Metode Speciale de Supraveghere sau Cercetare Utilizarea Investigatorilor Sub Acoperire
Metode speciale de supraveghere sau cercetare:
Utilizarea investigatorilor sub acoperire
Cuprins:
Capitolul I Considerații generale prinvind metoda utilizării investigatorului sub acoperire.
Secțiunea 1. Introducere
Secțiunea 2. Cooperarea internă și internațională împotriva criminalității organizate
Capitolul II Mijloacele de probă în procesul penal
Secțiunea 1. Principiile legalității și loialității administrării probelor
Secțiunea 2. Aprecierea probelor în procesul penal.
Secțiunea 3. Metode speciale de supraveghere și cercetare.
Capitolul III Utilizarea investigatorului sub acoperire sau cu identitate reală
Secțiunea 1. Condițiile de admisibilitate a utilizării investigatorului sub acoperire
Secțiunea 2. Infracțiuni cu privire la care se poate utiliza investigatorul- autorizarea investigatorului sub acoperire/colaboratorilor
Secțiunea 3. Instituția investigatorului în viziunea și practica Curții Europene a Drepturilor Omului
Secțiunea 4. Instituția investigatorului sub acoperire în practica judiciară românească
Capitolul IV Participarea investigatorului la anumite activități
Secțiunea 1. Condiții privind participarea investigatorului
Secțiunea 2. Activitatea desfășurată de investigatorului sub acoperire, limitele utilizării investigatorului, ingerințele în viața persoanei
Secțiunea 3. Metodele de cercetare utilizate de investigatorul sub acoperire
Secțiunea 4. Provocarea- în ceea ce privește atitudinea investigatorului
Capitolul V Comparația instituției investigatorului prevezută în vechea reglementare cu cea prevăzută de Noul Cod de procedură penală.
Secțiunea 1. Investigatorul sub acoperire în vechea procedură penală
Secțiunea 2. Investigatotul sub acoperire în noua reglementare
Capitolul VI Concluzii
Capitolul I Considerații generale prinvind metoda utilizării investigatorului sub acoperire.
Secțiunea 1. Introducere
La data de 01.07.2003 a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 468, Legea nr. 281 privind modificarea și completarea Codului de procedura penală și a unor legi speciale, care introducea pentru prima dată, prin art. 143, instituția investigatorilor sub acoperire în Codul de procedura penală. Acest fapt este un adevărat pas înainte al legislației noastre, datorită soluțiilor excelente și de o reală aplicabilitate, cu rezultate palpabile și de o importanță deosebită în țările care au aplicat această instituție cu mult timp înainte (ex. SUA), pe care investigatorii sub acoperire îl pot oferi în lupta interminabilă împotriva criminalității organizate care se află într-un continuu proces de tehnologizare și avansare. Pentru a fi stopată creșterea acestor infractionalități, trebuie ca legiuitorul nostru să ofere soluții prompte și în concordanță cu realitatea, ceea ce considerăm că s-a realizat prin crearea acestei instituții, deși urmează un lung proces de adaptare și îmbunătăăire a ei. Acest proces a fost continuat prin publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei a Legii nr. 356 la data de 16 iulie 2007 privind modificarea si completarea Codului de procedură penală și a unor legi care reglementează folosirea investigatorilor acoperiți la efectuarea actelor premergătoare.
Folosirea investigatorului sub acoperire a fost prevăzută și prin art. 21 din Legea 143/2000 și prin Ordonanța de Urgență numărul 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție.
De asemenea prevederi cu privire la instituția investigatorul sub acoperire au fost folosite și în legi speciale cum ar fi: Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.
În vechiul Cod de procedură penală instituția investigatorului sub acoperire era prevazută în articolele 224 indice 1 – 224 indice 4, instituindu-se anumite reguli pentru a satisface cerințele accesibilități, previzibilității și proporționalității . În articolul 224 indice 1 erau prevăzute și infracțiunile pentru care putea fi folosit investigatorul sub acoperiere și anume: infracțiuni contra siguranței naționale prevăzute în Codul penal sau în legile speciale, infracțiunea de trafic de stupefiante, trafic de arme, de persoane, acte de terorism, falsicarea de bani, monede sau alte valori, sau a unei infracțiuni prevăzute de Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea actelor de corupție ori a unei alte infracțiuni grave care nu poate fi descoperită sau a cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace.
În legislația procesual penală actuală instituția investigatorului este prevăzută în art. 148 care spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală sporește numărul infracțiunilor pentru care poate fi utilizat investigatorul sub acoperire. Astfel investigatorul poate fi folosit dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței naționale prevăzută de Codul penal sau alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, de persoane, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, falsificarea de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și celor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate.
Se poate lesne observa că paleta de infracțiuni pentru care se poate utiliza investigatorul sub acoperire potrivit Noului Cod de procedură penală include mult mai multe infracțiuni, astfel legiuitorul urmărind o eradicare a infracțiunilor cu risc ridicat pentru ordinea publică.
Dacă la începuturile introducerii acestei instituții atât pe plan național în ceea ce privește literatura judiciară cât și la nivelul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, existau puține referiri la investigatorul sub acoperire, acest lucru având la baza o anumită reținere de a se menționa în practica judiciară publicată că într-o anumită cauză s-a folosit investigatorul sub acoperire sau au fost utilizate tehnici specale de investigare.
Însă, în prezent prin noile modificări aduse Codului de procedură penală se poate sesiza că s-a dorit o sporire a utilizării investigatorului sub acoperire însă au fost de asmenea introduse și reguli mai strice în ceea ce privește această instituție, reguli ce au fost desprinse dintr-o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Secțiunea 2.
Cooperarea instuțiilor statului și a celor internaționale pentru combaterea infracționalității
Evoluția se poate observa în toate domeniile, astfel noțiunea de frontieră nu mai are aceiași însemnătate, frontierele nemaifiind bariere insurmontabile pentru populație.
Astfel s-a ajuns azi să nu mai avem restricții în călătoriile internaționale deoarece mijloacele de transport și comunicare s-au modernizat, astfel și posibilitățile oferite criminalității
internaționale au crescut. Expresia “criminalitate internațională” nu înseamnă o
categorie de infracțiuni delimitate juridic. Ea se aplică totuși la un număr mare de
infracțiuni, cum ar fi falsul de monedă, comerțul cu ființe umane, proxenetismul, traficul
de droguri, care sunt prevăzute de diverse convenții internaționale.
Construcția politică a unei Europe Unite a avut pe agenda sa și facilitarea capacităților
de cooperare polițienească la nivel european, care, în prezent, se regăsesc într-un concept
mai larg: un spațiu european al securității, legalității si justiției. Strategia de Securitate a
Uniunii Europene, adoptată în decembrie 2003, prevede o întărire a capacităților interne
de asigurare a securității cetățenilor din spațiul comunitar, prin: o politică transversală de combatere a drogurilor; o politică globală de combatere a traficului de ființe umane și imigrație ilegală.
Capitolul II Mijloacele de probă în procesul penal
Secțiunea 1. Principiile legalității și loialității administrării probelor.
Potrivit articolului 97 din Noul Cod de procedură penală prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Tot astfel, cu titlu de noutate, valorificând cele statuate în doctrină, se arată că obiectul probațiunii în constituie: existența infracțiunii și săvârșirea ei de inculpat, faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există constituire de parte civilă, faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea normelor de procedură și orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Mijloacele de probă pe de altă partea reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se stabilesc faptele sau împrejurările ce constituie probe. Noul Cod de procedură penală prevede că proba se obține se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
– declarațiile suspectului sau ale inculpatului
– declarațiile persoanei vătămate
– declarațiile parții civile sau ale părții responsabile civilmente
– declarațiile martorilor
– înscrisurile, rapoartele de expertiză sau constatare, procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă.
-orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege.
Se poate astfel observa că în comparație cu vechiul Cod de procedură probele nu mai sunt strict și limitativ prevăzute de lege, ele sunt doar date ca exemplu, organul judiciar având astfel posibilitatea de a uzita de orice altă probă, cu condiția să nu fie interzis de lege.
Însă trebuie subliniat un aspect important că deși probele nu sunt prevăzute în mod expres și limitativ reliefând astfel un principiu important și acela al libertății probelor, totuși această libertate nu este una absolută, ci este subordonată principiului legalității , astfel teoria probelor aduce împreună atât principiul libertății probelor cât și pe cel al legalității.
Procedeul probator este modalitatea prin care este obținut mijlocul de probă, ca exemple precizăm: ascultarea părților, interceptarea, folosirea investigatorului sub acoperire.
Pentru ca probele să poată fi adminstrate trebuie ca acestea să nu fie interzise de lege, să fie concludente, pertinte și de asemenea utile.
Dacă ne referim la procedura de administrare a probelor trebuie să subliniem un aspect important și anume că, în vederea asigurării principiului egalității armelor și a dreptului la un proces echitabil legea procesuală prevede mai multe cazuri în care subiecții procesuali principali, părțile sau apărătorii lor pentru a lua la cunoștință de materialul probator administrat în cauză, dintre aceste situații vom aminti: suspectul sau inculpatul precum și celelalte părți sau persoana vătămată pot lua parte la orice act de urmărire penală, deci și administrarea probelor însă cu unele excepții si anume: când se dispune utilizarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, aici ne vom referi și la cazul investigatorului sub acoperire și a colaboratorilor care este tot o procedură secretă, în cazul percheziției , percheziției corporale sau a vehiculelor, sau în cazul infracțiunilor flagrante.
În Noul Cod se prevede pentru prima oară în mod expres principiul loialității procedurilor de administrare a probelor, în vedere evitării utilizării oricăror mijloace ce ar putea avea ca scop administrarea cu rea-crrtant și acela al libertății probelor, totuși această libertate nu este una absolută, ci este subordonată principiului legalității , astfel teoria probelor aduce împreună atât principiul libertății probelor cât și pe cel al legalității.
Procedeul probator este modalitatea prin care este obținut mijlocul de probă, ca exemple precizăm: ascultarea părților, interceptarea, folosirea investigatorului sub acoperire.
Pentru ca probele să poată fi adminstrate trebuie ca acestea să nu fie interzise de lege, să fie concludente, pertinte și de asemenea utile.
Dacă ne referim la procedura de administrare a probelor trebuie să subliniem un aspect important și anume că, în vederea asigurării principiului egalității armelor și a dreptului la un proces echitabil legea procesuală prevede mai multe cazuri în care subiecții procesuali principali, părțile sau apărătorii lor pentru a lua la cunoștință de materialul probator administrat în cauză, dintre aceste situații vom aminti: suspectul sau inculpatul precum și celelalte părți sau persoana vătămată pot lua parte la orice act de urmărire penală, deci și administrarea probelor însă cu unele excepții si anume: când se dispune utilizarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, aici ne vom referi și la cazul investigatorului sub acoperire și a colaboratorilor care este tot o procedură secretă, în cazul percheziției , percheziției corporale sau a vehiculelor, sau în cazul infracțiunilor flagrante.
În Noul Cod se prevede pentru prima oară în mod expres principiul loialității procedurilor de administrare a probelor, în vedere evitării utilizării oricăror mijloace ce ar putea avea ca scop administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă, sau care ar putea avea ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni, în scopul protejării unei persoane, precum și dreptului acesteia la un proces echitabil sau la viață privată.
În ceea ce privește însă administrarea probelor trebuie subliniat faptul că spre deosebire de vechea reglementare , în noua reglementare este prevăzut în mod expres la art. 101 NCPP principiul loialității administrării probelor, principiu care a fost extras din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând din noua reglementare una europeană care dorește respectarea drepturilor și libertăților cetățeanului.
Articolul 101 prevede la alineatul 1: ´´ Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere precum și promisiuni sau îndemnuri, pentru a se obține probe.´´ Se prevede că este interzisă utilizarea de mijloace inumane, degradante sau anumite primisiuni pentru a se obține de către organele judiciare în mod nelegal o probă.
Principiul loialității administrării probelor are în vedere interzicerea utilizării oricărei strategii ce are ca finalitate administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni în vederea obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viață privată, fiind astfel protejate și alte drepturi fundamentale ale omului cum ar fi: dreptul la respectarea demnității sau la viață privată prevăzute în Convenția Europeană la art. 3 respectiv art. 8.
Loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită rigurozitate din partea organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a materialului probator. Loialitatea este de asemenea și un principiu corector al libertății probelor, astfel cum rezultă din art. 97 alin. 1 NCPP, care permite folosirea oricăror mijloace de probă care nu sunt interzise de lege.
Loialitatea este prevăzută în art. 101 din Noul Cod care prevede că este oprit a se întrebuința violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. De asemenea nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicția aplicându-se chiar dacă persoana își dă consimțământul în utilizarea unei astfel de tehnici.
Organelor judiciare sau altor persoane care acționează pentru acestea le este interzis să provoace o persoană să săvârșească sau să continue să săvârșească o faptă penală în scopul obținerii unei probe.
În strânsă legatură cu principiul loialității este principiul legalității adminsitrării probelor care prevede că în procesul penal vor fi administrate doar acele probe obținute cu respectarea dispoziților legale privind obținerea probelor.
Noul Cod prevede și sancțiunea pentru încălcarea celor două principii în articolul 102 care prevede excluderea probelor nelegal obținute, astfel: ´´Probele obținute prin tortură,precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în procesul penal.´´ În continuarea art. 102 prevede în mod clar că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
De asemenea vor fi excluse și probele derivate dacă ele au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.
Astfel încălcarea celor două principii mai sus menționare în administrarea probelor atrage sancțiunea excluderii probei nelegal sau neloial administrate.
Insitituția excluderii probelor nelegal sau neloial administrate cunoaște astfel potrivit noii reglementări o prezentare detaliată, fiind însușită teoria legitimității, care plasează dezbaterea într-un context mai larg, având în vedere funcțiile procesului penal și ale hotărârii judecătorești cu care acesta se finalizează.
Având în vedere natura acestei instituții preluată din sistemul continental, din tradiția common law, precum și din jurisprudența Curții Europene, mijloacele de probă administrate cu încălcarea dispozițiilor legale, pot fi în mod excepțional folosite dacă prin acesta nu se aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu. Astfel probele obținute prin utilizarea unor tratamente inumane, degradante, sau în urma provocării comiterii unei infracțiuni nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
Trebuie de asemenea să amintim o altă instituție adusă de Noul Cod și anume, excluderea probei derivate, cunoscute și sub denumirea ´´doctrina efectului la distanță´´, sau ´´fructele pomului otrăvit´´ ce are în vedere excluderea mijloacelor de probă administrate în mod legal dar care sunt derivate din probe obținute în mod nelegal. Însă exluderea probei obținute în mod nelegal își are aplicabilitatea numai în cazul în care între proba administrată în mod ilegal și proba administrată ulterior, există o legătură de cauzalitate necesară, iar organele judiciare au folosit în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba ilegală, fără vreo altă sursă alternativă, și fără a exista o posibilitate certă ca acestea să fie descoperite în viitor, precum a administra în mod legal mijlocul de probă derivat.
Leguitorul a făcut după cum se poate observa un salt calitativ și important în ceea ce privește materia probelor, reglementând atât cele două principii mai sus enunțate cât și teoria ´´fructele pomului otrăvit´´ pentru a da o mai mare siguranță atât în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil cât și în ceea ce privește dreptul la demnitate și viață privată.
Putem observa că doar în materie de probe nelegal sau neloial administrate avem sancțiunea excluderii lor, spre deosebire de materia actelor procesuale carora li se aplică ca și sancțiuni procesuală nulitatea.
Secțiunea 2. Aprecierea probelor în procesul penal.
Aprecierea probelor reprezintă ansamblul proceselor intelective de evaluare a tututor probelor administrate de organele judiciare în vederea aflării adevărului într-o cauză penală.
Atât organele de urmărire penală cât și instanța de judecată au obligația de a lămuri cauza penală sub toate aspectele ei, pentru aflarea adevărului.
Așa cum se prevede în articolul 103, aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri: ´´probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.´´ Organele judiciare au astfel dreptul să aprecieze în mod liber valorea unei probe cât și credibilitatea acestora. Organele judiciare vor aprecia întreb materialul probator administrat în cauză în mod liber, loial și mai ales legal.
Aprecierea probelor se va face mereu motivat, organele judiciare având obligația de a a justifica soluțiile sau hotărârile pe care le iau, pentru a nu se ajunge la arbitrariu.
