Metode și Tehnici de Realizare a Incrustațiilor Folosite Ca Elemente de Agregare

CUPRINS

Istoric…………………………………………………………………………………………..pag.4-6

A. PARTEA GENERALĂ

I Principii generale și criterii de alegere a elementelor de agregare…………pag.7-20

II.Prepararea cavității pentru incrustații………………………………………………pag 21-29

III.Tehnici și tehnologii de realizare a incrustațiilor ca elemente de agregare în

punți …………………………………………………………………………………………………….

1. Amprente și materiale folosite la amprentare……………………………….pag.32-33

2. Particularități de confecționare ale modelelor………………………………pag.33-39

3. Particularități de machetare……………………………………………………….pag.40-44

4. Tipuri de ceruri în vederea machetării………………………………………..pag.44-47

5. Tehnici și tehnologii de ambalare………………………………………………pag.47-51

6. Tehnici și tehnologii de turnare…………………………………………………pag.51-57

IV. Incrustațiile – Elemente de agregare în lucrări protetice…………………..pag.58-61

V . Elemente de statică a incrustațiilor folosite în punți………………………..pag.62-66

VI. Proba punții și cimentarea în cavitatea bucala………………………………..pag.67-68

B. CONTRIBUȚIA PERSONALĂ

Cazuri clinice………………………………………………………………………………pag.69-81

Concluzii…………………………………………………………………………………………pag.82

Bibliografie………………………………………………………………………………..pag.83-85

ISTORIC

Oamenii din cele mai vechi timpuri au fost preocupați de remedierea defectelor dentare prin diferite tehnici la început mai primitive apoi pe măsura dezvoltării științei și tehnologiei prin tehnici din ce în ce mai evoluate. Lucrările protetice confecționate aveau doar un rol fizionomic eventual și fonetic. Abia mai târziu pe măsura perfecționării mijloacelor de fixare a dinților artificiali au primit treptat și un rol masticator.

Primele piese protetice erau construite din lemn sau fildeș folosindu-se uneori chiar și dinții de la cadavre. Acești dinți erau solidarizați cu fire de aur, ață, păr, la dentiția naturală existentă.

Romanii cunoșteau coroana de substituție dar abia mai târziu cu două secole și jumătate în urmă dentistul francez Pierre Fauchard îmbogățește arta dentară făcând descrieri și introducând în practică diferite tipuri de construcții protetice. Fauchard numit pe drept cuvânt "părintele stomatologiei" a fost primul care a folosit rădăcinile existente pe arcadă pentru construcția dinților cu pivot, realizând astfel un mare pas în protetica dentară după ce vreme de 2000 de ani a domnit o concepție primitivă în ceea ce privește ancorarea artificiilor dentare.

Fauchard făcea o reunire mecanică printr-un cui de lemn Hycory a unei coroane naturale la rădăcina dintelui pacientului. Această metodă a avut un rol important în prima jumătate a secolului XIX, fiind singura metodă cunoscută pentru înlocuirea dinților frontali. Mai târziu proteza adjunctă înlocuiește aceste lucrări protetice ce se agregau pe rădăcini septice însă odată cu introducerea asepsiei și antisepsiei în stomatologie ele își reiau locul cuvenit.

La noi în țară arta dentară își are începuturile din cele mai vechi timpuri. Într-o cronică despre Dimitrie Cantacuzino domn al Moldovei între anii 1684-1685 se spune printre altele că "dinți în gură nu avea, iar dimineața erau încleiați de îi punea în gură iar seara îi descleia și îi punea pe masă". Această relatare istorică de o autenticitate evidentă demonstrează existența protezelor dentare din secolul XVII, dar totodată și raritatea lor, nu oricine își permitea confecționarea unei astfel de lucrări dentare.

Abia după 1885 confecționarea protezelor dentare ia amploare. Se făceau proteze cu placa de aur sau platină combinate uneori cu cauciuc, se confecționau dinți cu, cui, coroane de aur ce serveau la reconstituirea molarilor mai ales. Evident în această perioadă nu se putea vorbi încă de restaurări protetice care necesitau o tehnică de lucru pretențioasă precum și un material cu calități adecvate lucrării protetice respective. A fost necesar timp pentru ca tehnica să își spună cuvântul și în domeniul incrustațiilor.

Începând cu a doua jumătatea secolului XIX și apoi secolul XX stomatologia primește un caracter din ce în ce mai științific. Acum nu se urmărește doar refacerea dinților pierduți ci și refacerea tuturor funcțiilor aparatului dento-maxilar pierdute din diferite cauze.

Istoricul incrustațiilor, geneza, apariția și tehnica confecționării lor sunt descrise într-o lucrare "Practica Stomatologică" a lui Nespoulous.

În 1820 Linderer confecționa primele incrustații din bucățele de fildeș sau porțelan ajustate după cavitatea preparată anterior și apoi cimentate în cavitate.

În 1827 John Murphy adaptează prin brunisaj în cavități folii de platină în care toarnă ulterior sticla opacă iar Clan Martin în 1880 folosind același procedeu toarnă în matricea de platină aur sau arde porțelan. Primele incrustații de porțelan au fost inlay-urile confecționate de către Jenkins în 1899.

La sfârșitul secolului XIX Carmichaels confecționează pentru prima dată o coroană parțială pe dinții laterali. Metoda folosită de el constă în a turna întâi capa metalica căreia îi turna ulterior o șină metalică în U de platină corespunzătoare șanțurilor săpate în dinte. Timker adaptează metoda pentru dinții frontali astfel luând naștere onlay-ul. Și Alexander Litch au construit onlay-uri cu 4 fețe. Acestea n-au cunoscut o generalizare decât în prima decadă a secolului XX după ce metodele de turnare ale aliajelor metalice au fost puse la punct. Cu toate că în secolul XIX în deceniul 7 germanul Noble și francezul Aquillon de Sarrau au confecționat inlay-uri metalice, răspândirea incrustațiilor din aur a fost posibilă prin metoda turnării a lui Ollendorf în 1904 și odată cu apariția aparatului de turnat Taggart în 1907.

Istoricul inlay-urilor metalice este legat de nume ca: Aquillon de Sarrau, Pierre Robin, Taggart, Solbrig, Real, Font, Platschick (citați de Beliard) ale căror nume evoca o epoca și concepții tehnice de laborator noi și bogate în promisiuni. Caracteristica esențială a acestor inlay-uri e de a asigura cu exactitate perfecta umplere a cavităților preparate în dinte urmând reguli determinate care asociază geometria cu mecanica.

Principiile lui Black privind prepararea cavităților și îndrumările aduse de Nespoulous ( în volumul IV al Practicii Stomatologice pag. 474) privind această preparare și luarea amprentelor reglează orice acțiune a medicului în cadrul protezelor conjuncte având ca elemente de agregare incrustații valabile și azi.

În secolul XX în deceniile 3 – 4 se caută noi metode de preparare a cavităților căutând să se suplimenteze retenția incrustațiilor. În 1907 Rhein a preconizat pentru prima dată metoda secționării "în felie" sau "slice-cut" ;

Knapp a pus-o la punct, iar meritul de a o îmbunătăți și răspândi revine lui Gillet și Irving care descriu metoda "slice channel".

Boisson introduce blocajul cervical cu crampoane și metoda arcului de confecționare a incrustațiilor în cavități duble.

Autorii care au studiat îndelung tehnica confecționării incrustațiilor sunt numeroși: americani, francezi, germani, italieni, etc. Autorii americani sunt însă aceia care au folosit pentru prima dată incrustațiile ca elemente de agregare. De asemenea Beliard și La Houche au avut o contribuție mare în folosirea incrustațiilor ca elemente de agregare.

Au fost introduse noi procedee de confecționare. Twin Lock construiește un inlay MOD având ca retenție cate un șanț pe fața vestibulara și linguala.

Ward aduce o tehnica noua de preparare a inlay-urilor MOD, iar Mac Marth introduce "procedeul crestăturilor de siguranță".

Mac Boyle vrând să reducă la minim mutilarea de substanța dentară a propus un onlay = o bară ocluzală, 2 fețe proximale – printr-o "șlefuire în slice" – , o bandă linguală care reunește extremitățile proximale ale onlay-ului. Prin faptul că a vrut să menajeze țesutul dentar a obținut o construcție fragilă și deformabilă. Această construcție a fost îmbunătățită prin onlay-ul cu 3 fețe care este un bun element de agregare. Burges în 1915 introduce ca mijloace de retenție ale onlay-ului crampoanele apărând astfel pinlay-ul.

Janneret,Singer, Bertolini, Zerosi au îmbunătățit metoda confecționării incrustațiilor prin introducerea de pivoturi parapulpare izodromice mărind astfel retenția incrustațiilor folosite ca elemente de agregare.

În domeniul incrustațiilor parțial fizionomice un aport deosebit și-a adus italianul Continolo care folosește porțelanul ars direct pe aur cu un rezultat bun chiar dacă aspectul estetic nu este perfect : porcelanul are o tonalitate de bază spre cenușiu.

O deosebită importanță în deosebita evoluție a incrustațiilor a avut-o și descoperirea de noi materiale și tehnici de lucru adecvate care ușurau munca practicienilor. În 1950 și 1955 intră în practica curentă hidrocoloizii, alginatele și elastomerii de sinteză.

De asemenea merite deosebite în perfecționarea metodelor de preparare a incrustațiilor au avut Tylman, Kantorowicz, Roucoules, etc.

Cele mai recente lucrări de specialitate abordează și recomandă folosirea incrustațiilor ca elemente de agregare în cadrul protezelor conjuncte precum și în proteza mobilizabilă ca sprijin pentru croșete.

I. PRINCIPII GENERALE ȘI CRITERII DE ALEGERE A ELEMENTELOR DE AGREGARE

Protezele dentare

Protezele dentare sunt corpuri fizice confecționate din materiale speciale cu scopul să restaureze morfofuncțional țesuturile dentoalveolare. În practica specialității stomatologice sunt utilizate două categorii de proteze dentare.

Proteze dentare ce înlocuiesc morfologia țesuturilor lipsă și restaurează funcțiile afectate ale aparatului dento-maxilar.

Proteze aparat ce previn, corectează sau mențin anumite funcții, raporturi dento-dentare, dento-alveolare sau interarcadice.

Protezele dentare după caracterul de fixare sau de mobilitate față de dinții restanți din cavitatea bucală sunt:

Proteze fixe, agregate la țesuturile dentare în mod intim și cimentate pentru perioade îndelungate de timp.

Proteze mobilizabile menținute pe câmpul protetic edentat parțial prin ancorare sau prin utilizarea sistemelor speciale de culisare.

Protezele mobile menținute pe câmpul protetic edentat total prin fenomenul de succesiune, adeziune, tonicitate musculară, retentivitate anatomică, etc.

Câmpul protetic

Câmpul protetic este reprezentat de totalitatea evenimentelor anatomice cu care vine în contact piesa protetică.

Elementele structurale ale câmpului protetic sunt:

dintele pentru care se confecționează microproteza;

țesuturile parodontale ale dintelui respectiv;

dinții vecini și dinții antagoniști.

Microprotezele reprezintă un contact intim cu țesuturile dintelui formează un corp comun realizează adaptarea la prepararea efectuată.

Restaurarea morfologiei coronare este însoțită de refacerea raporturilor cu dinții vecini și cu dinții antagoniști.

Refacerea raporturilor cu dinții vecini sunt obținute prin realizarea punctelor de contact.

Refacerea raporturilor cu dinții antagoniști sunt obținute prin contacte funcționale ocluzale cu aceștia.

Microprotezele sunt elemente terapeutice utilizate pentru restaurarea morfologică și funcțională a arcadelor dentare pentru crearea condițiilor ocluziei funcționale.

Principii urmărite în realizarea lucrărilor protetice

Toate lucrările dentare, indiferent de tehnica de realizare trebuie să corespundă unor principii generale valabile cunoscute sub numele de: principiul biofunurilor lipsă și restaurează funcțiile afectate ale aparatului dento-maxilar.

Proteze aparat ce previn, corectează sau mențin anumite funcții, raporturi dento-dentare, dento-alveolare sau interarcadice.

Protezele dentare după caracterul de fixare sau de mobilitate față de dinții restanți din cavitatea bucală sunt:

Proteze fixe, agregate la țesuturile dentare în mod intim și cimentate pentru perioade îndelungate de timp.

Proteze mobilizabile menținute pe câmpul protetic edentat parțial prin ancorare sau prin utilizarea sistemelor speciale de culisare.

Protezele mobile menținute pe câmpul protetic edentat total prin fenomenul de succesiune, adeziune, tonicitate musculară, retentivitate anatomică, etc.

Câmpul protetic

Câmpul protetic este reprezentat de totalitatea evenimentelor anatomice cu care vine în contact piesa protetică.

Elementele structurale ale câmpului protetic sunt:

dintele pentru care se confecționează microproteza;

țesuturile parodontale ale dintelui respectiv;

dinții vecini și dinții antagoniști.

Microprotezele reprezintă un contact intim cu țesuturile dintelui formează un corp comun realizează adaptarea la prepararea efectuată.

Restaurarea morfologiei coronare este însoțită de refacerea raporturilor cu dinții vecini și cu dinții antagoniști.

Refacerea raporturilor cu dinții vecini sunt obținute prin realizarea punctelor de contact.

Refacerea raporturilor cu dinții antagoniști sunt obținute prin contacte funcționale ocluzale cu aceștia.

Microprotezele sunt elemente terapeutice utilizate pentru restaurarea morfologică și funcțională a arcadelor dentare pentru crearea condițiilor ocluziei funcționale.

Principii urmărite în realizarea lucrărilor protetice

Toate lucrările dentare, indiferent de tehnica de realizare trebuie să corespundă unor principii generale valabile cunoscute sub numele de: principiul biofuncțional, principiul biomecanic și principiul profilactic.

Principul biofuncțional.

Restaurarea integrității arcadei dentare cu ajutorul punților dentare se efectuează în scopul restabilirii funcțiilor majore ale aparatului dento-maxilar: masticație, fonație, fizionomie.

a) Funcția masticatorie

Arcadele dentare restaurate prin punți pot realiza masticație eficientă în limite fizologice, dacă sunt asigurate următoarele condiții:

-fețele ocluzale ale construcției protetice să reprezinte dimensiuni identice sau asemănătoare cu fețele ocluzale ale dinților naturali sau pierduți;

-relieful fețelor ocluzale cuspidat cu toate elementele bine exprimate în concordanță cu individualizarea stereotipilor musculare;

-raportul de contact ocluzal cu dinții antagoniști să se obțină funcțional cu multiple contacte stabile și simultane pentru a favoriza transmiterea presiunilor în axul dinților stâlpi.

b) Funcția fonetică

Punțile dentare restaurează funcția fonetică în edentațiile frontale prin următoarele

elemente:

-poziția corpului de punte în sens vestibulo-oral să fie așezat pe aceeași linie curbă, pe care au fost implantați dinții naturali. Vârful limbii în pronunțarea consoanelor se va sprijini în aceleași condiții;

-morfologia fețelor orale ale dinților corpului de punte să fie identică cu a celor naturali și fiecare față delimitată de creste marginale mai mult sau mai puțin exprimate;

-dimensiunea cervico-incizală a corpului de punte egală cu a dinților naturali favorizează articularea fonemelor;

-dimensiunea vestibo-orală a dinților corpului de punte și a elementelor de agregare, să nu producă modificări în plus sau în minus ale spațiului fonetic pentru limbă și buză.

C) Funcția fizionomică

În zona frontală și fronto-laterală corpul de punte și elementele de agregare restaurează această funcție prin următoarele elemente de morfologie coronară:

-forma fețelelor vestibulare a dinților artificali identică cu a dinților restanți de pe aceeași arcadă și în corelație cu a dinților arcadei antagoniste;

-dimesiunile fețelor vestibulare egale cu ale dinților naturali absenți și în armonie cu a dinților restanți;

-poziția fiecărui dinte atât unul față de celălalt cât și poziția pe o anumită curbă. Poziția de ușoară suprapunere sau de înghesuire este mai dificil de redat încât să se imite în totalitate unele malpoziții preexistente;

-culoarea reprezintă elementul principal pentru restaurarea aspectului estetic, la punți se obține cu multă dificultate culoarea naturală.

Culoarea fețelor vestibulare împreună cu forma și dimensunea reprezintă caracteristicile capabile să restaureze armonia dento-dentară și dento-facială care există la fiecare pacient dentat.

Principiul biomecanic.

Acest principiu urmărește să asigure lucrării protetice următoarele caracteristici: rezistență fizică,chimică,inserție și stabilitate.

Rezistența fizică înseamnă că elementele da agregare dar în special corpul de punte să nu se fractureze, să nu se deformeze elastic sau plastic sau să se abrazeze în contact cu dinții antagoniști.

Corpul de punte pentru simplificarea înțelegerii poate fi asemănat cu o bară sprijinită la extremități pe suprafața căreia se exercită presiuni.

Rezistența fizică a barei poate fi asigurată astfel:

-prin alegerea unui anumit aliaj cu caracteristici fizice corespunzătoare fiind cunoscut că aliajele au rezistență fizică diferită în funcție de structura fizico-chimică;

-prin mărirea dimensiunii barei în secțiune transversală. Două bare cu secțiuni diferite din același aliaj au rezistență fizică diferită. Bara cu diametru mai mare în secțiune transversală este mai rezistentă la rupere decât cea cu diametrul secțiunii mai mic;

-prin alegerea unei forme în secțiune transversală care asigură cea mai mare rezistență. Forma de litera T sau unghi drept sunt mai rezistente decât formele rotunde sau pătrate;

-prin orientarea formei barei astfel ca diametrul mare în secțiune transversală să fie îndreptat pe direcția de acțiune a forțelor;

-fața ocluzală a corpului de punte și a elementelor de agregare să fie reprezentată de un aliaj metalic cu un coeficient de rezistență la abraziune asemănător celui al țesutului dentar, pentru a nu produce disfuncții ocluzale ulterioare prin abraziunea excesivă a antagoniștilor.

Principiul profilactic.

Punțile dentare conform acestui principiu sunt concepute și realizate să nu producă modificări patologice în troficitatea formațiunilor anatomice cu care au relații de contact. Acest principiu este cel mai complex dintre toate principiile deoarece se referă la următoarele elemente:

-direcția corpului de punte;

-relieful ocluzal și lățimea vestibulo-orală a corpului de punte;

-raportul corpului de punte cu creasta alveolară;

-calitățile fizico-chimice ale materialelor ce intră în alcătuirea lucrării protetice;

-protecția papilei interdentare.

Forma corpului de punte dar în special contactul său cu țesuturile înconjurătoare trebuie să favorizeze autocurățirea și curățirea. Fața corpului de punte orientată spre cavitatea orală și cea orientată spre mucoasa crestei alveolare să prezinte forme și prelucrări prin lustruire care să nu retenționeze alimente în masticație.

Toate punțile dentare la nivelul corpului de punte retenționează mai mult sau mai puțin resturi alimentare formându-se un depozit cu consistență păstoasă sau solidă pietrificată prin precipitarea sărurilor minerale luând un aspect asemănător cu al tartrului dentar. Acest depozit își manifestă prezența în cavitatea bucală creând halenă caracteristică și producând leziuni gingivale. Acest dezavantaj al punților dentare cu implicații asupra igienii bucale reprezintă obiectul preocupării pentru obținerea întotdeauna a celui mai corespunzător corp de punte.

Au fost imaginate mai multe posibilități de relație a corpului de punte cu mucoasa crestei alveolare, fiind alese în funcție de topografia edentației, de înălțimea și forma crestei.

Relația sau contactul dintre fața sau marginea mucozală a corpului de punte și mucoasă poate fi: în șa,semișa,tangențial linear la maxilar, tangențial linear la mandibulă,punctiform și suspendat.

a. Corpul de punte în șa.

Morfologia acestui corp de punte este identică cu a dinților naturali, prezintă forma și volumul coroanelor naturale. Fața mucozală acoperă versantul vestibular și oral ai crestei alveolare fiind în contact intim cu mucoasa. Funcțional oferă pacientului posibilitatea exercitării funcției fonetice și restaurarea fizionomiei.

Rezistența este asigurată de structura metalică ce poate avea dimensiuni mai mari. Din punct de vedere igienic este foarte deficitar, nu permite curățirea și autocurățirea. Datorită acestui dezavantaj apar leziuni inflamatorii ale mucoasei gingivale.

