Metode Si Tehnici de Investigare Juridico Sociologica

Cuprins

Planul lucrării ……………………………………………………………….1

Capitolul I – Aspecte privind metodologia juridică …………….…….…..2

§1. Definiția metodologiei……………………………………………………………….2

§2. Definirea metodologiei juridice …………………………………………………….3

§3. Raportul dintre metoda, tehnica, procedeul și instrumentul de investigare ……4

§4. Metodele cercetării științifice a fenomenului juridic…………………………..….6

A. Metoda logică…………………………………………………………………………6

B. Metoda comparativă …………………………………………………………………7

C. Metoda istorică ..…..………………………………………………………………….8

D. Metoda sociologică ……………………………………………………………….…..9

E. Metode cantitative ………………………………………………………………..…10

Capitolul II – Etape, metode și tehnici de investigare

juridico-sociologică ……………………………………………………..….12

§1 Etapele investigării în științele despre societate ………………………………….12

Determinarea obiectivului …………………………………………………….…..12

Preancheta …………………………………………………………………………13

Determinarea universului anchetei ………………………………………………14

Eșantionarea ……………………………………………………………………….15

Alegerea tehnicilor de cercetare adecvate ……………………………………….16

Pretestarea instrumentelor de cercetare …………………………………….…..16

Definitivarea instrumentelor de cercetare ………………………………………17

Aplicarea instrumentelor în teren ……………………………………………….17

Prelucrarea informațiilor …………………………………………….…………..19

Analiza rezultatelor …………………………………..……………………….20

Redactarea raportului de cercetare ………………..…………………………21

§2 Tehnici de investigare ……………………………………………………….……22

Observația sociologică ……………………………………………………………22

Chestionarul ………………………………………………………………………26

Interviul ……………………………………………………………………………31

Tehnici sociometrice …………………………………………………………..….36

§ 3. “Monografiile sătești” ale echipelor de cercetare conduse de

Dimitrie Gusti ………………………………………………………………………..37

§ 4. Cerințe ale redactării întrebărilor pentru interviul și chestionarul juridico-sociologic ……………………………………………………………………………..47

Capitolul III – Metode și tehnici de interpretare a dreptului ………….50

§1. Identificarea metodelor interpretării dreptului ………………………………50

Metode analitice …………………………………………………………………50

Metoda gramaticală ……………………………………………………………..51

Metoda logică ……………………………………………………………………51

Metode sintetice …………………………………………………………………52

Metoda istorică ………………………………………………………………….52

Metoda sistematică ………………………………………………………………52

§2. Argumente ale logicii formale la interpretarea normelor juridice ………….53

§3. Analogia dreptului ………………………………………………………………54

Bibliografie …………………………………………………………………..55

=== Metode de investigare ===

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I

Aspecte privind metodologia juridică

§1. Definiția metodologiei

§2. Definirea metodologiei juridice

§3. Raportul dintre metoda, tehnica, procedeul și instrumentul de investigare

§4. Metodele cercetării științifice a fenomenului juridic

Capitolul II

Etape, metode și tehnici de investigare juridico-sociologică

§1 Etapele investigării în științele despre societate

§2 Tehnici de investigare

§ 3. “Monografiile sătești” ale echipelor de cercetare conduse de Dimitrie Gusti

§ 4. Cerințe ale redactării întrebărilor pentru interviul și chestionarul juridico-sociologic

Capitolul III

Metode și tehnici de interpretare a dreptului

§1. Identificarea metodelor interpretării dreptului

§2. Argumente ale logicii formale la interpretarea normelor juridice

§3. Analogia dreptului

Capitolul I

Aspecte privind metodologia juridică

§1. Definiția metodologiei

Interpretată ad litteram, metodologia poate fi privită ca o știință despre metode (<gr. methodos* + logos “învățătură”, “știință”).

Prin metodă în filosofie se înțelege modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și de transformare a realității obiective.

Uneori metodologia cercetării e considerată ca ramură a filosofiei științei, dezvoltându-se în relație cu epistemologia. În acest sens se admite că ar exista o metodologie generală, al cărei scop este de a se ocupa de problemele comune întregii cercetări științifice. Acesteia i-ar fi asociate metode particulare specializate disciplinar. Însă preocuparea pentru metodologie, după cum se susține în lucrările de specialitate, a mai rămas vie doar în științele particulare, mai ales în legătură cu nevoile cercetărilor empirice. Ca urmare, s-au dezvoltat metodologii particulare, dar metodologia generală a rămas neglijată. Mai mult decât atât, se consideră că, deocamdată, nu este constituită o metodologie generală a cercetării științifice, analizele concentrându-se la nivelul metodologiilor particulare, cum este și metodologia juridică.

Într-o definiție metodologia ar reprezenta sistemul celor mai generale principii de investigație deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.

Conform opiniei lui Paul Lazarsfeld, metodologia ar avea în atenția sa câteva obiective principale: delimitarea obiectului de studiu; analiza conceptelor întrebuințate; analiza metodelor și tehnicilor de cercetare; analiza raportului dintre metodele și tehnicile utilizate; sistematizarea datelor obținute din cercetare și formalizarea raționamentelor.

Metodologia studiază metodele pentru a afla care este cea mai potrivită pentru aflarea adevărului.

Pe baza experienței se formulează strategii de investigare care să arate atât eventualele dificultăți și neajunsuri, cât și căile de obținere a unor rezultate valide din punct de vedere științific.

În cercetările socio-umane trebuie respectate o serie de principii metodologice: principiul unității dintre teoretic și empiric; principiul unității dintre înțelegere (comprehensiune) și explicație; principiul unității dintre caracteristicile cantitative și calitative; principiul unității dintre judecățile constatative și cele evaluative. Principiile enumerate ilustrează interdependența dintre noțiunile aflate în raport de dihotomie, completarea caracteristicilor de la un nivel sau aspect al cercetării cu caracteristicile de la nivelul sau aspectul opozant.

§2. Definirea metodologiei juridice

Metodologia juridică se prezintă ca un sistem de principii, norme sau criterii de cercetare a fenomenului de drept, precum și de relații ce se stabilesc între diferitele metode de cercetare științifică.

Principiile, normele sau criteriile metodologice constituie conținutul metodologiei juridice, iar relațiile ce se stabilesc între diversele metode utilizate în cercetarea științifică – obiectul acesteia.

În doctrină metodologia juridică mai e definită ca un “ansamblu de metode și procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa”.

§3. Raportul dintre metoda, tehnica, procedeul și instrumentul de investigare

În cercetările socio-umane nu se face o delimitare netă între noțiuni precum “metodă”, “tehnică”, “procedeu” și “instrument de investigare”. Astfel, primului termen i se atribuie accepțiuni dintre cele mai diverse, de la cea mai restrictivă până la cea mai largă. Pe de o parte, se vorbește de o metodă dialectică, pe de alta – de o metodă comparativă, istorică, comparativ-istorică. În același timp și în aceeași ordine de idei, se vorbește de o metodă a observației, a convorbirii, de o metodă de caz ș. a. m. d. La fel, uneori se vorbește de metodă la singular (de exemplu, metoda comparativă, metoda istorică etc.), alteori – de metode (de exemplu, metode matematice, metode de culegere a datelor, de prelucrare a informațiilor etc.).

Metodă în sensul cel mai uzual al cuvântului înseamnă un sistem de reguli și principii de cunoaștere, descriere și de sistematizare a fenomenelor din realitatea obiectivă. Uneori ca echivalent al termenului metodă se utilizează termenul procedură.

Termenul tehnică (din grecescul tekne – procedeu, vicleșug) înseamnă un ansamblu de reguli sau procedee de descriere a fenomenelor din lumea înconjurătoare. Așa cum este definit, termenul este în mare măsură ambiguu, întrucât el se aseamănă, pe de o parte, cu noțiunea de metodă și, pe de altă parte, cu noțiunea de procedeu. Ca urmare a acestui fapt, în multe din lucrările de sociologie, inclusiv în cele de sociologie juridică, apare titlul general “Metode și tehnici” – dovadă elocventă că autorii nu fac o delimitare riguroasă între cele două noțiuni. Într-un studiu fundamental de cercetare sociologică se face încercarea de a delimita tehnicile de cercetare de metodele de cercetare în sensul că tehnicile se referă la demersul operațional al abordării fenomenelor cercetate și ele sunt subsumate metodelor. Astfel, bunăoară, dacă ancheta reprezintă o metodă, atunci chestionarul apare ca tehnică de lucru, modul de aplicare al acestuia – ca procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) – ca instrument de investigare. Rezultă

că uneia și aceleiași metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (de exemplu, există

anchete pe bază de chestionar, pe bază de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), iar fiecare tehnică, la rândul ei, poate fi aplicată în mod diferit (de exemplu, într-o anchetă chestionarele pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prin poștă sau publicate în mass-media, toate acestea reprezentând procedee de investigare).

Procedeul de investigare înseamnă modul de utilizare a instrumentelor de investigare.

Instrumentele de investigare reprezintă uneltele materiale (foaie de observație, fișă de înregistrare, ghid de conversație sau de interviu, test, creion, hârtie sau aparat de înregistrare etc.) pe care le folosește cercetătorul pentru cunoașterea științifică a fenomenelor socio-umane. Uneori în categoria instrumentelor de investigare sunt incluse și aparatele de înregistrare a comportamentelor (aparatul de fotografiat, aparatul de filmat etc.), de declanșare a reacțiilor comportamentale ale indivizilor (generator de sunete, conflictograf etc.).

Deși, după cum rezultă din cele menționate mai sus, nu există un acord unanim și nu se face o delimitare strictă în utilizarea termenilor “metodă”, “tehnică”, “procedeu”, “instrument de investigare”, trebuie să recunoaștem totuși că între metode, tehnici, procedee și instrumente de investigație există legături de supraordonare și de subordonare: instrumentele se subordonează procedeelor, procedeele – tehnicilor, iar tehnicile – metodelor de investigație. Metoda este noțiunea ierarhic superioară, instrumentul – noțiunea ierarhic inferioară.

§4. Metodele cercetării științifice a fenomenului juridic

A. Metoda logică

Dat fiind că știința dreptului este o știință eminamente deductivă, deci bazată pe noțiuni, judecăți logice, raționamente, deducții, silogisme, este explicabil faptul că un loc special în cercetarea științifică a fenomenului juridic îl ocupă metoda logică.

Folosindu-se de metoda logică, cercetătorul elimină neesențialul, accidentalul, relevând numai trăsăturile pertinente, diferențiale, esențiale ale dreptului.

În știința dreptului metoda logică reprezintă o totalitate de procedee și operațiuni metodologice și gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți.

Necesitatea argumentării în știința, dar mai ales în practica juridică, este o cerință sine qua non. A deduce ceva, a dovedi deductiv este imposibil fără a ne baza pe niște principii anterioare, inductive. Așadar, în aplicarea metodei logice se pornește de la observarea unor fenomene juridice concrete, analiza lor, stabilirea relațiilor dintre ele, a determinărilor lor reciproce pentru a se ajunge la o sinteză, deducție. Judecata juridică este un act prin care se apreciază dacă o acțiune determinată a unei persoane este justă sau nu. “Orice judecată juridică este normativă și […] enunță ceea ce trebuie sau nu să facă o persoană în societate”. Judecata juridică este constituită din două elemente: unul formal și unul material; primul este constant, al doilea este variabil. Elementul formal îl constituie afirmația că o acțiune este dreaptă sau nu; elementul material îl constituie o realitate socială existentă, în speță acțiunea unei persoane, cu intențiile ei de fapt, cu rezultatele ei și cu interesele pe care le reprezintă.

Prin intermediul inducției, adică al judecăților juridice individuale, se aduc probele necesare pentru formularea ipotezelor, iar ulterior a deducțiilor, dovezilor. Generalizarea este impusă de ideea rațională de justiție care cere ca, în împrejurări identice, orice persoană să aibă aceleași obligațiuni și aceleași drepturi. Este știut că o normă procedurală de drept îl obligă pe cel ce face o afirmație în fața instanței s-o și dovedească.

Scopul aplicării metodei logice constă în construirea argumentării.

