Metode Si Tehnici de Tonifiere a Musculaturii

Metode și tehnici de tonifiere a musculaturi – Lp.

CUPRINS

CAPITOLUL I

METODICA DEZVOLTĂRII PRINCIPALELOR GRUPE DE MUȘCHI SCHELETICI PRIN EXERCIȚII CU GREUTĂȚI

PRINCIPALELE GRUPE DE MUȘCHI SCHELETICI

STRUCTURA MUȘCHILOR SCHELETICI

ȚESUTUL MUSCULAR

ACTIVITATEA STATICĂ ȘI DINAMICĂ

FORMELE DE BAZĂ ALE MIȘCĂRILOR ÎN EXERCIȚIILE FIZICE

AXE, PLANE ANATOMICE, DEFINIREA MIȘCĂRILOR

CAPITOLUL II

2.1. CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR

2.1.1. ARTICULAȚIILE CAPULUI

2.1.2. ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

2.1.3. ARTICULAȚIILE TORACELUI

2.1.4. ARTICULAȚIILE CENTURII SCAPULARE

2.1.5. ARTICULAȚIILE MEMBRULUI SUPERIOR

2.1.6. ARTICULAȚIILE BAZINULUI

2.1.7. ARTICULAȚIILE MEMBRULUI INFERIOR

CAPITOLUL III

3.1. CARACTERISTICA MORFOFUNCȚIONALĂ A SISTEMULUI MUSCULAR

CAPITOLUL IV

4.1. MUȘCHII CAPULUI

4.1.1. MUȘCHII MIMICI

4.1.2. MUȘCHII MASTICATORI

CAPITOLUL V

5.1. MUȘCHII TRUNCHIULUI

4.1.1. MUȘCHII GÂTULUI

4.1.2. MUȘCHII SPATELUI

4.1.3. MUȘCHII TORACELUI

4.1.4. MUȘCHII ABDOMENULUI

4.1.5. MUȘCHII PERINEULUI și diafragma.

CAPITOLUL V

MUȘCHII MEMBRELE SUPERIOARE

MUȘCHII CENTURII SCAPULARE

MUȘCHII BRAȚULUI

MUȘCHII ANTEBRAȚULUI

MUȘCHII MÂINII

CAPITOLUL VI

MUȘCHII MEMBRELE INFERIOARE

MUȘCHII BAZINULUI

MUȘCHII COAPSEI

MUȘCHII GAMBEI

MUȘCHII PICIORULUI

CAPITOLUL VII

7.1. ÎNCĂRCĂTURA PREGĂTIRII FORȚEI MUSCULARE

CAPITOLUL VIII

8.1. APORTUL ALIMENTAR ÎN PRACTICA EXERCIȚIILOR DE PREGĂTIRE A FORȚEI MUSCULARE

CAPITOUL IX

9.1. CAIETUL DE ANTRENAMENT

BIBLIOGRAFIE

METODICA DEZVOLTĂRII PRINCIPALELOR GRUPE DE MUȘCHI SCHELETICI

Mușchiul are o structură extraordinară, capabilă să convertească energia chimică derivată din alimente în energie fizică (mecanică), devenind în acest fel elementul efector al mișcării. Omul are în jur de 500 de mușchi scheletici, adică cei ce produc mișcarea segmentelor corpului, însumând aproximativ 250 de milioane de fibre musculare striate și care reprezintă 40 – 45% din greutatea corpului la adultul tânăr, iar la sportivi poate chiar să depășească chiar 50%.

Pe fața fiecărui segment al corpului omenesc se află unul sau mai multe grupe musculare având rol comun și care sunt învelite în într-o fascie comună, cu rol de protecție. Fiecare corp muscular ce compune aceste grupe musculare este învelit într-un manșon conjunctiv, numit epimisium, care menține forma mușchiului și îi conferă anumite caracteristici mecanice în mișcare.

Contracția musculară este un proces complex, ce presupune o succesiune de trei procese: transmiterea excitației pe calea nervoasă, deci comanda contracției, cuplarea excitației cu contracția și contracția musculară propriu – zisă. Cu cât excitantul este mai puternic, cu atât numărul unităților motorii care răspund va fi mai mare și deci contracția mai puternică. Antrenamentul de forță este metoda prin care putem crește forța contracției musculare.

Mușchii sunt elementele dinamice care generează forța necesară deplasării oaselor unele față de celelalte. Cei aproximativ 500 de mușchi ai organismului uman au diferite dimensiuni, forme și acțiuni. Există mai multe tipuri de contracție musculară. Poate că vă întrebați de ce este necesar să le știți – pentru că fiecare dintre ele se regăsește în cadrul antrenamentului de fitness și culturism.

Contracția izotonică, este cea mai obișnuită contracție musculară. Se produce cu modificarea lungimii mușchiului, determină mișcarea articulară, de aceea este considerată o contracție dinamică. Contracția izotonică simplă, fără încărcare (deci fără greutate suplimentară) nu determină creșterea forței musculare și nici a masei musculare.

Există două tipuri de contracție izotonică:

Contracția izotonică concentrică, presupune scurtarea în lungime a mușchiului și este posibilă doar dacă încărcătura este mai mica decât potențialu maxim al individului (ex: flexia antebrațului pe brat).

Contracția izotonică excentrică, (sau negativă) este inversul unei contracții concentrice și readuce mușchiul la poziția de start (ex: coborârea halterei după o flexie a antebrațului pe braț).

Avantaje: permite creșterea forței pe toate unghiurile articulare și pentru toate lungimile fibrei musculare. Tensiunea arterială nu crește în aceeași măsură ca la contracția izometrică, astfel încât riscurile sunt mai reduse.

Dezavantaje: câștigurile de forță apar mai greu. De asemenea, deoarece contracția izotonică este dinamică, este nevoie de efectuarea exercițiilor cu atenție la tehnica exercițiului, pentru a putea respecta aliniamentul corect și a evita accidentările cauzate de oboseală sau de unchiuri articulare unde musculatura este mai slabă.

Pentru a crește forța trebuie să fie implicat un număr cât mai mare de unități motorii simultan, iar acest lucru nu se întâmplă decât atunci când solicitarea este importantă, respectiv o greutate de lucru semnificativă. Repetarea mișcărilor contra unei rezistențe va induce oboseală musculară, ceea ce va conduce la recrutarea a tot mai multe unități motorii pentru a face față solicitării.

Contracția izometrică, în timpul acestui tip de contracții musculare, tensiune în mușchi crește, dar fibrele musculare nu își modifică lungimea, de aceea se mai numesc și statice, unghiul articulaților nu se modifică. Tensiunea care se dezvoltă în mușchi în aceste contracții este mai mare decât în cele izotonice.

Antrenamentul izometric prezintă ca principal dezavantaj suprasolicitarea cardiacă (cu creșterea travaliului ventriculului stîng, a frecvenței cardiace și a tensiuni arteriale).

Avantaje: crește forța musculară foarte rapid. În cazul unor traumatisme sau leziuni existente, permite stimularea musculaturii fără a leza focarul lezional. Exercițiile izometrice sunt foarte accesibile, iar durata de timp necesară pentru a stimula suficient fibrele musculare este redusă.

Dezavantaje: contracția izometrică tinde să crească forța musculară doar pe unghiul articular și pe lungimea fibrelor musculare unde se realizează contracția. Crește tensiunea sanguină, local și general, predispunând la riscuri. Atunci când vizează musculatura centurilor scapulară și pelviană sau musculatura trunchiului, contracția izometrică predispune la apnee inspiratorie, amplificând tensiunea arterială și crescând riscurile adiacente.

Contracția izokinetică, este un tip de contracție în care mușchii se contractă la capacitate maximă pe întreaga amplitudine de mișcare.

Beneficiul principal este dat de faptul că acest tip de antrenament permite mușchiului să lucreze maximal pe tot parcursul mișcării. Se elimină acel punct slab existent în toate mișcările. Studiile comparative arată că antrenamentul cu contracții izokinetice dezvoltă mai repede forța musculară decât cel cu contracții izotonice.

PRINCIPALELE GRUPE DE MUȘCHI SCHELETICI

MUȘCHII CAPULUI

mușchii mimicii;

mușchiul epicranian;

mușchiul orbicular al ochiului;

mușchiul orbicular al gurii;

mușchiul buccinator;

mușchiul ridicător al buzei superioare;

mușchiul ridicător al unghiului gurii;

mușchii zigomatic mic și mare;

mușchiul rizorius;

mușchiul coborâtor al buzei inferioare;

mușchiul mintal.

mușchii masticatori;

mușchiul temporal;

mușchiul maseter;

mușchiul pterigoidian medial;

mușchiul pterigoidian lateral.

mușchii situați paravertebral

mușchiul lung al capului;

mușchiul drept anterior al capului;

mușchiul drept lateral al capului

MUȘCHII GÂTULUI:

mușchiul platysma;

mușchiul sternocleidomastoidian;

mușchii scaleni;

mușchii infrahioidieni;

mușchii suprahioidieni;

mușchiul lungul gâtului;

mușchiul splenius al gâtului

MUȘCHII TRUNCHIULUI:

mușchii spatelui și cefei;

mușchii antero-laterali ai trunchiului

MUȘCHII SPATELUI ȘI AI CEFEI:

mușchii migrați ai spatelui:

mușchiul trapez;

mușchiul latissimus dorsi;

mușchiul romboid mare;

mușchiul romboid mic;

mușchiul ridicător al scapulei;

mușchiul dințat postero-superior;

mușchiul dințat postero-inferior;

mușchii erectori ai trunchiului:

mușchiul iliocostal;

mușchiul longissimus;

mușchiul spinal;

mușchii intertransversari;

mușchii interspinosi;

mușchiul semispinal;

mușchiul multifid;

mușchii rotatori;

mușchiul oblic superior al capului;

mușchiul spleniusul gâtului;

mușchiul spleniusul capului;

mușchiul oblicul inferior al capului.

MUȘCHII TORACELUI

Mușchii regiunii anterioare (extrinseci):

Mușchiul pectoral mare;

Mușchiul pectoral mic;

Mușchiul subclavicular;

Mușchiul dințat anterior.

Mușchii proprii (intrinseci):

Mușchii intercostali: interni și externi

Mușchii supracostali;

Mușchii subcostali;

Mușchiul transvers al toracelui (triunghiularul sternului).

MUȘCHII ABDOMINALI.

Mușchii regiunii lomboilace (regiunea posterioară abdominală)

Pătratul lombelor;

Mușchiul iliopsoas;

Mușchiul psoas mic.

Mușchii regiunii anterolaterala abdominală

Mușchiul drept abdominal;

Mușchiul oblic extern abdominal;

Mușchiul oblic intern abdominal;

Mușchiul piramidal;

Mușchiul transvers abdominal.

Mușchii regiunii perineale

Mușchiul ridicător al anusului;

Mușchiul ischococcigian.

MUȘCHII MEMBRULUI SUPERIOR

MUȘCHII UMĂRULUI

mușchii deltoid;

supraspinos;

infraspinos;

rotund mic;

rotund mare;

subscapular.

MUȘCHII BRAȚULUI

mușchii regiunii anterioare:

mușchiul biceps brahial;

mușchiul coracobrahial;

mușchiul brahial;

mușchii regiunii posterioare:

mușchiul triceps brahial;

mușchiul ancone

MUȘCHII ANTEBRAȚULUI

Mușchii anteriori ai antebrațului. În această regiune, mușchii sunt dispuși în 4 planuri:

planul superficial:

mușchiul rotund pronator;

mușchiul flexor radial al carpului;

mușchiul palmar lung;

mușchiul flexor ulnar al carpului;

planul al doilea:

mușchiul flexor superficial al degetelor;

planul al treilea:

mușchiul flexor profund al degetelor;

mușchiul flexor lung al policelui;

planul profund:

mușchiul pătrat pronator

Mușchii laterali ai antebrațului sunt:

mușchiul brahio-radial;

mușchiul extensor lung radial al carpului;

mușchiul extensor scurt radial al carpului;

mușchiul supinator scurt.

Mușchii posteriori ai antebrațului. Sunt 8 mușchi dispuși în două planuri:

planul superficial:

mușchiul extensor al degetelor;

mușchiul extensor al degetului mic;

mușchiul extensor ulnar al carpului;

mușchiul anconeu;

planul profund:

mușchiul lung abductor al policelui;

mușchiul scurt extensor al policelui;

mușchiul lung extensor al policelui;

mușchiul extensor al indexului.

MUȘCHII MÂINII

Mușchii mâinii se grupează în 3 zone:

mușchii eminenței tenare (lateral);

mușchiul scurt abductor al policelui;

mușchiul scurt flexor al policelui;

mușchiul opozant al policelui;

mușchiul adductor al policelui.

mușchii eminenței hipotenare (medial);

mușchiul palmar scurt;

mușchiul scurt flexor al degetului mic;

mușchiul opozant al degetului mic;

mușchiul abductor al degetului mic.

mușchii intermediari (între cele două zone precedente).

Mușchii lombricali și interosoși. Sunt mușchi dispuși în două planuri:

superficial – mușchii lombricali,

și profund – mușchii interosoși.

MUȘCHII MEMBRULUI INFERIOR

MUȘCHII BAZINULUI

Anteriori:

iliopsoas;

psoas mare;

iliac;

Posteriori:

gluteu (fesier) mare;

gluteu mijlociu;

gluteu mic;

tensor al fasciei lată;

piriform;

obturator intern;

obturator extern;

geamăn superior;

geamăn inferior;

pătrat femural;

MUȘCHII REGIUNII FESIERE sunt dispuși în 3 planuri:

planul superficial

reprezentat de mușchiul fesier mare;

planul mijlociu

reprezentat de mușchiul fesier mijlociu;

planul profund

reprezentat de mușchiul fesier mic și de mușchii pelvitrohanterieni.

La rândul lor, mușchii pelvitrohanterieni sunt 6:

piriform;

obturator intern;

pătrat femural;

gemen superior;

gemen inferior;

obturator extern.

MUȘCHII COAPSEI

Mușchii regiunii anterioare ai coapsei:

mușchiul tensor al fasciei lata;

mușchiul croitor – este cel mai lung mușchi din organism;

mușchiul cvadriceps femural. El este alcătuit din 4 fascicule musculare:

mușchiul drept femural;

mușchiul vast medial;

mușchiul vast lateral;

mușchiul t al policelui;

mușchiul adductor al policelui.

mușchii eminenței hipotenare (medial);

mușchiul palmar scurt;

mușchiul scurt flexor al degetului mic;

mușchiul opozant al degetului mic;

mușchiul abductor al degetului mic.

mușchii intermediari (între cele două zone precedente).

Mușchii lombricali și interosoși. Sunt mușchi dispuși în două planuri:

superficial – mușchii lombricali,

și profund – mușchii interosoși.

MUȘCHII MEMBRULUI INFERIOR

MUȘCHII BAZINULUI

Anteriori:

iliopsoas;

psoas mare;

iliac;

Posteriori:

gluteu (fesier) mare;

gluteu mijlociu;

gluteu mic;

tensor al fasciei lată;

piriform;

obturator intern;

obturator extern;

geamăn superior;

geamăn inferior;

pătrat femural;

MUȘCHII REGIUNII FESIERE sunt dispuși în 3 planuri:

planul superficial

reprezentat de mușchiul fesier mare;

planul mijlociu

reprezentat de mușchiul fesier mijlociu;

planul profund

reprezentat de mușchiul fesier mic și de mușchii pelvitrohanterieni.