Ca indicație este realizat din strictă necesitate numai în situații clinice particulare. Astfel: în zona frontală la maxilar, impus de cerința fizionomică și în zona laterală, impus de condițiile morfologice ale câmpului protetic. Acest corp de punte este cel mai confortabil corp de punte pentru pacient o scurtă perioadă de timp.

b. Corpul de punte în semișa.

Prezintă dimesiuni mai mici și forma modificată deoarece acoperă numai versantul vestibular al crestei până la mijlocul crestei. Suprafața mucozală este redusă la jumătate și se întâlnește cu cea orală într-un unghi larg deschis și rotunjit. Comparativ cu cel în șa retenționează mai puțin resturile alimentare fiind asigurată o igienă satisfăcătoare. Indicațiile sunt asemănătoare cu ale corpului de punte în șa.

Este corpul de punte realizat în regiunea frontală la maxilar. Prin formă și dimensiune crează un compromis între restaurarea funcțiilor fizionomică, fonație și de igienă a cavității bucale.

c. Corpul de punte cu contact tangențial linear la maxilar.

Acest corp de punte prezintă o formă caracteristică rezultată din reducerea feței mucozale. Contactul cu mucoasa se realizează pe versantul vestibular al crestei sub formă lineară, la nivelul liniei ce marchează coletul dinților deoarece fața mucozală este desființată. Există fața palato-mucozală înclinată într-un unghi de aproximativ 45° orientată de sus în jos și dinspre vestibular spre oral. Înclinația este variabilă fiind dependentă de distanța dintre creasta alveolară și planul de ocluzie. Distanța rnai mare creează posibilitatea modelării feței palato-mucosale cu o înclinare favorabilă alunecării alimentelor. Fața vestibulară este modelată pentru a se crea imaginea individualizată a dinților absenți fără șanțuri adânci.

Indicat în zona laterală la maxilar pentru edentațiile delimitate de dinții stâlpi și dimensiuni cervico-ocluzale normale și cu creasta alveolară de lățime medie sau îngustă.

d. Corpul de punte cu contact tangențial linear la mandibulă.

Pentru a nu se crea confuzii precizăm că nu este asemănător cu cel indicat pentru maxilar. Acest corp de punte prezintă trei suprafețe și o muchie mucozală.

Suprafața ocluzală este modelată cu un relief cuspidat concordant cu, cuspidarea dinților antagoniști în așa fel încât să se realizeze un angrenaj echilibrat și funcțional, îngustarea este acceptată numai când distanța între planul de ocluzie și creasta alveolară este foarte mică.

Reducerea suprafeței ocluzale se poate realiza spre lingual deoarece cuspizii linguali sunt inactivi, pantele lor liguale nu participă la realizarea angrenajului interarcadic.

Suprafața linguală este modelată ușor convex în sens cervico-ocluzal pentru a favoriza alunecarea fragmentelor alimentare în afara zonelor de retenție și pentru a fi mai ușor de curățat de limbă și mijloacele artificiale. Suprafața linguală în sens mezio-distal este netedă fără șanțuri intermediare care nu sunt nici măcar schițate și se obține o suprafață fără depresiuni ușor de curățat cu o direcție ușor convergentă spre muchia crestei alveolare unde se întâlnește cu fața vestibulară.

Suprafața vestibulară în 1/3 ocluzală prezintă individualizarea dinților intermediari atât cât este vizibil prin șanțuri de descărcare. Acestea au adâncime redusă și sunt larg deschise astfel încât să nu permită retenționarea resturilor alimentare. Restul suprafeței vestibulare în cele 2/3 cervicale apare fără relief, este modelată ușor convex în sens cervico-ocluzal și convergent spre lingual întâlnindu-se cu fața liguală pe muchia crestei.

Muchia mucozală rezultă din unirea suprafeței vestibulare cu cea linguală, urmărește configurația mijlocului crestei alveolare fiind netedă și în contact lejer cu ea. Zonele proximale unde corpul de punte este solidarizat de elemente de agregare sunt modelate cu unghiuri larg deschise.

La punțile din aliaje nobile și seminobile corpul de punte se poate realiza sub formă de casetă și fațetă din acrilat pentru a reduce consumul de material.

Fața ocluzală și linguală sunt metalice formând pereții casetei și fațeta din acrilat fața vestibulară. Pentru a evita contactul acrilatului cu mucoasa crestei alveolare se crează în zona cervicală pe toată lungimea corpului de punte o lizieră înaltă de 2 mm metal (joncțiunea acrilat-rnetal este plasată vestibulo-cervical).

e. Corpul de punte cu contact punctiform.

La acest corp de punte fața mucozală a fiecărui dinte artificial este redusă de un punct ce vine în contact cu mijlocul feței edentate. Fețele proximale, vestibulară și linguală sunt convergente spre zona cervicală din această cauză sub punctul de unire cu alt dinte artificial sau cu elementele de agregare dintele are o formă conică. Locul de unire cu dintele vecin este rotunjit pentru a retenționa mai puțin alimentele. Acest tip de contact nu asigură o igienă satisfăcătoare în situația unor dinți cu coroane scurte asociați cu creste edentate late. Spațiile interdentare triunghiulare reprezintă zone de retenție greu accesibile pentru autocurățire. Individualizarea dinților într-o zonă puțin vizibilă nu îmbunătățește aspectul fizionomic al lucrării protetice. Este realizat în zona laterală mandibulară.

f. Corpul de punte suspendat.

Conceperea unei astfel de relații între fața mucozală a corpului de punte și creasta edentată pornește de la constatarea că rapoartele în șa, semișa, tangențial sau punctiform, descrise mai sus nu asigură o igienă suficientă.

Dacă există un spațiu mare între mucoasă și fața corpului de punte alimentele vor putea intra și ieși din acest spațiu. Acest corp de punte are fața ocluzală modelată morfologic individualizat, fețele vestibulară și orală schițate în porțiunea ocluzală cu șanțuri de descărcare și de separare.

Aceste două fețe trec rotunjit spre fața mucozală care este ușor convexă, netedă, fără delimitări sau șanțuri și foarte bine lustruită.

Trecerea spre elementele de agregare se face rotunjit astfel încât din profil are aspectul unui pod (punte).

Existența spațiului de 3-4 mm este obligatorie, un spațiu mai mic nu asigură igiena iar unul mai mare devine neconfortabil pentru pacient. Indicat în zona laterală mandibulară când dinții stâlpi sunt înalți sau creasta este atrofiată. În aceste situații există o distanță de 7-8 mm de la planul de ocluzie la creastă. Distanța este necesară pentru a obține spațiul necesar igienic și o grosime a corpului de punte care să-i asigure rezistența.

Elemente de agregare.

Microproteze.

Elementele de agregare sunt microproteze prin care puntea se fixează pe dinții stâlpi. Aceste proteze monodentare constituie mijlocul terapeutic protetic al leziunilor coronare și elementelor de agregare ale punților dentare. Pentru proteza mobilizabilă sunt utilizate ca elemente favorizante în asigurarea ancorării și a sprijinului. Microprotezele ca elemente de agregare ale punților dentare sunt supuse unor forțe suplimentare a celor preluate de la nivelul corpului de punte. Pentru a le suporta trebuie să fie cu o rezistență și fixitate mărită. Alegerea microprotezelor ca elemente de agjregare se relizează în funcție de următorii factori: topografia edentației, întinderea breșei edentate, caracteristicile mecanice ale microprotezei, morfologia coronară și numărul dinților stâlpi, posibilitățile țehnico-materiale .

A.Topografia edentației.

Zona în care se află situat dintele stâlp reprezintă criteriul pentru precizarea tipului de microproteză din punct de vedere estetic. În zona frontală elementele de agregare trebuie să fie total fizionomice sau parțial fizionomice reprezentate de: incrustații,coroane parțiale,coroane mixte sau coroane de substituție. În edentațiile laterale puntea dentară trebuie să asigure în special masticația.

Elementele de agregare pe dinții laterali puțin vizibili dar supuși la presiuni mari sunt reprezentate de coroanele de înveliș metalice cele care oferă rezistența cea mai mare. Cu totul excepțional se pot folosi elemente de agregare parțial fizionomice sau total fizionomice.

B.Întinderea edentației.

Întinderea edentației influențează alegerea microprotezelor de agregare deoarece prin legătura cu corpul de punte suportă toate presiunile masticatorii. Elementele de agregare ale punților lungi din cauza suprasolicitărilor se pot deforma, rupe sau decimenta. Sunt indicate microproteze rezistente mecanic cu retentivitate bună la dinții stâlpi.

Microprotezele de acoperire metalice turnate și coroanele de substituție reprezintă caracteristicile solicitate la punțile întinse.

C. Caracteristicile mecanice ale microprotezei.

Două dintre caracteristici reprezintă interes în alegere pentru a fi folosite ca elemente de agregare: rezistența mecanică la deformare elastică și rupere și retentivitatea sau fixitatea pe dintele stâlp.

Structura fizico-chimică a materialului din care este realizată microproteza și grosimea pereților acesteia conferă rezistența la rupere și la deformare. Coroanele turnate, coroanele de substituție și coroanele mixte din aur platinat sunt superioare celorlalte microproteze. Retentivitatea la dintele stâlp este asigurată numai de coroanele turnate cu grosime totală și de coroanele de substituție.

D.Morfologia coronară și numărul dinților stâlpi.

Este cunoscută variabilitatea formei și volumul coronar pentru fiecare dinte în cadrul aceleiași arcade și variabilitatea în cadrul diferitelor arcade. Există dinți cu dimensiuni mari, dinți voluminoși și dinți cu dimensiuni reduse, dinți mici. Dinții voluminoși asigură retentivitatea optimă fiind posibilă și realizarea coroanelor mixte. Dinții mici nu asigură retentivitatea optimă fiind posibilă și realizarea coroanelor mixte.

Pe dinții cu pierderi mari de substanță coronară în zona frontală sunt indicate coroanele de substituție sau reconstituirile corono-radiculare acoperite de coroane mixte. Pe dinții cu pierderi mari de substanță din zona laterală după constituiri corono-radiculare sunt indicate coroane de acoperire metalice.

Numărul dinților poate influența alegerea elementelor de agregare. Ori de câte ori nu există certitudinea unei posibile preparații corecte la nivelul dinților stâlpi care să favorizeze inserția lucrării protetice se recurge la coroane turnate cu grosime dirijată sau din două bucăți.

E.Condiții tehnico-materiale.

Condițiile tehnico-materiale dacă sunt optime pot fi indicate și folosite toate tipurile de microproteze ca elemente de agregare de la incrustații, coroane 3/4 și 4/5 , coroane de substituție până la coroanele turnate. Dacă aceste condiții nu sunt corespunzătoare indicațiile sunt limitate numai la un anumit tip care este posibil să fie realizat. În toate edentațiile frontale și fronto-laterale utilizată cu foarte mare succes coroana metalo-ceramică este foarte rezistentă și cu un aspect fizionomic deosebit de bun.

F.Clasificarea microprotezelor.

Numărul și varietatea microprotezelor a impus pentru descrierea sistematizată să se utilizeze metoda clasificării. Microprotezele sunt clasificate după următoarele criterii:

După volumul țesuturilor dentare restaurate

Dependent de intensitatea pierderilor țesuturilor dentare, refacerea morfologiei și funcțiilor este obținută prin următoarele tipuri de microproteze: incrustații, coroane de acoperire și coroane de substituție.

Incrustațiile reconstituie un volum redus din țesuturile coronare și prezintă următoarele caracteristici:

-restaurează parțial țesuturile coronare, în profunzime sau în suprafață;

-impun pentru realizare operații chimico-tehnice deosebit de meticuloase;

-sunt confecționate, în special, din aliaje mobile, foarte rar din mase ceramice;

-sunt piese turnate de mare finețe (precizie);

-sunt fixate pe dinți datorită exactității și a cimentării;

-rezistenta mecanică este mult mai mare decât a obturatiilor;

-sunt realizate cu ajutorul laboratorului de tehnică dentară. Coroanele de acoperire cunoscute sub numele de coroane de înveliș acoperă suprafața coronară a dintelui preparat în formă de bont dentar. Sunt indicate în pierderi mari de țesuturi dentare coronare, în anomalii de formă și volum, în corectări de culoare sau elemente de agregare și ancoraj.

Coroanele de acoperire se clasifică după numărul fețelor coronare acoperite astfel: coroane totale și coroane parțiale.

Coroanele totale acoperă toate fețele coroanei dintelui.

Coroanele parțiale acoperă J din 4 fețe (coroane 3/4) sau 4 din 5 fețe (coroane 4/5), aceste coroane parțiale sunt introduse la incrustațiile extratisulare și sunt numite incrustații extratisulare (Onlay).

Coroanele de substituție înlocuiesc în totalitate partea coronară a dintelui natural. Pivotul radicular este elementul caracteristic care pătrunde în canalul radicular pentru fixare. Coroanele de substituție prezintă două componente: radiculară și coronară.

Indicațiile sunt reprezentate de leziuni coronare profunde, anomaliile dentare, abraziunile coronare și ca elemente de agregare.

2. După aspectul fizionomic

Microprotezele din punct de vedere cromatic pot restaura aspectul natural al țesuturilor dentare sau aceasta să fie total diferit. Astfel ele pot fi total fizionomice, nefizionomice și parțial fizionomice.

Microprotezele fizionomice refac estetica dentară, culoarea identică cu a țesuturilor naturale. Sunt confecționate fie în totalitate din materiale estetice, fie cu un suport metalic care-i conferă rezistență acoperit în întregime cu material estetic.

Microprotezele nefizionomice sunt confecționate din aliaje metalice caracterizate prin culoarea specifică a aliajului.

Microprotezele parțial fizionomice sunt confecționate dintr-un aliaj metalic și un material estetic (masă ceramică sau rășină sintetică, fixată pe fața vizibilă)

3. După indicațiile curativo-profilactice.

Din punct de vedere curativo-profilactic microprotezele reprezintă elementul fundamental al activității clinice în domeniul proteticii dentare.

Indicația este efectuată în următoarele scopuri terapeutice:

-microproteze pentru protecția coroanelor dentare. Protecția țesuturilor dentare apare în subminarea pereților coroanei (datorită obturațiilor voluminoase și posibila fracturarea acestora) sensibilitatea dureroasă dentară (nu permite aplicarea croșetelor protezelor mobilizabile pe țesuturile dintelui stâlp), abraziunea fețelor ocluzale (pentru a opri uzura țesuturilor și să stabilizeze contactele dento-dentare);

-microproteze pentru pregătiri protetice. Pregătirea protetică reprezintă o etapă obligatorie în cadrul tratamentului edentației parțiale cu ajutorul protezei parțiale mobilizate. În această etapă ce precede confecționarea protezei mobilizabile sunt realizate microproteze cu caracteristici corespunzătoare scopului pentru care au fost indicate. Fiecare microproteză prezintă o particularitate de construcție, fiind prevăzută cu locașuri pe fața ocluzală, convexități pe fața vestibulară, praguri pe fața orală sau elemente componente ale unor mecanisme speciale de stabilizare;

-microproteze pentru imobilizarea dinților. Îmbolnăvirea țesuturilor de susținere este însoțită de un cortegiu de simptome și efecte printre care și moblitatea dinților. Împreună cu alte intervenții terapeutice ce se practică în această îmbolnăvire este recunoscută și utilizată imobilizarea cu ajutorul micropretezelor solidarizate între ele și cimentate pe dinții interesați;

-microproteze pentru corectarea anomaliilor. Corectarea anomaliilor de formă, volum și de poziție al căror aspect cromatic este diferit de al celorlalți dinți este posibilă de asemenea cu ajutorul microprotezelor de acoperire și de poziție al căror aspect cromatic este diferit de al

-microproteze pentru restaurarea morfologiei țesuturilor. Forma și volumul caracteristic fiecărui dinte sunt modificate prin carie, fracturi, abraziuni sau distrofii. Restaurarea integrității coronare cu redarea celor două caracteristici fundamentale este posiblă utilizând un anumit tip de microproteză;

-microproteze pentru agregarea punților dentare. Edentațiile reduse și mixte sunt restaurate prin punți. Majoritatea microprotezelor reprezintă o parte din componentele punților dentare și sunt cimentate pe dinții stâlpi.

4. După materialul utilzat pentru confecționare.

-microproteze metalice (aliaje nobile, seminobile și aliaje comune);

-microproteze nemetalice (rășini acrilice și mase ceramice);

-microproteze metalo-acrilice și metalo-ceramice.

5. După tehnologia de realizare.

-microproteze turnate;

-microproteze stanțate (ambutisate);

-microproteze ambutisate și lipite;

-microproteze polimerizate;

-microproteze obținute prin coacere;

-microproteze obținute prin tehnici combinate, turnare-coacere, turnare- polimerizare.

Incrustațiile.

Incrustațiile sunt microproteze cu dimensiunile cele mai reduse realizate în scopul restaurării morfologiei coronare sau sunt elemente de agregare.

Incrustațiile în multe situații clinice ar trebui să înlocuiască obturațiile în special pe cele din aliajul de argint dar indicația lor este limitată de următoarele condiții:

-prepararea cavităților în structurile dintelui presupune forme precise care se pot realiza prin tehnologii clinico-terapeutice perfecționate;

-utilizarea aliajelor nobile al căror preț de cost prezintă valori însemnate;

-obținerea unei piese protetice cu dimensiuni de mare precizie în laboratorul de tehnică dentară.

Beliard, Zerosi, LA Houche, prof. Costa și alți autori fac o clasificare asemănătoare a incrustatiilor.

Clasificarea prof. Costa este considerate sistematica:

1) După scopul lor: – izolate, singulare

– ca elemente de agregare

2) După rapoartele cu dintele support:

A – coronare – intratisulare (inlay) simple

compuse

extratisulare (onlay)

intra-extratisulare (inlay-onlay)

B – corono-radiculare

3) După materialul din care se confecționează :

– din metal – aliaje aur

argint – paladiu

aluminiu

aliaje argint, crom – cobalt

Ex. de onlay metalic din aliaj de Aur

– ceramice

Ex. de onlay ceramic MOD

– mixte

4) După aspect: – fizionomice

– nefizionomice

5) După localizarea leziunii sau tipul de preparare :

– incrustații pentru cavități de Clasa l, II, III, IV, V.

– incrustații cu 1, 2, 3, 4 fețe

Onlay-urile

– În ceea ce privește modul de ancorare al elementului protetic la substructura organica se descriu 4 grupe:

onlay-uri care se ancorează prin cuie (pivot) = pinlay-uri

prin șanțuri = semicoroana lui Carmichaels, a lui Kirsten a lui Tincher, etc.

prin cuie și șanțuri

prin forme de retenție complexe (ancora în ghidare a lui West)

– în ceea ce privește numele și mai ales numărul fețelor : onlay-uri quadrifețe, tri , bi și monofețe.

Onlay-ul cu 4 fețe se aplică pe premolari sau molari pe 4 din cele 5 fețe și anume : MLDO. Onlay-ul cu 3 fețe pe dinții cu 4 fețe adică pe caninii și pe incisivii superiori care nu au fața ocluzală și se vor aplica pe fețele MLD. Onlay-ul cu 2 fețe sau 1 față se vor aplica pe canini și incisivi și vor acoperi fața linguală și una din fețele proximale ML sau DL sau numai fața linguală.

Ex. de onlay MLDO

II.PREPARAREA CAVITĂȚII PENTRU INCRUSTAȚII

Principii generale de preparare.

La prepararea cavității pentru incrustații ținem cont de principiile biologice și mecanice ale preparării cavităților adăugând și indicații specifice pentru incrustații. Vom avea în vedere legăturile intime dintre pulpa dentară și dentină cât și influența ce o poate avea șlefuirea dintelui asupra diferitelor regiuni ale organismului. În ceea ce privește pulpa dentară e bine de știut că pulpa ia parte la toate fenomenele ce caracterizează reacția dintelui față de procesul carios, prin funcția de neodentinogeneză.

Prin prepararea brutală a unei cavități etapele de organizare a apărării, a reacției pulpare în principal procesul de neodentinogeneză nu se pot succede într-un ritm corespunzător, rezultatul fiind uneori o inflamație pulpară ce poate îmbrăca diferite forme, de la hiperernie la necroza pulpară. Pentru evitarea acestor accidente se va șlefui cu întreruperi și răciri continue folosind instrumente abrazive de tipul celor diamantate sau tungsten carbid.

