Metode ȘI Tehnici DE Investigare Criminologica
UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATE DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI
ADMINISTRATIVE
Specializarea: Drept
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator stiințific:
Prof. univ. dr. Dogaru Lucreția Absolvent: Szente K. Zsolt
TÎRGU MURES
2015
UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATE DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI
ADMINISTRATIVE
Specializarea: Drept
METODE ȘI TEHNICI DE INVESTIGARE
CRIMINOLOGICĂ
Coordonator stiințific:
Prof. univ. dr. Dogaru Lucreția Absolvent: Szente K. Zsolt
TÎRGU MUREȘ
2015
Introducere
Criminologia este o știință, care se bazează pe dinamica, diversitatea si complexitatea fenomenelor infracționale, atât ca realitate socială, cât și manifestare individuală sau grupală.
Mulți oameni confundă cercetarea criminologică cu cercetatare criminalistică. De fapt, cercetarea criminalistică caută răspunsul la întrebarea „cum?”, iar cercetarea criminologică este marcată de întrebarea „de ce?”. Criminalistica are un rol exlusiv probator al faptelor, ținând mai mult de desfășurarea procesului penal, pe când criminologia are ca obiect explicarea acțiunii criminale, însă ambele stiințe au ca scop protejarea comunității de acțiunile infracționale.
Din punct de vedere istoric, despre criminalitate s-au făcut studii de specialitate în mod stiințific abia începând cu secolul al XVII-lea, deși despre criminalitate ca un fenomen social se poate vorbi de la momentul apariției primelor forme de organizare a comunității umane.
Criminologia, prin atingerea scopului de a da explicația crimniologică și pentru abordarea obiectului său de studiu, utilizează o serie de concepte generale, indicatori statistici, metode și statistici de evaluare și cercetare.
Observarea, verificarea și evaluarea faptelor si fenomenelor ciminogene (care prin paralelismul între caracterul dinamic-funcțional si caracterul static, sunt considerate deosebit de complexe) se face cu ajutorul unor metode de investigație științifică și legi specifice.
Și criminologia, ca orice altă știință, are metode și procedee pe care le poate utiliza eficient pentru a atinge scopul său urmărit.
În prezenta lucrare vor fi prezentate, analizate și explicate metodele și procedeele de investigare criminologice menționate mai sus, precum și formele de utilizare, diversitatea și eficacitatea acestora.
Cuprins
Capitolul I. – Aspecte introductive.
Metoda
Definiția metodei.
Clasificarea metodelor.
Tehnica
Metodologia
Cercetarea
Obiectul cercetării
Fenomenul criminal
Practica anticriminală
Izvoarele cercetării criminologice
Statisticile criminalității
Ancheta
Sondajul
Capitolul II. – Metodele de cercetare în criminologie
1. Metoda observației
1.1.Observația empirică
1.2.Observația științifică
2. Metoda experimentală
3. Metoda clinică
4. Metoda tipologică
5. Metoda comparativă
6. Metoda statistică
7. Metoda predicției
8. Metoda Panel
9. Metoda istorică
Capitolul III. – Tehnici de cercetare criminologică
Observația
Tipuri de observație
Tipuri de observatori
Relația observator-observat
Chestionarul
Caracterizare
Tipuri de chestionar
Alcătuirea chestionarului
Interviul
Definire și particularități
Tipuri de interviu
Realizarea interviului
Erorile de răspuns
Tehnica documentării
Caracterizare
Tipuri de documente
Tipuri de analiză
CAPITOLUL I
Aspecte introductive
Metoda
Definiția metodei
Termenul de metodă vine din grecescul „methodos” (cale, mijloc, mod de expunere) ca și în celelalte științe și în filozofie se înțelege modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și transformare a realității obiective.
„Metoda – aspectul toretic cel mai activ al stiinței care jalonează calea dobâdirii de cunostințe noi ”
Termenul de metodă în stiințele socio-umane, se utilizează în accepțiuni foarte variate, asociindu-se uneori în sens larg, uneori în sens îngust.
Clasificare metodelor
Metodele din stiințe socio-umane pot fi calsificate după mai multe criterii:
Criteriul temporal:
Se împart în metode transversale, urmărind descoperirea relaților între laturile, termenele, procesele socio-umane la un moment dat (observația, ancheta, testele psihologice și sociometrice) și metode longitudinale studiind evoluția fenomenelor în timp.
Criteriul de reactivare:
Acest criteriu se referă la gradul de intervenție a cercetătorului asupra obiectul de studiu. După acest criteriu metodele pot fi subclasificate astfel:
– metode experimentale (experimentul sociologic, criminologic, psihologic);
– metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată)
– metode de observație (studiul documentelor sociale, observația ș.a.)
Criteriul numărului unităților sociale luate în studii:
– metode statistice: desemnează investigarea unui număr mare de unități sociale (anchete sociale, sondaje de opinie, analize matematico-statistice)
– metode cauzistice: semnifică studiul integral al unor unități sau fenomene socio-umane (biografia, studiu de caz, monografia sociologică, crimnologică)
Criteriul locului ocupat în procesul investigației empirice:
– de culegere informațiilor – înrgistrare statistică, studiul de teren, ancheta
– de prelucrarea informațiilor – metode cantitative, calitatea
– de interpretare a datelor cercetării – metode comparative, interpretative
„Metoda – ordinea ce se pune în învățarea unei științe, urmând condițiile, particularitățile acelei științe.”
Metoda este creația a minții umane care se diversifică într-o multitudine de metode particulare, fiecare dând naștere la technici diferite de cercetare.
„Termenul de technică provine din grecescul tekne (procedeu, vicleșug) și desemnează ansamblul de prescripții metodologice pentru ca o acțiune să fie eficientă, atât în sfrea producției materiale, cât și în sfera producției spirituale, precum și cadrul altor acțiuni umane.”
Tehnica
Technica desemnează felul practic, procedural în care este pus în utilizare o metodă. Technica reprezintă maniera de acțiune, de utilizare a instrumentelor de investigare pe care folosește cercetătorul (date statistice, fișe, mod de operare, ghid, interviuri, ancheta socială), cu scopul cunoașterii stiințifică a fenomenului criminalității.
Se folosește și termenul de procedură ca echivalent al celui de metodă, iar în categoria instrumentelor de investigare sunt incluse și aparatele de înregistrare a comportamentelor criminale su urmele faptei infracționale ( aparat de fotografiat, filmat, aparat video), de măsurare a senzațiilor (kinezimetru, olfactometru, poligraf), de declanșare a reacțiilor comportamentale (generator de sunete).
Metodologia
Termenul de metodologie provine din grecescul methodos – logos, desemnează știința metodelor
Metodologia în științele sociale și în criminologie are două laturi: analiza critică a activității de cercetare și formularea unor propuneri pentru perfecționarea acestei activități.
Criminologia a cunoscut un proces de integrare metodologică după delimitarea obiectului criminologiei, clarificare locul pe care îl ocupă în cadrul științelor penale.