La rândul lor, mușchii pelvitrohanterieni sunt 6:

piriform;

obturator intern;

pătrat femural;

gemen superior;

gemen inferior;

obturator extern.

MUȘCHII COAPSEI

Mușchii regiunii anterioare ai coapsei:

mușchiul tensor al fasciei lata;

mușchiul croitor – este cel mai lung mușchi din organism;

mușchiul cvadriceps femural. El este alcătuit din 4 fascicule musculare:

mușchiul drept femural;

mușchiul vast medial;

mușchiul vast lateral;

mușchiul vast intermediar;

mușchiul articular al genunchiului

Mușchii regiunii mediale ai coapsei:

mușchiul pectineu;

mușchiul adductor lung;

mușchiul adductor scurt;

mușchiul adductor mare;

mușchiul gracilis (numit și mușchiul drept intern).

Mușchii regiunii posterioare ai coapsei se întind între pelvis și oasele gambei și au rol în stațiunea bipedă și deplasare:

mușchiul biceps femural;

mușchiul semitendinos;

mușchiul semimembranos.

MUȘCHII GAMBEI

Anteriori:

mușchiul tibialul anterior;

mușchiul extensor lung al halucelui;

mușchiul extensor lung al degetelor;

mușchiul al III –lea peronier.

Laterali:

mușchiul lung peronier;

mușchiul scurt peronier

Posteriori:

mușchiul tibialul posterior

mușchiul lung flexor al halucelui

mușchiul lung flexor al degetelor

mușchiul popliteul

mușchiul triceps sural

mușchiul plantar superficial

MUȘCHII PICIORULUI

mușchiul scurt extensor al halucelui;

mușchiul scurt extensor al degetelor;

Mușchii plantei

Grup medial:

mușchiul abductor al halucelui;

mușchiul flexor scurt al halucelui;

mușchiul adductor al halucelui;

Grup lateral:

mușchiul abductor al degetului mic;

mușchiul flexor scurt al degetului mic;

Grup mijlociu:

mușchiul flexor scurt al degetelor;

mușchiul pătrat plantar;

mușchii lombricali (4);

mușchii interosoși (3 plantari, 4 dorsali);

STRUCTURA MUȘCHILOR SCHELETICI

Mușchiul scheletic se compune din două părți distincte și anume:

Corpul muscular, de culoare roșie, moale, contractil, care constituie mușchiul propriu-zis;

Mușchii sunt organe foarte variate ca mărime și aspectexterior și se pot clasifica după mai multe criterii.

După formă, mușchii pot fi:

Mușchii lungi sunt de obicei fuziformi (Musculus fusiformis) la ei predomină lungimea față de lățime șigrosime; se găsesc în special la membre.

Mușchii lați la care predomină două dimensiuni,lățimea și lungimea față de grosime; ei se găsesc de obicei în pereții marilor cavități (torace, abdomen, pelvis). Au de cele mai multe ori formă patrulateră (Musculusquadratus) sau triunghiulară (Musculus triangularis).

Mușchii scurți au dimensiuni mici. Ei sunt situațide cele mai multe ori mai profund, în jurul articulațiilor, în special ale colonei vertebrale.

Mușchii circulari sunt numiți orbiculari (Musculus orbicularis) sau sfinctere (Musculus sphincter); ei au fascicule curbe care înconjoară diferite orificii sau canale,ca inele sau semi-inele; ei au funcțiunea de a închide uneleorificii sau conducte (de ex. mușchiul orbicular al gurii, mușchiul sfmcter anal).

Mușchii dilatatori (Musculus dilatator) sunt dispușiradiar în jurul unui orificiu, cu rolul de a-i mări deschiderea (de ex. mușchiul dilatator al pupilei).

Mușchii cruciformi (Musculus cruciatus) au fibrele încrucișate.

După numărul de capete pe care le are un mușchi la una din extremități, acesta poate fi:

cu un singur capăt (majoritatea mușchilor);

cu două capete (biceps);

cu trei capete (triceps);

sau cu patru capete (cvadriceps).

în funcție de modul de grupare a fasciculelor musculare față de tendoane:

La unii mușchi fasciculele musculare se continuădirect cu cele ale tendonului, aproximativ în aceeași direcție (de ex. mușchii lați ai abdomenului);

La majoritatea mușchilor, fibrele musculare se prind oblic pe tendon: mușchii penați sau peniformi. Ei pot fi unipenați (Musculus unipennatus) atunci când fasciculele musculare se fixează oblic pe o singură parte a tendonului (ex. mușchiul tibial posterior); mușchi bipenați (Musculus bipennatus) sunt aceia la care fasciculele musculare se inseră oblic pe ambele părți ale tendonului (ex.mușchiul drept femural); mușchi multipenați (Musculus multipennatus) au o penație complexă, fasciculele fiind oblic întinse între mai multe lame aponevrotice, care sunt așezate unele la suprafață și altele în profunzimea mușchiului (ex. mușchiul solear, mușchiul maseter);

La unii mușchi, corpul muscular este întrerupt și împărțit în două porțiuni (pântece) printr-un tendon intermediar (Tendo intermedius): mușchiul astfel format ia numele de digastric (ex. mușchiul omohioidian). Uneori există mai multe fâșii aponevrotiee transversal numite intersecții tendinoase (Intersectio tendinea) care împart mușchiul în mai multe segmente (ex. mușchiul drept abdominal).

După situație există mușchi superficiali, cutanați sau pieloși (musculus cutaneus) așezați direct sub piele (ex. mușchii mimicii); alți mușchi sunt profunzi, subfasciali, așezați sub fascia segmentului respectiv (cei mai mulți).

După numărul articulațiilor peste care trec există: mușchi uniarticulari (în general, toți mușchii scurți); mușchii biarticulari (ex. mușchiul croitor, mușchiul drept femural); mușchi poliarticulari (ex. mușchii flexori și extensori lungi ai degetelor).

în funcție de mișcările realizate (mai ales lamembre) mușchii pot fi flexori, extensori, pronatori, supinatori, adductori, abductori etc. La viscere întâlnim mușchi cu funcții analoage precedenților, în plus însă, găsim mușchi dilatatori, constrictori, compresori, tensori, ridicători

Tendonul, o parte albicioasă, dură, necontractilă.

Inserția mușchilor se face întotdeauna prin intermediul unui tendon (Tendo). în unele cazuri, această porțiune tendinoasă poate fi redusă ca dimensiuni încât -macroscopic nu poate fi recunoscută; în acest caz se vorbește de o inserție „cărnoasă" în majoritatea cazurilor, tendonul este bine dezvoltat.

Acesta este o formațiune de culoare albă, foarte rezistent, inextensibil și necontractil, având o structură conjunctivă fibroasă. Unii autori îl consideră ca fiind o anexa a mușchiului; alții consider că tendonul face parte din mușchiul ca organ, deși are o altă structură histologică.

ȚESUTUL MUSCULAR

Țesuturile musculare sunt adaptate în functiei de contractie. Muschii sunt alcătuiți din celule (fibre musculare), care ca orice celulă au o:

membrană (sarcolema)

citoplasma (sarcoplasma) în interiorul căreia se află organitele celulare comune și specifice (contractile) reprezentate de miofibrile apărute prin diferențierea și adaptarea celulei la funcția de contracție.

unul sau mai mulți nuclei

După particularitățile miofibrilelor țesutul muscular se împarte în trei tipuri:

Țesutul muscular neted în care miofibrilele sunt omogene și se contractă involuntar

Țesutul muscular striat cu miofibrile heterogene de aspect striat care se contractă voluntar.

Țesutul muscular cardiac în care miofibrilele sunt striate dar țesutul se contractă involuntar

Țesutul muscular neted

Fibra musculară netedă este unitatea morfofuncțională a țesutului muscular neted. Ea intra în constituția tunicii musculare a tubului digestiv conductelor aparatului respirator, urogenital, în tunica vaselor. Fibrele musculare netede sunt asezate în straturi benzi sau răspândite izolat în țesut conjunctiv. Au aspect fuziform sunt paralele între ele. În sarcoplasmă se află organite comune (incluziuni celulare) și specifice care sunt miofibrilele.

Miofibrilele sunt organite specializate pentru contracție și ocupă cea mai mare parte din sarcoplasmă. Ele sunt alcătuite din miofilamente de 10-15µ sunt omogene fără striații transversale iar din punct de vedere biochimic conțin proteine contractile (actina, miozina) și regaltoare (tropomiozina, troponima).

Țesutul muscular striat

Este alcătuit din fibre care intra în constituția mușchilor scheletici, a limbii, faringelui, porțiunii superioare a esofagului și a sfincterelor extern anal și uretral, muschii extrinseci ai globului ocular.

Fibra striată are formă cilindrică sau prosmatică cu extremitățile rotunjite sau ramificate (mușchii feței și limbii).

Sarcolema este subțire trilaminata de natură lipoproteică. Sub sarcolema periferică sunt așezați zeci sau sute de nuclei de forma ovoidă. Sarcolema are rolul de a propaga excitația de-a lungul fibrei musculare și de a menține forma fibrei musculare în limite normale.

Sarcoplasma conține organite comune (mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparat Golgi) și organite specifice care sunt miofibrilele.

Elementele cele mai importante cuprinse în sarcoplasmă sunt miofibrilele (elementele contractile). Sunt paralele cu lungimea fibrei musculare grupate în fascicole de 30-50 de miofibrile înconjurate de sarcoplasmă. Miofibrilele au un aspect heterogen de-a lungul lor la microscopul electronic se observă o alternanță de benzi clare și întunecate care fiind situate la același nivel în toate miofibrilele dau aspectul de striațiune transversală specifică fibrelor musculare striate.

Un disc întunecat și doua jumătăți de discuri clare reprezintă sarcomerul (căsuța Krause) care reprezintă unitatea morfofuncțională a fibrei striate. Prin microscopie electronică sa stabilit că miofibrilele sunt constituite din fibrile numite miofilamente (50-150 µ) care constituie unitatea ultrastructurala și funcțională a miofibrilei.

Miofilamentele sunt de doua feluri:

miofilamente groase de 100µ și lungime de 1.5cm cuprinse în discul întunecat formate din miozină

miofilamente subțiri de 50µ formate din actina, tropomiozina, troponina.

Actina și miozina prin contracție actomiozinica reprezintă proteina contractilă prezentă în structura miofilamentelor ce alcătuiesc o fibră ce se contractă.

Țesutul muscular cardiac (miocardul) este alcătuit din fibre musculare cu structură asemănătoare fibrelor musculare striate (miofibrilele prezintă alternanța de discuri clare și întunecate) și fibrelor netede prin poziția centrală a nucleului. Celulele musculare individualizate, alungite, ramificate vin în contact unele cu altele la nivelul unor benzi numite diacuri intercalare (striile scalariforme)

Sarcoplasma este abundenta la periferie și în jurul nucleului și mai săracă în miofibrile. Miofibrilele prezinta aceleași caractere morfologice și structurale ca la fibra striată de tip scheletic fiind însă mai groase.

La această structură se adaugă țesut nodal dispus în pereții inimii care funcțional asigură automatismul inimii adică asigură contracția ritmică automată și funcțională între atrii și ventricole (nodul sinoatrial, atrioventricular, fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje)

ACTIVITATEA STATICĂ ȘI DINAMICĂ

O încercare de sinteză a fiziologiei mișcării arată că în procesul de mișcare intervin două activități fundamentale: una static și alta cinetică sau dinamică. Ambele activități se desfășoară pe fondul unor contracții musculare ușoare, permanente, numite tonus muscular.

Tonusul muscular, este definit de o stare de tensiune active permanent și variabil adaptabilă a mușchilor, caracterizată printr-o contracție tonică de lungă durată cu un consum de oxigen extreme de redus.

Noțiunea de contracție tonică de lungă durată trebuie înțeleasă în sensul că în permanență un număr de fibre musculare, deci de unități motorii, sunt în contracție. Acest număr de unități motorii în contracție este constant, dar unitățile motorii se schimbă.

Tonusul muscular se manifestă sub trei moduri diferite și anume:

Tonusul de repaus, prin a cărui acțiune se realizează contenția pieselor osoase în articulații, mai ales în cele foarte mobile (umăr, genunchi și chiar coxo – femurală). Tonusul joacă aici un rol de ligament activ, venind să dubleze și să completeze acțiunea ligamentelor foarte laxe. Acest tip de tonus permite mușchilor să suporte contracții bruște și neprevăzute.

Tonusul de atitudine, menține postura corpului, avînd drept rol principal menținerea trunchiului în poziție verticală. El intră în acțiune mai ales în contra gravitații, manifestându-se în special în mușchii șanțurilor vertebrale și a cefei. Slăbirea acestui tip de tonus generează cifoza și scolioza.

Tonusul de susținere, apare în timpul contracției musculare, pe care o susține și o întărește. El este la originea exercițiilor de forță, unde are un rol capital ( de exemplu la halterofili).

Tonusul muscular este întreținut de excitații proprioceptive culese din mușchi, tendoane și articulații, care ajung la sistemul nervos central – zona motorie din scoarța cerebrală – prin rădăcinile posterioare ale nervilor rahidieni și a căror secțiune duce la o scădere importantă a tonusului, dar nu la dispariția lui.

Activitatea statică

Se manifestă prin contracții musculare care se opun unei forțe externe (gravitației), pe care încearcă să o echilibreze, și realizează mai ales poziția în spațiu. Ceea ce caracterizează, în genere, contracția statică este tendința de realizare a echilibrării, fie că este vorba de menținerea atitudinii unui segment, fie a întregului corp.

Astfel, la om, ortostatismul necesită intervenția unor grupe musculare extrem de numeroase și perfect coordonate, care asigură rigiditatea coloanei vertebrale, a membrelor inferioare și fixarea centrului de greutate într-o poziție corespunzătoare. În afara mușchilor care se opun căderii corpului înainte datorită situației centrului de greutate înaintea coloanei vertebrale, intervin și grupele musculare care se opun flectării membrelor inferioare (datorită greutății corpului), precum și contracții echilibrante ale mușchilor antagoniști.

Mecanismele posturale și statice intervin în permanență în stabilizarea și regularizarea mișcărilor.

Activitatea dinamică

Pentru deplasarea oricărui segment al corpului sau a organismului în totalitate, indiferent dacă este vorba de mișcări reflexe involuntare sau de mișcări voluntare complexe, este necesară intrarea în acțiune a unui mare număr de grupe musculare cu acțiune variată.

În orice mișcare, mușchii care intră în acțiune se pot împărți în patru grupe: agoniști sau motori (mușchi principali executanți), antagoniști sau frenatori (mușchi care se opun mișcări agoniste), directori (mușchii ajutători care intervin în mișcări complexe) și fixatori (mușchii care asigură fixitatea inserției mușchilor agoniști, cu acțiune foarte complexă).

De fapt, mișcarea este totdeauna expresia unei sinergii a acțiunii musculare, ducând la asociații diverse și complicate, în care, un rol important revine totdeauna antagoniștilor.