Trebuie să menționăm un aspect important și anume că hotărârile judecătorești sunt supuse controlului judiciar în căile de atac și în ceea ce privește modalitatea de apreciere a probelor, instanța de apel putând avea o alta viziune asupra probelor decât a avut prima instanță.
Atunci când se ia o hotărâre în ceea ce privește existența infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța va face trimitere la toate probele administrate în cauză, condamnarea neputându-se dispune decât dacă instanța este convinsă că acuzația a fost dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil, acest lucru reieșind și din prevederile articolului 103. alin 2 care prevede că: ´´Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.´´
Articolul 103 alin 3. prevede de asemenea o chestiune importantă și anume: ´´ Hotârărea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorilor, a colaboratorilor ori a martorilor protejați.´´ Însă din interpretarea per a contrario a acestui articol rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obținure probe directe pot conduce în mod determinant la pronunțarea uneia dintre soluțiile mai sus enumerate care conțin constatarea faptul că o anumita persoană a comis o infracțiune.
Articolul 103 din Noul Cod de procedură aduce în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenței Curții Europene și anume că în anumite circumstanțe autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza de urmărire penală în special dacă există refuzul persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă în ceea ce privește consecințele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor, de exemplu în cazul proceselor privind organizațiile mafiote.
Însă trebuie specificată o chestiune, considerăm noi importantă, anume că aceste declarații ale martorilor protejați, sau ale investigatorilor, colaboratorilor pot fi utilizate fără a aduce atingere art. 6 parag.1și 3 lit. d) din Convenția europeană doar dacă acuzatul a avut ocazia adecvată de a le contesta, fie în momentul în care sunt făcute aceste mărturii, fie după acest moment. Necesitatea protecției nu poate însă să lezeze dreptul la apărare, Curtea Europeană considerând că dacă drepturile apărării sunt restrânse într-un mod necondordant cu art. 6 din Convenție, iar condamnarea acuzatului se bazează într-o măsură determinantă pe mărturiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin intermediul altei persoane, nici în faza de urmărire penală, nici în cea de judecată avem o încălcare a dreptului la apărare.
Ținând cont de jurisprudența recentă a Curții Europene regula potrivit căreia instanța nu-și poate întemeia, în mod exclusiv sau determinant o hotărâre de condamnare pe declarațiile investigatorilor, colaboratorilor ori a martorilor care nu au putut fi audiați în fața instanței a suferit o temperare, astfel soluția de condmnare întemeiată pe aceste declarații nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 paragraf 3 lit.d) din Conveția Europeană, atâta timp cât inconvenientele rezultate din protecția martorilor, investigatorilor sau colaboratorilor sunt contrabalansate prin alte garanții procedurale efective, de exemplu acordarea șansei de a contesta mărturia.
Trebuie însă precizat faptul că această nouă abordarea a Curții Europene cu privire la garanția prevăzută de art. 6 paragraf 3 d) trebuie privită cu o prudență.
Însă ceea ce este important este opinia judecătorilor Sajo și Karakaș, potrivit căreia ´´Regula´´ < exclusiv sau determinant< aplicată până în prezent avea ca obiect protejarea acuzatului de fructul < arborelului otrăvit< , adică dacă sursa probei este viciată( arborele) atunci orice probă( fruct) care provine de la sursă este și el viciat.
Prin această nouă abordare în contrabalansare Curtea înlocuiește o normă pentru apărarea drepturilor omului cu incertitudinile acestui demers, însă această evoluție este un periol, consederăm noi, pentru viitorul drepturilor omului în Europa.
De asemenea trebuie să menționăm că mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nicio deosebire în ceea ce privește forța lor probantă, în raport cu faptul că unele au fost administrate în faza de urmărire panală, ori al cercetării judecătorești.
Secțiunea 3. Metode speciale de supraveghere sau cercetare.
Una dintre principalele caracteristici ale societății contemporane o reprezintă dezvoltarea tehnologică. Însă dezvoltarea tehnologică este folosită și de persoane care încalcă legea penală, procesul științific nefiind exploatat doar în scopuri licite.
Având în vedere că dezvltarea tehnologică este uzitată în scopuri ilicite, mijloacele tehnice au devenit din ce în mai ce mai specializate, fiind folosite ca metode de încălcare a dispozițiilor penale.
Este deja cunoscută lupta organelor judiciare împotriva infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de persoane, criminalitate organizată și a infracțiunilor de corupție.
Dezvoltarea științei pe de o parte la săvârșirea de fapte penale și intensificarea infracționalității cu specificarea expresă a anumitor categorii de infracțiuni pe de altă parte au dus la reglementarea unor procedee probatorii speciale, adaptate realității cotidiene, a căror folosire duce la o mai rapidă tragere la răspundere penală a persoanelor care comit infracțiuni.
Pentru considerentele de mai sus enunțate în Titlul IV al Părții generale ´´Probele, mijloacele de probă și procedee probatorii´´, a fost introdus capitolul IV intitulat ´´Metode speciale de supraveghere sau cercetare´´.
Potrivit articoului 136 alin. 1 metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt următoarele:
interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță
accesul la un sistem informatic
supravegherea video, audio sau prin fotografiere
localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice
obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane
reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale
utilizarea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor
participarea autorizată la anumite activități
livrarea supravegheată
obținerea datelor prelucrate sau generate de către furnizării de rețele publice de comunicații electorice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de frurnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații destinate publicului.
Metodele de la 1-5 poartă denumirea de supraveghere tehnică.
Se poate observa că spre deosebire de vechiul Cod de procedură Capitolul IV din Noul Cod a păstrat unele din metode folosite și anterior și ne referim aici la: interceptarea comunicațiilor, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, reținerea sau percheziționarea trimiterilor poștale și investigatorul sub acoperire, însă au fost introduse și metode de probațiune luate din legi speciale și anume: accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau prin fotografiere, obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane.
În comparație cu vechea reglementare Noul Cod a avut în vedere respectarea exigențelor de previzibilitate și accesibilitate ale reglementărilor așa cum prevede și jurisprudența europeană. Însă Noul cod aduce în plus și o grupare în cuprinsul aceluiași capitol a majorității metodelor de cercetare sau supraveghere prevăzute de vechiul Cod însă aduce pe lângă și reglementări din diferite legi speciale, aici vom aminti: Legea 39/2003 privind combaterea criminalității organizate, procedeul accesului la un sistem informatic a fost preluat din Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și combaterea faptelor de corupție, Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice.
În toate cazurile de autorizare a acestor măsuri, Noul Cod impune necesitatea exitenței unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, respectarea de asemenea a principiului subsidiarității- punându-se astfel accent pe caracterul de excepție al măsurii, deoarece trebuie să se respecte dreptul la viață privată al persoanei. Sunt de asemenea incluse în noua viziunea a leguitorului român și principiul proporționalității măsurii cu restrângerea dreptului la viață privată, prin raportarea la circumstațele cauzei și la importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute și nu în ultimul rând la gravitatea infracțiunii.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt fiecare metodă specială de supraveghere sau cercetare, astfel cum sunt ele definite de art. 138 alin. 2 din Noul Cod de procedură penală.
Prin interceptarea comunicațiilor și a oricăruit tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul,monitorizarea,colectarea sau inregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare.
Prin accesul la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct fie la distanță, prin intermediul unor programe specializate, ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe.
Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic.
Prin supraveghere video, audio sau fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor, ori a altor activități ale acestora.
Prin localizare sau urmăriri prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana, sau obiectul la care sunt atașate.
Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor sau a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să se efectueze prin intermediul unei instituții de credit, ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit ori de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.
Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informați cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Prin participarea autotizată la anumite activități se înțelege comiterea unei fapte similare a laturi obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuare de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană despre se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane sau a unei răpiri, efectuarea de operațiuni privind drogurile, precum și prestarea unui serviciu,desfășurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de probă.
Prin livrarea supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permite intrarea, tranzitarea sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori autorizarea autorităților competente în scopul investigării unei infracțiuni sau identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.
În cele ce urmează vom face o scurtă prezentare a supravegherii tehnice.
Supravegherea tehnică este prevăzută la art. 139 din NCPP care stipulează la alin. 1 următoarele: ´´Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. 2
măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii
probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există pericolul pentru siguranța unor persoane sau a unor bunuri de valoare
Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prezăzute de Codul penal sau alte legi speciale precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de persoane sau de arme, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede sau alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și a celor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații elctronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede inchisoare de 5 ani sau mai mare.
Din cele mai sus prezentate se poate lesne observa că pentru dispunerea măsurii supravegherii tehnice trebuie în mod primordial să existe o autorizare din partea judecătorului de drepturi și libertăți, măsura neputând fi dispusă de procuror sau de organele de cercetare penală.
De asemenea trebuie respectate cele două principii preluate din practica Curții Europenea a Drepturilor omului și anume cel al proporționalității măsurii cu scopul urmărit de organele de judiciare și cel al subsidiarității acestei măsuri față de celelalte mijloace de probă care ar putea fi dispuse pentru obținerea aceluiași rezultat urmărit. Cu privire la cele două principii mai sus enunțate ne vom referi mai pe larg în capitolul următor al prezentei lucări.
Gama de infracțiuni în care poate fi utilizată măsura supravegherii tehnice este una largă, acest lucru putându-se observa din înșiruirea de infracțiuni prevăzute la alin. 2 al art. 139.
Capitolul III Utilizarea investigatorului sub acoperire sau cu identitate reală.
Secțiunea 1. Condiții de adminisibilitate a investigatorului sub acoperire.
Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
Utilizarea investigatorului sub acoperire face parte din categoria metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, iar utilizarea acestor metode speciale impun în anumite cazuri un caracter confidențial al fazei de urmărire penală.
Obținerea datelor prin investigatorul sub acoperire sau a colaboratorilor, reprezintă o procedură secretă sub aspectul datelor care ar putea conduce la identitatea reală a investigatorului sau a colaboratorilor.
În ceea ce privește investigatorii sub acoperire aceștia sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare ( Direcția de Operațiuni Speciale), însă în ceea ce privește investigarea infracțiunilor contra securității naționale sau infracțiunilor de terorism pot fi utilizați ca investigatori și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară potrivit legii acitivități de informații în ceea ce privește asigurarea siguranței naționale. Utilizarea acestor investigatori din cadrul organelor de stat care desfășoară acitivități de informare în vederea asigurării siguranței naționale este o noutate adusă de Noul Cod de procedură penală, ea nefiind prevăzută de vechea reglementare.
În ceea ce îi privește pe colaboratori legea nu prevede vreo calitatea specială a lor deci pot fi orice persoane care doresc să ajute organele judiciare în activități de investigare desfășurate pentru descoperirea infracțiunilor. Cu titlu de exemplu pot fi colaboratori; foști consumatori de droguri sau martori-denunțători.
În ceea ce privește autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire art. 148 alin. 1 din Noul Cod prevede că autorizarea folosirii se dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală pentru o perioadă de 60 de zile.
Pentru a se putea dispune utilizarea investigatorului sub acoperire trebuiesc însă îndeplinite anumite condiții și aici ne referim la:
Urmărirea penală a fost începută
Potrivit dispozițiilor Noului Cod de procedură penală utilizarea investigatorului poate fi dispusă numai după ce s-a pus în mișcare urmărirea penală, care în condițiile noii reglementări presupune cercetarea faptelor.
Există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism sau asimiliate acestora, de finanțare a terosismului, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție sau cele asimilitae infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus.
Se poate astfel observa că pe de o parte trebuie să existe indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau pe de altă parte indiciile temeinice care să ducă la concluzia pregătirii săvârșirii de infracțiuni.
În ceea ce privește indiciile temeinice la care ne-am referit mai sus acestea chiar dacă Noul Cod de procedură nu mai prevede o definiție a acestora însă se va reține existența unor indicii temeinice atunci când, din datele existente în cauză rezultă presupunea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmăirea penală, a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.
Astfel indiciile temeinice rezultă din datele existente în cauză nu în mod obligatoriu din mijloacele de probe, însă trebuie să subliniem că indiciile temeinice nu pot fi reținute de instanță atunci când decide condamnarea unui inculpat, în cazul condamnării existența infracțiunii și a vinovăției inculpatului trebuie să fie dovedită prin probe obținute din mijloace de probă.
Indiciile temeinice pot fi însă avute în vedere în cazul în care organele de cerecetare penală dispun reținerea, când procurorul dispune continuarea urmăririi penale față de suspect, când dispune folosirea investigatorului sub acoperire sau măsura controlului judiciar sau a controlului pe cauțiune etc.
Pe lânga aspectul cu privire la indiciile temeinice mai sus menționat trebuie să ne referim și la sintagma ´´ suspiciune rezonabilă´´ folosită de legiuitotul român, însă pentru a defini suspiciunea rezonabilă ne vom referi la definiția dată de Curtea Europeană.
Existența unor suspiciuni rezonabile presupune existența unor fapte sau indicii de natură a convinge un observator neutru și obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune. Totuși faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceiași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal.
În ceea ce privește infracțiunea cu privire la care există date că se va comite sau se pregătește comiterea ei, Noul Cod de procedură legitimează caracterul pro-activ al anchetei, nefăcând însă nicio referire cu privire la forma infracțiunii, astfel investigatorul poate fi utilizat și în cazul existenței unor indicii temeinice privind pregătirea săvârșirii unor acte preparatorii, sau a unei tentative neincriminate. Nu prezintă de asemenea interes dacă infracțiunea a rămas în forma tentativei sau a fost consumată.
În art. 33 din Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, în vederea obținerii de date și informații cu privire la activitatea persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni grave sau cu moduri de operare deosebite, precum și pentru identificarea, localizarea, sau prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii, Poliția Română poate folosi informatori; sursele de informare, metodele și mijloacele a activității de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nicio împrejurare. Excepție fac cazurile în care îndatoririle
funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. În aceste cazuri dezvăluirea se va face cu asigurea protecției necesare.
Măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii.
Condiția mai sus enunțată încorporează de fapt principiul proporționalității măsurii, deoacere trebuie să existe o proporționalitate între gravitatea infracțiunii ce se pregăteșste sau se săvârșeste și utilizarea investigatorului sub acoperire. Astfel legiuitorul a prevăzut principiul proporționalității în ceea ce privește utlizarea investigatorului sub acoperire.
4. Probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor.
Din cele două condiții prezentate mai sus se poate vedea că legiuitorul a reglementat principiul subsidiarității măsurii investigatorului, prevăzând caracterul de excepție a acestei măsuri.
Acestă metodă poate fi astfel folosită dacă celelalte mijloace de probă prevăzute de lege nu ar da rezultatul așteptat de organele de cercetare penală, deoarece nu este normal ca o parte semnificativă a materialului de probațiune să o reprezinte actele investigatorului sub acoperire.
Astfel alte mijloace de probă mai puțin intruzive trebuie utlizate pentru descoperirea infracțiunii sau identificarea făptuitorilor, dacă ele sunt apte să conducă la același rezulat și dacă folosirea acestora nu ridică obstacole însemnate de ordin practic.
În ceea ce privește condițiile în care poate fi autorizat investigatorul sub acoperire se poate observa că atât în cazul măsurilor speciale de supraveghere sau cercetare cât și în cazul investigatorului sub acoperire trebuiesc îndeplinite în principiu aceleași condiții, însă în cazul investigatorului este posibilă și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.
Autorizarea colaboratorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală dacă:
Există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale,precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism sau asimiliate acestora, de finanțare a terosismului, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție sau cele asimilitae infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus.
Măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii.
Probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor.
Folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă.
Din condițiile mai sus enumerate care trebuie îndeplinite pentru a putea fi utilizați colaboratorii sub acoperire se observă că atât în cazul colaboratorilor cât și în cazul investigatorilor trebuie îndeplinite aceleași condiții. De asemenea pentru a se putea utiliza metoda colaboratorilor se observă că trebuie respectate cele două principii prezentate mai sus și anume cel al proporționalității măsurii și cel al subsidiarității.
Ultima condiție prevăzută în cazul folosirii colaboratoriloe conduce la ideea ca de principiu pot fi autorizați într-o cauză atât colaboratori cât și investigatori sub acoperire, care vor conlucra pentru a asigura o activitate mai eficientă.
Însă nu este exclusă autorizarea în cauză numai a colaborarilor, dacă nu este posibilă autorizarea investigatorilor sub acoperire.