„Ca orice știință, criminologia nu poate urmări și realiza scopurile sale, decât printr-o activitate direct, concretă și coerentă, sens în care se folosește de metode și tehnici pecific.”
Cercetarea
Cercetarea din punct de vedere juridic este definit, ca fiind activitatea desfășurată pentru strângerea și verificarea probelorcu privire la săvârșirea unei infracțiuni și pentru descoperirea și prinderea infractorului.
Cercetarea criminologică reprezintă un ansamblu de activități științifice, având originea din secolul XIX-lea și s-au concretizat de-a lungul timpului, prin elaborarea unui număr mare de teorii.
Obiectul cercetării criminologice
Examinarea obiectului cercetării criminologice se realizează prin stabilirea aspectelor care reflectează în ce anume este interesat cercetarea criminologică.
Putem presupune că fenomenul criminal intră în sfera de interes a cercetării criminologice, și face parte din obiectul acesteia.
Un al doilea aspect poate fi subliniat în legatură de obiectul cercetării criminologice, acesta provenind din existența unor preocupări practice legate de fenomenul criminal, de comaterea sau limitarea acestuia. Putem presupune, că și aceste preocupări de ordin practic pot încadrez în interesul cercetării criminologice, pe care le vom numi practică anticriminală.
Fenomenul criminal – un prim obiect al cercetării criminologice
Fenomen crimnal – aceasta expresie este foarte des utilizată, dar sensul ei diferă după în raprt de conținutul mai restrâns sau mai larg ce i se atribuie.
În sens restrâns expresia „fenomen criminal” este privit, doar ca o abstracție juridică, situație în care conținutul acestuia este redus la cel al noțiunii infracțiune.
Alteori, în doctrina, utilizarea expresiei „fenomen criminal” se înțelege doar aspectul macro-criminologic, reprezentând ansamblul infracțiunilor.
Unii criminologi dau un sens foarte larg expresiei „fenomen criminal”, considerând că conținutul acesteia trebuie să cuprinde normele penale, violarea acestora, precum și reacția socială represivă, cosecutivă.
Pentru a stabili ce anume intră în conținutul fenomenului criminal, și în sfera obiectului de cercetării criminologice, trebuie să avem în vedere două aspecte:
aspectul invividual al fenomenului, ce presupune atât fapta în sine (crima), cât și factorul uman al acesteia (criminalul);
aspectul colectiv al fenomenului (criminalitatea)
Crima
Crima, ca elementul component al fenomenului criminal, reprezintă manifestarea particulară al acestuia, având identitate, particularități și funcții proprii.
Noțiune de crimă are mai multe înțelesuri, ce generează uneori confuzie, atât în legătură cu noțiunea în sine, cât și cu unii „compușii” ai acesteia, cum ar fi criminologie sau criminolog. Confuzia menționată derivă din înțelesul actual, ce se dă noțiunii de crimă. O prezentare a semnificațiilor noțiunii de crimă este utilă, nu numai pentru conturarea obiectului cercetării criminologice, dar și pentru înlăturarea confuziilor posibilă în legătură de tema aceasta.
Înțelesurile posibile ale noțiunii de crimă se disting astfel:
sensul comun;
sensul penal;
sensul criminologic
În sens comun, prin crimă se desemnează, de regulă, o infracțiune
intenționată împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor, omor calificat sau prunucidere. Aceeași demumire este utilizată de multe ori în cazul unor infracțiuni care au alt obiect juridic prncipal, dar au ca rezultat moartea unei persoane.
Folosirea noțiunii de crimă cu acest înțeles se bazeaza, probabil, la denumirea dată categoriei care cuprinde cele mai grave infracțiuni, din împărțirea tripartită, la care ne vom referi în cele ce urmează.
În sens penal prin crima se înțelege o infracțiune gravă, pentru care
leguitorul stabileștepedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni. Acest sens este dat de împărțirea tripartită a infracțiunii în: crime, delicte și contravenții.
Această împărțire a fost reținută pentru prima dată de Codul penal al Revoluției Franceze, preluată de Codul penal de la 1810 și, apoi, de majoritatea legislațiilor penale europene elaborate la începutul secolului a XIX-lea. Ulterior, la sfârșitul secolului XIX-lea, ideea împărțirii trinitare a început să piardă teren. Împărțirea tripartită a fost schimbată cu cel bipartită (delicte și contravenții), începând cu Olanda în 1886, și apoi Italia în 1889. În timp, alte legislații penale europene au urmat aceeași cale, astfel încât, în prezent, sistemul tripartit este menținut numai în Franța, Belgia, Luxemburg, San-Marino și Grecia.
În legislația penală română a existat împărțirea infracțiulilor în crime, delicte și contravenții până apariția Codului Penal socialist din 1969, care a renunțat la sistemul trinitar, lăsând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem contravenția nu mai intră în sfera de reglementare a justiției penale, iar în rest, orice faptă pervăzută de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiune, fără nicio altă distincție. În legislația penală română actuală, noțiunea de crimă nu are nicio semnificație normativă.
În sens criminologic noțiunea de crimă are o accepțiune largă, ce se referă
la infracțiune în general, dar ar fi inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminologie. Legată de oscilația în timp și spațiu a legii penale putem observa, că ”cu puține excepții, ceea ce „ieri” era considerat drept crimă, „astăzi”nu mai este și invers, ceea ce un stat sancționează ca infracțiune, altul nu o face și invers.”
Includerea faptelor antisociale în obiectul de crercetare al criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. În sfera preocupărilor criminologiei intră și studierea comportamentelor deviante. Prin includerea fenomenului mai larg al devianței în obiectului de cercetare al criminologiei, apar niște dificultăți metodologice și conceptuale, precum și întâlnirea nedorită cu alte discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială. Nu orice comportament deviant constituie infracțiune, după cum nu orice infracțiune poate fi considerată ca o faptă deviantă.
În cercetarea criminologică trebuie să se ia în calcul și comportamente deviante, dar numai în măsura în care acestea au o legătură directă cu fenomenul criminal, favorizându-l sau determinându-l, fără extinderea obiectului criminologiei prin includerea fenomenului mai larg al devianței îtrucât ar transforma-o (criminologia) într-o știință generală despre devianță.
Criminalul
Crima este înainte de toate un fapt uman, din care rezultă, că orice crimă presupune existența unui criminal.
În general, termenul de criminal este folosit în paralel cu termenii de infractor și delicvent, fără a se face vreo distincție între termenii aceștia. Indiferent însă de termenul folosit, trebuie să avem în vedere faptul că, în criminologie, se operează cu noțiuni ce au o semnificație deosebită și, de aceea, se impun niște precizări și aici.