În sens restrâns metoda logică se aplică la formularea normelor juridice; în sens larg ea vizează elementele constructive necesare pentru argumentarea juridică. O normă juridică, după cum se știe, acționează asupra comportamentului uman, impunând o anumită conduită, interzicând sau permițând, recomandând sau stimulând un anume gen de conduită etc. Cu alte cuvinte, norma juridică indică ceea ce trebuie sau se consideră că este necesar, ceea ce se permite sau se recomandă a se întreprinde etc. Metoda logică ajută la formularea normelor, la explicarea modului de acțiune și comportament al oamenilor în relațiile dintre ei, pe de o parte, și dintre ei și stat, pe de altă parte. Normele se exprimă în propoziții imperative, ca idei de prescripție, interdicție, recomandare, stimulare etc. Metoda logică trebuie să ne ajute a delimita propozițiile care constituie reguli de cele care le explică și le comentează.

B. Metoda comparativă

Comparația este o operație logică de alăturare sau confruntare a două sau mai multe obiecte sau fenomene pentru a constata asemănările și deosebirile dintre ele. Metoda comparativă, prin urmare, înseamnă studierea comparativă a normelor, principiilor, ramurilor și instituțiilor sistemelor de drept din cadrul unor state diferite fie în plan sincronic, fie în plan diacronic.

La aplicarea metodei comparative în studierea dreptului urmează a se ține cont de anumite reguli obligatorii și anume:

Poate fi comparat numai ceea ce este comparabil. Se va ține cont de faptul dacă sistemele comparate aparțin aceluiași tip istoric de drept sau unor sisteme de drept diferite. Numai în primul caz metoda comparativă ne va ajuta să stabilim asemănarea dintre sistemele juridice; în cazul al doilea vom constata numai diferențe;

Termenii supuși comparației să fie considerați în conexiunile lor reale, adică în contextul social, politic, cultural din care au rezultat;

Trebuie analizat sistemul izvoarelor dreptului, care pot diferi de la un sistem juridic la altul;

Trebuie să se țină cont nu numai de sensul inițial al normei, ci și de evoluția ei în timp sau în procesul aplicării acesteia.

Aplicarea metodei comparative permite să vorbim, în virtutea unui anumit număr de trăsături comune, despre o identitate de fenomene. Ea ne ajută să stabilim diferite clasificări și tipologii ale normelor, principiilor, sistemelor de drept. Metoda comparativă are o importanță deosebită în procesul de legiferare, întrucât ea pune la dispoziție informația necesară privind reglementările din alte sisteme de drept sau din documentele juridice internaționale privind cutare sau cutare reglementări.

C. Metoda istorică

Metoda istorică presupune examinarea fenomenelor juridice (a normelor, principiilor, legilor, sistemelor și instituțiilor) în plan evolutiv, odată cu dezvoltarea și evoluția societății. În baza aplicării acestei metode se poate determina care elemente ale dreptului au apărut pe teren autohton (de exemplu, obiceiul pământului la români, așa-numitul drept valah, recunoscut și de vecini), care au fost moștenite de la strămoși și care au fost împrumutate de la alte popoare. Tot în baza acestei metode se poate determina ce forme de drept sau idei juridice au putut fi propagate de la un popor la altul, de la o etapă istorică la alta (așa-numitul proces de contaminare juridică), faptul ca atare permițându-ne a vorbi despre anumite arii, zone, regiuni sau provincii de cultură și civilizație juridică comună, pe de o parte, și despre epoci, stadii, trepte de cultură și civilizație juridică comună, pe de altă parte.

Știința dreptului, atunci când aplică metoda istorică, urmează să se bazeze neapărat pe datele și informațiile oferite de știința istoriei. Astfel, de exemplu, originea și apariția statului și dreptului nu pot fi studiate și descrise fără a se cunoaște descoperirile istoriei. La fel, teoria dreptului operează cu categoria de tip al dreptului, cu cea de bazin de civilizație juridică numai în temeiul cunoștințelor oferite de știința istoriei ș.a.m.d.

D. Metoda sociologică

Fenomenele juridice, alături de cele spirituale, morale, religioase etc., fac parte din fenomenele sociale. Acest fapt a făcut posibilă aplicarea metodei sociologice la studierea realităților juridice. Prin intermediul metodei sociologice se relevă modul în care societatea influențează dreptul, pe de o parte, și, pe de altă parte, în ce măsură dreptul, la rândul său, influențează societatea. În timp ce științele juridice studiază dreptul din interior, sociologia juridică îl studiază din exterior. Cercetatea sociologică delimitează două categorii de fenomene juridice: a) fenomene juridice primare ( legile, activitatea jurisdicțională, activitatea administrativă) și b) fenomene juridice secundare (responsabilitatea socială, statutul și rolul individului etc.). Prin metodele sale specifice (observația, sondajul de opinie, ancheta sociologică, chestionarul, interviul), sociologia juridică poate descrie cele mai diferite domenii ale dreptului: domeniul creării dreptului; domeniul cunoașterii legilor de către cetățeni și organele de stat; domeniul poziției subiecților raporturilor sociale față de reglementările juridice în vigoare; domeniul cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului; domeniul limitelor reglementării juridice, a raportului dintre sfera reglementărilor juridice și a celor extrajuridice, al formelor juridice și metajuridice de influențare a conduitei cetățenești.

Metoda sociologică se aplică la elaborarea unor cercetări cu caracter de expertiză legală, privind modul de administrare a justiției, gradul de cunoaștere a legilor, de reintegrare socială a persoanelor ce au comis fapte antisociale, măsura în care legile sunt respectate etc.

Rezultatele cercetărilor sociologice în domeniul dreptului ne ajută nu numai să stabilim în ce măsură legile sunt cunoscute și respectate, ele pot implica oportunitatea modificării unor prevederi anterioare sau elaborarea unor reglementări juridice noi.

E. Metode cantitative

Când se vorbește de metode cantitative în cercetarea științifică juridică, se are în vedere nu atât aplicarea unor metode matematice propriu-zise, cât, mai ales, prezentarea informației juridice extrem de vaste într-o formă mai concentrată, ordonată, sistematizată, pentru a putea fi consultată mai ușor într-o situație sau alta (de exemplu: la adoptarea unei decizii, la formularea unor reglementări etc.). Este vorba de economisirea timpului necesar pentru consultarea unor surse, fundamentarea unei decizii, rapiditatea efectuării diferitelor operațiuni. În acest sens în ultimul timp se vorbește de așa-numita informatică juridică, care nu este altceva decât acumularea informației din domeniul juridic în calculator, în baza anumitor programe. Informatica juridică ajută la sistematizarea legislației, evidența legislativă, evidența deciziilor de practică judecătorească, evidența unor fapte criminologice, stocarea și sistematizarea informației științifice juridice ș.a.

Descrierea cantitativă (numerică sau statistică) a fenomenelor și proceselor sociale, inclusiv a celor de natură juridică (frecvența unui anumit fapt, corelația lui cu altele, distribuția etc.), a devenit un fapt obișnuit în practica cercetărilor științifice din diverse domenii.

Aplicarea metodelor cantitative în cercetarea fenomenelor juridice contribuie în mod evident la perfecționarea activității practice, la sistematizarea și perfecționarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienței lor sociale, la exactitatea și siguranța formulărilor și deciziilor, la accelerarea rezultatului final.

Capitolul II

Etape, metode și tehnici de investigare juridico-sociologică

§1 Etapele investigării în științele despre societate

Există mai multe moduri de clasificare a etapelor investigației sociologice. Unii autori abordează o clasificare aplicabilă tuturor tehnicilor de cercetare, alții individualizează, pentru fiecare tehnică în parte, etapele investigației.

Una din abordările clasificării etapelor investigației este și cea a lui R. Mucckelli. Ea constă în:

determinarea obiectivului;

preancheta;

determinarea universului anchetei;

eșantionarea;

alegerea tehnicilor de cercetare adecvate;

pretestarea instrumentelor de cercetare;

definitivarea acestora;

aplicarea în teren;

prelucrarea informațiilor obținute;

analiza rezultatelor;

redactarea raportului de cercetare.

Determinarea obiectivului

Orice investigație sociologică urmărește un anumit scop. Formularea clară a obiectivului pe care și-l propune investigația are o importanță decisivă pentru realizarea cu succes a acesteia.

Obiectivele investigațiilor socio-juridice pot viza o serie practic nelimitată de chestiuni cum ar fi:

probleme de cunoaștere a legislației de către cetățeni;

probleme privind respectarea legislației;

probleme privind reintegrarea socială a persoanelor care au comis fapte antisociale;

probleme privind asistența socială;

probleme privind autoritatea justiției în stat;

probleme privind expertiza legală;

probleme privind reglementări în utilizarea fondului funciar;

evaluări solicitate de organele de decizie politico-juridice etc.

Există obiective sau teme de cercetare de interes teoretic și, respectiv, de interes practic; există, de asemenea, obiective de ordin general și, pe de altă parte, obiective de ordin particular. S-ar mai putea vorbi de obiective prioritare în raport cu obiectivele considerate, pentru o etapă dată, mai puțin importante.

Preancheta

Această etapă presupune formularea, definirea și analiza logică amănunțită a ipotezelor, validitatea lor. Pentru a fi valide, ipotezele trebuie să se bazeze pe fapte reale, să fie verificabile și specifice. În cercetarea socio-juridică sunt aplicate numai ipotezele verificabile. Aceste ipoteze sunt deduse din experiențele teoretice anterioare sau din unele experimente practice. Fiind deduse din date cunoscute, rolul lor este de a confirma, dezvolta sau contesta anumite teorii sau interpretări cu privire la procesele sau fenomenele studiate.

Elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori obiectivi și subiectivi: condițiile praxiologice; nivelul de dezvoltare a științei; calitățile personale ale cercetătorului etc.

Ipotezele se clasifică în ipoteze teoretice și ipoteze de lucru sau empirice. Formularea lor este o condiție sine qua non pentru orice investigație sociologică.

În preanchetă se fixează, de regulă, costul investigației, precum și termenul realizării acesteia.

Preancheta este o operație prealabilă efectuată numai pe teren cu scopul de a prospecta și identifica problematica cercetării în vederea construirii ipotezelor și a stabilirii instrumentelor de lucru.

Determinarea universului anchetei

Pentru ca informațiile obținute în urma investigațiilor socio-juridice să aibă valoare științifică, trebuie să fie respectate în mod riguros câteva cerințe ale metodologiei cercetării. Una dintre aceste cerințe este determinarea pe baze științifice a populației care urmează să fie supusă cercetării. Zicem “populație”, pentru că prin universul anchetei se înțelege anume populația care urmează să fie supusă investigației.

Determinarea populației care urmează a fi supusă investigației presupune realizarea a trei operații metodologice distincte: stabilirea colectivității statistice generale, stratificarea (gruparea) populației și alegerea eșantioanelor asupra cărora urmează să fie efectuată investigația. De obicei, cercetarea se realizează la nivelul unor zone socio-geografice limitate (sat, oraș, județ etc.).

Din colectivitatea statistică generală fac parte toate persoanele implicate direct în procesele care constituie obiectul cercetării, precum și persoanele care, deși nu sunt implicate nemijlocit în procesele studiate, dețin anumite informații referitoare la acestea.

Stratificarea populației se face în funcție de: caracteristicile socio-demografice (sex, vârstă stare civilă, structura familială); caracteristicile socio-profesionale (tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în muncă etc.); caracteristicile sociale (apartenența la un grup social, la un mediu social etc.); caracteristicile economice (venituri, tipul și structura locuinței etc.) ș.a.m.d.

Eșantionarea

Dat fiind că investigarea directă a întregii populații este, practic, irealizabilă, cercetarea se limitează la un eșantion. Pentru ca acesta să fie reprezentativ, el urmează a fi extras din unități sociale omogene. “A construi un eșantion înseamnă a căuta în sânul unei populații de referință, printr-un anumit procedeu (de eșantionare), un anumit număr de indivizi a căror grupare trebuie să întrunească anumite însușiri, în primul rând, însușirea reprezentativității”.