FORMELE DE BAZĂ ALE MIȘCĂRILOR ÎN EXERCIȚIILE FIZICE

Studiul mișcărilor prin metode adecvate, se poate constata că mișcările, care la prima vedere nu au nici o legătură între ele, au importante trăsături generale comune pe lângă unele deosebiri.

Luând în considerare anumite momente ale mișcării, se constată că din punct de vedere al formei, mișcările din exercițiile fizice pot fi împărțite în: ciclice, aciclice și combinate.

Mișcările ciclice

Se întâlnesc în mers, alergare și în alte exerciții care servesc pentru deplasarea corpului în spațiu (înot, vâslit, patinaj, mersul pe bicicletă, deplasarea pe schiuri). Împreună cu mersul și alergarea, ele formează grupa mișcărilor ciclice. Părțile componente ale mișcărilor din aceste exerciții prezintă următoarele caracteristici:

Toate fazele mișcării unui ciclu se repetă și în alte cicluri;

Fazele mișcărilor nu pot fi separate una de alta, fiind interdependente fiecare;

Fiecare fază este condiționată de faza premergătoare, iar ultima fază a unui ciclu este legată de prima fază a ciclului următor.

Același caracteristici ale fazelor sunt valabile și pentru cicluri. În mișcările ciclice nu se poate face nici o schimbare în ordinea fazelor sau ciclurilor fără a schimba caracterul mișcării.

Forma ciclică aparține celor mai simple mișcări. Ele se succed invariabil și continuu, putându-se automatiza cu ușurință.

Mișcările aciclice

Sunt formate din acțiuni distincte, care nu se pot suprapune. Toate mișcările constituie un complex unitar, cu început și încheiere bine distincte, având continuitate și legătură constantă între faze, ele urmează una după alta în aceeiași ordine, neputând fi separate, iar continuitatea și legătura fazelor între ele sunt perfecte.

Spre deosebire de mișcările ciclice, în mișcările aciclice, ciclul următor nu este condiționat de cel precedent. Se înțelege că ciclul unei aruncări poate fi repetat, această acțiune nu decurge însă în mod organic și obligatoriu din executarea anterioară a lui, așa cum se întâmplă în cazul mișcărilor ciclice.

Din această categorie de mișcări fac parte:

aruncarea discului;

a ciocanului;

a mingii;

a suliței;

săritura de pe loc în înălțime și în lungime.

Toate se însușesc și se automatizează mai greu decât mișcările ciclice.

Mișcările combinate

Se împart în două categorii:

Mișcările ciclice combinate cu mișcări aciclice: săritura în lungime și înălțime cu avânt, săritura cu prăjina, avântul la aruncarea suliței, piruetele premergătoare aruncării discului sau a ciocanului, împreună cu aruncările respective.

În efectuarea acestor exerciții, mișcarea ciclică (avântul sau pirueta) este premergătoare mișcării aciclice (săritura sau aruncarea). Cu alte cuvinte, mișcarea ciclică pregătește, creează condițiile necesare pentru desfășurarea cu efect a mișcării aciclice, dar ultima fază a mișcării ciclice, în loc să determine repetarea ciclului următor din aceiași mișcare, condiționează desfășurarea mișcării aciclice.

Mișcări aciclice combinate, cu pauză intercalată, de exemplu, ridicarea de haltere. Și la acest exercițiu, fazele mișcării urmează într-o anumită ordine, dar ele sunt despărțite de pauze. Astfel fazele nu prezintă o legătură neântreruptă și nu asigură mișcării o continuitate. Ridicarea halterei până la piept este independentă de fazele următoare.

Ea constituie pregătirea pentru o altă mișcare de sine stătătoare care va urma: împingerea halterei în sus. Așadar, fazele mișcării sunt despărțite de o pauză care le separă și rupe legătura între ele, ceea ce constituie caracteristica acestor mișcări combinate.

AXE, PLANE ANATOMICE, DEFINIREA MIȘCĂRILOR

Anatomia aparatului locomotor și implicit a mișcărilor pune în acțiune trei sisteme principale: oasele (elementele scheletului), unite între ele prin articulații, mobilizate de mușchi.

Definirea mișcărilor nu este un lucru simplu, deoarece acestea se pot face într-o infinitate de direcții și implică de cele mai multe ori mai multe articulații. Din acest motiv s-a impus folosirea unor convenții:

1. Mișcările sunt descrise plecând dintr-o poziție de echilibru, numită poziție anatomică, în care corpul este în ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele și membrele superioare de-a lungul corpului, palmele privind în afară.

2. Studiul se axează asupra componentelor fiecărei articulații.

3. Pentru fiecare articulație mișcările sunt observate în trei plane de referință.

Planele anatomice sunt suprafețele ce secționează/intersectează imaginar corpul omenesc sub o anumită incidență. Mișcările au loc în aceste plane în jurul unui ax perpendicular pe planul respectiv.

A. Planul sagital. Divide corpul într-o parte stângă și într-o parte dreaptă. Prin extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus menționat. El este planul în care se execută mișcările vizibile din profil , în jurul unui ax transversal (frontal).

O mișcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului anterior față de poziția anatomica se numește flexie.

Exemplu: flexia antebrațului

Excepție: anteproiecție pentru umăr (considerat complex articular), flexie dorsală pentru picior, extensie pentru gambă.

O mișcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior față de poziția anatomica se numește extensie.

Excepție: retroproiecție pentru umăr, flexie plantară pentru picior.

B. Planul frontal. Este cel care divide corpul într-o parte anterioară și una posterioară. Este planul în care se fac mișcările vizibile din față în jurul unui ax sagital (antero-posterior).

O mișcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediană a corpului se numește adducție.

Exemplu: adducția brațului.

O mișcare în plan frontal care îndepărtează o regiune a corpului de linia mediană se numește abducție. Pentru trunchi și gât o mișcare în plan frontal se numește înclinare laterală.

Exemplu: înclinare laterală dreapta. Pentru degete linia mediană dreapta a corpului este înlocuită de axa mâinii (deget 3) sau a piciorului (deget 2).

Exemplu: abducția degetului 5 îl îndepărtează de axa mâinii și nu de linia mediană a corpului.

C. Planul transversal. este cel care împarte corpul într-o parte superioară și una inferioară. Este planul în care se realizează mișcările vizibile de sus sau de jos în jurul unui ax vertical (longitudinal).

O mișcare în plan transversal care duce o parte a corpului în exterior se numește rotație externă.

Exemplu: rotația externă a coapsei.

O mișcare în plan transversal care duce o parte a corpului în interior se numește rotație internă.

Exemplu: rotația internă a brațului.

Pentru antebraț rotația externă se numește supinație, iar rotația internă pronație.

Pentru trunchi rotațiile se realizează la stânga sau la dreapta.

În afara acestor mișcări mai există un tip de mișcare complexă numită circumducție. În cadrul acestei mișcări segmentul trece succesiv prin pozițiile de flexie, abducție, extensie, adducție și revine la poziția de flexie. Ea se poate executa și invers cu punct de plecare din orice poziție. Se mai descriu și mișcări speciale în cadrul cărora se înscriu mișcările de inversiune și eversiune ale piciorului . Inversiunea reprezintă mișcarea prin care se ridică marginea mediala a piciorului (flexia plantară, adducția si supinația piciorului) iar eversiunea este mișcarea inversă.

Protracția reprezintă mișcarea prin care o parte a corpului se deplasează spre anterior într-un plan paralel cu cel al solului, în timp ce retracția este mișcarea inversă. Un alt grup de mișcări este cel al ridicării și coborârii unui segment al corpului (mandibula, umeri).

Trebuie remarcată deosebirea dintre unii termeni medicali si unii termeni folosiți în gimnastică .Astfel, noțiunea de răsucire din gimnastică este similară noțiunii de rotație din biomecanică, iar prin rotație în gimnastică se înțelege circumducția din biomecanică. În realitate mișcările corpului se fac frecvent în mai multe plane.

Cele trei plane analizate servesc, deci, numai ca referință pentru descrierea mișcărilor. Planele care împart corpul în două jumătăți se numesc medio-sagital (dreapta și stânga), medio-frontal (anterioară și posterioară) și medio-transversal (superioară și inferioară). La intersecția celor trei plane se găsește centrul de greutate al corpului. Pentru articulațiile distale mișcările se realizează într-un singur plan (mișcări pure). La nivelul articulațiilor proximale (umăr, șold) se realizează mișcări complexe, în mai multe plane simultan, în timp ce la nivelul articulațiilor intermediare (cot, genunchi) mișcările se realizează în două plane.

CAPITOLUL II

2.1. CLASIFICAREA ARTICULAȚIILOR

Articulația reprezintă totalitatea elementelor anatomice prin care se unesc două sau mai multe oase. Articulațiile se pot clasifica în funcție de gradul de mobilitate și în funcție de gradul de libertate.

1. Clasificarea articulațiilor în funcție de gradul de mobilitate:

a) articulații fixe (sinartroze) – articulații în care mișcările sunt minime sau inexistente. Tipuri:

sincondroza – articulație fixă, realizată cu ajutorul țesutului cartilaginos care îi conferă un oarecare grad de elasticitate. Este puțin răspândită în organism, de exemplu: articulația dintre prima pereche de coaste și stern;

sindesmoza – articulație fixă, realizată cu ajutorul țesutului conjunctiv fibros, de exemplu: articulația sacro-iliacă;

sinostaza – la vârstnici, țesutul cartilaginos sau fibros din articulațiile prezentate mai sus se osifică, de exemplu: articulațiile calotei craniene;

b) articulații semimobile (amfiartroze) – articulații cu mobilitate redusă (semimobile); suprafețele articulare sunt ușor concave; cavitatea articulară și capetele articulare aici nu se mai observă; alunecarea suprafețelor articulare este redusă. Exemplu: articulația corpurilor vertebrale;

c) articulații mobile (artrodii) Amfiatrozele și artrodiile formează diartrozele. Artrodiile sunt articulații adevărate. Au toate elementele caracteristice unei articulații. Fiecare element are o structură și un rol funcțional particular. Elementele componente ale artrodiilor sunt:

– extremitățile osoase (suprafețele articulare);

– cartilajul articular; – capsula articulară și ligamentele;

– sinoviala;

– lichidul sinovial;

– mușchii periarticulari.

În plus, în unele articulații putem întâlni bureletul fibrocartilaginos (în articulația scapulo-humerală și în articulația coxo-femurală), discuri (în articulațiile intervertebrale) și meniscuri (în articulația genunchiului).

Capsula articulară este o formațiune conjunctivă care continuă periostul celor două segmente osoase, reprezentând, alături de ligamente, un mijloc de unire al acestora. Ea se află la periferia capetelor osoase, pe care le ține în contact, având forma unui manșon. Are două straturi: un strat fibros, corespunzător periostului și un strat intern, sinovial, care se oprește la nivelul cartilajului articular. Suprafețele articulare (extremitățile osoase) sunt părțile din suprafața oaselor prin care se face articularea.

Cartilajul articular acoperă suprafețele articulare, fiind format din țesut cartilaginos hialin. El are rolul de a proteja suprafețele articulare și de a facilita mișcarea în articulație.

Ligamentele au rolul de a uni cele două extremități osoase, dar, în același timp, ele se opun unor mișcări care depășesc o anumită limită de amplitudine.

Sinoviala reprezintă stratul intern al capsulei articulare. Se întinde pe toată fața profundă a acesteia, oprindu-se la nivelul cartilajului articular. Funcțiile sinovialei sunt:

de resorbție a lichidului sinovial, ce umple cavitatea articulară;

funcție de reglare a temperaturii și presiunii lichidului sinovial;

rol plastic, umplând spațiile goale care apar în timpul mișcărilor, între suprafețele articulare.

Lichidul sinovial se găsește în interiorul cavității articulare. Mișcarea reprezintă principalul stimul în producerea de lichid sinovial. Rolurile lichidului sinovial sunt:

de nutriție a cartilajului articular;

de curățire – lichidul sinovial înglobează detritusurile celulare din cavitatea articulară. Sinoviala resoarbe lichidul sinovial împreună cu aceste detritusuri celulare;

de lubrifiere – lichidul sinovial „unge” suprafețele articulare, respectiv cartilajul hialin ce le acoperă, favorizând alunecarea acestora, față de cealaltă, prin scăderea forței de frecare dintre ele.

Mușchii periarticulari sunt mușchii care se află în jurul articulației, fiind elementul activ în menținerea în contact a suprafețelor articulare, în timp ce capsula articulară și ligamentele sunt elementele pasive. Rolul de a menține suprafețele articulare ale extremităților osoase în contact se manifestă atât în poziția de repaus articular, cât și în timpul mișcării articulației.

Discurile și meniscurile. Dacă suprafețele articulare nu se adaptează perfect, atunci în articulații apar, pentru stabilirea congruenței articulare, niște formațiuni fibrocartilaginoase. Ele pot fi:

discuri – rotunde și uniforme ca grosime;

meniscuri – semilunare și ovale cu grosimi variate în diferite porțiuni. Exemplu: discurile intervertebrale dintre corpii vertebrali, meniscurile de la nivelul genunchiului.

Atât meniscurile, cât și discurile reprezintă formațiuni cu rol de a amortiza șocurile dintre cele două suprafețe articulare.

Bureletul fibrocartilaginos. Unele articulații nu au suprafețe articulare egale ca întindere, de exemplu: articulația scapulo-humerală și articulația coxo-femurală. Pentru compensarea acestei inegalități, există o formațiune fibrocartilaginoasă, cu numele de burelet fibrocartilaginos.

Clasificarea articulațiilor în funcție de gradul de libertate

După gradul de libertate, raportat la cele trei planuri ale spațiului, sunt:

articulații uniaxiale (cu un grad de libertate) – mișcările se fac într-un singur plan și în jurul unui ax. Ele se pot clasifica în:

articulații de tip cilindric – mișcarea se efectuează în jurul axului longitudinal al osului, de exemplu: articulația radio-cubitală proximală (mișcarea de pronație-supinație);

articulații de tip trohlear („în balama” sau „ginglim”) – în aceste articulații, una din suprafețele articulare este o trohlee; mișcarea se face într-un singur plan, în jurul axului transvers, de exemplu: articulația cotului (mișcarea de flexie-extensie);

articulații biaxiale (cu două grade de libertate) – mișcările se fac în două planuri și în jurul a două axe. Din aceste articulații fac parte:

articulațiile de tip elipsoid (ovoid) – prezintă suprafețe articulare elipsoidale, de exemplu: articulația radiocarpiană (mișcarea de flexie-extensie / înclinare laterală – înclinare medială);

articulațiile în șa – au fețe articulare concave și convexe, de exemplu: articulația carpo-metacarpiană;

articulații triaxiale (pluriaxiale) – mișcările se pot efectua în mai multe planuri și în jurul a mai multor axe. Din această categorie face parte articulația de tip sferic, în care una dintre suprafețele articulare este concavă. Este tipul cel mai mobil de articulație. Exemplu: articulația scapulo-humerală și articulația coxo-femurală.