Înainte de a prepara orice cavitate pentru incrustații trebuie să avem în vedere următoarele:

cunoașterea exactă a situației și volumului pulpei dintelui pentru a evita lezarea pulpei în timpul preparării cavităților pentru mijloace de ancorare a incrustațiilor. Pe lângă examenul clinic vom face și unul radiologic;

se examinează întreaga dentație spre a vedea dacă:

este prezentă o predispoziție față de carii fapt care e o contraindicație

– gradul de cuspidare al arcadei antagoniste precum și articularea interdentară și tipul de masticație pentru a ști cum trebuie făcută retenția și materialul ce trebuie utilizat.Tipul de masticație în care predomină mișcările de lateralitate sau cele verticale dedus după relieful ocluzal indică folosirea unor materiale de duritate crescută față de smalț pentru a rezista la
abraziune.

După cum am spus pregătirea cavității pentru incrustații se face după principiile lui Black adaptate la cerințele confecționării unei obturații neplastice – cum e incrustația – în momentul introducerii și în cavitate. Pentru aceasta cavitatea pregătită trebuie să fie :

-neretentivă în axul de introducere al incrustatiei;

-retentivă în toate celelalte sensuri;

1.Deschiderea cavității.

-ca prim timp clasic se pune în cazuri foarte rare mai ales la cele folosite ca elemente de agregare. Indicația clasică a incrustațiilor nu permite folosirea lor în procese carioase multiple.

Desființarea crestei marginale ca prim timp de preparare datorită lipsei vecinului impune incrustațiile cu 2 și 3 fețe când instrumentul abraziv atacă direct porțiunile groase de smalț de la acest nivel extinzându-se spre suprafața ocluzală (cavitatea ocluzală pe dinții laterali sau palatinală la frontali)

2. Extensia preventivă.

– cavitatea ocluzală la molari și premolari trebuie să cuprindă gropițele și șanțurile triturante astfel încât marginea incrustației sa fie plasată într-un loc neretentiv care în general se găsește aproximativ la jumătatea pantei cuspidiene. Peretele gingival al cavității trebuie stabilit la nivelul coletului anatomic sau dedesubtul festonului gingival. La indivizi cu retracție gingivală se poate opri deasupra gingiei dar la cel puțin 2 mm sub punctul de contact.

Porțiunile aproximale ale cavității se extind vestibular și oral în așa fel încât marginile să fie situate în zonele de autocurățire.

În cazul dinților cu o înălțime coronară mică apar dificultăți în situarea pragului gingival și cavității verticale ceea ce duce la situarea lui la nivel gingival sau subgingival.

3. Asigurarea rezistenței pereților.

-se obține prin forma pe care este necesar să o dăm cavității în așa fel încât pereții să reziste la orice presiune s-ar exercita asupra dintelui și incrustației. În acest scop pereții vor fi ușor divergenți spre ocluzal ceea ce permite introducerea și îndepărtarea incrustației în axul dintelui. Pereții formează unghiuri obtuze păstrând bolte de smalț sprijinite pe strat de dentină suficient de gros.

În situațiile când după preparare rezultă pereții subțiri, înalți puțin rezistenți suntem obligați a-i scurta cu o acoperire și refacere ulterioară din metalul incrustației.

Excepție se poate face la dinții frontali unde vestibular se păstrează și mici porțiuni de smalț nesusținute deoarece în aceste regiuni presiunile sunt minime.

4. Stabilirea formei de retenție.

– trebuie să fie perpendiculară pe axul de introducere al incrustației. Această retenție se poate realiza prin :

-forma de casetă a cavității cu pereții ușor divergenți care se întâlnesc cu planșeul în unghiuri ușor obtuze ceea ce asigură maximul de stabilitate incrustației. Accentuarea divergenței duce la scăderea retenției.

– treapta ocluzală descrisă clasic sub numele de "coada de rândunică" e un factor de retenție care împiedică desprinderea incustației spre breșa edentată. Aceasta va fi întinsă în suprafață suficient astfel încât sa permită sculptarea unei noi cavități în cazul funcțiilor ce folosesc "incrustația în incrustație". Această "coada de rândunică" trebuie sa depășească limita smalț-dentină.

– prin mijloace suplimentare de retenție :

-șanțuri parapulpare, incizale

-puțuri parapulpare

-praguri

-clavete, etc.

5. Exereza dentinei ramolite.

– se face numai dacă e cazul adică dentina rămolită și cariată de sub marmorații sau din carii foarte mici , minime.

În cazul folosirii incrustației ca element de agregare nu se admit carii mari care prin întinderea lor în suprafață și profunzime subminează rezistența substanței dentare sănătoase care rămâne. În general incrustația e contraindicată în cavități bucale cu carii multiple datorită pericolului apariției cariei secundare. Exereza se face cu instrumente rotative sau cu linguri Black. Se scoate toată dentina colorată de sub smalț aceasta fiind fără discuție dentina alterată, dacă dentina colorată se află pe fundul cavității și are duritatea caracteristică nu denotă că e alterată ci poate fi o dentină reacțională, sănătoasa dar colorată brun care va putea fi păstrată.

6. Bizotarea marginilor cavității.

– conturul unei cavități e format din smalț care trebuie pregătit în așa fel încât să asigurăm:

– o adaptare perfectă între marginile cavității și ale incrustației;

-punerea la adăpost a dinților de leziuni ulterioare

În acest scop se face bizotarea prismelor de smalț nesusținute de dentină care s-ar putea fractura ușor îndeosebi în timpul adaptării și brunisării incrustației.

7. Controlul final al cavității.

– în acest ultim timp cavitatea se spală cu apă călduță și se șterge cu tampoane de vată înmuiată în apă oxigenată și alcool pentru a îndepărta toate resturile. Dintele se izolează cu tampoane de vată, cavitatea se usucă cu aer cald. Controlul final clinic al cavității se poate realiza corect printr-o arnprentare cu Kerr, amprenta care se studiază. Faptul că amprenta de Kerr se fracturează denotă o cavitate retentivă.

În planul pregătirii cavității pentru incrustații ne ghidăm după 3 elemente :

înălțimea dintelui

forma dintelui

volumul camerei pulpare

1. Un dinte scurt indiferent din ce cauză este defavorabil construirii incrustațiilor.

2. Forma bombată a dintelui este stabilită prin indicele mezio-distal ( diferența între diametrul maxim al coroanei și diametrul coletului , ambele măsurate în sens mezio-distal). Indicele mezio-distal cel mai frecvent pentru molarul 1 este de 2,5 iar pentru molarul 2 și 3 indicele este de 2. Cifrele extreme ale indicelui mezio-distal la molari sunt:

1 – indică un molar foarte masiv

3,5 – indică un molar foarte bombat.

Evident condițiile sunt mult mai favorabile în cazul molarilor masivi : fețele proximale vor fi foarte subțiri și puțin mutilante și șanțurile create în aceste fețe proximale vor fi profunde și foarte retentive.Când dintele este foarte bombat este defavorabil pentru pregătirea cavității pentru onlay.

Este necesară radiografia dintelui pentru a vedea dacă nu este vorba de o cameră pulpară voluminoasă (subiecții tineri, dinții abrazați). O cameră pulpară voluminoasă contraindică prepararea unui inlay sau onlay.

Ex.Freze folosite pentru șlefuirea Inlay,Onlay

Inlay-ul simplu

Un inlay simplu pe fața ocluzală a molarului evident nu poate fi utilizat ca stâlp în punți întinse deoarece nu este destul de retentiv.

Un inlay proximo-ocluzal la molar sau proximo-oral la frontali nu are ca element retentiv decât cavitatea în coada de rândunică ocluzală sau respectiv orală. Aceasta nu poate rezista forțelor exercitate de punte numai dacă ea este de mică întindere.

Fig. 1

Retenția acestui inlay poate fi mărită prin adăugarea de șanțuri sau puțuri de retenție. Inlay-ul prezentat în fig.1 se observă folosirea ca mijloc de retenție în incrustațiile intrinseci (inlay) a unei cozi de rândunică combinată cu puț. În felul acesta asigurăm retenția incrustației în toate sensurile.

Acest puț se deosebește de puțurile de retenție obișnuite prin faptul că tija metalică este groasă și rezistentă.

Pe baza aceluiași principiu Gilette a preparat o altă cavitate "slice channel", prin lărgirea puțului astfel încât să se obțină două șanțuri care să blocheze incrustația în toate sensurile.(fig 2). Marginea proximală șanțului trebuie să rămână suficient de groasă pentru a rezista forței A. Pe de altă parte șanțurile nu trebuie să fie aproape de fețele vestibulară și linguală pentru ca aceste margini să reziste forțelor C și C'.

Fig. 2

Dacă aceste condiții au fost respectate se obține o cavitate excelentă mai retentivă decât cea anterioară.

Inlay-ul cu 3 fețe MOD.

Inlay-ul MOD pentru a avea o retentivitate corespunzătoare este necesară accentuarea profunzimii cavității aceasta ducând însă la o pierdere destul de mare de substanță dentară.

Ex. de inlay MOD

Inlay-ul în șa este un inlay MOD întărit cu 2 aripi laterale. Cu toate acestea bara ocluzală este destul de șubredă sub acțiunea forței A (fig 3).

Fig. 3

Aceste preparări care par rezistente sunt însă destul de fragile neputând fi utilizate decât în punți reduse.

La inlay-ul MOD se poate adaugă o bandă linguală pentru molarii superiori, vestibulară pentru molarii inferiori. Adăugarea acestei benzi asigură inlay-ului o mare stabilitate, ea se opune la deschiderea arcului MOD sub acțiunea forței A. Inlay-ul astfel realizat devine un element de agregare foarte retentiv (Fig. 4).

Fig. 4

Îngroșând banda linguală și lărgind fețele proximale obținem un dispozitiv foarte retentiv (Fig. 5).

Fig. 5

Tehnica de preparare a cavității

Cu ajutorul unei freze sau unui disc diamantat se slefuiește fața proximală în așa fel încât secțiunea dintelui să fie paralelă cu axul longitudinal al lui.

În tot timpul acestei manopere se vor lua măsurile de securitate pentru a nu se produce lezarea părților moi din cauza derapării frecvente a discurilor sau blocării lor. Șlefuirea se va face cu întreruperi dese și se va asigura o răcire continuă a locului secționării. După executarea secționării suprafeței aproximale se va trece la pregătirea cavității ocluzale după principiile lui Black cu excepția necesității absolute de a elimina orice retenție în axul de introducere al incrustației. Cavitatea va cuprinde toate șanțurile și fosetele feței ocluzale pentru a fi suficient de rezistentă și pentru a preveni apariția unor procese carioase. Planseul cavității va fi orizontal iar pereții cavității vor fi paraleli între ei și perpendiculari pe planseu. Se poate admite o ușoară divergență a pereților laterali spre ocluzal care să formeze cu planșeul un unghi cuprins între 91 și 100 de grade. Cavitatea trebuie să aibă o profunzime de 3-4 mm. Apoi se va completa pregătirea cavității aproximale dându-i o formă geometrică paralelipipedică cu pereții paraleli între ei sau ușor divergenți spre suprafața triturantă.

O deosebită atenție se va da în special pregătirii treptei cervicale care va trebui să fie orizontală sau ușor înclinată spre centrul dintelui pentru a evita dizlocările date de forțele centrifuge.

În cazul în care vrem să asigurăm o retenție mai mare se poate escava un mic puț în dentina la nivelul fundului cavității. La sfârșit se va trece la bizotarea marginilor ocluzale în unghi de 45 de grade folosind o piatră conică, cilindro-conică sau cilindrică.

La nivelul marginilor proximale nu va fi nevoie de bizotare.

Onlay-ul.

Fețele proximaie sunt tăiate în "slice" și prezintă fiecare câte un șanț profund.

Fața ocluzală este șlefuită la 1-1,5 mm adâncime și prezintă și ea un șanț care unește șanțurile proximale.

Fața linguală deasemenea este șlefuită.

Acest onlay are o mare valoare retentivă dacă este executat corect : șanțuri profunde,aur destul de dur și dintele să nu fie scurt. Este un element de agregare foarte sigur folosit și în punți întinse.

Tehnica preparării bontului unui premolar.

Tehnica preparării bontului pentru onlay este asemănătoare pentru toate grupele de dinți cu mici diferențe care sunt impuse de poziția dintelui în arcadă, morfologie sau de volumul camerei pulpare.

Cu sau fără anestezie se șlefuiește sub jet de apă. Dintele trebuie fie lipsit de carii. O carie mică poate fi tolerată dacă prin localizarea ei nu afectează retenția. Ea va fi obturată cu ciment.

Fața ocluzală – va fi șlefuită cel puțin 1 mm după posibilitățile permise de antagoniști.

Șlefuirea este evaluată în timpul lucrului făcând din când în când analiza grosimii. La marginea vestibulară vom începe să șlefuim moderat pentru ca materialul să nu fie vizibil.

Fețele proximale sunt tăiate în "slice" până la nivelul gingiei în cele mai multe cazuri. Este bine săa pătrundem subgingival până în fundul de sac gingival în scopul de a accentua înălțimea dintelui. În același timp dacă gingia e retractată putem să ne oprim deasupra ei. Cele 2 fețe șlefuite sunt aproape paralele puțin convergente ( aproximativ 10 grade) dinspre ocluzal spre colet în sens vertical. În sens transversal ele sunt în mod obișnuit mai mult sau mai puțin convergente după forma dintelui având grijă să nu ajungem pe fața vestibulară.

Începem cu o ușoară șlefuire a fețelor proximale cu un disc-freză foarte subțire. Fața proximală este șlefuită apoi cu ajutorul unei pietre diamantate conice fine.

Șanțurile proximale sunt realizate cu ajutorul unei freze tronconice pentru început marcând o crestătura clara mergând pe lângă marginea feței vestibulare.

Direcția șanțurilor care depinde de ceilalți stâlpi de agregare trebuie să fie paralelă cu fața vestibulară în jumătatea sa ocluzală.

Adâncimea șanțurilor va fi de 0,5-1 mm după morfologia dintelui această profunzime fiind uniformă pe toată întinderea șanțurilor. Acestea vor fi tronconice cu diametrul mic spre colet în scopul de a ușura paralelismul.

Fața linguală- este regularizată cu o mică piatră cilindrică plată pentru porțiunea plană și pentru marginile ascuțite tăiate în "slice" cu o piatră con invers șlefuind cu baza conului. Nu vom face la colet nici un sprijin.

Onlay-ul este un dispozitiv foarte retentiv fiind un bun element de agregare putând fi inclus și în punți de întindere mare. El satisface exigențele fizionomice lăsând liberă fața vestibulară .

Există diferite tipuri de onlay-uri, un tip puțin diferit este onlay-ul în care jumătatea linguală a dintelui este șlefuită mai profund având un prag deasupra gingiei.

Prepararea acestui onlay este mai dificilă și mai mutilantă pentru dinte. Introducerea de crampoane în onlay-ul de tip curent permite o reducere considerabilă a șlefuirii dintelui. Acest procedeu ne permite în cazul dinților bombați cu colet îngust să nu ne atingem de fața vestibulară având astfel un efect fizionomic bun.

Fig. 6

Aspectul preparației pentru un onlay: a. La nivelul Pm. Sup.

b. La M. sup.

Ex. onlay metalic pe molar

III. TEHNICI Șl TEHNOLOGII DE REALIZARE A INCRUSTAȚIILOR CA ELEMENTE DE AGREGARE ÎN PUNȚI

Amprente și materiale folosite la amprentare

Incrustațiile sunt realizate în laborator după două procedee tehnologice: din cabinet este trimisă amprenta dintelui preparat și dinții care prezintă raport de contact cu preparația dentară sau din cabinet este trimisă macheta incrustației.

Amprentele sunt prezentate laboratorului într-o mare varietate care este determinată de tipul de incrustație indicat și de tipul de material utilizat pentru înregistrarea preparației dentare.

După tipul de incrustație indicate sunt:

amprentele pentru cavitățile simple cuprind cavitatea și fața dintelui pe care este situată aceasta;

amprentele pentru cavitățile duble cuprind: cavitatea, dintele pe care este preparată și dinții vecini;

amprentele pentru cavitățile triple și pentru coroanele parțiale cuprind: cavitatea, dintele pe care se află cavitatea și dinții vecini.

După tipul de material utilizat pentru înregistrare sunt amprente cu material termoplastic în amprentă reprezentată de inel de cupru. Inelul în funcție de preparația dintelui este adaptată astfel:

pentru amprenta cavităților simple ocluzale până la nivelul ecuatorului dentar;

pentru amprenta cavităților duble până la colet, proximal și la nivelul ecuatorului pe celelalte fețe ale dintelui;

pentru amprenta cavităților triple până la colet, proximal, mezial și distal până la ecuatorul vestibulo-oral;

pentru coroanele parțiale până la colet mezial, distal și oral până la ecuatorul feței vestibulare.

Amprentele cu materiale elastice din grupa elastomerilor de sinteză (silicon, thiocauciucuri și poliesteri) sunt folosite în cele două considerente chit și pastă. Materialul cu vâscozitate crescută (chitul) înregistrează elementele morfologice grosiere, el reprezintă suportul pentru materialul sub formă de pastă între care se produce o unire chimică. Amprenta cu aceste materiale este comodă, înregistrarea este foarte precisă, dar preparațiile incorecte (retentive) nu evidențiază eroarea imediat.

Fig.1 Aparat pentru injectarea materialului de amprentă IMPREGNUM.

Fig.2 Material de amprenta „Silicon” pentru amprentarea fideală a Inlay,Onlay

Particularități de confecționare ale modelelor

Stomatologia modernă urmărește calitățile piesei protetice. Valoarea finală a piesei protetice este determinată de gradul în care se respectă principiile biologice și funcționale. Realizarea acestui deziderat nu poate fi atinsă decât prin urmărirea lui cu consecvență și exigență pe obiective în toate fazele de lucru clinice și de laborator.

Macheta piesei protetice se execută pe modelul de lucru. Cu cât modelul de lucru redă mai exact și integral câmpul protetic cu atât valoarea finală a piesei protetice crește.

Primul obiectiv care se impune logic în etapa unei activități superioare integrată în vizune de sistem dento-maxilar este folosirea modelului de lucru pe toată arcada.

Al doilea obiectiv ce trebuie avut în vedere este că exactitatea de imprimare la nivel de amprentă să fie transmisă nemodificată pe modelul de lucru. Aceasta se realizează printr-o tehnologie de lucru justificată științific care să contribuie la obținerea exactității atât de redare cât și de păstrare a câmpului protetic privind forma și dimensiunile.

Pentru creșterea gradului de valoare finală a piesei protetice mai apare un obiectiv suplimentar și anume necesitatea de a avea sub control tehnic permanent atât fețele laterale de contact intermediar și de contact cu papila cât și zonele de închidere cervicală. Problemele biologice și funcționale pe care le ridică aceste zone nu pot fi corect rezolvate decât prin folosirea modelelor cu bonturi individuale sau moblizabile.

Observația clinică demonstrează că procedeele clasice de confecționare a modelelor de lucru cu bonturi fixe nu mai corespund. S-a ajuns astfel la confecționarea unor modele de lucru perfecționate capabile să permită îndeplinirea următoarelor cerințe:

poziționarea spațială nefalsificată a dinților stâlpi;

redarea șanțului gingival și a papilei;

independența bonturilor dentare;

obținerea paralelismului stâlpilor radiculari;

același model să poată fi folosit până la executarea finală a piesei protetice;

posibilitatea de a obține un model duplicat.

În controlul acestor justificări generale vom aborda în continuare tehnica și tehnologia confecționării celor mai des folosite modele speciale în activitatea practică.

Modelul de lucru secționat

Acest model se confecționează când amprenta a fost luată pe întreaga arcadă cu mase siliconate și când s-a folosit pentru amprentare în lingura individuală sau spațiu dirijat.

Realizarea unui astfel de model este efectuată de un tehnician bun cunoscător al modelului special și cu experiență în acest domeniu. Pentru confecționarea unui model secționat este necesară o minimă dotare care constă în:

inele metalice pentru retenția zonelor edentate fixe din model;

tije de conducere din material plastic sau metal;

ipsosuri de model extradure și dure cu coeficientul de dilatare apropiat;

aparat de poziționat tijele;

ferăstrău de tăiat de dimensiuni reduse și cu pânza subțire.

