.metode Si Tehnici Decizionale In Alegerea Proiectelor DE Investitii

CUPRINS

Pag.

Cap.I Decizia : concept, definiție …………………………………………………3

I.1 Necesitatea deciziei……………………………………………………………3

I.2 Condiții de luare a deciziei……………………………………………………3

I.3 Fazele deciziei și procesul decizional…………………………………………4

I.4 Formularea generalǎ a problemelor decizionale………………………………7

I.5 Principiile logicii decizionale…………………………………………………8

I.6 Concepte de valoare,preferințǎ, utilitate………………………………………9

Cap.II Investițiile și eficiența acestora……………………………………………14

Investițiile………………………………………………………………………14

Investițiile – factor al creșterii economice…………………………………14

Conceptul de investiție.Clasificarea investițiilor…………………………..17

Sursele de finanțare a investițiilor…………………………………………21

Eficiența investițiilor…………………………………………………………..26

Conceptul de eficiențǎ economicǎ……………………………………..….26

Eficiența economicǎ a investițiilor…………………………………………27

Sistemul de indicatori ai eficienței economice a investițiilor……………….29

Cap.III Metode de decizie în sectorul public………………………………………33

III.1 Dezvoltarea sectorului public.Servicii publice…………………………………33

III.2 Proiecte de investiție în sectorul public……………………………………….37

III.3 Finanțarea investițiilor în sectorul public……………………………………..39

III.4 Metode și tehnici de luare a deciziei de investiții…………………..………..44

Cap.IV Aplicație……………………………………………………….…………50

1.Decizii de investiții în regiunea nord-est a țǎrii…………………………………50

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………..71

CAP. I. DECIZIA : CONCEPT, DEFINIȚIE

I.1. NECESITATEA DECIZIEI

A decide inseamnǎ a lua o poziție în favoarea unui punct de vedere cu privire la un subiect sau o problemǎ și a alege pe cel mai bun, optim momentului , din mai multe posibilitǎți analizate, pentru atingerea unui scop, sau realizarea unor probleme.

Decizia este subordonatǎ scopului sau obiectivului propus.

Indiferent cum este luatǎ decizia, ea este o necesitate obiectivǎ a vieții în cadrul mediului.Transpusǎ la nivel managerial ea este rezultatul procesului de gândire al managerului care a trasat-o.

Decizia este sarcina comunǎ tuturor funcțiilor manageriale și se dezvoltǎ în sistem piramidal pe nivele de management și funcțiile acestuia.Aceasta înseamnǎ :

Decizia luatǎ la nivel superior este urmatǎ de decizii la celelalte nivele pentru realizarea ei, cu alte cuvinte o decizie luatǎ devine scop sau obiect pentru altele care o urmeazǎ;

Decizia luatǎ la nivelul funcției de previziune se realizeazǎ printr-o seamǎ de decizii luate la nivelul realizǎrii-coordonǎrii, etc.Se poate spune cǎ o decizie implicǎ un volum decizional ulterior și o sumǎ de acțiuni pentru materializarea ei, astfel spus înseamnǎ o sumǎ de acțiuni, eforturi mentale și fizice care se realizeazǎ cu consum energetic.

I.2. CONDIȚII DE LUARE A DECIZIILOR

Indiferent de nivelul sau de tipul deciziei, se poate afirma cǎ aceasta se poate lua în trei situații :

certitudine;

incertitudine;

risc;

Decizii certe , sau în corelație de certitudine, avem atunci când variabilele implicate în rezolvarea problemelor sunt :

controlabile si bune;

cunoscute ca evoluție în timp;

posibilitatea realizǎrii lor cu un grad de probabilitate;

Aceste decizii implicǎ atingerea maximǎ a obiectivelor și realizarea lor.In principiu se recomandǎ ca acțiunea sǎ fie urmarea unor decizii certe.

Decizii incerte sau în condiții de incertitudine sunt acelea în care :

variabilele sunt puțin cunoscute si puțin controlabile;

evoluția în timp nu se poate aproxima (într-o mǎsurǎ mai mare sau mai micǎ);

nu avem informații privind realizarea stǎrilor naturii;

probabilitatea producerii alternativelor nu se cunoaște, cu alte cuvinte rezultǎ cǎ se cunosc datele posibile în urma deciziei, sau se cunosc reacțiile la decizia datǎ, dar nu se cunosc datele inițiale;

In modelarea deciziei în condiții de incertitudine s-au realizat criterii de adaptare, dar toate nu dovedesc decât caracterul puternic subiectiv al acestora.

Decizii de risc sau decizii luate în condiții de risc, adicǎ :

variabilele din problema ce se rezolvǎ sunt controlabile;

evoluția variabilelor este greu de anticipat;

probabilitatea realizǎrii obiectivelor este dificilǎ;

mai multe din stǎrile naturii au probabilitatea de realizare subunitarǎ;

Cu alte cuvinte, nu se cunosc efectele alternativelor dar se pot anticipa rezultatele si distribuția acestora dupǎ expresia “dacǎ-atunci”.Pregǎtirea de multe variante de risc momentane conduce la decizii rapide în viitor.

I.3. FAZELE DECIZIEI ȘI PROCESUL DECIZIONAL

A. De multe ori, decizii foarte bune se pierd datoritǎ aplicǎrii de cǎtre resurse umane necalificate sau cu deficiențe socio-morale.Aceastǎ realitate, mai ales în cadrul firmelor mici și mijlocii trebuie avutǎ în vedere la luarea deciziilor, ca ele sǎ fie adaptate celor care le executǎ.Pentru aceasta, decizia, pe masurǎ ce se apropie de nivelul de execuție trebuie sǎ fie simplǎ, clarǎ (sǎ nu contrazicǎ altele precedente), completǎ și mai ales pe înțelesul executantului și cu acordarea timpului de înțelegere a ei de cǎtre cei care o îndeplinesc.

Procesul decizional cuprinde câteva etape sau faze logice, fiecare dezvoltatǎ mai mult sau mai puțin în funcție de nivelul deciziei și de firma în care se ia decizia.Aceste faze ale deciziei sunt :

Definirea problemei, a obiectivului deciziei.La stabilirea obiectivului deciziei se pot aminti câteva dificultați ce apar în viața managerialǎ ca :

greutatea în deosebirea obiectivelor de mijloacele de realizare a lor;

varietatea mare a fenomenelor și proceselor economice care conduc la apariția de false obiective (când nu se cunosc exact fenomenele), lipsa pregǎtirii economice;

tendința umanǎ, spre obiective neomogene, neclare în viitor;

Culegerea de informații interne si externe, prognoze cu privire la obiectivul stabilit.Se precizeazǎ elementele componente ale obiectivului, se stabilesc scopul și mijloacele folosite în direcția de realizare a deciziei, folosind experiența altora din cazuri similare.Este faza care îl pune pe decident fațǎ în fațǎ cu “ piața internǎ si externǎ, cu lumea , unde experiența lui socio-profesionalǎ spune cuvântul.În aceastǎ etapǎ se fac particularizǎri si generalizǎri, se stocheazǎ și interpreteazǎ informațiile mai vechi sau mai noi, folosindu-se pe cât este posibil și eficient pentru firmǎ noțiunile de ciberneticǎ și statisticǎ economicǎ și informația realǎ sau de marketing.Este etapa pentru crearea bazei de date a firmei.

Construirea de variante posibile pentru rezolvarea problemei și atingerea obiectivului sau imaginarea de diferite posibilitați,procedee de rezolvare optimǎ.Este etapa în care mintea lucreazǎ intensiv, în care se pierd ore și zile, iar timpul conteazǎ.Dacǎ etapa a doua este permanentǎ, adicǎ informațiile se stocheazǎ pe mǎsura colectǎrii lor, aceastǎ etapǎ apare odatǎ cu stabilirea obiectivului; dacǎ la etapa a doua putem spune cǎ importanța este cantitatea, la etapa a treia este calitatea celui care creazǎ variantele, “ a factorului uman”.Este etapa coordonǎrii ideilor, proiectelor etc.

Stabilirea influeiențelor diferitelor variante asupra firmei pe plan extern și intern, deci a calitǎții alternativelor, avantajelor si dezavantajelor.Altfel spus este crearea unei noi calitǎți din acumulǎrile existente.Aceste influiențe trebuie sǎ fie stabilite de mai multe persoane, nu numai de cel care a întocmit variantele, ci de toți participanții la execuția lor.Pentru întocmirea corecta a acestei etape, managerul are rolul sǎ-și educe personalul.Este organizarea problemei, cu toate componentele ei ce țin de firmǎ.

Etapa interpretǎrilor calitative și evaluarea cantitativǎ a variantelor prin prisma firmei și intereselor ei pe piațǎ.Este cea mai importantǎ fazǎ înaintea deciziei.

Etapa deciziei – se decide alegerea unei soluții optime momentului.Acest proces al deciziei poartǎ amprenta influienței condițiilor în care s-au luat hotǎrârile.

Procesul decizional – reprezintǎ etapa a șasea din luarea deciziei

In procesul decizional participǎ decidentul, care poate fi o persoanǎ sau un grup.Din punct de vedere formal, fie cǎ este grup sau persoanǎ, se adoptǎ tot o singurǎ decizie, diferențele apǎrând în :

volumul de cunoștințe și informații, care este mai bogat în cadrul grupului;

timpul de emitere a deciziei, care este mai redus în cazul individului.

Aici importanța o reprezintǎ afinitatea între decident și obiectul deciziei.În lupta care se dǎ cu timpul pentru creșterea eficienței deciziei și reducerea duratei acesteia, apare problema “ Cum este mai bine sǎ se ia o decizie? Cu un individ sau cu un grup? Rǎspunsul este, probabil un grup optim, format din persoane pregǎtite, cu interese comune și dorința realǎ de realizare a scopului și obiectivului propus”.1

Formularea problemei este al doilea element la procesul decizional

Obiectivele și scopurile propuse a fi rezolvate și direcția de acțiune a lor.Dacǎ problema este stabilitǎ individual, obiectivele pentru rezolvarea ei pot fi stabilite și în grup.

Criterii de decizie ce se vor adopta, modul de cuantificare, punctele de vedere ale decidentului.

1 “Managementul resurselor umane” – N. Postǎvaru ; Ed. MATRIXROM

Stǎrile naturii care simbolizeazǎ faptul cǎ fiecǎrei situații curente îi corespunde o anumitǎ consecințǎ din mai multe posibile în funcție de schimbǎrile externe, de caracterul momentan al deciziei.

Datele inițiale de la care se pleacǎ, cercetǎri, studii, cunoștințe, informații, sunt factorul subiectiv.

Variante ale soluției pentru obiectivele propuse în rezolvarea problemei, sunt factorul tehnic.

În cazul acestui proces al deciziei, decidentul, cu personalitatea sa datǎ de bagajul de cunostințe, informații, pregǎtire și calitǎți socio-umane, trebuie sǎ decidǎ, adicǎ sǎ dea o rezoluție procesului care este numit decizie.De reținut rolul foarte important al decidentului.Toți ceilalți factori mai sunt cunoscuți și sub denumirea de mediu în care se ia decizia.

I.4. FORMULAREA GENERALĂ A PROBLEMELOR DECIZIONALE

O problemǎ decizionalǎ cu m variante decizionale (V1, V2, …, Vm), n criterii decizionale (C1, C2, …, Cn) si r stǎri ale naturii (N1, N2, …, Nr) este caracterizatǎ prin matricea consecințelor A = (aijk), i=1,m, j=1,n, k=1,r, unde aijk este consecința corespunzatoare variantelor decizionale ‘i’, dupa criteriul ‘j’ și starea naturii ‘k’.Prin пj am notat coeficientul de importanțǎ al criteriului ‘j’.

Considerând pk probabilitatea de apariție a stǎrii naturii ‘k’, k=1,n, distingem trei mari categorii de probleme decizionale :

problema decizionalǎ in condiții de certitudine atunci când existǎ k=1,r astfel încât

pk = 1 si pl = 0, oricare ar fi l = 1,r \ k;

problema decizionalǎ în condiții de risc daca pk aparține (0,1), oricare ar fi k = 1,r.

problema decizionalǎ în condiții de incertitudine dacǎ nu se cunosc probabilitațile de apariție asociate stǎrilor naturii;

Matricea consecințelor este urmatoarea :

I.5 PRINCIPIILE LOGICII DECIZIONALE

Principiul identitǎții decizionale – aratǎ cǎ o problemǎ decizionalǎ e identicǎ cu ea însǎși.Problema decizionalǎ e vazutǎ ca o conjucție de variabile decizionale cu toate elementele lor asociate (stǎri ale naturii, criterii și consecințe etc.).Din punct de vedere logic ea reprezintǎ o propoziție compusǎ care se supune principiului identitǎții din logica clasicǎ.Specificul propozițiilor care desemneazǎ o problemǎ decizionalǎ determinǎ însǎ unele condiții restrictive ale self-identitǎții și anume : nemodificarea stǎrilor naturii, nemodificarea criteriilor decizionale, fixarea problemei în timp.

Principiul opțiunii obligatorii – aratǎ cǎ e imposibil ca o variantǎ decizionalǎ sǎ fie în același timp și în aceleași condiții aleasǎ și respinsǎ de același decident.Acest principiu impune necesitatea de a ne pronunța cu fermitate dacǎ o anumitǎ variantǎ este aleasǎ sau nu.Conform acesizionale ‘i’, dupa criteriul ‘j’ și starea naturii ‘k’.Prin пj am notat coeficientul de importanțǎ al criteriului ‘j’.

Considerând pk probabilitatea de apariție a stǎrii naturii ‘k’, k=1,n, distingem trei mari categorii de probleme decizionale :

problema decizionalǎ in condiții de certitudine atunci când existǎ k=1,r astfel încât

pk = 1 si pl = 0, oricare ar fi l = 1,r \ k;

problema decizionalǎ în condiții de risc daca pk aparține (0,1), oricare ar fi k = 1,r.

problema decizionalǎ în condiții de incertitudine dacǎ nu se cunosc probabilitațile de apariție asociate stǎrilor naturii;

Matricea consecințelor este urmatoarea :

I.5 PRINCIPIILE LOGICII DECIZIONALE

Principiul identitǎții decizionale – aratǎ cǎ o problemǎ decizionalǎ e identicǎ cu ea însǎși.Problema decizionalǎ e vazutǎ ca o conjucție de variabile decizionale cu toate elementele lor asociate (stǎri ale naturii, criterii și consecințe etc.).Din punct de vedere logic ea reprezintǎ o propoziție compusǎ care se supune principiului identitǎții din logica clasicǎ.Specificul propozițiilor care desemneazǎ o problemǎ decizionalǎ determinǎ însǎ unele condiții restrictive ale self-identitǎții și anume : nemodificarea stǎrilor naturii, nemodificarea criteriilor decizionale, fixarea problemei în timp.

Principiul opțiunii obligatorii – aratǎ cǎ e imposibil ca o variantǎ decizionalǎ sǎ fie în același timp și în aceleași condiții aleasǎ și respinsǎ de același decident.Acest principiu impune necesitatea de a ne pronunța cu fermitate dacǎ o anumitǎ variantǎ este aleasǎ sau nu.Conform acestui principiu, mai multe variante pot fi alese, deci se pare ca în acest caz decizia nu este practic finalizatǎ.