Secțiunea 2. Infracțiuni cu privire la care se poate utiliza investigatorul- autorizarea investigatorului sub acoperire/colaboratorilor
Această tehnică modernă de investigare a fost introdusă în practica penală română prin articolul 21 din Legea 143/2000, articol car prevede: procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea faptelor, indicarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă, în situația în care există indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege.
Ulterior prevederi referitoare la folosirea investigatorului sub acoperire au fost introduse și în legi speciale cum ar: Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane, Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.
Dacă la începurile utilizării investigatorului sfera de aplicare a acestei metode speciale a fost una, putem s-o numim mai restrânsă în ceea ce privește infracțiunile cu privire la care se poate utiliza investigatorul sub acoperire sau colaboratorii, se poate lesne observa că noua reglementare sporește considerabil sfera de aplicare a acestei metode speciale.
Autorizarea folosirii investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor se poate dispune de procurorul care efectuează supraveghearea sau efectuează urmărirea penală pe o perioadă de cel mult 60 de zile, acest aspect rezultă din dispozițiile articolului 148 alin. 1 din Noul Cod de procedură.
Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală prin ordonanță care trebuie să cuprindă:
denumirea parchetului și data emiterii
numele, prenumele, calitatea celui care o întocmește
fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și după caz datele referitoare la persoana suspectului sau inculpatului
indicarea activității pe care investigatorul sub acoperire/colaboratorul este autorizată să le desfășoare
perioada pentru care s-a autorizat măsura
identitatea atribuită investigatorului sub acoperire/ colaboratorului
semnătura procurorului
În doctrină există și punctul de vedere pe care dorim să-l prezentăm și potrivit căruia reglementarea conținutului ordonanței procurorului este un alt argument în favoarea constatării contradicției existente între posibilitatea dispunerii metodei de probațiune atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea săvârșirii unei infracțiuni și necesitatea începerii urmăririi penale. Deoacere în ordonanța prin care procurorul dispune măsura utilizării investigatorului trebuie indicat în mod obligatoriu fapta pentru care se dispune urmărirea penală și de asemenea încadrarea ei juridică. Astfel, pentru utilizarea metodei speciale a investigatorului este necesară existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care s-a pus în mișcare urmărirea penală, simplele elemente informative din care ar putea rezulta posibilitatea săvârșirii unei infracțiuni nefiind suficiente pentru declanșarea procesului penal și de asemenea nici pentru dispunerea procedeelor probatorii speciale.
Măsurile de protecția a investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor.
Procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți( dacă autorizează un procedeu probator la care participă investigatorul), judecătorul de cameră preliminară, pe parcurul procedurii de cameră preliminară, sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște identitatea investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor, însă cu respectarea secretului profesional.
Însă identitatea reală a investigatorului sub acoperire sau a colaboratilor nu poate fi dezvăluită în timpul, dar nici după terminarea acțiunii acestora.
Trebuie să menționăm un aspect și anume investigatorul, colaboratorul, informatorul, precum și membrii de familie ai acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau actelor de violență, în legătută cu activitatea desfășurată de investigator, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecție a martorilor amenințați, prevăzute de art. 126 din Noul Cod.
Investigatorului sub acoperire i se aplică așa cum am menționat și mai sus măsurile cu privire la martorii amenințați prevăzute la art. 126-128 din Noul Cod de procedură penală. Aceste măsuri se dispun atunci când există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesioanală a martorului sau a unui membru de familiei al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale.
Măsurile de protecție de care matorul amenințat beneficiază pe parcursul urmăririi penale, prin ordonanța procurorului și sunt cele prevăzute de art. 126 și anume:
supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare
însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familiei al acestuia în cursul deplasărilor
protecția datelor de identitate prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa
audierea martorului fără ca acesta să fie prezent prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionată, atunci când celelalte măsuri nu sunt eficiente
Articolul 127 prevede măsurile ce pot fi dispuse cu privire la martorii amenințați în cursul judecății, acestea sunt:
supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare
însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familiei al acestuia în cursul deplasărilor
nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului
audierea martorului fără ca acesta să fie prezent prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionată, atunci când celelalte măsuri nu sunt eficiente
protecția datelor de identitate prin acordarea unui pseudonim sub care martorul va depune mărturie
În ceea ce privește activitatea sa, investigatorul sub acoperire culege date sau informații în baza ordonanței emise de procuror, la care ne-am referit mai sus. Însă în executarea acestei metode speciale de cercetare, investigatorul poate utiliza și alte procedee probatorii speciale și anume supravegherea tehnică, adică supravegherea video, audio, fotografiere, participarea autorizată la anumite activități.
De asemenea organele judiciare pot pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității.
În ceea ce privește parchetele specializare în utlizarea metodei investigatorului sub acoperire, în cadrul lor există persoane de legătură, care sunt obligate să prezinte procurorului de caz rapoarte periodice referitoare la activitățile investigatorului. Persoanele mai sus amintite vor fi informate de investigator cu privire la activitățile desfășurate, precum și ori de câte ori e necesar să fie efectuate și alte activități decât cele autorizate inițial cu privire la strângerea de probe, sau atunci când există informații referitoare la posibilitatea apariției unui pericol imediat. Persoanele de legătură vor aduce la cunoștința procurorului de caz aceste informații de îndată ce le sunt cunoscute.
Dacă pe parcursul activităților desfășurate, se constată că este necesară efectuarea și a altor activități de către investigatorii sub acoperire, pentru buna desfășurare a anchetei, procurorul poate dispune printr-o ordonanță motivată, autorizarea desfășurării acestora de investigatorul sub acoperire, ducând astfel la o extindere a sferei activităților inițial autorizate. Însă nu este posibil ca investigatorul sub acoperire să efectueaze alte activități decât cele inițial autorizate, acest lucru nu se poate efectua nici chiar în cauzele urgente, deoarece art. 60 din Noul Cod nu poate fi aplicat prin analogie.
În art. 150 alin 8 din Noul Cod se prevede că dacă există motive justificate ce impun folosirea în continuare a investigatorului sub acoperire sau a colaboratorului, procurorul poate prelungi autorizația inițială, însă ficare prelungire neputând depăși 60 de zile.
Prin motive temeinic justificate trebuie să se înțeleagă menționarea temeiurilor inițiale ce au fost avute în vedere la dispunerea măsurii autorizării, dar însă și necesitatea obținerii de noi informații sau a tuturor informațiilor necesare, ori a eșecului înregistrat în încercarea de a obține unele informații.
Procurorul trebuie să ofere o motivare rezonabilă cu privire la prelungirea autorizării folosirii investigatorului sub acoperire.
În art. 150 alin. 9 din Noul Cod penal se prevede în mod clar că durata totală a măsurii, în aceiași cauză și cu privire la aceiași persoană nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, traficului de droguri, traficului de arme, traficului de persoane, acte de terorism, spălare de bani, precum și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, cu privire la care Noul Cod nu prevede o limită în timp a duratei pentru care poate fi utilizat investigatorul sub acoperire sau colaboratorii.
În cele ce urmează ne vom referi pe scurt și la investigatorul cu identitate reală, putând nota și în cazul acestora există elemente confidențiale însă nu cele referitoare la identitatea lor, care în acest caz este cea reală. Pentru a se înțelege mai bine această instituție vom prezenta exemplu dat de prof. Ion Neagu: un polițist de frontieră, detașat la un anumit punct de frontieră, acționează cu identitatea reală exercitându-și atribuțiile de serviciu și în același timp strânge date și informații din care rezultă presupunerea rezonabilă cu privire la săvârșirea unor anumite infracțiuni de serviciu. În acest caz prezentat confidențialitatea nu are în vedere identitatea polițistului care este cea reală, ci din activități secrete de administrare a probelor, dispuse de procuror în cadrul metodelor speciale de cercetare.
Secțiunea 3. Instituția investigatorului în viziunea și practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în practica judiciară română
În cele ce urmează vom prezenta câteva cazuri practice de bază dacă putem să le numim așa cu privire la utilizarea investigatorului sub acoperire.
Ne vom referi în primul rând la cauza Ramanauskas contra Lituaniei din 5 februarie 2008.
Raclamnatul Kestas Ramanauskas, de profesie procuror arată că în a doua jumătate a anului 1998 și începutul anului 1999, a fost contactat de o persoană A.Z pe care nu o cunoștea prin intermediul unei cunoștințe V.S. A.Z i-a solicitat să-l ajute cu achitarea unei persoane în schimbul sumei de 3000 de dolari, inițial reclamantul a refuzat, însă în cele din urmă a acceptat oferta după ce acesta a fost înnoită de 3 ori.
Guvernul lituanian arată că A.Z și V.S l-au contactat pe reclamant și au negociat plata mitei din proprie inițiativă, fără însă să încunoștiințeze și autoritățile, deoarece A.Z. îl suspecta pe reclamant că a acceptat mita și în trecut.
La o anumită dată A.Z. care era de fapt ofițer la o anumită unitate anticorupție și-a informat superiorii că reclamantul a acceptat mita.
În 1999 STT a solictat Procurorului General Adjunct emiterea unei autorizații pentru simularea unei activități infracționale. În cele din urmă Procurorul General Adjunct a emis autorizarea solicitată.
Reclamantul acceptă în cele din urmă suma de 1500 dolari de la A.Z., A.Z remite reclamantului suma de 1000 de dolari.
La aceiași dată la care reclamantul primește suma de bani, Procurorul General dispune începerea urmăririi penale a reclamantului pentru infracțiunea de luare de mită. După ce a pus în mișcare urmărirea penală, Procurorul General a dispus demiterea reclamantului din funcția de procuror, pentru motive de corupție.
În timpul judecății reclamantul a recunoscut fapta, însă acesta a prezicat că a acceptat mita datorită insistențelor lui A.Z.
În anul 2000 Procurorul General adjunct a autorizat un judecător al Tribunalului Kaunas să dezvăluie detalii cu privire la modalitatea de implementare a simulării, cu condiția să nu aducă atingere persoanelor și autorităților implicate.
În anul 2000 Tribunalul Kausas l-a condamnat pe reclamant pentru infracțiunea de luare de mită, instanța reține că A.Z îi dăduse mita reclamantului în schimbul promisiunii că va interveni în favoarea unei terțe persoane acuzate într-un dosar penal, A.Z. îl contactase pe reclamant prin intermediul lui V.S.
Concluziile Tribunalului s-au bazat pe depoziția lui A.Z și pe înregistrările efectuate în secret cu reclamantul. V.S nu a fost niciodată citat pentru a fi audiat, deoarece domiciliul acestuia nu era cunoscut, însă a fost citită o declarație dată de acesta în faza de urmărire penală, însă Tribunalul nu a avut în vedere declarația acestuia la aprecierea vinovăției reclamabtului, hotarârea instanței nu a conținut vreo discuție asupra autorizației sau modalității de implementare.
Curtea de Apel menține hotărârea Tribunalului precizând că în cauză nu s-au folosit presiuni împotriva reclamantului în vederea comiterii faptei și nici nu a fost instigat să o comită.
Reclamantul formulează recurs bazându-se pe o hotărâre a Curții Constituționale, în care se prevede că nu există o bază legală care să le permită autorităților să instige sau să provoace o persoană să comită o infracțiune. Mai mult reclamantul arată că A.Z era ofițer sub acoperire, iar autoritățile nu aveau un motiv întemeiat să înceapă o operațiune sub acoperire și că aceasta depășește limitele unei investigații normale prin influențarea sa la comitearea unei infracțiuni. Astfel reclamantul a contestat legalitatea autorizării simulării infracțiunii de corupție considerând că a avut loc o acțiune de provocare la acceptarea mitei, efectuată de agenți ai serviciilor speciale. De asemenea reclamantul mai arată că autorizarea de simulare nu putea fi eliberată în lipsa dovezilor comiterii sau pregătirii comiterii unei infracțiuni.
Astfel așa cum și mai sus am menționat, din dosar rezultă doar că autoritățile au fost încunoștințate după ce avuseseră loc primele întâlniri între A.Z și V.S, în cadrul cărora el și-a exprimat acordul de principiu să îndeplinească ceea ce i s-a solicitat în schimbul sumei de 3000 de dolari.
Curtea Supremă respinge recursul reclamantului printr-o decizie în care arată că nu există nicio dovadă la dosar din care să rezulte că voința reclamantului ar fi fost viciată, iar acesta ar fi fost contrâns astfel încât să acționeze în mod ilicit, A.Z nu i-a impus reclamantului să intervină în favoarea celui care dădea mita și nici nu l-a amenințat, acesta doar la rugat să-l ajute în sensul terminării procesului.
În ceea ce privește presupusa încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție Curtea constată că este conștientă de dificultățile inerente activității poliției, ce are ca obiect culegerea de probe în scopul cercetării infracțiunilor și pentru a ajunge la aceste probe poliția trebuie să recurgă din ce în ce mai des, mai ales în ceea ce privește infracțiunile de corupție la agenți infiltrați, informatori, sau operațiuni sub acoperire.
Convenția permite utilizarea acestor tehnici speciale de investigare, în special a agenților sub acoperire, pentru obținerea de probe în domeniul luptei împtriva corupției, însă cu condiția de a nu se aduce atingere drepturilor și obligațiilor care decurg din convențiile internaționale, cu privire la drepturile omului.
Apelarea la tehnicile speciale de investigare și aici ne referim la tehnicile de infiltrare nu conduc în sine la o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Însă trebuie să ținem cont de un risc al provocării venit din partea organelor de poliție, de aceea este important să se stabilească limitele clare în care aceste tehnici pot fi folosite.
Convenția Europeană nu împiedică în faza de urmărire penală, ca organele de anchetă să se bazeze pe martori anonimi, însă natura infracțiunii în cadrul căreia sunt folosiți trebuie să justifice utilizarea lor.
Instanța europeană a apreciat că autoritățile lituaniene, nu pot fi exonerate de responsabilitate pentru acțiunile polițistului din faza inițială, pe motivul că acesta nu a acționat în calitate oficială ci ca persoană privată, mai ales în condițiile în care actele din faza inițială a operațiunii au fost efectuate în afara cadrului legal, fară a exista o autorizație în acest sens, iar prin emiterea autorizației de simularea a unei infracțiuni de corupție , a fost legitimată ex post facto, acestei faze preliminare și utilizate rezultate ei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că A.Z și V.S, nu s-au limitat doar la cercetarea activității infracționale, într-un mod pur pasiv, ci l-au provocat pe reclamant să săvârșească infracțiunea pentru care a și fost ulterior condamnat, fără însă a există vreo dovadă că în lipsa invervenției acestora acuzatul ar fi comis infracțiunea.
La momentul actelor preliminare efectuate de A.Z, nu exista nicio probă că reclamantul mai comisese anterior și alte infracțiuni de corupție, din înregistrările telefonice din cauză rezultă că inițiativa întâlnirilor a avut-o numai A.Z., deși în cauză nu exista nicio dovadă împotriva reclamantului decât niște zvonuri.
Acestă cauză mai sus prezentată evidențiază o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană, deoarece organele statului nu au adoptat o atitudine pasivă, fără a provoca la comiterea unei infracțiuni, ci dimpotrivă așa cum reiese din cele prezentate, atitudinea polițistului sub acoperire a fost una pur activă, având la baza doar niște zvonuri că reclamantul ar mai fi luat mită și în trecut, nu probe clare din care să reiasă o suspciune rezonabilă.
În cele ce urmează vom prezenta un alt caz din jurisprudența Curții Europene și anume cauza Teixeira contra Portugaliei.
Cauza are ca obiect traficul de droguri, cei doi polițiști sub acoperire implicați, nu au abordat de o manieră pur pasivă activitatea reclamantului ci l-au influențat pentru a comite infracțiunea.
În cauză polițiștii ce desfășurau o activitate sub acoperire pentru început au încercat să cumpere canabis de la V.S, care era un mic dealer de droguri, însă acesta nu a putut să procure drogul, de aceea polițiștii i-au cerut să le procure heroină. Astfel V.S i-a dus pe polițiști la casa reclamantului, care acceptă să le procure 20 de grame heroină, în schimbul unei sume de bani pe care o și primește.
Reclamnatul a procurat heroina de la J.P.O, heroina a fost dusă de reclamant la domiciliul lui V.S, unde erau și cei doi polițiști,care după ce au primit drogurile și-au prezentat adevărata identitate și l-au reținut pe reclamant sub acuzația de trafic de droguri.