Tehnica și tehnologia modelului secționat

Se controlează și se completează cu ceară marginile distale ale amprentei apoi amprenta se fixează cu plastelină pe masa aparatului de poziționat tije. Se pregătesc tijele din plastic prin realizarea unor retenții pe bontul tijei cu ajutorul unui spatule bine încălzite. Se adaptează pe rând la sistemul de ancorare al aparatului și se plasează pe rând tijele paralele între ele și la o distanță de 1-2 mm de suprafața incizală sau ocluzală a negativului amprentei având grijă ca ele să fie concentrate în lumenul negativ al bontului. Această poziție este fixată prin strângerea șurubului de poziționare. Se ridică tijele la distanță de amprentă manevrând șurubul de manevră al plăcii de poziționare. Aparatul cu amprenta este plasat pe masa vibratorie și se prepară pasta de gips pentru faza l de turnare a modelului propriu-zis pentru care se va alege un ipsos extradur. Pentru asigurarea unui raport de amestec precis se folosește cântarul, dozatorul sau predozajul. În bol se introduce apa fiartă și răcită la temperatura camerei sau apă distilată peste care se prepară ipsosul în cantități mici. Se evită astfel apariția bulelor de aer efectul de temperatură care influențează negativ rezistența și stabilitatea dimensională a modelului de lucru. Se spatulează uniform și energic omogenizând amestecul de pereții bolului de cauciuc în timpul prescris de prospect folosind o spatulă rigidă. În amprenta vibrată la intensitate medie pe durata a 20-30 de secunde se introduc cantități mici de pastă de gips până la un nivel la care trebuie să depășească cu 4-5 mm rebordul cervical coronar din amprentă. Se oprește vibrarea și se coboară placa de poziționare cu tijele până la butonul de fixare a poziție.

În zonele edentate se introduc pe jumătate inele metalice de retenție. După 30 de minute în fața de priză umedă a gipsului se taie în zonele vestibulare ale modelului în dreptul tijelor chei triunghiulare de control și fixare a poziției în continuare amprenta se păstrează nemișcată timp de 2 ore după care se scoate amprenta din angrenajul aparatului, se izolează suprafața gipsului turnat în prima fază în dreptul bonturilor. Se secționează la același nivel vârful tijelor folosind spatula încălzită. Pe capătul liber al tijelor se adaptează și se lipește un rulou de ceară cu diametrul de aproximativ 4 mm după care urmează prepararea pastei de gips și turnarea soclului modelului.

Această manoperă se efectuează alegând un ipsos de culoare diferită față de primul de duritate mai mică și foarte important cu un coefcient de dilatare cât mai apropiat de cel din prima fază întrucât există gipsuri cu coeficientul de expansiune de la 0,005% – 2,4-2,7%. Sunt evitate astfel fisurile de model.

În condițiile actuale de dotare se folosește combinația Moldarock (ipsos extradur, de culoare galbenă) – Moldano (ipsos dur de culoare albastră).

După priza gipsului turnat în faza a doua de turnare a modelului se îndepărtează amprenta și la soclator se soclează modelul pe părțile din afară până la apariția cheilor de poziționare vestibulare iar pe fața dorsală până la apariția ruloului de ceară. Aceasta se îndepărtează prin înmuierea în apă fierbinte.

Pe fața externă a modelului se marchează poziția tijelor cu,creionul printr-o linie verticală pe baza soclului. Linile pornesc de la mijlocul dinților preparați prin șlefuire. Cu ajutorul unui ferăstrău mic tip traforaj dotat cu o pânză cât mai subțire se secționează prima parte a modelului până la soclu. Secțiunile în model trebuie realizate paralel între ele. Marcajul de pe model dirijează tocmai această secțiune paralelă. O secțiune greșită nu mai permite îndepărtarea bonturilor mobilizabile, tăierea convergentă putând duce la secționarea tijelor.

O atenție deosebită trebuie acordată în timpul secționării elementelor dentare prezente pe model pentru ca acestea să nu fie lezate. Nivelul la care se execută secționarea este jumătatea spațiului interdentar. După secționare se îndepărtează pe rând bonturile dentare individuale îndepărtarea se face cu atenție prin împingere pe capătul liber al tijelor aflate în șanțul de pe fața dorsală a modelului.

Cu o periuță de dinți se curăță praful de gips de pe suprafața modelului și de pe baza bonturilor moblizabile. Se controlează perfecta adaptare și poziționare a bonturilor prin repunerea acestora pe model. Această adaptare se urmărește la nivelul cheilor vestibulare. De asemenea adaptarea perfectă a bonturilor pe model se urmărește pe tot parcursul machetării tot la nivelul cheilor vestibulare. Fața următoare are în vedere prelucrarea bonturilor. Trebuie subliniat faptul că prelucrarea bonturilor nu înseamnă gravarea lor. Gravarea se execută vertical paralel cu bontul și este categoric interzisă.

Prelucrarea vizează două zone ale bontului. Prima zonă este cea cervicală având ca scop punerea clară în evidență a limitei de preparație a pragului.

Prelucrarea se execută perpendicular pe bont dinspre lateral folosind o spatulă cu vârful bine ascuțit. Scopul urmărit este îndepărtarea marginilor gingivale subțiri de sub limita preparației.

A doua zonă de prelucrare are în vedere cele două treimi ocluzale sau incizale ale bontului. Se are în vedere îndepărtarea perlelor de gips sau nivelarea eventualelor lipsuri reprezentate de golurile datorate bulelor de aer sau șanțurilor produse de freză în timpul șlefuirii. Prelucrarea contribuie la exactitatea de adaptare a coloanelor și la evitarea prelucrării interioare a coroanelor turnate în treimea cervicală și în zona pragului este interzisă orice prelucrare a bontului. Deficiențele care apar pe bont la nivel impun de cele mai multe ori reluarea amprentei.

Precizia și finețea de lucru pe care o necesită prelucrarea recomandă folosirea unui aparat cu lupă sau a microscopului. După 24 de ore se izolează bonturile cu lacuri speciale stratul de lac având rolul de a proteja suprafața bontului iar la proba de model a piesei protetice de a pune în evidență prin frecare a locului unde trebuie prelucrată piesa.

Modelul confecționat prin sistemul perforare-secționare.

Acest sistem este aplicabil în toate tipurile de amprentare. Se toarnă mai întâi ipsos dur fără mijloace ajutătoare deosebite, partea coronară a negativului amprentei cu depășirea rebordului cervical cu 4-5 mm.

Confecționarea bonturilor mobile se realizează mai târziu în laboratorul de tehnică dentară. Această defalcare în timpul modelului are un prim avantaj și anume acela că prima parte a modelului poate fi turnată în cabinetul dentar.

Un prim câștig constă în faptul că amprenta este turnată imediat în plus medicul stomatolog are posibilitatea de a observa eventualele inexactități de preparare și amprentare care numai pe model pot fi văzute și apreciate, în acest fel medicul stomatolog are posibilitatea de a perfecta șlefuirile și de a relua amprentarea. În condițiile privatizării asistenței stomatologice și a existenței unor laboratoare centralizate de tip industrial acest tip de model rezolvă problema distanței și timpul necesar pentru transportul amprentei de la cabinet la laboratorul de tehnică dentară.

Odată modelul ajuns în laborator tehnicianul dentar soclează baza primei părți a modelului paralel cu arcada dentară și apoi părțile exterioare. Fața interioară este șlefuită cu freza. Atât soclarea cât și șlefuirea fețelor exterioare ale modelului se fac perpendicular pe baza modelului cu instalația ce determină direcția de acțiune a turbinei de frezat se execută perforații paralele pentru fiecare viitor stâlp cât și în zonele intercalate edentate. Aceste perforații cu aceeași adâncime sunt realizate în unghi drept față de baza modelului pentru a se asigura paralelismul poziției viitoarelor tije.

Cu o freză conică pe marginea exterioară a modelului și în dreptul perforațiilor se realizează cheile vestibulare de poziționare triunghiulare care asigură controlul și fixarea interioară a poziției bonturilor individuale.Știfturile sunt unite cu un rulou de ceară de 3-4 mrn diametru. Se izolează apoi cu lac suprafața primei turnări și cu ajutorul unui conformator pentru soclu se toarnă baza modelului. Urmează secționarea bonturilor individuale detașabile și prelucrarea lor care poate fi făcută la fel cu cea scrisă la modelul secționat. Pentru o mai bună exactitate de delimitare a limitei de preparație se recomandă și următoarea tehnică mai pretențioasă dar mai corectă: se șlefuiește circular marginea cervicală din gips a bontului individual secționat până la limta preparației. Șlefuirea se face cu o freză diamantată apoi suprafața șlefuită este netezită cu o freză de granulație fină. Sub limita de preparație se frezează cu o freză cu șanț.

Modelul de lucru cu bonturi individuale și cape de poziționare, cape de transfer sau copping

Se obține după o amprentare separată a fiecărui bont în parte, amprentare realizată cu tub de cupru. Tuburile de cupru sunt realizate tot în laboratorul de tehnică dentară. Tehnicianul primește perimetrul cervical al fiecărui bont măsurat în cabinet cu ajutorul unei sârme subțiri și moi. În laborator inelul de sârmă este tăiat la mijloc sârma întinsă pe baza căreia se va tăia un dreptunghi dintr-o placă de cupru subțire. Capetele acestei benzi de cupru dreptunghiulare sunt lipite cu lot și tuburile realizate lipite cu ceară pe o bucată de carton sunt trimise în cabinet. Cu aceste tuburi de cupru după o tehnică specială care folosește în final ca masă de amprentare Kerr-ul și în ultimul timp siliconii speciali creați pentru astfel de amprentări se ia amprenta individuală a fiecărui bont în parte. Aceste microamprente au marele avantaj că asigură clar o depășire uniformă a limitei de preparație.

În laborator tehnicianul toarnă bonturile individuale folosind ipsos extradur, metoda galvanizării sau rășini acrilice speciale. Fiecare bont este prevăzut cu o tijă de conducere. După demulare tehnicianul realizează pe bont o machetă din ceară adaptată intim. Pe fața vestibulară a machetei se aplică două aripioare de conducere iar la marginea incizală sau ocluzală a bontului se taie în ceara machetei o fereastră. Ea va servi medicului stomatolog pentru a controla clinic perfecta adaptare pe bont a capei. Machetele sunt turnate dintr-un aliaj de exercițiu. Ele reprezintă capa de transfer denumită copping.

Bonturile cu cape respective sunt trimise în cabinet. Medicul le adaptează pe rând după care peste ele ia o amprentă integrală a întregului maxilar. Această amprentă împreună cu capele fixate pe ea și bonturile individuale este trimsă la laborator unde tehnicianul fixează bonturile în fiecare cap plasează ruloul de ceară pe vârful tijelor și toarnă modelul integral din ipsos dur. După întărirea gipsului se fasonează modelul, se realizează bonturile individuale și se îndepărtează capele.

Materiale pentru modele.

Modelele sunt întotdeauna precise și reprezintă identic situația elementelor morfologice din cavitatea bucală a pacientului pe care au fost efectuate preparațiile.

Materialele din care sunt confecționate modelele îndeplinesc următoarele calități:

plasticitatea, proprietatea de a obține o pastă fluidă vâscoasă care să fie introdusă ușor în amprentă unde să devină rigidă într-un timp de 20-30 de minute;

exactitatea, materialele sunt cu atât mai exacte cu cât redau mai fidel detaliile amprentei;

stabilitatea potrivit căreia materialele odată introduse în amprentă să devină inerte volumetric și chimic.

Materialele din care se obțin modelele pot fi gipsuri extradure (de tip Moldarock), cimenturi (oxifosfat de zinc, silicat și silico-fosfatic), amalgam de cupru, cupru metalic pe cale galvanică, aliaje ușor fuzibile (prin turnare sau pulverizare). Se pot obține modele și din masă de ambalat.

Modelul de gips.

Gipsul special pentru modele de Inlay are o duritate mai mare decât gipsul tip Moldano. Aceste gipsuri au o structură foarte densă și după priză au o dilatare redusă.

Modelul din cimenturi speciale.

Modelul din cimenturi speciale (silico-fosfat, silicat și oxifosfat de zinc) are o mare exactitate. Din aceste materiale se relizează modelele cu dimensiuni mici. Macheta trebuie să fie executată imediat după ce s-a obținut modelul deoarece acesta se poate fisura în decurs de câteva zile.

Modelul din amalgam de cupru.

Modelul din amalgam de cupru este foarte precis. Materialul pregătit prin încălzire la flacără și majorat este introdus în amprentă și presat cu un fuloar strat cu strat. Nu pot fi folosite amprentele din materiale elastice fiindcă se deformează la presare. Aceste modele au un preț de cost ridicat.

Modelul de cupru pe cale galvanică.

Modelul de cupru pe cale galvanică prezintă următoarele caracterstici: este foarte dur reproduce cu o mare fidelitate amprenta și nu are modificări volumetrice. Pentru realizare amprenta se tratează să devină bună conducătoare de electricitate. Tratamentul se obține prin grafitatea a suprafeței sau prin precipitarea chimcă a unui strat de argint.

Într-o baie galvanică amprenta este conectată la polul negativ, polul este reprezentat de o placă din cupru. Este utilizat curentul electric continuu de mică intensitate și joasă tensiune. Pe suprafața amprentei se depune un strat de cupru a cărei grosime este în funcție de timpul scurs de la depunere și de intenstatea curentului.

Grosimea de 1 mm a stratului este suficientă interiorul amprentei completându-se cu gips dur sau extradur sau acrilat. Tehnica realizării modelului și alegerea materialului din care se confecționează acesta trebuie să fie corelate cu tipul materialului de amprentă cu, caracteristicile materialului din care se va confecționa incrustația.

Pentru amprentele cu mase termoplastice ale cavităților în care se va cimenta o incrustație din porțelan modelul este confecționat dintr-o masă refractară pe care se poate arde pasta de porțelan.

În amprentele din mase termoplastice se recomandă modele din gips dur, cimenturi, acrilat, amalgame sau cupruri pe cale galvanică.

În amprentele cu materiale elastice siliconate se obțin modele din gips dur, cimenturi sau cupru pe cale galvanică. Nu se pot realiza modele din amalgam în aceste amprente se poate turna un al doilea model după priza și îndepărtarea primului.

Particularități de machetare.

Macheta este viitoarea piesă protetică realizată din ceară sau dintr-o rășină sintetică autopolimerizabilă. Forma și dimensiunea machetei sunt identice cu ale viitoarei piese. Pentru incrustații macheta este obținută după următoarele procedee tehnologice:

-modelată direct de stomatolog pe dintele preparat în cavitatea bucală după care este trimisă laboratorului pentru a fi transformată în piesă finită;

-modelată indirect pe model în laborator de tehnician;

-modelată mixt, macheta este realizată în doi timpi în primul timp se modelează pe model în laborator de tehnician și în al doilea timp se modelează pe dintele natural de către medic în special la nivelul marginilor pentru obținerea închiderii.

Tehnica de modelare indirectă cuprinde următoarele operații:

izolarea modelului prin introducerea timp de 10-15 minute în apă; depunerea cerii pe suprafața dintelui. Se utilizează două posibilități:

ceara este topită pe lama spatulei și picurată în cavitate fiind fluidă se aplică intim pe pereți. Dacă modelul a fost izolat în apă rece la contactul cerii cu pereții cavității se produce contracția acesteia rezultând macheta și apoi incrustația subdimensionată;

ceara plastifiată se presează în interiorul cavității fără să se contracte. Solidificarea se produce sub presiune condiție favorabilă pentru a se înmagazina tensiuni interne care sunt eliberate după ambalere (în faza de priză a masei de ambalat când se degajă căldură) fiind cauza deformării tiparului.Tensiunile interne sunt eliberate prin menținerea modelului cu macheta timp de 30 minute în apă ce are temperatura de 37°C.

modelarea machetei se realizează prin îndepărtarea excesului de ceară astfel încât să existe continuitate. Suprafața machetei prin modelare se înscrie în morfologia suprafeței respective a dintelui pe care trebuie să se refacă incrustatiile. Pentru fața ocluzală se realizează relief ocluzal coordonat cu antagonist pentru fețele laterale convexități normale și contacte intermediare strânse cu dinții vecini. Finisarea se realizează prin suflare cu aer cald, îndepărtarea machetei de pe model este realizată prin lipirea unei tije metalice cu diametrul de 1-1,5 mm în zona cea mai groasă. Tija are forme diferite în funcție de tipul de incrustații. Pentru incrustația simplă tija are forma unui segment linear lungă de 3 cm. Pentru incrustația dublă tija are formă de U cu brațele inegale. Pentru incrustația triplă tija are forma de U cu brațele egale.

Macheta pentru coroana cu grosime totală.

Macheta viitoarei coroane prezintă raport de contact intim cu modelul bontului dentar pe toate suprafețele lui.

Tehnici de obținere a machetei cu grosime totală

Tehnica răcirii gradate. Se caracterizează prin:

izolarea bontului la nivelul coroanei;

ceara pentru Inlay este topită într-o lingură de laborator;

bontul cu partea coronară este scufundat în ceara topită pentru câteva secunde;

timpul de scufundare este dependent de calitățile fizico-chimice ale cerii și temperatura cerii;

în jurul bontului se formează un strat de ceară cu grosime de 0,3-0,4 mm;

primul strat reprezintă o capă cu pereți unformi de groși;

forma definitivă a machetei se obține prin depunerea cerii picătură cu picătură ca pe fețele laterale să se realizeze convexitatea specifică a fiecărei fețe precum și punctele de contact cu dinții vecini. Pe fața ocluzală se picură ceară pentru realizarea reliefului ocluzal și contactului cu dinții antagoniști;

modelajul cu spatula, prin răzuire are scopul să netezească fețele și să creeze imaginea uniformizării modelajului. Această tehnică este posibil să fie utilizabilă numai dacă bontul se mobilizează din soclu.

Tehnica prin picurare. Se caracterizează prin:

izolarea bontului la nivelul părții coronare după tehnicile obișnuite de izolare;

depunerea cerii fluide picătură cu picătură în mod progresiv pe toate fețele bontului cu ajutorul spatulei până se ajunge la un volum ușor mărit față de cele ale unei coroane dentare;

modelarea fețelor este efectuată prin răzuire cu spatula din aproape în aproape.

Tehnica de obținere a capei prin ambutisarea unui disc din material plastic.

Fabricile producătoare de materiale dentare comercializează o trusă compusă din discuri de material plastic, o pensă specială și o chiuvetă din material siliconic.

Realizarea capei: discul prins în pensă este ținut deasupra unei flăcări pentru plastifiere, în această stare se așează deasupra chiuvetei și se imprimă bontul modelului. Discul din material plastic presat are contact intim cu fețele modelului. Plasticul ce depășește zona coletului este tăiat cu o foarfecă. Adaptarea cervicală se realizează cu ceară de colet. Forma finală a machetei se realizează picurând ceară pe toate fețele și apoi răzuindu-se cu spatula dându-i forma dintelui în raport cu dintele în cauză cu dinții vecini și antagoniști.

Tehnica de obținere a machetei prin adiție după concepția școlii gnatologice.

Această tehnică se caracterizează prin modelele:

modelele sunt montate în articulator;

macheta începe cu realizarea feței ocluzale. Se picură ceară pentru localizarea vârfului cuspizîlor și crestelor marginale conturând astfel fața ocluzală a machetei după care urmează inserția crestelor sagitale și esențiale cu delimitarea șanțurilor și fosetelor;

fețele laterale sunt modelate în raport cu morfologia dinților vecin înscriindu-se în configurația generală a arcadei. După această concepție relieful feței ocluzale este cuspidat cu maximum de eficiență în masticație.

Controlul machetei este obligatoriu înainte de a se începe pregătirea pentru ambalare urmărindu-se adaptarea și aspectul marginilor cervicale care va fi în contact intim cu bontul în zona respectivă netedă continuă și subțire până la limita preparației, punctele de contact cu dinții vecini, convexitățile și șanțurile de descărcare de pe fața vestibulară și orală, înscrierea în morfologia dinților vecini și în curbura arcadei, relieful ocluzal, modelaj funcțional, realizarea punctelor de contact cu dinții antagoniști, aspectul general al machetei arată gradul de finisare fiind cunoscut că după o macheta finisată piesa turnată obținută este prelucrată foarte puțin, modul cum se aplică pe fețele bontului și se îndepărtează grosimea feței ocluzale.