Principiul exclusivitǎții variantelor – aratǎ cǎ dacǎ sunt date douǎ variante decizionale, atunci alegerea uneia dintre ele implicǎ respingerea celeilalte.Aceasta înseamnǎ cǎ din aproape în aproape, prin eliminǎri succesive, ajungem la o variantǎ unicǎ.Variantele combinate sub forma unor mixturi reprezintǎ ele însele noi variante, alegerea unei variante mixtura neîncǎlcând principiul exclusivitǎții variantelor.

Principiul maximizǎrii utilitǎtii – presupune cǎ procesul de decizie constǎ în alegerea variantei decizionale care are utilitatea maximǎ.

Principiul opțiunii majoritare – conform cǎruia decizia colectivǎ se ia cu ajutorul regulii votului simplu alegându-se varianta care întrunește cele mai multe voturi, dar nu mai puțin de un anumit procent din numǎrul de votanți, procent stabilit înainte de începerea deciziei de vot.Acest principiu reprezintǎ expresia celui mai simplu și mai clar mod de a efectua decizia colectivǎ în care nu pot apǎrea paradoxuri.

I.6. CONCEPTE DE VALOARE, PREFERINȚA, UTILITATE

Conceptul de valoare

Estimarea valorii apare în multe din activitǎțile componente ale procesului decizional.Acest concept poate fi examinat din diferite puncte de vedere.

Petre Andrei a studiat în profunzime, efectuând o amplǎ documentare asupra diferitelor concepte, asupra valorii întâlnite în filosofia clasicǎ și modernǎ.1

Acesta sistematizeazǎ în trei grupe de concepții teoriile psihologice asupra valorii :

concepția personalistǎ care considerǎ valoarea ca un fenomen pur subiectiv;

concepția materialistǎ care considerǎ valoarea ca ceva obiectiv, aparținând lucrurilor în sine;

“ Filosofia valorii” – Petre Andrei; Ed. Fundației, București 1945;

concepția simțirii internaționale, conform cǎreia în constituirea valorii existǎ un element aprioric;

Petre Andrei definește valoarea ca “ o relație funcționalǎ dintre un subiect și un obiect, obiectul având în sine o dispoziție psihicǎ cǎtre valoare, care se actualizeazǎ în aceastǎ relație”.In ceea ce privește natura acestei dispoziții psihice, existǎ douǎ concepții :

concepția emoționalistǎ care pune valoarea în dependențǎ de sentiment;

concepția voluntaristǎ care afirmǎ ca valoarea unui lucru constǎ în puterea sa de a mulțumi o trebuințǎ, de a realiza un scop dorit de a da satisfacție voinței.

Filosoful francez T.Ribot a studiat conceptul de valoare dintr-o perspectivǎ exclusiv psihologicǎ, considerând cǎ “valoarea lucrurilor constǎ în proprietatea acestora de a provoca o dorințǎ și valoarea fiind proportionalǎ cu intensitatea dorinței, trebuie admis cǎ noțiunea de valoare este esențialmente subiectivǎ, dar nu în mod absolut”.2

Pentru majoritatea accepțiunilor asupra valorii elementul comun îl constitue asocierea , explicitǎ sau implicitǎ, a conceptului de mǎrime care trebuie atașatǎ valorii, care la rândul ei implicǎ mǎsurare, mǎsurarea implicând opțiune, adicǎ decizie.

Acest lanț de implicații ne permite sǎ constatǎm cǎ valoarea reprezintǎ o categorie esențialmente decizionalǎ.

Conceptul de preferințǎ

Pentru a estima valoarea entitǎților pe care le întâlnim în procesul decizional, principalul

instrument de mǎsurare îl constituie opțiunea preferențiala.In categoria acestor entitǎți intrǎ toate noțiunile calitative, deci, care nu se supun mǎsurarii cantitative.

Fie douǎ entitați a si b referitor la care un decident trebuie sǎ-și exprime preferința.Se pot întâlni urmatoarele situații :

comparabilitatea “clasicǎ” – potrivit cǎreia sunt posibile douǎ opțiuni imediate : preferința strictǎ a > b (sau b > a);indiferența a ~ b.Aceste douǎ situații se pot întâlni și combinate;

incomparabilitatea – decidentul nu este capabil sǎ se pronunțe;

2 “ Logica sentimentelor” – Ed. Stiințificǎ și enciclopedicǎ, 1988;

refuzul decidentului – refuzǎ sǎ se pronunțe;

In literatura de specialitate pe lângǎ relația de preferințǎ strictǎ și relația de indiferențǎ se întâlnește si relația de preferințǎ slabǎ care poate însemna o ezitare între indiferențǎ și preferințǎ strictǎ.

Conceptul de utilitate

In decursul timpului, s-au constatat mai multe modalitǎți de abordare a conceptului de utilitate.Cele mai consacrate rǎmân cele care au în vedere, în principal, aspectele tehnice și, respectiv, cele economice ale utilitǎții.

Privitǎ sub aspect teoretic, utilitatea reprezintǎ capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, capacitate care decurge și se exprimǎ prin trǎsǎturile, caracteristicile și însușirile intrinseci ale fiecǎrui bun sau clase omogene de bunuri.

Spre deosebire de sensul tehnic al utilitǎții, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuințǎ a nonposesorului.Doar în masura în care, o cantitate determinatǎ din aceasta rǎspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piațǎ – tranzacția bilateralǎ de piațǎ – caracteristicǎ economiei de schimb.

In teoria economicǎ se întalnesc douǎ optici diferite de abordare a utilitǎții economice : concepția clasicǎ și neoclasicǎ.

In gândirea clasicǎ se apreciazǎ cǎ, pentru persoane diferite, bunuri identice au aceeași utilitate economicǎ în masura în care sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor, de marimea consumului și a sacrificiului fǎcut pentru a le obține.

In gândirea neoclasicǎ, în special în cadrul curentului marginalist, utilitatea intrinsecǎ a unui bun capatǎ sens economic când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții :

proprietǎțile, însușirile bunului trebuie sǎ asigure satisfacerea nevoii individului, indiferent de natura acesteia;

individul conștientizeazǎ și este convins cǎ, prin însușirile sale, respectivul bun economic îi aduce o satisfacție;

individul este capabil sǎ foloseascǎ utilitatea pe care el o apreciazǎ la bunul economic, dispune de abilitatea și cunoștințele necesare sau conexiunile tehnico-

economice cerute.

Pe baza acestor criterii se poate aprecia cǎ utilitatea economicǎ sintetizeazǎ importanța pe care o persoanǎ o acordǎ, la un moment dat și în condiții determinate, fiecǎrei unitǎți dintr-o mulțime de bunuri identice.

Aprecierea utilitǎții economice are un caracter eminamente individual și subiectiv, ea fiind diferitǎ de la un individ la altul.Un bun poate avea utilitate economicǎ pentru un individ dar nu are pentru altul.

Conceptul de utilitate în sens von Newmann – Morgenstern

Von Newmann și Morgenstern, în lucrarea “ Theory of Games and Economic Behaviour” (1994), au pus bazele utilitǎții decizionale.Cei doi au formulat un sistem de axiome care sǎ reflecte comportamentul rațional al indivizilor.Von Newmann și Morgenstern considerǎ :

o mulțime de variante V = {V1, V2, …, Vm} asupra cǎrora un individ va lua o decizie;

o relație binarǎ “≥” definitǎ pe mulțimea variantelor;

In legaturǎ cu aceastǎ relație binarǎ se introduc alte douǎ relații binare definite pe V, și anume :

Vi > Vj ≡ Vi ≥ Vj și nu Vj ≥Vi (strictǎ preferințǎ)

Vi ~ Vj ≡ Vi ≥ Vj si Vj ≥Vi (indiferențǎ)

o mulțime P = {α,β,γ, …} având elementele din intervalul (0,1).Elementele mulțimii se interpreteazǎ ca probabilitați.

Axioma 1 Un decident care comparǎ douǎ variante Vi si Vj poate manifesta una și numai una din urmatoarele atitudini :

Vi > Vj sau Vi > Vj sau Vi ~ Vj

Axioma 2 Relația de preferințǎ este tranzitivǎ.

Dacǎ Vi > Vj si Vj > Vk , atunci Vi > Vk

Relația de indiferențǎ este tranzitivǎ și simetricǎ.

Dacǎ Vi ~ Vj și Vj ~ Vk , atunci Vi ~ Vk

Dacǎ Vi ~ Vj , atunci Vj > Vi

Proprietatea de tranzitivitate nu este acceptatǎ de toți teoreticienii, unii dintre ei considerând cǎ, prin specificul ei psihologic, preferința nu este tranzitivǎ.

Axioma 3 In afara mulțimii V a variantelor simple, decidentul poate lua în considerare un tip special de variante numite mixturi probabilistice de variante simple Vi

și Vj de tipul V’= [ α Vi ; (1-α) Vj].

Dacǎ Vi > Vj , atunci Vi > V’, oricare α Є (0,1).

Axioma 4 Dacǎ Vi > Vj , atunci V’ > Vi , oricare α Є (0,1).

Axioma 5 Dacǎ Vi > Vj > Vk , atunci exista V’= [ α Vi ; (1-α) Vk] astfel încât

V’> Vj , oricare α .

Axioma 6 Dacǎ Vk > Vj > Vi , atunci existǎ V’’= [ β Vi ; (1-β) Vk] astfel încât

Vj > V’’ oricare β.

Axioma 7 Fiind date trei variante decizionale Vi , Vj , Vk dacǎ Vi > Vj atunci :

[ α Vi ; (1-α) Vk] > [ α Vj ; (1-α) Vk]

Axioma 8 Dacǎ V’= [ β Vi ; (1-β) Vj] atunci :

[ α V’ ; (1-α) Vj] ~ = [ α βVi ; (1-αβ) Vj] oricare α,β.

Axioma 9 Daca Vi ~ Vj , atunci [ α Vi ; (1-α) Vk] > [ α Vj ; (1-α) Vk] oricare α și oricare k.

CAP II . INVESTIȚIILE ȘI EFICIENȚA ACESTORA

1. INVESTIȚIILE

1.1. Investițiile – factor al creșterii economice

In economie, prin investiții, în sens larg se înțelege orice cheltuialǎ bǎneascǎ facutǎ cu scopul de a obține profit.În sens mai restrâns, prin investiții se înțeleg cheltuielile care vizeazǎ construirea de clǎdiri, achiziționarea de utilaje și altele asemenea.La nivelul unei societǎți comerciale investițiile vizeazǎ creșterea patrimoniului acesteia.

Investițiile reprezintǎ suportul material al dezvoltǎrii economico-sociale a țǎrii.Prin ele se asigurǎ sporirea capitalului fix, creșterea randamentului tehnic și economic al celor existente dar și crearea de noi locuri de muncǎ.În acest context, investiția reprezintǎ elementul decisiv al creșterii economice, al promovǎrii factorilor intensivi, calitativi de eficiențǎ.

Investițiile au un pronunțat caracter novator deoarece prin ele se creazǎ condiții materiale necesare promovǎrii progresului tehnic și a rezultatelor activitǎților de cercetare științificǎ în toate domeniile de activitate, iar prin aceasta se asigurǎ perfecționarea mijloacelor de producție, tehnologiilor, formelor de organizare a producției precum și înnoirea produselor.Promovarea progresului tehnic prin investiții trebuie privitǎ din trei puncte de vedere : tehnic, economic și social.Din punct de vedere tehnic investițiile alocate conduc la perfecționarea bazei tehnice a unitǎților economice

și, în general, a societǎții.Sub aspect economic, investițiile contribuie la creșterea volumului de produse pentru satisfacerea necesarului intern și pentru export, iar sub aspect social prin investiții se asigurǎ creșterea nivelului de trai, creșterea eficienței economice.

In dezvoltarea economiei naționale investițiile au un rol hotǎrâtor în asigurarea modernizǎrii întregii activitǎți economice ca o condiție indispensabilǎ de adaptare a sistemelor tehnice și economice la condițiile de trecere a economiei naționale la o economie de piațǎ.

Prin investiții se poate asigura creșterea gradului de utilizare a resurselor materiale și de muncǎ ale societații având un rol deosebit de important în dezvoltarea economico-socialǎ a țǎrii.

Noțiunea de investiții are douǎ sfere de cuprindere :

investiții financiare – orice plasament de capital cu scopul de a obține un anumit profit;

investiții de capital – achiziționarea de noi mijloace fixe;

Prin investiții de capital trebuie sǎ se înțeleagǎ nu numai construcția de noi obiective, ci și modernizarea celor existente.Orice investiție aduce ceva nou. “Investițiile sunt propagatoare de nou, lor le este propriu caracterul novator, ele aduc întotdeauna schimbarea situației existente, apariția altor elemente decât cele cunoscute anterior”1

Investițiile angajeazǎ întotdeauna viitorul, de unde decurge asocierea unui factor de risc la orice proces investițional.

Investițiile unui agent economic pot fi fǎcute în propia țarǎ sau în țǎri strǎine.Însa putem sǎ privim și invers : investițiile dintr-o țarǎ au surse externe (atrase) și surse interne.Așadar se pot realiza trei categorii de investiții :

investiții proprii, românești;

investiții mixte, cu capital românesc și strǎin;

investiții strǎine, cu capital extern;

Corelația dintre investiții și creșterea economicǎ este de tipul legǎturilor duble : pe de o parte, investițiile influențeazǎ creșterea economicǎ prin volumul lor, pe de altǎ parte, creșterea economicǎ este influențatǎ de calitatea investițiilor realizate, aspect ce se reflectǎ în eficiența economicǎ a investițiilor.

Investițiile sunt un domeniu foarte sensibil al activitǎții umane.Orientarea fondurilor bǎnești spre anumite obiective se face în funcție de necesitǎți, dar și de tendințele existente pe plan mondial, de starea economiei, de dorințele consumatorilor, motive pentru care întotdeauna investițiile trebuie tratate cu maximǎ atenție.Investițiile afecteazǎ, direct sau indirect, creșterea economicǎ.

“Investiții “ – I.Vasilescu, I. Românu, C. Cicea; Ed. Economicǎ 2000

“Dupǎ cum ziua de mâine depinde de ziua de azi, tot așa viitorul societǎții depinde de investițiile prezente”.1

În ceea ce privește perfecționarea activitǎții de investiții se urmǎrește descentralizarea acestora.Deciziile de investiții trebuie sǎ fie luate, la nivelul unitǎților, adicǎ al agenților economici, în funcție de nivelul surselor de finanțare ale acestora, precum și de raportul, existent între cererea și oferta de produse respective.În acest caz statul are drept de decizie numai pentru investițiile finanțate integral sau parțial de la buget și rol de regulator asupra deciziilor individuale prin politica de credit pe care o promoveazǎ.Un rol important pentru activitatea viitoare trebuie sǎ-l capete generalizarea criteriilor de eficiențǎ economicǎ în luarea deciziilor de investiții.Agenții economici vor urmǎri realizarea unor investiții care au o eficiențǎ ridicatǎ, care asigurǎ un grad ridicat de competitivitate pe piața internǎ și externǎ.