ARTICULAȚIILE CAPULUI

1. Sinartrozele – oasele capului se unesc între ele prin articulații fixe, numite sinartroze sau suturi. Între cele două oase care se articulează se găsește țesut cartilaginos (sincondroze) sau țesut fibros (sindesmoze). Cu timpul, aceste țesuturi se pot osifica, cele două oase unindu-se deci prin țesut osos (sinostoze).

2. Articulația temporo-mandibulară este singura articulație mobilă a capului. Este o articulație prin care vin în contact mandibula și osul temporal. În urma mișcărilor ce au loc la acest nivel se poate produce procesul de masticație.

ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Articulațiile coloanei vertebrale se pot clasifica în:

articulațiile corpilor vertebrali (intersomatice);

articulațiile apofizelor articulare;

articulațiile lamelor vertebrale;

articulațiile apofizelor spinoase;

articulațiile apofizelor transverse.

Articulațiile corpilor vertebrali

Articulațiile corpilor vertebrali sunt amfiatroze (articulații semimobile). Suprafețele articulare sunt reprezentate de fața articulară inferioară a unui corp vertebral și de fața articulară superioară a corpului vertebral subiacent.

Suprafața articulară are formă ușor concavă; datorită incongruenței, între suprafețele articulare se interpune discul intervertebral. Acesta are o structură fibrocartilaginoasă, fiind alcătuit la periferie din inelul fibros, iar în centru din nucleul pulpos. Inelul fibros are o structură formată din lame de fibre conjunctive, cu o dispoziție în spațiu caracteristică.

Inelul fibros este mai rezistent în partea anterioară și mai puțin rezistent în partea posterioară. În centrul discului intervertebral se găsește nucleul pulpos, alcătuit dintr-o masă de țesut cu aspect gelatinos, infiltrat cu lichid. Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:

menținerea curburilor coloanei vertebrale;

conferă o mai mare elasticitate coloanei vertebrale;

repartizează uniform forțele de presiune, care apar între cele două corpuri vertebrale;

amortizează șocurile primite de coloana vertebrală.

Articulațiile apofizelor articulare

Sunt articulații plane ce permit numai simpla alunecare a suprafețelor articulare una față de cealaltă. Suprafețele articulare sunt reprezentate de apofizele articulare.

Articulațiile lamelor vertebrale

Între lamele vertebrale nu există articulații propriu-zise. Ele sunt unite prin „ligamente galbene” alcătuite din fibre conjunctive elastice. Structura lor elastică permite apropierea și îndepărtarea lamelor vertebrale una față de alta în timpul mișcărilor coloanei vertebrale.

Articulațiile apofizelor spinoase

Apofizele spinoase sunt unite prin două ligamente interspinoase, situate între baza apofizelor spinoase și vârful lor și ligamentul supraspinos, situat la nivelul vârfului apofizelor spinoase și întinzându-se de-a lungul întregii coloane.

Articulațiile apofizelor transverse

Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransversare, care se întind de la baza apofizelor până la vârful lor.

ARTICULAȚIILE TORACELUI

Se clasifică în:

articulații costo-vertebrale;

articulații costo-transversale;

articulații costo-condrale;

articulații condro-sternale.

Articulațiile costo-vertebrale

Sunt articulații plane; suprafețele articulare sunt reprezentate de fețele articulare ale capetelor costale și fețele articulare ale corpilor vertebrali toracali.

2. Articulațiile costo-transversale

Sunt articulații plane; se realizează între fațetele articulare ale tuberozităților costale și fațetele articulare ale apofizelor transverse.

Articulațiile costo-condrale

Sunt articulații fixe (sincondroze); la nivelul lor, periostul coastelor se continuă cu pericondrul cartilajului costal.

Articulațiile condro-sternale

Sunt articulații plane; se realizează între cartilajele costale și fețele articulare ale sternului, de la nivelul marginilor laterale ale acestuia, numite „incizuri costale”.

2.1.4. ARTICULAȚIILE CENTURII SCAPULARE

1. Articulația sterno-claviculară

Denumirea corectă este de articulație sterno-costo-claviculară, deoarece la alcătuirea ei participă suprafețele articulare ce aparțin sternului, claviculei și cartilajului primei coaste.

Articulația acromio-claviculară

Este articulația dintre acromion și claviculă.

Articulația scapulo-toracică

Nu este o articulație propriu-zisă, dar este denumită așa de unii autori, datorită importanței funcționale deosebite a spațiului dintre scapulă și torace, care joacă rolul unei adevărate articulații. Este reprezentată de spațiul anatomic care se găsește între fața anterioară a scapulei și fața postero-laterală a peretelui costal, între coasta II-VII.

ARTICULAȚIILE MEMBRULUI SUPERIOR

ARTICULAȚIA UMĂRULUI

Realizează sindesmoza radio-ulnară. Se întinde între radius și cubitus, la nivelul 1/3 medii și 1/3 distale ale celor două oase ale antebrațului.

Articulația radio-ulnară proximală (superioară), este o articulație trohoidă în care suprafețele articulare sunt reprezentate de incizura radială a ulnei, capul radial și ligamentul inelar.

Capul radial constituie cilindrul plin osos ce pătrunde în cilindrul osteo-fibros de pe cubitus formând astfel o diartroză trohoidă. Suprafețele osoase sunt acoperite de cartilaj Hialin. Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară comună cu articulația cotului întărită de ligamente.

Ligamentul inelar – care este o lamă fibroasă care înconjoară incizura radială a ulnei și capul radial și menține astfel capul radial în incizură ca un manșon.

Ligamentul pătrat – situat sub incizura radială a hubitusului, se inseră pe radius ți ulnă, are o formă pătrată și este dispus transversal.

Articulația radio-ulnară distală (inferioară) este o diartroză trohoidă, suprafețele osoase sunt reprezentate de incizura ulnară radiusului și circumferința capului ulnei.

Mijloacele de unire reprezentate de capsula fibroasă:

un ligament triunghiular (disc intra-articular),

2 ligamente radio-cubitale (anterior și posterior).

Capsula se inseră deasupra suprafeței articulare radiale și cubitale, coboară anterior și posterior și se continuă cu capsula articulației radio-carpiene.

Ligamentul triunghiular – situat transversal cu vârful pe apofiza stiloidă a capului cubital și cu baza pe marginea inferioară a incizurii ulnare a radiusului. Aderă anterior și posterior de capsulă, iar fața lui inferioară vine în contact cu osul piramidal și semilunar.

Proximal – se observă ligamentul oblic cubito-radial situat între apofiza coronoidă cubitală și tuberozitatea bicipitală a radiusului.

Distal – se inseră deasupra articulației radio ulnare distale.

Mișcările în aceste articulații radio ulnare de tip trahoid: mișcările se fac în jurul unui ax vertical care trece prin centrul cupei radiale prin capul hubitusului și prin mijlocul mâinii. Mișcările de pronație – supinație, combinate, absolut necesare în actul de prohensiune (apucare).

ARTICULAȚIA COTULUI

Este o articulație complexă, fiind alcătuită de fapt din 3 articulații:

articulația humero-ulnară (între trohleea humerală și incizura trohleară a cubitusului);

articulația humero-radială (între capitulum și cupușoara radială);

articulația radio-cubitală proximală (între circumferința articulară a capului radial și incizura radială a cubitusului).

Cele trei cavități articulare comunică între ele, capsula fiind comună. Suprafețele articulare sunt:

humerusul prezintă capitulum (lateral) și trohleea humerală (medial);

cubitusul prezintă incizura trohleară (superior) și incizura radială (lateral);

radiusul prezintă cupușoara radială (superior), pentru capitulum și circumferința articulară a capului radiusului, pentru incizura radială a cubitusului.

ARTICULAȚIILE MÂINII, sunt articulațiile dintre oasele carpului și metacarpului care formează mâna propriu-zisă.

Articulația radio-carpiană

Este articulația dintre epifiza distală a radiusului și oasele carpiene din rândul proximal. Suprafețele articulare sunt:

suprafața articulară a epifizei distale a radiusului – este orientată inferior, carpian și este concavă;

suprafața articulară a oaselor carpiene din primul rând – privite în totalitate, au o suprafață convexă.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară în formă de manșon ce se inseră pe marginea ligamentului triunghiular și pe părțile anterioare și posterioare ale oaselor primului rând de carp. Capsula este întărită de 4 ligamente radio-carpiene foarte puternice:

Ligamentele anterioare – ligamentele palmare.

Ligamentele radio-carpiene posterioare.

Ligamentul colateral radial care se inseră pe stiloida radială și pe osul scafoid.

Ligamentul colateral ulnar al carpului care se inseră pe stiloida cubitală și pe osul piramidal și pisiform.

Articulațiile inter-carpiene

Se realizează între oasele carpiene. În rândul proximal există 3 articulații între scafoid și semilunar, semilunar și piramidal și piramidal și pisiform. În rândul distal există 3 articulații între: trapez și trapezoid, trapezoid și osul mare și osul mare și osul cu cârlig.

Articulațiile medio-carpiene care unesc primul rând de carpiene cu al II le-a rând.

Oasele primului rând sunt fețele interne formând o concavitate ce privește în jos în care pătrunde convexitatea fețelor superioare ale rândului al II le-a de carp și realizează articulațiile condiliene. Cele 2 rânduri de carpiene sunt unite printr-o capsulă laxă căptușită de o sinovială și întărită de 4 ligamente anterioare, posterioare colateral radial și colateral ulnar.

Articulațiile carpo-metacarpiene

Aceste articulații se realizează între oasele carpiene din rândul doi și baza metacarpienelor. Articulațiile intermetacarpiene se realizează între bazele metacarpienelor.

Articulațiile inter-metacarpiene dintre bazele metacarpienelor.

Mișcările ce se efectuează în articulația radio carpiană, inter-carpiană, medio-carpiene:

Flexie și extensie în jurul axului transversal în articulația radio-carpiană.

Înclinație radială și ulnară în ax sagital.

Circumducția suma tuturor mișcărilor.

ARTICULAȚIA DEGETELOR

Articulațiile metacarpo-falangiene se realizează între capul metacarpienelor și baza falangei proximale.

Articulațiile inter-falangiene se realizează între capul falangei și baza falangei următoare. Mișcările degetelor – flexie – extensie, abducție – adducție și circumducție. Policele permite mișcarea de opoziție

ARTICULAȚIILE BAZINULUI

Simfiza pubiană

Este o articulație semimobilă și reprezintă articulația anterioară a coxalelor.

Articulațiile sacro-iliace

Sunt semimobile și în număr de două, respectiv dreaptă și stângă. Suprafețele articulare sunt fața auriculară a coxalului și fața auriculară a sacrului, acestea fiind perfect congruente.

ARTICULAȚIILE MEMBRULUI INFERIOR

Între membrele inferioare și cele superioare există deosebiri atât morfologice, cât și funcționale. În timp ce membrele superioare au devenit organe de muncă, membrele inferioare au rămas în slujba locomoției și a sprijinului organismului pe sol. Deoarece membrele inferioare sunt articulate foarte strâns de coloana vertebrală, ele sunt mai puțin mobile decât cele superioare.

Articulația șoldului (articulația coxo-femurală)

Această articulație leagă membrul inferior liber de coxal. Suprafețele articulare sunt reprezentate de:

suprafața articulară a capului femural, de formă sferică, acoperită de cartilaj hialin mai gros în partea centrală. În centrul suprafeței articulare se află o depresiune, numită fosa capului femural sau fovea capitis, loc de inserție pentru ligamentul rotund;

acetabulum – cavitate hemisferică, situată pe fața laterală a coxalului, la unirea corpurilor celor trei oase componente. El prezintă suprafața articulară a coxalului pentru capul femural, numită facies lunata. În fundul acetabulului se găsește fosa acetabulară (o suprafață nearticulară). Marginile acetabulului se prelungesc cu „labrul acetabular”, asemănător ca formă și structură cu bureletul glenoidian.

Articulația genunchiului

Articulația genunchiului este formată din articulațiile femurotibială și femuro-patelară. Articulația femuro-tibială și articulația femuro-patelară au o singură capsulă articulară și, funcțional, se comportă ca o singură articulație. Articulația genunchiului este cea mai mare articulație din corpul uman. Suprafețele articulare sunt reprezentate de:

suprafețele articulare ale condililor femurali și trohleea femurală. Suprafața articulară a condililor femurali se continuă anterior cu fața patelară, prin care femurul se articulează cu rotula;

epifiza superioară a tibiei – participă la această articulație prin fețele superioare ale condililor tibiali. Cele două fețe articulare ale condililor tibiali sunt ușor concave și ovalare, cu axul mare sagital. Între cele două suprafețe articulare se află o proeminență osoasă numită eminența intercondiliană.

Deoarece suprafețele articulare sunt incongruente, apar două meniscuri intraarticulare: un menisc extern, de forma literei „O”, și un menisc intern, de forma literei „C”.

Meniscurile intraarticulare sunt alcătuite din fibrocartilaj și se găsesc la periferia suprafețelor articulare ale condililor tibiali.

Articulația tibio-fibulară

Suprafețele articulare sunt reprezentate de:

fața articulară a capului fibulei;

fața articulară fibulară a condilului lateral al tibiei.

Articulația gleznei (articulația talo-crurală)

Suprafețele sale articulare sunt reprezentate de fața articulară a scoabei tibio-peroniere și de fața articulară superioară, laterală și medială a corpului astragalului.

Articulațiile intertarsiene

Se realizează între cele 7 oase ale tarsului. Ele se clasifica în:

articulația subtalară, ce este alcătuită, posterior, de articulația talocalcancană, iar anterior, de articulația talocalcaneo-naviculară;

articulația calcaneo-cuboidiană;

articulația transversă a tarsului, numită și articulația lui Chopart;

articulația cuneo-naviculară;

articulațiile intercuneene;

articulația cuneo-cuboidiană.

Mijloacele de unire sunt: capsula articulară, două ligamente talocalcaneene medial și lateral și un ligament talo-calcanean interosos. 6. Articulațiile tarso-metatarsiene

7. Articulațiile metatarso-falangiene

8. Articulațiile interfalangiene

CAPITOLUL III

3.1. CARACTERISTICA MORFOFUNCȚIONALĂ A SISTEMULUI MUSCULAR

Sistemul muscular cuprinde toate formațiunile constituite din celule contractile și este alcătuit din musculatura somatică și cea viscerală. În timpul dezvoltării sistemului muscular apar patru tipuri de celule musculare:

striate;

netede;

cardiace striate;

cardiace din sistemul excitoconductor.

Mușchii striați, în general, acționează voluntar și sunt inervați de nervi somatici. Din fibre musculare striate sunt constituiți toți mușchii scheletici, diafraga, mușchii limbii, palatului moale, faringelui, laringelui, mușchii porțiunii superioare a esofagului, perineului, mușchii globului ocular și ai urechii medii.

Datorită activității mușchilor scheletici se efectuează toate mișcările ce au loc între diferite segmente ale corpului, deplasarea în spațiu și menținerea echilibrului. Acești mușchi realizează mișcările de respirație, masticație, deglutiție, defecație, micțiune, mișcările globului ocular, determină specificul mimicii, fonația și articularea sunetelor; participă la formarea pereților cavităților toracice și abdominale, la refluxul sângelui venos și limfei.