Coroanele turnate cu grosime totală prezintă următoarele caracteristici:

-fețele interioare ale coroanei sunt în contact cu bontul dentar;

-pereții laterali au dimensiuni mari și neuniforme;

-între fețele interioare ale coroanei și fețele bontului dentar apare forța de fricțiune care-i determină cea mai eficientă stabilitate;

-variațiile de temperatură din cavitatea bucală sunt transmise în totalitate bontului dentar;

-îndepărtarea de pe bontul dentar este efectuată cu dificultate prin tăierea feței ocluzale și vestibulare;

-confecționarea este făcută prin consum mare de material;

-indicația majoră o reprezintă dinții lateral cu dimesiuni reduse în sens cervico-ocluzal.

Macheta coroanei cu grosime dirijată.

Macheta acestei coroane prezintă următoarele particularități: pereții laterali sunt cu dimensiuni egale (0,3 mm), contactul cu bontul modelului este numai în zona cervicală pe o înălțime de 2 mm și la nivelul feței ocluzale.

Tehnica ce utilizează elemente prefabricate.

Industrial sunt produse din ceară sau din mase plastice seturi de machete caracterizate de forme și dimensiuni variate. Corespunzător modelului se selecțonează macheta fabricată și se adaptează pe bont.

Adaptarea finală ocluzal și cervical este obținută prin unele adăugiri de ceară picurată. Macheta coroanei este realizată într-un timp foarte scurt. Pentru realizare tehnicianul nu are nevoie să fie talentat și priceput.

Tehnica ce utilizează ceară calibrată.

Din folia de ceară calibrată de 0,3 mm se secționează o bandă dreptunghiulară care este înfășurată în jurul bontului. Extremitățile sunt lipite formându-se un cilindru. La nivelul zonei cervicale este adaptat intim la bont prin modelare și prin picurare cu ceară. Forma caracteristică a fețelor laterale este obținută prin modelarea pereților inelului astfel: cu extremitatea unui fuloar se împinge din interior către exterior peretele pentru realizarea ecuatorului și a punctelor de contact, lama spatulei este aplicată la exterior în jumătatea ocluzală pe fața vestibulară pentru modelarea șanțului de descărcare. Extremitatea ocluzală a inelului este adunată. Pe această extremitate se așează o rondelă din aceeași ceară calibrată de care se solidarizează prin lipire.

Morfologia feței ocluzale este realizată prin două operații:

-se picură ceară pe rondelă fixată la inel și după solidarizare se modelează prin tăiere sau radiere din aproape în aproape.

-inelul de ceară nu este modelat pentru obținerea formei specifice fețelor laterale ale coroanei dentare. Ceara fluidă este picurată pe fețele exterioare ale inelului pentru realizarea convexităților și a punctelor de contact. Pereții inelului fiind îngroșați rezultă creșterea cantității de aliaj necesar pentru turnarea coroanei.

Tehnica ce utilizează un model duplicat din masă de ambalat.

Pe bontul modelului se modelează din ceară specială o machetă care prezintă următoarele caracteristici: este fixă pe model și marginea cervicală este la distanță de 2 mm de limita preparației și este în toate sensurile mai mică cu 0,3 mm.

Această operație de modelare a machetei se realizează cu scopul să se obțină modificarea formei dimensiunii bontului și se numește premodelare. După premodelare întregul model este amprentat cu ajutorul hidrocoloizilor reversibili pentru a putea fi duplicat, în amprentă este turnată pastă din masa de ambalat și se obține model duplicat, macheta coroanei se modelează pe bontul acestui model prin tehnica de picurare a cerii și de radiere.

Macheta nu se detașează de pe model pentru ambalare. Modelul duplicat constituie o parte din tipar. Coroanele obținute după această tehnică sunt foarte precise deoarece macheta nu mai este îndepărtată de pe model pentru ambalare operație ce prezintă factor de risc fiindcă poate fi însoțită de multe ori de deformarea acesteia. Primele două tehnici sunt frecvent utilizate fiind expeditive.

Coroana cu grosime dirijată prezintă următoarele caracteristici:

-pereții laterali sunt cu dimensiuni egale;

-pereții laterali sunt la distanță de fețele bontului dentar;

-coroana are contact cu bontul dentar pe fața ocluzală și la nivelul zonei cervicale pe o distanță de 2 mm;

-între suprafața interioară a coroanei și fețele bontului dentar există un spațiu ocupat de cimentul de fixare;

-transmite parțial bontului dentar variațiile de temperatură din cavitatea bucală;

-îndepărtarea de pe bont este efectuată prin tăiere, dar cu efort mai redus decât la cele cu grosime totală (operațiunea este mai puțin traumatizantă pentru purtător);

-pentru confecționare se consumă o cantitate minimă de aliaj ceea ce-i conferă un preț de cost mai mic decât primele;

-sunt indicate pe coroanele dinților cu înălțime cervico-ocluzală mare.

Tipuri de ceruri în vederea machetării.

Un număr mare de ceruri și rășini sunt folosite în stomatologie pentru actvități foarte precise în unele cazuri se pot obține proprietăți de prelucrare satisfăcătoare de la un singur tip de ceară cum ar fi ceara de albine, dar de cele mai multe ori este necesar un amestec de mai multe ceruri pentru obținerea proprietăților de lucru dorite.

Toate tipurile de ceară prezintă două inconveniente majore și anume: modificări termice volumetrice și tendința de deformare sau distorsiune permanentă care creează probleme mari în folosirea lor ca materiale de modele pentru incrustații coroane sau proteze totale.

Restaurările cum ar fi incrustațiile sau punțile sunt realizate din aliaje de aur și altele prin utilizarea cerei pierdute întâi se realizează forma machetei care are exact forma și mărimea viitoarei piese protetice metalice. Macheta din ceară este ambalată într-un material de ambalat format dintr-un amestec de ipsos și oxid de siliciu care în urma prizei pot forma o masă dură dar și refractară (tiparul). Tiparul mai conține o pâlnie unul sau mai multe canale de turnare cu bilă de contracție și canale de evacuare a gazelor.

Eliminarea cerii din tipar se realizează prin încălzirea tiparului în cuptoare de preîncălzire apoi tiparul este pregătit pentru turnarea aliajului metalic printr-o încălzire controlată de cuptoare speciale.

Principalele ceruri utilizate pentru realizarea cerurilor de incrustații sunt parafina ceara de Carnauba, cerezina, ceara microcristalină, Candellylla și ceara de albine.

De exemplu o ceară de incrustații poate conține 60 % parafină, 25 % ceară de Carnauba, 10 % cerezina și 5 % ceară de albine.

Cerurile de hidrocarburi reprezintă așa cum se poate observa componenta principală a rețetei de ceară de incrustații.

Unele ceruri de incrustații sunt împărțite în trei categorii: tari, medii și moi și sunt indicate în funcție de gradul lor de curgere sub presiune (flow). Curgerea (flow-ul) poate fi redusă prin adăugarea unei cantități mai mari de ceară de Carnauba sau prin alegerea unor ceruri de parafină cu puncte de topire mai ridicate. Este interesant de menționat că de exemplu o ceară tare de incrustații care conține doar cu câteva procente mai puțină parafină decât o ceară medie poate avea un procent de curgere mai mare decât ceara medie datorită adăugării la aceasta din urmă a unei cantități de parafină cu punct de topire ridicat. Rășinile adăugate în procente mici (1 %) afectează și ele curgerea cerurilor de incrustații.

Cerurile de incrustații sunt comercializate sub formă de batoane cu lungimea de circa 7,5 cm și diametrul de 0,64 cm în diferite culori: albastru închis, verde și roșu. Unii fabricanți livrează aceste ceruri sub formă de bile, conuri sau în mici cutiuțe de metal.

Precizia pieselor protetice turnate din aliajele metalice depinde într-o mare măsură de posibilitatea cerurilor de Inlay de a reproduce cele mai fine detalii ale preparațiilor. Cerurile utilizate pentru turnăturile metalice trebuie să îndeplinească proprietățile fizice extrem de precis. Deoarece cerurile de machetă sunt arse și evaporate din tipar este imperios necesar pentru o bună calitate a turnăturii să nu existe în tipar reziduuri de la arderea cerii a căror rămânere în tipar poate duce la obținerea unor turnături incomplete mai ales la nivelul marginilor subțiri.

La modelarea unei incrustații prin metoda directă ceara trebuie să fie încălzită la o temperatură care să o facă plastică sub presiune pentru ca astfel să poată reproduce cu cea mai mare acuratețe relieful cavității.

Temperatura de lucru prevăzută la fabricant pentru ceara de incrustații folosită în cadrul tehnicii directe nu trebuie să fie prea mare pentru a nu produce arsuri ale țesuturilor moi și a nu afecta pulpa dintelui respectiv.

Insuficienta plasticitate a cerii produsă de o încălzire insuficientă va avea ca rezultat nereproducerea fidelă a detaliilor fine de reliefare a cavității precum și introducerea unor tensiuni interne în material deoarece ceara fiind mai rezistentă la fulare, medicul exercită o forță mai mare asupra ei pentru a o forța să intre în cavitate. Pe de altă parte o creștere exagerată a plasticității printr-o încălzire excesivă face dificilă fularea ei în cavitate, fuloarul înfundându-se în ceară.

Coeficientul de dilatare termică

Înțelegerea nivelului dilatării termice a cerii de incrustații ne oferă baza pentru calcularea compensării necesare pentru realizarea unei turnături corecte din punct de vedere dimensional. Informațiile asupra contracției termice a cerii pentru metoda directă sunt furnizate de către fabricant în prospect pentru temperaturi variind între temperatura de lucru și temperatura camerii între temperatura cavității bucale și temperatura camerei există în medie o diferență de 12-13°C o astfel de scădere a tempereturii putând produce o contracție a machetei de ceară cu circa 0,4 % ceea ce înseamnă pentru diferența de temperatură menționată aproape 0,04 % pentru fiecare grad Celsius.

Deformarea machetei din ceară

Ceara pentru macheta de incrustații nu are numai un coeficient de dilatare mare dar și tendința de a se deforma, distorsiona atunci când este extrasă din cavitate. Distorsiunile sunt amplificate atunci când cresc atât timpul cât și temperatura și macheta odată modelată este păstrată fără a fi ambalată. Această proprietate pe care o prezintă macheta de Inlay este o consecință directă a inducerii unor tensiuni interne în material în cursul fulări cerii în cavitate. Această proprietate este comună tuturor cerurilor de incrustații deoarece se lucrează în condiții speciale precum și pentru că rezultatul pozitiv al demersului protetic este strâns dependent de obținerea unei concordanțe perfecte între dimensiunile cavității întrucât deformarea machetei se află în relație strânsă cu temperatura și timpul cât este păstrată neambalată este necesar ca regulile legate de condițiile de realizare a machetei și de păstrare a ei să fie bine înțeles.

În general cu cât este mai mare temperatura cerii în timpul modelării incrustației cu atât mai redusă este tendința de distorsiune a machetei după extragerea sa din preparație. Acest lucru este foarte logic deoarece tensiunile rezidurilor introduse în material sunt direct proporționale cu forța aplicată în timpul modelării. Introducerea tensiunilor interne poate fi redusă prin încălzirea uniformă a cerii la 50°C pentru 15 minute înaintea utilizării prin folosirea la modelare a unei ceri calde a unor instrumente calde și a unor modele calde (în cazul metodei indirecte) iar inducerea cerii în cavitate trebuie realizată în prize mici.

Întrucât eliminarea tensiunilor interne și deformarea care se produce consecutiv sunt asociate cu temperatura de păstrare rezultă că o deformare mai mare este rezultatul unei temperaturi mai mari de păstrare a machetei. O temperatură mai redusă nu va elimina de la sine orice deformare dar în general deformările sunt mai reduse în cazul păstrării machetei la temperaturi cât mai reduse cu putință. S-a sugerat că dacă macheta unei incrustații trebuie să rămână neambalată mai mult timp (peste 30 de minute) este bine ca ea să fie păstrată în frigider. Distorsiunile care totuși survin în cazul păstrării machetei la temperaturi foarte reduse vor fi mai mici decât cele care survin la temperatura camerei. Deci nu este recomandată păstrarea machetei incrustațiilor neambalată dacă se dorește cu adevărat obținerea unor rezultate foarte bune. Macheta care este păstrată o perioadă de timp în frigider trebuie să fie mai întâi adusă la temperatura camerei și apoi ambalat. Temperatura de lucru timpul și condițiile de păstrare precum și promptitudinea ambalării machetei sunt factori majori în toate tehnicile de realizare a machetei.

Tehnici și tehnologii de ambalare

După pregătirea machetei de ceară pentru o incrustație sau altă lucrare de mică dimesiune se așează tija de turnare și tratamentul suprafeții cerii cu agent activ de suprafață urmează relizarea ambalării.

Raportul corect apă-pulbere pentru prepararea masei de ambalat un anumit număr de spatulări și o tehnică adecvată de ambalare sunt esențiale pentru obținerea rezultatelor dorite în urma turnării. Există două metode de ambalare a machetelor de ceară: procedeul de ambalare manuală și procedeul de ambalare în vid.

Procedeul de ambalare manuală

Pentru obținerea celui mai bun rezultat în urma utilizării tehnicii manuale de ambalare trebuie respectată în primul rând proporția de apă-pulbere indicată de producător. De obicei 50 g de pulbere sunt suficiente pentru umplerea unei chiuvete pentru incrustații.

Se măsoară și se toarnă într-un bol de cauciuc cantitatea corespunzătoare da apă. Se adaugă apoi pulberea și se execută câteva spatulări cu o spatulă de gips până când lichidul încorporează pulberea. Și la spatulare trebuie urmate riguros recomandările producătorului în general sunt suficiente 100 de spatulări.

Masa de ambalat după spatulare este așezată pe măsuța vibratorie pentru eliminarea bulelor de aer pătrunse în amestec și pentru ca întreaga cantitate preparată să fie colectată în centrul bolului. La acoperirea machetei se împinge masa de ambalat cu vârful pensulei pentru a evita încorporarea bulelor de aer la interfața machetă-masă de ambalat. După ce această acoperire este terminată macheta este vibrată în acest mod eventualele bule de aer încorporate sunt eliminate din masa de ambalat. Pentru ca priza și dilatarea higroscopică a masei de ambalat să se facă mai uniform trebuie asigurată o anumită lejeritate pentru dilatarea laterală.

Conformatoarele de turnare metalice nu permit relizarea acestei dilatări laterale în timpul prizei după cum nu permit nici realizarea dilatării higroscopice și termice a masei de ambalat. În încercarea de a se elimina această constrângere la care este supusă masa de ambalat se aplică o bandă de azbest pe pereții interni ai tubului. Banda de azbest este tăiată astfel încât să acopere complet suprafața internă a tubului și este ținută fix pe tub cu degetele. Se introduce apoi tubul în apă până când banda de azbest se impregnează bine cu apa apoi tubul este scuturat ușor pentru scurgerea picăturilor de apă în exces în funcție de cantitatea de apă impregnată în banda de azbest rezultă diferite niveluri de expansiune higroscopică indiferent de tipul de masă de ambalat utilizată. După ce azbestul s-a impregnat cu apă nu mai trebuie atins cu degetele pentru că aceasta i-ar anula funcția de amortizor necesară pentru asigurarea dilatării laterale a masei de ambalat. Este indicat ca banda de azbest să fie cu câte 3 mm mai scurtă la fiecare capăt al tubului în acest mod masa de ambalat este fixată în tubul de turnare iar dilatarea formei cavității matriței este uniformă. După ce macheta a fost acoperită cu masă de ambalat banda de azbest fixată pe conformator iar conformatorul așezat corect pe conul de turnare se toarnă în conformator masa de ambalat ținându-se bolul în care a fost preparată aceasta astfel încât curgerea să se facă lin pentru ca acoperirea machetei să fie uniformă și să umple complet conformatorul în același timp prin turnarea lentă a masei de ambalat este eliminată și posibilitatea încorporării bulelor de aer atât în volumul masei de ambalat cât și în vecinătatea machetei. Este indicat ca în timpul masei de ambalat cuveta de turnare să fie ținută cu mâna sprijintă pe masa vibratorie. După ce a fost umplută complet cuveta poate fi lovită ușor cu degetele sau cu spatulă pe marginea superioară atât pentru eliminarea bulelor cât și pentru tasarea masei de ambalat. După aceasta cuveta este lăsată nemișcată 60 de minute pentru a se face priza masei de ambalat.

Procedeul de ambalare în vid

La dispoziția tehnicienilor se află și echipamente de ambalare în vid care ușurează mult această operație. Această operație permite realizarea amestecului pulberii cu apă în vid precum și turnarea tot în vid a materialului de ambalat. Deși această instalație nu poate asigura eliminarea totală a aerului din masa de ambalat cantitatea de aer rămasă încorporat în aceasta este atât de mică încât permite realizarea unei adaptări foarte intime a masei de ambalat la suprafețele machetei.

Prin procedeul de ambalare în vid se obțin piese turnate cu suprafețe îmbunătățite calitativ în comparație cu suprafețe obținute prin procedeul de ambalare manuală.

Diferențele dintre cele două procedee de ambalare depind foarte mult de atenția acordată de tehnician ambalării manuale. Pentru a beneficia complet de dilatarea higroscopică după turnarea masei de ambalat în cuveta înainte de terminarea prizei inițiale a masei de ambalat cuveta se introduce într-o baie de apă la 37°C priza finală relizându-se în apă obținându-se astfel și dilatarea higroscopică.

Tehnologia ambalării.

Pentru a asigura o ambalare într-o tehnologie științifică sunt indispensabile mufele sistemului de precizie. Acestea asigură atât poziționarea corectă a tijelor și machetelor cât și măsurarea simplă exactă a raportului de amestec. Este absolut necesară folosirea unor dozatoare pentru apă și pulbere. Dozatorul pentru măsurat pulberea de masă de ambalat marcat la gramajul mufei de bază numărul 1 corespunde cu 60 g. Dozatorul pentru apă saturată sau apă distilată se marchează pentru 20 ml. Numărul mufei se alege adecvat în raport cu mărimea machetei. Pentru ca o mufă aleasă să fie corespunzătoare ea trebuie să asigure un spațiu minim de 6 mm între machetă și pereții laterali a mufei. Odată aleasă mufa corespunzătoare ea se căptușește cu o bandă de azbest de 1 mm grosime înmuiată în apă. Trebuie evitată îmbibarea în exces sau aplicarea ei uscată deoarece și într-un caz și în celălalt prin cedarea sau absorbția apei din materialul de ambalat se schimbă proporția corectă a raportului de amestec. Banda de azbest prezintă o importanță deosebită deoarece participă direct la obținerea unui coeficient general de expansiune maximă.

Ambalarea în doi timpi.

Se realizează în prima fază uniform și cu atenție straturile succesive de masă de ambalat pe toate suprafețele machetei până la obținerea unui miez sau sâmbure de grosime uniformă (5 mm). Straturile se aplică cu pensula de acuarelă aplicarea cu spatula folosită în practică riscă să nu se aplice etanș, masa de ambalat se păstrează în aer 20-30 de minute, durata aleasă în raport cu mărimea acesteia. Se prepară o nouă pastă de ambalat reprezentând timpii tehnologici ai dozării și amestecului. Mufa căptușită cu banda de azbest este umplută cu pastă de masă de ambalat. Se introduce miezul controlând cu atenție poziționarea corectă față de mufă în plan orizontal distanța să fie egală față de pereții exteriori. Pe verticală marcajul superior realizat pe tije trebuie să corespundă cu nivelul marginilor superioare ale mufei.

Se completează mufa cu masă de ambalat. Poziționarea verticală corectă asigură:

-o grosime de 6-10 mm a peretelui opus conului de turnare;

-poziționarea bilelor de contracție în centrul termic al mufei pentru a asigura rolul de rezervor de absorbție;

-dimensunea exactă pentru tăierea pâlniei conului de topire.

După priza primară circa 15 minute de la turnarea pastei de masă de ambalat în mufă se taie pâlnia conului de topire. Ghidajul pentru adâncimea de tăiere este ușurat și precizat de al doilea marcaj de ceară pe tija de turnare. La marginea exterioară a pâlniei se sapă cu spatula un șanț de frânare exterioară a topirii. După încă 45 de minute de păstrare la aer se execută evacuarea cerii.

Ambalarea într-un timp.