Deși eșantionul constituie numai o parte a populației studiate, concluziile deduse pe baza studierii lui vor putea fi extrapolate la întreaga colectivitate în virtutea reprezentativității acestuia. Operația de extragere a unui eșantion reprezentativ se numește eșantionare. Eșantionarea se efectuează fie prin procedeul probabilist (când fiecărui element al populației i se asigură șanse egale de a figura în eșantion), fie prin procedeul cotelor (care asigură reprezentativitatea unor variabile cum sunt: sexul, vârsta, profesia, gradul de școlarizare). Eșantionarea se realizează cu ajutorul calculelor, al unor legi statistice și matematice.

În funcție de procedeele care stau la baza operației de eșantionare, de natura și structura populației investigate se cunosc mai multe tipuri de eșantioane: eșantioane probabilistice, eșantioane stratificate, eșantioane pe grupuri, eșantioane areolare, eșantioane multistadiale, eșantioane multifazice ș.a. Alegerea tipului de eșantion pentru investigație depinde de mai mulți factori, cum ar fi: natura datelor disponibile asupra populației totale; gradul de omogenitate; natura (extinsă sau restrânsă) a zonei socio-geografice studiate; mijloacele materiale ce asigură realizarea investigației; natura anchetei (simplă sau complexă) ș.a.m.d.

Alegerea tehnicilor de cercetare adecvate

Este foarte important ca tehnicile de cercetare să fie adecvate, pe de o parte,

obiectului supus cercetării, pe de altă parte, obiectivelor investigației. Gradul de adecvare a tehnicilor utilizate în procesul cercetării determină, în ultimă instanță, valoarea informațiilor obținute despre obiectul cercetat, realizarea obiectivului preconizat.

În investigațiile socio-juridice se aplică în mod frecvent următoarele tehnici: observația, chestionarul, interviul, diverse procedee sociometrice. De obicei, într-o cercetare sociologică se aplică concomitent mai multe tehnici de cercetare, și aceasta din cel puțin două motive: 1) pentru că fiecare fapt și proces este rezultanta unui număr relativ mare de factori obiectivi și subiectivi, care reclamă utilizarea unor anumite tehnici, și 2) pentru că informațiile referitoare la cele mai diverse aspecte ale vieții sociale diferă considerabil unele de altele și nici nu sunt ordonate, sistematizate și clasificate astfel încât să satisfacă exigențele analizei și explicației științifice; această ordonare, sistematizare și clasificare se va face tocmai prin utilizarea tehnicilor la care ne-am referit.

Pretestarea instrumentelor de cercetare

Pretestarea este o etapă a investigației care are scopul de a evalua în prealabil eficacitatea instrumentului utilizat. Pretestarea, care anticipează investigația științifică propriu-zisă, este o operație strict necesară. La această etapă pe teren vor fi supuși chestionării un număr de cca 20-30 de subiecți destul de diferiți, dar care să alcătuiască un grup la fel de omogen sau eterogen ca și populația reprezentată de eșantionul fixat. În cazul chestionarului pretestarea urmărește scopul de a verifica: 1) însușirile termenilor utilizați (claritatea, precizia lor); 2) formularea adecvată a întrebărilor; 3) ordinea în care urmează a fi eșalonate întrebările; 4) validitatea și caracterul adecvat al formularului; 5) caracterul complet (completitudinea) al formularului; 6) necesitatea textelor auxiliare ș.a.

După realizarea pretestării, datele obținute sunt analizate și confruntate cu alte date similare în vederea modificării întrebărilor și a formularului. În urma acestei operații se redactează forma definitivă, care va fi folosită în testarea (ancheta) propriu-zisă.

Definitivarea instrumentelor de cercetare

Așa cum s-a arătat la pct. 1.6, pretestarea constituie o probă de verificare pe teren, la un grup redus de persoane, a caracterului mai mult sau mai puțin adecvat a instrumentarului utilizat (gradul de acceptabilitate, nivelul de înțelegere și de interpretare a întrebărilor de către subiecți, claritatea întrebărilor etc.). Pretestarea permite a introduce modificările necesare, a elimina formulările neclare sau ambigue, a introduce formulări noi și a renunța la altele etc. În consecință, se propune o redactare definitivă, se fixează instrumentele verificate și validate, care vor fi folosite în investigare.

Aplicarea instrumentelor în teren

După unii sociologi, în calitate de instrumente de investigare apar o serie de unelte materiale cum ar fi: foaia de observație, fișa de înregistrare, ghidul de interviu, tabelele, schemele, cartogramele, fotografiile, benzile magnetice, chestionarele, testele, scalele, inventarul de probleme, planul calendaristic, ghidul observațiilor directe, ghidul eventualelor experimente sociologice sau psiho-sociologice de teren sau de laborator ș.a., de care se folosește cercetătorul pentru cunoașterea științifică a fenomenelor socio-juridice.

Problemele care se pun în legătură cu instrumentele sunt verificarea validității și a fidelității lor. Validitate înseamnă aptitudinea instrumentului de a măsura ceea ce trebuie să măsoare. Fidelitate înseamnă obținerea unora și acelorași rezultate ori de câte ori instrumentul este aplicat unuia și aceluiași subiect, în aceleași condiții.

Problema validității se pune în orice cercetare, în legătură cu orice instrument și orice tehnică de culegere a datelor: observație directă, interviu, chestionar, documentare statistică, teste, scale etc. În cazul observației se verifică dacă ceea ce este observat corespunde obiectului stabilit în prealabil, dacă el este bine interpretat, dacă nu se modifică sub influența cercetătorului și dacă poate fi înregistrat. Important este să ne asigurăm pe teren că instrumentele utilizate nu prezintă defecte de invaliditate internă (de exemplu, uneori răspunsurile pot avea o semnificație diferită pentru subiecți diferiți, când întrebările însele sunt inductoare de răspunsuri cu sensuri diferite sau imprecise).

Fidelitatea unui instrument se confirmă și atunci când mai mulți cercetători obțin date asemănătoare prin aplicarea lui față de aceiași subiecți, la un moment dat. Se corelează seriile de rezultate obținute de la aceiași subiecți fie de către un singur cercetător în momente diferite, fie de către mai mulți cercetători într-un moment dat. Coeficientul de corelație dintre aceste două serii de rezultate comparate obținute prin aplicarea unuia și aceluiași instrument se numește coeficient de fidelitate al instrumentului dat.

Fișa de observație cuprinde informații privind spațiul fizic, care, prin acțiuni și prin cultură, devine spațiu social, iar prin muncă și prin practică – spațiu umanizat. Prin intermediul atitudinilor, opiniilor, mentalităților și relațiilor interindividuale spațiul social devine spațiu afectiv și spațiu cultural, astfel încât fișa de observație își propune să reflecte un întreg social, adică o colectivitate socială (zonă geografică, sat, întreprindere etc.) ca totalitate și ca sistem unitar de elemente, fapte, procese și relații sociale. O fișă de observație sociologică ce se referă la o colectivitate socială ca un tot întreg va reda întreaga structură și funcționalitate a acesteia, adică poziția ei spațială, instituțiile și elementele ei componente, funcțiile și raporturile sociale din cadrul acesteia. Unitățile de observație care sunt notate de cercetător vor fi de trei tipuri: unități verbale (cuvinte-cheie, propoziții ș. a.), unități non-verbale (gesturi, reacții, mimică etc.), unități de semnificație.

Ghidul de observație cuprinde recomandări privind mijloacele de înregistrare a datelor pe teren (aparate foto, magnetofoane, casetofoane, aparate de filmat, mașini de scris etc.). Nu există instrumente de cercetare pe teren universal valabile. Fiecare cercetător își elaborează propriile instrumente și fiecare ghid de observație îi este caracteristic unui anumit studiu, în funcție de scopurile urmărite.

Scalarea este definită drept modalitate specifică de descriere cantitativă, care constă în redarea intensității de manifestare a fenomenelor sociale și psihosociale. La saclare proprietățile unui fenomen sunt ordonate pe un anumit continuu (pe un spațiu liniar unidimensional), ce se întinde de la extrema negativă la extrema pozitivă. Spațiul dintre cele două extreme se numește scală.

Testul este constituit dintr-o serie de probe sau de întrebări cu ajutorul cărora se cercetează indirect personalitatea subiecților supuși cercetării.

Prelucrarea informațiilor

Dat fiind volumul extraordinar de mare de informații care rezultă din cercetările sociologice, se impune o prelucrare prealabilă a lor. Prelucrarea poate fi efectuată manual sau cu ajutorul calculatorului. Informațiile se prelucrează în mod diferit, în funcție de sursa lor și de instrumentele cu ajutorul cărora au fost obținute. Informațiile obținute ca urmare a observației sunt revăzute, completate, precizate, iar apoi, clasificate provizoriu. Numai după ce sistemul de categorii este bine conturat, se trece la clasificarea definitivă a informațiilor obținute în urma observării și la explicarea și comentarea lor. Aici se iau în considerare și opiniile și deducțiile cercetătorului pe care acesta și le notase separat, în timpul conversației, dialogului cu subiecții cercetați.

Informațiile obținute prin tehnica analizei conținutului sunt supuse mai multor procedee de analiză și anume: analiza frecvențelor unor fenomene; analiza tendințelor; analiza evaluativă; analiza contingenței ș.a.

Prelucrarea informațiilor obținute dintr-o anchetă sociologică prin intermediul chestionarului și al interviului parcurge câteva etape:

verificarea informațiilor care trebuie supuse prelucrării;

validarea informațiilor;

eliminarea informațiilor incomplete sau inutilizabile;

eliminarea informațiilor care nu aduc nici un tip de informații noi;

codificarea informațiilor;

întocmirea listei codurilor;

elaborarea listei corelațiilor și a altor tipuri de analiză (analiza factorială, coeficienți de semnificație etc.) ce urmează a fi efectuate prin intermediul calculatorului;

analiza cantitativă propriu-zisă a informației (cu ajutorul calculatorului);

analiza calitativă;

corelarea rezultatelor obținute prin analiza cantitativă cu cele obținute prin analiza calitativă.

Analiza rezultatelor

După ce am ordonat și sistematizat toate informațiile obținute prin diverse metode și tehnici, se purcede la analiza globală a rezultatelor investigației. Este indispensabilă, în vederea unei analize riguroase, utilizarea unor metode statistice și matematice. Cu ajutorul acestora, precum și cu ajutorul unor metode de analiză calitativă, se va calcula ponderea și valoarea diverselor caracteristici, medii și indici, se va urmări evoluția diferitelor procese, se va face analiza în plan comparativ a lor, se vor formula concluzii despre manifestarea acestora în cadrul unei unități sociale ș.a.m.d.

Redactarea raportului de cercetare

Raportul de cercetare constituie etapa finală a unei investigații sociologice. El este obligatoriu în cazul în care cercetarea s-a efectuat pe baza unui contract sau a unei convenții cu o instituție sau organizație economică.

Întocmirea raportului de cercetare presupune, mai întâi, elaborarea unei schițe. Schița permite punerea în ordine logică a tuturor informațiilor de care dispunem, formează convingerea că au fost incluse toate problemele mai importante, crează conturul raportului în întregime, permite introducerea oricăror schimbări care se impun pe parcurs. Schița de raport este un element sau o etapă obligatorie, pentru că, pe baza ei, are loc o discuție cu factorii de decizie, care stabilesc dacă problemele abordate prezintă sau nu interes științific și practic, dacă există și alte probleme pe care cercetătorii ar trebui să le includă sau să le elucideze ș.a.m.d.

După dezbaterile pe marginea schiței de raport se procedează la întocmirea raportului de cercetare propriu-zis. Raportul trebuie să fie clar, cuprinzător, dar cât mai concis. Anumite date, explicații suplimentare, descrieri ale evoluției fenomenului în timp ș.a., precum și datele statistice sunt eliminate din text și prezentate în diverse note de subsol sau anexe (planșe, grafice, tabele ș.a.).

Raportul de cercetare odată redactat, se procedează la o analiză a acestuia cu participarea diferiților specialiști. În cadrul dezbaterilor se precizează cât de clare sunt ideile expuse; cât de argumentate sunt propunerile, sugestiile și concluziile de bază ale raportului; care dintre idei sau concluzii, deși nu au o argumentare suficientă, urmează a fi incluse în raport fie sub formă de ipoteze, fie sub rezerva recoltării de noi date întru susținerea lor; în ce măsură propunerile făcute se încadrează în sfera de competență a beneficiarului ș.a.m.d.