Un alt aspect care vizeazǎ creșterea eficienței economice a investițiilor îl constituie liberalizarea finanțǎrii acestora prin crearea posibilitǎții utilizǎrii de cǎtre agenții economici a oricǎrei surse de finanțare.În general acestea ar putea fi sursele proprii care se constituie din profitul repartizat în acest sens, fondul de amortizare, emisiuni de acțiuni, încasǎrile obținute în urma dezafectǎrii sau vânzǎrii unor credite bancare (interne sau externe); alocații de la buget pentru obiectivele economice comandate de stat.

În ridicarea eficienței economice a investițiilor un rol deosebit de important îl au și informațiile financiar-contabile ale unitǎților, evidențiind necesitatea ca ele sǎ reflecte cât mai exact valoarea la zi a patrimoniului fiecǎrei societǎți comerciale sau regii autonome în funcție de utilajele existente, prețurile reale ale acestora, utilitatea lor în procesul de producție, perioada de timp cât vor mai funcționa pânǎ la scoaterea din funcțiune, evaluarea corectǎ a realizǎrilor și a eventualelor acțiuni, necesitatea folosirii unor categorii financiare specializate economiei de piațǎ cum ar fi lichidare, faliment, vânzarea activelor; reorientarea activitǎții de contabilitate și control spre furnizarea celor interesați a unor informații financiare sigure și corecte asupra stǎrii unitǎții economice, pentru fundamentarea deciziilor de investiții.

1 “ Eficiența economicǎ a investițiilor și a capitalului fix”- I.Vasilescu, I.Românu, Ed. RA

Conceptul de investiție.Clasificarea investițiilor

Prin investiție în sens larg se înțelege orice plasament financiar în active reale sau financiare în scopul obținerii de profit.

În sens restrâns, investiția reprezintǎ totalitatea cheltuielilor prin care se creeazǎ sau se achiziționeazǎ noi active fixe productive sau neproductive, se înlocuiesc activele fixe uzate, se dezvoltǎ sau se modernizeazǎ activele fixe existente.Din cele douǎ formulǎri ale conceptului de investiții se desprind câteva aspecte :

faptul cǎ în general investiția este consideratǎ fie ca plasament financiar, fie ca totalitatea cheltuielilor atât în active productive cât și neproductive;

apoi faptul cǎ scopul realizǎrii investiției este obținerea de profit;

În definirea conceptului de investiții trebuie sǎ avem în vedere douǎ accepțiuni : investiția ca cheltuialǎ și investiția ca plasament.În timp ce investiția privitǎ ca cheltuialǎ vizeazǎ întotdeauna active fixe, investiția ca plasament vizeazǎ atât active fixe-reale, cât și financiare.

Investiția privitǎ ca cheltuialǎ, din punct de vedere al structurii cuprinde în general urmatoarele categorii de cheltuieli :

cheltuieli pentru studii de piațǎ, prefezabilitate și fezabilitate;

cheltuieli pentru achiziționarea și amenajarea terenului;

cheltuieli pentru studii de teren : geotehnice, topografice și amplasament;

cheltuieli pentru avize, acorduri;

cheltuieli pentru proiectare;

cheltuieli pentru construcție-montaj și instalații;

cheltuieli pentru achiziționarea de utilaje, echipamente și dotǎri;

cheltuieli pentru organizarea de șantier;

cheltuieli pentru taxe, comisioane și speze bancare;

cheltuieli pentru fondul de rulment necesar primului ciclu de fabricație;

cheltuieli pentru probe, punere în funcțiune, recepție și pregǎtirea personalului de exploatare;

Se impune a sublinia faptul cǎ investiția privita ca cheltuialǎ nu vizeazǎ întotdeauna

obținerea de profit.Exemplu : obiective de investiții în domeniul public, în domeniul social-cultural : cǎmine pentru bǎtrâni și copii cu probleme; muzee; biblioteci etc., în timp ce investiția privitǎ ca plasament vizeazǎ întotdeauna obținerea de profit.

Noțiunea de investiție implicǎ trei elemente definitorii: durata, risc și eficiența.

Pentru a avea o privire completǎ asupra noțiunii de investiție voi studia imaginea ei tridimensionala : contabilǎ, economicǎ și financiarǎ.

Dimensiunea contabilǎ – cea mai restrictivǎ, care reduce investiția la noțiunea de imobilizare în sensul contabil al cuvântului.Din acest punct de vedere, investiția reprezintǎ “ toate bunurile mobile și imobile, corporale și necorporale, achiziționate sau create în întreprindere, destinate a ramâne constant sub aceeași formǎ”.

Dimensiunea economicǎ – lǎrgește sfera de cuprindere a investițiilor deoarece, conform acestei accepțiuni, investiția reprezintǎ “toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranța obținerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasǎri) eșalonate în timp și care, în suma totalǎ, sunt superioare cheltuielilor inițiale de resurse”.

Și în aceastǎ viziune asupra noțiunii de investiție gǎsim referire la duratǎ, dar observǎm cǎ accentul cade mai mult pe materialitatea efortului investițional, precum și pe eficiența acțiunii.

Dimensiunea financiarǎ – considerǎ investiții totalitatea cheltuielilor de resurse care genereazǎ venituri și/sau economii pe o lungǎ duratǎ de timp în viitor și în consecințǎ, amortizarea(rambursarea) lor se face pe mai mulți ani.Din punct de vedere financiar, problema cea mai importantǎ pentru investiție este de a asigura echilibrul între resurse și nevoi.

În concluzie, putem spune cǎ investiția reprezintǎ orice cheltuialǎ de resurse facutǎ în vederea creǎrii premiselor necesare obținerii în viitor, pe o perioadǎ mai lungǎ de timp, a unor efecte utile scontate.

Elementele definitorii ale conceptului de investiții sunt :

conținutul concret material al efortului investițional, care considerǎ investiția ca o structurǎ individualizatǎ de resurse diferite ca naturǎ și volum ce sunt angrenate în realizarea unui proiect;

factorul timp-duratǎ, care relevǎ faptul ca orice proiect de investiții are o perioadǎ de viațǎ proprie caracterizatǎ prin etape și momente bine definite și pe parcursul cǎreia parametrii economici ai proiectului au o evoluție proprie descrisǎ, de regulǎ, în tabloul de flux numerar;

noțiunea de eficiențǎ , conform cǎreia întreprinzǎtorul (agentul declanșator de proiect) acceptǎ schimbarea unor disponibilitǎți prezente de resurse pentru o serie de efecte (încasǎri) viitoare, care în suma totalǎ sǎ fie superioare cheltuielilor inițiale;

noțiunea de risc, care decurge din însǎși eșalonarea pe perioade viitoare a efectelor așteptate; aceste efecte viitoare sunt însa speranțe și nu certitudini.

Clasificarea investițiilor

Din considerente de ordin metodologic, dar și de ordin practic, invesițiile se clasificǎ dupǎ mai multe criterii:

dupǎ natura lor

investiții corporale, care sunt constituite din activul fizic al firmei (în special mijloace fixe) și activul circulant (în special stocurile);

investiții necorporale, care cuprind activele necorporale sub formǎ de fond de comerț, brevete etc., cheltuieli cu formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii;

investiții financiare, sub formǎ de titluri de participare, împrumuturi pe termen lung;

dupǎ obiectivul care se urmarește prin realizarea proiectului

investiții productive : de expansiune, de menținere, de modernizare, de inovare;

investiții strategice, care se fac în sfera cercetǎrii – dezvoltǎrii sau pentru ameliorarea climatului de muncǎ.Ele pot avea caracter defensiv sau ofensiv;

investiții obligatorii, care se fac cu scopul de a respecta anumite angajamente luate anterior fațǎ de alți agenți economici sau fațǎ de proprii angajați, precum și cu scopul de a se respecta anumite reglementǎri legale;

dupǎ gradul de risc pe care îl prezintǎ :

investiții cu risc scǎzut, în special, investițiile de menținere și ameliorare;

investiții cu risc sporit, în general cele mai riscante sunt investițiile de expansiune și

de diversificare;

din punctul de vedere al relațiilor ce se stabilesc între întreprinzǎtor (beneficiar al proiectului) și sursa strǎina de resurse pentru investiții, putem sǎ grupǎm investițiile strǎine în doua categorii astfel :

investiții strǎine directe, când agentul finanțator strǎin capǎtǎ și posibilitatea de a lua decizii și de control asupra proiectului pe linie managerialǎ, tehnologicǎ, de marketing etc.;

investiții strǎine de portofoliu, care este, în esențǎ un amplasament pur financiar, fǎrǎ alte implicații în viața proiectului.

În general, la realizarea unui proiect de investiții finanțarea se asigurǎ printr-o combinație de surse.

dupǎ rolul funcțional pe care îl joacǎ în cadrul proiectului:

investiții directe sunt acele cheltuieli legate funcțional și teritorial de obiectivul care se edificǎ.Se materializeazǎ în obiectele de bazǎ ale proiectului: secții de producție, spații de depozitare, ateliere etc., care concurǎ nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se realizeazǎ;

investiții colaterale sunt acele cheltuieli de resurse legate teritorial și funcțional de investiția directǎ.Destinația lor este de a crea condiții normale de funcționare a obiectivului, respectiv, de a asigura infrastructura și utilitațile necesare (energie, apǎ, abur etc.);

investiții conexe sunt acele cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe celui în care se înfǎptuiește proiectul;

dupǎ structura tehnologicǎ a cheltuielilor

investiții în mijloace fixe : cheltuieli cu echipamentele, cheltuieli de montaj-instalare, achiziții și amenajare de teren, construcții, clǎdiri, amenajǎri, alte mijloace fixe;

cheltuieli preliminare care cuprind costul proiectelor, formate de personalul de exploatare, licențe, know-how, cheltuieli de constituire;

fond de rulment (capital de lucru);

dupǎ modul de constituire

– investiții nete, reprezentate de fonduri bǎnești ce provin din

profitul agentului economic, credite, emisiuni de acțiuni etc. și au ca scop sporirea capitalului fix și a stocurilor de materii prime și materiale.

investiții brute, care rezultǎ prin adǎugarea amortizǎrilor la investițiile nete; ele au ca scop creșterea absolutǎ a capitalului fix pentru sporirea, modernizarea și înlocuirea mijloacelor fixe uzate.

Sursele de finanțare a investițiilor

În economia de piațǎ este caracteristicǎ autonomia gestiunii resurselor de investiții; fiecare agent economic își constituie fondul pentru investiții, apeleazǎ la împrumuturi bancare etc., cǎutând totodatǎ, ca sumele respective sǎ fie utilizate judicios, cât mai eficient.

Activitatea de investiții necesitǎ resurse financiare, a cǎror formare este stimulatǎ de mecanismele economiei de piațǎ și de pârghiile financiare, fiscale utilizate de stat.

Sursele din care pot fi finanțate investițiile sunt fondurile proprii ale întreprinderilor, emiterea de acțiuni, credite bancare pe termen lung sau mijlociu, alocații de la bugetul de stat, sponsorizǎri, iar din exterior, pot fi împrumuturile bancare, investițiile directe de capital etc.

Sursele proprii ale firmei destinate investițiilor – autofinanțare

Fondurile proprii ale agenților economici, exprimǎ capacitatea acestora de a produce resurse de investiții din activitatea de exploatare și din alte activitǎți.Elementul definitoriu al autofinanțǎrii îl reprezintǎ asigurarea dezvoltǎrii activitǎții pe seama resurselor financiare proprii.Agentul economic se autofinanțeazǎ atunci cand obține un profit care poate servii, în același timp, ca remunerare a capitalurilor angajate și ca sursǎ de investiții, care sǎ contribuie la marirea sau menținerea competitivitǎții sale pe piațǎ.

Statul încurajeazǎ preocuparea agenților economici de a folosi o parte din profit pentru investiții prin reduceri sau scutiri de impozite pe profitul destinat investiției.Pentru stimularea agenților economici de a aloca o parte cât mai mare din profit investițiilor, în legislația actualǎ se prevede ca profitul investit sǎ fie scutit de impozit.

În prezent sistemul economic din țara noastrǎ nu creazǎ suficiente venituri, care sǎ alimenteze investițiile la nivelul necesitǎților de dezvoltare.În sectorul de stat multe întreprinderi abia își acoperǎ cheltuielile, altele au un profit modest, ceea ce nu le permite decât o economisire redusǎ.Sectorul privat are o cotǎ mai ridicatǎ pentru cǎ acolo se folosesc mai bine resursele.

Amortismentul acumulat servește întreprinderii pentru finanțarea înnoirii activelor fixe, ajunse la limita duratei lor de funcționare, precum și pentru nevoile de dezvoltare-modernizare.În principiu, disponibilitǎțile bǎnesti provenite din amortismente sunt destinate investițiilor.Se poate, însa, ca o parte din amortismente sǎ fie întrebuințatǎ pentru rambursarea împrumuturilor, pentru finanțarea activitǎții de exploatare (creșterea stocurilor, creditarea clienților etc.).Politica de amortizare este folositǎ în vederea sprijinirii procesului de dezvoltare a producției.

Încasǎrile din vânzarea utilajelor scoase din funcțiune servesc drept capital pentru investiție.Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcționare sau la sfârșitul acesteia, ca materiale vechi.Sumele încasate alimenteazǎ fondul de dezvoltare din care se finanțeazǎ investiția.

Pot fi situații în care unele mașini, clǎdiri etc, existente în proprietatea firmei sunt utilizate la un nou proiect de dezvoltare-modernizare.În acest caz, valoarea rezidualǎ a respectivelor active reprezintǎ o economie de capital bǎnesc, legatǎ de noul proiect.Aceste utilaje, însǎ, constituie un element al efortului investițional, valoarea lor ramasǎ este inclusǎ în totalul cheltuielilor de investiții inițiale.

Activele fixe devenite disponibile, datoritǎ restructurǎrii activitǎții firmei, dar înca bune de exploatare sunt vândute, închiriate, date în locație de gestiune etc., având loc fenomenul de dezinvestire.

Surse existente pe piețele de capital

Piața de capital înseamna bani economisiți și folosiți sub forma unor plasamente viitoare avantajoase.Ea cuprinde piața monetarǎ sau a banilor (credite pe termen scurt)

si piața financiarǎ, care reprezintǎ piața capitalurilor de duratǎ îndelungatǎ.

Economisirile de bani se fac atât de cǎtre populație, cât și de catre agenții economici.Condiția esențialǎ a economisirii o constituie dezvoltarea producției materiale, creșterea în timp susținut a produsului intern brut.În prezent, la noi, economisirile sunt destul de reduse, deoarece veniturile sunt reduse.

Se disting douǎ segmente ale pieței de capital: unul în care nu se folosesc hârtiile de valoare (bǎncile comerciale) si altul în care se folosesc hârtiile de valoare (acțiuni, obligațiuni), aici acționeazǎ bursa de valori.

Împrumutul bancar pe termen lung și mijlociu reprezintǎ unul din principalele canale de funcționare a pieței capitalurilor; prin el se mobilizeazǎ resurse bǎnești disponibile temporar, ce se creazǎ în economie.Întreprinderile apeleazǎ la credite pe termen lung sau mijlociu atunci când resursele proprii sunt insuficiente, fie din cauza rentabilitǎții scǎzute fie tocmai pentru cǎ sunt rentabile și își propun proiecte ample pentru extinderea activitǎții.