Așa cum se poate observa activitatea întreprinsă de cei doi polițiști sub acoperire depășește limitele activității unor agenți infiltrați, fiindcă ei provoacă la săvârșirea de infracțiuni, nimic nu conduce la ideea că fără intervenția lor această infracțiune ar fi fost comisă.
Pentru a se ajunge la o astfel de concluzie Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat importanță unui număr de circumstanțe, în special la faptul că intervenția celor doi polițiști nu s-a limitat la reprimare a traficului de droguri dispusă de magistrat, de asemenea Curtea reține că autoritățile portugheze nu aveau motive întemeiate să considere faptul că reclamantul era traficant de droguri, deoarece acesta nu avea cazier, nu era anchetat în vreun fel anterior reținerii, și nu existau indicii că acesta ar fi implicat în traficul de dorguri anterior abordării celor doi polițiști.
Se precizează de asemenea că la locuința reclamantului nu au fost descoperire droguri, deoarece acesta le achiziționase de la un terț care la rândul lui le luase de la un necunoscut și nu mai deținea alte cantități de droguri decât cele solicitate de poliție.
A fost astfel respinsă apărarea guvernului portughez care invoca deosebirea dintre crearea unei intenții criminale inexistente până atunci și revelarea unei intenții latente.
Curtea apreciază că intervenția celor doi polițiști în maniera în care a fost făcută l-a privat pe reclamant de la început de dreptul la un proces echitabil, fiind astfel încălcate prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană.
Aceste două spețe mai sus prezentate sunt reprezentative în practica Curții Europene dacă ne referim la utilizarea investigatorului sub acoperire și la atitudinea pasivă pe care acesta trebuie să o adopte în scopul strângerii de date și informații cu privire la infracțiunea pe care o cercetează.
Secțiunea 4. Instituția investigatorului sub acoperire în practica judiciară românească
Trebuie să ne referim și la deciziile Curții Europene în ceea ce privește România, primul caz pe care îl vom prezenta este cauza Constantin și Stoian contra României.
Cauza are ca obiect traficul de droguri, astfel în 2003 Direcția de combatere a crimei organizate și antidrog din cadrul Inspectoratului General al Poliției române, a solicitat o autorizație de la Parchet pentru folosirea investigatorului sub acoperire și pentru obținerea a două grame de heroină în dovedirea pretinsei implicări a reclamanților în traficul de droguri, acesta făcând trimitere la Lgea 143/2000 privind combaterea consumului și traficului de droguri. În aceiași zi se primește autorizația folosirii investigatorului sub acoperire și se primesc și cele două grame de heroină de investigator care se numea Alex 1.
Între timp G.M un colaborator al poliției a stabilit o întâlnire cu primul acuzat pe care îl cunoscuse anterior unde ăl introduce pe Alex 2.
Alex 1 sosește împreună cu Alex 2, unde îl întâlnesc pe primul reclamant care se afla într-o mașină, Alex 1 îi spune că dorește să cumpere două grame de heroină. După o scurtă discuție Alex 2 se întorce cu primul reclamant, apoi reclamantul a plecat cu mașina cu Alex 1. Poliția a urmărit mașina până când aceasta a oprit în fața unui bloc.
Reclamantul a ieșit din mașina și a intrat într-un bloc de unde a ieșist cu al doilea reclamant, la mașina lui Alex 1. Primul reclamant a intrat în mașina și s-a așezat pe scaunul din față în timp ce al doilea reclamant a rămas în fața mașinii. Alex 1 i-a dat banii primului reclamant iar dupa aceea i-a dat celui de al doilea reclamant.
În acel moment polițisții au ieșit din mașinile lor, al doilea reclamant a reușit să fugă abandonându-și geaca și banii.
Primul reclamant a fost prins și percheziționat, asupra sa găsindu-se mai multe pliculețe de metadonă, acesta recunoaște ca e un consumator, dar că urmează o cura de dezintoxicare și e autorizat să consume metadonă. În aceiași zi s-au efectuat percheziții în apartamentul din care venise reclamantul 2, dar acolo nu s-au gasit droguri.
Ambii reclamnanți au fost reținuți iar apoi arestați.
Reclamantul 1 recunoaște că a intermediat vânzarea dintre Alex 1 și reclamantul 2, a declarat că a obținut tabletele de la o asistentă medicală. Însă reclamantul 1 își schimbă declarația susținând că el nu era traficant de droguri și că nu se mai drogase de 2 ani, declarând că G.M i-a cerut să-l determine pe al doilea reclamant să iasă din casă și să meargă până unde e poliția. A acționat astfel deoarece știa că totul este o acțiune a poliției sub acoperire. Primul reclamant și-a schimbat declarația deoarece el credea inițial că va fi doar martor nu acuzat.
Al doilea reclamant a declarat că nu știa ce conține micul pachet găsit și că a acceptat să meargă la mașină cu primul reclamant, doar pentru că acesta i-a spus că avea bani pentru S.F concubina lui, de asemenea a declarat că nu știa că S.F era traficantă de droguri, S.F a fost arestată pentru trafic de dorguri într-o investigație separată.
Parchetul i-a trimis în judecată pe reclamanți pentru infracțiunile de deținere și trafic ilicit de droguri de mare risc, procurorul stabilise pe baza probelor că al doilea reclamant dăduse punguța cu heroină primului reclamant, care o înmânase lui Alex 1 .
Procurorul a reținut că primul reclamant e vinovat pentru trafic și deținere de droguri de mare risc iar cel de al doilea reclamant nu avea cazier judiciar.
În fața Tribunalului primul reclamant declară că el a acceptat să participe pentru că fusese informat despre operațiunea sub acoperire a poliției, de aceea îl contactase și pe cel de al doilea reclamant. Cel de al doilea reclamant a continuat să nege săvârșirea faptelor.
Unii dintre martorii care dăduseră declarații nefavorabile în privința reclamanților în faza de urmărire penală, însă în faza de judecată și-au schimbat declarațiile, pretinzând că au semnat fără să citească declarațiile făcute de polițiști.
Judecătorii de la Tribunal au pronunțat sentința de achitare a reclamanților, considerând că din probele administrate reiese că poliția a încercat să provoace o vânzare de dorguri și a eșuat, de asemenea judecătorii observă că urmărirea penală a fost pornită nelegal, deoarece la momentul punerii ei în mișcare nu existau date cu privire la comportamentul infracțional al reclamanților, se reține că schimbul de bani pentru droguri nu este dovedit și că martorii nu puteau susține varianta procurorului.
În apel, Curtea de Apel nu a solicitat și nici nu au fost admise alte probe, judecătorii Curții de Apel condamnându-l pe primul reclamant la 7 ani de închisoare, iar pe cel de al doilea la 6 ani, în motivare reținându-se că trebuia să se acorde o mai mare importanță celor declarate de investigator și de colaborator, deoarece se coroborau cu rapoartele poliției cu privire la arestarea în flagrant delict și astfel declarațiile acestora reflectau adevărul.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că reclamanții se bazează atunci când susțin că s-a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenție, că infracțiunea a fost săvârșită numai din cauza intervenției agenților provocatori, primul reclamant pretinzând că a știut despre operațiune, iar cel de al doilea că a acceptat să-l însoțească pe primul doar pentru a primi banii concubinei sale, iar Curtea de Apel nu a efectuat o cercetare mai amănunțită a probelor.
Curtea a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de cel al utilizării tehnicilor legale ale activităților sub acoperire și a reafirmat obligația instanțelor interne de a analiza atent materialul de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea poliției.
Curtea a precizat că trebuie să se analizeze calitatea de către instanțele interne a pretinsei înscenări și să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la contradictorialitate și principiul egalității armelor.
Pentru a se constata dacă agentul de poliție sub acoperire s-a limitat la a avea o atitudine pur pasivă, Curtea ține seama de următoarele considerații: nimic din trecutul reclamanților nu a sugerat o predispoziție spre trafic de dorguri, faptul că unul dintre ei a fost consumator de droguri nu poate schimba concluzia Curții. Faptul că procurorul nu a oferit detalii și nici nu s-a referit la o probă obiectivă cu privire la comportamentul infracțional al reclamanților, pentru începerea urmăririi penale și nici nu s-a găsit asupra primului reclamant sau în casa celui de al doilea droguri.
Curtea observă că părțile au oferit interpretări diferite ale evenimentelor, primul reclamant a acceptat să intermedieze schimbul între investigator a cărui identitate nu o cunoștea și cel de al doilea reclamant, iar drogurile găsite proveneau din schimbul respectiv. Totuși pretinzând provocarea din partea poliției, primul reclamant a declarat că a fost informat cu privire la operațiune, iar cel de al doilea că a fost indus în eroare să accepte banii, însă ambii pretind că cele două grame de heroină găsite au fost cele acordate de parchet pentru operațiune.
În concluzie raportându-ne la importanța și dificultățile sarcinii investigatorilor, Curtea consideră că acțiunile ofițerului sub acoperire și ale colaboratorilor au avut drept consecință determinarea condamnaților să săvârșească fapta penală, depășind simpla investigație pasivă a activității infracționale existente și că instanțele interne nu au verificat suficient acuzațiile de provocare, în consecință fiind încălcat dreptul al un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție.
Vom prezenta încă o cauză în care Curtea Europeană face o distincție clară între conceptul de înscenare și cel al utilizării tehnicilor legale ale activităților sub acoperire.
În cauză Bulfinsky contra României, care are și aceasta ca obiect infracțiunea de trafic de droguri, face referire încă o dată la obligația instanțelor interne de a face o analiză atentă a materialului probatoriu aflat la dosar, în cazul în care acuzatul invocă o înscenare din partea poliției. De asemenea Curtea a stabilit că rolul său potrivit art. 6 parag. 1 din Convenție nu este să clarifice dacă anumite mijloace de probă au fost obținute ilegal ci trebuie să analizeze dacă o ilegalitate ca aceasta, nu a dus cumva la încălcarea unui drept protejat de Convenție.
În astfel de cauze Curtea trebuie să se refere la modalitatea în care instanțele interne au apreciat cu privire la înscenarea invocată și să se asigure că acestea au asigurat în mod concret și eficient dreptul la apărare al acuzatului, în special dacă au fost respectate pricipiul contradictorialității și cel al egalității armelor.
Pentru a se stabili dacă în această cauză agenții sub acoperire ai poliției, s-au limitat sau nu la investigarea activității infracționale de o manieră pasivă, Curtea are în vedere mai multe considerente. Nu există date cu privire la faptul că inculpatul sau coinculpații au fost în trecut implicați în trafic de droguri, de asemenea Curtea observă că autoritățile nu au oferit detalii și nu au făcut trimitere la nicio probă obiectivă referitoare la comportamentul infracțional al suspecților înainte de incidentele din anul 2002, mai mult nici asupra lor nici și acasă la ei nu s-au găsit droguri.
Curtea Europeană sesizează faptul că părțile au o viziune diferită asupra celor petrecute în aprilie 2002, însă în opinia autorităților, reclamantul și coinculpații acceptaseră să intermedieze tranzacția cu privire la droguri.
Reclamantul susține că a fost vorba de o înscenare a poliției, deoarece acesta a declarat că nu știa ce conține punguța, pungă care de fapt aparținea colaboratorului poliției, reclamantul susține de asemenea că drogurile aparțineau de fapt colaboratorului poliției, pe nume Bogdan.
Date fiind aceste interpretări contrarii, Curtea trebuie să analizeze procedura de invocare a capătului de cerere cu privire la provocare, pentru a avea o certitudine că cele două principii la care ne-am referit mai sus cel al contradictorialității și cel al egalității armelor au fost respctate pentru apărare.
Pentru a-i condamna pe reclamant și pe ceilalți coinculpați din cauză, instanțele au avut în vedere doar probele obținute în cadrul urmăririi penale și aici ne referim la rapoartele agenților sub acoperire, declarațiile suspecților și mărturiile inculpaților din fața instanței de fond.
Instanțele au ignorat cerere de a adminstra și alte probe, mai ales cele care privesc implicarea colaboratorului Bogdan și nici solicitările de a fi prelevate amprentele de pe pungile ce conțineau drogurile sau de a se face o analiza a înregistrărilor evenimentelor, instanțele nu au procedat nici la audierea investigatorilor sub acoperire, iar astfel apărarea a fost în imposibilitatea de a adresa vreo întrebare martorilor.
Deoarece instanțele interne nu s-au aplecat asupra susținerilor reclamantului cu privire la pretinsa înscenare neaudiindu-i pe Bodgan sau pe ceilalți agenți sub acoperire, au încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece acuzatului i s-a încălcat dreptul de a pune întrebări și s-a adus atingere și principiului egalității armelor.
Curtea observă de asemenea că instanța internă trebuia să ofere explicații mai detaliate cu privire la respingerea cererilor de administrare a probelor solicitate, Curtea nu poate reține o întâietate ce ar trebui să se acorde, declarațiilor date de un martor în ședință publică sub jurământ, în raport cu declarațiile aceluiași martor, dată în faza de urmărire penală, chiar dacă cele două declarații sunt contradictorii.
Curtea reține și maniera sumară cu care instanțele interne au făcut referire la înscenarea invocată de reclamant, astfel aceasta consideră că instanțele interne nu au făcut suficiente cercetări cu privire la susținerile reclamantului.
Pentru motivele mai sus prezentate Curtea consideră că procedura reclamantului a fost lipsită de caracterul echitabil prevăzut și cerut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană.
Capitolul IV Participarea investigatorului la anumite activități
Secțiunea 1. Condiții privind participarea investigatorului
Înainte de a prezenta condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru ca investogatorul sub acoperire sau colaboratorii să poată participa la anumite activități trebuie întai să definim termenul de activități.
Prin activități la care poate participa investigatorul înțelegem:
comiterea unei fapte asemănătoare celei de corupție( organizarea unui flagrant la luarea de mită)
efectuarea unei operațiuni în privința drogurilor ( realizarea unui flagrant la infracțiunea de trafic de droguri)
prestarea unor servicii( efectuarea unui schimb de monede sau alte valori)
Toate aceste activități mai sus prezentate pot fi realizate doar dacă există o autorizare din partea organului judiciar competent, aceste activități au ca scop obținerea de probe privind activitatea infracțională.
În cele ce urmează vom prezenta condițiile care sunt necesar a fi îndeplinite pentru ca investigatorul sau colaboratorii să poată participa la activități:
participarea la activități se dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile.
urmărirea penală trebuie să fi fost începută, potrivit Noului Cod de procedură penală, utilizarea investigatorului sub acoperire este posibilă numai după începerea urmăririi penale, care presupune etapa de investigare a faptelor
există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, sau în cazul infracțiunilor asimilate celor de corupție, al infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură cu infracțiunile mai sus enumerate.
măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei ,date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii
probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Se poate observa din enumerarea condițiilor de mai sus că se face referire la principiul proporționalității măsurii și la cel al necesității acesteia, deoarece utlizarea acestei metode aduce atingere dreptului persoanei la viața privată, iar măsura trebuie dispusă doar dacă este proporțională cu scopul urmărit de organul de urmărire penală. De asemenea masăra trebuie să fie și necesară adică să ducă la obținerea probelor cu privire la activitatea infracțională.
Se face referire în ultima condiție la principiul subsidiarității măsurii, adică această metoda va fi utilizată doar dacă probele sau informațiile nu pot fi obținute prin utilizarea altor mijloace de probă, deoarece dacă pot fi utilizate alte mijloace de probă care să ducă la același rezultat atunci metoda investigatorului nu va mai putea fi utilizată.
Toate condițiile mai sus enumerate trebuiesc îndeplinite în mod cumulativ pentru a se putea utiliza această metodă.
Prin reglementarea detaliată a condițiilor în care poate fi autorizată folosirea investigatorului sub acoperire, legiuitorul a urmărit respectarea principiului loialității procesuale și în mod special evitarea utilizării provocării pentru obținerea de mijloace de probă în procesul penal.
În ceea ce privește autorizarea procedeului probatoriu, așa cum am mai menționat și mai sus, utilizarea investigatorului în anumite activități poate fi folosită după ce este autorizată de procuror, în cursul urmăririi penale și pentru o perioadă ce nu depășește 60 de zile.
Ordonanța prin care se autorizează investigatorul trebuie să cuprindă:
denumirea parchetului și data emiterii
numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește
fapta care face obiectul urmării penale, încadrarea juridică a acesteia și datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului dacă sunt cunoscute
indicarea activității autorizate
perioada pentru care s-a autorizat măsura
persoana care desfășoara activitățile autorizate
semnătura celui care a întocmit-o
Măsura dispusă poate fi prelungită tot de procuror, însă numai pentru motive temeinic justificate și dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, însă prelungirea nu poate să depășească 60 de zile.