În sens general, infractorul sau delicventul este acea persoană care a comis o infracțiune. În sens penal, se mai adaugă și condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare. Acest sens este exact și util. Exact, pentru că permite raportarea la criteriile prevăzute de lege privind infracțiunea și este util, pentru că permite raportarea la statisticile criminale oficiale, din care se poate forma o imagine aproximativă, dacă nu despre „calitatea” infractorilor, cel puțin despre numărul lor. Și în cercetare criminologică sensul noțiunii de criminal se va porni tot de la seminficația penală care se dă infractorului. Mai mult, persoanele care se află în penitenciare (care nu numai că au comis infracțiuni, dar au și fost condamnate) reprezintă, în majoritatea sa, „materialul” uman furnizat cercetării criminologice. Dar cu toate acestea, semnificația penală a noțiunii de infractor nu are decât o relevanță parțială în criminologie.
De exemplu, există persoane care sunt suficient de abile pentru a ascunde acțiunile lor de sub incidența legii, deși trăiesc într-o stare permanentă de încălcare a legii penale. Persoanele menționate mai sus nu pot fi lăsate în afara criminologiei, deși nu poat fi observat prea bine ce anume, în afara unei abilități dovedite, îi distinge de infractorul ”legal”.
Trebuie avută în vedere aici o categorie aparte, pe care o reprezintă bolnavii psihic. În acest caz este vorba despre persoanele care suferă de bolii grave, ce au ca efect lipsa totală a discernamântului. Aceste persoane, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârșită, din cauza stării mentale, nu pot fi trase la răspundere penală, deci, în sensul penal al termenului nu pot fi numite infractori.
Cele arătate până acum sunt în măsură să conducă la ideea că în criminologie, noțiunea de criminal trebuie să aibă o semnificație aparte. În criminologie criminalul este persoana care comite o crimă în sensul de faptă penală sau cu justificată aparență penală.
Criminalitatea
Ideea de criminalitate și noțiunea în sine au apărut relativ târziu, respectiv la începutul secolului XIX-lea. Noțiunea de criminalitate desemnează, la modul general ansamblul faptelor penale comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinate. Noțiunea de criminalitate poate fi utilizată fieîn acest sens general, fie într-un sens mai precis, pentru a desemna anumite categorii de fapte penale.
Regruparea faptelor penale după diverse criterii conduce la obținerea unor categorii de criminalitate diferite, care pot fi clasificate în două moduri: clasificarea subiectivă, și clasificarea obiectivă.
Clasificarea subiectivă a criminalității se referă la categorii de criminalitate obținute prin raportarea la diferite elemente de referință, alese în funcție de interesul cercetării criminologice.
O primă serie de diferențieri rezultă din definiția pe care am dat-o criminalității, respectiv raportarea acesteia la unități de timp și spațiu (cel mai frecvent operează cu categoria de criminalitate națională, și criminalitate anuală, dar pot fi avute în vedere categorii mai restrânse sau mai largi).
O altă diferențiere se poate face în funcție de natura faptelor penale care sunt avute în vedere de cercetarea criminologică (în acest sens se poate face distincția între faptele de violență și faptele comise cu viclenie).
Dacă faptele penale comise sunt raportate la diferite categorii de persoane, pot rezulta o serie de alte categorii: criminalitatea adultă, criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină, criminalitatea feminină etc.
Acest tip de clasificare este subiectivă, din cauza faptului, că elementul de refrință este variabil. Altfel spus, stabilirea elementului de referință ăn funcție de interesul cercetării criminologice are un caracter subiectiv.
Clasificarea obiectivă se referă la categorii de criminalitate obținute prin raportarea la gradul de cunoaștere a faptelor penale de către organele participante la înfăptuirea actului de justiție penală. Conform acestui criteri unic, criminalitatea se împarte în următoarele categorii:
criminalitatea reală
criminalitatea aparentă (sau relevată)
criminalitatea legală (sau judecată)
cifra neagră a criminalității
Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea
faptelor săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Această categorie se referă la ansamblul faptelor penale săvârșite efectiv, indiferent dacă ele sunt ori nu sunt cunoscute de către organele justiției penale. Această categorie are un grad maxim de generalitate, incluzând toate celelalte categorii.
Criminalitatea aparentă (sau relevată) reprezintă totalitatea faptelor săvârșite semnalate către organele justiției penale și înregistrate ca atare.
Criminalitate legală (sau judecată) reprezintă cea mai restrânsă dintre categoriile analizate. În aceasă categorie se regăsesc faptele penale pentru care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă.
Nu toate cazurile ajunse pe rolul instanțelor de judecată intră în această categorie, hotărârile prin care se pronunți achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal rămân în categoria criminalității aparente.
Cifra neagră a criminalității reprezintă ansamblul faptelor săvârșite efectiv, dar care, din diferite motive (lipsa plângerii, abilitatea făptuitorului) nu ajung la cunoștința organelor de justiție penală. Această categorie poate fi exprimat ca fiind diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă.
Practica anticriminală – al doilea obiect al cercetării criminologice
Se impune la acest moment o paranteză legată de contorversa privind
caracterul criminologiei: dacă aceasta este o știință teoretică sau este o știință practică? Disputa pleacă de la împărțirea științelor în științe teoretice (sau pure, sau fundamentale) și științe practice (sau tehnice, sau aplicative). Această împărtțire se referă la natura și scopul cunoașterii, la metodele folosite: științelor teoretice le este specifică cercetarea fundamentală ce are ca scop cunoașterea în sine a obiectului de studiu, iar stiințele practice sunt caracterizate printr-o cercetare aplicativă, având drept finalitatea o cunoaștere utilitară.
Dublul caracter al cercetării criminologice
O primă categorie de opinii criminologia este considerat drept știință fundamentală ori teoretică, având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenului criminal în sine. Din acest punct de vedere, criminologia este indiferentă la aplicațiile practice care ar putea decurge din rezultatele cercetărilor sale. În acest sens cercetarea științifică în criminologie este interdisciplinară și analitic sintetic, își propune investigația criminalității, ca fenomen social, cunoașterea cauzelor criminalității și analiza măsurilor de luptă împotriva criminalității.
Există o altă catergoire de opinii, potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condițiile în care nu există perspective terapeutice. În temeiul funcției aplicativă criminologia investighează complexitatea problemelor cauzalității criminalității pentru a identifica modele de infracțiuni cauzale la nivelul diverselor grupe și categorii de infracțiuni, precum și la scara fenomelului criminalității în ansamblu și a oferi o bază pentru cunoașterea reală a criminalității și pentru direcționarea de către factorii de decizie a intervențiilor preventiv educative.
Între două extreme există și o cale de mijloc. Într-un studiu epistomologic, profesorul Giacomo Canepa remarca dubla finalitate a cercetării criminologice ceea ce presupune:
pe de o parte, cercetarea cauzelor comportamentului antisocial și, prin
urmare, studiul problemelor în sine, independent de utilizarea practică a rezultatelor (cercetarea fundamentală);
pe de altă parte, programarea metodelor potrivite pentru prevenirea și tratamentul comportamentului antisocial și, în consecință, studiul problemelor urmărite în scopul utilizării practice a rezultatelor (cercetarea aplicativă).