Se realizează măsurând cu dozatorul cotat cantitatea de masă de ambalat necesară mufei alese. Se dozează cantitatea de apă fiartă și saturată la temperatura de 20-22°C. Se toarnă pulberea în apă și se spatulează 60 de secunde. Cu pensula se aplică un strat de pastă de masă de ambalat pe toate fețele machetei degresate. în mufa căptușită cu hârtie de azbest de grosime 1 mm și umectată potrivit se introduce parțial o cantitate din aceeași pastă de masă de ambalat. Urmează plasarea corectă a machetei în mufă urmând semnele de ghidaj de pe tije și distanța între machetă și pereții cuvetei. Se completează cuveta cu masă de ambalat până la umplerea completă. După 5 minute de la umplerea mufei aceasta se introduce într-o baie de apă la temperatura de 20°C unde se păstrează 40 de minute pentru aliajul de aur 916 %o, 60 de minute pentru aliajele de aur 833 %o și platinat și 100 de minute pentru aliajele seminobile. Introducerea mufei în apă valorifică coeficientul de dilatare higroscopică favorizând expansiunea totală și contribuind prin aceasta la mărirea preciziei de adaptare. După scoaterea mufei din baia de apă aceasta se păstrează 30 de minute la aer și apoi se taie pâlnia conului de turnare întotdeauna când macheta este executată din ceară se trece în continuitatea acestei faze la tehnologia evacuării cerii pentru ca vaporii de apă din tiparul umed să grăbească evacuarea ei. Evacuarea cerii se realizează la fel pentru ambele tehnici de ambalare descrise. Mufa se introduce în cuptorul electric de preîncălzire în poziția verticală cu pâlnia conului de topire în jos. Se reglează temperatura cuptorului la 200°C. Timpul de evacuare este de 30 de minute pentru mufa numărul 1. Între timp se ridică la 200°C temperatura cuptorului electric de încălzire propriu-zisă sau de tratare termică a cuptorului. Mufa se plasează în mijlocul cuptorului cu, conul în sus. Când sunt mai multe mufe acestea se plasează la distanțe egale între ele și la distanțe de pereții cuptorului pentru a se asigura o încălzire uniformă a tiparelor.

După atingerea temperaturii maxime de tratare termică a tiparului în timp precizați anterior mufele se mai păstrează la această temperatură 20 de minute pentru aliajele nobile și 15 minute pentru aliajele seminobile pentru a obține uniformizarea temperaturii în tipar.

Tehnici și tehnologii de turnare.

Realizarea sistemului de curgere a aliajului în tipar.

Greutatea specifică mică, conductiblitatea termică scăzută cer obligatoriu folosirea unor tije de turnare groase cu diametrul de 2,5-3 mm (la topirea aliajului în conul de turnare). La turnarea în doi timpi când se folosesc rotaxuri automate se întrebuințează tije mai groase (4-5 mm) în situațiile în care se practică turnarea într-un timp (topirea în conul cuvetei) este absolut obligatorie prezența bilelor de contracție cu diametrul între 6 și 8 mm în funcție de elementul pe care se aplică tija între vârful conului de turnare și bila de contracție distanța nu trebuie să depășească 2 cm iar între bila de contracție și machetă tija nu trebuie să fie mai lungă de 1,5 mm.

Folosirea tijelor de turnare lungi și subțiri fără bile de contracție duce la apariția de pori mari la locul de joncțiune a tijei cu piesa protetică. Ele pot fi responsabile și de umplerea incompletă a tiparului în porțiunile sale subțiri neasigurând cantitatea necesară de aliaj și presiunea cerută pentru învingerea rezistenței aerului în golurile tiparului. Utilizarea tijelor subțiri și lungi favorizează formarea vârtejurilor care asociate cu supraîncălzirea tiparului și turnarea centrifugală duce la segregarea aliajului în funcție de greutățile specifice ale metalelor componente la periferia lucrării apărând un aliaj mai bogat în metalul cel mai greu.

Tijele prefabricate din mase plastice sunt deosebit de utile deoarece prin curbarea lor la cald permit curgerea materialului în unghiul cel mai favorabil față de machetă (135°). Semnele făcute cu spatula caldă pe tije permit și o poziționare corectă a machetei față de fundul chiuvetei (8-10 mm) precum și a bilei de contracție în centrul termic al acesteia.

Compensarea contracției la răcirea aliajului în vederea asigurării preciziei de turnare a lucrării finite este asigurată de utilizarea unei mase de ambalat corespunzătoare ca rezistentă mecanică și dilatare finală. Ambalarea într-un singur timp și folosirea unor conformatoare dimensionate științific sunt în egală măsură responsabile de precizia turnării în lipsa acestora se recomandă confecționarea unor conformatoare din carton gros cu lățimea de 55 mm și diametre în funcție de mărimea machetei. Conformatorul de carton față de cuvetele metalice folosite curent are avantajul că nu împiedică dilatarea de priză și higroscopică a masei de ambalat. Neutralizarea dilatării higroscopice va duce la contracții semnificative ale piesei finale mai ales la punțile întinse.

Ex. Metal folosit pentru turnarea Inlay,Onlay.

Modificări dimensionale

De-a lungul anilor de când a fost introdus procedeul de turnare au existat multe modificări ale practicilor și tehnicilor folosite pentru realizarea unor turnări acceptabile.

O piesă protetică turnată trebuie să fie cât mai precisă posibil dar din punct de vedere practic se știe că o toleranță de +/- 0,05 % este acceptabilă pentru o incrustație în dimensiuni lineare o incrustație are în medie 4 mm și deci +/- 0,05 % din această valoare înseamnă +/- 2 microni ceea ce arată că dacă se fac două lucrări pentru același dinte între ele există o diferență de maxim 4 microni aceasta nu poate fi sesizabilă. Pentru a obține lucrări cu asemenea limite de toleranță este necesar să existe cerințe foarte stricte nu numai pentru materialul de ambalat dar și pentru materialele de amprentă, ceruri etc.

Evident procedeele tehnice și manevrarea corectă a acestor materiale este la fel de importantă. Valorile absolute ale celor trei tipuri de expansiune pentru masa de ambalat pot varia de la un produs la altul și tehnici ușor diferite pot fi folosite în cazul fiecăruia din aceste materiale în fiecare caz totuși valorile obținute pentru orice proprietate a lor trebuie să fie repetabile de al un model la altul și de la o piesă la alta.

Tipuri de contracție și metode de compensare .

Tipuri de contracție

În general pot apărea trei tipuri de contracție care trebuie compensate în timpul turnării:

-deformarea machete de ceară care apare datorită diferențelor de temperatură la care macheta a fost făcută și la care a fost ambalată;

-contracția poate apărea și datorită schimbării de stare. Este bine să amintim că materialele uzuale se contractă în timpul solidificării sau în trecerea de la starea lichidă la starea solidă chiar fără modificări semnificative de temperatură. Când aliajul de turnare se solidifică totuși contracția este minimalizată și pentru toate scopurile practice neglijabile dacă modelul de ceară este corect executat și presiunea de turnare este adecvată în timpul operației;

-contracția aliajelor de turnare rezultă din coeficientul termic de dilatare.

Trebuie reținut că lucrările dentare se răcesc după solidificare de la temperatura de solidificare până la temperatura camerei această răcire implicând și o oarecare contracție care variază ușor de la un aliaj la altul, dar variază mult mai mult de la un tip de lucrare la alta. Pentru aliajele de aur dentar contracția poate varia de la 1,25 % până la 1,7 % pentru diferite aliaje și diverse forme de lucrări.

Aceste trei tipuri de contracție apar la toate turnările și se cere o compensare adecvată dacă se dorește ca restaurarea să fie corectă.

Metode de compensare.

O parte a compensării poate fi realizată înainte de introducerea machetei în masa de ambalat prin expansiunea termică a cerii care va compensa oarecum contracțiile. Acest lucru se poate realiza prin încălzirea ușoară a cerii înainte de ambalare. Această metodă nu poate fi practicată deoarece poate duce la alterarea modelului de ceară. O cale mult mai practică de compensare a acestor contracții în timpul turnării este prin dilatarea masei de ambalat. Materialele curente de ambalat suferă cum s-a arăta trei tipuri de expansiune și anume de priză higroscopică și termică. Teoreric nu contează care tip de expansiune a masei de ambalat compensează contracțiile atâta vreme cât suma expansiunilor este suficientă pentru a compensa contracțiile.

Deoarece expansiunea cerii nu este o metodă sigură și practică compensarea trebuie realizată prin expansiunea masei de ambalat în general numeroasele tehnici folosite în operațiile de turnare pot fi clasificate în două grupe mari:

– tehnica de înaltă temperatură sau expansiunea termică;

– tehnica de joasă temperatură sau expansiunea higroscopică.

Dacă cea mai mare parte a compensării este realizată prin expansiunea termică a masei de ambalat atunci aceasta se numește masă de ambalat termică iar tehnica se numește de tehnică de mare temperatură.

Dacă cea mai mare parte a compensării se face prin expansiunea higroscopică a masei de ambalat atunci aceasta se numește masă de ambalat higroscopică iar tehnica se numește tehnică higroscopică.

Factorii de curgere, dilatare, deformare și alți factori sunt cu toții importanți în pregătirea modelului de ceară ce va servi la realizarea unei incrustații de aur exacte. Oricare ar fi procedeul folosit parametrii fizici care caracterizează starea fundamentală a cerii vor controla comportamentul modelului de ceară atât în cursul modelării cât și după aceea.

Aliaje ușor fuzibile

Aliaje seminobile

Sunt materiale cu rezistență medie asemămătoare aurului 833 %o. Sunt indicate pentru corpuri de punte complet metalice în zona laterală mandibulară în edentațiile de 2-3 dinți sau corpuri de punte cu casete în edentațiile de 1-2 dinți.

În edentațiile frontale sunt întrebuințate pentru realizarea punților parțiale fizonomice sau total fizionomice datorită calităților fizico-mecanice și a prețului de cost redus în prezent în țară se fabrică doua aliaje seminobile de tip Paliag și Palidor cu caracteristici fizico-mecanice corespunzătoare pentru confecționarea punților dentare. Cel de tip Paliag conține 6 % aur iar cel de tip Palidor 15 % aur.

Aliaje de aur.

Aceste aliaje au o serie de avantaje care le impun în practica stomataologică astfel: sunt ușor de prelucrat permit obținerea pieselor protetice de mare exactitate se pot structura în structuri foarte subțiri și rezistente. Prin modificări în compoziția aliajului se obțin variații în limite larg ale calităților mecanice ceea ce conferă acestor aliaje un caracter de universalitate.

Aliajele de aur 916 %o (22 k) este cel mai puțin rezistent fiind moale puțin rezistent la rupere și îndoire se abrazează ușor și are greutate specifică mare.Se folosește pentru edentații unidentare în zona laterală și la corpuri de punte total metalice.

Aliajul de aur 833 %o (20 k) este superior ca rezistență celui de 916%o dar în timpul procesului de turnare se dezomogenizează ușor lucrările protetice sunt uneori din această cauză casante și își modifică aspectul în cavitatea bucală. Este indicat pentru rezolvarea edentațiilor de 2-3 dinți.

Aliajul de aur 833 %o cu 120 %o platină este deosebit de rezistent din punct de vedere mecanic, are omogenitatetsi protecție la coroziune. Culoarea este galben-cenușiu. Se poate folosi pentru orice punte dentară.

Aliajul de aur 750 %0 cu 120 %o platină este foarte rezistent și se folosește pentru confecționarea dispozitivului radicular al coroanelor de substituție în prezent se folosesc aliaje cu conținut mic de aur dar la care protecția chimică este asigurată de platină paladiu și alte elemente. Aceste aliaje ajung la performanțe de rezistență deosebite fiind și mai ieftine.

Materialele folosite la confecționarea punților sunt alese în vederea satisfacerii necesităților mecanice după următoarele criterii: -întinderea edentației;

-starea dinților antagoniști;

-constituția pacientului

Exemplu de onlay din aliaj de aur.

Aliaje pe bază de cupru, tip Gaudent "S".

Încălzirea tiparului pentru Gaudent "S" se face până la 750°C menținându-se tiparul la această temperatură timp de 30 de minute. Cu 15 minute înaintea turnării se introduce aliajul fie în conul de turnare la turnarea într-un timp fie în creuzetul de topire aflat și el în cuptor la turnarea în doi timpi în acest fel se pleacă cu topirea aliajului de la temperatura de 700°C evitându-se ținerea îndelungată a sursei de topire pe aliaj cu riscul supraîncălzirii unor porțiuni cu efectele menționate anterior.

Supraîncălzirea tiparului (900-1000°C) duce la menținerea timp mai îndelungată a aliajului în stare fluidă în interiorul tiparului. Acest lucru determină în condițiile centrifugării posibilitatea segregării aliajului în funcție de greutățile specifice ale metalelor componente. Aceeași supraîncălzire a tiparului este responsabilă în cazul plasării incorecte a machetei în tipar (macheta și nu bila de contracție aflându-se în centrul termic) de lipsurile mari ale piesei finite metalul topit din con se va răci foarte repede și va trage din aliajul din tipar care este încă fluid pentru a-și compensa contracția.

Folosirea unor surse intense de topire cum sunt arcul electric sau flacăra oxiacetilenică va aduce la supraîncălzirea aliajului și volatilizarea componentelor ușor fuzibile cu consecințe nefaste pentru piesa turnată: porozitatea în masă a aliajului și modificarea caracteristicilor biomecanice. Acestea sunt la rândul lor răspunzătoare de creșterea ratei de coroziune manifestată prin mătuirea rapidă a lucrării, retenția de placă bacteriană și schimbarea culorii. Datorită bogăției de carbon a surselor amintite, se produc carburi de nichel cu implicații asupra durității casabilității și coroziunii piesei finite.

Sursa ideală de topire este reprezentată de curenții de înaltă frecvență și protecția prin vid a aliajului topit în lipsa acestei surse se recomandă flacăra oxigaz (propan, butan) cu folosirea unor brenere care să dea o flacără mare. Lungimea flăcării va fi reglată la 20 de cm, lungimea miezului fiind de 10 mm. Vârful flăcării albastre (reductoare) se va afla în proximitatea pastilelor de aliaj.

Aprecierea momentului de topire și deci al centrifugării aliajului este cea mai supusă erorilor cea mai subiectivă fază bazată pe acuitatea vizuală și experiența proprie a fiecărui tehnician.

Momentul optim al centrifugării este acela în care sub influența unei surse de topire pastilele își pierd conturul geometric deformându-se plastic fără a-și pierde forma inițială în această fază se mai plimbă circular flacăra peste toate pastilele timp de 8-10 secunde după care se trage de chingă cu forță. Aliajul fiind ușor se cere o forță mare de împingere care să învingă rezistența oferită de gazele din interiorul tiparului canalele de evacuare ușurând astfel curgerea aliajului.

Se interzice controlul topirii aliajului prin amestecarea cu pensa a pastilelor din con deoarece oxizii de aluminiu și nichel care se formează încă de la 400-450°C vor fi încorporați în masa aliajului în mod obișnuit acești oxizi rămân în zgura de la suprafața conului.

Răcirea aliajului în cazul aliajului Gaudent "S" trebuie să se facă rapid în intervalul 905-450°C, deoarece menținerea îndelungată a intervalului 500-600°C duce la formarea fazei gamma 2, care este mai bogată în aluminiu cu un potențial electrochimie mult mai negativ în cantități mai mari, faza gamma se prezintă ca o rețea în toată masa aliajului viteza de coroziune a unui astfel de aliaj fiind de 5-6 ori mai mare decât a aliajului normal care are numai fazele alfa și beta.

Temperatura tiparului în momentul introducerii aliajului topit fiind în jur de 700°C asigură o răcire rapidă a acestuia fiind ajutată de introducerea tiparului în apă rece după 30-40 de secunde, când conul de turnare și-a schimbat culoarea. Nu se recomandă răcirea lentă.

Tratamente termice.

În general piesele turnate de dimensiuni mici nu necesită tratamente termice. Totuși când se urmăresc caracterstici deosebite dn punct de vedere al rezistenței mecanice și la coroziune se pot aplica o serie de tratamente termice în funcție de scopul urmărit.

Încălzirea piesei la 900-950°C și răcirea bruscă în apă urmată de un tratament de revenire prin încălzirea la 600-650°C timp de o oră și răcirea lentă odată cu cuptorul duce la o creștere a durității la 180 unități Brinell crescând în acelaș timp rezistența la rupere și scăzând alungirea.

Recoacerea piesei finite la 750°C și răcirea lentă deodată cu cuptorul scade duritatea la 115-120 unități Brinell. După tratamentele termice se va relua lustruirea.

Particularități de lustruire și finisare.

Dezambalarea se face prin sablare și spălare cu o perie aspră. După tăierea tijelor și fanare, prelucrarea cu hârtie sticlată se face lustruirea cu pastă roșie și verde, oxid de aluminiu sau oxid de zinc. Nu se face lustruirea cu feldspat care prin duritatea sa mare lasă zgârieturi nedepistabile cu ochiul liber dar care la scară microscopică măresc enorm suprafața expusă coroziunii mediului bucal, înainte de lustruirea mecanică de recomandă lustruirea electrochimică. Se cere o rigoare deosebită la lustruirea "oglindă" a porțiunilor care vin în contact cu mucoasa și a "unghiurilor moarte" pe care saliva nu le poate spălla continuu. Zonele de stagnare a salivei și plăcii bacteriene da datortă onului de clor, complecși de culoare neagră sau verzuie.

IV. INCRUSTAȚIILE- ELEMENTE DE AGREGARE ÎN PROTEZELE CONJUNCTE

Inlay-urile sunt o formulă modernă și perfecționată de refacere parțială a dinților. Din punct de vedere protetic sunt elemente primare care se contopesc intim cu dinții care sunt incrustați ceea ce permite să li se dea calitatea de punct de sprijin ăn construcțiile secundare ale protezei conjuncte. Desigur că în acest caz vom lua în considerare numai inlay-urile metalice și nicidecum cele din porțelan care nu sunt potrivite decât la restaurări unidentare.

Inlay-ul coronar e un element de agregare al punților discret, dar nu răspunde decât la nevoi limitate și nu permite fixarea decât a punților de întindere mică.

La pacienții tineri pe arcadele neatinse de leziuni atunci când e vorba mai mult de estetică decât de funcție își găsește perfect locul având avantajul că nu necesită depulparea dintelui care-l va primi.

Onlay-ul incrustatie extrinsecă va fi utilizat ca element primar unitar ca element de agregare în construcții secundare. După majoritatea autorilor singurele soluții sigure și recomandabile sunt onlay-urile quadri- și tri fețe. Onlay-urile se folosesc cel mai frecvent ca mijloace de ancorare pentru punți fixe îndeosebi în regiunea frontală deoarece nu periclitează vitalitatea pulpei.

Indicații:

pentru restaurarea breșelor edentate reduse îndeosebi laterale cu stâlpi meziali frecvent caninul sau primul premolar.

pe dintii stâlpi destul de voluminoși cu o coroană înaltă de preferință cu o formă cât mai apropiată de cub pentru dinții laterali sau cu coletul larg mezio-distal pentru frontali.

la subiecți trecuți de 20 de ani cu o substanța smalt-dentină suficient de groasă și la cei peste 40 de ani cu retracție pulpară prin depunerea dentinei secundare.

la pacienții cu rezistență la procesele carioase.

pe dinți fără poziționări vicioase sau malpozitii care crează dificultăți de paralelism. În anumite situații se indica folosirea inlay-ului ca element de agregare acolo unde nu este respectat principiul paralelismului.

pe dinții vitali fără modificări pulpare

pe dinți cu mobilitate dentara redusa în caz de mobilitate generală incrustațiile pot realiza o șină de imobilizare definitive fixă. Gradul de mobilitate indică numărul dinților stâlpi.

breșele edentate laterale vechi neprotezate cu molari de 12 ani mezio-lingualizați când se indică folosirea unei coroane 4/5 cu păstrarea feței linguale.

incrustațiile ceramice datorită faptului că se fixează la nivelul preparației prin tehnică adezivă sunt indicate numai în cazul pacienților cu igienă foarte bună și a celor care se prezintă la controale periodice în vederea depistării eventualelor carii secundare și marginale.

elemente de agregare mezială a punților pentru restaurarea edentațiilor unidentare și al punților mobilizabile.

elemente de sprijin pentru protezele parțiale în edentațiile întinse fiind cuprinse în cadrul pregătirilor protetice.

elemente de fixare al aparatelor recomandate pentru imobilizarea dinților.

elemente de echilibrare a ocluziei realizând stopuri ocluzale stabile la nivelul fețelor ocluzale ale dinților laterali.