Indiferent de natura și gravitatea infracțiunii durata totală a măsurii nu poate depăși un an de zile.
Valoarea probatorie a activității investigatorului sub acoperire/colaboratorilor.
În ceea ce privește valoarea probatorie trebuie să precizăm că activitatea desfășurată de investigator se apreciază în probe, în principal prin întocmirea unui proces verbal de către procuror. În acest caz investigatorul sub acoperire are obligația de a pune la dispoziția procurorului de caz care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, datele și informațiile obținute.
Datele și informațiile obținute de investigatorul sub acoperire sau de colaboratori sunt consemnate într-un proces verbal și pot fi folosite în cauza penală și în legătură cu alte persoane la care se referă autorizația emisă de procuror, ori în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă însă sunt concludente și utile.
Pentru a se putea aprecia legalitatea și loialitatea activității investigatorului și a posibilității părții de a adresa întrebări acestuia, instanțele pot dispune audierea investigatorului în condițiile în care sunt ascultați și martorii amenințați.
Potrivit art. 103 alin 3 din Noul Cod de procedură penală, se prevede că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsura determinantă pe declarațiile investigatorului sau ale colaboratorilor. Însă am prezentat în secțiunea dedicată aprecierii probelor că opinia Curții Europene a Drepturilor Omului a adoptat o opinie mai ponderată în ceea ce privește faptul că hotărârea de condamnare nu poate avea la baza declarațiile martorilor care nu pot fi audiați în instanță, astfel îi include în această categorie a martorilor și pe investigatorul sub acoperire și pe colaboratori. Curtea consideră că soluția de condamnare întemeiată pe aceste declarații( ale colaboratorilor, investigatorilor), nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 parag 3 lit d), din Convenția Europeană, dacă inconvenientele ce au la baza protecția acestora pot fi compensate cu alte garanții procedurale concrete și aici amintim acordarea apărării posibilității de a contesta mărturia.
Secțiunea 2. Activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire
Astfel cum am mai amintit în cuprinsul acestei lucrări, scopul folosirii investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor este acela de a strânge date și informații în baza unei ordonanțe prin care acesta a fost autorizat, date și informații pe care le va pune mai apoi la dispoziția procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală în cauză, întocmind un proces-verbal în acest sens.
În ceea ce privește activitățile la care poate participa investigatorul sub acoperire, acestea sunt prevăzute în ordonanța prin care este autorizat să acționeze, însă dacă în timpul desfășurării activității investigatorul sau colaboratorii sunt puși în situația de a participa autorizat la anumite activități de exemplu, organizarea unui flagrant cu privire la traficul de droguri, procurorul va dispune prin aceiași ordonanță, sau printr-una distinctă autorizarea acestui procedeu probatoriu în conformitate cu art. 150 NCPP.
În cazul anumitor activități desfășurate nu va mai fi suficientă doar autorizarea procurorului ci va fi nevoie și de autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți, ne vom referi aici la cazul în care investigatorul sub acoperire autorizat în cauză de procuror, poate să efectueze numai anumite activități ce presupun accesul într-un sistem informatic sau copierea datelor informatice descoperite într-un calculator, dacă această măsura a fost la rândul ei autorizată de judecător.
Dacă într-un anumit caz, procurorul consideră că investigatorul autorizat trebuie să folosească dispozitive tehnice pentru fotografiere sau înregistrare audio-video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică, însă pentru acele cazuri care sunt urgente procurorul poate dispune doar pentru o periodă de 48 de ore autororizarea supravegherii tehnice.
Investigatorului sub acoperire îi pot fi puse la dispoziție dacă sunt necesare de către organele judiciare, înscrisuri sau obiecte care se impun în vederea desfășurării activității.
În cazul în care ca urmare a activității autorizate desfășurate de investigatorul sub acoperire se produc anumite pagube materiale pentru persoane, care însă nu au legătură cu activitatea infracțională urmărită, plata acestor pagube va fi asigurată dintr-un fond anume constituit pentru aceste cazuri.
Așa cum am amintit și în capitotul anterior, când ne-am referit la cazurile practice atât din jursiprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și din cea națională, activitatea pe care investigatorul sub acoperire sau colaboratorii o desfășoară trebuie să nu ducă la provocarea săvârșirii de infracțiuni, ne referim aici la cazurile în care aceștia acționează în baza unor indicii temeinice că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni, deoarece prevederile art. 101 alin. 3 din Noul Cod de procedură penală prevede în mod clar, că este interzis a determina o persoană să săvârșească sau să contiune să săvârșească o infracțiune în scopul obținerii de probe. Această interdicție a determinării comiterii unei infracțiuni, are la bază conceptul că statul prin agenții săi nu pot să-și depășească competența de a aplica legea, prin instigarea unei persoane să săvârșească o infrațiune, pe care de altfel nu ar fi comis-o, pentru care să declanșeze împotriva ei mecanismele procesului penal, în vederea tragerii la răspundere.
Potrivit celor mai sus afirmate sunt create niște bariere pentru stat în ceea ce privește exercitarea urmăririi penale, în cadrul anchetei pro-active, aceste bariere au ca scop protecția cetățenilor, împotriva provocărilor venite din partea agenților statului și de asemenea are ca scop și protecția integrității sistemului judiciar, dacă probele obținute într-un astfel de mod ar fi accepatate de instanță, încrederea cetățenilor în sistemul judiciar ar pieri.
Dacă persoana care este suspectată de săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unei infracțiuni dintre cele expres prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. a) din Noul Cod, doar profită de o sanșă oferită de investigatorul sub acoperire, în condiții în care rezultă că persoana ar fi procedat la fel și dacă aceea șansă ar fi venit de la o altă persoană decât investigatorul sub acoperire, în acest caz nu se poate reține existența unei provocări din partea investigatorului. Însă se va reține o provocare din partea investigatorului dacă prin activitatea pe care o desfășoară îl determină pe făptuitor să săvârșească o infracțiune pe care nu ar fi săvârșit-o dacă nu erau tehnicile utilizate de investigator pentru a o determina să comită infracțiunea. Probele folosite ca urmare a determinării nu vor putea fi obținute în cadrul procesului penal, acestea vor fi excluse ca fiind nelegal obținute.
În cele ce urmează vom prezenta un caz în care Înalta Curtea de Casație și Justiție consideră că în speța dată nu există provocare din parte agentului investigator.
Folosirea investigatorului sub acoperire în scopul surprinderii făptuitorului în flagrant delict de trafic de droguri nu constituie provocare, dacă persoana, consumatoare de droguri, a comis în mod repetat acțiuni specifice traficului ilicit de droguri, iar nu agentul sub acoperire a fost cel care a determinat-o să săvârșească sau să continue să săvârșească acte specifice traficului de droguri, rezoluția de comiterii a infracțiunii fiind luată anterior de făptuitor. În acest caz investigatorul sub acoperire acționează numai în vederea strângerii datelor și informațiilor cu privire la existența infracțiunii și a identificării făptuiorului, prin activități precum participarea sa la surprinderea acestora în flagrant delict.
În cele ce urmează ne vom referi tot la o decizie a Înaltei Curțiii de Casație și Justiție din anul 2011 astfel Înlta Curte reține având la bază jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că utilizarea agenților inflitrați este admisibilă dacă este circumscrisă unor garanții, iar interesul public nu poate justifica utilizarea elementelor obținute ca urmare a unei provocări polițienești, deoarece utlizarea provocării duce de la bun început la încălcarea dreptului la un proces echitabil ( aici ne referim la cauzele Ramanauskas c. Lituaniei și Teixeira c. Portugaliei). Astfel orice probă obținută ca urmare a unei provocări din partea poliției trebuie înlăturată pentru ca procedura să fie în concordanță cu exigențele dreptului la un proces echitabil. Dacă acuzatul pretinde că a fost provocat, le revine obligația instanțelor interne de a studia cu multă atenție dosarul cauzei.
Pentru a se face dinstincția între agent infiltrat și agent provocator există mai multe criterii și anume:
– dacă intervenția poliției este ordonată și cooordonată de un procuror sau de un magistrat
-dacă autoritățile naționale aveau aparent rațiunea suficiente pentru a-l bănui pe acuzat de respectiva ilegalitate
– cazierul judiciar al acuzatului.
Va exista provocare din partea poliției atunci când agenții infiltrați nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea infracțională, ci exercită asupra persoanei o influență de natură a o incita să comită infracțiunea care altfel nu ar fi comis-o, în scopul de a o face posibilă constatarea infracțiunii, strângerii de probe și mai apoi de a trage la răspundere penală persoana.
În cauza aflată de rolul Înaltei Curții care e și instanța de recurs în speța dată, instanța constată că inculpatul V.D este cunoscut ca un consumator de droguri, iar organele de cercetare aveau date cu privire la implicarea coinculpatului N.C în traficul de droguri așa cum rezultă din procesul verbal de sesizare din oficiu.
Intervenția organelor statului a avut loc într-un moment în care se mai consumaseră și alte infracțiuni de trafic de droguri de mare risc între N.C ,P.A și P.V, și V.D. Din probatoriul administrat rezultă clar că drogurile nu au fost în posesia investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor, iar operațiunea a fost efectuată nu în scopul obținerii de probe, ci în scopul culegerii de date și informații privind activitatea infracțională desfășurată de numitul N.C și de persoanele din anturajul acestuia, de către investigatorul sub acoperire și de colaboratori potrivit ordonanței procurorului DIICOT.
Contactul dintre colaboratori, investigatorul sub acoperire și inculpați a fost inițiat în contextul în care inculpații N.C și P.A, căutau în mod activ cumpărători, și vânzători de droguri, inculpații fiind cei care au promis că le vor vinde investigatorului și colaboratorului cantitatea de 10 grame de canabis. Pentru a-i demonstra că îi va face rost de canabis, chiar de față cu colaborator inculpatul P.A a sunat o persoană spunându-i să pregătească cele 10 grame de canabis.
Din conținutul declarațiilor inculpaților și convorbirilor ce au avut loc rezultă neechivoc că prima convorbire între inculpații N.C și P.A pe de-o parte și colaboratori și investogator pe de altă parte a fost inițiată de inculpați, care au legătură cu persoanele din anturajul lui P.V și V.D.
Față de toate acestea Înala Curte concluzionează că acțiunea investigatorului și a colaboratorilor, a fost eminamente pasivă, așa cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ludi contra Elveției, din momentul în care acuzatul își dă seama că îndeplinește un act ce cade sub incidența legii penale, își asumă riscul de a întâlni un funționar al poliției infiltrat și care încearcă să-l demaște.
Deci nu se poate constata că pentru săvârșirea faptelor penale pentru care V.D a fost trimis în judecată, a fost determinat în vreun fel de colaboratori sau investigatorul sub acoperire, deoarece inculpatul desfășura această activitate infracțională de multă vreme, neavând nevoie de îndemnuri din partea unei persoane de a realiza o activitate infracțională.
În literatura de specialitate a fost abordată tema cu privire la activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire într-o manieră mai timidă, deoarece nu era prevăzut în mod expres care erau limitele în care investigatorul putea să acționeze și de asemenea nu se specifica nimic cu privire la activitatea concretă a investogatorului.
Așa cum am prezentat pe parcursul lucrării scopul utilizării investigatorului sub acoperire este acela de a obține un set de probe concludente, pertinente și utile cu privire la activitatea infracțională desfășurată de persoanele suspectate de comiterea infracțiunii.
Astfel trebuie să subliniem că atunci când participă la aceste activități, investigatorul trebuie să adopte o atitudine pur pasivă de-a lungul activității și să nu determine el însuși printr-o atitudine pro activă comiterea de infracțiuni, investigatorilor fiindu-le interzis a determina o persoană să comită fapte prevăzute de legea penală sau să instige o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală. Acest aspect prezentat este prevăzut de art. 101 din Noul Cod de procedură, care la alineatul 3 prevede în mod expres că este interzis ca organele judiciare să acționeze astfel încât să provoace o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul de a obține probe. Se poate deci observa că dispozițiile Codului de procedură penală sacționează utilizarea acestor activități ilegale pentru obținerea de probe, iar probele astfel obținute vor fi excluse ca nelegal administrate. Activitatea investigatorului trebuie să se limiteze în cadrul legal și la ceea ce procurorul de caz autorizează a se desfășura în cauză.
În literatura juridică s-a afirmat și în trecut că probele trebuie administrate respectându-se principiul loialității, astfel că Noul Cod de procedură a reglementat opinia doctrinară și opinia Curții Europene a Drepturilor Omului. Încălcarea acestui principiul nu afectează doar dreptul persoanei la un proces echitabil ci și demnitatea cuvenită justiției deoarece, nu e moral a se utiliza promisiuni sau provocării în vederea comiterii unei fapte penale, pentru care ulterior să mai fii și cercetat.
În literatura de specialitate străină este definită loialitatea ca fiind maniera de a adminsitra probele în conformitate cu respectarea drepturilor cetățeanului și a deminității cuvenite justiției.
Așa cum am mai subliniat și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului se prevede în mod expres că folosirea investigatotului sub acoperire, impune organelor judiciare realizarea unui echilibru între respectarea ordinii sociale pe de o parte și drepturile și interesele persoanei pe de altă parte. Astfel folosirea acestei metode a investigatorului sub acoperire trebuie să aibă un caracter subsidiar, adică trebuie să se apeleze la ea doar atunci când celelalte mijloace probatorii nu sunt la fel de eficiente în concordanță cu scopul urmărit de organele judiciare, însă trebuie să se țină cont și de drepturile și libertățile persoanei și de dreptul acesteia la viață privată.
Trebuie să ne referim și la doctrina română care a arătat în mod clar că rolul investigatorului sub acoperire nu este acela de a determina comiterea de infracțiuni, în scopul obținerii de probe, ci rolul investigatorului este acela de a observa modul în care se desfășoara activitatea infracțională și astfel de a pune la dispoziția procurorului care supraveghează sau efecutează urmărirea penală, datele cu privire la fapta penală săvârșită, astfel pentru a putea fi dovedită și pentru a se putea dispune tragerea la răspundere a persoanelor care au comis-o.
În vechiul Cod de procedură penală în art. 68 se prevedea faptul că provocarea trebuie să îmbrace acte concrete de instigare care să aibă ca efect ´´plantarea ´´ în mintea unei persoane ideea de a săvârși infracțiunea, acte care pot consta în promisiuni, îndemnuri, amenițări sau șantaj.
În cauza Ramanauskas contra Lituaniei pe care am prezentat-o mai sus în prezenta lucrare, Curtea că mărturisirea de a fi comis o infracțiune la care a fost provocat nu face să dispară nici provocarea și cu atât mai puțin efectele.
Trebuie să subliniem un aspect important pe care Curtea îl reține în cauza Ramanauskas și anume că oricât de periculoasă ar fi pentru membrii societății activitatea de crimă organizată, terorim sau corupție, acestea nu reprezintă o scuză pentru a se putea utiliza un comportament provocator din partea investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor.
La nivelul Uniunii Europene se încearcă a se dezvolta o cooperare între statele semnatare pentru a se simplifica utilizarea investigatorului sub acoperire în anchete trasfrontaliere. Astfel la nivelul Consiliului Uniunii au fost identificate condițiile și procedurile aplicabile investigatorului sub acoperire, prin aplicarea principiului proporționalității și cel al subsidiarității folosirii investigatorului și a altor principii care să ducă la o derulare eficientă a procedurilor transfrontaliere a folosirii investigatorului.
De asemenea, așa cum am menționat, în Noul Cod de procedură este prevăzut în mod expres principiul proporționalității utilizării investigatorului, legislația română aliniindu-se celeor de nivel european.
Secțiunea 3. Metodele de cercetare utilizate de investigatorul sub acoperire
Dacă în secțiunea a doua din acest capitol ne-am referit la activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire și limitele pe care activitatea trebuie să le respecte în cele ce urmează ne vom referi la metodele de cercetare pe care investigatorul sub acoperire și colaboratorii le utilizează.
Sunt anumite metode uzitate, care însă nu sunt prevăzute de legea penală, neprezentarea are la bază ideea de a proteja tehnicile folosite, deoarece publicarea acestora ar ajunge și în mediile criminale, iar cunoașterea tehnicilor de către aceste grurpuri infracționale ar duce la contracararea activităților investogatorului.