În cazul criminologiei distincția dintre cele două tipuri de cercetare nu este absolută, fiindcă soluția unei probleme probleme puse de cercetarea fundamentală poate constitui obiectul unei alte investigații în domeniul cercetării aplicative.
Pentru a justifica dubla finalitate și dublul caracter al cercetării criminologice, în literatura de specialitate s-a apelat deseori la o comparație sugestivă între criminologie și medicină, unde s-a remarcat că, cercetarea cauzelor crimei oferă aceeași utilitate imediată ca ceea a cauzelor unei maladii în medicină: ea permite o mai bună cunoaștere a tratamentelor apte să vindece răul. Potrivit acestei maniere de a vedea lucrurile, criminologia devine, în același timp, o știință pură și o știință aplicativă.
Această dispută are își are răspunsul în procupările concrete ale cercetării criminologice, astfel, se poate remarca faptul că, de la primele cercetări științifice realizate în criminologie, pe lângă studierea fenomenului criminal, s-a pus și problema găsirii unor soluții practice de limitare a acestuia.
Acest dublu caracter al criminologiei antrenează dublarea obiectului cercetării criminologice. Pe lângă obiectul originar, respectiv fenomenul criminal, apare cel de al doilea obiect, pe care numim practica anticriminală.
Conținutul practicii anticriminale
Pentru desemnare preocupărilor practice legate de fenomenul criminal, în literatura de specialitate întâlnim formulări diferite, cum ar fi:mijloacele de luptă împotriva criminalității, prvenirea și combaterea fenomenului social, prevenirea și tratamentul comportamentului antisocial, reacția socială contra crimei etc. Toate aceste denumiri vizează, în principiu, aceleași preocupări practice legate de fenomenul criminal.
În literatura de specialitate s-a formulat opinia, potrivit căreia mijloacele utilizate în lupta împotriva fenomenului criminal, se împart în două categorii:
mijloacele juridice, totalitatea normelor de drept, ce contribuie direct sau
indirect la combaterea și prevenirea fenomenului criminal (în principal dreptul penal în sens larg, și procedura penală, dar ăi alte dispoziții legale: constituționale, civile, administrative etc.).
mijloacele empirice, unde sunt incluse practicile instituționale (poliția, parchet, instanțe de judecată, pentitenciare etc.) care au ca scop combaterea și prevenirea criminalității.
Prin combinarea celor două categorii de mijloace menționate mai sus rezultă în practică trei „domenii principale” de luptă contra criminalității:
domeniul dreptului penal și al aplicărilor lui concrete
domeniul tratamentului delicvenților
domeniul prevenirii criminalității
Practica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de către stat în scopul stăpânirii fenomenului criminal. Prin stăpânirea fenomenului criminal înțelegem menținerea acestuia în cadrul unor limite și structuri suportabile din punct de vedere social.
Practica anticriminală constituie cel de-al doilea obiect al cercetării criminologice.
Izvoarele cercetării criminologice
Cercetarea criminologică, fie fundamentală, fie aplicată, are în vedere criminalitatea ca fenomen socio-uman istoricește condiționat, atât sub aspect calitativ cât și sub aspect cantitativ.
Privită ca ansamblul infracțiunilor comise într-o perioadă de timp pe un anumit teritoriu geografic, criminalitatea este un fenomen cantitativ. Din această perspectivă, criminologia folosește indicatori cantitativi ai criminalității și ai diferitelor forme de reacție socială. De regulă măsurarea criminalității se desfășoară prin intermediul diverselor tipuri de statistici.
Statisticile criminalității
Statisticile criminalității nu constituie o cercetare criminologică, ci înregistrări de date factuale; în schimb utilizarea specifică a acestora de către criminologi reprezintă o anumită tehnică de cercetare.
Statistica a devenit o știință în sine, iar realizările obținute sunt remarcabile.
În funcție de datele folosite menționăm existența statisticilor internaționale și statisticilor naționale.
Statisticile internaționale sunt realizate de organismele internaționale, cum ar fi: Interpol, Europol, Unitatea de Luptă contra Fraudei (UCLAF), Societatea Internațională de Criminologie, Institutele O.N.U., specializate în prevenirea și controlului științific al criminalității, care oferă date statistice, dinamica și starea criminalității, analize comparative în diferite țări, de regulă, în plan regional.
Statisticile naționale sunt realizate de structurile implicate în lupta împotriva criminalității, pe baza cărora se evaluează rezultatele, se stabilește tendințele fenomenului infracțional și un complex de măsuri pentru prevenirea, descoperirea infracțiunilor, identificarea și cercetarea persoanelor vinovate.
Dintre statisticile naționale menționăm: statistica Poliției (M.I.), statistica Ministerului Public și Statistica Justiției, pe baza acestora se elaborează studii privind dinamica și starea fenomenului infarcțional în ansamblu, pe genuri de fapte și se stabilesc măsuri de cooperare pentru realizarea justiției.
Statisticile poliției cuprinde datele referitoare la criminalitatea aparentă, înregistrând faptele penale, prejudiciul cauzat, indiferent dacă autorii faptelor sunt cunoscuți sau nu, date referitoare la autorii infracțiunilor, și fac corelații între autori și victime. Datele statistice ale poliției române conțin informații referitoare la:
totalul infracțiunilor constatate;
numărul de infracțiuni constatate în funcție de mediu: urban, rural;
rata criminalității;
distribuția fenmenului pe județe, municipii, orașe etc;
numărul infracțiunilor săvârșite pe domenii:
în dauna avutului public
în dauna avutului privat
infracțiuni contra persoanei;
infracțiuni la regimul criculației rutiere;
infracțiuni la regimul unor activități economice;
infracțiuni de corupție;
infracțiuni de evaziune fiscală;
infracțiuni de contrabandă;
numărul total de autori cercetați:
câți sunt cercetați în stare de arest
câți sunt fără ocupație:
– șomeri
– recidiviști
– minori și tineri
– majori
– bărbați
– femei
Statisticile Ministerului Justiției și ale Ministerului Public însumează date referitoare la criminalitatea legală și respectiv o formă a criminalității reclamate organelor judicire, după trecerea acesteia printr-un filtru numit Poliție care a justificat existența faptei infracționale. Ele sunt întocmite pe criteriul făptuitorilor, respectiv al persoanelor condamnate ori trimise în fața instanței pentru a fi judecate.
De asemenea statistica judiciară nu oferă date, clasificări în funcție de gravitatea faptelor săvârșite care de altfel reprezintă un indicator calitativ. Pentru evaluarea calitativă , criminologia folosește anchetele sociologice și sondajele de opinii.
Ancheta
Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigație, fiind atât de complexă, încât se confundă în mod nepermis cu cercetarea. Complexitatea menționată este dată de ansamblul instrumentelor (chestionare, ghiduri de interviu, planuri de anchetă), al tehnicilor (de codificare, scalare, alaiză, prelucrare) pe care le folosește și de faptul că adeseori utilizează în mod complementar, alte metode și thnici de cercetare (observarea, analiza documentară).