§2 Tehnici de investigare

În cercetarea fenomenului juridic se utilizează mai multe tehnici: observația; chestionarul sociologic și interviul.

A. Observația sociologică

Observația constă în examinarea sistematică și complexă pe bază de percepție. Ea depășește comportamentul strict al indivizilor, implicând în studiul său elemente ce țin de mediul ambiant, de locul și condițiile de muncă, de factorii culturali etc.

Despre ea s-a afirmat că ar fi singura metodă care promovează cunoașterea, celelalte metode doar teoretizând datele obținute prin aplicarea observației, care “constituie și trebuie să constituie baza oricărei cercetări sociologice”.

Observația poate fi directă și indirectă.

A.1. Observația directă

Observația directă este considerată a fi principala tehnică de investigație sociologică, deoarece oferă informații cu valoare de fapte – material susceptibil de analize cantitative, specifice științei sociologice. Valoarea acesteia este cu atât mai mare cu cât observatorul petrece mai mult timp în teren, observând și discutând cu oamenii.

Observația poate fi realizată de o singură persoană sau de o echipă de cercetare și presupune integrarea celui ce o efectuează în colectivitatea de investigat.

În cazul în care observația e realizată de o echipă, membrii acesteia trebuie să colaboreze pentru buna desfășurare a activității pentru atingerea scopului propus.

Cel ce realizează observația trebuie să arate colectivului studiat scopul investigației. Observația vizează faptele în forma lor brută. Pentru ca reacțiile grupului studiat să nu fie “sugerate” se impune ca subiecții să nu cunoască opiniile și așteptările observatorului.

Din punctul de vedere al poziției observatorului, observația directă poate fi internă sau externă (unii autori, cum ar fi M. Duverger, Vasile Miftode, le numesc pe acestea observații-reportaj, respectiv – observații etnologice).

Observația directă externă

În anumite cazuri integrarea observatorului în colectivitatea studiată este imposibilă. În asemenea împrejurări observatorii sunt mai mult spectatori, plasându-se în afara colectivului studiat.

Maurice Duverger arată că observația-reportaj, deși specifică ziariștilor, poate fi practicată și de sociologi, cu condiția de a adăuga un plus de sistematizare, precizie și rigoare științifică, fiind adesea indispensabilă (în general în studiul fenomenelor și activităților periodice).

Observația directă internă (coparticipantă sau participativă)

Aceasta presupune intervenția activă a observatorului, integrarea acestuia într-un mod cât mai real în viața și munca colectivității studiate pe o perioadă mai mare de timp. În observațiile directe interne populația studiată acceptă cercetătorul ca membru relativ integrat cu drepturi și obligații similare celorlalți membri, ignorând sarcinile și scopurile acestuia. Participarea la viața colectivității poate fi pasivă, constând într-o simplă apartenență la grup, sau activă, materializată într-o preluare integrală a valorilor și normelor grupului.

Fenomenele observate trebuie să fie întotdeauna corelate cu situația sistemului socio-cultural și economic caracteristic grupului observat într-un anumit moment al evoluției sale.

În cadrul observației directe se mai face distincție între observația sistematică (științifică) și observația nesistematică (spontană).

Sistematizarea observațiilor e direct proporțională cu gradul de cunoaștere a obiectului. Din acest punct de vedere se distinge între:

observații de explorare a domeniului social respectiv;

observații de diagnostic;

observații experimentale, acestea din urmă presupunând un nivel ridicat de cunoaștere a obiectului.

În funcție de înaintarea de la prima la celelalte forme în cunoașterea fenomenului studiat, cercetarea câștigă în precizie și rigoare.

În cadrul investigației de explorare există un risc de pierdere de informații, de constatare ulterioară a unor corelații ce nu mai pot fi verificate datorită lipsei de date.

În ciclurile (etapele) ulterioare nu va mai fi necesară notarea tuturor faptelor, ci numai a celor implicate, care confirmă sau infirmă ipotezele luate în studiu.

Cele mai multe observații au caracter spontan, prezentând un anumit interes pentru viața cotidiană, fiind, însă, insuficiente pentru realizarea unor studii științifice.

Observația spontană are următoarele caracteristici:

este întâmplătoare, neselectivă, nesistematică și insuficient controlată critic;

este fragmentară;

este vagă și imprecisă, adesea confuză și inexactă, întrucât se realizează sub presiunea primelor impresii;

este subiectivă;

este necritică și neprelucrată logic, întrucât observația spontană nu poate fi repetată și obiectul ei nu poate fi reconstituit în vederea unei reflexii și autocritici teoretice și logice;

în mod obișnuit nu este înregistrată la fața locului, ci reținută în memorie, care pierde o bună parte din informație.

Spre deosebire de observația spontană, observația științifică prezintă următoarele caracteristici:

este fundamentată teoretic, adică are la bază o concepție științifică despre lumea înconjurătoare;

este sistematică și integrală, vizând fenomenul observat în totalitatea lui;

este analitică;

este metodică, adică condusă după anumite reguli stabilite pe baza teoriei alese;

este repetată și verificată pentru a asigura un grad cât mai mare de obiectivitate.

În cardul observației directe se mai face delimitaare între observația continuă și observația eșantionată. Observația continuă se referă la perioade limitate din viața unei colectivități sau la anumite secvențe comportamentale bine precizate ale unui număr relativ mic de persoane. Observația eșantionată, numită și instantanee, se aplică, fără ca cei studiați să fie avertizați și se referă la studiul alternativ al mai multor activități într-o perioadă de timp scurtă.

A.2. Observația indirectă

Observația indirectă se deosebește de cea directă prin faptul că cercetătorul nu mai observă obiectul cercetat în mod direct, nemijlocit, ci prin studiul izvoarelor documentare. Observația este considerată indirectă deoarece cercetătorul studiază date constatate și consemnate într-un document de către o altă persoană.

Primele lucrări importante de sociologie au fost constituite pe bază de documente, prin consultarea unor statistici și a unor arhive oficiale sau particulare.

Documentarea, fiind o tehnică clasică, indispensabilă sociologului, nu poate totuși rămâne o sursă unică, ea nu poate suplini celelalte tehnici de investigare.

Orice document oferă o imagine asupra aspectului vizat, fiind redactat într-un anume context social, astfel fiind marcat atât de subiectivitatea autorilor lui, cât și de particularitățile istorice ale epocii redactării sale.

Oricare ar fi documentul cercetat, se impune a fi respectate două condiții:

Documentul juridic trebuie privit și interpretat cu ochii unui cercetător al dreptului. Ceea ce prezintă interes în cercetare este manifestarea socială a unui fenomen juridic, documentul fiind important prin reconstituirea juridică pe care o permite;

Documentul juridic trebuie privit ca o dovadă a unei realități, el tinde să exprime o anumită realitate. Astfel, pentru a se înlătura orice dubii cu privire la veridicitatea celor cuprinse în fiecare document, acesta va trebui analizat cu anumite rețineri, urmărindu-se a se înțelege mecanismul creării lui.

B. Chestionarul

Chestionarul ocupă un loc secundar în sistemul tehnicilor de teren, în raport cu tehnica observației, punând la dispoziția celor ce îl aplică opinii, o imagine asupra obiectului investigat, și nu fapte despre acesta. Totuși literatura de specialitate îi acordă acestuia un spațiu important.

O definiție care vrea să surprindă integral specificul tehnicii de investigare numită chestionar de cercetare sună astfel:”Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răsrunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris”.

Chestionarul îmbracă forma unei liste cu întrebări ordonate mai mult sau mai puțin riguros.

Astfel, ancheta prin chestionar diferă de celelalte tehnici prin două trăsături esențiale:

într-o asemenea anchetă se pun întrebări cu privire la domeniul studiat și nu se intră în contact direct cu realitatea;

subiecții, de cele mai multe ori, sunt chestionați în afara mediului “natural” al problemei.

În literatura de sociologie generală, chestionarul este prezentat ca fiind o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcție de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau non-verbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.

În sensul arătat, chestionarul se prezintă ca un instrument eficace atât pentru anchetator, cât și pentru anchetat, îndeplinind o funcție dublă:

punerea în aceeași situație psihologică a tuturor persoanelor anchetate;

facilitarea dezvăluirii răspunsurilor și asigurarea comparării lor.

Chestionarul este o tehnică ce necesită o fundamentare teoretică solidă, o utilizare cu rigurozitate științifică într-o anchetă cu ipoteze precise. Din această cauză, alcătuirea unui chestionar cu profesionalism creează mari dificultăți, neexistând reguli absolute pentru redactarea chestionarelor.

Trebuie avut în vedere faptul că textul folosit în formularea întrebărilor ar putea fi înțeles greșit, eronat.

Astfel, întrebările vor trebui expuse clar, direct, neechivoc, inteligibile de către oricine, vor trebui evitate abstracțiile de orice fel. De calitatea formulării întrebărilor și de modul alcătuirii chestionarului depinzând în mod direct calitatea informației obținute.

Structura chestionarelor este determinată de tipurile de întrebări: introductive, de contact, de trecere (întrebări tampon), întrebări-filtru, întrebări bifurcate, întrebări “de ce?”, întrebări de control, întrebări de identificare.

Anchetele juridico-sociologice joacă un rol important în stabilirea oportunității unor reforme legislative.

În ceea ce privește chestionarul sociologic utilizat în investigația juridică, redactarea întrebărilor acestuia se axează pe probleme de fapt, și nu de drept. Folosirea unor termeni juridici face necesară dublarea acestora cu explicații, chiar și cu exemple.

Pe lângă riscul înțelegerii greșite de către cei anchetați a unor întrebări, există și cel al denaturărilor, chiar și al erorilor, datorate insuficienței conturării clare, pentru cei chestionați, a obiectului cercetării.

Trebuie avut în vedere și faptul că prin întrebări nu e voie să se aducă atingere intereselor celui chestionat, pentru a se evita denaturarea răspunsurilor.

Tema studiului nu trebuie să-i provoace celui care răspunde o senzație a incapacității sale. Se mai ține cont și de faptul că aceeași temă nu prezintă pentru toată lumea același interes. În acest caz, pentru determinarea loturilor de indivizi posedând un anumit grad de informare sau având anumite caractere necesare, se recurge la tehnica întrebărilor “în pâlnie” sau “filtru”.

La clasificarea chestionarelor se aplică diverse criterii:

natura informației;

volumul sau întinderea informației;

tipul sau forma întrebărilor ș.a.

După natura informației chestionarele se împart în:

chestionare de date factuale;

chestionare de opinie.

Chestionarele de date factuale, aplicate, de regulă, în domeniul administrației publice, se mai numsec și formulare-tip. Ele conțin, de regulă, zece întrebări factuale de identificare, referitoare la vârsta celui anchetat, locul de naștere, sexul, starea civilă, domiciliul, ocupația ș.a. Chestionarele de date factuale au un caracter eminamente obiectiv.

Chestionarele de opinie sunt acele chestionare care fixează opiniile celui anchetat cu privire la un aspect sau altul al fenomenelor juridica studiate (care ne interesează). Acest tip de chestionare reflectă nu numai opinia propriu-zisă a celui anchetat asupra fenomenului investigat; ele dezvăluie, în plus, și atitudinile, interesele, preocupările persoanei chestionate, gradul de certitudine sau incertitudine în motivația unui sau altui aspect al fenomenului juridic investigat. Chestionarele de opinie, în opoziție cu cele de date factuale, poartă un caracter eminamente subiectiv.

După volumul (întinderea) informației, chestionarele se împart în:

chestionare speciale (monotematice sau parțiale);

chestionare “omnibus” (pluritematice sau generale).

Chestionarele speciale (monotematice) sunt chestionarele ce se referă la o singură temă. În practica investigațiilor științifice ele sunt rarisime, dat fiind că fenomenele juridice sunt extrem de complexe și necesită luarea în considerare a unei multitudini de factori.