Datoritǎ incertitudinilor pe care le prezintǎ o investiție, întreprinderile manifestǎ prudențǎ în legaturǎ cu împrumuturile bancare, cǎutând sǎ le foloseascǎ în proporție cât mai micǎ.

Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonatǎ unor cerințe specifice pieței financiare, în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei și al solvabilitǎții sale în caz de situație nefavorabilǎ.

Așadar, firma trebuie sǎ ținǎ cont de structura fondurilor de finanțare, pentru a nu se ajunge la favorizarea riscului financiar.Dupǎ cum se știe, o pondere ridicatǎ a împrumutului bancar în totalul resurselor de finanțare ale firmei slǎbește potențialul acesteia de a face fațǎ variațiilor conjuncturale, când se pune problema de a avea lichiditǎți, necesare achitǎrii datoriilor.

Alegerea unei structuri a capitalului firmei depinde de talia și maturitatea ei.Dacǎ firma este de dimensiuni mari și are o putere sporitǎ pe piațǎ, desigur ca își poate permite o pondere mare a datoriei pe termen lung și mijlociu, pentru cǎ va putea sǎ facǎ fațǎ eventualelor dificultǎți cu multǎ ușurințǎ.Explicația constǎ în eficiența ridicatǎ a

operațiunilor financiare pe care le realizeazǎ, în câștigurile mari obținute.

Totodatǎ, finanțarea bancarǎ implicǎ solvabilitatea întreprinderii.Este foarte important ca firma sǎ ținǎ seama de mǎrimea beneficiilor pe care le va genera proiectul de investiție.Ea nu va putea sǎ se îndatoreze pentru o sumǎ superioarǎ profiturilor sale.

Creditele pentru investiții, în funcție de garanțiile care stau la baza lor, îmbracǎ mai multe forme :

împrumuturi bancare care se acordǎ pe bazǎ de garanții materiale.Aceste garanții se referǎ la capital sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriei.

credite ipotecare – cel care solicitǎ creditul ipotecheazǎ o valoare, în general clǎdiri, terenuri și mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidǎ în lichiditǎți).Aceastǎ categorie de credite este în general restrânsǎ, fiind legatǎ de micii investitori și se referǎ la locuințe, la micile investiții din agriculturǎ, la micile investiții ale antreprenorilor care lucreazǎ pe cont propriu, asociații familiale, S.R.L.-uri etc.

credite de cash-flow, acestea nu sunt garantate material.Singura garanție este studiul de fezabilitate al afacerii, al proiectului.În principiu, creditul de cash-flow implicǎ cele mai mari riscuri, comparativ cu celelalte tipuri de credite.

Orice împrumut înseamnǎ un efort pentru societatea comercialǎ, implicând plǎți la scadențǎ (de dobânzi adesea mari), la care bǎncile adaugǎ diverse cerințe – de la garanții pânǎ la controlul proiectului.De aceea , întreprinderile recurg la soluția emiterii de acțiuni și de plasarea lor în rândul salariaților și/sau în public (la persoane fizice sau juridice), precum și la emiterea de obligațiuni.

Emiterea și vinderea de acțiuni pe piațǎ reprezintǎ o altǎ cale importantǎ de finanțare a investițiilor, asigurând procurarea de lichiditǎți.Finanțarea societǎților comerciale prin emiterea de acțiuni, prezintǎ avantajul cǎ investitorul (deținatorul de acțiuni) este recompensat numai atunci când firma realizeazǎ profit și este capabil sǎ plǎteascǎ dividende.În plus, capitalul investit nu trebuie returnat decât în momentul în care firma este lichidatǎ (în mǎsura în care aceasta are posibilitǎți).

Mijloacele de finanțare a unei investiții pot fi constituite de cǎtre firmǎ și prin împrumuturi obligatare, adicǎ pe baza obligațiunilor emise.Pentru deținǎtorul acestor

titluri se creazǎ dreptul de a primi dobândǎ, de obicei dobânda este anunțatǎ în momentul emisiunii, cumpǎratorul de obligațiuni știind ce venit va avea în viitor.

Un rol important pentru constituirea resurselor de investiții îl au fondurile mutuale.Acestea sunt instituții financiare care colecteazǎ economii bǎnești ale populației pe calea emiterii și vânzǎrii de acțiuni.Aceste economii sunt fructificate prin plasamente de capital pe piața financiarǎ.Deținǎtorii de acțiuni încaseazǎ anual dividende.Aceste acțiuni pot fi vândute fie fondului mutual, care le va rǎscumpǎra, fie prin intermediul Bursei de valori.

Existǎ unele fonduri mutuale și de investiții, care funcționeazǎ pe principiul participǎrii deponenților la investițiile efectuate de fondul respectiv, primind în schimb o cotǎ parte din profitul viitor, proporțional cu valoarea participǎrii.Cei care vor fi nevoiți sǎ-și converteascǎ acțiunile în bani lichizi o pot face prin intermediul bursei de valori la cotațiile oficiale.

Bursa poate fi o sursǎ de finanțare pentru marile proiecte de investiții (de dezvoltare sau strategice) nu numai pentru firme, ci și pentru stat

Împrumuturile participative sunt finanțǎri ale bǎncilor statului acordate întreprinderilor mici și mijlocii, în urmǎtoarele condiții :

sunt acordate fie din fonduri publice de cǎtre organisme specifice, fie din fonduri private de cǎtre bǎnci, cu intervenția unor fonduri de garantare;

bancherul împrumutator are ca principalǎ garanție acoperirea datǎ de un fond mutual de garantare, dar nu poate beneficia de garanții luate asupra împrumutului (nu are nici garanții reale și nici garanții personale).

Alocații de la bugetul de stat pentru investiții

Au ca destinație realizarea unor proiecte de anvergurǎ, în ramuri vitale ale economiei naționale, a cǎror existențǎ este necesarǎ în dezvoltarea economico-socialǎ a țǎrii.

În condițiile economiei de piațǎ, de la bugetul de stat se alocǎ fonduri pentru investiții, de regulǎ în volume cât mai mici posibil, asigurând resurse doar pentru domeniile care nu pot face fațǎ pieței și concurenței, deci nu prezintǎ interes pentru

investitorii particulari.

Sursele externe pentru investiții

Resursele financiare interne ale țǎrii sunt insuficiente în raport cu nevoile mari de investiții.Atragerea capitalului strǎin are loc prin credite și prin investiții directe de capital.Creditele externe pot fi : credite guvernamentale, credite bancare, credite acordate de instituții internaționale.Acestea fac parte din împrumuturile rambursabile.

Finanțarea externǎ mai cuprinde și împrumuturile nerambursabile : fonduri de preaderare – PHARE, ISPA, SAPARD și alte fonduri externe nerambursabile.

EFICIENȚA INVESTIȚIILOR

Conceptul de eficiențǎ economicǎ

Eficiența economicǎ este o noțiune complexǎ care exprimǎ în modul cel mai cuprinzǎtor rezultatele ce se obțin într-o activitate economicǎ, evaluate prin prisma resurselor consumate pentru desfașurarea acelei activitǎți.Prin intermediul ei se stabilește legǎtura dintre volumul și calitatea eforturilor.

Eficiența activitǎții economice are un caracter general, însumând eficiențele parțiale din unitǎti economice, subramuri și ramuri ale economiei naționale.Fiecare dintre acestea din urmǎ poate apǎrea ca eficiențǎ generalǎ în raport cu eficiența unitǎților componente.

Nivelul eficienței economice depinde de volumul și calitatea atât a resurselor cât și a rezultatelor.Eficiența se calculeazǎ ca un raport între mǎrimea efectelor și a eforturilor sau între mǎrimea eforturilor și cea a efectelor :

e = E / ε → max ; e’ = E / ε → min ;

e, e’ – eficiența economicǎ;

E – efectele obținute (rezultate);

ε – eforturile depuse (resurse consumate);

Eficiența economicǎ trebuie sǎ constituie o componentǎ de bazǎ a întregii activitǎți economice, deoarece volumul resurselor are un caracter limitat și numai printr-o mai bunǎ folosire a acestora se poate asigura creșterea economicǎ.Deci, eficiența economicǎ trebuie privitǎ atât la nivel microeconomic, cǎt și la nivel macroeconomic.

Eficiența economicǎ, în special a investițiilor, are un caracter de previziune, ceea ce îi asigurǎ o importanțǎ deosebitǎ în luarea unor decizii economice.De asemenea, adoptarea deciziei trebuie sǎ se bazeze pe existența mai multor variante de proiect, astfel încât sǎ se creeze posibilitatea alegerii variantei cu eficiențǎ maximǎ.În urma efortului de investiții se obțin diverse efecte economice, reflectate și pe plan financiar.Nivelul acestor efecte, în raport cu efortul investițional, dǎ mǎsura eficienței investiției.

Efectele economice obținute, în funcție și de caracteristicile investiției, pot fi :

reducerea costurilor de funcționare a utilajelor (cheltuieli de întreținere și reparații) pe seama investiției de înlocuire a mașinilor și utilajelor;

diminuarea cheltuielilor cu forța de muncǎ, obținute mai ales pe baza investițiilor de modernizare și de aplicare a inovațiilor;

sporirea rentabilitǎții activitǎții firmei prin investiții de expansiune;

obținerea unor efecte în perioade mai îndepartate, adesea indirecte la investiții strategice sau de interes general;

Eficiența investițiilor unei firme trebuie apreciatǎ în corelație cu interesele de ansamblu ale economiei naționale, adicǎ sǎ se ținǎ seama de multiplele efecte create în avalul și în amontele domeniului respectiv al producției materiale.

Eficiența economicǎ are caracter complex, fapt care impune o analizǎ detaliatǎ a tuturor eforturilor depuse și a efectelor obținute atât din punct de vedere al volumului, cât și al structurii și importanței sociale.De asemenea, în condițiile unei economii de piațǎ, eficiența economicǎ trebuie calculatǎ atât la nivel microeconomic, cât și la nivelul economiei naționale.Mai mult decât atât, ea trebuie privita și la nivelul țǎrilor cu care economia noastrǎ intrǎ în relații economice, deoarece îmbunǎtǎțirea activitǎții partenerilor noștrii duce la obținerea unor produse cu un efort mai scazut.

Eficiența economicǎ a investițiilor

Investițiile constituie economii pe care generația actualǎ le face la fondul de consum ân vederea asigurǎrii dezvoltǎrii capitalului fix în perioadele urmǎtoare de timp.În aceste condiții, nu ne poate fi indiferent modul cum se consumǎ aceste economii, aceste eforturi, fapt ce impune compararea rezultatelor economice, a efectelor economice cu eforturile

investiționale fǎcute.Aceastǎ comparație se realizeazǎ prin intermediul eficienței economice.

Prin eficiența economicǎ a investițiilor înțelegem relația care se stabilește între cantitatea și structura efortului, pe de o parte, ca generator de efecte, și nivelul rezultatelor economice în urma desfǎșurǎrii procesului investițional.

În categoria eforturilor se cuprind eforturi care se referǎ la procesul investițional (valoarea investiției, volumul lucrarilor, numarul de utilaje și personal atras în procesul investițional), dar și cele referitoare la procesul de producție (costuri de producție, cheltuieli materiale, numǎr de salariați).

Efectele economice, atât ca volum, cât și ca structurǎ, au un rol deosebit de important în aprecierea eficienței economice.Acestea pot fi directe (rezultate imediat obținute în urma procesului investițional) și indirecte (care apar la utilizatorul rezultatelor procesului investițional).

În vederea creșterii eficienței economice a investițiilor în condițiile unei economii de piațǎ se impune luarea unor mǎsuri, dintre care menționez :

analiza temeinicǎ a variantelor propuse, pe baza unui sistem complex de indicatori de eficiențǎ economicǎ, îmbunǎtǎțirea structurii producției concomitent cu ridicarea gradului de competitivitate a acesteia;

respectarea termenilor de punere în funcțiune a obiectivelor economice care sǎ ducǎ la diminuarea imobilizǎrilor de fonduri, recuperarea mai rapidǎ a sumelor investite și obținerea mai devreme a rezultatelor propuse prin documentațiile de investiții;

realizarea la noile obiective sau la cele modernizate a unor niveluri superioare, fațǎ de obiectivele vechi, în ceea ce privește productivitatea muncii, indicele de valorificare a materiilor prime;

Abordarea eficienței proiectului de investiții într-o viziune sistemicǎ și dinamicǎ implicǎ, totodatǎ, luarea în considerare a unor premise esențiale cum sunt: gospodǎrirea raționalǎ și protejarea resurselor, mai ales a celor epuizabile, neregenerabile.Pentru toate categoriile de resurse, calculele de eficiențǎ trebuie sǎ reflecte rezultatele scontate, posibile de obținut, în concordanțǎ cu volumul și structura nevoii sociale reale, sǎ vizeze efectele atât la nivelul proiectului însuși, cât și la cel al economiei naționale.

Sistemul de indicatori ai eficienței economice a investițiilor

Necesitatea utilizǎrii unui sistem de indicatori este impusǎ de caracterul complex al eficienței economice.

Indicatorii folosiți în aprecierea variantelor de investiții se pot clasifica dupǎ mai multe criterii.În principiu, clasificarea indicatorilor de eficiențǎ a investițiilor se face dupǎ regulile generale privind indicatorii eficienței economice a întregii activitǎți a soocietǎții comerciale și regii autonome.

Un fenomen, un proces va fi caracterizat de un numǎr mai mare sau mai mic de indicatori, în funcție de gradul sau de complexitate, nefiind exclusǎ posibilitatea ca în cadrul aceleiași variante unii din indicatori sǎ fie favorabili, iar alții nefavorabili.În aceste situații, cu atât mai mult se va impune dublarea calculelor economice de o analizǎ economicǎ corespunzatoare.

Unul din aspectele dupǎ care se clasificǎ indicatorii de eficiențǎ economicǎ a investițiilor îl reprezintǎ sfera de cuprindere în funcție de care se împart în :

indicatori care reflectǎ efectele economice, și aici se cuprind: capacitatea de producție, valoarea anualǎ a producției, structura populației, profitul anual; încasǎrile valutare etc.

indicatori care cuantificǎ eforturile necesare realizǎrii obiectivelor de investiții și funcționǎrii capacitǎții de producție cum sunt: investiția totalǎ, structura investiției totale; mǎrimea imobilizǎrilor,cheltuielile anuale de producție, structura costurilor de producție, numǎrul total de salariați și structura acestora etc.

indicatori referitori la perioada de realizare și funcționare a obiectivului.Din aceastǎ categorie fac parte indicatorii: durata de execuție a obiectivului, durata de execuție pânǎ la punerea parțialǎ în funcțiune a unor capacitǎți de producție, durata pânǎ la atingerea parametrilor proiectați, durata de funcționare fizicǎ și eficientǎ a capacitǎții de producție, etc.

indicatori ai eficienței economice – în concordanțǎ cu conceptul de eficiențǎ economicǎ, un indicator de acest gen are caracteristica principalǎ faptul cǎ realizeazǎ o comparație a rezultatelor obținute cu resursele consumate, ținând seama însǎ și de

celelalte elemente definitorii ale eficienței economice : structura resurselor si rezultatelor, calitatea acestora, gradul de abundențǎ, influiența factorului timp etc.Dintre acești indicatori menționǎm: investiția specifica, termenul de recuperare, coeficientul de eficiențǎ economicǎ a investițiilor.