Importanța anchetei a crescut considerabil abia în anii 1920- 1930, deși face parte dintre metodele mai vechi folosite în cercetarea criminologică. Apariția calculatoarelor, a procedeelor și tehnicilor de eșantioare probabilistică au transformat ancheta dintr-o metodă tradițională puțin folosită, într-o metodă situată în topul cercetrării criminologice. Ancheta constituie una din modalitățile de cunoaștere științifică a opiniilor, atitudinilor, și totodata repreizntă un mijloc de influențare.
Complexitatea și specificitatea anchetei criminologice este determinat de obiectul său de cercetare, care este foarte larg, și în care intră:
opiniile, atitudinile, comportamentele, aspirațiile, trebuințele;
motivațiiler care care stau la baza acțiunilor, conduitelor, atitudinelor;
cunoștințt, mărturii ale persoanelor despre faptele antisociale, criminalitate,
evenimente grave, de perceput pentru cercertător;
caracteristici demografice, structuri familiale, structuri de vârstă, structuri
socio-profesionale, anturaje etc
caracteristici aleale mediului social și al modului de viață al oamenilor –
ocupații, venituri, factori sociali, economici, educaționali, culturali ce le infuențează viața.
Ancheta esta clasificată ca metodă descriptivă, astfel, cu ajutorul anchetei se obțin informații cu privire la criminalitate, ea ajută la descrierea și tipologia infracțiunilor, permite verificarea unor ipoteze și oferă date care permit explicații cauzale, teoretice. Ancheta criminologică reprezintă o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivațiilor, aspirațiilor, asupra subiectivității umane, dar nu se oprește la ele, constituie totodată un mijloc de influențare.
Sondajul
Sondajul este o formă specifică anchetei criminologice. El este definit ca o metodă statistică de stabilire, pe baza esantionării, a stratificări opiniilor în raport de tipologia criminalității studiată.
Sondajul este un fel de anchetă pură și rapidă, în cadrul său se aplică doar instrumente de anchetă, respectiv care permite colectarea rapidă de informații dintre cele mai variate (ghiduri de interviu, chestionare).
Cel mai frecvent sunt întâlnite sondajele de victimizare și sondajele criminalității recunoscute (auto-raportate).
Sondajele de victimizare constă în chestionarea unui grup aleator constituit dacă au fost victima uneia sau mai multor infracțiuni, dacă au reclamat aceste fapte și dacă nu, de ce s-au abținut.
Sondajele criminalității auto-raportate reprezintă chestionarea unui grup similar dacă au comis fapte penale, în ce constau aceste fapte săvârșite, dacă autorii au fost sau nu descoperiți.
Un alt tip de sondaj util pentru cercetaea criminologică este sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate. În funcție de starea și dinamica fenomenului infracțional, opinia publică manifestă anumite atitudini reactive, în primul rând teama de a nu deveni victima unei infracțiuni.
CAPITOLUL II
Metodele de investigare în criminologie
Deși criminologia nu are metode și tehnici specifice, ea utilizează metode și tehnici specifice altor discipline pentru studiul fenomenului criminal.
În dicționarul enciclopedic metoda este definit, ca fiind acel mod de cercetare, de cunoaștere și transformare a realității obiective. Metoda reprezintă acel mod de a proceda, procedeu sau ansamblu de prcedee folosite în vederea cunoașterii unui obiect.
Metoda de cercetare criminologică, reprezintă modul de cunoaștere a particularităților și evoluției fenomenului infracțional. Criminologia folosește în acest scop un ansamblu de metode, unele având un grad de generalitate ma ridicată (utilizate și de alte științe), altele cu grad mai redus de generalitate (folosite doar de unele științe):
Din prima categorie de metode fac parte:
– metoda observației;
– metoda experimentală,
În categoria a doua sunt incluse metodele:
– metoda clinică;
– metoda tipologică;
– metoda comparativă;
– metoda predictivă;
– metoda statistică, precum și alte metode de cercetare proprii unei stiințe.
Metoda observației
Observația este o metodă de crcetare particulară utilizată în mod normal, științific, de criminologie, ce reprezintă calea principală de cunoaștere a fenomenului criminogen, momentul în care are loc contactul dintre subiectul (cercetător) și obiectul său de studiu.
Prin intermediul observației se poate realiza o percepere directă a infracțiunii de către cercetător, a criminalului sau a victimei. Ultima fiind o situație destul de rară, excepție fiind, poate, momentul în care o cameră video înregistrează, din întâmplare, o infracțiue, ca de exemplu cum s-a întâmplat în 1963, asasinare președintelui John F. Kennedy, în America.
Metoda observației reprezintă una dintre principalele căi de cunoaștere a fenomenului criminogen. Nici una dintre metodele particulare – metoda clinică, metoda tipologică, tetoda predictivă- nu se poate dispensa de observație, aceasta reprezintând izvorul cunoașterii, momentul contactului inițial între subiect și obiect.
Observația, ca tehnică de percepere sistematică și planificată a fenomenului criminal, poate fi realizată în două forme existente: observația empirică și observația știinșifică.
Observația empirică
Observația empirică, aparține oricărei persoane și ia naștere în mod spontan, prin contactul zilnic dintre individ și realitatea socială. Decurgând din caracterul spontan, observația empirică implică un număr mare de persoane (cercetătorii), ce pot avea stiluri și viziuni proprii aspura fenomenului criminal, această formă a observării nu furnizează concluzii unitare și convingătoare, fiind caracterizată de superficialitatea și inexactitatea datelor sale.
Observația empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia în cunoștință cu ceea ce se petrece în jurul său, însă, această observare este destul de limitată, fiind apreciate în interesele persoanei sau a grupului social din care aceasta face parte.
Observația spontană se caracterizează prin:
este întâplătoare, din punt de vedere teoretic este neselectivă, nesistematizată
și insuficient controlată. Fiecare persoană observă ce se întâmplă în jurul lui, dar pentru un cercetător rste nevoie să privească lumea înconjurătoare pentru a pătrunde esența fenomenelor și pentru a vedea cea ce este relevant pentru obiectul și obiectivele cercetării.
este fragmentată întrucât nu se poate nota totul, numai cazurile izolate sunt
reținute, rupte din sistemele de fapte și din întregul „fenomenelor” și „proceselor sociale” datorită influenței experienței personale ale observatorilor și lipsei teoriilor și ipotezelor prealabile.
este vagă și imprecisă, adesea confuză și inexactă, întrucât se realizează sub
presiunea primelor impresii, exagerând unele detalii în dauna întregului, aspecte exterioare în dauna esenței.
este subiectivă, întrucâ observația spontană este ghidată, orientată de opiniile
și interesele observatorului, nesipunând de un aparat teoretico-conceptual corespunzător și de instrumentele științifice de lucru.
nu este critică și nu este prelucrată logic, întrucât nu dispune un demers
științific, nu poate fi repetată în aceleași condiții, iar obiectul ei nu poate fi reconstruit în vederea unei reflexii, autocritici teoretice și logice.
nu este înregistrată de regulă în fața locului este memorizată care, oricât ar fi
de exersată, pierde o bună parte din informație, deformează sau selectează necritic o altă parte, astfel că volumul de date nu poate reflecta adecvat fonomenul sau eșantionul de populație studiat.