Mușchii scheletici se diferențiază din necesitatea unui răspuns rapid și precis la stimuli. Ei au un metabolism intens, fiind mari producători de energie, în concordanță cu lucrul mecanic pe care-l efectuează prin contracție. Mușchii netezi din structura viscerelor cavitare, canalelor glandulare, vaselor sangvine, la fel și mușchiul cardiac, funcționează involuntar, deservesc funcțiile viscerale motorii și sunt inervați de sistemul nervos vegetativ.

Musculatura netedă, spre deosebire de cea striată, reacționează mai lent la stimuli și produce cantități mici de energie. La maturi, masa mușchilor scheletici constituie – la bărbați aproximativ 40% din masa totală a corpului, iar la femei – 35%. La nou născut masa musculară nu depășește 20%; până la vârsta de 18–20 ani masa musculară se dublează. Dacă se practică sportul sau munca fizică, masa musculaturii scheletice ajunge până la 50 – 60% din masa corpului.

În corpul omenesc se numără peste 639 de mușchi, dintre care 317 sunt perechi și 5 impari. Fiecare mușchi scheletic constituie un organ aparte, care posedă o formă și structură specifică. El este alcătuit din fibre musculare striate unite între ele prin lamele de țesut conjunctiv, acoperite la exterior cu fascia proprie, conține vase sangvine și nervi. Unitatea morfofuncțională a mușchilor scheletici este fibra musculară striată, diametrul căreia nu depășește 110 µ, iar lungimea – de la câțiva milimetri până la 10 – 12 cm. Mușchiul ca organ este format din componenta musculară și una conjunctivă.

Țesutul conjunctiv al mușchiului scheletic se diferențiază din mezenchimul local în timpul miogenezei. El formează învelișul exterior al mușchiului – epimisium, de la care pornesc septuri conjunctive, ce înconjoară fasciculele de fibre musculare, alcătuind perimisium. În ele sunt cuprinse vasele sangvine, limfatice și nervii. În jurul fiecărei fibre musculare se află o teacă conjunctivală fină, evidențiată mai ales prin capilarele pe care le conțin și care înconjoară fiecare fibră musculară – endomisium (fig. 98). Formațiunile menționate nu numai că asigură integritatea mecanică și biologică a fibrelor și fasciculelor musculare, dar și permit alunecarea liberă a lor în timpul contracțiilor musculare.

Partea conjunctivală a mușchiului este constituită din fascicule de fibre tendinoase și tendocite, distribuite printre ele. Elementele conjunctivale ale mușchiului continuă în structura tendonului, la care deosebim: endo-, peri- și epitendinii. Partea tendinoasă este trainic unită cu cea musculară și la fel de trainic este fixată pe os, cartilaj sau fascie. La unii mușchi, îndeosebi la cei care participă la formarea pereților cavității abdominale, partea conjunctivală a mușchiului se numește aponevroză. Activitatea mușchilor depinde de trei proprietăți esențiale ale țesutului muscular: excitabilitatea, contractilitatea și elasticitatea.

Excitabilitatea este capacitatea mușchiului de a reacționa la anumite excitații.

Contractilitatea este capacitatea mușchiului de a-și schimba forma sub acțiunea excitației și de a exercita o tracțiune la extremitățile sale. În felul acesta se realizează deplasarea segmentelor corpului sau fixarea lor într-o anumită poziție.

Elasticitatea este proprietatea mușchiului de a reveni la forma inițială după încetarea contracției. Tonusul muscular. Mușchii netezi, precum și cei striați, nu sunt complet relaxați nici în starea de repaus a organismului, aflându-se în permanență într-o oarecare încordare, într-un anumit grad de tensiune, denumită tonus muscular. Gradul de contractare și activitate a mușchilor variază continuu, atât în starea de veghe, cât și de somn.

Tonusul muscular se datorează activității sistemului nervos central. Primind în permanență excitații de la receptorii din mușchi, tendoane, articulații și alți receptori, sistemul nervos central determină în mod reflex tonusul muscular. Tonusul mușchilor netezi este indispensabil bunei funcționări a organelor interne.

Astfel, tonusul mușchilor netezi din pereții arteriali asigură menținerea presiunii sângelui, iar a celor din pereții stomacului și intestinului condiționează mișcările peristaltice ale acestor organe. Tonusul mușchilor scheletici nu dispare nici în repaus absolut, asigurând păstrarea diverselor poziții ale corpului și este hotărâtor pentru atitudinea caracteristică și expresia feței fiecărui om.

Tonusul muscular joacă un rol important în menținerea temperaturii corpului omenesc. În timpul somnului, când activitatea sistemului nervos central este redusă, tonusul muscular scade considerabil.

Forța musculară se exprimă prin valoarea contracției maxime dezvoltată la excitația mușchiului și depinde de:

numărul de fascicule musculare;

forța contractării fibrelor musculare din componența mușchiului;

dimensiunea secțiunii transversale a mușchiului; lungimea inițială a mușchiului;

gradul de antrenare;

dimensiunile suprafețelor de origine și inserție ale mușchiului;

dimensiunile unghiului de inserție pe osul vecin (forța musculară este cu atât mai mare, cu cât locul de inserție al mușchiului este mai departe de axa articulației);

caracterul inervației.

Unitatea componentă de bază a aparatului locomotor este cea cinetică, alcătuită din articulație – mușchi – nerv. Fiecare din aceste trei structuri își are un rol bine definit, dar care nu se motivează decât în relația de interdependență a întregii unități cinetice. Această unitate poartă denumirea de aparat neuromusculoartrocinetic. Activitatea motrică este totdeauna o activitate complexă.

Orice mișcare, oricât de simplă, implică participarea anumitor grupe musculare – sinergiste și antagoniste, a căror activitate este coordonată de sistemul nervos central. Aceste asocieri într-o acțiune comună sunt determinate și de unele particularități de așezare și distribuire ale mușchilor – încrucișările musculare, lanțurile și chingile musculare.

Se deosebesc trei tipuri de încrucișări ale mușchilor scheletici (fig. 99):

– încrucișările mușchilor situați în diferite straturi ale aceleași regiuni topografice;

– încrucișările mușchilor sinergiști ce merg în aceeași direcție, care se împart în trei subgrupe:

a – mușchii ce se încrucișează la locul de origine;

b – încrucișările pe traiectul mușchiului;

c – încrucișările la locul de inserție al mușchilor;

– încrucișările fasciculelor musculare din componența aceluiași mușchi.

Acest fenomen este universal pentru fiecare segment al corpului și reprezintă o argumentare morfologică a unității funcționale a grupelor de mușchi antagoniști.

Figura nr. 99. Tipuri de încrucișări musculare:

A – încrucișările mușchilor situați în diferite straturi ale aceleiași regiuni;

B – încrucișările sinergiștilor ce merg în aceeași direcție;

C – încrucișările fasciculelor musculare din componența aceluiași mușchi (m. maseter).

Lanțul muscular sau motor reprezintă o grupare de mușchi în sens longitudinal de-a lungul unui lanț articular. Întinzându-se peste mai multe articulații, datorită contracției simultane și succesive a mușchilor lanțului, are loc solidarizarea într-o acțiune comună a mai multor segmente corporale. Chingile musculare, de obicei, sunt alcătuite din doi mușchi cu inserția distală apropiată sau chiar comună, și cu capetele proximale divergente.

Zonele excitabilității mărite, localizate în limitele mușchilor scheletici sau a fasciilor musculare, poartă denumirea de puncte trigger miofasciale. R. Melzak (1981), luând în considerare răspândirea largă a hipertonusului – zonelor trigger, atrage atenția asupra posibilității apariției lor în perioada creșterii organismului, ca urmare a tensionării și întinderii elementelor sistemului osteomuscular. În 80 – 85% de cazuri localizarea punctelor trigger miofasciale coincide cu hilul muscular – locul unde vasele sangvine și nervii perforează fascia și pătrund în mușchi. Aceste hiluri sunt localizate pe fața internă a mușchiului. Mai frecvent aceste puncte apar în regiunea cervicală, la nivelul centurii scapulare și pelviene și sunt localizate pe marginile libere ale mușchilor

Clasificarea mușchilor

Clasificarea mușchilor scheletici are loc în raport cu: regiunile corpului; forma și structura; funcția; dezvoltarea; articulațiile; orientarea fasciculelor musculare; așezarea anatomo-topografică.

În conformitate cu regiunile corpului, deosebim: mușchii capului, ce

se divid în mușchi mimici, mușchi masticatori și mușchii organelor de simț; mușchii trunchiului, ce se împart în mușchii spatelui, toracelui și abdomenului; mușchii membrului superior, care corespunzător segmentelor se împart în mușchii centurii scapulare, mușchii brațului, antebrațului și ai mâinii; mușchii membrului inferior, unde avem mușchii centurii (mușchii bazinului), mușchii coapsei, gambei și ai piciorului.

2. După formă și structură: mușchi fusiformi, caracteristici pentru membre; mușchi lungi, scurți și lați. Ultimii sunt specifici pentru trunchi. În conformitate cu formele geometrice – mușchi circulari, pătrați, deltoizi, trapezi, romboizi ș. a. Dacă fibrele nusculare ale mușchiului sunt situate de o singură parte a tendonului și sub un unghi față de el, mușchiul se numește unipenat, iar dacă astfel de fascicule se află de ambele părți ale tendonului, mușchiul se numește bipenat. După numărul capetelor de origine deosebim mușchi cu două, trei sau patru capete.

3. În raport cu funcția exercitată deosebim: mușchi flexori, extensori, abductori, adductori, pronatori, supinatori, rotatori.

4. În conformitate cu dezvoltarea există mușchi autohtoni, truncopetali, truncofugali.

5. După numărul articulațiilor peste care trec: mușchi uniarticulari (toți mușchii scurți); mușchi biarticulari, mușchi poliarticulari.

6. După direcția fasciculelor musculare: mușchi oblici, transversali, orbiculari și mușchi cu fasciculele musculare longitudinale drepte.

7. După așezarea anatomotopografică: mușchi superficiali și profunzi; interni și externi; mediali și laterali.

CAPITOLUL IV

MUȘCHII CAPULUI

Se împart în: mușchii mimicii, și mușchii masticatori care acționează asupra articulației temporo-mandibulare.

Reperele osoase, musculare și cutanate ale capului

În regiunea feței sunt bine reliefate oasele și arcurile zigomatice, arcurile supraciliare, oasele nazale, mandibula, unghiul mandibulei, protuberanța mintală, arcadele alveolare ale mandibulei și maxilei; în regiunea capului – tuberele frontale și parietale, protuberanța occipitală, creasta occipitală externă; posterior de pavilionul urechii – apofiza mastoidă a temporalului. Pe partea laterală a feței se reliefează mușchiul maseter. Pliurile cutanate ale feței sunt variate. Mai stabile sunt pliurile nazolabiale, nazobucale, mentolabiale, fosa mentală și cutele transversale ale frunții.

MUȘCHII MIMICI

Sunt situați imediat sub piele, pe care se inseră prin unul din capete. Majoritatea sunt grupați în jurul orificiilor orbitale, nazale, auditive și în jurul orificiului bucal. Prin contracțiile lor determină diferite expresii ale feței.

Un alt rol secundar al acestor mușchi este acela de a interveni în masticație, deglutiție, fonație. Clasificare: (figura nr. )

mușchiul epicranian;

mușchiul orbicular al ochiului;

mușchiul orbicular al gurii;

mușchiul buccinator;

mușchiul ridicător al buzei superioare;

mușchiul ridicător al unghiului gurii;

mușchii zigomatic mic și mare;

mușchiul rizorius;

mușchiul coborâtor al buzei inferioare;

mușchiul mintal.

MUȘCHII MASTICATORI

Se inseră cu un capăt pe craniu și cu celălalt pe mandibulă și au rol în mișcarea acesteia, intervenind în mestecarea alimentelor. Sunt mușchi ridicători ai mandibulei (mușchiul maseter, temporal și pterigoidian intern) și coborâtori ai mandibulei (mușchiul digastric, milohioidian și pterigoidian extern).

Mușchii masticatori au originea pe oasele craniului și se fixează pe mandibulă, constituind astfel un complex muscular, care realizează mișcările unicului os mobil al craniului visceral în articulația temporomandibulară în timpul masticației, deglutiției, vorbirii.

Sunt mușchi care acționează asupra articulației temporo-mandibulare și sunt inervați de nervul mandibular. Clasificare: (figura nr…)

mușchiul temporal;

mușchiul maseter;

mușchiul pterigoidian medial;

mușchiul pterigoidian lateral.

Figura nr.. Mușchii masticatori

CAPITOLUL V

MUȘCHII TRUNCHIULUI

Mușchii trunchiului participă la formarea pereților cavităților toracale și abdominale unde sunt adăpostite organele de importanță vitală – inima, organele aparatelor respirator și digestiv. Prin intermediul mușchilor trunchiului are loc integrarea morfofuncțională cu membrele superioare, inferioare și cu craniul. Deci, acest grup de mușchi, influențând un număr mare de articulații cu diferit grad de mobilitate, este cel mai numeros, cu direcții diferite, amenajare pluristratificată, participând la respirație și la determinarea ținutei.

MUȘCHII GÂTULUI

Mușchii gâtului sunt așezați pe mai multe planuri (imediat sub tegument se găsește mușchiul pielos al gâtului, urmează mușchii sternocleidomastoidieni și scaleni, iar cel mai profund sunt dispuși mușchii prevertebrali). Pe osul hioid se inseră mușchii hioidieni și o parte din mușchii limbii.

Gâtul, constituind partea anatomică ce face legătura capului cu trunchiul, posedă mușchi cu o structură, topografie și acțiune complicată. În această regiune se află mușchi ce influențează mișcările capului, mandibulei, osului hioid, segmentul cervical al coloanei vertebrale și a primelor două coaste. În afară de aceasta, în regiunea cervicală se află mușchi, ce modifică forma și poziția limbii, faringelui și laringelui. În funcție de proveniență, deosebim următoarele grupe de mușchi:

derivați ai I-lui arc visceral: mușchiul milohioid, venterul anterior al mușchiului digastric;

derivați ai arcului II visceral: mușchiul stilohioid, venterul posterior al mușchiului digastric, platisma;

derivați ai arcurilor branhiale: mușchiul sternocleidomastoideu și trapez;

autohtoni, care se divid în:

mușchii anteriori: sternohioid, sternotireoid, tireohioid, omohioid și geniohioid;

mușchii laterali: scaleni anterior, mediu și posterior;

mușchii prevertebrali: lung al gâtului, lung al capului și drept anterior și lateral al capului.

MUȘCHII SPATELUI

Toți mușchii spatelui sunt perechi, așezați în două straturi: superficial și profund. Mușchii superficiali se inseră pe oasele centurii scapulare, pe humerus și pe coaste, iar cei profunzi pe oasele scheletului axial.

1. Mușchii superficiali ai spatelui sunt stratificați. În primul strat sunt doi mușchi – trapez și dorsal mare, în cel mijlociu – mușchii romboizi mare și mic și mușchiul ridicător al scapulei, iar în al treilea strat mușchii dințat posterior superior și dințat posterior inferior. (figura nr..)