Un alt criteriu de clasificare îl constituie nivelul la care se face evaluarea și analiza economicǎ, și anume :

indicatori stabiliți la nivel macroeconomic, cei care asigurǎ analiza eficienței economice a investițiilor la nivelul ramurilor sau pe ansamblul economiei naționale;

indicatori calculați la nivel microeconomic, cei care se referǎ, în principal, la evaluarea eficienței economice a obiectivelor de investiții la nivelul agentului economic.

Acestia sunt la rândul lor :

indicatori cu caracter general;

indicatori de bazǎ;

indicatori suplimentari;

indicatori specifici;

Indicatorii proprii analizei eficienței economice a investițiilor sunt indicatorii de bazǎ, fǎrǎ de care este de neconceput adoptarea unei judicioase decizii de investiție.

volumul capitalului investit- reflectǎ efortul economic pentru realizarea unui anumit obiectiv de investiție.

It = Id + Ic + M0 + Cs

In care : It – volumul total al capitalului investit;

Id – volumul capitalului destinat investițiilor directe;

Ic – volumul capitalului destinat investițiilor colaterale;

M0 – necesarul inițial de mijloace circulante;

Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregǎtirea cadrelor, supravegherea lucrǎrilor etc.);

În ceea ce privește materializarea propriu-zisǎ a investițiilor, aceasta se concretizeazǎ în capitalul activ cǎt și în capitalul fix pasiv.Capitalul fix activ se referǎ la mașini, utilaje, instalații care participǎ nemijlocit la procesul de producție și care, de fapt, hotǎrǎsc soarta acestuia, iar capitalul fix pasiv se referǎ la diverse clǎdiri care asigurǎ funcționarea în

bune condiții a capitalului fix activ.

durata de realizare a lucrǎrilor de investiție – în cadrul acestei perioade de timp are loc materializarea eforturilor investiționale în capital fix.Durata de realizare a obiectivelor va trebui sǎ fie cât mai micǎ, atât pentru a atenua efectul imobilizǎrilor capitalului în aceastǎ perioadǎ, cât și pentru a evita risipa și degradǎrile.O duratǎ mare de realizare conduce ca dupa punerea în funcțiune a capacitǎții respective de producție, produsul sǎ nu mai fie cǎutat pe piațǎ sau sǎ fie cautat, dar sub alți parametrii tehnico-economici și calitativi.

Durata de funcționare a obiectivului – perioada de atingere a parametrilor proiectați, perioada de funcționare normalǎ și perioada de declin.Se impune luarea unor mǎsuri concrete pe linia asigurǎrii funcționǎrii în bune condiții a utilajelor, efectuarea la timp a reviziilor periodice și reparațiilor curente, astfel încât durata normalǎ sǎ fie prelungitǎ pe cât posibil în detrimentul perioadei de declin, când profiturile încep sǎ scadǎ.

Investiția specificǎ – sintetizeaza corelatia dintre efortul investițional, pe de o parte, și efectul obținut sub forma capacitǎții de producție, pe de altǎ parte, se poate calcula atât pentru construcții noi, cât și pentru modernizǎri, dezvoltǎri, retehnologizǎri de capacitǎți de producție, la care se mai adaugǎ cazul în care se comparǎ mai multe variante.

Termenul de recuperare a investiției – este un alt indicator sintetic de eficiențǎ economicǎ a investițiilor care exprimǎ efortul de capital investit, pe de o parte și efectul obținut sub forma profitului anual, pe de altǎ parte.

T = It / Ph

T – termenul de recuperare a capitalului investit;

It – valoarea capitalului investit;

Ph – profitul anual;

Coeficientul de eficiențǎ economicǎ a investițiilor – sintetizeazǎ corelația dintre profitul anual obținut în urma realizǎrii investiției, pe de o parte, și efortul de capital investit, pe de altǎ parte.

e = Ph / It

Întrucât, din punct de vedere matematic, coeficientul eficienței economice a investițiilor e se calculeazǎ ca raport invers al termenului de recuperare T, în analiza eficienței economice a investițiilor se utilizeazǎ fie e, fie T.

Cheltuieli echivalente sau recalculate.Procedând la evaluarea eficienței economice a investițiilor pentru diverse variante posibil de urmat, frecvent ne întâlnim cu situații în care o variantǎ presupune în faza investiționalǎ un efort de capital mai mare comparativ cu alte variante, însǎ, dupǎ punerea în funcțiune, costurile de exploatare se aflǎ de fapt în varianta inversǎ.Pe plan general, problema ridicatǎ mai sus poate fi sintetizatǎ astfel :

Ii > Ij dar Chi < Chj

Dificultatea intervine în alegerea variantei : sǎ optǎm pentru o variantǎ cu un efort mai mic de capital investit sau pentru alta cu un cost de exploatare anual mai mic?

Ieșirea din impas o oferǎ indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantificǎ efortul total, atât de investiții, cât și de exploatare :

K = It + Ch * De

K – cheltuieli echivalente;

Ch – costuri anuale de producție;

De – durata eficientǎ de funcționare a obiectivului;

Indicatorul analizat este un indicator de efort economic și indicǎ efortul total (investiții și costuri de producție) necesar pentru realizarea și funcționarea viitorului obiectiv.

Indicatorul cheltuieli specifice reflectǎ o situație cu atât mai convenabilǎ cu cât nivelul sǎu este mai scǎzut.

Randamentul economic al investițiilor – are un grad mare de cuprindere fațǎ de indicatorii prezentați.El asigurǎ comparabilitatea între profitul net obținut în urma realizǎrii obiectivului economic și efortul investițional :

R = Pt / It – 1 ; Pt – profitul total; sau

R = Pf / It ; Pf – profitul final al investiției;

Acest indicator reflecta o situație cu atât mai convenabilǎ cu cât mǎrimea sa este mai mare.Randamentul economic al investițiilor este mai mare dacǎ se reduce timpul de recuperare a investiției, se reduc cheltuielile de producție, se prelungește durata de funcționare a investițiilor.

CAP.III METODE DE DECIZIE ÎN SECTORUL PUBLIC

III.1 Dezvoltarea sectorului public.Servicii publice

Nu existǎ nici o îndoialǎ cǎ dezvoltarea foarte importantǎ a sectorului public a constituit unul din faptele cele mai remarcante ale istoriei economice a secolului al XX-lea.Aceasta evoluție are o semnificație particularǎ pentru țǎrile cu economie de piațǎ, întrucât acestea se bazau pe inițiativa privatǎ.Mǎsurata pe baza raportului dintre cheltuielile publice totale (excluzând întreprinderile publice) și produsul intern sau național brut, talia statului s-a mǎrit de trei sau de patru ori în unele țǎri, pentru a ajunge la sfârșirul anilor ’80 între 40-50% în marea majoritate a acestor țǎri.Este motivul pentru care, este preferabil sǎ vorbim de existența în aceste țǎri a unei economii mixte.

Deci, creșterea absolutǎ a cheltuielilor publice este evidentǎ.Ținând cont de fenomenele inflaționiste care au caracterizat acea perioadǎ, putem spune cǎ cea care este semnificativǎ este creșterea relativǎ.

Astfel, rolul puterii publice din diferite țǎri a atins practic toate domeniile economiilor nationale, în timp ce cu un secol în urma, el se limita în principiu la asigurarea securitǎții, în sensul sǎu larg.

Dacǎ în cadrul cheltuielilor publice facem distincție între cheltuielile de consum și cheltuielile de investiții în capital fizic și cheltuieli de transfer, vom constata cǎ, de departe, acestea din urmǎ au progresat cel mai mult, urmate fiind de cheltuielile de consum.Astfel, principala sursǎ a expansiunii rapide a sectorului public a constituit-o, în principal preocuparea puterii publice de a modifica distribuția venitului național în favoarea unor anumite categorii ale populației : agricultori, sǎraci, invalizi, șomeri, pensionari.În ceea ce privește creșterea cheltuielilor de consum, acestea se datoreazǎ sporirii locurilor de muncǎ din sectorul public, care este direct legatǎ de creșterea populației și lǎrgirea rolului statului în domenii precum educația, sǎnǎtatea și sectorul social în general.

Progresia masivǎ a cheltuielilor publice a fost, în mod natural însoțitǎ de o creștere paralelǎ a nivelului fiscalitǎții, definit ca raport procentual între fluxul anual al

încasǎrilor fiscale și produsul intern brut.

La aceastǎ evoluție se adaugǎ faptul cǎ, neputând crește în mod suficient încasǎrile fiscale, statul a trebuit sǎ-și asigure o parte crescândǎ din finanțarea sa prin intermediul împrumutului.

Serviciile publice

În statutul de lege privind statutul funcționarilor publici prin serviciu public se înțelege ansamblul activitǎților realizate în cadrul autoritǎților și instituțiilor publice ale statului și ale unitǎților administrativ teritoriale, în scopul satisfacerii unor interese publice.

Activitatea consiliului local capatǎ dimensiune antreprenorialǎ de tip proiect prin care se administreazǎ un sistem de interese, de delegǎri, de responsabilitǎți (externalizarea serviciilor publice) precum și implementarea unor programe de formare-dezvoltare.

Ca orice întreprindere privatǎ, pentru a asigura succesul misiunilor sale, trebuie sǎ se schimbe concepția tradiționalǎ despre serviciul public, punându-se accent pe calitate și diversificare.Trebuie sǎ se admitǎ cǎ cetǎțeanul are maturitate civicǎ și nu mai acceptǎ noncalitatea și mediocritatea.Ca atare, și funcționarii publici, agenții prestatori de servicii publice, trebuie sǎ adopte noi reguli de conduitǎ în relațiile cu cetǎțeanul, inspirate din principiile moderne de gestiune ale sectorului privat.Și nu în ultimul rând, trebuie sǎ se manifeste exigența si fațǎ de cetǎțenii care, în mod voluntar, nu respectǎ condițiile de regularitate bugetarǎ în achitarea taxelor și impozitelor fixate de edili.

Reușita misiunilor depinde și de modul cum se pun în valoare atuurile teritoriului respectiv : patrimoniul peisagistic si cultural, tradițiile istorice, resursele locale etc.

Gestionarea serviciilor publice, spre deosebire de producția de bunuri, este mai complicatǎ datoritǎ specificului realizǎrii lor, și anume :

serviciile publice sunt intangibile, au expresie imateriala;

– serviciile publice nu sunt stocabile – existând deci simultaneitate între momentul producerii și cel al consumului;

serviciile publice au caracter interactiv, fiind necesarǎ prezența activǎ a

consumatorului în momentul producerii lor;

serviciile publice au coeficient de capitalizare scǎzut;

Deși imaginea clasicǎ a serviciilor publice prestate de oameni cu o dotare tehnicǎ restrânsǎ începe sa fie tot mai rarǎ, totuși, în raport cu producția de bunuri materiale, în acest sector dotarea tehnicǎ este mai scazutǎ, deci avem o slabǎ intensitate a capitalizǎrii.Ca urmare, pentru același nivel de rentabilitate aici ne vom confrunta cu o productivitate și o profitabilitate mai scazute.De aceea, în analizele economice desfǎșurate, acești indicatori uneori nu au relevanțǎ sporitǎ.

Consecințele practice ale acestor trǎsǎturi specifice constau în dificultǎțile ce se întâmpinǎ, greutǎți la definirea și/sau standardizarea serviciilor publice.De asemenea, se întâmpinǎ greutǎti la delimitarea costurilor pe baza criteriului de identificare pe unitate de activitate (cheltuieli fixe și variabile).

Cheltuielile în sfera serviciilor publice conțin mai multe elemente necorporale, mai ales sub formǎ de investiții imateriale în fazele inițiale.

Nu trebuie sǎ se neglijeze și impactul riscurilor specifice domeniului asupra proiectelor de servicii publice, multe dintre acestea constituind o adevaratǎ plagǎ socialǎ pentru comunitǎțile urbane.

La nivelul unei entitǎți teritoriale, acțiunile umane formeazǎ douǎ portofolii : portofoliul activitǎților comerciale și portofoliul activitǎților de servicii.Forța economicǎ este datǎ de portofoliul de activitǎți comerciale, industriale, agricole etc. care formeazǎ fundamentul fiscal al veniturilor locale și, în consecințǎ, suportul forței și dinamismului celui de-al doilea portofoliu, cel al serviciilor puse în slujba cetǎțenilor.

În viziunea tradiționalǎ, serviciile publice sunt “ansamblul de activitǎți puse în slujba membrilor unei comunitǎți teritoriale”.Fațǎ de activitǎțile cu caracter comercial, ele prezintǎ trei trǎsǎturi definitorii :

actorul principal este o entitate publicǎ sau un organism reprezentativ mandatat;

scopul final al serviciilor este de a satisface nevoi de interes general ale membrilor colectivitǎții umane arondate;

reglementarea acțiunilor se face prin norme specifice de drept administrativ;

În acest context, câmpul de aplicație este foarte divers, cuprinzând:

activitǎți cu caracter economic, de tip industrial sau comercial : alimentare cu apǎ, distribuție gaze, energie electricǎ, salubritate.Sunt activitǎți care pot funcționa în regim de autonomie gestionarǎ, pe baza veniturilor pe care le realizeazǎ din tarifele percepute de la utilizatori (populație);

activitǎți cu caracter noncomercial/noneconomic, care depind de alocațiile de la bugetul colectivitǎții teritoriale, ca de exemplu : spații verzi, curǎțenie strǎzi, servicii culturale (teatre, muzee etc.), refacerea infrastructurii, activitǎți cu caracter de protecție socialǎ;

Aceastǎ delimitare este necesarǎ în cadrul procesului de gestionare a serviciilor, de alegere a modului de execuție a serviciilor care influențeazǎ procesul de fundamentare a proiectelor de investiții de dezvoltare sectorialǎ.

Din punct de vedere al domeniilor de activitate, datoritǎ preocupǎrilor edililor de a satisface cât mai complet nevoile cetǎțenilor electori în spiritul solidaritǎții și echitǎții sociale, câmpul de aplicație cuprinde un evantai larg de activitǎți.În procesul de elaborare a strategiilor de activitate și de demarare a unor proiecte, fiecare domeniu trebuie sǎ fie supus unei analize detaliate pentru a releva subactivitǎți bine delimitate spațial și tehnologic.De exemplu: în orice localitate urbanǎ modernǎ serviciul “salubritate” trebuie sǎ conținǎ subactivitǎți : colectarea deșeurilor de la populație, transportul lor, depozitarea în zone special amenajate și tratarea lor pentru a le face inofensive din punct de vedere ecologic.

