referitoare la existenta unei amenințări la adresa siguranței naționale, reprezintă o fapta ilicita, săvârșită chiar cu incalcarea legii naționale este corecta atât în ceea ce privește perioada anului 2003, cat și perioada anului 2004, prevederile art.13 alin.2 referitoare la cuprinsul cererii de autorizare din Legea nr.51/1995 rămânând neschimbate și după modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.281/2003.
In acest context, împrejurarea ca durata mare a interceptărilor, 1 an și 3 luni, ar fi fost sau nu permisă de lege nu mai are relevanță din punctul de vedere al caracterului ilicit al faptei – din moment ce a lipsit situația premisă a acestora – ci doar din perspectiva gravitații acesteia, avuta în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor. (…) în realitate, simpla interceptare a convorbirilor telefonice a unei persoane este cauzatoare de prejudiciu moral, pentru ca reprezintă un amestec, o intruziune, o ingerința în viata privata a acesteia. Conform Art. 8 din CEDO, obligația autorităților publice este de a nu exercita vreun amestec în viata privata, inclusiv în corespondenta unei persoane. Amestecul este permis numai ca excepție, cu respectarea conditiilor și garanțiilor din paragraful (2) al art. 8. Chiar daca aceste conditii și garanții sunt respectate, efectul prejudiciabil asupra vieții private a persoanei se b#%l!^+a?produce oricum, numai ca autoritatea publica este exonerata de răspundere. Or, în speța, s-a reținut ca interceptările au fost nelegale, ceea înseamnă ca autoritatea care se face culpabilă – adică SRI – trebuie să fie obligată la repararea prejudiciului”.
În Cauza Calmanovici c României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, fiind cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență” în sensul art. 8 § 1, interceptarea convorbirilor telefonice, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintă o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (vezi, printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franței și Huvig c Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016 – 1017, § 48).
Expresia “prevăzută de lege” presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan c Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atât, legea trebuie să utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanțe și în ce condiții abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete [Malone, § 67; Weber și Saravia c Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…]. Dacă nu putem niciodată, indiferent care ar fi sistemul, să îndepărtăm complet eventualitatea acțiunii ilegale a unui funcționar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care contează în scopul controlului efectuat de Curte în speță (Klass și alții c Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speță, Curtea observă că părțile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinței era constituit de art. 911 – 914 din Codul de procedură penală, reclamantul contestând caracterul “previzibil” al prevederilor legale în discuție și, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanții suficiente împotriva arbitrarului.
Curtea a analizat anterior prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție cerut de supremația dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, § 69 în fine și următoarele). Cu toate acestea, este important să observăm că, în cauza de față, analiza Curții s-a referit în același timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională, punerea sub ascultare în speță fiind întemeiată pe art. 13 din această lege și pe articolele menționate mai sus din Codul de procedură penală , care constituiau dreptul comun în materie și completau Legea nr. 51/1991. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speță să analizeze mai jos existența garanțiilor impuse de articolul 8 § 2 din Convenție exclusiv în lumina art. 911 – 914 din Codul de procedură penală anterior (§120).
Ca măsuri de protecție minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudența Curții menționează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracțiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte și complete, în vederea eventualului control de către judecător și de către apărare; circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras c Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 în fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate în considerare și alte garanții, precum cea care prevede că măsura trebuie să fie autorizată și că punerea sa în aplicare trebuie să fie controlată de către o autoritate independentă, în special de către un magistrat (Kruslin, § 34, și Dumitru Popescu, § 70 – 77).
Curtea observă mai întâi că, la data evenimentelor, procurorul competent putea autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezența unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracțiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea “utilă” aflării adevărului (art. 911 din Codul de procedură penală).
Îndeosebi, Curtea observă că măsura în discuție era de competența exclusivă a procurorului și că, în speță, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probă a redactat și rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o măsură care aducea o gravă atingere dreptului la respectarea vieții private a particularilor și care era lăsată la discreția procurorului. Or, Curtea reamintește că a constatat deja lipsa de independență a procurorilor români care, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerința de independență față de Executiv (Dumitru Popescu, § 71).