Chestionarele “omnibus” (sau pluritematice) sunt cele care se referă la studierea concomitentă a mai multor teme. Ele se întâlnesc în mod frecvent ca urmare a complexității fenomenelor juridice și ajută la stabilirea interconexiunilor fenomenelor studiate.

După tipul sau forma întrebărilor chestionarele se împart în:

chestionare cu întrebări închise;

chestionare cu întrebări deschise;

chestionare cu întrebări mixte (sau intermediare).

Chestionarele cu întrebări închise sunt chestionarele în care răspunsurile subiectului anchetat sunt limitate la unul din cele propuse.

Chestionarele cu întrebări deschise sunt chestionarele în care răspunsurile subiectului anchetat nu sunt limitate.

În raport cu primele, care au un caracter pronunțat obiectiv, acestea din urmă conțin și o bună doză de subiectivism. Avantajul primului tip de chestionare îl constituie faptul că datele oferite se pretează ușor la o prelucrare statistică. Dezavantajele acestora constau în faptul că atrag răspunsuri formale, lipsește motivarea profundă a răspunsurilor date, atitudinea celui anchetat față de tematica abordată.

Avantajele chestionarelor cu întrebări deschise constă în faptul că ele permit, într-un fel, o testare a cunoștințelor subiecților anchetați, o cunoaștere mai aprofundată a motivațiilor răspunsurilor date, a intereselor, aspirațiilor, înclinațiilor, opiniilor subiecților etc. Dezavantajele acestor chestionare rezidă în doza profundă de subiectivism și, ca urmare, aplicarea mai anevoioasă a prelucrării statistice a datelor.

Al treilea tip de chestionare, conform criteriului tipului sau formei întrebărilor, îl constituie chestionarele cu întrebări mixte, altfel spus, chestionarele care îmbină cele două tipuri de întrebări (adică închise plus deschise). Acest tip de chestionare are menirea să elimine dezavantajele celorlalte două tipuri (caracterul formal al răspunsurilor din primul tip, caracterul subiectiv și dificultatea prelucrării statistice a datelor din cel de-al doilea tip).

C. Interviul

Interviul este considerat drept o tehnică de cooperare verbală între persoana anchetatoare și persoana anchetată, în baza căreia anchetatorul obține anumite date de la persoana anchetată cu privire la un anumit obiect.

Interviul se clasifică după diverse criterii:

după conținutul comunicării;

în funcție de natura informației ce se urmărește;

după calitatea informațiilor obținute;

după gradul de libertate impus de anchetator;

după repetabilitatea convorbirilor;

după mijloacele de formulare a întrebărilor, caracterul și modul de interpretare a răspunsurilor;

după gradul de orientare a discuției de către anchetator;

după numărul subiecților anchetați;

după statutul socio-demografic al participanților la interviu;

după modaltiatea de comunicare;

după funcția îndeplinită în procesul de investigație.

Astfel, după conținutul comunicării interviurile se împart în:

interviul de opinie

interviul documentar

Interviul de opinie urmărește scopul de a reflecta opiniile, atitudinile, motivația, interesele, dispozițiile, înclinațiile, adică modul în care persoanele anchetate apreciază fenomenele investigate.

Interviul documentar reflectă faptele, realitatea obiectivă a celor studiate.

După domeniul abordat se vorbește despre un interviu politic, economic, social, cultural ș.a.m.d.

În funcție de natura informației ce urmează a fi obținută, se face deosebire între:

interviuri de personalitate;

interviuri documentare.

În cazul interviului de personalitate, subiectul este întrebat și, ca urmare, studiat cu privire la ceea ce este el și cu privire la ceea ce face el.

În cazul interviului documentar (neconfundându-se cu cel de la clasificarea precedentă), subiectul este întrebat cu privire la ceea ce acesta știe nu despre sine, ci despre altă persoană sau obiect.

După calitatea informațiilor obținute interviul poate fi:

extensiv (sau de suprafață);

intensiv (sau de profunzime).

Interviul extensiv durează foarte puțin timp și conține un volum de informație redus.

Interviul intensiv, dimpotrivă, durează o perioadă de timp considerabilă și conține un volum de informație amplu.

După gradul de libertate (formalizare) impus de anchetator, interviurile se clasifică în:

formale;

informale.

Interviul formal impune intervievatului un anumit număr de întrebări formulate din timp, aranjate într-o anumită succesiune, având ca scop obținerea unor răspunsuri anume privind obiectul cercetat. Aceste întrebări formulate din timp se aseamănă cu un chestionar.

Interviul informal se caracterizează prin faptul că anchetatorul operează cu întrebări pe care le formulează ad-hoc, în timpul conversației.

După repetabilitatea convorbirilor, interviurile se împart în:

interviuri unice;

interviuri repetate.

Interviurile unice au loc o singură dată cu fiecare din persoanele cuprinse în eșantion.

Interviurile repetate sunt reluate (de exemplu, în anchetele panel) la anumite intervale de timp.

După mijloacele de formulare a întrebărilor, caracterul și modul de interpretare a răspunsurilor, interviurile se împart în:

interviuri directe;

interviuri indirecte.

La interviurile directe întrebările și răspunsurile sunt formulate astfel, încât din ele rezultă în mod direct conținutul; nici un alt sens suplimentar sau presupus ca existent nu poate fi dedus.

La interviurile indirecte modul de formulare a întrebărilor denotă că sensul real al răspunsului ar putea fi altul decât cel enunțat, în funcție de interpretarea pe care o va da acestui răspuns anchetatorul.

În funcție de gradul de orientare a discuției de către anchetator distingem între:

interviuri libere;

interviuri ghidate.

Interviul liber presupune o gamă variată de întrebări în jurul unei teme de discuție.

Interviul ghidat presupune o maximă orientare a discuției (dirijare/ghidare a acesteia), prin intermediul întrebărilor formulate de anchetator spre tema centrală vizată.

În funcție de numărul de subiecți anchetați, interviurile se împart în:

interviuri de caz;

interviuri de grup.

Interviul de caz se referă la subiecți izolați sau grupuri restrânse de subiecți.

Interviul de grup se referă la intervievarea în colectiv a unui grup social de către anchetator.

După statutul socio-demografic interviurile se împart în interviuri cu specialiști din diferite domenii, cu personalități ale vieții politice și culturale, cu persoane fără funcții oficiale, cu persoane defavorizate etc.

După modaltiatea de comunicare deosebim interviuri directe sau personale (așa-numitele interviuri face-to-face) și interviuri prin telefon.

După funcția pe care o au în cadrul cercetării se deosebesc interviul de explorare, interviul ca modalitate principală de obținere a informațiilor și interviul de completare sau verificare a informațiilor recoltate cu ajutorul altor metode și tehnici de investigare.

Interviul de explorare se folosește în prima fază a cercetării și are drept scop identificarea unor teme care urmează să fie cercetate în profunzime.

Toate tipurile de interviuri enumerate mai sus, cu excepția celui de grup, reprezintă nuște tipuri “clasice”, bine definite în sociologia juridică și în metodologia sociologică în general. Cât privește interviul de grup, acesta își face apariția recent, ca urmare a faptului că în ultimele decenii ideea grupului social se bucură de o largă popularitate în cercetările sociologice și psihologice.

Privite din perspectiva sociologiei juridice, “grupurile sociale îndeplinesc un rol deosebit de important în procesul reglementării și coordonării comportamentului social al individului sub influența normativității, a opiniei publice, a sistemului de sancțiuni, a tipului de control”.

Interviul de grup presupune o pregătire prealabilă din partea anchetatorului, și anume: cunoașterea grupului, a caracteristicilor acestuia, a istoriei și contextului în care a evoluat, cunoașterea caracteristicilor participanților la interviu, apropierea concretă a anchetatorului de grup în scopul acceptării acestuia în cadrul grupului ș.a.

Interviul de grup urmărește două scopuri:

– elucidarea transformărilor ce au loc în grup;

– acționarea directă asupra grupului pentru a-l face capabil să-și rezolve problemele și să progreseze.

D. Tehnici sociometrice

Sociometria este definită ca o tehnică de cercetare, care permite măsurarea, ordonarea și prezentarea grafică a unor fenomene sociale și psiho-sociale. Ca teorie și tehnică de cercetare ea a fost elaborată de psihosociologul de origine română Jacob Levi Moreno. Pe baza studiului sociometric poate fi determinată poziția concretă a fiecărui individ în interiorul comunității, precum și relațiile individului cu alți indivizi. Nucleul de relații din jurul unui individ, care se află într-un contact social permanent cu alți indivizi, poartă numele de atom social (ca cea mai mică structură socială a unei comunități). Relațiile dintre mai mulți atomi sociali formează o rețea sociometrică. Moreno a introdus în sociometrie, pe lângă termenul de atom social, și noțiunile de test sociometric, matrice sociometrică.

Testul sociometric reprezintă “un instrument care studiază structurile sociale în lumina atracțiilor și a repulsiilor ce se manifestă în sânul grupului”.

Elementul central al vieții sociale, care și este, de fapt, obiectul sociometriei, îl constituie matricea sociometrică, constituită, după Moreno, din structura socială afectivă (relația de respingere, atracție, indiferență între membrii grupurilor mici).

Analiza sociometrică permite a cunoaște toate disfuncțiile, stările conflictuale generate de relațiile de respingere dintre membrii grupurilor sociale. În baza acestei cunoașteri grupurile pot fi restructurate în funcție de relațiile preferențiale exprimate de indivizi, creându-se armonia dintre oameni, stimulându-se creativitatea lor și, în acest fel, realizându-se progresul social.

Pe baza testului sociometric și a răspunsurilor se clarifică relațiile unui individ cu membrii grupului. Informațiile obținute din testul sociometric se prelucrează prin construirea sociomatricei și sociogramei (acestea din urmă se construiesc pe baza tabelului de scoruri). Putem construi o microsociogramă (reprezentarea grafică prin cerculețe și săgeți neîntrerupte sau punctate a relațiilor unui individ cu alți indivizi, a relațiilor dintre doi indivizi unul cu altul și cu ceilalți membri ai unui grup etc.) sau o macrosociogramă (reprezentarea grafică a relațiilor dintre toți membrii unui grup dat).

§ 3. “Monografiile sătești” ale echipelor de cercetare

conduse de Dimitrie Gusti

Conștient de faptul că pentru ca o știință să se poată desprinde de altele și să devină autonomă este necesar ca ea, mai întâi, să-și delimiteze obiectul propriu de studiu și, în al doilea rând, să dispună de metode proprii de cercetare, Dimitrie Gusti, cel care avea să devină cunoscut ca “întemeietor de sistem sociologic”, inițiator și organizator al “acțiunii de cercetare a realității sociale sub formă de monografii sociologice”, “personalitate proeminentă a culturii românești moderne și a sociologiei mondiale”, a fundamentat, în cadrul Școlii sociologice de la Universitatea București, un sistem riguros de sociologie, etică și politică și o tehnică proprie de cercetare, numită “metoda monografiei sociologice”.

Sociologia este o știință a societății privită în ansamblul ei multilateral și complex, o știință a faptelor concrete studiate de ea însăși pe teren și nu preluate indirect de la alți cercetători (istorici, etnografi, statisticieni); numai în acest fel ea va ajunge să nu mai joace rolul umilitor de știință slujnică și, de asemenea, va renunța la rolul prezumpțios de regină a celorlalte științe. Celelalte științe sociale (etica, politica, dreptul, istoria, economia politică, lingvistica etc.) studiază diferite aspecte particulare ale societății.

Ceea ce trebuie constatat de la început este că, în practică, Gusti și echipele sale n-au studiat soicetatea în ansamblu, ci s-au limitat la studierea în toată complexitatea și varietatea lor a unor unități sociale concrete (sate, orașe, gospodării, întreprinderi industriale, familii etc.), chiar dacă înțelegeau că unitățile sociale respective fac parte din “unități mai cuprinzătoare ale neamurilor, statelor, imperiilor”.

Cercetări monografice ale unor “unități sociale” au existat și până la Gusti atât în lume (Germania, Franța, America), cât și în țară (de exemplu, monografiile lui Ion Ionescu de la Brad despre agricultura din județul Dorohoi – 1866, Mehedinți – 1868, Putna – 1869; monografia comunei Rășinari de Victor Păcală – 1915, monografia comunei Merenii de Sus din județul Vlașca de I. P. Voinea, M. Stoian, C. Dumitrescu – 1905 ș.a.).