Mușchiul trapez, (m. Trapezius), are formă triunghiulară cu baza pe coloana vertebrală și vârful pe acromion, cu originea pe protuberanța occipitală externă, linia nucală superioară, pe ligamentul nucal și pe apofizele spinoase ale vertebrelor T1 – T12. Inserția are loc pe extremitatea acromială a claviculei, pe acromion și spina scapulei. La nivelul apofizei spinoase a vertebrei cervicale VII, fasciculele de origine ale ambilor mușchi formează o structură aponevrotică – rombică, care pe viu se manifestă printr-o depresiune. După traiectul fibrelor deosebim trei porțiuni:

partea descendentă formată din fasciculele superioare, ce coboară de pe craniu;

partea transversală, mijlocie cu fascicule orizontale;

și partea ascendentă, formată de fasciculele inferioare.

Direcția diferită a fibrelor musculare explică acțiunea multiplă a mușchiului:

partea superioară descendentă ridică umărul, deplasând unghiul inferior al omoplatului lateral;

partea transversală trage omoplatul înapoi, apropiindu-i marginea medială de coloana vertebrală, iar cea ascendentă coboară umărul.

La contractarea simultană a tuturor porțiunilor ambilor mușchi are loc apropierea omoplaților și a umerilor de coloana vertebrală. La contracția bilaterală a mușchilor, când punctul fix este pe scapulă și claviculă, are loc extinderea coloanei cervicale și a capului, iar la contracția sa unilaterală are loc o rotație ușoară a feței și înclinarea coloanei și a capului de aceeași parte

Mușchiul dorsal mare, (m. latissimus dorsi), are originea pe treimea posterioară a crestei iliace, pe apofizele spinoase ale vertebrelor lombare și ale ultimelor șase vertebre toracale, de pe creasta sacrală mediană, de pe fața externă a ultimelor patru coaste, adeseori și de pe unghiul inferior al omoplatului. În regiunea lombară, aponevrozele ambilor mușchi formează rombul lombar. Fasciculele musculare convergând spre lateral și cranial se inseră printr-un tendon puternic pe creasta tuberculului mic al humerusului.

Acțiune. Este un puternic adductor al brațului, îl rotește înăuntru, iar dacă punctul fix este pe humerus ridică trunchiul (de exemplu exercițiul la bara fixă). Datorită inserției pe coaste participă la inspirație.

Mușchiul romboid, (m. Romboideus), este acoperit de mușchiul trapez. Are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor două vertebre cervicale și a primelor patru toracale. Se inseră pe marginea medială a scapulei sub spina ei.

Acțiune. Apropie și ridică scapula spre coloana vertebrală.

Mușchiul ridicător al scapulei, (m. levator scapulae), își are originea pe apofizele transverse ale primelor patru vertebre cervicale și se inseră pe unghiul superior al scapulei.

Acțiune. Ridică omoplatul spre coloana vertebrală cervicală, iar dacă punctul fix devine omoplatul, înclină capul și gâtul de aceeași parte; prin contracțiile bilaterale extind gâtul și capul.

Mușchiul dințat posterior superior, (m. seratus posterior superior), este situat sub mușchiul romboid, are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor două vertebre cervicale și ale primelor 2 – 3 toracale, de unde fasciculele sale coboară în jos și lateral, înserându-se pe fața externă a coastelor 2 – 5.

Acțiune. Prin ridicarea coastelor contribuie la inspirație.

Mușchiul dințat posterior inferior, (m. seratus posterior inferior), este așezat sub mușchiul dorsal mare; printr-o aponevroză aderentă de cea lombo-dorsală are originea pe apofizele spinoase ale ultimelor două vertebre toracale și a primelor două lombare. Fasciculele musculare urcă lateral și prin patru digitații se inseră pe coastele IX – XII.

Acțiune. Coborând ultimele coaste, contribuie la expirație. Fixând ultimele coaste, creează un punct de sprijin pentru diafragm.

Mușchii profunzi ai spatelui (figura nr.. ) sunt situați în cele două jgheaburi ale spinării delimitate de apofizele spinoase, transverse și unghiurile costale. Acești mușchi se grupează în două tracturi longitudinale:

unul medial, adăpostit de șanțul vertebral, cuprins între apofizele spinoase și celetransverse ale vertebrelor,

și celălalt lateral, situat mai superficial în șanțul costal, delimitat de apofizele transversale și unghiurile costale.

Mușchiul splenius al capului și gâtului, (m. splenius capitis et cervicis), situat sub mușchiul trapez, romboid și dințat posterior, superior are originea pe ligamentul nucal, pe apofizele spinoase ale vertebrei cervicale VII și ale primelor șase vertebre toracale, de unde fibrele musculare se îndreaptă spre lateral și spleniul capului, se inseră pe linia nucală superioară și apofiza mastoidiană, iar spleniul gâtului pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale II – III.

Acțiune. Prin contracția lor bilaterală, are loc extinderea capului și a gâtului, iar la contracția unilaterală înclină capul de aceeași parte.

MUȘCHII TORACELUI

Musculatura toracelui este constituită din mușchi, care cu un capăt se fixează pe oasele centurii scapulare și a membrului superior liber, și mușchii proprii, autohtoni, care contribuie la formarea pereților cutiei toracice.

Mușchii care acționează asupra centurii scapulare și a brațului: mm. pectorali mare și mic (truncopetali), subclavicular, dințat anterior (truncofugali).

Mușchiul pectoral mare, m. pectoralis major, are originea prin patru porțiuni:

partea claviculară, pars clavicularis, de pe 2/3 mediale ale claviculei;

partea sternocostală, pars sternocostalis, de pe fața anterioară a sternului și cartilajele coastelor II – VII;

partea abdominală, de pe partea anterioară a tecii mușchiului drept abdominal.

Acțiune. Când brațul atârnă pe lângă corp el poate face rotația medială a brațului, deci este un mușchi pronator.

Mușchiul pectoral mic, (m. pectoralis minor), este situat pe fața anterioară a toracelui, fiind acoperit de mușchiul pectoral mare. El are originea pe fața externă a coastelor II – V și inserția pe apofiza coracoidă a scapulei.

Acțiune. Trage scapula înainte și în jos, iar când ia punct fix pe scapulă, ridică coastele, devenind mușchi inspirator auxiliar (în inspirația forțată).

Mușchiul subclavicular, (m. Subclavius), este situat între claviculă și prima coastă. El trage clavicula în jos, iar când ia punct fix pe claviculă, ridică prima coastă, fiind un inspirator auxiliar

Mușchiul dințat anterior, (m. seratus anterior), este așezat pe peretele lateral al toracelui, unde prin nouă dinți are originea pe fața externă a primelor nouă coaste și se inseră prin doi dinți pe marginea medială a scapulei, iar prin șapte dinți pe unghiul ei inferior.

Acțiune. Când ia punct fix pe scapulă, mușchiul lărgește diametrul transversal al cutiei toracice, fiind un mușchi inspirator auxiliar, intervenind inspirația forțată; dacă punctul fix este pe coaste, apoi împreună cu mm. romboizi și trapezi fixează scapula pe trunchi.

Mușchii autohtoni: mm. intercostali externi, mm. intercostali interni, mm. subcostali, mușchiul transvers al toracelui, mm. ridicători ai coastelor.

Mușchii intercostali externi, (mm. intercostales externi), în număr de 11 perechi, se prind pe marginile superioară și inferioară ale coastelor adiacente. Ei se întind în lungul spațiului intercostal de la nivelul tuberculului costal și până la cartilajul costal, de unde până la stern devin membrane fibroase intercostale externe. Prin acțiune sunt mușchi inspiratori.

Mușchii intercostali interni, (mm. intercostales interni), sunt situați sub cei externi, la fel între marginile coastelor adiacente, direcția fasciculelor musculare fiind opusă intercostalilor externi. Ei se întind de la marginea sternului și până la unghiul coastei. De aici și până la coloana vertebrală ei sunt substituiți de membrana intercostală internă. Sunt mușchi expiratori.

Mușchii subcostali, (mm. Subcostales), sunt situați pe fața internă a porțiunii inferioare a toracelui, la nivelul unghiului costal (fig. 116). Fasciculele musculare au aceeași oblicitate ca și intercostalii interni însă se aruncă peste una sau două coaste. Sunt considerați mușchi inspiratori.

Mușchiul transversal al toracelui, (m. transversus thoracis), este situat endotoracic și are originea pe apofiza xifoidă, pe fața posterioară a corpului sternului și pe cartilajele coastelor VI și VII; fasciculele musculare se îndreaptă în sus și lateral, unde se inseră pe cartilajele coastelor II – VI.

Acțiune. Ca și mușchii intercostali interni, coborând coastele, este un mușchi expirator.

MUȘCHII ABDOMENULUI

Sunt mușchi lați și participă la formarea pereților antero-laterali și posteriori ai abdomenului. De o parte și de alta a liniei mediene sunt așezați mușchii drepți abdominali, iar lateral de aceștia și suprapuși, mușchii oblici externi, oblici interni și cel mai profund, mușchii transverși.

În constituția mușchilor abdominali intră o porțiune musculară și alta aponevrotică. Aponevrozele lor, anterior, formează teaca mușchilor drepți ai abdomenului și linia albă. În mijlocul liniei albe se află obilicul.

Mușchii antero-laterali ai abdomenului sunt:

Mușchiul ombilic extern;

Mușchiul ombilic intern;

Mușchiul transvers al abdomenului;

Mușchiul drept abdominal;

Mușchiul piramidal.

Mușchii posteriori ai abdomenului, situați între ultima coastă și creasta iliacă.

Mușchiul pătrat al lombelor are originea pe buza internă a crestei iliace și ligamentul iliolombar, iar inserția pe coasta a 12-a și apofizele transverse ale primelor 3-4 vertebre lombare. Prin contracția unilaterală a fibrelor sale face flexia laterală a coloanei vertebrale și a trunchiului.

Acțiunea mușchilor abdominali

Ei participă la statica și mișcările trunchiului, la mișcările respiratoriii auxiliare și la realizarea presiunii abdominale. Când își iau punct fix pe bazin ei contribuie la menținerea echilibrului corpului și la producerea tuturor mișcărilor trunchiului cu excepția extensiei.

Datorită tonusului și contracției mușchilor abdominali se realizează presiunea abdominală. Ea contribuie la menținerea poziției organelor abdominale, favorizează funcția tubului digestiv și ajută la realizarea actului de defecație și de micțiune.

MUȘCHII PERINEULUI și diafragma.

Perineul este o regiune de formă rombică situată sub diafragmă pelviană între rădăcinile coapsei. Unghiurile rombului perineal sunt:

anterior;

marginea inferioară a simfizei pubiene;

lateral;

tuberozitățile ischiatice și posterior;

vârful coccisului

Diafragma pelviană este formată din mușchiul ridicător anal, mușchiul coccigian și mușchiul sphincter anal extern.

CAPITOLUL VI

MUȘCHII MEMBRELE SUPERIOARE

Topografic și funcțional se împart în:

Mușchii care leagă membrul superior de trunchi ei acționează asupra centurii scapulare.

MUȘCHII CENTURII SCAPULARE

Dintre mușchii care leagă centura scapulară de torace fac parte mușchiul trapez și dințat mare, dispuși posterior la nivelul toracelui. Mușchiul pectoral mare și latul dorsal unesc toracele cu humerusul și sunt dispuși pe fața anterioară și respectiv posterioară a toracelui. În jurul articulației umărului este dispus mușchiul deltoid.

Mușchii proprii ai membrului superior pe care topografic îi împărțim în: mușchii umărului, mușchii brațului, mușchii antebrațului și mușchii mâinii.

MUȘCHII UMĂRULUI

Formează o masă musculară care dă relief umărului și acoperă articulația scapulo-humerală. Dintre mușchii umărului amintim:

mușchiul supraspinos, are originea în cele 2/3 mediale ale fosei supraspinoase a scapulei și pe fascia care îl acoperă. Ca acțiune este abductor și rotator lateral al brațului și adductor

mușchiul infraspinos, are originea în fosa infraspinoasă a scapulei și inserția pe tuberculul mare al humerusului, inferior de inserția supraspinosului. Acționează ca rotator lateral al brațului și addductor

mușchiul subscapular, este un mușchi profund al umărului care desparte scapula de torace. Are originea pe fața costală a scapulei numită și fosa subscapulară și inserția pe tuberculul mic al humerusului.

mușchiul rotundul mare, are originea pe fața dorsală a scapulei pe unghiul inferior și se inseră pe șanțul intertubercular și pe creasta tuberculului mic al humerusului.

mușchiul rotundul mic, are originea pe fața dorsală a scapulei, pe marginea ei axilară deasupra rotundului mare și se inseră pe tuberculul mare al humerusului sub mușchiul infraspinos.

mușchiul deltoid, (figura…) este cel mai superficial și mai voluminos dintre mușchii umărului. El are forma triunghiulară și învelește articulația scapulo-humerală. Are originea prin trei fascicole: clavicular, acromial și spinal și se inseră pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului.

Figura nr .. Mușchiul deltoid

Figura nr… Mușchiul deltoid

5.1.2. MUȘCHII BRAȚULUI

Mușchii brațului. La nivelul brațului se găsesc mai mulți mușchi, dintre care mușchiul biceps brahial (anterior) și mușchiul triceps brahial (posterior).

Mușchii anteriori ai brațului:

Mușchiul bicepsul brahial are originea pe scapulă prin două capete unul lung și altul scurt.

Mușchiul coracobrahial situat în planul profund. Are originea pe vârful apofizei coracoide a scapulei, împreună cu tendonul capătului scurt al bicepsului. Se inseră pe fața medială a humerusului deasupra originii mușchiului brahial. Acționează ca flexor al brațului (anteducție).

Mușchiul brahial este așezat și el tot în plan profund sub mușchiul biceps brahial, are originea pe fețele anterioare ale humerusului, sub inserția deltoidului și coracobrahialului și se inseră pe tuberozitatea ulnei fiind un puternic flexor al antebrațului pe braț.

Mușchii posteriori ai brațului:

Mușchiul triceps brahial (fig…), are originea prin trei capete:

unul pe scapulă

două pe humerus.

Capătul lung are originea pe tuberculul infraglenoidial al scapulei și se inseră pe olecran printr-un tendon plat. Capătului lung i se alătură celelalte două capete care își au originea deasupra (cel lateral) și dedesubt (cel median), șanțului de torsiune al osului humerus. Aceste două capete scurte datorită formei și a situației lor se numesc vastul extern (cel lateral) și vastul intern (cel median). El este un puternic extensor al antebrațului pe braț. Prin lunga lui porțiune care are originea pe scapulă este și un adductor al brațului și extensor (retroducție)

MUȘCHII ANTEBRAȚULUI

Mușchii antebrațului sunt mușchi fuziformi, dispuși în mai multe planuri și grupați în mușchi flexori ai mâinii, degetelor și pronatori (pe fața anterioară) și extensori ai mâinii și supinatori (pe fața posterioară).

Mușchii anteriori ai antebrațului, sunt așezați în mai multe straturi (fig….).

Ei sunt inervați de nervul median cu excepția mușchiului flexor ulnar al carpului șu al fascicolului medial al mușchiului flexor profund al degetelor care sunt inervați de nervul ulnar. Prin acțiunea lor, majoritatea sunt mușchi flexori ai antebrațului, ai mâinii și ai degetelor.