Metode de cercetare neprevăzute de lege.
aceste metode pot fi de lungă durată sau de scurtă durată și îmbracă în practică forme diverse cum ar fi pseudo- cumpărarea cu varianta sa flash-roll, sau pseudo-vânzarea, livrarea supravegheată sau controlată, penetrarea de rețele sau de grupuri.
pseudo-cumpărarea constă în prezentarea în fața unei persoane, ca și potențial cumpărător al unui bun care provine din săvârșirea de infracțiuni
dacă pseudo- cumpărarea se referă la o achiziție de bunuri, pseudo- vânzarea prevede că agentul trebuie să vândă mărfurile care constituie obiectul infracțiunii
livrarea supravegheată constă într-o activitate mai activă din partea investigatorului, în procesul de livrare. Investigatorul ajunge chiar să transporte sau să vândă mărfurile care fac obiectul infracțiunii. Această tehnică este prevăzută și de două convenții internaționale și anume Convenția de aplicare a spațiului Schengen din 1985 și Convenția Națiunilor Unite din anul 1985. Livrarea supravegheată este prevăzută de Noul Cod de procedură penală în art. 151, care prevede următoarele: ´´ livrarea supravegheată poate fi autorizată prin ordonanță de procurorul care supravegheză sau efectuează urmărirea penală la solicitarea instituțiilor sau organelor competente.
Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri:
– descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în traficul de droguri, arme, obiecte furate,materiale explozive, nucleare,alte materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite, ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni, nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune, dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta, ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare
-dacă descoperirea sau dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale,ar fi imposibilă sau foarte dificil în alt mod
penetrarea rețelelor sau grupurilor, constă în infiltrarea de o manieră durabilă, într-un mediu determinat în vederea culegerii de informații. Spre deosebire de alte tehnici care vizează o tranzacție determinată, în acest caz obiectul este mai puțin precis și mai mult orientat spre strângerea de informații.
Metodele de investigare prevăzute de lege:
reținerea predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale, prin aceasta se înțelege verificarea prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
Controalele vizuale discrete, acestea constau în posibilitatea organelor de poliție, de a penetra prin intermediul autorizației magistratului, într-un loc privat cu sau fără acordul proprietarului. Conform practicii un control vizual ar putea fi comandat de autoritățile competente în vederea realizării următoarele finalități: inspectarea locurilor și asigurarea de prezența unor obiecte ale infracțiunii sau care sunt provenite din comiterea de infracțiuni, instalarea unui mijloc tehnic în cadrul unei observații sau supravegheri operative.
ascultările directe, acestea presupun posibilitatea magistratului, de a ordona penetrarea într-un domiciliu sau loc privat, cu știrea sau fără știrea proprietarului, cu acordul sau fără acordul acestuia, în scopul de a permite ascultarea, luarea la cunoștință sau înregistrarea directă de comunicații sau telecomunicații cu ajutorul mijloacelor tehnice
obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, prin aceasta se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit sau altă entitate financiară, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la o altă entitate financiară de înscrisuri sau informații aflate în posesia acestora, referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.
supravegherea video, audio sau prin fotografiere, prin aceasta se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistarea convorbirilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora.
examinarea medicală obligatorie, aceasta este prevăzută de art. 25 din Legea 143/2000, potrivit acestui articol în cazul în care există indicii temeinice că o persoană transportă droguri în corpul său, pe baza consimțământului scris, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei examinări medicale, în vederea depistării acestora. Dacă persoane nu-și dă consimțământul de va solicita autorizarea procurorului, care va menționa și unitatea medicală care urmează să efectueze această investigație.
Etapele investigării
Din practica organelor de urmărire penală rezultă că pentru combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată se parcug de regulă 3 etape și anume:
Faza informativă- această faza cuprinde activități specifice, desfășurate în mod continuu, organizat și conspirat, de structuriile de specialitate în vederea cunoșterii și documentării cu privire la rețele infracționale, potrivit legislației în vigoare structurile specializate în culegerea de informații își dezvoltă propriile baze de date și informații
Aceste structurii informative își desfășoară activitatea conform unor strategii de culegere a informațiilor privind grupurile de criminalitatea organizată.
Acele strategii se referă la domeniile în care se desfășoară culegerea informațiilor și aici ne referim la domeniul bancar sau vamal, grupuri de persoane spre care se îndreaptă activitatea de supraveghere, cercetare și culegere a datelor, aici ne vom referi la capii grupurilor de criminalitate organizată, la vameși și funcționari publici, mijloacele de supraveghere și culegere a datelor aici se include filajul, folosirea investogatorului, controlarea și verificarea conturilor.
Procesul de căutare, culegere, prelucrare și transmitere a datelor, denumit în termeni de specialitate ca ciclu infromațional, cuprinde: planificarea care presupune stabilirea cerințelor beneficiarului, accesul în mediul vizat, interceptarea comunicațiilor, selectarea mesajelor și culegerea informațiilor, operațiuni efecuate în mod obișnuit prin utilizarea bazelor de date ce conțin informații cu privire la obiectivele de interes, prelucarea poate implica traducerea mesajelor, analizarea, interpretarea datelor brute astfel încât să se ajungă la informații ´´finisate´´, redactarea rapoartelor, calitatea și concludența acestora conturează prioritățile culegerii de informații.
Faza investigativă- faza aceasta este compusă dintr-un ansamblu de activități, efectuate de structurile specializate în vederea verificării într-o manieră secretă a datelor obținute în faza informativă, la care ne-am referit mai sus. În categoria acestor activități vom cuprinde, supravegherea operativă a unor persoane prin filaj sau pândă, verificarea unor tranzacții suspecte, verificarea unor acte de care s-a folosit suspectul, obținerea de informații prin interpol.
Punerea în executare a acestei faze de investigare se va realiza într-un moment propice, care are la baza niște date și informații suficiente adunate în etapa fazei informative, eficiența acestei acțiuni este determinată de cunoașterea cât mai în detaliu a grupului infracțional.
În literatura de specialitate este prevăzută ca regula de bază, care trebuie respectată, aceasta este continuitatea și îmbinarea planurilor informative și investigate și monitorizarea continuă a grupului infracțional și în faza de urmărire penală.
Această supraveghere operativă trebuie să aibă ca finalitate identificarea legăturilor pe care grupul de criminalitate organizată îl are în domeniul politic, în cel al administrației publice, în domeniul bancaro- financiar. De asemenea se are în vedere identificarea și evaluarea disponibilităților financiare a bunurilor și valorilor obținute și activitățile care sunt realizate prin interpuși în folosul grupului infracțional.
Flagrantul – prinderea în flagrant are o aplicabilitatea pentru mai multe infracțiuni dintre care vom enumera: lipsirea de libertate, infracțiunile de corupție sau cele de terorism.
Pentru realizarea în condiții optime a flagrantului, este necesar a fi respectate anumite reguli și principii de metodică și practică.
În categoria obiectivelor urmărire în cazul organizării flagrantului se numeră: împiedicarea activității ilicite, prinderea făptuitorului în cazul comiterii infracțiunii, faptei prevăzute de legea penală, strângerea prbelor care atestă existența infracțiunii și a vinovăției suspectului, restabilirea situației anterioare, recuperarea prejudiciului, ridicarea obiectivelor, sau bunurilor deținute sau traficate ilegal, tragerea la răspundere penală într-un interval cât mai redus.
În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte cu privire la realizarea flagrantului. Această activitate trebuie realizată numai de echipele specializate, în funcție de fazele comiterii actului infracțional, avem 3 posibilități de intervenție pentru realizarea flagrantului și anume: înainte de comiterea faptei, în timpul comiterii faptei sau după comiterea acesteia.
dacă acțiunea se realizează înainte de comiterea faptei atunci,e necesar ca actele pregătitoare comiterii faptei să fie incriminate legal, sau intervenția să permită contracararea unei infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social
în ceea ce privește realizarea flagrantului în timpul comiterii faptei, pot exista unele riscuri, deoarece autorul se află între alte persoane, într-o stare maximă de tensiune, putând în orice moment să riposteze, în cazul acestui tip de flagrant există pericolul de a fi rănite persoane sau de ai lua ostatici, făptuitotul astfel încercând să-și asigure scăparea
relizarea după momentul consumării faptei îl reprezintă cel mai prielnic moment, deoarece agenții statului dispun de un avantaj, acela ar suprinderii persoanei după comiterea faptei, făptuitorul găsindu-se într-un moment de relaxare, însă și în acest caz există un risc și anume ca infractorul să fugă cu bunurile care reprezintă obiectul infracțiunii.
După prinderea în flagrant se vor realiza anumite activități și anume: imobilizarea persoanelor participante, percheziționarea acestora, percheziționarea autovehiculelor, identificarea martorilor oculari, sigilarea și transportarea bagajelor și întocmirea procesului verbal.
Secțiunea 4. Provocarea- în ceea ce privește atitudinea investigatorului
Dacă în secțiunea cu privire la administrarea probelor ne-am referit la princincipiul legalității administrării și la cel al loialități, de asemenea am amintit și despre faptul că le este interzis organelor judiciare a provoca o persoană să comită fapte prevăzute de legea penală sau să continue comiterea de fapte, în scopul obținerii de probe.
Provocarea reprezintă acțiunea neloială realizată în scopul obținerii de probe, constând în determinarea cu știință a unei persoane să comită o infracțiune( agentul provocator se află din punct de vedere al dreptului material în postura instigatorului, care determină o persoană să ia o rezoluție infracțională, pe care de altfel nu ar fi luat-o). sau să continue să săvârșească o infracțiune . Provocarea reprezintă una dintre efectele nulităților care are ca efect subsidiar și excluderea probelor neloial sau nelegal administrate.
Dacă e să ne raportăm la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește instituția provocării s-a făcut trimitere la caracterul pasiv al activității pe care o realizează investigatotul sub acoperire, potrivit jurisprudenței Curții activitatea desfășurată nu va fi considerată provocare dacă:
există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește comiterea de infracțiuni
activitatea polițiștilor investigatori sau a colaboratorilor a fost autorizată în condițiile legii
agenții statului sau colaboratorii nu au făcut altceva decât să le ofere infractorilor o ocazie obișnuită de a comite fapte prevăzute de legea penală
De asemenea Curtea Europeană stipulează că intervenția organelor statului trebuie circumscrisă și de asemenea însoțită de garanții, chiar și atunci când obiectul cauzei îl reprezintă traficul de stupefiante. Astfel chiar dacă există o expansiune a criminalității organizate, această expansiune nu conferă dreptul într-o societate care are la baza valori democratice, de a sacrifica pentru ordinea publică, buna desfășurare a procesului penal.
Exigențele de echitate prevăzute în art. 6 din Convenția Europeană se aplică fără diferențiere toturor infracțiunilor, mai grave sau mai puțin grave.
Curtea observă că spre deosebire de activitatea realizată de agenții statului în cauza Ludi c. Elveției, care își desfășurau activitatea cu respectarea normelor în cadrul anchetei de trafic de droguri, în baza cooperării autotităților germane cu cele elvețiene, sub supravegherea unui magistrat, în cauza Teixeira contra Portugaliei, activitatea desfășurată de cei 2 polițisți, nu se încadra în limitele unei operațiuni de combatere a traficului de droguri sub coordonarea unui magistrat. În cauza Teixeira pe care am prezentat-o în cadrul acestei lucrări Curtea subliniază că cei doi polițiști nu au abordat o atutudine pur pasivă în examinarea activității reclamantului, aceștia provocând-l să comită infracțiunea. Astfel activitatea polițiștilor a depășit sfera activității unor agenți infiltrați, deoarece ei au determinat comiterea infracțiunii și nu sunt date din care să rezulte că fară activitatea lor fapta nu ar fi fost comisă.
În această cauza Curtea constată o încălcare a art. 6 parag. 1, deoarece condamnarea reclamantului s-a întemeiat în principal pe declarațiile celor 2 polițiști provocatori, Curtea făcând disctincție între acțiunea agenților provocatori- atunci când polițiștii creează intenția criminală, ea neexinstând până atunci, și cazul în care reclamantul avea deja predispoziția comiterii unei infracțiuni.
Instanța europeană s-a bazat pentru a face această distincție pe doi factori și anume:
lipsa unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă, că reclamantul era deja implicat în traficul de droguri, sau cel puțin într-o activitate infracțională.
faptul indubitabil că organele îl instigaseră pe reclamant să comită infracțiunea.
Având la baza conceptele mai sus prezentate, Curtea reține și în cauza Erurofinacom c. Franței, că nu sunt încălcate dispozițiile dispozițiile art. 6 paragaf 1 doarece din probele cauzei, nu au fost obținute prin provocare. În prezenta cauza societatea comercială reclamantă( al cărei obiect de activitate consta în servicii de comunicare de date accesibile prin intermediul unui terminal-Minitel, constând în messaging și mailbox, ce permitea utilizatorilor să comunice între ei prin folosirea unor pseudonime la care puteau fi atașate cv-uri), fusese condamnată pentru proxenetism, ca urmare a unor anchete desfășurate de organele de urmărire penală franceze.
În cadrul acestei investigații agenții poliției utilizaseră serviciile companiei, prin intermediul mesageriei, solicitând informații de la mai multe persoane, cu privire la condițiile și costurile, în scopul identificării celor care practică prostituția.
Curtea Europeană cataloghează activitatea agenților de poliției ca fiind una de infiltrare și nu una de provocare, deoarece organele judiciare aveau motive temeinice de a suspecta, existența unei activități infracționale. Instanța europeană remarcă faptul că poliția deținea informațiile cu privire la practicarea prostituției din presă, iar societatea nu fusese acuzată numai pentru faptele de proxenetism constate de agenții infiltrați ci și cu privire la o activitate infracțională continuă în materie de proxenetism desfășurată în ultimii 2 ani.
Un aspect important reținut de Curte este acela că instanțele naționale nu au ținut cont pentru dispunerea condamnării numai de declarațiile agenților infiltrați, ci au avut în vedere și CV-urile, precum și declarațiile prostituatelor identificate în cursul anchetei.
În încheiere Curtea consideră că deși agenții infiltrați au provocat oferta din partea prostituatelor, nu se poate reține instigare la comiterea infracțiunii de proxenetism, pentru care reclamanta a fost condamnată, ce a avut un caracter continuu și a fost comisă de societatea comercială și nu de prostituate.
În cauza Shannon c. Marii Britanii, în fapt se rețin următoarele jurnalistul M, de la un tabloid britanic, a primit prin intermediul unui telefon anonim, informații cum că reclamantul distribuie droguri la petrecerile din cercurile show-business. Pretinzându-se șeic M. a avut o întâlnire la hotel cu reclamantul, propunându-i acestuia să-i furnizeze niște cocaină pentru o petrecere din Dubai.
Discuția dintre cei doi a fost înregistrată de jurnalist în camera de hotel, în cadrul discuției purtate au fost abordate problemele generale privind drogurile, iar reclamantul i-a dat de mai multe ori asigurări jurnalistului că poate procura atât cocaină cât și canabis pentru petrecere. În aceiași seară reclamantul i-a adus lui M. și asistentului său mostre de cocaină, pentru care a primit suma de 300 de lire.
Poliția a pornit ancheta având ca temei articolul publicat de jurnalist cu privire la faptul că reclamantul este dealer de droguri.
Instanța europeană a reținut cu privire la această cauză faptul că statul a avut rolul de a efectua urmărirea penală împotriva reclamantului pe baza informațiilor obținute de la M, care este un terț în această ecuație, nefiind deci agent al statului și neacționând conform indicațiilor primite de la poliție.
M. a fost audiat în calitate de martor în speță, respectându-se principiile oralității și contradictorialității, în prezența reclamantului și a avocatului acestuia, iar instanța britanică consideră după 5 zile de audiere că nu se impune excluderea probelor obținute de jurnalist și oferite mai apoi poliției, deoarece acestea nu au fost obținute în urma unei provocări și nu aduc astfel atingere echitabilității procesului.
De asemenea reclamantul nu a contestat autenticitatea sau credibilitatea înregistrărilor audiovideo, în nici un grad de jurisdicție în fața instanțelor britanice și nici în fața Curții Europene.
În concluzie Curtea constată că admiterea probelor obținute de jurnalist și devenite probe în acuzare nu au adus atingere dreptului la un proces echitabil.