Acestea au fost, însă, cercetări empirice, adică înregistrau faptele așa cum se prezentau ele, fără o bază teoretică și metodologică specială, fără procedee și tehnici de cercetare speciale subordonate doctrinei și care să ajute la realizarea unor concluzii ce ar demonstra justețea teoriei, ar îmbogăți-o cu elemente noi.

Elementul nou pe care îl introduce Gusti în practica cercetărilor sociologice monografice și aportul lui la știința sociologică constă în situarea conștientă pe o poziție teoretică, executarea cercetărilor concrete pe teren în lumina unei anumite doctrine, subordonarea procedeelor și tehnicilor de cercetare scopului urmărit, abordarea organizată a cercetării realității sociale de către echipe mari, complexe de cercetători din diverse domenii (sociologie propriu-zisă, psihologie, economie, istorie, politologie, etică, geografie, etnografie, lingvistică etc.), corelarea și subordonarea cercetărilor efectuate și rezultatelor obținute de specialiștii diverselor ramuri scopului unitar al studiului sociologic monografic al “unității sociale” date, integrarea lor într-un ansamblu, interpretarea științifică a datelor înregistrate și formularea unor concluzii generale care să poată fi extinsă și asupra altor realități, să îmbogățească știința sociologică.

În ceea ce privește tehnica de cercetare, el respinge practica de cercetare a unor sociologi de a se folosi de material obținut din realitatea socială numai cu ajutorul unor chestionare completate de nespecialiști. Gusti consideră drept singură cale justă pentru sociologie cercetarea pe teren a faptelor în mod direct, nemijlocit, fără intermediari, deși nu respinge categoric nici datele obținute de alte științe. Observația directă a faptelor pe teren este singura metodă demnă de încredere, însă nu observația întâmplătoare, ci una care “trebuie să se aplice anumitor categorii de fenomene, într-o ordine sistematică, după reguli precise și pentru scopuri bine lămurite…”

La prima etapă a “monografiilor sociologice sătești” (spunem “sătești”, pentru că acestea au dominat în sfera preocupărilor Școlii conduse de Gusti) reputatul sociolog român prin noțiunea de observație directă înțelegea acumularea cât mai multor fapte concrete de pe teren și descrierea lor așa cum se prezentau ca atare în situația și la data concretă, fără o explicare științifică și o încadrare într-un sistem mai complex, aceasta urmând s-o constituie etapa ulterioară, după ce va fi realizat un număr cât mai impunător de studii monografice concrete, etapa a doua. Gusti recomanda nu numai înregistrarea “clasică” în scris în chestionare, anchete, caiete de notare a materialului, ci și folosirea unor mijloace moderne de înregistrare (fono-, foto- și chiar cinematografice), iar pentru înțelegerea cât mai adecvată a realității diferite și pluridimensionale recomanda formarea unor echipe numeroase și complexe, constituite din specialiști din diverse domenii, care urmau totuși să-și coordoneze și să-și sintetizeze rezultatele obținute simultan, subordonându-le scopului final urmărit, creând o lucrare monografică de ansamblu, cu descrierea competentă și plenară a tuturor aspectelor reale ale întregului studiat.

Întru fundamentarea “metodei” monografice sociologice Dimitrie Gusti formulează câteva reguli de principiu, de care trebuie să țină cont o echipă constituită din diverși specialiști la studierea directă a faptelor pe teren:

observația trebuie să fie sinceră și obiectivă;

observația trebuie să fie exactă și completă;

observația trebuie verificată și controlată;

observația, în cazul cercetărilor monografice, trebuie să fie colectivă;

pentru ca să poarte un caracter științific, observația trebuie să fie bine pregătită;

observația sociologică trebuie să fie intuitivă;

faptele obținute trebuie comparate cu altele.

Prima cerință e determinată de necesitatea eliminării, printr-un efort susținut și o voință investigatoare, a unei serii întregi de factori subiectivi, dar și obiectivi, care se pot implica la o tratare neobiectivă (deci, la o falsificare) a faptelor, și anume: dorința cercetătorului de a face cât mai bine îl duce la tentativa de a prezenta faptele cât mai bine, nu așa cum sunt ele în realitate; diversele prejudecăți ce țin de educația primită, de apartenența partinică sau de clasă socială, de formația științifică, de mediul în care s-a format cercetătorul etc.

Cea de a doua cerință presupune utilizarea unui instrumentariu precis ( fono-, fotoînregistrări). În cazul în care mijloacele audio și video de înregistrare lipsesc, descrierea detaliată și precisă a faptelor depinde, după cum arată Gusti, de talentul, de inteligența și de ingeniozitatea fiecărui cercetător: contactul personal cu oamenii, aspectul personal, încrederea pe care le-o inspirăm, abilitatea cu care punem întrebările, perspicacitatea și vigilența noastră față de diverse eventuale incidente; arta de a vorbi cu un țăran; prezență de spirit și tact din partea cercetătorului pentru a înprăștia timiditatea, teama, rezervele proprii țăranului fașă de orășean; alegerea cât mai potrivită a momentului conversației cu țăranul; cunoașterea și înțelegerea detaliilor tehnice ale vieții curente a trăitorului de la sat; interesul față de nevoile personale ale acestuia; stabilirea cu traiul pe perioada cercetărilor în familii de țărani și apropierea sufletească nesimulată de viața acestora; notarea imediată a faptului observat, fără a ne bizui pe memorie, care adeseori ne dă de sminteală, ș.a.

Cerința a treia rezultă din principiul lui Descartes de a supune totul îndoielii. Nu trebuie să ne mulțumim cu prima observație; trebuie să reluăm observațiile (imediat sau, mai bine, peste un anume interval de timp), să le confruntăm și să le controlăm prin toate mijloacele ce ne stau la îndemână, pentru a avea o certitudine maximă asupra veridicității faptului consemnat prin observare directă.

Cerința a patra rezultă din complexitatea vieții și realității sociale și din posibilitățile reduse ale specialistului dintr-un anumit domeniu. De aici postulatul lui Gusti de a forma echipe cât mai mari și mai complexe de specialiști profesioniști din diverse domenii, “exigență fundamentală mai ales într-un sistem de sociologie care vrea să epuizeze studiul vieții sociale în toată complexitatea sa: atât în ceea ce privește condițiile sale de existență, cât și în ceea ce privește manifestările sale”. Mai mulți cercetători dintr-o echipă realizează un volum de muncă într-un timp mai redus (de exemplu, ceea ce ar realiza un singur cercetător în circa 10 ani, lucrând fără întrerupepe, o echipă de 60 de persoane realizează în 60 de zile). În plus, munca în colectiv generează o coordonare a activității, o comparare și confruntare a faptelor obținute de diverși specialiști în vederea completării reciproce și a sintetizării informațiilor într-un tot întreg – scopul final al cercetării monografice.

Cea de a cincea cerință presupune ca cercetătorul să fie bine informat asupra a ceea ce s-a realizat deja în domeniul respectiv până la el, să cunoască locul ce urmează a fi studiat, istoria acestuia, bibliografia problemei. Cercetătorul trebuie să fie înarmat cu toate instrumentele tehnice necesare documentării pe teren (de la creion, caiet până la aparate de audiere și video de înregistrare și reproducere). El trebuie să aibă o pregătire teoretică temeinică în domeniul său îngust (de filolog, etnograf, istoric, politolog, geograf etc.), dar și una generală privind obiectul ți tehnica investigațiilor sociologice, dat fiind că va lucra într-o echipă care are de realizat un scop comun, un studiu unitar – o monografie sociologică atotcuprinzătoare. Cercetătorul trebuie să știe de la bun început ce scop urmărește: să verifice o ipoteză anterioară, să complecteze o serie de studii cu material faptic nou, să dea răspuns la o anumită chestiune de importanță științifică teoretică sau practică, să verifice sistemul sociologic doctrinar al cercetării puse la cale, eficiența planurilor de activitate și a chestionarelor pregătite, acceptând posibilitatea modificării, completării lor dacă situația concretă de pe teren o reclamă, posibilitatea perfecționării acestor planuri și chestionare, a tehnicii de lucru în genere ș.a.m.d.

Cerința a șasea rezidă în faptul că observația directă, ca “o înțelegere, o dominare, o pătrundere a obiectului și o încadrare a faptelor într-un sistem sociologic”, este, concomitent, și un adevărat act de creație, o adevărată intuiție obiectivă: individul, făcând parte el însuși din viața socială, pătrunde în interiorul ființelor și al lucrurilor, le înțelege și le judecă, sesizează natura exactă a lucrurilor printr-o înțelegere directă ca urmare a unei informări serioase și a conceperii juste a scopului cercetării.

Cerința a șaptea constă în aceea că o monografie sociologică este o sinteză de fapte, iar orice sinteză rezultă dintr-o analiză concretă a unor fapte izolate care pot fi privite ca făcând parte dintr-un întreg numai prin confruntarea, compararea lor, luarea în considerare a trăsăturilor tipice, esențiale, pertinente, definitorii și renunțarea la cele întâmplătoare, izolate, nonpertinente. Observarea directă a unor fapte izolate este sursa constantă a tuturor datelor științifice, în timp ce comparația este procedeul sau calea ce duce la transformarea lor în date și concluzii cu adevărat științifice. Gusti conchide că “misiunea științifică a monografiei sociologice devine astfel clară: ea pune la dispoziția noastră un mijloc sigur de cunoaștere intergală și detaliată a societății, fără de care ar fi imposibilă constituirea sociologiei ca știință”.

Parcă intuind acuzația ce i se va aduce ulterior de către unii critici marxiști că s-ar fi limitat la studierea unor “unități sociale” mai mici (orașul, satul, școala, familia etc.), Gusti avertizează că “a studia națiunea dintr-odată și integral este o încercare tot atât de îndrăzneață pe cât de imposibil de realizat, pentru că aceasta ar însemna să oferi spectacolul unor generalizări sumare, al unor opere imaginare, făcute în pripă, impresioniste”, insuflând, pe de altă parte, optimismul că “apropierea și compararea acestor factori monografici izolați, obținuți prin cercetări de durată și detaliate și prin analize largi și perseverente, vor permite să se obțină adevăratele caractere generale și marea sinteză de unde se va naște știința națiunii”. “Numai după redactarea unui număr cât mai mare de monografii de orașe și sate alese din toate regiunile caracteristice ale țării vom putea încerca – pe baza unor largi comparații și a determinării trăsăturilor tipice și generale – să facem o caracterizare globală a națiunii”. “Prin cunoașterea monografică și sintetică a națiunii, aceasta va lua cunoștință de ea însăși și-și va da seama de ceea ce o deosebește de celelalte națiuni. Această cunoaștere va deveni baza unei culturi și a unei politici naționale sănătoase”, conchide sociologul. El continuă: “Monografia sociologică este o sinteză în timp și în spațiu a unui colț de pământ; o vedere de ansamblu destinată să îmbrățișeze tradițiile trecutului, realitățile prezentului și posibilitățile viitorului. Este un instantaneu panoramic, care rezumă zăcămintele, bogățiile și rezervele de energie acumulate de avutul național”.

Unii colaboratori nemijlociți (Traian Herseni, Henri H. Stahl) și adulatori ai lui D. Gusti (Ovidiu Bădina ș.a.), care l-au supraviețuit, au încercat, în timpul reginului de așa-zisă democrație populară, să se detașeze de concepțiile “burgheze limitate” ale reputatului sociolog, adoptând principiile materialismului dialectic și istoric și criticându-l pe marele predecesor pentru rolul determinant pe care acesta l-ar fi acordat “vionței sociale”, factorilor ideali (politicul, juridicul etc.), și nu celor sociali propriu-ziși. Cu toate criticile aduse (mai mult de formă decât de fond), ei n-au putut să nu recunoască meritul învățătorului și predecesorului lor în constituirea unei metodologii și tehnici riguroase pentru studierea obiectivă a faptelor concrete dintr-o realitate concretă.