Curtea mai reamintește că a constatat absența, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizației procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorități independente, precum și a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizației respective (Dumitru Popescu, , §§ 72 – 76).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție (§126).
În Cauza Dumitru Popescu (§61), Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistența unei b#%l!^+a?baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone c Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c Franței și Huvig c Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford c Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes și alți 112 c Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În speță, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru c României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61 – 63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională (§62).
Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61 – 63).
Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru ca autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe (§65).
Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de această ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului P. . Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată (§66).
În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass c Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. În această materie, Curtea a admis că existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucura de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 în fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10″) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (a se vedea, în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.
În caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (§ 41 ). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală (a se vedea, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo c Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras c Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).
În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu c României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea c României, nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI).
Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauză; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare b#%l!^+a?reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (a se vedea, per a contrario, Kruslin § 34).
Articolul 911 – 5 din Codul de procedură penală anterior nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 911 – 5 din CPP .
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate (§ 76).
În opinia Curții, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 în fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass §§ 53 și 55).
Curtea constată că, în prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de Legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător ( § 82 ).
Curtea remercă faptul că, în pofida modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de decizia Curții Constituționale nr. 766 din 7 noiembrie 2006, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală.
În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția a III-a, Cauza Dumitru Popescu c României , nr. 2, Hotărârea din 26 aprilie 2007
În Cauza Răducu c României Curtea reamintește că, în contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, , § 67 și Klass și alții c Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).
În speță, părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 911 – 914 C. proc. pen. Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121 – 126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, §§ 45 – 46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție (§94).
Dacă, în cauză, autorizarea s-ar fi dat (de procuror) anterior Legii nr. 281/2003, (și nu în baza ordonanței nr. 002034 din 31.10.2003, ca în realitate) ea trebuia prelungită conform procedurii penale și a art. 13 din Legea nr. 51/1991 , modificat (prin Legea nr. 281), de instanță. după iunie 2003. Și prin pct. 47 din Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 în vigoare din 6 septembrie 2006 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului.
CONCLUZII ȘI LEGE FERENDĂ
Mai ar fi o variantă de interpretare, pe care o prezentăm și ca lege ferenda.
Modificarea adusă prin art. X din Legea nr. 281/2003 privește doar activitatea judiciară, și nu și aceea extrajudiciară , privind strict securitatea națională, fără implicații penale, procesuale. Dealtfel, în această situație, prevenind abuzurile, controlul independent, deși nu ar veni de la o instanță, – căci nu vorbim de o urmărire penală – ar exista, venind din partea CSAT, organism administrativ exterior b#%l!^+a?
Dar, în această interpretare, nu am avea cum să folosim interceptările în procesul penal, pentru că nu au caracter procesual penal legal, nefiind autorizate sub regimul dreptului procesual penal; s-ar putea folosi doar indirect informații obținute pe această cale.
Serviciul tehnic al D. N. A. trebuie să acționeze numai în condițiile prestabilite de Codul de procedură penală, ca organ de punere în executare a autorizării supravegherii tehnice.
Aducerea înregistrărilor în parchet sau în instanță ar contraveni legislației secretului de stat. Dealtfel, întreaga activitate nu trebuie desfășurată în calitate de organe de cercetare specială, pentru că activitatea organelor de cercetare specială se desfășoară , evident, în raport de exigențele codului de procedură penală
În acest fel ar trebui citit art. 11 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 51/1991: “Informații din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate:
[…] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.”
Secretul se răsfrânge și asupra organelor de urmărire penală – dar altele decât cele speciale -, căci odată dobândite cauzei trebuiesc comunicate și celorlalte părți putând fi folosite ca atare în instanță și de către acestea; am fi într-un impas; doar caracterul de ședință secretă nu ar acoperi încălcarea legii secretului de stat, datele din dosar devenind oricum publice
Dealtfel, Senatul a adoptat , în calitate de Cameră decizională, proiectul de lege privind securitatea cibernetică a României, prin care se constituie Sistemul Național de Securitate Cibernetică .