În prezent existǎ o tendințǎ tot mai evidentǎ de a se rentabiliza tot mai multe servicii publice, în ideea cǎ cetǎțeanul este un client care cumparǎ servicii.Problema se pune în contextul a douǎ categorii de constrângeri; pe de o parte mijloacele și resursele consiliilor județene sunt insuficiente în raport cu necesitǎțile cetǎțenilor, iar pe de altǎ parte trebuie sǎ se facǎ fațǎ unor exigențe sporite privind calitatea serviciilor oferite.

Singura soluție viabilǎ și durabilǎ este parteneriatul cu sectorul privat.

În aceeași direcție a evoluat însuși cadrul conceptual reglementar.În viziune modernǎ, serviciile publice sunt definite astfel : ”cadrul general de justiție distributivǎ, tolerabil și rezonabil pentru cetǎțeni”.

Aceastǎ scurtǎ prezentare a caracteristicilor câmpului de aplicație al serviciilor

publice ne permite sǎ apreciem cǎ în evaluarea și gestiunea proiectelor de investiții din fiecare zona trebuie sǎ se ținǎ seama de specificitatea sa.Va preleva evaluarea economicǎ, respectiv studiul de impact socio-economic sau ecologic în fața criteriilor de rentabilitate.

Extinderea procesului de externalizare conduce însǎ la nevoia ca și aici sǎ se aplice principiile metodologice de evaluare a proiectelor de tip cost-avantaj.

III.2 Proiecte de investiții în sectorul public

Activitǎțile cuprinse sub titlul generic de proiecte de investiții sunt activitǎți de tip proiect-antreprenoriale, cu ținte bine conturate în timp și spațiu, care necesitǎ energii și mijloace de acțiune specifice.Aceste activitǎți le putem structura astfel :

macroproiecte – cu arie de aplicare naționalǎ și ca exemplu putem da : schimbarea cursului monedei naționale, intorducerea impozitului pe venitul global, modificarea accizelor și/sau taxelor vamale ș.a.

microproiecte – cu arie de aplicare strict localizatǎ la nivel de amplasament al obiectivului vizat : unitǎți de producție, de prestǎri servicii, elemente de infrastructurǎ (poduri, șosele,strǎzi), instituirea unor impozite locale ș.a.

mezoproiecte – desfǎșurate la nivel de colectivitate teritorialǎ : comunǎ, oraș, aglomerare urbanǎ, fiind specifice procesului de dezvoltare economico-socialǎ în profil teritorial local.

Sunt proiecte intermediare în raport cu primele douǎ enunțate mai înainte ca marime, câmp de aplicație, obiective, mijloace de implementare.De asemenea ele prezintǎ și unele aspecte particulare ce au impact asupra evaluǎrii, și anume :

obiective cu grad ridicat de generalitate ceea ce creeazǎ dificultǎți în evaluarea lor;

de multe ori rǎspund unor nevoi subînțelese – scopul lor rǎspunzând indirect unei cerinte a cetǎțenilor.De pildǎ, sistematizarea unei intersecții este impusǎ de gradul ridicat de risc în circulația rutierǎ și/sau pietonalǎ și rǎspunde nevoii cetǎțenilor de a fi protejați;

un grad ridicat de pionerat – fiind proiecte cu caracter unicat.Chiar dacǎ se analizeazǎ douǎ proiecte cu același obiectiv, dar pe amplasamente/localitǎți diferite, ele se vor

diferenția prin condiții topometrice, hidrometrice, de mediu sau ale tradițiilor și ambițiilor locale ce pot sǎ difere semnificativ;

dihotomia între obiective – pe termen lung și sancțiunile imediate deoarece :

sancțiunile au caracter politic și depind de ciclul alegerilor;

obiectivele proiectului au motivație colectivǎ iar decizia este individualǎ;

efectele deciziei privind soarta unui mezoproiect sunt de douǎ feluri :

imediate – cu impact social (crearea de locuri de muncǎ);

de perspectivǎ cu impact socioeconomic și ecologic;

În cadrul mezoproiectului localitatea/zona trebuie privitǎ ca instituție, teritoriu socioeconomic, patrimoniu peisagistic.

Trecerea de la ideea de proiect la proiect ca aplicație în administrația publicǎ parcurge urmǎtorul flux :

III.3 Finanțarea investițiilor din sectorul public

Bugetele locale

Pentru a ordona cheltuielile necesare cu veniturile din care doresc sǎ asigure resursele financiare aferente, administrațiile locale întocmesc bugete proprii de venituri și cheltuieli.În sensul tehnic al cuvântului, bugetul colectivitǎții locale este actul prin care sunt prevǎzute și autorizate încasǎrile și cheltuielile anuale.Elaborarea si aprobarea acestor bugete ar trebui sǎ se desfǎșoare în spiritul autonomiei locale cu respectarea urmatoarelor principii :

principiul anualitǎții;

principiul universalitǎții;

principiul unitǎții;

principiul echilibrului real;

Principiul anualitǎții stabilește perioada la care se refera exercitiul bugetar – 1 ianuarie – 31 decembrie a fiecǎrui an.

Principiul universabilitǎții impune cuprinderea în bugetul local a tuturor resurselor financiare ale colectivitǎții, precum si toate cheltuielile aferente funcționǎrii tuturor instituțiilor specifice administrației locale.

Principiul unitǎții constǎ în faptul de a cere ca toate cheltuielile și încasǎrile dintr-un an bugetar sǎ fie descrise într-un document unic.

Principiul echilibrului real este propriu colectivitǎților locale.Obligǎ autoritǎțile care elaboreazǎ și aprobǎ bugete proprii sǎ asigure o egalitate perfectǎ între volumul veniturilor și cheltuielilor.

Activitatea de elaborare și aprobare a bugetelor locale cuprinde în mod obligatoriu urmǎtoarele etape :

pregǎtirea;

publicarea;

aprobarea (votarea) bugetului;

În anumite condiții speciale, organul care a aprobat, în timpul perioadei de exercițiu, poate modifica sau rectifica bugetul local.

La pregatirea bugetului trebuie avute în vedere urmǎtoarele :

caracterul de prevedere al bugetului care cere ca acesta sǎ fie gata înainte de 1 ianuarie al anului în curs.În realitate existǎ o serie de documente care pot da anumite indicații extrem de utile în procesul de pregǎtire a bugetului local, înainte de publicarea bugetului de stat aprobat.Aceste documente sunt :

bugetele anilor precedenți;

statele personalului comunal;

evaluarea ansamblului de încasǎri pe baza realizǎrilor din anii precedenți; cheltuieli care în mod obligatoriu trebuie cuprinse în buget (întreținerea primǎriilor, rambursarea împrumuturilor, costurile serviciilor publice);

bugetul local este supus regulilor de publicare;

procesul de aprobare implicǎ votarea bugetului de cǎtre consiliu pe articole și adoptarea bugetului în ansamblu cu majoritatea de douǎ treimi din numǎrul consilierilor aleși.

Modificarea sau rectificarea bugetului aprobat este posibilǎ oricând, pe parcursul exercițiului bugetar.

Resursele financiare ale colectivitǎții locale

Resursele fiscale , în practica țǎrilor europene, reprezintǎ mai mult de trei pǎtrimi din încasǎrile autoritǎților locale.În România situația este alta, cea mai mare pondere având-o

subvențiile transferate de la bugetul statului.Aceastǎ dependențǎ majorǎ fațǎ de cei care stabilesc valorile înscrise în bugetul de stat cu destinație pentru bugetele locale desființeaza aproape în totalitate autonomia financiarǎ localǎ, posibilitatea organelor alese sǎ aibǎ drept de decizie asupra modului de folosire a resurselor financiare.

Impozite locale

1) Impozitele funciare – o problemǎ specificǎ care se pune este absența datelor detaliate asupra valorii proprietǎților funciare, care ar trebui sǎ stea la baza stabilirii cuantumului impozitului funciar.Pânǎ când privatizarea terenurilor nu va fi realizatǎ în totalitate, vor fi dificil de apreciat valorile proprietǎților funciare cu o precizie satisfǎcǎtoare.Este cu atat

mai dificil într-o perioadǎ de inflație ridicatǎ.În România acest impozit s-a înlocuit, intr-un fel, cu așa-zisul impozit pe venitul agricol.

Impozitele pentru chirii, impozitul de capitație și impozitul local asupra venitului – nu sunt practicate în România.

Impozitul asupra cifrei de afaceri – sunt percepute uneori pe cifra de afaceri a comerțului cu amǎnuntul.Impozitul asupra vânzǎrilor prezintǎ avantajul de a permite fixarea taxei de impozitare locale proprii.Cumpǎrarea de bunuri de consum se face în mod normal în orașele care au funcție centralǎ, astfel se asigurǎ un raport convenabil, în cadrul acestor localitǎți, între astfel de impozite și cheltuieli publice.Cu toate avantajele pe care le prezintǎ, de asemenea nu este aplicat în România.

4) Sistemul de impozitare al sectorului de afaceri – introducerea acestuia are anumite inconveniente.Ar putea fi rezonobilǎ impozitarea întreprinderilor în funcție de consumul lor efectiv de resurse publice, dupǎ numǎrul de angajați, mijloace de producție instalate și impactul acestora asupra mediului înconjurǎtor și suprafeței ocupate. În țara noastrǎ numai impozitul de afaceri al regiilor autonome de sub autoritatea localǎ este sursa bugetului local, având o însemnǎtate infimǎ.

5) Impozite locale minore – sistemul de impozite locale din România cuprinde aproape în totalitate astfel de impozite, deși aceste contribuții genereazǎ, de cele mai multe ori, încasǎri fiscale modeste și ocazioneazǎ costuri administrative importante.

6) Impozite atribuite – autoritǎțile locale beneficiazǎ de o parte din venitul statului central.In contextul autonomiei locale aceasta nu este o soluție idealǎ.Ea ar reprezenta o alternativǎ acceptabilǎ doar dacǎ partea pusǎ la dispoziția autoritǎților locale este fixatǎ, cu caracter normativ, de lege și nu poate fi modificatǎ de cǎtre autoritǎțile executive superioare.Un exmplu negativ este practicat la noi prin cuprinderea în bugetele locale a unei pǎrți din impozitul pe salariu, în formǎ de cifre absolute, fǎrǎ nici o legaturǎ între impozitul pe salariu încasat de stat pe teritoriul organului local respectiv și suma absolutǎ repartizatǎ.Cu atât mai mult se poate considera defectuos sistemul de impozite atribuite, aplicat la noi, întrucât, dupǎ cum am arǎtat mai înainte, ponderea acestora în totalul veniturilor bugetelor locale este deosebit de mare.

Subvenții sau transferuri de la bugetul de stat

Venitul impozitelor locale este sau ar trebui sǎ fie resursa principalǎ în cazul autoritǎților locale.Aceste impozite pot fi impozite locale proprii sau impozite adiționale impozitelor naționale.

Sunt însǎ situații când pentru echilibrarea bugetului local sunt necesare subvenții sau transferuri financiare.Aceastǎ situație este mult mai frecventǎ în regiunile rurale, care fiind slab populate suferǎ de douǎ inconveniente, cheltuieli ridicate pe cap de locuitor și încasǎri fiscale reduse.

Un alt factor care justificǎ subvențiile este necesitatea de a realiza investiții care vor servi nu numai populației locale.

Este câteodatǎ dificil sǎ se facǎ distincție între impozitele atribuite și subvențiile globale.Unul din criteriile principale de distincție ar fi : dacǎ repartiția se face în funcție de cheltuieli, este vorba de subvenții.

Subvențiile globale sunt subvenții nonatribuite care pot fi utilizate liber ca și cum ar fi venituri din impozitele locale proprii.Ele pot fi utilizate pentru cheltuieli curente sau cheltuieli de capital sau pentru ambele.

Subvențiile specifice se caracterizeazǎ prin destinarea lor unor anumite obiective.Un studiu efectuat de specialiștii Consiliului Europei recomandǎ guvernelor “sǎ fie mai prudente în utilizarea acestui tip de subvenționare și în special la recurgerea de subvenții specifice discreționare a cǎror alocare nu este bazatǎ pe criterii obiective”.

Criteriile de cheltuieli, ca și numǎrul de subvenții specifice, trebuie sǎ fie limitate la un numar rezonabil.Cazurile cele mai simple sunt legate de subvenționarea cheltuielilor proporționale acordate pentru programe specifice.

O variantǎ mai recentǎ, consideratǎ mai evoluatǎ, permite fundamentarea acordǎrii de subvenții prin evaluarea randamentului unui program și nu a costurilor sale.Exemplu sunt subvențiile din domeniul transportului public local, care urmǎresc raportul real kilometrii-pasageri, sau în ceea ce privește sǎnǎtatea, numǎrul tratamentelor medicale.

Din nefericire, în România foarte puține din principiile amintite, cu privire la acordarea de subvenții, se aplicǎ în mod concret.Similar impozitului atribuit, subvențiile

acordate consiliilor locale din bugetul de stat sunt în proporții de peste 90% subvenții specifice, deci destinate unor anumite obiective predeterminate.

În concluzie, investițiile publice realizate de autoritǎțile locale pot fi finanțate în proporții variabile, prin intermediul urmatoarelor trei surse :

rezerve de trezorerie ale unei autoritǎți, respectiv soldul pozitiv net al încasǎrilor fațǎ de cheltuieli care apare în contul curent..Aceastǎ variantǎ nu este recomandatǎ de legislația românǎ, autoritǎțile locale neavând drept de dispunere asupra soldului pozitiv net;

subvențiile de investiții, astfel de subvenții putând fi globale sau putând privi anumite proiecte conform criteriilor definite;

împrumutul, prin emiterea unui împrumut sau prin alte forme de credit;

Autoritǎțile locale sunt libere sǎ-și aleagǎ propriile surse de creditare.Existǎ douǎ motive principale pentru care cea mai mare parte a țǎrilor aplicǎ o reglementare strictǎ a împrumuturilor acordate autoritǎților locale :

pentru a limita creșterea cheltuielilor publice;

pentru a evita supraîndatorarea autoritǎților locale;

Totuși, în mod formal, autoritǎțile locale au posibilitatea, dacǎ ele doresc, sǎ împrumute de la orice instituție.De asemenea, au dreptul de a emite în mod direct titluri de împrumut, totuși, se recurge rareori la aceastǎ metodǎ, datoritǎ competentelor extrem de sofisticate în domeniul finanțelor pe care le implicǎ un astfel de exercițiu.

În domeniul împrumutului se recomandǎ :

sǎ nu se recurgǎ la împrumuturi decât pentru finanțarea cheltuielilor de investiții;

sǎ se asigure cǎ rambursarea împrumutului și plata dobânzilor sǎ fie acoperite prin încasǎrile curente și sǎ vegheze ca perioada de amortizare a împrumutului sǎ nu fie mai lungǎ decât durata de viațǎ a investițiilor finanțate prin aceste împrumuturi;

de a preciza clar condițiile unei eventuale asistențe din partea statului, în cazul insolvabilitǎții autoritǎților locale;

În concluzie este esențial de a se pune pe picioare un bun sistem de fiscalitate .