În tratatul său fundamental “Sociologie. Teoria generală a vieții sociale” (1982) Traian Herseni expune într-un capitol special, în fond, principiile cercetărilor sociologice de tip monografic elaborate în cadrul școlii lui Gusti, făcând doar unele precizări sau completări. Faptele concrete nu pot fi studiate decât pe teren, accentuează Herseni convingerea lui Gusti, precizând, însă, că în acest mod pot fi studiate în plan sincronic doar “fapte sociale de mică întindere și mică durată”, ceea ce constituie obiectul microsociologiei, pe când societățile omenești, care constituie obiectul macrosociologiei, ar trebui studiate în plan diacronic, evolutiv, de la antropogeneză sau sociogeneză până în zilele noastre, studiu care nu poate fi abordat numai prin cercetări de teren, ci și prin apelarea la datele unor științe adiacente, în primul rând arheologia și istoria, dar și biologia socială, geografia umană, demografia, antropologia socială și culturală, etnografia, economia, statistica socială, politologia, științele juridice, psihologia socială, etica, estetica, culturologia etc.

Orice cercetare sociologică presupune, după Herseni, patru etape principale:

pregătirea cercetărilor (formularea problemelor ce urmează a fi studiate fie ca o comandă socială venită din afară, fie din imboldul propriu al cercetătorului; fixare a scopului cercetării; elaborarea ipotezelor de lucru; întocmirea detaliată a proiectului de cercetare: ce e de făcut, cum trebuie organizată cercetatarea, ce metode și tehnici de investigație urmează a fi aplicate, cum trebuie efectuată o corelare justă între metodele cantitative și cele calitative etc.);

executarea lor;

prelucrarea datelor;

valorificarea rezultatelor.

O atare pregătire prealabilă și informare a colectivului de cercetători care urma a se deplasa pe teren era preconizată și de Gusti.

Etapa a doua era realizată, în “campaniile monografice” ale colectivului condus de Gusti, prin utilizarea următoarelor tehnici de lucru pe care le enumeră Traian Herseni:

observația directă;

observația specială, prin participare fie personală, fie prin alte persoane instruite în acest scop, care se integrau în realitatea studiată ca membri (fie și provizorii) ai acesteia din urmă;

convorbirea sau interviul, în mod liber, ca discuție, sau prin întrebări (chestionare) cu răspunsuri închise (da, nu, nu știu) sau scalate (foarte mult, mult, potrivit, puțin, foarte puțin, deloc);

numărătoarea și alte operații statistice;

studiul de cazuri tipice în anumite domenii (folclor, lingvistică, etică etc.);

folosirea unor eșantioane reprezentative;

experimente naturale;

experimente provocate;

folosirea diferitelor documente de arhivă.

Pe lângă aceste tehnici comune, specialiștii geografi, demografi, antropologi, igieniști, medici, psihologi, istorici, economiști, agronomi și zootehnicieni, etnografi, folcloriști, lingviști, juriști, specialiști în etică, politologi, specialiști în probleme administrative, pedagogi ș.a. din echipă foloseau și tehnici și procedee specifice științei pe care o reprezentau, dar erau dublați în mod obligatoriu de sociologi, pentru ca studiul multi- și interdisciplinar să fie subordonat scopului comun, în vederea realizării caracterului unitar și global al cercetării.

Datele culese sunt, în cele din urmă, prelucrate în mod creator, unele chiar pe teren, în timpul cercetărilor, altele – după terminarea cercetărilor, în cabinetele de lucru ale specialiștilor, prin trierea faptelor, compararea, gruparea, descrierea, clasificarea, tipologizarea lor. “Odată obținute și prelucrate, datele urmează să fie corelate și interpretate pentru a se stabili gradul lor de asemănare și diferențiere, valoarea lor obiectivă, eventual cauzele care le-au produs și legile sau principiile după care se structurează, se desfășoară și se preschimbă”.

Etapa finală constă în valorificarea datelor, care, după Herseni, poate fi fie teoretică, fie practică, fie mixtă.

Teoretizarea presupune depășirea cazurilor particulare, includerea unui număr de fapte similare într-un sistem de gândire abstract, formularea unor ipoteze de diferite grade de probabilitate și a unor teorii cu o valabilitate mai restrânsă.

Valorificarea practică a datelor empirice se practică în mod curent, mai întâi, prin aplicarea unor recomandări cu titlu experimental pe câteva cazuri concrete, pentru a se studia aplicabilitatea lor și gradul de eficiență și a se extinde asupra tuturor cazurilor similare, în caz de reușită.

Orice cercetare monografică a vieții sociale, conchide Traian Herseni, comportă, din punct de vedere metodologic, patru analize fundamentale, și anume:

o analiză structurală, adică analiza sistemului de relații între oamenii care compun o subunitate a societății sau societatea în întregime;

o analiză funcțională, adică analiza modului în care funcționează unitatea studiată;

o analiză evoluțională, adică analiza schimbărilor ce au loc în timp în unitatea socială studiată privită ca sistem dinamic evoultiv;

o analiză ecologică, adică analiza modului în care se manifestă viața socială, analiza relațiilor dintre aceasta din urmă și mediu, cu care formează un ecosistem.

Metodica și tehnicile investigațiilor științifice în sociologie, precum și baza teoretică a cercetărilor interdisciplinare au constituit obiectul unui amplu studiu întreprins de un alt colaborator al lui Gusti – sociologul Henri H. Stahl.

Un adevărat ghid metodologic pentru cei care purced la întocmirea unei anchete sociologice monografice îl constituie și studiul mai vechi al aceluiași autor, intitulat “Tehnica monografiei sociologice” (București, 1934). Ceea ce îl deosebește pe Stahl de Gusti este renunțarea la principiul general al paralelismului sociologic promovat în mod consecvent de fondatorul școlii sociologice românești și adoptarea principiilor materialismului dialectic și istoric ca bază metodologică impusă de știința sovietică din fosta U.R.S.S. tuturor cercetărilor din țările așa-zisei democrații populare.

În pofida caracterului restrâns al limbii în care au fost concepute și realizate, tradițiile și valoarea monografiilor sociologice “sătești” ale Școlii lui Dimitrie Gusti sunt cunoscute și incluse în toate tratatele serioase de istorie a sociologiei universale și apreciate după meritul lor real.

§ 4. Cerințe ale redactării întrebărilor pentru interviul și chestionarul

juridico-sociologic

Interviul și chestionarul, în calitate de tehnici de cercetare aplicate în științele socio-juridice, se bazează pe comunicarea verbală, ambele presupunând întrebări și răspunsuri. Singura deosebire este că la chestionar întrebările și răspunsurile se dau, de regulă, in scris, pe când la interviu întrebările și răspunsurile se formulează pe cale orală. De regulă, operatorul de anchetă își fixează dinainte întrebările. Excepție face interviul neformal, în cadrul căruia are loc o convorbire liberă, anchetatorul formulează întrebările ad-hoc. Calitatea răspunsurilor (plenitudinea informației, claritatea, lipsa de ambiguitate etc.) este în funcție directă de formularea și redactarea întrebărilor. Anume de aceea în cercetările cu ajutorul acestor două tehnici se acordă o importanță deosebită formulării întrebărilor. Se poate vorbi chiar de anumite cerințe sau exigențe față de redactarea întrebărilor pentru interviu și chestionar:

Întrebarea trebuie să fie formulată simplu, concis.

Termenii utilizați trebuie să fie obișnuiți, familiari, cunoscuți subiecților populației investigate.

Întrebarea trebuie să aibă o formă cât mai expresivă.

Întrebarea trebuie să fie cât mai clară.

Întrebarea din chestionarul socio-juridic trebuie să se refere la probleme de fapt, și nu de drept.

În eventualitatea că cel anchetat nu cunoaște termenii juridici utilizați (de exemplu: contravenție, infracțiune ș.a.), întrebarea trebuie să fie însoțită de perifraze explicative.

Întrebările trebuie să fie adecvate gradului de instruire al celor anchetați.

O întrebare trebuie să vizeze o singură problemă; trebuie evitate întrebările duble, cu atât mai mult interogațiile ce reunesc sub un singur semn de întrebare mai multe aspecte, procese sau fenomene ale vieții sociale.

Textul întrebării trebuie să nu fie sugestiv.

Întrebarea trebuie formulată astfel încât să nu aducă atingere intereselor celui chestionat (fapt care ar conduce la denaturarea răspunsurilor).

Întrebarea nu trebuie să-l oblige pe subiect la un răspuns socialmente inacceptabil.

Numărul de întrebări trebuie să fie rezonabil pentru a menține concentrarea atenției subiectului.

Trebuie să se evite întrebările lungi (pentru a se evita răspunsul parțial – în special la interviu, când subiectul poate pierde “firul” întrebării).

Trebuiesc formulate numai atâtea întrebări câte pot fi prelucrate.

Întrebările factuale trebuiesc plasate în partea finală a chestionarului (pentru a se evita riscul concentrației defensive a subiectului și pentru a obține răspunsuri cât mai sincere).

Întrebările nu trebuie să fie strict ordonate pentru a se asigura spontanietatea răspunsurilor, adică pentru a-i împiedica pe subiecți să “raționalizeze” sau să coreleze răspunsurile, pentru a-i abate de la preocuparea de a nu se contrazice, astfel încât să se dea răspunsuri veridice.

Pe lângă întrebările de ordin strict profesional, în orice chestionar trebuie să se conțină și întrebări cu funcții psihologice (pentru a câștiga și menține încrederea subiectului anchetat).

Întrebările trebuie să elimine, pe cât e posibil, riscul deformării realității, determinat de așa-numitul efect de prestigiu.

Pentru a verifica sinceritatea subiecților sau corectitudinea răspunsurilor, în diferite părți ale formularului-chestionar trebuie incluse întrebări “filtru” sau de control. În același scop aceeași întrebare poate fi amplasată în locuri diferite în chestionar, comparându-se răspunsurile.

Capitolul III

Metode și tehnici de interpretare a dreptului

§1. Identificarea metodelor interpretării dreptului

Teoria juridică a elaborat o serie de metode specifice în vederea interpretării și aplicării normelor juridice: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda sistematică, metoda logică. Aceste metode fac parte din clasificarea clasică. Existența mai multor metode nu presupune nicidecum fragmentarea interpretării și, cu atât mai mult, a aplicării normelor juridice care trebuie examinate în totalitatea lor, ca un întreg indivizibil. Este vorba, în esență, de aplicarea unei sau altei metode în funcție de aspectele concrete pe care le prezintă un caz sau altul.

Primele două metode – metoda gramaticală și cea logică – constituie așa-numitele metode analitice; ultimele metode – metoda istorică și cea sistematică – constituie așa-zisele metode sintetice. Această ultimă grupare (în metode analitice și sintetice) se bazează pe principiul de clasificare aplicat: analiza sau sinteza.

Metode analitice

Metodele analitice au la bază analiza – atât analiza logică, cât și cea gramaticală – a textului normei juridice.

Metoda gramaticală

Metoda gramaticală constă în stabilirea sensului preceptului cuprins în norma juridică prin intermediul analizei gramaticale (morfologice și sintactice) a textului normei juridice. Dat fiind că în limbă majoritatea cuvintelor sunt polisemantice, iar în vorbire, în contexte anumite, sensurilor cuvintelor din accepțiunea comună li se poate aplica o întrebuințare specifică, interpretul este pus de fiecare dată, în cazul în care un act normativ nu precizează sensul unor cuvinte sau expresii întrebuințate, în situația de a stabili cu exactitate semnificația în care sunt folosite și anume: în sensul lor uzual, comun, sau într-o accepțiune specială, strict juridică. În plus, este știut că în diversele ramuri ale dreptului se întrebuințează în aparență aceiași termeni sau aceleași expresii, fapt care poate provoca în mod eronat interpretarea lor identică. Zicem “în aparență aceiași”, deoarece, ca semnificație, termenii sau expresiile pot să difere considerabil atunci când se întrebuințează în cutare sau cutare ramură de drept. Interpretul sau organul de aplicare este dator să țină cont de înțelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept la care se raportează în momentul soluționării cauzei. Așadar, interpretul trebuie să facă o delimitare netă între lexicul uzual, comun, și cel profesional, special, în cazul dat – juridic.