Observația științifică
Observația științifică se bazează pe reguli și principii de observație complexe de percepere, definire și analiza a fenomenului infracțional. Observația științifică folosește date concrete și, fiind bazată pe puterea de explicitate și de sinteză a cercetătorului, detașată de prejudecăți și de subiectivism.
Observația științifică presupune o vizionare directă a situației, scopul său fiind stabil, iar calitatea acesteia este proporțională cu nivelul de profesionalism al cercetătorului.
Ca metoda de percepere directă a fenomenului criminal, observația științifică se realizează prin următoarele mijloace:
prin perceperea directă a crimei, situația care este destul de rar înâlnită;
prin constatarea crimei, însă, aceasta se face întotdeauna după ce fapta
criminală s-a consumat;
prin studiul mijloacelor cu care a fost comisă crima, ca de exemplu
metodele folosite de infractori pentru a sparge o ușă, sau cele folosite pentru a realiza o escrochiere;
prin studiul produsului crimei, așa cum sunt, de exemplu, instrumentele
de plată bancară falsificate;
studiul dosarului afacerii, care, frecvent, conține elemente ce
interesează criminologia
studiul declarațiilor date de criminali care execută o pedeapsă ramasă
definitivă sau al lucrărilor elaborate de aceștia (eseuri, romane, desene etc.)
Spre deosebire de observația empirică, observația științifică este:
fundalentală teoretic – are la bază o concepție științifică despre lumea
înconjurătore, valorarea observației este, în primul rând, în funcție de valoarea teoriei conceptuale;
sistemică și integrală – vizează fenomenul în ansamblu, ca un sistem cu
elemente interdependente, în unitatea dialectică a tuturor aspectelor și faptelor semnificative;
analitică – presupune despărțirea fenomenului în părțile sale componente;
metodică și verificată – pentru a asigura un grad mai mare de obiectivitate
și pentru a descoperi tendințele dezvoltării și evoluția obiectului studiat.
În teoria și practica criminologică, în funcție de natura și scopul cercetării, de condițiile de realizare ale cercetării dar și particularitățile subiecților cercetați, sunt cunoscute următoarele tipuri de observație
observația directă sau indirectă (după cum observatorul se raportează la
realitate);
observația globală sau parțială (făcută la nivelul întregului fenomen sau
doar pe o anumită temaică);
observația sistematizată sau nesistematizată (realizat cu un singur
subiect sau cu categorii mai largi de subiecți);
observația externă sua internă, în funcție de poziția observatorului față
de sistemul studiat
Cercetările criminologice sunt influențate nu numai de tipurile de observație, ci și de tipurile de observatori, unde intră:
observatorul individual, care realizează cercetarea criminală frecvent,
cu claritate și coeziune dar cu cheltuieli financiare mai reduse;
observatorul de grup (echipa de cercetare), care realizează o cercetare
coerentă, lucidă, complexă, care presupune cheltuieli financiare mai mari, și mai multă logistică;
observatorul anonim care pătrunde greu dar profund în mediu criminal;
observatorul cunoscut, care miscă și integră în intimitatea grupului
observat.
Metoda experimentală
Ca metodă de cercetare, experimentul face parte dintre metodele care pot fi numite clasice. Metoda experimentului apare în momentul în care fenomenul criminal este analizat ca un fenomen social.
Experimentul reprezintă o metodă de cercetare criminologică cu grad ridicat de generalitate, folosit în mai multe domenii științifice. Experimentul reprezintă observarea provocată de experimentator, în condiții alese de el. Prin experimentul, experimentatorul sesizează legăturile de intercondiționare între diferite fenomene, precum și relevarea înlănțuirea cauzală între acestea.
Pe baza clasificării experimentului stau mai multe criterii:
După locul de desfășurare al experimentului, există:
– experiment de laborator
– experiment de teren
Experimentul de laborator este mai frecvent, el presupune reproducerea unui mediu artificial pentru studierea fenomenului criminal izolat. În sensul acesta, se crează, în laborator o situație asemănătoare celei reale pentru a obține date și informații ce pot fi transferate în realitate.
Experimentul de teren constă în studierea unui fenomen criminogen în condiții naturale. Este mai expensiv și dificil, dar oferă mai multe date și informații privind relația cauza-efect.
După natura variabilei independente, există:
– experiment provocat (când variabila independentă este introdusă de experimentator), realizat prin provocare;
– experiment invocat (când variabila independentă nu este introdusă de experimentator, ea făcând parte din condițiile antecendente), neinfluențat de cercetător.
După procedeele concrete de manipulare și de verificare a variabelor, există:
– experiment anterior (variabilă dependentă este introdusă anterior);
– experiment ulterior (observarea fenomenului după după introducerea variabilei dependente)
Realizarea experimentul, ca metodă de cercetare criminologică, este deseori imposibilă în materie criminală și chiar pentru „tratamentul” penal. Așa de exemplu, putem susține că realizăm un experiment într-un sistem progresiv atunci, când rezultatele sunt studiate cu atenție, însă, problema care se pune este aceea că nu vom putea reîncepe experimentul, împrejurare care face o diferențiere, esențială față de științele exacte, fiindcă, acolo, putem cu adevărat prevede ceva exact. Într-adevăr experimentul reprezintă o observație provocată în împrejurimi care se aleg de experimentatorul, iar cu această ocazie se realizeaza identificarea acelor legături de intercondiționare între diferitele fenomene și se descifrează înlățuirea cauzală a acestora.
Experimentul, ca metodă de cercetare criminologică, prezintă mai multe particularități, care îl deosebește de celelalte metode. Așa, de exemplu, cu ajutorul experimentului se realizează o provocare a unui eveniment, o variere și repetare a fenomenului observat, de aceea, realizarea experimentului presupune o temeinică pregătire și ea implică, pe lângă alegerea problemei care va fi studiată, și elaborarea unor ipoteze care vor fi sau nu confirmate. Aceste ipoteze pot consta, fie în indentificarea legăturilor ce unesc cele două variabile, fie să compare efectele produse, ca în acest fel să fie identificată cauza, și, apoi, în funcție de aceasta, să se stabilească efectul ei.
Este necesar pentru a obține rezultatele dorite, experimentului să respecte câteva reguli absolut obligatorii, unele specifice acestuia, altele de ordin general, iar altele specifice obiectului sau fenomenului propus spre studiu.
Regulile de ordin general sunt următoarele:
problemele propuse pentru studiu vor fi abordate în mod cazual;
elaborarea ipotezelor de lucru;
creare unor grupuri de control cât mai asemănătoare grupului pe care se realizează experimentul;
realizare unei singure variabile în același timp;
îndepărtarea pe toată durata experimentului a factorilor externi;
necesitatea ca cercetătorul, pe durata efectuării exerimentului, să fie obiectiv în analiza datelor obținute și la întocmirea sintezei pe care o va face.