Mușchii superficiali sunt:

Mușchiul rotundul pronator are originea prin două capete, unul pe epicondilul medial al humerusului și altul pe tuberozitatea ulnei (marginea ei medială). Se inseră în porțiunea mijlocie a feței laterale a radiusului în porțiunea sa mijlocie.

Mușchiul flexor radial al carpului are originea pe epicondilul medial al humerusului și inserția pe fața anterioară a bazei metacarpului II.

Mușchiul palmar lung are originea pe epicondilul medial humeral, tendonul său își trece fibrele în evantai pe fața palmară a mâinii și formează aponevroza palmară.

Mușchiul flexor ulnar al carpului are originea pe epicondilul medial al humerusului cu un capăt, iar cu alt capăt pe olecran și marginea posterioară a ulnei și se inseră pe osul pisiform.(fig…)

Mușchiul flexor superficial al degetelor situat sub planul mușchilor precendenți este puternic și lat (fig nr..). Are originea prin două capete, unul humero-ulnar (epicondilulmedial humeral și apofiza coronoidă a ulnei) și altul radial care pleacă de pe fața anterioară a radiusului.

Mușchii profunzi:

Mușchiul flexor profund al degetelor este situat sub flexorul superficial al degetelor împreună cu flexorul lung al policelui (figura nr..). are originea pe fața anterioară a ulnei și pe marginea interosoasă, trece prin canalul carpian sub forma a patru tendoane ce perforează tendoanele flexorului superficial al degetelor și se inseră pe falanga distală a ultimelor patru degete II-V.

Mușchiul flexor lung al policelui este situat lateral față de flexorul profund al degetelor, are originea pe epicondilul medial al humerusului pe fața anterioară a radiusului și pe membrana interosoasă.

Mușchiul pătrat pronator, situat în planul cel mai profund al antebrațului, își are originea și inserția pe fața anterioară a radiusului și ulnei în porțiunea distală.(figura nr…)

Mușchii posteriori ai antebrațului, după topografia lor îi împărțim în:

Mușchii superficiali sunt:

Mușchiul ancneu este un mușchi mic situat în partea posterioară a cotului.

Mușchiul extensor al degetelor are originea pe epicondilul lateral humeral și pe fascia antebrahială.

Mușchiul extensor al degetului mic are originea pe epicondilul lateral humeral și inserția pe falangele a II și a III-a ale degetului mic a cărui aponevroză o formează.

Mușchiul extensor ulnar al carpului are originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția pe baza metacarpianuluiV.

Mușchii profunzi

Mușchiul supinator are originea prin două capete humeral și ulnar pe epicondilul lateral al humerusului și pe creasta supinatoare a ulnei.

Mușchiul lungul abductor al policelui are originea pe fața dorsală a radiusului pe membrana interosoasă și pe o mică porțiune a ulnei.

Mușchiul scurt extensor al policelui are originea pe fața posterioară a radiusului și pe membrana interosoasă iar inserția pe ultima falangă a policelui.

Mușchiul lung extensor al policelui are originea pe fața posterioară a ulnei și pe membrana interosoasă.

Mușchiul extensor al indexului are originea pe fața posterioară a ulnei.

Mușchii laterali ai antebrațului sunt în număr de trei de la suprafață spre profunzime (figura nr..) prin acțiunea lor sunt mușchi flexori ai antebrațului pe braț, extensori și abductori ai mâinii, iar brahioradialul este în mică măsură supinator. Ei sunt:

Mușchiul brahio-stilo-radial este cel mai superficial și proemină sub tegumentul regiunii laterale a antebrațului.

Mușchiul lung extensor radial al carpului este situat sub mușchiul brahioradial.

Mușchiul scurt extensor radial al carpului este cel mai profund mușchi al grupului lateral.

MUȘCHII MÂINII

Majoritatea musculaturii este dispusă pe fața palmară a mâinii. Mușchii sunt grupați în 3 zone: zona palmară externă, situată în dreptul degetului I, palmară mijlocie și palmară internă, în dreptul degetului V. Mușchii mâinii se împart în:

Mușchii intrinseci sau proprii mâinii

Mușchii extrinseci reprezentanți de tendoanele mușchilor lungi care vin de la nivelul antebrațului, dar care funcțional deservesc mâna și degetele.

Mușchii intrinseci sau proprii mâinii sunt mușchi scurți și se pot împărți în trei grupe: (figura nr ..)

Mușchi ai policelui (ai regiunii palmare laterale); formează relieful regiunii palmare laterale denumită eminență tenară. Acești mușchi sunt așezați pe două planuri: unul superficial și altul profund.

Mușchii planului superficial sunt:

Mușchiul scurt abductor al policelui care are originea pe ligamentul transvers al capului și pe tuberculul scafoidului.

Mușchiul scurt flexor al policelui, care are originea cu un capăt pe ligamentul transvers al carpului și prin altul pe oasele trapez, trapezoid, osul mare și baza primului metacarpian

Mușchii planului profund sunt:

Mușchiul opozant al policelui are originea pe ligamentul transvers al carpului și pe tuberculul trapezului.

Mușchiul adductor al policelui are originea printr-un capăt oblic pe osul mare și baza metacarpianului al III-lea și al IV-lea.

Mușchii ai degetului mic (ai regiunii palmare mediale); aceștia sunt:

Mușchiul palmar scurt are originea pe aponevroza palmară și inserția pe pielea marginii mediale a mâinii.

Mușchiul abductor al degetului mic are originea peosul pisiform și ligamentul transvers al carpului iar inserția pe falanga proximală a degetului mic.

Mușchiul scurt flexor al degetului mic are originea pe ligamentul transversal al carpului și pe osul cu cârlig, iar inserția pe fața anterioară a bazei falangiene proximale a degetului mic.

Mușchiul opozant al degetului mic are originea pe ligamentul transvers al carpului și pe cârligul osului cu cârlig, iar inserția pe marginea medială a metacarpianului al V-lea.

Mușchii regiunii palmare (ai regiunii palmare mijlocii) sunt:

Mușchii lombricali în număr de patru:

Doi laterali, își au originea pe fața laterală

Doi mediali, pe ambele fețe ale tendonului flexorului profund.

Mușchii interosoși (palmari) sunt în număr de trei și ocupă jumătate din spațiile interosoase al II-lea, al II-lea și al IV-lea, avânduși originea pe fața metacarpianului care privește spre axul median al mâinii.

Mușchii interosoșii dorsali în număr de patru, ocupă întregul spațiu interosos și își are originea pe fața metacarpianului care delimitează spațiile I, al II-lea, al III-lea și al IV-lea față care nu privește spre axul mâinii.

CAPITOLUL VI

6.1. MUȘCHII MEMBRELE INFERIOARE

Au rolul de a:

Susține greutatea corpului;

Participă la menținerea echilibrului;

Produce deplasarea corpului în poziția bipedă.

Membrele inferioare au musculatura mult mai dezvoltată decât cea a membrelor superioare. În comparație cu mușchii membrelor superioare, mușchii anteriori ai extremității libere a membrelor inferioare sunt mușchi extensori, iar cei posteriori sunt mușchi flexori.

Mușchii membrelor inferioare se împart în:

6.1.1. MUȘCHII BAZINULUI

Mușchii centurii pelviene și ai membrului inferior Dintre mușchii centurii pelviene amintim mușchii fesieri, dispuși în partea posterioară a bazinului. Sunt mușchi voluminoși, determinând un relief muscular caracteristic omului. Au un rol important în stațiunea bipedă, fiind cei mai importanți mușchi extensori ai coapsei pe bazin.

Topografic, unii se află pe fața internă a bazinului și aparțin regiunii iliace profunde, cu excepția mușchiului piramidal, alții sunt situați pe fața externă a bazinului și aparțin regiunii fesiere. Ei sunt:

Mușchii intrinseci ai bazinului;

Formează diafragma pelviană (mușchiul ridicător anal, mușchiul coccigian, care au fost descriși la trunchi);

Mușchii extrinseci ai bazinului;

Se numesc așa din cauza originii și situației lor topografice (figura nr ..)

La rândul lor, mușchii extrinseci se împart în:

Mușchii regiunii iliace, din care fac parte:

Mușchiul psoasul mare, care are originea sus, în regiunea lombară, pe fața lateral a corpului vertebrei T12, pe primele patru vertebre lombare și pe apofizele transverse ale tuturor vertebrelor lombare.

Mușchiul iliac, care își are originea în fosa iliacă internă a coxalului pe care o ocupă în întregime.

Mușchii regiunii fesiere, sunt mușchi extensori ai coapsei pe bazin, cu rol important în stațiunea vertical.

Mușchiul fesier mare are originea pe coxal (fosa iliacă externă)

Mușchiul fesier mijlociu este situate sub fesierul mare;

Mușchiul fesier mic are originea pe coxal anterior pe linia fesieră anterioară și se inseră pe marginea anterioară a trohanterului mare;

Mușchiul piriform are originea pe fața pelviană a sacrului, apoi trece prin incizura ischiatică (gaura ischiatică mare) pe careo împarte într-un spațiu suprapiriform și altul infrapiriform.

Mușchiul obturator intern își are originea pe fața internă a circumferinței găurii obturate și a membrane obturatorii.

Mușchii gemeni sunt în număr de doi, unul situate superior și altul inferior.

Mușchiul pătrat femural (este cel mai inferior) are originea pe tuberozitatea ischiatică și inserția pe creasta trohanterică.

Mușchiul obturator extern are originea pe cadrul extern al găurii obturate și pe fața externă a membrane obturatoare. Acționează ca rotator lateral al coapsei.

MUȘCHII COAPSEI

Se împart, după așezarea topografică, în trei grupe: mușchii anteriori (mușchiul croitor, mușchiul cvadriceps femural), mediali (mușchii adductori) și posteriori (mușchiul biceps femural, semitendinos și semimembranos).

mușchii anteriori ai coapsei (figura nr …)

mușchiul extensor al fasciei lata, care este considerat ca făcând parte din mușchiul fesier mijlociu, având aceași inervație. Are originea pe spina iliacă anterosuperioară și creasta iliacă și se inseră pe tractul iliotibial.

Mușchiul croitor, care este cel mai lung mușchi al corpului situat în planul superficial al mușchilor anteriori ai coapsei. Are originea pe spina iliacă antero-superioară, de unde străbate în diagonală fața anterioară a coapsei și se inseră împreună cu tendonul mușchiului semitendinos și dreptul intern (gragilis) pe fața medială a extremității superioare a tibiei unde formează “laba de gâscă”.

Mușchiul cvadriceps femural ce are patru capete de origine (figura nr …):

Mușchiul dreptul femural își are originea pe spina iliacă anterioară inferioară și sprânceana accetabulară a coxalului.

Mușchiul vastul medial , cu originea pe buza medială a liniei aspre a femurului și pe fața medială a osului.

Mușchiul vastul lateral se prinde pe buza laterală a liniei aspre.

Mușchiul vastul intermediar are originea pe fețele anterioară și laterală ale femurului și este situat în șanțul muscular format de vastul medial și lateral.

Cele patru capete se unesc și se termină pe un tendon puternic care înglobează rotula denumită tendonul rotulian prin care se inseră pe tuberozitatea tibiei. Prin acțiunea de extensie a gambei pe coapsă el are un rol important în statică și mers.

mușchii medialii ai coapsei (figura nr ..) sunt:

mușchiul gracilis, numit și dreptul intern, pentru că este situat în partea cea mai medială (internă) a coapsei, și are originea pe ramura inferioară a pubelui.

Mușchiul pectineu este un mușchi profund, situat superior de adductori, cu originea pe creasta pectineală a pubelui și inserția pe linia pectinee a femurului.

Mușchiul adductor lung (adductor mijlociu), este cel mai superficial din grupa adductorilor.

Mușchiul adductorul scurt (adductorul mic) este situat sub pectineu și adductorul lung iaroriginea pe ramura inferioară a pubelui.

Mușchiul adductorul mare este cel mai profund ca așezare dintre toți mușchii adductori, și are originea pe ramura ischiopubiană și pe tuberozitatea ischiatică.

mușchii posteriori ai coapsei (figura nr…) contribuie la realizarea extensiei coapsei pe bazin, iar ca acțiune principală realizează flexia gambei pe coapsă , ei sunt:

mușchiul biceps femural, ce are originea printr-un capăt lung pe tuberozitatea ischiatică și prin altul scurt pe buza laterală a liniei aspre a femurului.

Mușchiul semitendinos, cu originea pe tuberozitatea ischiatică și inserția pe tibie.

Mușchiul semimembranos, situat în partea medială a mușchilor posteriori ai coapsei. Are originea pe tuberozitatea ischiatică și inserția pe condilul medial al tibiei prin trei fascicole:

Fascicolul direct;

Pe fața posterioară a condilului medial tibial tendonul reflectat trece pe sub platoul tibial spre partea ventrală a condilului medial tibial;

Și prin tendonul recurent formează ligamentul popliteu oblic al genunchiului.

Aceste trei tendoane se unesc prin fascicole tendinoase și formează laba de gâscă profundă.

MUȘCHII GAMBEI

Se împart în mușchi anteriori posteriori și laterali.

Mușchii anteriori ai gambei sunt situați în loja anterioară a gambei și sunt:

Mușchiul tibial anterior, are originea pe condilul lateral și fața laterală a tibiei și pe membrana interosoasă.

Mușchiul extensor lung al degetelor (figura nr..) are originea pe condilul lateral al tibiei pe capul și marginea anterioară a fibulei și pe membrana interosoasă.

Mușchiul extensor lung al halucelui își are originea pe fața medială a fibulei și membrana interosoasă și se inseră pe prima și a doua falangă a halucelui.

Mușchiul peronierul anterior are originea pe fața anterioară a fibulei și se inseră pe fața dorsală a bazei metatarsianului V. Acționează ca flexor dorsal și pronator (eversie) al piciorului.

Mușchii posteriori ai gambei (figura nr..)

Fascia gambieră îi delimitează în două planuri:

Mușchiul planului superficial:

Mușchiul triceps sural este format din mu;chii gemeni și mușchiul solear. El este cel mai puternic mușchi al gambei.

Mușchii gemeni în număr de doi, unul medial, altul lateral, își au originea pe condilii medial și lateral ai femurului și se inseră pe o aponevroză lată,dezvoltată pe fața anterioară a mușchiului.

Mușchiul solear are originea pe fața posterioară a tibiei, pe fața posterioară a capului fibulei și pe arcada tendinoasă a solearului care se întinde între tibie și fibulă.

Mușchiul plantar subțire (figura nr…) este un mușchi mic, fuziform, cu originea pe planul popliteu al femurului, deasupra condilului lateral, pe capsula genunchiului. Acționează ca slab flexor în articulația genunchiului și flexor plantar.

Mușchiul planului profund.

Mușchiul popliteu este situat pe fața posterioară a articulației genunchiului și originea pe condilul lateral al femurului.

Mușchiul tibial posterior are originea pe membrana interosoasă și pe marginea corespunzătoare a tibiei și fibulei.

Mușchiul flexor lung al degetelor situat profund sub tricepsul sural și are originea pe fața posterioară a tibiei.

Mușchiul flexor lung al halucelui are originea pe fața posterioară a fibulei și pe membrana interosoasă.