III.4 Metode și tehnici de luare a deciziei de investiții

În funcție de mediul în care se ia decizia problemele decizionale se împart în :

probleme de decizie în condiții de certitudine – o singurǎ stare a naturii;

probleme decizionale în condiții de risc – mai multe stǎri ale naturii și se cunosc probabilitǎțile de apariție ale acestora;

probleme decizionale în condiții de incertitudine – mai multe stǎri ale naturii, dar nu putem sǎ determinǎm probabilitǎțile de apariție ale acestora;

Metode de rezolvare a problemelor decizionale multicriteriale în condiții de certitudine, fǎrǎ utilitați:

metoda ELECTRE;

metoda permutǎrilor succesive (Bernard – Besson);

metoda momentelor (Deutch-Martin);

metoda ponderǎrii simple aditive;

metoda atribuirii liniare;

metoda Onicescu;

metoda conjunctivǎ;

metoda dominanței;

metoda lexicograficǎ;

metoda TOPSIS;

Din aceste metode de rezolvare a problemelor în condiții de certitudine voi prezenta :

METODA ELECTRE

Aceastǎ metodǎ se poate aplica atunci când sunt cunoscute preferințele cardinale asupra criteriilor.

În cazul în care avem atât criterii cantitative cǎt și calitative primul pas este omogenizarea criteriilor.În cazul criteriilor calitative se realizeazǎ o scalare ordinarǎ sau

într-un interval.Scalarea într-un interval este mai dificil de realizat datoritǎ naturii imprecise a calificativelor.

Pas 1 se normalizeazǎ matricea consecințelor;

Normalizarea poate fi de douǎ tipuri :

normalizare vectorialǎ :

rij =

normalizare prin transformǎri liniare :

dacǎ criteriul este de maxim

rij = , unde ajmax = max aij i =1,m

dacǎ criteriul este de minim

rij = 1 –

Un alt procedeu de transformare liniarǎ :

dacǎ criteriul este de maxim

rij = , unde ajmin = min aij cu i=1,m;

dacǎ criteriul este de minim

rij =

Pas 2 se determinǎ elementele matricei coeficienților de concordanțǎ.Pentru perechea de variante decizionale (Vk,Vl), coeficientul de concordanțǎ se calculeazǎ dupǎ formula :

c(Vk,Vl) =

Pas 3 se calculeazǎ coeficienții de discordanțǎ pentru fiecare pereche de variante

d(Vk,Vl) = 0 dacǎ rkj ≥ rlj , oricare j = 1,n

1/α max {rlj – rkj} pentru { j/ rlj > rkj}

cu α = max rij – min rij

Pas 4 se introduce un criteriu de surclasare a variantelor decizionale conform cǎruia varianta Vk surclaseazǎ varianta Vl (Vk>Vl) dacǎ și numai dacǎ sunt îndeplinite simultan condițiile :

c(Vk,Vl) ≥ p

d(Vk,Vl) ≥ q

unde p și q sunt douǎ valori prag din intervalul [0,1] astfel încât p+q=1.

Practic, se pleacǎ de la o valoare a lui p cât mai apropiatǎ de 1 și o valoare a lui q cât mai apropiatǎ de 0 și, diminuând progresiv valoarea lui p și crescând corespunzǎtor valoarea lui q, se încearcǎ obținerea acelei variante decizionale care le dominǎ pe toate celelalte.

METODA MOMENTELOR (Deutch-Martin)

Este o metodǎ care se aplicǎ în problemele decizionale pentru care criteriile sunt echiimportante.

Pas 1 se normalizeazǎ matricea consecințelor;

Pas 2 pentru fiecere linie se calculeazǎ momentul linie dupǎ formula :

Mil = , oricare ar fi i=1,m;

Pas 3 se ordoneazǎ liniile matricei consecințelor normalizate în ordine crescǎtoare dupǎ valorile momentelor linie.

Pas 4 pentru fiecare coloanǎ a noii matrici se calculeazǎ momentul coloanǎ dupǎ formula :

Mjc = , oricare ar fi j=1,n;

Pas 5 se ordoneazǎ liniile matricei consecințelor în ordine crescǎtoare a valorilor momentelor coloanǎ.

Pas 6 se reia algoritmul de la pasul 2 pânǎ când nu mai sunt posibile noi ordonǎri ale liniilor și/sau coloanelor matricei consecințelor normalizate.

Ultima ordonare a liniilor reprezintǎ clasamentul optim al variantelor decizionale.

Metode de rezolvare a problemelor decizionale în condiții de risc și incertitudine

Definirea riscului și incertitudinii; tipuri de risc

Într-o concepție generalǎ, riscul înseamnǎ hazard, primejdia unor eventuale pierderi, sau “posibilitatea de a te expune la pierderi”.

Perceperea riscului, conturarea dimensiunilor sale, presupune o conștientizare a pericolului unei acțiuni, asumarea responsabilitǎților de cǎtre o persoanǎ, atunci când se afirmǎ cǎ rezolvǎ o anumitǎ problemǎ sau a face un lucru “pe riscurile sale”.

În abordarea incertitudinii riscului se au în vedere, de regulǎ, consecințele anticipate ale uneia sau alteia din variantele de acțiune și doar uneori cauzele care determinǎ consecințele acțiunilor.Incertitudinea are la bazǎ numǎrul redus al cunoștințelor certe sau chiar lipsa acestora referitoare la consecințele unei acțiuni, în timp ce riscul presupune un calcul bazat pe o experiențǎ trecutǎ extrem de vastǎ sau pe date informaționale, putându-se face astfel estimǎri privind probabilitatea consecințelor unor acțiuni sau a ivirii unui eveniment.

Dupǎ natura sigurǎ sau nesigurǎ a cunoștințelor pe care le avem asupra unor fenomene ale pieței ca cerere, vânzǎri, prețuri, etc. putem spune cǎ studiem într-un viitor sigur sau într-un viitor nesigur.Astfel, dacǎ este vorba de produse care se vând ușor, cum sunt cele alimentare, cererea viitoare poate fi estimatǎ ca sigurǎ.Pentru alte produse care se vând relativ greu cererea este apreciatǎ ca nesigurǎ.

Incertitudinea și riscul în activitatea noastrǎ sunt generate de cauze obiective, constând în necunoașterea situațiilor sau insuficiența cunoaștere a acestora.

Deși este foarte greu sǎ se facǎ o delimitare clarǎ între incertitudine și risc, s-a ajuns totuși sǎ fie delimitate pentru nevoile practice astfel : incertitudinea ca o situație cǎreia nu i se pot asocia probabilitǎți, iar riscul o situație cǎreia i se pot asocia probabilitǎți într-o anumitǎ distribuție.

Agenții economici, acționarii, partenerii firmei (furnizori,clienti) percep riscul ca un rezultat nefavorabil, cu o probabilitate anume.Ceea ce se considerǎ pierdere probabilǎ se referǎ, bineînțeles, la ceea ce se așteaptǎ în viitor, pe baza unor estimǎri previzionate.Riscul este gândit ca o probabilitate a pierderii atașatǎ unui câștig.Investitorul va accepta riscul, o anumitǎ pierdere, prevǎzând cǎ va putea sǎ o compenseze cu un caștig adițional, anticipat cu o anumitǎ probabilitate.Astfel mǎrimea riscului este o funcție de variația profitului.

Dupǎ dimensiunea pierderilor pe care le presupune, riscul poate fi încadrat în câteva categorii reprezentative, legate de altfel de tipul investiției, și anume :

Riscul de nivel minim sau zero – la investițiile de plasament în obligațiuni, în împrumuturi pe termen lung, a cǎror ratǎ de menținere a dobânzii se menține.

Riscul de grad redus – la investițiile de înlocuire, la care modificǎrile în procesul de producție sunt relativ reduse.

Riscul de grad mijlociu – la investitiile de productivitate, care presupun modernizarea producției, raționalizarea locurilor de muncǎ.

Riscul de grad ridicat, la investițiile de dezvoltare (expansiune), ce implicǎ incertitudinile pieței, legate de lansarea noilor produse, privind reacția concurenței, nivelul prețurilor, volumul vânzǎrilor etc.

Riscul de grad foarte ridicat – la investițiile de cercetare-dezvoltare, ale cǎror rezultate sunt deosebit de incerte.

În cadrul activitǎții firmei riscul are urmǎtoarele forme :

Riscul de ruinǎ (de faliment) – apare atunci când întreprinderea ajunge într-o situație deosebit de grea, practic fiind condamnatǎ la dispariție, urmând sǎ dea faliment, ceea ce înseamnǎ cǎ salariații își pierd posturile, creditorii își pierd creanțele, acționarii își pierd sumele de bani pe care le-au investit;

Riscul de insolvabilitate – survine atunci când întreprinderea nu mai poate face fațǎ plǎților;

Riscul scǎderii rentabilitǎții (riscul de diluare) – este un risc de natura mai mult

financiarǎ, care exprimǎ faptul cǎ la o creștere de capital, beneficiul net nu crește în aceleași proporții, semnalându-se astfel fenomenul de diluare.

Metodele de rezolvare a problemelor decizionale în condiții de risc și incertitudine sunt urmǎtoarele:

Metoda arborelui de decizie aplicatǎ unor procese investiționale secvențiale;

Analiza Bayesianǎ pentru calculul probabilitǎților anterioare si posterioare asociate noțiunii de investiție;

Criterii de decizie în conditii de incertitudine totalǎ, nestohasticǎ :

criteriul maxim sau pesimist al lui Wald – perechea stare-acțiune sau beneficiu-asigurare (i0,j0)este cea mai bunǎ dacǎ :

Bi0,j0 = max min {Bij}

1 ≤ i ≤ m 1 ≤ j ≤ n+1

– criteriul maximax sau optimist al lui Hurvicz – perechea stare-acțiune sau beneficiu-asigurare (i0,j0)este cea mai bunǎ dacǎ :

Bi0,j0 = max max {Bij}

1 ≤ i ≤ m 1 ≤ j ≤ n+1

criteriul regretului lui Savage :

Bi0,j0 = min max { max {Bij} – Bij}

1 ≤ i ≤ m 1 ≤ j ≤ n+1 1 ≤ j ≤ n+1

criteriul verosimilitǎții maxime :

Bi0,j0 = max { Bi0,j / pi0 = max {pi}}

criteriul profitului mediu sau al lui Bayes;

criteriul repartiției uniforme sau al maximei nedeterminǎri al lui Laplace;

CAP.IV DECIZII DE INVESTIȚII ÎN REGIUNEA NORD-EST

– APLICAȚIE –

Consiliul Județean Suceava și-a propus începând cu anul 2002 refacerea infrastructurii și modernizarea transporturilor în regiunea de dezvoltare Nord-Est.Dupǎ o analizǎ a situației infrastructurii din aceastǎ regiune s-a ajuns la concluzia necesitǎții finanțǎrii a 61 de proiecte.

Principalele surse de finanțare sunt cele naționale : buget de stat și buget local la care se mai adaugǎ 5000 MEURO din finanțarea externǎ PHARE (nerambursabilǎ).

Finanțare din fonduri private și împrumuturi bancare nu avem.

Datoritǎ bugetelor restrânse Consiliul Județean Suceava trebuie sǎ decidǎ prioritatea proiectelor, sǎ aleagǎ proiectele cu grad de oportunitate mare și pe care le poate finanța.

Cele 61 de proiecte avute în vedere și bugetele estimative pentru fiecare proiect

sunt :

modernizarea DJ 175, km 16+890 – km 28+500 cu un buget de 1220 MEURO din care 125 de la bugetul de stat și 1095 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turistica-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 175 km 28+500 – km 37+800 cu un buget de 1008 MEURO din care 110 de la bugetul de stat și 898 de la bugetul local;durata de execuție este de 16 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța economicǎ-medie;

modernizarea DJ 175, Izvoarele Sucevei-frontiera Ucraina km 37+800 – km 46+600 cu un buget de 1257 MEURO din care 125 de la bugetul de stat și 1132 de la cel local;durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-medie;importanța eonomicǎ-micǎ;

refacere DJ 176 și apǎrǎri maluri, km 35+874 – km 42+234 cu un buget de 1763 MEURO din care 175 de la bugetul de stat și 1558 de la cel local;durata de execuție este de 36 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DJ 209A, km 29+000 – km 42+000 Slatina cu un buget de 1538 MEURO din care 150 de la bugetul de stat și 1388 de la cel local;durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 291A, km 6+700 – km 27+000 cu un buget de 4130 MEURO din care 400 de la bugetul de stat și 3730 de la cel local;durata de execuție este de 36 luni;

ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 209A,Cǎlinești Cuparenco-Șerbǎuți km 27+400 – km 35+300 cu un buget de 1317 MEURO din care 132 de la bugetul de stat și 1185 de la cel local;durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 209G,Ulma-frontiera Ucraina km 29+650 – km 33+160 cu un buget de 501 MEURO din care 50 de la bugetul de stat și 451 de la cel local;durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-medie;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DJ 177, Pleșa – Poiana Micului DN 17 km 10+000 – km 30+198 cu un buget de 3607 MEURO din care 361 de la bugetul de stat și 3246 de la cel local;durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 175B, Pojorâta-Rarǎu cu un buget de 2972 MEURO din care 300 de la bugetul de stat și 2672 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 178, km 42+000 – km 47+900 cu un buget de 370 MEURO din care 40 de la bugetul de stat și 330 de la cel local;durata de execuție este de 16 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

reparații capitale DJ 178, cu un buget de 400 MEURO din care 44 de la bugetul de stat și 356 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DJ 178A, km 27+900 – km 31+230 ,Pǎrteștii de Jos cu un buget de