În privința alcătuirii grupurilor de experimentare și control, sunt propuse următoarele procedee:
controlul de precizie – constă în alcătuirea unui grup de control asemănător grupului experimental, prin verificarea similitudinii fiecărui element component în parte, în așa fel încât să existe aceeași reprezentare, în ambele grupuri, a totalității factorilor individuali;
controlul statistic – se limitează la verificarea frecvenței elementelor similare în ambele grupuri;
controlul la întâmplare – constă în alcătuirea unor eșantioane aleatorii, considerundu-se că numai astfel poate fi neutralizată influența multitudinii de factori întâmplători întotdeauna prezenți.
Cercetarea științifică pe baza grupurilor de control este indispensabilă în criminologie. Experimentul în criminologie are perticularități, ceea ce impune, să stabilim de la început tipul de experiment pe care dorim să-l utilizăm.
Metoda clinică
Metoda clinică este una din modalitățile prin intermediul căreia este studiat un caz individual, pentru ca să putem formula diagnosticul, pe baza căruia șă poate fi prescris tratamentul.
Metoda clinică, este metoda prin care pe de o parte se cercetează bolile criminalilor și influența asupra conduitei lor, sau investigații care vizează un prognostic asupra conduitei viitoare față de diagnostic și terapia aplicată.
Metoda clinică, denumită multe ori și studiul de caz, are o importanță deosebită în special în studiul unor trăsături ale personalității infractorului, în scopul formulării unui diagnostic pe baza căruia criminologul va evalua conduita viitoare a acestuia și va formula un diagnostic social, în scopul elaborării unui program de tratament adecvat. Noțiunea de tratament, în acest caz are două înțelesuri:
stabilirea sancțiunii juridice aplicabile și modul de executare al acesteia;
acțiunea asupra infractorului pentru a modela personalității sale, în scopul înlăturării factorilor ce ar putea determina starea de recidivă și resocializării acestuia.
Studiul personalității criminalului are o importanță aparte în cercetarea crminologică, de aceea, dacă observarea și experimentul sunt mult mai posibile la studul crimei, metoda clinică este folosită pentru studiul criminalului și uneori la polul opus, al victimei. Prin ansamblul său de mijloace ăi procedee folosite, metoda clinică, este aportul metodologic al criminologiei clinice, fiind organizată, întrucâtva, asemănător principiilor clinice medicale.
Teoria tratamentului comportamentului criminal s-a cristalizat la sfârșitul secolului XIX, când a găsit un teren social pregătit de o schimbare de optică în politica criminală.
În centrul teoriei acestei metode tronează opinia conform căreia, regimul de executare al sancțiunilor penale și al programului de resocializare a infractorului, trebuie modelat după concluziile care se desprind din urma examenului clinic al acestuia. Această viziune științifică a oferit criminologilor posibilitatea de a privi omul, ca pe o entitate modelabilă, dând la o parte explicațiile mistice cu privire la natura sa, apreciindu-se că tratamentul poate provoca o scădere a criminalității.
Metodele clinice de investigare sunt cele mai diverse porninde de la studierea documentelor, observarea, interviul clinic detaliat, examene de laborator, teste psihologice, statisticile oficiale oferinte de instituțiile care monitorizează criminalitatea, sondajele, autodenunțurile confidențiale sau anonime, relatările individuale ale victimelor etc.
Niciuna dintre problememle fundamentale cu care criminologia se confruntă nu poate fi rezolvată fără studiu infractorului. Formularea unei torii explicative cu privire cauzele generale ale fenomenului infracțional este condiționată de cunoașterea cauzelor individuale, de răspunsul pe care omul de știință este capabil să-l dea atât la întrebarea de ce un individ a comis o infracțiune, cât și la întrebarea cum a ajuns sa comită acea infracțiune. Elaborare unor măsuri de resocializare a infractorilor presupune, în egala măsură, cunoașterea aprofundată a individului, relevarea tuturor acelor resorturi intime care să permită o evalure a acelora dintre ele asupra cărora se poate acționa pozitiv.
Metoda clinică nu-și propune, prin urmare, să compare un infractor cu un noninfractor sau diferite categorii de infractori între ei, ci îsi concentrează atenția asupra unui daz determinat, urmărind o reconstituire a vieții antisociale a individului pe parcursul unei perioade de timp. Este vorba, în acest caz, de o recompunere a unei realități, cu abordare din mai multe ughiuri. Aceasta recompunere implică studierea parcursului social al individului, a experiențelor sale succesive, a integrării sale în viața socială, o evaluare a eului său, a inserțiilor sale, o examinare a anturjaului acestuia, ca și a diferiților agenți de control social. Pe această cale, se va putea ajunge să se cunoască, pe de o parte, acel ansamblu de factori care au contribuit la formarea personalității individului, iar pe de altă parte, situația concretă de viață în care se află în momentul comiterii infracțiunii.
În afară de colectarea de noi date prin metodele clinice prezentate mai sus, un loc important îl ocupă în metoda clinică folosirea datelor disponibile în cadrul unei cercetării. Aceste date, numite adesea secundare, sunt strânse fie de instutuții publice, fie de instituții private de cercetare. Poliția, justiția, penitenciarele au nevoie să cunoască numărul de persoane care trec prin instituțiile judiciare în diferite perioade, în scopul îndeplinirii sarcinilor administrative curente, ori viitoare. Nu mereu este ușor să culegi date pentu un proiect de cercetare, și poate, nici nu este totdeauna necesar, fiindcă un mare volum de date relevante sunt deja disponibile din alte surse. De exemplu, pentru a studia un gen de infracțiuni și o variabilă (cum ar fi venitul sau familia cu un singur părinte) se pot folosi statisticile poliției împreună cu alte informații găsibile la Biroul de Evidență a Populației. Numeroase alte instituții, cum ar fi Ministerul Justiției, Direcția Cazierului Judiciar din I.G.P., Ministerul Muncii, Ministerul de Finanțe, pot fi, de asemenea, surse de informare pentru criminologi.
La nivel intenațional avem statisticile O.N.U. privind criminalitatea mondială, care conține informații referitoare la infracționalitatea și sistemele judiciare din țări de pe toată lumea. Folosire acestor date de către cei interesați poate să le ducă acestora avantaje, ca de exemplu evitarea cheltuierilor nejustificate, și, nu în ultimul rând, evitarea pierderii de timp. Este necesar totuși, sș se maifeste atenție în cazul folosirii datelor ce au fost colectate cu alte scopuri decât cele ale studiului respectiv. Multe stetistici internaționale sunt incomplete sau inadecvate scopului cercetării. În același timp, agențiile sau alte instituții ale statului, manifestă deseori reticență în a-și da acordul pentru folosirea datelor pe care le dețin, invocând caracterul confidențional al acestora. Este important de subliniat că metodele alese de cercetători depind cel mai adesea de întrebările la care se dorește să se răspundă. Pentru a estima natura și dimensiunile criminalității în România, este nevoie ca cercetătorul să se bazeze, în primul rând, pe statisticile oficiale oferite de intituțiile care monitorizează infracționalitatea, precum si pe relatările individual ale unor persoane care dezvăluie fapte criminale comise de ei. Statisticile oficiale obținute de la instituțiile judiciare oferă informații în legătura cu acele fapte penale care au fșcut obiectul investigării de către acestea. Evident, se poate întâmpla ca nu toate infracțiunile să fi fost cercetate de către poliție, iar pentru ca un act criminal să fie înregistrat ca atare, el trebuie definit sau clasificat ca un act ce cade sub incidența Codului Penal, soluția care se dă în final într-un asemenea caz fiind hotărâtă de organul de parchet, sau de instanța de judecată.