Față de criteriile oferite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, organele judicare care bănuiesc implicarea unei persoane în activități infracționale, nu trebuie să aibă o atitudine ´´activă´´, care să ducă la provocarea unei persoane ´´inactive´´, să comită o infracțiune, ci trebuie să se limiteze a-i oferi persoanei o ´´tentație obișnuită´´, o ocazie ce nu ar avea un caracter singular, de excepție, de a încălca legea, în timpul unei activități de observare a comportamentului făptuitorului. Dacă persoana acceptă șansa oferită de organele judiciare și comite fapta penală, probele care rezultă nu pot fi considerate a proveni dintr-o provocare, deoarece activitatea organelor judiciare se derulează doar în scopul culegerii de probe, iar nu în scopul provocării neloiale de comitere a unei fapte prevăzute de legea penală.
Rațiunea interdicției provocării săvârșirii unei infracțiuni constă în aceea că statul prin agenții săi, nu poate depăși limitele aplicării legii, prin instigarea unei persoane să comită o infracțiune, pe care nu ar fi comis-o fără provocare, ca mai apoi să declanșeze împotriva persoanei procedura penală a tragerii la răspundere. Astfel sunt create niște limite pe care agenții statului nu le pot depăși, în vederea protecției cetățenilor împotriva provocărilor provenite de la agenții statului, precum și în scopul protecției credibilității și integrității sistemului penal de justiției, garantându-se și principiul aflării adevărului.
Nu va constitui provocare activitatea desfășurată de organele judiciare în condițiile și limitele autorizare de procuror în cadrul procedeului probator al participării autorizate la anumite activități, care presupun comiterea unei fapte similare laturii obiective a infracțiunii de corupție, efectuarea de tranzacții operațiuni sau orice fel de înțelegeri cu privire la un bun sau cu privire la o persoană despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că e victima traficului de persoane, sau a unei răpiri, efcetuarea de operațiuni privind drogurile, în scopul obținerii de mijloace de probă.
Tot astfel organele judicare trebuie să acționeze loial cu privire la culegerea de date și informații cu ajutorul martorilor colaboratori, ori atunci când utilizează vreo măsură din categoria ´´supraveghere tehnică´´.
Vom prezenta în cadrul acestei secțiuni o speță de soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României și anume Ali c. României.
Curtea a stabilit că înscenarea reprezintă o încălcare a art. 6 parag 1 din Convenție și este diferită de folosirea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire în anchetele penale. Instanța europeană stabilește că utlizarea tehnicilor sub acoperire nu poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, riscul pe care instigarea îl reprezintă în cazul acestor tehnici sub acoperire presupune ca aceste metode să fie bine și expres limitate.
Se mai stabilește de Curte că avem instigare atunci când poliția prin agenții implicați nu se limitează la a investiga cauza într-un mod pasiv, ci din contră exercită o anumită presiune asupra persoanei, astfel încât să o incite la săvârșirea unei infracțiuni pe care nu ar fi săvârșit-o dacă nu ar fi existat presiunea ofițerilor de poliție. Scopul recurgerii la astfel de tehnici de provocare, ne permitem să le numim astfel, este acela de a strânge cât mai repede probe și de a putea pune în mișcare urmărirea penală.
Pentru a se putea trage concluzia că ofițerii au acționat într-un mod pasiv, în prezenta speță Curtea are în vedere mai multe aspecte. După cum precizează și reclamantul în cerere, percheziționarea apartamentului nu a condus la strângerea de probe din care să rezulte o suspiciune a implicării sale în traficul de droguri.
Curtea de asemenea ține seama și de faptul că părțile au prezentat versiuni diferite ale întâmplărilor petrecute în iunie 2001. Potrivit opiniei autorităților, reclamantul și ceilalți coinculpați ar fi fost de acord să încheie tranzacția, însă reclamantul pretinde că totul a fost numai o înscenare, acesta declarase că nu avea nicio idee că în geantă se aflau droguri, el crezuse că banii primiți erau pentru alt tip de mărfuri, ale căror mostre au fost și găsite în geantă.
Potrivit acestor versiuni contradictorii, Curtea trebuie să verifice procedura în urma căreia s-a stabiliti înscenarea, în vederea garantării drepturilor apărării la un proces echitabil, la contradictorialitate și al egalității armelor.
Curtea observă că instanțele naționale i-au condamant pe reclamant și pe ceilalți coinculpați doar pe baza probelor obținute în timpul investigațiilor, mai cu seamă pe raportul întocmit de investigatorii sub acoperire și pe declarația martorului K.M, care mai târziu a fost retrasă.
Cu privire la reclamant Curtea constată că martorii puteau doar să confirme arestarea acestuia, însă aceștia nu știu nimic despre presupusele activități infracționale ale inculpaților.
Curtea reține că instanțele naționale nu au adus ca probă înregistrarea evenimentelor și nu a dispus audierea investigatotului sub acoperire, nici după solicitarea reclamantului în acest sens, solicitare la care reclamantul nu a primit nici un răspuns. Se reține de asemenea că apărarea nu a avut ocazia de a le pune întrebări ofițerilor sub acoperire.
Instanțele naționale au reținut ca relevante declarațiile obținute de investigatori de la K.M , respingându-le pe cele făcute de reclamanți și pe cele făcute ulterior de K.M .
Curtea nu poate trece fără să precizeze că declarațiile unui martor făcut în instanță sub jurământ, ar trebui să aibă întâietate față de declarațiile aceluiași martor, date însă în altă etapă procesuală, nici măcar atunci când cele două sunt contradictorii. Curtea consideră în speța că raționamentul Tribunalului pare să impună reclamantului sarcina probei, și nu înțelege de ce s-a dat o preferință celorlalte declarații decât celor date în fața instanței.
Ținând cont și de declarațiile inculpaților, privind implicarea poliției, instanțele interne nu au respectat principiul imparțialității, mai cu seamă pe cel al egalității armelor, prin lipsirea ofițerilor sub acoperire din instanță și prin neacordarea posibilității părților de a le adresa întrebări, chiar și dacă în scris.
În plus, instanța ar fi trebuit să ofere cel puțin un punct de vedere mai amănunțit cu privire la motivul de respingere a celorlalte probe și aici ne referim la înregistrarea video și audierea celorlalți martori.
În concluzie, Curtea consideră dat fiind cele de mai sus, că instanțele interne nu au analizat suficient acuzațiile de înscenare făcute de reclamant, astfel fiind încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană.
Capitolul V Comparația instituției investigatorului prevezută în vechea reglementare cu cea prevăzută de Noul Cod de procedură penală.
Secțiunea 1. Investigatorul sub acoperire în vechea procedură penală
Conform prevederilor din vechiul Cod de procedură penală, înainte de faza de începere a urmăririi penale, a fost reglementată o faza distinctă și anume faza actelor premergătoare.
În ceea ce privește faza actelor premergătoare, aceasta a fost cunoscută încă din anul 1936, deoarece Codul de procedură din anul 1936 prevede 3 faze ale urmăririi penale și anume: primele cercetări, urmărirea și instrucția. Între instituția actelor premergătoare și primele cercetări exista o anumită legătură, deoarece în ambele faze se strâng date și informații necesare pentru a se putea pune în mișcare acțiunea penală.
Instituția actelor premergătoare a fost reglementată pentru prima oară, sub această denumire prin Decretul nr. 473/1957, în art. 195 indice 1, care prevedea că organele de urmărire penală, pot efectuat înainte de începerea urmăririi penale, acte de urmărire penală, pentru strângerea datelor necesare începerii procesului penal, ca mai apoi să poată fi pusă în mișcare urmărirea penală. Trebuie precizat faptul că aceste acte premergătoare nu erau obligatorii ci ele aveau un caracter pur facultativ, acest caracter facultativ s-a păstrat și în reglementătile Codului de procedură penală din anul 1968.
Potrivit vechii reglementări în art. 224 erau reglementate actele premergătoare: ´´ În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. De asemenea în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministrul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale. Procesul verbal prin care se constată acte premergătoare poate constitui mijloce de probă.´´
Dupa unii autori “actele premergatoare sunt mijloace de investigație prin care se verifică seriozitatea unei sesizări, precum și existenta ori inexistența vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 C.pr. pen , ori a unui caz de nepedepsire”. Verificarea existenței vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen., în cadrul efectuării acestor acte, este de o reală necesitate, deoarece doar acordând o importanța deosebită actelor premergatoare urmăririi penale, se poate preântampina crearea spațiului legal în care pot fi dispuse anumite măsuri care, în final, s-ar dovedi nejustificate.
Potrivit vechii reglementări, în faza actelor premergătoare putea fi utilizat investigatorul sub acoperire, acest aspect reieșind din prevederile art. 224 indice 1, care se referă la actele premergătoare efectuate de investigatorul sub acoperire, la alin. 1 se prevedea că în cazul în care există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței naționale prevăzută în Codul penal și în legile speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante și de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de monede ori de alte valori, sau a unei infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ori a altei infracțiuni grave care nu poate fi descoperită sau a cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți în vederea strângerii de datelor privind existența infracțiunii și identificării persoanelor față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală.
La alin. 2 se prevedea că investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare și pot fi folosiți numai pentru o perioadă determinată de cel mult 60 de zile, care poate fi prelungită, însă fiecare prelungire nu poate depăși 30 de zile, iar durata totală, în aceiași cauză și cu privire la aceiași persoană nu poate depăși un an.
În alin. 3 se prevedea că investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza autorizației emise de procuror, informații pe care le pune în totalitate la dispoziție procurorului.
Deci din cele mai sus prezentate, în vederea începerii urmăririi penale, procurorul poate autoriza folosirea investigatorului sub acoperire în faza actelor premergătoare, prin ordonanță motivată pentru cel mult 60 de zile.
Și în vechiul Cod de procedură penală se prevedea că activitatea pe care o desfășoara investigatorul sub acoperire, trebuie realizată într-o asemenea manieră încât să nu conducă la provocarea săvârșirii de infracțiuni, în acele situații în care investigatorii acționează având la baza indicii temeinice, că se pregătește săvârșirea unei fapte penale, deoarece potrivit art. 68 alin. 1 din vechiul cod era interzis a se determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei infracțiuni, în vederea strângerii de probe și mai apoi a tragerii la răspundere a făptuitorului.
Astfel se poate observa că și în vechea reglementare era interzisă determinarea unei persoane în vederea comiterii de fapte prevăzute de legea penale sau continuării săvârșirii de fapte penale, fiind astfel preluat conceptul prevăzut în jurisprudența Curții Europene cu privire la atitudinea pasivă pe care trebuie s-o adopte ofițerii sub acoperire în desfășurarea activităților pentru care au fost autorizați de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.
Dacă în ceea ce privește vechea reglementare era prevăzută instituția actelor premergătoare fazei urmăririi penale, legiuitorul nu a mai reglementat-o în Noul Cod de procedură penală.
Astfel că măsurile speciale de supraveghere sau cercetare nu vor mai putea fi dispune anterior punerii în mișcare a urmăririi cu privire la faptă. Trebuie să specificăm un aspect important și acela că urmărirea penală cu privire la faptă( in rem) este obligatorie potrivit noii reglementări, urmărirea penală având acum 3 etape și anume: punerea în mișcare a urmăririi penale cu privire la faptă, continuarea urmăririi penale cu privire la suspect și rezolvarea cauzei de procuror.
Pentru a se putea folosi metoda investigatorului sub acoperire va trebuii în mod obligatoriu să fie pusă în mișcare urmărirea penală cu privire la faptă, adică trebuie să existe anumite date și informații cu privire la fapta infracțională, sau cu privire la pregătirea săvârșirii unei infracțiunii pentru care să poată fi pusă în mișcare urmărirea penală.
Pentru a putea compara instuția investigatorului sub acoperire prevăzută în vechea reglementare cu cea din noua reglemenatare ne vom raporta pentru început la condițiile care trebuiesc, sau trebuiau îndeplinite.
În primul rând în vechea reglementare așa cum mai sus am precizat, pentru a se putea apela la metoda investigatorului sub acoperire trebuiau îndeplinite următoarele condiții:
există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței naționale prevăzută în Codul penal și în legile speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante și de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de monede ori de alte valori, sau a unei infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ori a altei infracțiuni grave care nu poate fi descoperită sau a cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți în vederea strângerii de date privind existența infracțiunii și identificării persoanelor față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală
Se poate observa că pentru a se putea folosi metoda investigatorului trebuiau să existe date și indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni( în formă consumată, sau doar tentativă), sau cu privire la pregătirea săvârșirii unei infracțiuni.
Această condiție include în ea principiul proporționalității măsurii, adică trebuie să existe o proporționalitate între gravitatea infracțiunii ce se pregătește sau care a fost deja săvărșită, pentru care se realizează ancheta și utilizarea investigatorului sub acoperire.
infracțiunea sau făptuitorul nu pot fi identificați apelându-se la alte mijloace.
Din această ultimă condiție putem extrage principiul subsidiarității măsurii, adică se va utiliza investigatorul sub acoperire doar dacă celelalte mijloace de probă nu ar fi la fel de eficiente. Putem observa că legiuitorul prevede caracterul de excepție a acestei măsuri, deoarece nu este oportun ca o buna parte din probațiune să fie reprezentată de actele îndeplinite de investigatorul sub acoperire.
În reglementarea actuală pentru a se putea uzita această metoda a investigatorului sub acoperire sau a a colaboratorilor vor trebuie îndeplinite urmăroarele condiții și anume:
Urmărirea penală a fost începută
Potrivit dispozițiilor Noului Cod penal utilizarea investigatorului poate fi dispusă numai după ce s-a pus în mișcare urmărirea penală, care în condițiile noii reglementări presupune cercetarea faptelor. Deci se poate observa că potrivit noii reglementări nu se mai face referire și la actele premergătorare și de asemenea nu mai poate fi utlizat investigatorul înainte de începerea urmării penale.
Există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism sau asimiliate acestora, de finanțare a terosismului, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție sau cele asimilitae infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus.
Se poate astfel observa că pe de o parte trebuie să existe indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau pe de altă parte indiciile temeinice care să ducă la concluzia pregătirii săvârșirii de infracțiuni.
Existența unor suspiciuni rezonabile presupune existența unor fapte sau indicii de natură a convinge un observator neutru și obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune. Totuși faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceiași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal.
De asemenea în comparație cu vechea reglementare paleta de infracțiuni pentru care se poate dispune folosirea investigatorului este mai largă fiind incluse aici și infracțiunea de: evaziune fiscală, șantaj, lipsire de libertate, infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare. Legiuitorul a dorit se pare o extindere a folisirii tehnicii investigatorului sub acoperire, fiind prevăzut faptul că se poate utiliza și în cazul înfracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa înschisorii de 7 ani sau mai mare.
Măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii.
Potrivit Noul Cod de procedură penală spre deosebire de vechea reglementare se prevede atât faptul că măsura utilizării investigatorului sub acoperire trebuie să fie proporțională scopului urmărit de organele de cercetare penală, definindu-se astfel principiul proporționalității, însă se prevede în plus și faptul că măsura trebuie să fie și necesară.
Probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor
Din această ultimă condiție se poate observa reglementarea principiului subsidiarității acestei măsuri față de celelalte măsuri care ar putea fi dispuse în cauză și de asemenea caracterul de excepție a acesteia, deoarece se prevede în mod expres că probele sau localizarea și identificarea făptuitorului nu s-ar putea face în alt mod sau obținerea probelor ar prejudicia ancheta sau ar pune în pericol ordinea publică.
Spre deosebire de reglementarea anterioară în care se prevedea de asemenea principiul subsidiarității măsurii investigatorului și de asemenea caracterul de excepție al acesteia
´´ infracțiunea sau făptuitorul nu pot fi identificați apelându-se la alte mijloace´´, legiutorul aduce ca noutate în reglementarea actuală faptul că trebuie să se folosească măsura investigatorului deoarece obținerea probelor sau localizarea făptuitorului, a suspectului sau inculpatului ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor. Se poate deci observa că se aduce ca o condiție pentru folosirea investigatorului faptul că s-ar prejudicia ancheta sau ar exista un pericol social sau un pericol pentru anumite bunuri, dacă nu s-ar recurge la această măsură excepțională.
În al doilea rând ne vom referi la persoanele care pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire.
În vechea reglementare se prevedea în art. 224 indice 1 la alin. 2 că pot fi investigatori sub acoperire lucrătorii operativi din cadrul poliției judiciare, care vor culege date și informații despre infracțiunea ce se pregătește sau care se săvârșește, investigatori care își desfășurau activitatea sub coordonarea și în baza autorizației procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Conform Vechiului Cod de procedură putem observa că limitează sfera persoanelor care pot fi folosite ca investigatori sub acoperire la ofițerii poliției judiciare.