128 MEURO din care 14 de la bugetul de stat și 114 de la cel local;durata de execuție este de 8 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

reparație capitalǎ DJ 178 C, km 1+800 – km 10+300 cu un buget de 880 MEURO din care 90 de la bugetul de stat și 790 de la cel local.Durata de execuție este de 16 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

reparație capitalǎ DJ 178 C, km 10+300 – km 17+200 cu un buget de 680 MEURO din care 70 de la bugetul de stat și 610 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 178 C, km 21+200 – km 24+000 cu un buget de 256 MEURO din care 25 de la bugetul de stat și 231 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DJ 178 E, km 0+000 – km 6+100 cu un buget de 720 MEURO din care 75 de la bugetul de stat și 645 de la cel local.Durata de execuție este de 10 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DC 178 G, Ciprian Porumbescu cu un buget de 1071 MEURO din care 110 de la bugetul de stat și 961 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 208 D, km 6+029 – km 9+680 cu un buget de 598 MEURO din care 60 de la bugetul de stat și 538 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-mica;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 208 S,Probota-Lespezi cu un buget de 400 MEURO din care 40 de la bugetul de stat și 360 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-micǎ;

reparație capitalǎ DJ 208 V, km 0+000 – km 2+000 si 3+150 – 5+750 cu un buget de 450 MEURO din care 45 de la bugetul de stat și 405 de la cel local.Durata de execuție este de 8 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 178 B, km 3+700 – km 9+400 cu un buget de 246 MEURO din care 25 de la bugetul de stat și 221 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DJ 178 B, km 9+400 – km 16+000 cu un buget de 280 MEURO din care 30 de la bugetul de stat și 250 de la cel local.Durata de execuție este de 10 luni;ocuparea forței de munca-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

reparație capitalǎ DJ 177 A, km 28+500 – km 43+615, Tarnița-Holda cu un buget de 1556 MEURO din care 160 de la bugetul de stat și 1396 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

reparație capitalǎ DJ 174, km 26+500 – km 56+965, Broșteni cu un buget de 1492 MEURO din care 150 de la bugetul de stat și 1342 de la cel local.Durata de execuție este de 28 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-medie;

reparație capitalǎ DJ 174, km 5+674 – km 26+500 cu un buget de 1225 MEURO din care 134 de la bugetul de stat si 1091 de la cel local.Durata de execuție este de 36 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importața eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 174 E, Pǎltiniș-Negrișoara (18,93 km)cu un buget de 2254 MEURO din care 230 de la bugetul de stat și 2024 de la cel local.Durata de execuție este de 36 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 155 P,Fântâna Mare-Baia-Bogata cu un buget de 1071 MEURO din care 110 de la bugetul de stat și 961 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

reparație capitalǎ DJ 209 H, km 2+000 – km 13+897, Cornu Luncii cu un buget de 1550 MEURO din care 150 de la bugetul de stat și 1400 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 209 K, km 0+700 – km 2+600 cu un buget de 478 MEURO din care 48 de la bugetul de stat și 430 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 209 M, km 5+900 – km 10+100 cu un buget de 1400 MEURO din care 140 de la bugetul de stat și 1260 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DJ 177 D, Voroneț-Gǎinești-Slatina km 4+000 – km 24+000 cu un buget de 5720 MEURO din care 572 de la bugetul de stat și 5148 de la cel local.Durata de execuție este de 36 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-medie;

consolidare DJ 175 A, Izvorul Alb-Rarǎu-Chiril, km 0+000 – km 23+985 cu un buget de 6852 MEURO din care 685 de la bugetul de stat și 6167 de la cel local.Durata de execuție este de 36 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-medie;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 177 E,Stulpicani-Codrii Slǎtioarei km 0+000 – km 3+880 cu un buget de 462 MEURO din care 47 de la bugetul de stat și 415 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 209 L,Solonețul Nou-Pleșa km 8+000 – km 15+925 cu un buget de 934 MEURO din care 94 de la bugetul de stat si 840 de la cel local.Durata de execuție este de 16 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

reabilitare DJ 177,Gura Humorului-Pleșa km 0+000 – km 10+000 cu un buget de 1190 MEURO din care 120 de la bugetul de stat și 1070 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 209 A,Falticeni-Horodniceni-Cornu Luncii km 0+000 – km 10+500 cu un buget de 1250 MEURO din care 125 de la bugetul de stat și 1125 de la cel local.Durata de execuție este de 18 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 174 D,Dorna-Candreni-Poiana Negrii km 0+000 – km 6+000 cu un buget de 1142 MEURO din care 115 de la bugetul de stat si 1027 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-medie;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 208 B,Dumbrǎveni-Siminicea km 13+300 – km 19+493 cu un buget de 1452 MEURO din care 150 de la bugetul de stat și 1302 de la cel local.Durata de execuție este de 18 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ mare;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DJ 208 C,Hârtop-Vulturești km 28+973 – km 46+965 cu un buget de 5329 MEURO din care 533 de la bugetul de stat și 4796 de la cel local.Durata de execuție este de 36 luni;ocuparea fortei de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DJ 290,Veresti-Fântânele km 10+400 – km 14+320 cu un buget de 373 MEURO din care 38 de la bugetul de stat și 335 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

platformǎ carosabilǎ Mǎnǎstirea Voroneț cu un buget de 145 MEURO din care 20 de la bugetul de stat și 125 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-micǎ;

platformǎ carosabilǎ Mǎnǎstirea Moldovita cu un buget de 19 MEURO din care 3 de la bugetul de stat și 16 de la cel local.Durata de execuție este de 8 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DC 69,Suceava-Lisaura-Tișǎuti cu un buget de 811 MEURO din care 90 de la bugetul de stat și 721 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DC 70,Suceava-Ipotești km 0+650 – km 1+950 cu un buget de 75 MEURO din care 10 de la bugetul de stat și 65 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DC 70A,Bosanci-Cumpǎrǎtura km 0+000 – km 1+700 cu un buget de 174 MEURO din care 20 de la bugetul de stat și 154 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

pietruire DC 76,Dorna-Arini cu un buget de 158 MEURO din care 16 de la bugetul de stat și 142 de la cel local.Durata de executie este de 8 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea DC 82, km 0+000 – km 4+000 cu un buget de 260 MEURO din care 26 de la bugetul de stat și 234 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

pietruire DC 85, km 0+000 – km 4+000, Poiana Stampei cu un buget de 147 MEURO din care 15 de la bugetul de stat și 132 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DC 86, Moldova Sulița-Lucina, km 0+000 – km 7+000 cu un buget de 1668 MEURO din care 170 de la bugetul de stat și 1518 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

modernizarea DC 88, km 1+250 – km 2+500 cu un buget de 300 MEURO din care 30 de la bugetul de stat și 270 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DC neclasat situat între DC 70 si DJ 208A Ipotești, cu un buget de 115 MEURO din care 10 de la bugetul de stat și 105 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanta turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-micǎ;

modernizarea drum Horodniceni-Vornicenii Mari, cu un buget de 550 MEURO din care 60 de la bugetul de stat și 490 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea fortei de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea drum Panaci-Bilbor, cu un buget de 530 MEURO din care 50 de la bugetul de stat și 480 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-medie;importanța eonomicǎ-micǎ;

consolidare drum Olța-Orata cu zid de sprijin în comuna Iacobeni, sat Ciocǎnești, cu un buget de 110 MEURO din care 12 de la bugetul de stat și 98 de la cel local.Durata de execuție este de 12 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

modernizarea DC 66, Verești-Corocǎiești km 1+000 – km 3+300 cu un buget de 274 MEURO din care 28 de la bugetul de stat și 246 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-medie;importanța eonomicǎ-micǎ;

pod Dorna Arini, cu un buget de 450 MEURO din care 45 de la bugetul de stat și 405 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-medie;

pod Talpa, cu un buget de 500 MEURO din care 50 de la bugetul de stat si 450 de la cel local.Durata de execuție este de 24 luni;ocuparea forței de muncǎ-medie;importanța turisticǎ-medie;importanța eonomicǎ-medie;

construcție drum centurǎ DN 2-Suceava (prin Șcheia), cu un buget de 5400 MEURO din care 540 de la bugetul de stat și 4860 de la cel local.Durata de execuție este de 36 luni;ocuparea forței de muncǎ-mare;importanța turisticǎ-micǎ;importanța eonomicǎ-mare;

platformǎ carosabilǎ și grup social Mǎnǎstirea Râșca, cu un buget de 220 MEURO din care 2 de la bugetul de stat și 20 de la cel local.Durata de execuție este de 6 luni;ocuparea forței de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-micǎ;

platformǎ carosabilǎ și grup social Mǎnǎstirea Slatina, cu un buget de 22 MEURO din care 2 de la bugetul de stat și 20 de la cel local.Durata de execuție este de 8 luni;ocuparea fortei de muncǎ-micǎ;importanța turisticǎ-mare;importanța eonomicǎ-micǎ;

Aceste proiecte de infrastructura aflate în portofoliul regiunii nord-est au ca unic beneficiar Consiliul Județean Suceava iar data începerii programelor de realizare este ianuarie 2002.Gradul de maturitate al proiectelor este studiul de fezabilitate.Pentru fiecare proiect se urmǎrește realizarea unor lucrǎri de terasamente, de colectare și evacuare a apei pluviale prin șanțuri, podețe tubulare, lucrǎri de asfaltare, lucrǎri de reparații și consolidare îmbrǎcǎminte asfalticǎ, etc.

Principala necesitate a realizǎrii proiectelor este asigurarea accesului locuitorilor din zonǎ.

Realizarea acestor investiții se face necesarǎ și ca urmare atât a creǎrii posibilitǎților de punere în valoare a teritoriului, dezvoltǎrii agroturismului, creșterii gradului de securitate în exploatare, mǎrimii vitezei comerciale în transportul de mǎrfuri cât și a sporirii confortului, cerințe ale desfǎșurǎrii circulației moderne, în condiții de siguranțǎ și cu cheltuieli minime de exploatare a parcului.

Pe lângǎ aceste obiective, unul foarte imporant, este și utilizarea forței de muncǎ

provenite din disponibilizǎri.

Datoritǎ numǎrului mare de obiective turistice din aceastǎ regiune, refacerea infrastructurii și modernizarea transporturilor vor avea ca efect atragerea unui numǎr mare de turiști.

În vederea alegerii proiectelor de maximǎ oportunitate, acestea au fost supuse unor tehnici decizionale, în urma cǎrora vom afla prioritatea în lansarea în execuție.

Tehnica decizionalǎ folositǎ este metoda momentelor (Deutch-Martin) în care variantele sunt cele 61 de proiecte, iar criteriile decizionale :

– C1 – durata execuției-min;

– C2 – bugetul de stat-min;

– C3 – bugetul local-min;

– C4 – ocuparea forței de muncǎ-max;

– C5 – importanța turisticǎ-max;

– C6 – importanța economicǎ-max;

Se considerǎ cǎ cele șase criterii decizionale sunt la fel de importante.

Matricea consecințelor este urmatoarea :

LUNI MEURO

ITERATIA 1:

Pas 1 Normalizarea matricei consecințelor dupǎ formula :

dacǎ criteriul este de maxim

rij = , unde ajmax = max aij i =1,m

dacǎ criteriul este de minim

rij = 1 –

Matricea consecințelor normalizate va fi :

Pas2 Pentru fiecare linie se calculeazǎ momentul linie dupǎ formula :

Mil = , oricare ar fi i=1,m;

Pas 3 Se ordoneazǎ liniile matricei consecințelor normalizate în ordine crescǎtoare a momentelor linie :

Noua matrice a consecințelor va fi :

Pas 4 Pentru fiecare coloanǎ a noii matrici se calculeazǎ momentul coloanǎ dupǎ forumula:

Mjc = , oricare ar fi j=1,n;

Pas 5 Se ordoneazǎ coloanele matricei în ordine crescǎtoare a valorilor momentelor coloanelor:

Noua matrice a consecințelor normalizate va fi :

ITERATIA 2 :

Pas 2 : Calculez momentele linie

Pas3 Ordonǎm liniile matricei consecințelor normalizate :

Noua matrice a consecințelor este :

Pas 4 Se determinǎ valorile momentelor coloanǎ :

Pas 5 Se ordoneazǎ coloanele matricei consecințelor:

Se observǎ cǎ nu mai este posibilǎ o nouǎ ordonare a liniilor și coloanelor matricei.Aceastǎ ultimǎ ordonare a liniilor reprezintǎ cea mai bunǎ ierarhie a variantelor decizionale.

Pentru a lua decizia cea mai bunǎ, specialiștii din domeniu vor ierarhiza primele 10 proiecte obținute în urma aplicǎrii metodei momentelor.Ierarhizarea pe care o vor face va ține cont și de preferințele cardinale asupra celor șase criterii.O foarte importantǎ metodǎ care ține cont de importanța criteriilor este metoda ELECTRE.

Pas 1 Normalizarea matricei consecințelor :

Pas 2 Se determinǎ elementele matricei coeficienților de concordanțǎ.Pentru perechea de variante decizionale(Vk,Vl), coeficientul de concordanțǎ se calculeazǎ dupǎ formula :

c(Vk,Vl) =

Matricea coeficienților de concordanțǎ este :

Pas 3 Se calculeazǎ coeficienții de discordanțǎ pentru fiecare pereche de variante :

d(Vk,Vl) = 0 , dacǎ rkj ≥ rlj , oricare j = 1,n

1/α max {rlj – rkj} , pentru { j/ rlj > rkj}

cu α = max rij – min rij

Matricea coeficienților de discordanțǎ este :

α =1 – 0.33 = 0.67

Se pleacǎ de la valori ale lui p cât mai apropiate de 1 care se micșoreazǎ treptat, în timp ce valoarea lui q se va mǎri corespunzǎtor, algoritmul orpindu-se atunci când se obține o variantǎ care le surclaseazǎ pe toate celelalte.

Se observǎ cǎ, pentru p = 1 și q = 0, nu avem nici o relație de surclasare.

În acest caz V60 surclaseazǎ doar 8 din cele 9 variante, nesurclasând-o pe V41 .

V60 > V16 ; V60 > V22 ;V60 > V52 ; V60 > V12 ; V60 >V42 ; V60 > V45 ; V60 > V8 ;V60 > V20

Micșorez p = 0.9 și cresc q = 0.1;

În acest caz V60 surclaseazǎ toate cale 9 variante, deci varianta decizionalǎ V60 este cea mai bunǎ.Reprezentând grafic aceste relații obținem :

În urma aplicǎrii celor douǎ metode de decizie : metoda momentelor (Deutch-Martin) și metoda ELECTRE , am obținut o ierarhizare a celor 61 de proiecte din infrastructura regiunii de nord-est a țǎrii.Cea mai bunǎ variantǎ obținutǎ este proiectul 60.

Consiliul Județean Suceava va lansa în execuție aceste proiecte ținând cont de ierarhizarea acestora în funcție de bugetul de stat și local disponibil, de durata de execuție, de importanța turisticǎ și economicǎ și în funcție de gradul de ocupare a forței de muncǎ.

Prin realizarea acestor proiecte se îmbunǎtațește infrastructura regiunii.Un rol important decurge din folosirea forței de muncǎ provenite din disponibilizǎri.

De asemenea un rol important îl constituie dezvoltarea economicǎ și dezvoltarea agroturismului.Datoritǎ acestora va crește numǎrul de turiști și se vor deschide noi orizonturi pentru potențialii investitori.

BIBLIOGRAFIE :

Alexandru,Ioan – Administrația publicǎ : Teorii, realitǎți, perspective

Ed. Lumina Lex ; București 2001;

Bǎdescu,A.;Dobre,I – Modelarea deciziilor economico-financiare

Ed. Conphys; București 2001;

Bǎdescu,A.;Dobre,I.;Irimiea,C. – Teoria deciziei.Studii de caz

Ed. Scripta; București 2000;

Boldur-Lǎțescu,Gh. – Logica decizionalǎ și conducerea sistemelor

Ed. Academiei; București 1992;

Pârvu,D.;Stoian,M.;Dimitriu,M.; – Eficiența economicǎ a investițiilor:Curs

Vasilescu,I.;Staicu,F. –coord.

Ed. Didacticǎ și Pedagogicǎ; București 1995;

Peppers Larry C. – Managerial economics.Theory and applications for decision

making

Prentice Hall,Inc.,Eglewood Cliffs, New Jersey 1987;

Plumb,I.,coord.;Ratiu,S.,coord; – Managementul serviciilor publice

Androniceanu,A.;Parlagi,A.

Ed. A.S.E.; București 2000;

Romanu,I.;Vasilesu,I. – Managementul investițiilor

Ed. Mǎrgǎritar; București 1997;

Stoian,M. – Pilotajul proiectelor de investiții în administrația publicǎ

Ed. Economicǎ; București 2001;

Stoica,M. – Investissements et risque : Notes de cours

Ed. A.S.E.; București 2001;

Vasilescu,I.;Romanu,I.;Cicea,C. – Investiții

Ed. Economicǎ; București 2000;