Într-un comunicat remis presei, Partidul Național Liberal cere Curții Constituționale a României să constate neconstituționalitatea Legii privind securitatea cibernetică a țării
PNL susține că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituțională deoarece încalcă principiul legalității , drept fundamental pentru buna funcționare a statului de drept.
În sesizarea depusă se arată că textul actului normativ nu respectă prevederi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Prin această lege , deținătorii de infrastructuri cibernetice vor trebui să se supună unor constrângeri generate de instituții ale sistemului național de securitate al țării . Potrivit PNL, Legea privind securitatea cibernetică a României are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului la viață privată în zona digitală și încalcă reglementările europene discutate pe subiectul securității informației.
“Prin această lege în mod mascat se restrâng drepturi și libertăți ale cetățeanului prin permiterea accesului la infrastructură cibernetică și la datele conținute în baza unei simple motivări comunicate de instituțiile abilitate și nominalizate prin lege fără existența unei aprobări judecătorești, conform Codului de procedura penală și cerințelor adoptate de Curtea Constituțională prin Deciziile 440/2014 și 461/2014. Legea încalcă dispozițiile art. 148, alin (2) și următoarele din Constituția României, prin netranspunerea corectă reglementărilor comunitare în materie”.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Constanța – Secția penală, din oficiu, în Dosarul nr. 11.972/212/2014 și de Judecătoria Târgoviște, din oficiu, în Dosarul nr. 4.753/315/2014 și constată că dispozițiile Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale. Totodată, Curtea constată că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală sunt constituționale .
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 82/2012 , reprezintă o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 și art. 8 din Cartă, care nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit.
S-a constatatf că păstrarea datelor în scopul asigurării eventualului acces al autorităților naționale competente la acestea, astfel cum este prevăzută de dispozițiile Directivei 2006/24/CE, privește în mod direct și specific viața privată și, în consecință, drepturile garantate prin art. 7 din Cartă și că o astfel de stocare a datelor încalcă și prevederile art. 8 din Cartă, întrucât constituie o prelucrare a unor date cu caracter personal, în sensul acestui articol, și trebuie să îndeplinească cerințele de protecție a datelor care decurg din articolul menționat ( § 29).
În sensul încălcării prevederilor art. 7 și art. 8 din Cartă, instanța europeană a concluzionat că obligația impusă prin art. 3 și art. 6 din Directiva 2006/24/CE furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice de a păstra pentru o anumită b#%l!^+a?perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale, precum cele prevăzute la art. 5 din această directivă constituie per se o ingerință în drepturile garantate prin art. 7 din Cartă ( § 34). S-a constatat, totodată, că aceeași obligație constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal garantat la art. 8 din Cartă, întrucât prevede o prelucrare a datelor cu caracter personal ( § 36).
Persoanele ale căror date au fost păstrate trebuie să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite (§ 54).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai reținut că Directiva 2006/24/CE s-ar aplica chiar și acelora în privința cărora nu există în prealabil indicii că ar putea avea vreo legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu săvârșirea unor infracțiuni grave ( § 31).
S-a mai reținut că Directiva 2006/24/CE nu prevede că accesul autorităților naționale la datele stocate nu este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță sau de o entitate administrativă independentă.
Pentru motivele arătate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul Uniunii a încălcat, prin dispozițiile Directivei 2006/24/CE, principiul proporționalității, această directivă contravenind prevederilor art. 7, art. 8 și art. 52 alin. (1) din Cartă ( § 69).
Pe de altă parte, se constată că Legea nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunțării de către instanța constituțională a Deciziei nr. 1.258 din 8 octombrie 2009 prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice sunt neconstituționale, Legea nr. 298/2008 reprezentând prima transpunere în legislația națională a Directivei 2006/24/CE.
Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea a reținut că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 298/2008 include în categoria datelor de trafic și localizare a persoanelor fizice și juridice și “datele conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat”, fără însă a defini în mod expres ce se înțelege prin sintagma “date conexe”. S-a arătat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reținere, prelucrare și utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații și că limitarea exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței și a libertății de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.
De asemenea, Curtea Constituțională a observat aceeași manieră ambiguă de redactare, neconformă cu normele de tehnică legislativă, a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 298/2008, potrivit cărora, “În scopul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale, organele de stat cu atribuții în acest domeniu pot avea acces, în condițiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securității naționale, la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice”. ( § 41).
În ceea ce privește posibilitatea organelor de stat cu atribuții în domeniul prevenirii și contracarării amenințărilor la adresa securității naționale de a avea acces la datele reținute de furnizorii de servicii și rețele publice de comunicații electronice, prevăzută la art. 20 din Legea nr. 298/2008, Curtea constată că dreptul acestor organe de stat de a avea acces la datele reținute se regăsește în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012, potrivit căruia “Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația ca, la solicitarea organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată și a organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, formulată în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură penală, precum și a celor din legile speciale în materie, să transmită acestora, în cel mult 48 de ore de la data solicitării, datele reținute potrivit prezentei legi”, text ce reglementează o situație asemănătoare cu cea prevăzută de legea veche (§51).
Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate al Legii nr. 82/2012, Curtea constată că prevederile art. 26, art. 28 și art. 30 din Constituție reglementează dreptul la viață intimă, familială și privată, secretul corespondenței, precum și libertatea de exprimare, condiții în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecție a acestor texte constituționale. Legea criticată, antamând probleme ce țin de protecția drepturilor constituționale invocate, reprezintă o intervenție legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel național, cu cel al Directivei 2006/24/CE și constă în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată și organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituționalitate (§53).
Analizând dispozițiile Legii nr. 82/2012, precum și considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, și în Decizia Curții Constituționale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reține că acestea sunt aplicabile, în principiu, și Legii nr. 82/2012.
Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. b#%l!^+a?Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi (§63)..
Din analiza “legilor speciale în materie”, la care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 82/2012 face trimitere, Curtea constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, stabilește, la art. 8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art. 13 lit. e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art. 3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art. 14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător.
Curtea reține, de asemenea, că, potrivit art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, “În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr. 82/2012 și ale Legii nr. 51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate.
Totodată, Curtea reține că Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000, prevede la art. 10 alin. (1) că “Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, “Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art. 11 al Legii nr. 1/1998, “Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Prin urmare, Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art. 13 din Legea nr. 51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești (§66).
Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă ( § 67).
Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 din Codul de procedură penală acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind tocmai garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate.
Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.
Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Constituției, astfel încât critica având acest obiect urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
În consecință, reglementarea legală poate fi susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea practică. Fără standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate și confidențialitate care să poată fi controlate efectiv, legea poate fi folosită antrenând contradicții iremediabile în aplicarea practică.
BIBLIOGRAFIE
Tudorel Toader, Ioana-Maria Michinici, ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014;
Valerian Cioclei – Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, București, 2013;
George Antoniu(coordonator), ș.a., Explicații ale noului Cod penal, vol. III-V, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Sergiu Bogdan, ș.a., Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii, Editura b#%l!^+a?Universul Juridic, București, 2014;
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială. Conform noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2011;
Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
Jurisprudența CCR și CEDO. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
Tudorel Toader, Ioana-Maria Michinici, ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014;
Valerian Cioclei – Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Editura C.H. Beck, București, 2013;
George Antoniu(coordonator), ș.a., Explicații ale noului Cod penal, vol. III-V, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea specială, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Sergiu Bogdan, ș.a., Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii, Editura b#%l!^+a?Universul Juridic, București, 2014;
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială. Conform noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2011;
Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
Jurisprudența CCR și CEDO.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode Speciale DE Supraveghere ȘI Cercetare (ID: 128516)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.