În al treilea rând în noua reglementare însă, în art. 148 alin. 4 se prevede că pot fi investigatori sub acoperire lucrătorii operativi din cadrul polițeiei judiciare, însă pe lângă aceștia noua reglementare prevede că mai pot fi investigatori sub acoperire în cazul infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism și lucrătorii operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării siguranței naționale.
Deci pe lângă ofițerii poliției judiciare pe care îi amintește și reglementarea anterioară, noua codificare îi include și pe lucrătorii operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării siguranței naționale, se poate observa că legiuitorul pe lângă faptul că sporește gama de infracțiuni pentru care se poate dispune folosirea investigatorului sub acoperire, aduce noi lucrători operativi care pot desfășura activitatea de investigatori sub acoperire.
În ambele Coduri, atât în cel vechi cât și în cel nou se preve în mod clar că investigatorul sub acoperire își va desfășura activitatea sub supravegherea procurorului și în baza ordonanței emise de acesta și că toate datele și informațiile obținute de investigator vor fi puse la dispoziția procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.
De asemenea în ambele reglementări se prevede că scopul activităților întreprinse de investigatorii sub acoperire sau de colaboratori este acela de a strânge probe cu privire la infracțiunea săvârșită și cu privire la persoana care a săvârșit-o.
În al patrulea rând ne vom referi la perioada de timp pentru care se poate dispune prin ordonanță motivată folosirea investigatorului sub acoperire.
În vechea reglementarea se putea autoriza de procuror prin ordonanță motivată folosirea investigatorului sub acoperire pe o periodă de maximum 60 de zile, perioadă care putea fi prelungită motivat pentru cel mult 30 de zile. Durata totală a operațiuni cu privire la aceiași persoană, pentru aceiași faptă era de un an.
În noua reglementare de asemenea se poate dispune folosirea investigatorului de procuror printr-o ordonanță motivată pentru o perioadă de maximum 60 de zile, însă în ceea ce privește prelungirea măsurii în art. 148 alin. 9 NCPP, se prevede că: ´´ durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune folosirea investigatorului, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Durata maximă, în aceiași cauză și cu privire la aceiași persoană, nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, precum și infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene.´´
Potrivit celor mai sus prezentate se poate observa că în ceea ce privește perioada inițială pentru care poate fi autorizată măsura de procuror vechea și noua reglementare prevăd aceiași perioadă pentru care se poate dispune și anume, pentru o perioadă de 60 de zile.
În ceea ce privește perioada pentru care măsura poate fi prelungită motivat vechea reglementare prevedea că măsura putea fi prelungită pentru o perioda de 30 de zile, iar în ceea ce privește noua reglementare deja observăm că măsura poate fi prelungită cu 60 de zile, dacă există motive temeinic justificate care să determine o astfel de prelungire. Legiuitorul permite astfel o dublare a perioadei de prelungire a măsurii în noul Cod de procedură penală, față de vechea reglementare, astfel putându-se observa o preocupare a legiuitorului cu privire la măsura investigatorului sub acoperire și la importanța folosirii acesteia în cauzele penale.
În ceea ce privește durata totală pentru care poate fi autorizată folosirea investigatorului sub acoperire, putem observa că în ambele reglementări avem perioada de un an pentru care fi folosită în aceiași cauză și cu privire la aceiași personă, însă dacă vechiul cod nu prevedea nicio excepție pentru prelungirea acestei perioade de un an, noul cod prevede însă o serie de cazuri în care această perioadă de un an poate fi totuși depășită și anume: infracțiunile contra vieții, securității naționale, infracțiunile de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, precum și infracțiunile contra intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Putem iarăși observa că dacă în vechea reglemtare nu poate putea dispune în nicio situație depăși durata totală de un an a folosirii investigatorului, noua reglementare aduce o optică nouă asupra instituție investigatorului, permițând depășirea acestei durate de an, durată pe care ne permitem să o considerăm suficientă pentru o gamă destul de largă de infracțiuni mai sus prezentata.
În al cincilea rând ne vom referi la măsurile de protecție a investigatorului sub acoperire în lumina celor două reglementări.
În art. 224 indice 4 din vechiul cod se prevedea faptul că identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acțiunii. Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască identitatea, cu respectarea secretului profesional. De asemenea se prevedea în art. 86 indice 1, alin. 7 faptul că pot fi audiați în calitate de martori investigatorii sub acoperire și de asemenea că ei beneficiază de protecția datelor lor. Art. 86 indice 1 la care ne-am referit mai sus prevede la alin 1: ´´ Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității a martorului sau a localității de domiciliu a acestuia, ori reședința, ar fi periclitată viața, integritatea corporală, sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care să apară în fața organlui judiciar.
O chestiune importantă pe care și vechiul cod o reglementa este prevăzută de art. 86 indice 1 la alin. 6 și anume faptul că declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, deci îl vom include aici și pe investigatorul sub acoperire, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
În reglementarea actuală în art. 149 se prevăd măsurile de protecție a investigatorului sub acoperire și a colaboratorilor. În alin 1 se stipulează faptul că : ´ identitatea reală a investigatorilor sau a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.´´ În alin 2 se prevede: ´´ procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră prelinară sau instanța de judecată are dreptul de a cunoaște adevărata identitate a investigatorului sau colaboratorilor, cu respectarea secretului profesional.
În al alin 3 se prevede o chestiune interesantă și anume: ´´ Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul și membrii familiei acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau altor acte de violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri de protecție specifice a martorilor.´´
Se poate observa că ambele reglementări conțin dispoziții cu privire la protecția identității investigatorului sub acoperire sau a colaboratorilor, însă în noua reglementare se prevede în mod clar faptul că pot beneficia de protecție și membrii familiei acestora sau alte persoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau altor acte de violență, în legătură cu activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator.
În vechea reglementare se specifica doar în art. 86 indice 5 faptul că procurorul care efecutează sau supraveghează cercetarea penală sau instanța de judecată pot dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului sau să-i ofere o reședință temporară supravegheată, precum și să-l însoțească la sediul parchetului sau la instanță și apoi la domiciul sau reședință.
Astfel se poate observa că legiutorul în noua reglementare, oferă o mai mare importanță protecției atât a investigatorului sau colaboratorului cât și altor persoane extinzând sfera celor cărora li se va asigura protecție față de vechea reglemntare, care nu face referire decât la investigatorul sub acoperire.
În concluzie potrivit celor mai sus prezentate se poate observa că noua reglementare aduce atât modificări calitate cât și cantitate în ceea ce privește instituția investigatorului sub acoperire față de vechiul Cod de procedură penală.
Capitolul VI Concluzii
În lucrarea de față am argumentat importanța folosirii instituției investigatorului sub acoperire , necesitatatea acestei instituții în combaterea unei palete foarte lungi de activități infracționale de o importanță deosebită pentru societatea noastră. În susținera acestei afirmații art.148 Noul Cod de procedură penală care lărgește această sferă de utilizare a instituției investigatorului sub acoperire în comparație cu vechiul cod asfel se va folosi instituția în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra siguranței naționale prevăzută de Codul penal sau alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, de persoane, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, falsificarea de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și celor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate. Textul nu este limitativ cu privire la infracțiunile care vor permite utilizarea acestei metode speciale , din contră , avem o sferă largă de aplicabilitate și toate aceste infracțiuni sunt de un grad mai ridicat de risc , conform vechiului cod , pericol social ridicat , pentru ordinea publică. De asemenea , de menționat faptul că în viitor în cazul în care vom avea reglementate infracțiuni noi , iar limita minimă a pedepsii cu inchisoare va fi de 7 ani , instituția investigatorului sub acoperire se va fi califica automat ca o posibilitate pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Reiese clar faptul că legiuitorul a dat o mai mare greutate instituției datorită eficienței sale, însă datorită caracterului intruziv legea reglementează strict condițiile de admisibilitate a acestei metodei , în comparație cu modul în care a gândit sfera de aplicabilitate.
efectuează urmărirea penală dacă:
Există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale,precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism sau asimiliate acestora, de finanțare a terosismului, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție sau cele asimilitae infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus.
Măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii.
Probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a bunurilor.
Folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă.
În cuprinsul lucrării am analizat fiecare condiție în parte , deoarece aceste condiții trebuiesc îndeplinite cumulativ astfel încât proba rezultată să fie legală deci să poată fi utilizată în cadrul procesului penal. Deoarece trebuiesc îndeplinite cumulativ , per a contrario în cazul în care , una dintre condiții nu este îndeplinită , proba va fi nelegală și nu va putea fi folosită pentru tragerea la răspundere a infractorului. Trebuie să acordăm mare atenție la sintagma suspiciune rezonabilă folosită de legiuitor , deaorece nu se referă la orice fel de suspiciune ci vom avea în vedere definiția dată de Curtea Europeană: Existența unor suspiciuni rezonabile presupune existența unor fapte sau indicii de natură a convinge un observator neutru și obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune. Totuși faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceiași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal Chiar dacă pentru mulți autori această sintagma pare nefericită , considerăm ca având în vedere că este reglementată de Curtea Europeană , probabil legiuitorul a prevăzut aceasta și a dorit să alinieze terminologia standardelor europene.
O ultimă chestiune care merită amintită aici este faptul că legiuitorul a prevăzut nu numai săvârșirea infracțiunii ci și pregătirea ei , așadar , în consecință vom putea folosi investigatorul sub acoperire și pregătirii infracțiunii, care poate rămane în forma tentativei . În acest caz considerăm ca acesta este scopul , acela de a opri consumarea infracțiunii și să rămână la stadiul de tentativa, care poate de asemeni să fie neincriminată.
Cu privire la următoarele două condiții se au în vedere principiul proporționalității și subsidiarității măsurii investigatorului sub acoperire , pe care le-am detaliat în lucrare și din care reiese caracterul de excepție a acestei măsuri.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și practica judiciară română ne-au ajutat să înțelegem mai bine tehnica folosirii investigatorului sub acoperire. Dintre cele mai elocvente cauze în care întâlnim instituția investigatorului sub acoperire trebuie sa amintim cauza Ramanauskas contra Lituaniei și cauza Teixeire contra Portugaliei . În prima cauză , Curtea a stabilit ca există o încălcare a art.6 parag.1 din Convenția Europeană din mai multe motive . În primul rănd faptul ca investigatorul nu a adoptat o atitudine pasivă ci din contră în speța de față a adoptat o atitudine pur activă, prin faptul că l-a provocat pe reclamant la săvârșirea infracțiunii. O a doua problemă este , exact ce am prezentat mai sus , chestiunea suspiciunii rezonabile care înseamnă mai mult decât niște simple zvonuri. Aceleași chestiuni le impută Curtea și în cea de a doua speță , atât doar adaptate situației de fapt.
Din practica judiciară românească am analizat alte doua cazuri: Constantin și Stoian contra României și cauza Bulfinsky contra României. Cu privire la prima cauză , Curtea a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de cel al utilizării tehnicilor legale ale activitățiolr sub acoperire. Având în vedere complexitatea utilizării acestei metode cât și faptul că parțile au oferit interpretări diferite evenimentelor cât și starea de provocare din partea investigatorului , Curtea a statuat că instanțele interne nu au verificat suficient acuzațiile de provocare , în consecință fiind încălcat dreptul la un proces echitabil. Aceleași stări de fapt au fost analizate și în cauza Bulfinsky contra României dar adaptate altei stări de fapt.
Jurisprudența Curții prezintă mare importanță cu privire la această instituție , deoarece chiar dacă tehnica folosirii investigatorului sub acoperire este foarte complexă în Noul Cod de procedură penală ea se întinde pe doar trei articole așadar rămân foarte multe elemente definitorii pentru această instituție care nu sunt reglementate. Desigur că există regulamte și documente, pe care le au serviciile de poliție specializate, prin care s-ar putea dovedi elementele nelegale folosite tehnici de către investigator însă acestea sunt secrete și nu pot fi probate de către cel împotriva căruia s-a folosit tehnica , așadar rămâne cu aceste dezvoltări ale Curții Europene. Desigur poate fi și jurisprudența internă insă de multe ori ea este amendată de Curtea Europeană.
Un ultim aspect pe care îl menționăm este aprecierea față de legiuitor prin modul cum a reușit să îmbunătățească reglementarea instituției investigatorului sub acoperire, în Noul Cod de procedură penală față de vechiul cod , atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Ne referim cantitativ , la faptul că a lărgit sfera de aplicabilitate a tehnicii la orice infracțiune cu pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani . Tot cantitativ , Noul Cod a prevăzut ca noutate că pot fi investigatori sub acoperire si lucrătorii operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară potrivit legii, activități de informații însă doar în cauze având obiectul infracțiuni contra securității naționale și infracțiunilor de terorism. Desigur aceste măsuri pot fi încadrate și la îmbunătățiri calitative ale instituției și mai adăugăm doar că Noul Cod oferă o mai mare protecție investigatorului sub acoperire , fiind protejat nu numai el ci putând beneficia de protecție și membrii familiilor acestora sau alte presoane supuse amenințărilor, intimidărilor sau altor acte de violență, în legătură cu activitatea desfășurata de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator. În concluzie, s-a facut un salt calitativ cu privire la instituția investigatorului sub acoperire prin adoptarea Noului Cod de procedură penală care coroborat cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă o metodă modernă și eficientă de combatere a fenomenului infracțional, dar care trebuie păstrat în cadrul legal altfel ne vom îndepărta de scopul primordial , acela de a afla adevărul.
Bibliografie:
Aionitoaiei C. Berchesan V.,Dumitrascu N.I., Tratat de metodică criminalistica, Ed. Carpați, 1994, Vol. II,
Mateuț Gheorghiță, Procedură penală-Parte specială, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1997
Mirișan Valentin, Procedură penală conform Noului Cod de procedură penală, editura Universității din Oradea, Oradea 2013
Neagu Ion, Drept procesual penal, editura All Beck, București 2004
Neagu Ion, Damaschin M. Tratat de procedură penală. Partea generală. Potrivit Noului Cod de procedură penală. Editura Universul Juridic, București 2014
Vasile Pavăleanu, Drept procesual penal –Parte specială, Ed. Lumina Lex , București, 2002
Strainu Emil, Topor E., Spionaj electronic, editura Deliana, București 2002
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală editura C.H Beck, București 2014
CEDO Ludi c. Elveției
CEDO Teixeira de Castro c. Portugaliei din 9 iunie 1998
CEDO Ramanauskas c. Lituaniei hotărârea din 5 februarie 2008
CEDO Constantin și Stoian c. României din 29 septembrie 2009
CEDO Ali c. României din 9 noiembrie 2010
CEDO Eurofinacom c. Franței din 7 septembrie 2004
CEDO Shannon c. Marii Britanii din 6 aprilie 2004
CEDO Bulfinsky c. României din 1 iunie 2010
Bibliografie:
Aionitoaiei C. Berchesan V.,Dumitrascu N.I., Tratat de metodică criminalistica, Ed. Carpați, 1994, Vol. II,
Mateuț Gheorghiță, Procedură penală-Parte specială, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1997
Mirișan Valentin, Procedură penală conform Noului Cod de procedură penală, editura Universității din Oradea, Oradea 2013
Neagu Ion, Drept procesual penal, editura All Beck, București 2004
Neagu Ion, Damaschin M. Tratat de procedură penală. Partea generală. Potrivit Noului Cod de procedură penală. Editura Universul Juridic, București 2014
Vasile Pavăleanu, Drept procesual penal –Parte specială, Ed. Lumina Lex , București, 2002
Strainu Emil, Topor E., Spionaj electronic, editura Deliana, București 2002
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală editura C.H Beck, București 2014
CEDO Ludi c. Elveției
CEDO Teixeira de Castro c. Portugaliei din 9 iunie 1998
CEDO Ramanauskas c. Lituaniei hotărârea din 5 februarie 2008
CEDO Constantin și Stoian c. României din 29 septembrie 2009
CEDO Ali c. României din 9 noiembrie 2010
CEDO Eurofinacom c. Franței din 7 septembrie 2004
CEDO Shannon c. Marii Britanii din 6 aprilie 2004
CEDO Bulfinsky c. României din 1 iunie 2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode Speciale de Supraveghere sau Cercetare Utilizarea Investigatorilor Sub Acoperire (ID: 128515)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.