Contraindicații:

edentațiile întinse neoferind suficientă garanție în ceea ce privește retenția forțele masticatorii puternice putând duce la descimentare.

dinții scurți ce nu oferă o retentivitate suficientă.

dinții tinerilor ce au o pulpă voluminoasă și obligă la preparări superficiale de cavități.

dinții prea înclinați față de ceilalți stâlpi când nu se poate realiza un paralelism suficient obligând uneori extinderea cavității pe fața vestibulară și orală rezultând incrustații atipice.

pacienții cu carii multiple.

dinții cu complicații pulpare care duc la devitalizări și unde armarea corono-radiculară este obligatorie.

abraziuni patologice dincolo de limita smalț-dentină.

distrofii dentare cu smalț insuficient mineralizat și subțire.

pacienții cu parafunctii(bruxismul nocturn unde forța masticatorie poate disloca incrustația)

Avantaje:

sunt extrem de durabile fiind create în laboratorul dentar.

întăresc structura dintelui.

risc minim de apariție a cariei secundare (datorită închiderii marginale optime).

au aspect natural.

respectă principiul fizionomic, lăsând libere fețele vizibile ale dinților spre deosebire de coroanele de înveliș metalice mixte și chiar de substituție.

conservă vitalitatea dinților.

protejarea parodontiului marginal prin oprirea incrustației deasupra festonului

gingival.

reface morfologia dinților cu o mare precizie.

sunt piese foarte precise.

pe termen lung, inlay-urile,onlay-urile sunt o investiție bună datorită rezistenței și a durabilității crescute.

Dezavantaje:

datorită faptului că sunt realizate în laboratorul de tehnică dentară și că necesită o exactitate crescută, prezintă un cost mai mare decât obturațiile de amalgam sau compozit.

prepararea cavității poate duce la mortificări pulpare dacă șlefuirea se face fără întreruperi și răciri.

preparare cu mult sacrificiu de substanță dentară.

dificultate ridicata în preparare fiind necesară o mare manualitate și precizie.

prezintă pericolul cariei secundare.

Complicații mecanice și biologice:

– Mortificare pulpară în cazul în care trepanatia este profundă. Evitarea acestei situații face prin:

– radiografii dentare pentru informații suplimentare asupra volumului pupei.

dacă este posibil se preferea șlefuirea fără anestezie pentru a nu suprima reacțiile pacientului.

să nu se facă șlefuiri intempestive fără răciri și întreruperi.

protejarea pulpei în anumite situații prin coafaje indirecte, etc.

– Fractura dintelui în cazul în care:

cavitatea e prea adâncă.

prezintă pereți subțiri, înalți, neprotejați de metal.

dinții stâlpi ai unor punți mari ce suportă presiuni intense.

Evitarea acestui pericol se face micșorând înălțimea peretelui dintelui și acoperind în mod larg marginile supuse în mod direct socului masticator; observând direcția și intensitatea forțelor ce se aplică mai ales pe marginea cavității în timpul ocluziei și articulării. Se indică reducerea înălțimii marginilor sau șlefuire selective la nivelul dinților antagoniști. De asemenea trebuie depistate eventualele puncte de contact premature între incrustație și antagoniști.

– Fractura incrustatiei se produce în cazul în care:

– marginile piesei sunt prea subțiri peste limitele trepanației.

incrustația a fost dimensionata incorect prin prepararea superficiala în smalț

preparări incorecte la incrustații cu 2 fețe cu istm foarte îngust

– când lucrarea finită prezintă defecte de turnare

– Caria secundară – poate apărea din cauza:

fragilității marginilor cavității mai ales pe fetele triturante de aceea se face bizotarea marginilor cavității care sunt supuse direct presiunii masticatorii pentru a nu lasă prisme de smalț nesusținute.

în cazul incrustațiilor la indivizi predispuși la carii și cu o igienă eficitară

extensiei preventive necorespunzătoare mai ales la marginile aproximale ale dinților.

– Descimentarea este o complicație mai rară decât caria secundară datorându-se uneori chiar acesteia. Pentru evitarea descimentării cavitatea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

pereții sa fie cât mai aproape de verticală.

să aibă o adâncime suficientă treacând dincolo de limita smalț-dentină.

cavitatea să aibă fundul plat.

fundul cavității sa se întâlnească cu pereții în unghiuri ușor obtuze bine exprimate.

preparația sa aibă un contur mai complicat și angulat.

mărirea retentivității prin șanțuri, puțuri, clavete, casete proximale sau ocluzale.

V. ELEMENTE DE STATICĂ A INCRUSTAȚIILOR FOLOSITE ÎN PUNȚI DENTARE.

Înainte de a indica o incrustație ca element de agregare trebuie să analizăm valoarea forțelor care se exercită pe elementul de agregare și punte. Aceste forțe depind de :

forța de masticație, tipul de ocluzie și articulare al pacientului;

numărul de dinți prezenți pe maxilar;

starea arcadei antagoniste (dinți naturali, punți, proteze)

Forța masticatorie măsurată de unii autori cu gnatodinamometru la molari poate atinge până la 80-100 kg forță limită dată de reflexul dureros parodontal ce apare ca avertizator de întrerupere a contactului dintre arcade.

În timpul masticației nu apar numai presiuni verticale ci solicitări în toate sensurile. Pentru a studia modul cum acționează aceste forte pe o punte avem exemplu punte între 45 și 47. Forțele ce se exercită asupra acestei punți pot fi simplificate în 3 grupe (Fig. 7):

forțe verticale AA'

forțe orizontale BET'

forțe rotatorii CC'

Forțele verticale AA" reprezintă presiunea masticatorie. Presiunea exercitată de arcada antagonistă prin intermediul unui aliment dur pe molar tinde să-l înfunde în alveolă în timp ce corpul punții menținut de celălalt stâlp exercită pe incrustație o forță verticală A dirijată în sus. (Fig. 7 a.).

Fig. 7 a.

Această forță A tinde sa mărească unghiul format de rădăcina molarului și corpul punții ce devine astfel o pârghie de gradul II (Fig 7 b.).

Altă situație. O forță A ce s-ar exercita pe punte tinde să basculeze elementele de agregare în jurul punctelor ce-l unesc de punte. Astfel puntea devine o pârghie de gradul l (Fig 7 c) acest lucru nu se întâmplă decât în cazul punților cu sprijin punctiform.

Fig. 7 b. și c.

Forțele orizontale BB' apar în mișcările de lateralitate ale mandibulei sau prin descompunerea forțelor verticale pe pantele cuspidiene. Aceste forte apar în mod evident în regiunea canin – premolar. Deplasarea punții se poate face sau în direcție vestibulara B' sau în direcție linguală B (Fig 7 d.).

Între forțele verticale AA' și orizontale BB' există toate situațiile intermediare.

Forțele de rotație CC' au punctul de aplicare mai mult sau mai puțin depărtat de axul longitudinal al punții (Fig. 7 e). Produsul rezultat din înmulțirea acestei distante cu forța exercitata reprezintă momentul forței (C x FP). Aceste forte se măsoară prin momentul lor. Ele tind să roteze puntea în jurul axei sale și vor fi cu atât mai eficiente cu cât curbura punții deci distanta FP va fi mai mare (cazul punților frontale întinse sau laterale cu corp de punte curb). De aici rezultă că în funcție de posibilități puntea trebuie să fie în linie dreaptă. Dar nu numai curbura punții e singura responsabilă ci și cuspizii antagoniști pot produce același efect prin migrările de lateralitate (Fig. 7 f.).

Fig. 7 d. e. f.

Rezistența dinților stâlpi.

Vom da un exemplu o punte între 44 și 47 (Fig 8 a.). 44 și 47 au o mobilitate fiziologică. Dacă acești doi dinți ar fi rigizi, imobili, forțele verticale și orizontale nu ar avea nici un efect, singurele forțe de rotație ar putea provoca descimentarea elementelor de agregare.

Fig. 8 a. și b.

În realitate mobilitatea dinților este un element capital și nu este necesar ca ea să fie foarte mare pentru a influența rezultatul.

Această mobilitate face următoarea problemă destul de dificilă : doi stâlpi care pe de o parte sunt uniți printr-un corp rigid (puntea) și pe de altă parte sunt reținuți fiecare în alveola sa printr-un ligament elastic – cum se vor comporta unul față de altul când se exercită asupra lor forțele descrise mai sus.

Forțele verticale acționează pe, premolar și îi înfunda în alveolă înfundarea efectuându-se oblic (Fig. 8 b. și c.).

Forțele verticale acționează pe molar ( Fig. 8 d.). Molarul e înfundat în alveolă iar premolarul e împins spre peretele mezial.

Forțele orizontale se exercită pe premolar în direcția linguală țin să încline dintele spre aceasta paret și să rotească în jurul axului sau elementele de agregare de pe molar.

Forțele rotatorii când puntea descrie o curbă, forța ce se exercită pe vârful acestei curbe tinde să basculeze puntea de aceeași parte.

Fig. 8 c. și d.

Din toate forțele ce acționează această forță de rotație e cea mai periculoasă pentru elementele de agregare, în cazul nostru o incustație (care are deja o retentivitate mai mică decât alte elemente de agregare) cât și implantarea dinților în alveolă.

Noțiuni de paralelism.

Realizarea unui paralelism între bonturile a doi dinți stâlpi de punte ce poartă ca element de agregare piese de precizie cum sunt incrustațiile e o problemă greu de rezolvat.

Paralelismul pe care e necesar să îl obținem nu trebuie să fie un paralelism geometric riguros al suprafețelor preparate ci o „ potrivire" a lor în sensul de inserție și dezinserție al unei punți. Suprafețele bonturilor celor doi stâlpi de punte nu sunt niciodată paralele (ceea ce e greu de realizat) dar nici nu e obligatoriu. Acest lucru se reflecta de exemplu în prepararea unui onlay, fețele și șanțurile proximale nefiind riguros paralele între ele ci ușor convergente spre ocluzal; acest lucru duce la :

– o inserare ușoară a onlay-ului pe dinte

– este permisa o oarecare larghețe în tăierea suprafețelor pe care le putem face mai mult sau mai puțin convergente. Un paralelism absolut geometric ar fi imposibil de realizat, dinții nu sunt niște piese fixate pe o masa rigidă ci ei sunt plasați într-un loc cu acces, vizibilitate și manevră dificilă. Este necesar un anumit grad de convergență al suprafețelor deoarece făcându-le prea convergente am obține o retenție redusă a piesei protetice. Pentru un molar o convergență de 10° între cele două fețe proximale este suficientă. Pentru un dinte cu coroana mai înaltă o înclinare de 15° a fețelor proximale e acceptabilă, dar depășirea acestei înclinări
reprezintă o greșeală.

Pentru incisivii centrali superiori o înclinare a fețelor
proximale de 5° reprezintă o limită.

Pentru a demonstra realizarea paralelismului se ia ca exemplu o punte de pe 1.4 pe 1.6 având ca elemente de agregare onlay-uri. Sensul de inserție al punții în această regiune este vertical sau aproape vertical. Cele 4 fețe proximale vor fi deci și ele apropiate de verticală de fapt ele se prepară ușor convergente spre ocluzal. Practic pentru a observa dacă cele 4 fețe se păsuiesc una pe alta, raza vizuală a observatorului va trebui să fie dirijată trensversal din afară înăuntru sau din înăuntru în afară în planul BB’

Fig. 9

Dispozitivele convergente a celor 4 fețe se realizează astfel: cele 2 fețe extreme vor fi convergente între ele spre ocluzal. Ele pot fi mai mult sau mai puțin convergente dar niciodată divergente. Cele 2 fețe ce se privesc una pe alta vor fi întotdeauna divergente sau aproape paralele și niciodată convergente.

Prepararea șanțurilor se va face perpendicular pe suprafețele proximale și această direcție va fi observată dinainte înapoi după dreapta A.(Fig 9). Cele 4 șanțuri nu vor fi paralele ci convergente (fiind săpate în suprafețele convergente) dar toate se vor afla în planul de inserție -dezinserție al punții. Mai e de remarcat că aceste șanțuri nu sunt cilindrice ci tronconice pentru a corecta ușoarele erori pe care le comitem în execuție. Această formă tronconică a șanțurilor nu micșorează retentivitatea lor decât într-o mică măsură.

VI. PROBA PUNȚII ȘI CIMENTAREA El ÎN CAVITATEA BUCALĂ.

Această fază se execută în cabinet de către medicul dentist și nu prezintă dificultăți dacă fazele clinice și tehnice au fost executate corect și dacă materialul utilizat a fost de bună calitate.

Înainte de introducerea punții în cavitate se va examina cu atenție dacă nu prezintă cumva defecte de turnare. Aceste defecte se pot manifesta fie prin exces de metal fie prin bule de aer sau pete colorate, chiar lipsa de metal.

Puntea se introduce în axul de inserție și introducerea ei trebuie efectuată cu o oarecare greutate. Dacă cu toate încercările noastre puntea nu poate fi aplicată înseamnă că nu a fost realizat paralelismul sau elementele de agregare au fost greșit solidarizate.

În cazul în care s-a aplicat puntea se controlează dacă aplicarea aceasta este corectă. Apoi se verifică raportul dintre corpul punții și creasta alveolară având grijă ca să nu fie lezată. Vom pune pacientul să închidă gura în relație centrică verificând astfel ocluzia. O supraocluzie cât de mică poate provoca neajunsuri ca descimentare fractura dintelui la nivelul incrustației.

Dacă lucrarea se adaptează perfect trcem la cimentarea ei. Se degresează elementele de agregare cu neofalina și se usucă. Deasemenea bonturile și cavitățile se freacă bine cu neofalină. În final se usucă și se izolează bine de salivă.

Pentru cimentarea lucrării vom folosi cimenturi duale, cimenturi diacrilice, eventual cu priză dublă; această modalitate de fixare asigură un aspect estetic bun și conferă rezistență mecanică reconstituirii. Culoarea cimentului trebuie să fie cât mai apropiată de cea a incrustației. Înainte de cimentare se verifică suprafața internă a incrustatiei și se gravează cu HCI 6-10% timp de 1-2 minute. Se spală și se aplică un adeziv dentinar. Această modalitate de gravare (cu HCI) este contraindicată în cazurile ceramicilor ce conțin oxid de aluminiu, infiltrate cu sticla (inceram) deoarece acidul clorhidric nu produce un model de gravare potrivit pe ceramicile aluminoase.

Pentru a lipi o restaurare integral ceramică țesuturile dure de la nivelul preparației (și obturația de bază din CIS, dacă există) vor fi gravate cu acid fosforic 35-37% timp de 30 de secunde (dentina nu se gravează mai mult de 15 secunde) se spală bine după care se va aplica adezivul dentinar. După pregătirea incrustației și a dintelui se aplică pe ambele suprafețe cimentul diacrilic cu priză dublă iar incrustația se poziționează la nivelul preparației. Excesul de ciment se îndepărtează cu blândețe și se ajustează cu ajutorul unei pensule înmuiate în adeziv. Fotopolimerizarea trebuie să se facă atât dinspre ocluzal cât și dinspre proximal câte 60 de secunde.

Micile imperfecțiuni de ocluzie de la nivelul incrustatiei se ajustează cu freze diamantate superfine pentru finisat care se pot folosi și la îndepărtarea excesului de rășină după care suprafețele respective se vor finisa cu polipanturi speciale pentru ceramica.

Trebuie să se acorde o atenție deosebită la aplicarea lucrării protetice în poziție corectă și apoi să se mențină în aceeași poziție cu o presiune constantă. Aceeași tehnică se folosește și la cimentarea onlay-urilor. Poziția lor se verifică cu o sondă care ține dinspre incrusțatie spre dinte. Sonda trebuie să alunece de pe dinte pe suprafața incrustației fără să se simtă marginile. Deasemenea se ține cont și de celelalte elemente de agregare care de obicei sunt coroane din doua părți și care se cimentează concomitent cu celelalate elemente de agregare.

În timpul cimentării pot surveni următoarele accidente:

întărirea cimentului prea repede.

inundarea cu salivă.

Ex. Intrument folosit în cimentarea incrustațiilor.

I. CAZURI CLINICE.

CAZ 1.

Pacientul Codruț Dumitru, în vârsta de 48 de ani de profesie zidar se prezintă pentru tulburări funcționale ale A.D.M în special masticație și fizionomie datorită edentației parțiale.

Din anamneză rezultă faptul că pacientul a suferit pierderi ale unităților masticatorii datorate cariilor dentare și complicațiilor acestora.

Motivul prezentării:tulburări funcționale: masticație și fizionomie.

Antecedente heredocolaterale- nesemnificativ

Antecedente personale -generale- nesemnificativ

-stomatologice:

Examenul Clinic

1.examenul clinic general.

– tip normosom, concordanța între vârsta biologică și cea cronologică, comportament cooperant.

2.examenul loco-regional.

EXAMENUL EXOBUCAL

a.Inspecția.

Frontal :-tipul feței – ovalar

-tegumente de culoare și aspect normal

-șanțurile nazogeniene și mentonier de aspect normal

Lateral :-profil drept

b. Palparea.:-tonusul muscular-normoton

A.T.M.-deschiderea gurii în limite normale

-excursia mentonului-lină, continuă

-excursia condilului-mișcări simetrice sinergice în concordanță cu deschiderea gurii.

c. Auscultația.:-nu apar crepitații, frecături.

Concluzie- examenul exobucal ne furnizează date fără semnificație

Patologică.

EXAMENUL ENDOBUCAL

1.Examenul arcadelor alveolo-dentare: „Examenul monomaxilar”

– forma- eliptica, simetrica

– dentiția permanentă

a.Examenul odontal

Diagnostic odontal -1.8 : leziuni carioase simple corect tratate

-2.2 :devitalizat

Diagnostic edental – edentație latero-laterală maxilară

– edentație totală mandibulară protezată

b. Examenul parodontal.

-mucoasa gingivală de culoare normală

-nu prezintă factori de iritație gingivală sau retracții gingivale

-dinți bine implantați fără mobilitate patologică

2.Examenul suportului muco-osos: „Câmpul protetic maxilar”

-substratul osos

1.Creasta alveolară: -forma arcadei -eliptică

-înălțime medie

-lățime medie

-paralelă cu planul ocluzal

2.Tuberozități: -relief bine reprezentat

3.Bolta palatină: -înălțime medie

-lățime medie

-substratul mucos

reziliența mucoasei normală

nu prezintă mobilitate orizontală

3.Examenul funcțional al ocluziei: „Examenul static”

-frontal:

– vertical –nu se poate constata datorită absenței lui 3.7; 4.7

– sagital – circumscriere( normal)

– transversal – linia interincisivă (normală)

– lateral:

– vertical – nu se poate constata datorita absenței lui 3.7; 4.7

– sagital – raport neutral

– transversal – D.V.O. prăbușită datorită edentației totale inferioare

Concluzii:

ocluzie -stabilă, fixă, corectă

PLAN TERAPEUTIC

– stabilind pe baza examenului clinic și radiologic că 2.2 este apt pentru o incrustație corono-radiculară, am realizat o punte parțial fizionomică având următoarele elemente:

– 2.6, 2.8 coroane turnate

– 2.2 inlay corono-radicular

Prin această lucrare protetică s-a restabilit funcția masticatorie și fizionomică.

– menționez că inferior pacientul este protezat cu o proteză mobilă, presiunea exercitată asupra inlay-ului corono-radicular este redusă și nu există pericolul dislocării inlay-ului corono-radicular.

Prezint mai jos etapele cazului realizat al lucrării protetice:

Fig. 1 Cazul clinic cu bonturile șlefuite

Fig. 2. Lucrarea protetică finită

Fig.3

Modul cum se aplică lucrarea în axul de inserție

Fig. 4 Lucrarea protetică fixată în cavitatea bucală

CAZ 2.

Pacientul Suciu Dorel în vârstă de 19 ani de profesie student,se prezintă în cabinetul dentar pentru tulburari funcționale masticatorii și fizionomice.

Din anamneză rezultă faptul că pacientul a suferit pierderi ale unităților masticatorii datorate cariilor dentare și complicațiilor acestora.