La interpretarea gramaticală interpretul sau organul de aplicare va ține cont nu numai de semnificația specifică a unor părți de vorbire de sine stătătoare (substantive, adjective, verbe, adverbe ș.a.), ci și a unor părți de vorbire ajutătoare (prepoziții, conjuncții ș.a.). De exemplu, o concluzie ce rezultă din întrebuințarea în textul normei juridice a conjuncției coordonatoare copulative “și” va fi diferită de cea care va rezulta din întrebuințarea conjuncției coordonatoare adversative “și” (cu sens de “dar”, “iar”, “însă”), cu atât mai mult de concluzia care se va deduce din întrebuințarea în text a conjuncției coordonatoare disjunctive “sau”.

Metoda gramaticală, după cum vedem, nu ține numai de gramatică propriu-zis (morfologie și sintaxă), ea are implicații și în lexic, în semantică. Din această cauză credem că ar fi mai adecvat să se numească metodă lexico-gramaticală sau, mai precis, semantico-gramaticală.

Metoda logică

Această metodă constă în relevarea caracterului rațional, întemeiat, al normei juridice. Interpretarea logică se bazează pe legile fundamentale ale gândirii (judecăți, raționamente etc.) și se bazează pe principiile și argumentele logicii formale.

Interpretul sau organul de aplicare formulează, în baza aplicării unor raționamente logice, o serie de reguli juridice de interpretare. Bunăoară: ca urmare a raportului dintre general și particular, excepțiile sunt de strictă interpretare și de aceea ele trebuie interpretate restrictiv.

Metoda logică se bazează pe o argumentare serioasă la formularea concluziilor și deducțiilor și este cunoscută încă din epoca dreptului roman (a se vedea în continuare paragraful 2).

Metode sintetice

Metodele sintetice au la bază sinteza fie a condițiilor social-juridice care au stat la baza reglementării unor situații, fie examinarea mai multor norme juridice în relațiile lor de interconexiune și interdependență.

Metoda istorică

Metoda istorică constă în explicarea înțelesului normei juridice prin circumstanțele sociale și juridice care s-au aflat la baza elaborării și adoptării unor norme sau/și legi.

Interpretul, în scopul elucidării sensului normei juridice, va studia lucrările care au precedat actul normativ propriu-zis, expunerile de motive, interpelările, amendamentele propuse (acceptate sau respinse de organul legislativ suprem al statului), reacțiile mass-media ș.a.m.d. El va apela, de asemenea, la compararea reglementării actuale cu reglementările anterioare în chestiunea dată, la evocarea principiilor de drept aplicate etc.

Prin intermediul metodei istorice se va putea stabili motivul practic care a dus la elaborarea unei anumite reglementări, scopul urmărit, mijloacele normative prin care ar fi putut fi atins scopul scontat ș.a.

Metoda istorică se bazează pe analiza faptelor în plan diacronic, evolutiv.

Metoda sistematică

Metoda sistematică constă în stabilirea sensului normei juridice prin încadrarea acesteia în sistemul altor norme de drept. Aplicarea metodei sistematice e determinată de faptul că o normă juridică nu există izolat; ea este în mod obiectiv legată de alte norme juridice, norme cu care se află în anumite relații (de subordonare, coordonare, supraordonare). O normă juridică constituie, împreună cu celelalte, un sistem bine ordonat, organizat. Ca parte componentă a acestui sistem ea, pe de o parte, depinde de el și îi este subordonată lui; pe de altă parte, în aceeași calitate de parte componentă a sistemului, în conexiunile ei cu alte norme, ea determină existența sistemului, funcționarea lui. Anume din această concepere sistemică a normelor juridice, din concepția sistemului de drept, și rezultă acea regulă din teoria dreptului conform căreia orice interpretare a normei trebuie să se facă în conformitate cu sistemul din care face parte norma juridică interpretată.

§2. Argumente ale logicii formale la interpretarea normelor juridice

Dntre argumentele logicii formale aplicate la realizarea metodei logice de interpretare a normelor juridice cel mai des utilizate sunt următoarele: argumentul ad absurdum, argumentul per a contrario, a majori ad minus, a minori ad minus, a fortiori, a pari ș.a.

A aplica interpretarea normei juridice prin reducerea la absurd înseamnă a stabili adevărul tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Cu alte cuvinte, prin aplicarea acestui argument interpretul sau organul de aplicare a normei demonsrează co orice altă aplicare dată textului normei juridice, cu excepția celei propuse de el, conduce la concluzii contrare legii.

Interpretarea per a contrario constă în faptul că în cazul în care există două noțiuni contradictorii ce se exclud reciproc, doar una poate fi adevărată, cealaltă fiind falsă, iar o a treia posibilitate nici nu există (tertium non datum).

A aplica argumentul a majori ad minus înseamnă a admite o judecată (al cărei adevăr nu este verificat direct) în virtutea legăturii ei cu alte judecăți considerate ca adevărate, în cazul dat: cine poate mai mult, acela poate și mai puțin.

Argumentul a minori ad minus este format prin analogie și în opoziție cu cel precedent. Acest argument ilustrează faptul că o normă, care interzice mai puțin, interzice, în mod implicit, și mai mult. Cu alte cuvinte, de la o normă referitoare la un caz special se ajunge la extinderea ei asupra unui caz general.

Argumentul a fortiori constă în faptul că rațiunea aplicării unei norme într-o altă ipoteză decât cea indicată expres în norma respectivă este mult mai puternică.

Argumentul a pari constă în faptul că pentru situații identice urmează să fie aplicate soluții identice. La aplicarea acestui argument trebuie să se țină cont numai de dispozițiile cu caracter general, și nu de cele excepționale, care sunt de strictă interpretare.

§3. Analogia dreptului

Pentru situațiile în care, la soluționarea unei cauze, nu există o normă corespunzătoare, se procedează în modul următor: fie că se face apel la o normă de drept similară (analogia legis), fie că se recurge la principiile generale ale dreptului (analogia juris).

Judecătorul, care este dator să se pronunțe atât în cazul când legea este neclară, cât și în cazul când legea (norma) lipsește cu desăvârșire, va proceda în felul următor: pentru prima situație va apela la alte norme, existente, pentru a găsi, prin analogie, o soluționare a cazului dat (analogia legis), pentru cea de a doua situație judecătorul va apela la principiile generale ale dreptului (analogia juris).

Numai în dreptul penal, în care se aplică principiul legalității incriminării: nici o crimă în afara legii (nullum crimen sine lege) și principiul legalității pedepsei: nici o pedeapsă în afara legii (nulla poena sine lege), nu este permisă analogia, adică apelarea la o normă asemănătoare (analogia legis) sau la principiile generale de drept (analogia juris).

DIN BIBLIOGRAFIE

Boudon, Raymond. Les methodes en sociologie. Presses universitaires de France, Paris, 1970.

Cazacu, A., Bădescu I. Metode și tehnici de cercetare sociologică. Ghid pentru lucrări aplicative. Universitatea București, 1981.

Cetrechi, Ioan, Craiovan, Ion. Introducere în teoria generală a dreptului. Ed. ALL, București, 1996.

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan, Cauc, Ion. Cercetarea sociologică. Metode și tehnici. Ed. Destin, Deva, 1998.

Craiovan, Ion. Itinerar metodic în studiul dreptului. Ed. Ministerului de Interne, București, 1993.

Cristea, Sorin, Constantinescu, Cornel. Sociologia educației. Ed. Hardiscom, Pitești, 1998.

Djuvara, Mircea. Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Ed. ALL, București, 1995.

Gusti, D. Pagini alese. Ed. Științifică, București, 1965.

Gusti, D. Opere, vol. I. Studiu introductiv de conf. univ. dr. Ovidiu Bădina. Texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu. Ed. Academiei R.S.R., București, 1968.

Gusti, Dimitrie. Sociologie juridică. Culegere de texte. Studiul introductiv, selectarea și sistematizarea textelor de Ion Vlăduț. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997.

Herseni, Traian. Sociologie. Teoria generală a vieții sociale. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Levy-Bruhl, Henri. Aspects sociologiques du droit. Librairie Marcel Liviere et CIE, Paris, 1955.

Marga, Andrei. Introducere în metodologia și argumentarea filosofică. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.

Mărginean, I. Măsurarea în sociologie. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Miftode, V. Introducere în metodologia investigației sociologice. Ed. Junimea, Iași, 1982.

Miftode, Vasile. Metodologia sociologică. Ed. Porto-Franco, Galați, 1995.

Moser, C. A. Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale. Ed. Științifică, București, 1967.

Popa, Nicolae. Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, București, 1994.

Popa, N., Mihăilescu, I., Eremia, M. Sociologie juridică. Ed. Universității din București, 1999.

Popescu, Sofia, Iliescu, D. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Stahl, Henri, H. Controverse de istorie socială românească. Ed. Științifică, București, 1969.

Stahl, Henri, H. Studii de sociologie istorică. Ed. Științifică, București, 1972.

Stahl, Henri, H. Teoria și practica investigațiilor sociale, vol. I (Metode și tehnici), Ed. Științifică, București, 1974; vol. II (Cercetările interdisciplinare zonale), Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

Stahl, Henri, H. Amintiri și gânduri (din vechea școală a “monografiilor sociologice”). Ed. Minerva, București, 1981.

Stănoiu, R.M. Metode și tehnici de cercetare în criminologie. Ed. Academiei R.S.R., București, 1981.

Vlăsceanu, L. Metodologia cercetării sociologice. Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982.

Vlăsceanu, L. Metodologia cercetării sociale. Metode și tehnici. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Cuprins

Planul lucrării ……………………………………………………………….1

Capitolul I – Aspecte privind metodologia juridică …………….…….…..2

§1. Definiția metodologiei……………………………………………………………….2

§2. Definirea metodologiei juridice …………………………………………………….3

§3. Raportul dintre metoda, tehnica, procedeul și instrumentul de investigare ……4

§4. Metodele cercetării științifice a fenomenului juridic…………………………..….6

A. Metoda logică…………………………………………………………………………6

B. Metoda comparativă …………………………………………………………………7

C. Metoda istorică ..…..………………………………………………………………….8

D. Metoda sociologică ……………………………………………………………….…..9

E. Metode cantitative ………………………………………………………………..…10

Capitolul II – Etape, metode și tehnici de investigare

juridico-sociologică ……………………………………………………..….12

§1 Etapele investigării în științele despre societate ………………………………….12

Determinarea obiectivului …………………………………………………….…..12

Preancheta …………………………………………………………………………13

Determinarea universului anchetei ………………………………………………14

Eșantionarea ……………………………………………………………………….15

Alegerea tehnicilor de cercetare adecvate ……………………………………….16

Pretestarea instrumentelor de cercetare …………………………………….…..16

Definitivarea instrumentelor de cercetare ………………………………………17

Aplicarea instrumentelor în teren ……………………………………………….17

Prelucrarea informațiilor …………………………………………….…………..19

Analiza rezultatelor …………………………………..……………………….20

Redactarea raportului de cercetare ………………..…………………………21

§2 Tehnici de investigare ……………………………………………………….……22

Observația sociologică ……………………………………………………………22

Chestionarul ………………………………………………………………………26

Interviul ……………………………………………………………………………31

Tehnici sociometrice …………………………………………………………..….36

§ 3. “Monografiile sătești” ale echipelor de cercetare conduse de

Dimitrie Gusti ………………………………………………………………………..37

§ 4. Cerințe ale redactării întrebărilor pentru interviul și chestionarul juridico-sociologic ……………………………………………………………………………..47

Capitolul III – Metode și tehnici de interpretare a dreptului ………….50

§1. Identificarea metodelor interpretării dreptului ………………………………50

Metode analitice …………………………………………………………………50

Metoda gramaticală ……………………………………………………………..51

Metoda logică ……………………………………………………………………51

Metode sintetice …………………………………………………………………52

Metoda istorică ………………………………………………………………….52

Metoda sistematică ………………………………………………………………52

§2. Argumente ale logicii formale la interpretarea normelor juridice ………….53

§3. Analogia dreptului ………………………………………………………………54

Din bibliografie …………………………………………………………………..55