Mușchii laterali ai gambei (figura nr..) sunt inervați de nervul musculo-cutanat, ramură din nervul fibular comun (ramură terminală a nervului ischiatic). Prin acțiunea lor ei fac: pronția piciorului, abducția și flexia plantară.

Mușchiul peronier lung are originea pe condilul lateral al tibiei și pe capul fibulei.

Mușchiul peronier scurt are originea pe fața laterală a fibulei în partea inferioară.

MUȘCHII PICIORULUI

Sunt mușchi scurți și numeroși, majoritatea dispuși pe fața plantară (fața cu care piciorul vine în contact cu solul). Sunt acoperiți de aponevroza plantară, aflată în continuarea tendonului lui Ahile (figura nr…).

Topografic se împart în:

Mușchi dorsali

Mușchi plantari

Mușchii dorsali ai piciorului

Mușchiul extensor scurt al degetelor este singurul mușchi al regiunii dorsale a piciorului. Are originea pe fața superioară și laterală a calcancului.

Mușchii plantari ai piciorului sunt mușchi scurți, așezați în trei loji musculare. Au rol important în menținerea boltei plantare. Se împart în trei grupe:

Mușchiul plantari mediali (mușchii halucelui)

Mușchiul abductor al halucelui are originea pe tuberculul medial al calcaneului și se inseră pe partea medială a bazei primei falange a halucelui.

Mușchiul flexor scurt al halucelui are originea pe primul cuneiform și ligamentul plantar lung.

Mușchiul adductor al halucelui are originea printr-un capăt oblic pe cuboid, cuneiform, baza metatarsianelor II-IV, pe ligamentul plantar lung și printr-un alt capăt transversal pe capsula articulațiilor metatarso-falangiene a-III-a și a-IV-a.

Mușchii plantari laterali acționează asupra degetului mic și sunt următorii:

Mușchiul abductor al degetului mic are originea pe tuberculii medial și lateral al tuberozității calcaneului și pe aponevroza plantară.

Mușchiul flexor al degetului mic are originea pe ligamentul plantar lung și baza metatarsianului V.

Mușchiul opozant al degetului mic are originea comună cu scurtul flexor pe calcaneu și aponevroza plantară.

Mușchii regiunii plantare mijlocii sunt așezați în trei straturi:

În planul superficial:

Mușchiul flexor scurt al degetelor

În planul mijlociu.

Mușchiul pătrat al plantei, situat sub scurtul flexor.

Mușchii lombricali sunt patru mușchi mici, asemănători cu cei ai mâinii.

În plan profund.

Mușchii interosoși ai piciorului sunt situați în spațiile intermetatarsiene.

Mușchii interosoși plantari au originea pe metatarsienele II, IV, V, pe fața care privește axul piciorului și inserția pe fața medială a bazei falangelor proximale ale degetelor de pe metatarsienele cărora își au originea și trimit expansiuni pe aponevroza dorsală a degetelor formată de tendonul mușchiului extensor lung al degetelor.

Mușchii interosoși dorsali sunt mușchi bipenați, cu originea pe ambele oase metatarsiene care mărginesc spațiul interosos. Acțiunea este de flexie a falangelor proximale și extensia ultimelor două falange ale degetelor. Interosoșii plantari fac adducție, iar cei dorsali abducția degetelor.

BIBLIOGRAFIE

1. Mircea Ifrim., A. Iliescu – ANATOMIA SI BIOMECANICA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI – Editura Didactica si pedagogica Bucuresti, 1978

2. Mircea ifrim (Conferentiar universitar doctor in stiinte medicale) – ANTROPOLOGIE MOTRICA – Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1986

3. Profesor doctor Viorel Ranga – TRATAT DE ANATOMIA OMULUI – vol. I, partea I – Editura Medicala Bucuresti, 1993

4. V. Nitescu – ANATOMIE FUNCTIONALA – BIOMECANICA SI ANTROPOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR – Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1986

5. Dr. Petre Badea, Dr. Laurentiu Camil Bohiltea – ANATOMIE UMANA FUNCTIONALA SI BIOMECANICA – vol I – Colectia Medicina Sportiva – Editura si Tipar GAROLD S.R.L. Bucuresti

6. Maria Calb, Dora Gavrilescu – ANATOMIE FUNCTIONALA SI BIOMECANICA – sinteze – partea a II-a – Editura Fundatiei Romania de Maine

7. Victor Papilian – ANATOMIA OMULUI – APARATUL LOCOMOTOR – 1 – Editie revizuita integral de PROF. DR. Ion Albu – Editura ALL, 2003

Bibliografie

Baroga, L., Educarea calitǎților fizice combinate, Editura Sport-Turism, București, 1984;

Bota, C., Fiziologie generalǎ. Aplicații la efortul fizic, Editura Medicalǎ, București, 2002;

Boyle, M., Advances in functional training, Editura On Target Publications, SUA, 2011;

Bratu, M., Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Bren, București, 2011;

Cordun, M., Kinetologia medicalǎ, Editura AXA, București, 1999;

Crețu, A., Bratu, M., Refacere în sport, Editura Alexandru 27, București, 2003;

Little, J., McGuff, D., Body by Science: A Research Based Program to Get the Results You Want in 12 Minutes a Week, Editura McGraw-Hill, SUA, 2008;

Șerban.D., Superfit:Esențialul în fitness și culturism, Editura Runa, București 2006, p 12

Ștefăneț, M, Anatomia omului vol I, Centrul Editorial-Poligrafic Medicina, CHIȘINĂU, 2007, p 240-246

Tudor, V., Crișan, D.-I., Forța. Aptitudine motrică, Editura Bren, București, 2007.

Bibliografie

Baciu C., 1977 – Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport -Turism, București.

Baroga M., Baroga L. 1989 – Condiția fizică și sportul, Editura Sport-Turism, București.

Bota C., 2000 – Ergofiziologie, Editura Globus, București.

Bompa T., 2003 – Performanță în jocurile sportive, Editura Ex Ponto,București,

Cârstea Gh., 1991 –Teoria și metodoca educației fizice și sportului, București.

Colibaba, Bota I., 1998 – Jocuri sportive – teorie și metodică, Editura Aldin,București,

Demeter A., 1994 – Fiziologia efortului fizic, Editura Editis București.

Dragnea Ad., Teodorescu M.S. 2002 – Teoria Sportului, Editura Fest, București.

Drăgan I. și colaboratorii, 1994 Medicina sportivă, Editura Stadion, București.

Ferré J., Leroux Ph., 2003 – Préparation aux Brevets d’etat d’educateu sportif,Editura Amphora, Paris.

Ifrim M., 1987 – Biomecanica generală, I.E.F.S. București.

Lafay O., 2004 – Méthode de musculation, Editura Amphora, Paris.

Manno R., 1989 – Les bases de l’antrenament sportif, Editura S.P.A. Bologna.

Nicu A., 1973 – Metodica antrenamentului sportiv, Editura Sport-Turism,București.

Niculescu M., Mateescu Ad., Crețu M., Trăilă H., 2006 – Bazele științifice și aplicative ale pregătirii musculare, Editura Universitaria, Craiova.

Renault A., 2001 – Musculation pratique, Editura Amphora Sport, Paris.

Rinderiu E.T. 1999 – Alimentația sportivului, Editura Universității Craiova.

Simion GH., Simion I., 2006 – Arta pregătirii forței musculare, Edit. Universității Pitești

Weinek J., 2003 – Manuel d’entraînement, Editura Vigot, Paris

V. Ranga; I. Teodorescu Exarcu. Anatomia și fiziologia omului, Editura Medicală, București 1970

http://anatomie.romedic.ro/piciorul

http://www.scritub.com/biologie/MIOLOGIE1231831918.php

http://www.academia.edu/5275323/ANATOMIA_OMULUI_-_Papilian_vol.I

http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/curs_2014/5.%20Umar.pdf

http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Muschii-membrului-superior-del93276.php 24.12.2104

Andronescu A. Anatomia copilului. București, 1966 Baciu Clement. Aparatul locomotor (anatomie funcțională, biomecanică, semiologie clinică, diagnostic diferențiat). București, 1981. Bordei P., Ulmeanu D. Anatomia descriptivă a membrului superior. Constanța, 1996. Bordei P., Ulmeanu D. Anatomia descriptivă a membrului inferior. Constanța, 1996. Chevallier J. M. Anatomie Appareil locomotor. Vol. 2, Flammarion, Paris, 1998. Chevrel J. P. Anatomie clinique, Tronc, Paris, 1994. Diaconescu N., Veleanu C., Klepp H. Coloana vertebrală. București, 1976. Kahle W., Leonhardt H., Platzer W. Anatomie apparell locomoteur. V. 1, Paris, 1982. Kent M. Van De Graff. Human Anatomy, 1992. Papilian V. Anatomia omului. Vol. I, ed. VI-a. București, 1982. Ranga V. Tratat de anatomia omului. Vol. I, București, 1993. Robaki R. Anatomia funcțională a Omului. Craiova, 1985. Testut L. Traite d′Anatomie humaine. Paris, 1928. Tittel K. Beschreibende und funktionelle Anatomie des Menschen, Jena, 1981. Van De-Graff R. M. Human Anatomy, 5 th, WCB Mc Gran-Hill, Boston, Burr-Ridge, Dubuque, Madison, N. Y. St. Louis, 1998.

BIBLIOGRAFIE

1. Mircea Ifrim., A. Iliescu – ANATOMIA SI BIOMECANICA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI – Editura Didactica si pedagogica Bucuresti, 1978

2. Mircea ifrim (Conferentiar universitar doctor in stiinte medicale) – ANTROPOLOGIE MOTRICA – Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1986

3. Profesor doctor Viorel Ranga – TRATAT DE ANATOMIA OMULUI – vol. I, partea I – Editura Medicala Bucuresti, 1993

4. V. Nitescu – ANATOMIE FUNCTIONALA – BIOMECANICA SI ANTROPOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR – Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1986

5. Dr. Petre Badea, Dr. Laurentiu Camil Bohiltea – ANATOMIE UMANA FUNCTIONALA SI BIOMECANICA – vol I – Colectia Medicina Sportiva – Editura si Tipar GAROLD S.R.L. Bucuresti

6. Maria Calb, Dora Gavrilescu – ANATOMIE FUNCTIONALA SI BIOMECANICA – sinteze – partea a II-a – Editura Fundatiei Romania de Maine

7. Victor Papilian – ANATOMIA OMULUI – APARATUL LOCOMOTOR – 1 – Editie revizuita integral de PROF. DR. Ion Albu – Editura ALL, 2003

Bibliografie

Baroga, L., Educarea calitǎților fizice combinate, Editura Sport-Turism, București, 1984;

Bota, C., Fiziologie generalǎ. Aplicații la efortul fizic, Editura Medicalǎ, București, 2002;

Boyle, M., Advances in functional training, Editura On Target Publications, SUA, 2011;

Bratu, M., Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Bren, București, 2011;

Cordun, M., Kinetologia medicalǎ, Editura AXA, București, 1999;

Crețu, A., Bratu, M., Refacere în sport, Editura Alexandru 27, București, 2003;

Little, J., McGuff, D., Body by Science: A Research Based Program to Get the Results You Want in 12 Minutes a Week, Editura McGraw-Hill, SUA, 2008;

Șerban.D., Superfit:Esențialul în fitness și culturism, Editura Runa, București 2006, p 12

Ștefăneț, M, Anatomia omului vol I, Centrul Editorial-Poligrafic Medicina, CHIȘINĂU, 2007, p 240-246

Tudor, V., Crișan, D.-I., Forța. Aptitudine motrică, Editura Bren, București, 2007.

Bibliografie

Baciu C., 1977 – Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport -Turism, București.

Baroga M., Baroga L. 1989 – Condiția fizică și sportul, Editura Sport-Turism, București.

Bota C., 2000 – Ergofiziologie, Editura Globus, București.

Bompa T., 2003 – Performanță în jocurile sportive, Editura Ex Ponto,București,

Cârstea Gh., 1991 –Teoria și metodoca educației fizice și sportului, București.

Colibaba, Bota I., 1998 – Jocuri sportive – teorie și metodică, Editura Aldin,București,

Demeter A., 1994 – Fiziologia efortului fizic, Editura Editis București.

Dragnea Ad., Teodorescu M.S. 2002 – Teoria Sportului, Editura Fest, București.

Drăgan I. și colaboratorii, 1994 Medicina sportivă, Editura Stadion, București.

Ferré J., Leroux Ph., 2003 – Préparation aux Brevets d’etat d’educateu sportif,Editura Amphora, Paris.

Ifrim M., 1987 – Biomecanica generală, I.E.F.S. București.

Lafay O., 2004 – Méthode de musculation, Editura Amphora, Paris.

Manno R., 1989 – Les bases de l’antrenament sportif, Editura S.P.A. Bologna.

Nicu A., 1973 – Metodica antrenamentului sportiv, Editura Sport-Turism,București.

Niculescu M., Mateescu Ad., Crețu M., Trăilă H., 2006 – Bazele științifice și aplicative ale pregătirii musculare, Editura Universitaria, Craiova.

Renault A., 2001 – Musculation pratique, Editura Amphora Sport, Paris.

Rinderiu E.T. 1999 – Alimentația sportivului, Editura Universității Craiova.

Simion GH., Simion I., 2006 – Arta pregătirii forței musculare, Edit. Universității Pitești

Weinek J., 2003 – Manuel d’entraînement, Editura Vigot, Paris

V. Ranga; I. Teodorescu Exarcu. Anatomia și fiziologia omului, Editura Medicală, București 1970

http://anatomie.romedic.ro/piciorul

http://www.scritub.com/biologie/MIOLOGIE1231831918.php

http://www.academia.edu/5275323/ANATOMIA_OMULUI_-_Papilian_vol.I

http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/curs_2014/5.%20Umar.pdf

http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Muschii-membrului-superior-del93276.php 24.12.2104

Andronescu A. Anatomia copilului. București, 1966 Baciu Clement. Aparatul locomotor (anatomie funcțională, biomecanică, semiologie clinică, diagnostic diferențiat). București, 1981. Bordei P., Ulmeanu D. Anatomia descriptivă a membrului superior. Constanța, 1996. Bordei P., Ulmeanu D. Anatomia descriptivă a membrului inferior. Constanța, 1996. Chevallier J. M. Anatomie Appareil locomotor. Vol. 2, Flammarion, Paris, 1998. Chevrel J. P. Anatomie clinique, Tronc, Paris, 1994. Diaconescu N., Veleanu C., Klepp H. Coloana vertebrală. București, 1976. Kahle W., Leonhardt H., Platzer W. Anatomie apparell locomoteur. V. 1, Paris, 1982. Kent M. Van De Graff. Human Anatomy, 1992. Papilian V. Anatomia omului. Vol. I, ed. VI-a. București, 1982. Ranga V. Tratat de anatomia omului. Vol. I, București, 1993. Robaki R. Anatomia funcțională a Omului. Craiova, 1985. Testut L. Traite d′Anatomie humaine. Paris, 1928. Tittel K. Beschreibende und funktionelle Anatomie des Menschen, Jena, 1981. Van De-Graff R. M. Human Anatomy, 5 th, WCB Mc Gran-Hill, Boston, Burr-Ridge, Dubuque, Madison, N. Y. St. Louis, 1998.