Antecedente heredocolaterale -nesemnificativ

Antecedente personale generale-nesemnificativ

Examenul clinic

1.Examenul clinic general

Tip normosom,concordanță între vârsta biologică și cronologică,comportament cooperant

2.Examenul loco-regional

EXAMENUL EXOBUCAL

a.Inspecția.

Frontal

– tipul fetei – ovalar

– tegumente de culoare și aspect normal

– șanțurile nazogeniene și mentonier de aspect normal

Lateral

– profil drept

b. Palparea.- tonusul muscular-normotonie

A.T.M. -deschiderea gurii în limite normale

-excursia mentonului-lină, continuă

-excursia condilului-mișcări simetrice sinergice,în concordanță cu deschiderea gurii.

c.Auscultația-nu apar crepitații, frecături.

Concluzie- examenul exobucal ne furnizează date fără semnificație patologică.

EXAMENUL ENDOBUCAL

1.Examenul arcadelor alveolare: „Examenul monomaxilar”

– forma arcadelor – inf.(eliptică)

– sup.( parabolă)

– dentiția definitivă

a.Examenul odontal

1.4 – devital

1.6 – pulpită acută seroasă totală

2.2 – pulpită acută seroasă totală

2.3, 2.6 – devitalizați

4.6,3.6 – obturații definitive corect realizate

b.Examenul parodontal

mucoasa gingivală de culoare normală

nu prezintă factori de iritație locală

nu prezintă retracție gingivală

nu prezintă mobilitate patologică a dinților

2.Examenul suportului muco-osos:” Câmp protetic maxilar „

substratul osos

1.Creasta alveolară: forma arcadei –parabolă

-înălțime medie

-lățime medie

-paralelă cu planul ocluzal
2.Tuberozități-relief bine reprezentat
3.Bolta palatină-înălțime medie

-lățime îngustă

-substratul mucos

rezilienta mucoasei normală

nu prezintă mobilitate orizontală

3.Examenul funcțional al ocluziei: „Examenul static”

– frontal:

– vertical – ocluzie normala

– sagital – în contact

– transversal – liniile interincisive coincid

– lateral:

– vertical – în contact

– sagital – raport neutral

– transversal – cuspizii vestibulari maxilari circumscriu pe cei mandibulari

Concluzii:

ocluzie -stabilă, fixă, corectă

PLAN TERAPEUTIC

După efectuarea pulpectomiei la 2.2 având peretele vestibular întreg am ales onlay-ul ca fiind o soluție optimă în acest caz.

În urma anamnezei și a examenelor clinice ne propunem efectuarea unei lucrări protetice care va conține:

– 2.3, 2.6 – coroane turnate total fizionomice

– 2.4-2.5 – punte

– 2.2 – onlay pe fața palatinală.

Prezint mai jos etapele cazului realizat al lucrării protetice:

Fig. 1 Examenul endo-bucal

Fig. 2 Prepatia 22

Fig. 3 a.

Fig. 3 b.

Fig 3 c.

Fig. 3 a.b.c. Scheletul metalic al lucrării protetice realizat din Cr – Co.

Fig. 4 Lucrarea protetică fixată în cavitatea bucală

CAZ 3.

Pacientul Dorobat Mihai, în vârsta de 44 de ani de profesie dulgher se prezintă pentru tulburări funcționale ale A.D.M în special masticație datorită edentației parțiale.

Din anamneză rezultă faptul că pacientul a suferit pierderi ale unităților masticatorii datorate cariilor dentare și complicațiilor acestora.

Motivul prezentării:tulburări funcționale: masticație.

Antecedente heredocolaterale- nesemnificativ

Antecedente personale -generale- nesemnificativ

-stomatologice:

Examenul Clinic

1.examenul clinic general.

– tip normosom, concordanța între vârsta biologică și cea cronologică, comportament cooperant.

2.examenul loco-regional.

EXAMENUL EXOBUCAL

a.Inspecția.

Frontal :-tipul feței – ovalar

-tegumente de culoare și aspect normal

-șanțurile nazogeniene și mentonier de aspect normal

Lateral :-profil drept

b. Palparea.:-tonusul muscular-normoton

A.T.M.-deschiderea gurii în limite normale

-excursia mentonului-lină, continuă

-excursia condilului-mișcări simetrice sinergice în concordanță cu deschiderea gurii.

c. Auscultația.:-nu apar crepitații, frecături.

Concluzie- examenul exobucal ne furnizează date fără semnificație

Patologică.

EXAMENUL ENDOBUCAL

1.Examenul arcadelor alveolo-dentare: „Examenul monomaxilar”

– forma- eliptica, simetrica

– dentiția permanentă

a.Examenul odontal

Diagnostic odontal -1.6 : leziuni carioase simple corect tratate

-2.4 :devitalizat

-2.5:D.C.R. ,coroană metalo-ceramică

b.Examenul parodontal: -mucoasa gingivală de culoare normală

-nu prezintă factori de iritație locală

-nu prezintă retracție gingivală

-nu prezintă mobilitate patologică a dinților.

2.Examenul suportului muco-osos: „Câmpul protetic mandibular”

-substratul osos

1.Creasta alveolară: -forma arcadei -eliptică

-înălțime medie

-lățime medie

-paralelă cu planul ocluzal

2.Tuberculii piriformi: -relief bine reprezentat

-substratul mucos

rezilienta mucoasei normală

nu prezintă mobilitate orizontală

3.Examenul funcțional al ocluziei: „Examenul static”

– frontal:

– vertical – ocluzie normala

– sagital – în contact

– transversal – liniile interincisive coincid

– lateral:

– vertical – în contact

– sagital – raport neutral

– transversal – cuspizii vestibulari maxilari circumscriu pe cei mandibulari

Concluzii:

ocluzie -stabilă, fixă, corectă

PLAN TERAPEUTIC

După efectuarea pulpectomiei la 3.4 și prepararea cavității s-a efectuat o punte dentară de la 3.4 la 3.6 ,având peretele vestibular întreg am ales onlay-ul ca fiind o soluție optimă în acest caz,pentru dinții 3.4;3.6;4.6.

În urma anamnezei și a examenelor clinice ne propunem efectuarea a 2 lucrări protetice care vor conține:

-3.4- 3.6 –punte dentară cu 3.4 onlay,3.5 corp de punte total fizionomic,3.6 onlay

– 4.4-4.6 – punte; 4.4 coroană turnată total fizionomică

4.5 corp de punte total fizionomic

4.6 onlay.

Prezint mai jos etapele cazului realizat al lucrărilor protetice:

II.CONCLUZII.

Lucrarea de față caută să readucă în practica stomatologică curentă unele metode și tehnici de realizare a incrustațiilor folosite ca elemente de agregare. În literatura de specialitate există descrieri noi de incrustații simple și mai ales compuse, ca mijloace suplimentare de îmbunătățire a retenției pe dinte: clavete, puțuri parapulpare (pentru pivoturi turnate sau prefabricate), șanțuri de stabilizare.

Dintre incrustații cele mai des utilizate ca elemente de agregare sunt inlay-ul, onlay-ul cu 3 sau 4 fețe, pinlay-ul și incrustația MOD.

Cunoașterea principiilor generale de preparare a diverselor tipuri de incrustație are o deosebită importanță în secolul XXI când cerințele fizionomice sunt în continuă creștere.

Incrustațiile sunt un capitol al proteticii care a dus la dezvoltarea acesteia , la realizarea unor lucrări protetice cat mai fizionomice și mai biologice.

În concluzie am subliniat eficiența incrustațiilor ca elemente de agregare cu o bună retenție și efect fizionomic maxim dacă indicația utilizării lor este corespunzătoare fapt ce dă posibiliatea utilizării acestor microproteze pe scară mai largă.

IX. BIBLIOGRAFIE

1 POPA SEVER: Protetica dentară – Forme clinice ale edentației parțiale și planuri de tratament prin punți dentare vol 1. Ed. Med. S.A. 2001

2 POPA SEVER : Ocluzia dentară – normală, patologică și terapeutică. Dacia. Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea; 2004

FREDRIKSON M., ASTBACK T., PAMENIUS M., ARVIDSON K. : A retrospective suite of 236 patients with teeth restored by carbon fibre-reinforced epoxy posts. J. Prosthet.Dent. 1998; 80; 151-157

CAUCAN C. : Procedee restaurative în disfuncțiile coronare extinse. Ed. Med. București 1989; 61-71

5 HUGO B., STASSINAKIS A., HOTZ P., : Die rand qualitat der schmelzabschragung bei adhasien klasse II – Minikavitaten in vivo. D. Z. Z. 1995; 50; 832-845

6 ISIDOR F., ODMAN P., BRONDMUN K.: Intermitent loading of teeth restored using prefabricated carbon fibre post. Int. J. Prosthodont. 19969: 131; 136.

7 LOREY R. E., MAYERS G. E.: The retentive qualities of bridge retainers. J. Am. Dent. Assoc. 1978; 76; 568-572

8 MOFFA J. P.: Alternative dental casting alloys. Dent. Clin. North Am., 198327;733-746

9 PURTON D. G., PEYNE J.A.: Comparison of carbon fibre and
stainless steel root caval pastes. Quint. Int. 1996 27;93;97

10 ROOD K. D., MORROW R.M., EYSSMAN H.F.: Dental laboratory procedures. 3rd St Louis C.V. Mosby Co.; 1986 89-98

11 SHILLINGBURG H.T.: Bridge retainers for tilted abutments. N.M. Dent J. 197222; 16-1912

TYLMAN S.D.: Theory and practice of crown and fixed parțial
prosthodontics bridge. 6th Ed. St. Louis C.V. Mosby Co. 1970; 87-99

COSTA E. : Ortopedie stomatologică . Edentația parțială și terapia ei. Buc 1952; 123-131

14 ANTE J.H.: Construction of pontics J. Can. Dent. Assoc. 1993; 2:482-
487

BOYD H.R.: Pontics in fixed parțial dentures J.Prosthet. Dent. 1995 ;
5:55-64

BUTSON T.J., NICHOLS J.l., MAT. HARPER R.J.: Fatigue life of
proceramic soldered and post soldered joints. Int. Prosthodont. 1993; 6:468-474

17 EICHMILLER F.C., PERRY E.E.: Tapered cross-pin atachments for fixed bridge. Oper. Dent. 1994 19:7-10

18 FAUCHER R.R.: A system for localizing pontics. J. Prosthet. Dent. 1984;52:643-647

19 FUSAYAMA T., WAKUMOTO S., OSADA H.: Accuracy of fixed parțial dentures made by various soldering tehniques and one piece casting. J. Prosthet. Dent. 1984; 14:334-342

20 HARMON C.B.: Pontic design. J. Prosthet. Dent. 1968; 8:496-498

21 JONSON G.H., LEARY J.M.: Pontic design and localizate bridge
augmentation in fixed parțial dentures design. Dent. Clin. North. Am. 1992;36:591-605

22 LIMA VERDE M.A.R., STEIN R.S.: Evaluation of soldered connectors of two base metal ceramic alloys. J. Proshtet. Dent. 1994; 71: 339-344

23 PARKÎNSON C.F., SCHABERG T.V.: Pontic design of posterior fixed partial prostheses: is it a microbial misadventure? J. Prosthet. Dent. 1984; 51:51-54

24 PEREL M.L.: A modified sanitary pontic. J Prosthet. Dent. 1972; 28:589-592

25 PODSHADLEY A.G.: Gingival response to pontics. J. Prosthet. Dent 1968; 19:51-57

TJAN A.H.: Bilogic pontic design. Gen. Dent. 1983; 31: 40-44

TRIPODAKIS A.P., CONSTANTINIDES A.: Tissue response under by hiperpressure from convex pontics. Int. Periodont. Rest. Dent. 1990; 10:408-414

BRATU D.: Materiale Dentare. Ed. Helicon Timișoara 1999 278-284

NUSSBAUM R.: Afecțiunile coronare ale dinților și tratamentul lor protetic. Microproteze. UMF Timișoara 1986;

30 CHIRA F.:Morfologia funcțională dento-maxilară. Ed Didactică București 1981;

ENE L.: Stomatologia. 1978; 9;97

GAFAR M., ILIESCU A.: Cariologie și odontoterapie restauratoare.
Ed. Med. Buc. 2002; 172-185

33 ANDREESCU C., ILIESCU A.: Cimenturi ionomeri de sticlă în practica stomatologică. Stomatologia 1990; 36: 1-14

34 ADRIAN S., LACATUSU St. -Caria dentară protocoale și tehnici. Ed. Appolonia, lași, 1999

35 CHERLEA V. – Cimenturi cu ionomeri de sticlă – aplicații clinice în stomatologie. Ed. Prahova, Ploiești, 1996

36 DANILA l., VATAMAN R., ILIESCU A., UNGUREANU CRISTINA- Profilaxie stomatologica. Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996

ILIESCU A. -Concepția de obturație coronară tip „Sandwich". Stomatologia 1993; 39: 25-29

ILIESCU A., VELCESCU CRISTINA, VELCESCU S., SENDROIU
VIVIAN – Refacerea morfofuncțională a dinților laterali prin sistemul inlay/ onlay indirect din materiale compozite. Partea l Stomatologia 1998; 44: 9-15

ILIESCU A., VELCESCU CRISTINA, VELCESCU S., SENDROIU VIVIAN – Refacerea morfofuncțională a dinților laterali prin sistemul inlay/ onlay indirect din materiale compozite. Partea II Stomatologia 1999; 45: 6-17

IONITA S., PETRE A.: Ocluzia dentară. Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București 1997

41 MOWAFI O.M., FENTON A.H. FORRESTER N., MILENKOVIC M. : Retention of metal ceramic crowns cemented with resin cements. Effects of preparation taper and height. J. Prosthet. Dent. 1996; 78:524-529

KEMA R., GOODACRE C.A. PHILIPS R.W.: Johnsons Modern Practice in Fixed Prosthodontics 4th Ed. W.B. Saunders Co. 1986:46-58; 68-74

VÂLCEANU A.: Estetica în medicina dentară. Ed. Brumar Timișoara 2004

BIBLIOGRAFIE

1 POPA SEVER: Protetica dentară – Forme clinice ale edentației parțiale și planuri de tratament prin punți dentare vol 1. Ed. Med. S.A. 2001

2 POPA SEVER : Ocluzia dentară – normală, patologică și terapeutică. Dacia. Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea; 2004

FREDRIKSON M., ASTBACK T., PAMENIUS M., ARVIDSON K. : A retrospective suite of 236 patients with teeth restored by carbon fibre-reinforced epoxy posts. J. Prosthet.Dent. 1998; 80; 151-157

CAUCAN C. : Procedee restaurative în disfuncțiile coronare extinse. Ed. Med. București 1989; 61-71

5 HUGO B., STASSINAKIS A., HOTZ P., : Die rand qualitat der schmelzabschragung bei adhasien klasse II – Minikavitaten in vivo. D. Z. Z. 1995; 50; 832-845

6 ISIDOR F., ODMAN P., BRONDMUN K.: Intermitent loading of teeth restored using prefabricated carbon fibre post. Int. J. Prosthodont. 19969: 131; 136.

7 LOREY R. E., MAYERS G. E.: The retentive qualities of bridge retainers. J. Am. Dent. Assoc. 1978; 76; 568-572

8 MOFFA J. P.: Alternative dental casting alloys. Dent. Clin. North Am., 198327;733-746

9 PURTON D. G., PEYNE J.A.: Comparison of carbon fibre and
stainless steel root caval pastes. Quint. Int. 1996 27;93;97

10 ROOD K. D., MORROW R.M., EYSSMAN H.F.: Dental laboratory procedures. 3rd St Louis C.V. Mosby Co.; 1986 89-98

11 SHILLINGBURG H.T.: Bridge retainers for tilted abutments. N.M. Dent J. 197222; 16-1912

TYLMAN S.D.: Theory and practice of crown and fixed parțial
prosthodontics bridge. 6th Ed. St. Louis C.V. Mosby Co. 1970; 87-99

COSTA E. : Ortopedie stomatologică . Edentația parțială și terapia ei. Buc 1952; 123-131

14 ANTE J.H.: Construction of pontics J. Can. Dent. Assoc. 1993; 2:482-
487

BOYD H.R.: Pontics in fixed parțial dentures J.Prosthet. Dent. 1995 ;
5:55-64

BUTSON T.J., NICHOLS J.l., MAT. HARPER R.J.: Fatigue life of
proceramic soldered and post soldered joints. Int. Prosthodont. 1993; 6:468-474

17 EICHMILLER F.C., PERRY E.E.: Tapered cross-pin atachments for fixed bridge. Oper. Dent. 1994 19:7-10

18 FAUCHER R.R.: A system for localizing pontics. J. Prosthet. Dent. 1984;52:643-647

19 FUSAYAMA T., WAKUMOTO S., OSADA H.: Accuracy of fixed parțial dentures made by various soldering tehniques and one piece casting. J. Prosthet. Dent. 1984; 14:334-342

20 HARMON C.B.: Pontic design. J. Prosthet. Dent. 1968; 8:496-498

21 JONSON G.H., LEARY J.M.: Pontic design and localizate bridge
augmentation in fixed parțial dentures design. Dent. Clin. North. Am. 1992;36:591-605

22 LIMA VERDE M.A.R., STEIN R.S.: Evaluation of soldered connectors of two base metal ceramic alloys. J. Proshtet. Dent. 1994; 71: 339-344

23 PARKÎNSON C.F., SCHABERG T.V.: Pontic design of posterior fixed partial prostheses: is it a microbial misadventure? J. Prosthet. Dent. 1984; 51:51-54

24 PEREL M.L.: A modified sanitary pontic. J Prosthet. Dent. 1972; 28:589-592

25 PODSHADLEY A.G.: Gingival response to pontics. J. Prosthet. Dent 1968; 19:51-57

TJAN A.H.: Bilogic pontic design. Gen. Dent. 1983; 31: 40-44

TRIPODAKIS A.P., CONSTANTINIDES A.: Tissue response under by hiperpressure from convex pontics. Int. Periodont. Rest. Dent. 1990; 10:408-414

BRATU D.: Materiale Dentare. Ed. Helicon Timișoara 1999 278-284

NUSSBAUM R.: Afecțiunile coronare ale dinților și tratamentul lor protetic. Microproteze. UMF Timișoara 1986;

30 CHIRA F.:Morfologia funcțională dento-maxilară. Ed Didactică București 1981;

ENE L.: Stomatologia. 1978; 9;97

GAFAR M., ILIESCU A.: Cariologie și odontoterapie restauratoare.
Ed. Med. Buc. 2002; 172-185

33 ANDREESCU C., ILIESCU A.: Cimenturi ionomeri de sticlă în practica stomatologică. Stomatologia 1990; 36: 1-14

34 ADRIAN S., LACATUSU St. -Caria dentară protocoale și tehnici. Ed. Appolonia, lași, 1999

35 CHERLEA V. – Cimenturi cu ionomeri de sticlă – aplicații clinice în stomatologie. Ed. Prahova, Ploiești, 1996

36 DANILA l., VATAMAN R., ILIESCU A., UNGUREANU CRISTINA- Profilaxie stomatologica. Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996

ILIESCU A. -Concepția de obturație coronară tip „Sandwich". Stomatologia 1993; 39: 25-29

ILIESCU A., VELCESCU CRISTINA, VELCESCU S., SENDROIU
VIVIAN – Refacerea morfofuncțională a dinților laterali prin sistemul inlay/ onlay indirect din materiale compozite. Partea l Stomatologia 1998; 44: 9-15

ILIESCU A., VELCESCU CRISTINA, VELCESCU S., SENDROIU VIVIAN – Refacerea morfofuncțională a dinților laterali prin sistemul inlay/ onlay indirect din materiale compozite. Partea II Stomatologia 1999; 45: 6-17

IONITA S., PETRE A.: Ocluzia dentară. Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București 1997

41 MOWAFI O.M., FENTON A.H. FORRESTER N., MILENKOVIC M. : Retention of metal ceramic crowns cemented with resin cements. Effects of preparation taper and height. J. Prosthet. Dent. 1996; 78:524-529

KEMA R., GOODACRE C.A. PHILIPS R.W.: Johnsons Modern Practice in Fixed Prosthodontics 4th Ed. W.B. Saunders Co. 1986:46-58; 68-74

VÂLCEANU A.: Estetica în medicina dentară. Ed. Brumar Timișoara 2004