Pe lâng faptul că multe infracțiuni nu sunt niciodată descoperite, informațiile despre acte infracționale se „rătăcesc” adesea în lanțul de etape pe care le percurge până la înregistrare, și uneori, chiar până la soluționare. Deseori, cu toate ca statisticile generale constituie principala sursă de de date, valoarea lor științifică este pusă sub semnul întrebării, datorită faptului că ele nu întotdeauna reflectă realitatea, fie din cauza neraportării lor de către polițistul căruia i s-a adresat, fie al nedepunerii reclamației de către victima sau, efectiv, datorită lipsei de profesionalism al cadrelor instituțiilor abilitate, care nu reușesc să depisteze crima comisă, aceasta adăugându-se, astfel, acelui număr destul de semnificativ de crime, care din diferite motive nu sunt cunoscute, segment cunoscut în literatura de specialitate „cifra neagră”.
Un segment important căruia cercetarea criminologică îi acordă în ultima vreme un interes din ce în ce mai accentuat, vizează statisticile privind victimele care, de altfel, vin și cuantifică dimensiunea criminalității prin intervievarea unor persoane care au căzut prada acțiunilor criminale. Aceste statistici oferă o imaginemai reală a criminalității, îndeosebi gradul de victimizare prin viol, jaf, tâlhării etc. Studiul făcut asupra victimelor ajută la acoperirea unor goluri privind date ce vizează caracteristici ale crimei, cum ar fi timpul și locul manifestării, numărul autorilor, armele folosite, pagubele economice și timpul de muncă pierdut, dar și caracteristici ale victimelor ca de exemplu: sexul, vârsta, rasa, etnia, starea civilă, situația familială, nivelul educațional. Nu în ultimul rând, studiul făcut aspura victimelor ajută la identificarea unor caracteristici care-l vizează pe autorul infracțiunii, cum ar fi: vârsta, sex, rasă, sau al circumstanțelor corelate producerii infracțiunii, ca de exemplu: pierderile financiare, vătămările corporale produse etc.
Studiile bazate pe autodenunțuri sunt de fapt niște relatări confidențiale ori anonime, referitoare la propriile acte infracționale.
Cercetarea criminologică a început să acorde atenția acesto autodenunțuri începând cu anii ’40 când au fost folosite prima dată, ele conducând la concluzii interesante. În primul rând a fost infirmată opinia potrivit căreia doar un procent redus al populației comite infracțiuni.Studiile realizate în ultimii 20 de ani au demonstrat că există un procent mare de persoane care încalcă legea, deși, aparent, nu sunt cunoscute ca infractori. Practic, aproape fiecare a încălcat legea cel puțin într-un moment din viața sa, fapt demonstrat de mai multe cercetări. Testele menționate au demonstrat cu claritate, că distincția dintre infractori și noninfractori este mult mai mică. Analizele bazate pe autodenunțuri au scos în relief și alte informații ca de exemplu discrepanța dintre datele raportate oficial și cele declarate de autodenunțători în ceea ce privește vârstă, sexul și rasa acestora. În asemenea cazuri, delicvenții neînregistrați comit a gamă mai largă de delicte, nu se specializează într-un anumit tip de crime și, foarte important, numai un sfert de din crimele juvenile sunt cunoscute de poliție. Faptul că abandonul școlar, folosire unor identități false, abuzul de alcool, înșelătoria și consumul de marihuana sunt comise de tineri în proporție 90%.
Metoda tipologică
Metoda tipologică, cercetează tipul de criminal, în opoziție cu tipul noncriminal, descrie diverse tipuri particulare de crimnali, stabilește tipologii criminologice.
Metoda tipologică reprezintă acea maieră de cercetare prin care se face o descriere, o clasificare a individului care a comis o crimă, în contrast cu cel care are un comportament noncrimal. De asemenea, aceasta este apreciată ca fiind una dintre cele mai vechi metode de cercetare criminologică și ea descrie comportamentul criminalului violent, al celui escroc, evaziosnist, profesionist, de ocazie etc., ocupându-se în același timp și de descrierea tipologică a actului infracțional.
Metoda tipologică, ca metodă de cercetare criminologică, se situează între metoda clinică și metoda statică (care măsorară criminalitatea prin factor de statistică).
Aceasta metodă, stabilind tipurile de criminali pe baza tuturor datelor vizând persoana și fapta, permite încadrarea indivizilor în anumite tipologii infracționale. Există și posibilitatea ca anumite persoane să se înscrie în mai multe categorii, și este și firesc să fie așa, raportat la numărul de extrem de mare de tipuri care se pot realiza.
Metoda tipologică pornește de la descrieril bioatropologice ale individului criminal, încercând să stabilească tipurile de infractori, raportat la faptele comise, la modalitățile de realizare ale acestora.
Metoda tipologică a preocupat îndeosebi pe susținătorii școlii de antropologie criminală, care erau interesați în a demonstra existența unui infractor, plecând de la defectele fizice ale acestuia, fiind totodată folosită și de către cercetarea criminologică, sociologică sau psihiatrică.
La baza acestei metode stă noțiunea de „tip”, care, pentru a di individualizat îi sunt prezentete o serie de caracteristici, fapt care îl evidențiază de ceilalți indivizi, fenomenul în sine purtând denumirea „tipologie”.
Este important de adăugat aprecierea făcută de Paul Popescu-Neveanu care susține că „nu orice asociere de trăsături alcătuiește un tip ci numai aceea care este concomitent pregnantă, consistentă și semnificativă”. Spre deosebire de clasificare, care distinge grupuri la care indivizii aparțin în exclusivitate, metoda tipologică conduce la imagini „ideale”, de referință, la care raportăm indivizii concreți, aceștia putând aparșine simultan mai multor categorii tipologice, existând astfel tipuri intermediare și mixte.
O privire retrospectivă asupra acesteia arată că metoda tipologică a servit în principal la descrierea unui așa-numit tip criminal în opoziție cu tipul noncriminal, unor tipuri particulare de criminali și la stabilirea unei tipologii criminologice a actului criminal, tipologie mai adecvată după părerea unor specialiști nevoilor cercetării criminologice, în raport cu tipologia legală.
Diferitele tipologii întâlnite în criminologie se pot clasifica:
pe de o parte, în tipologii specifice și în tipologii de împrumut,
pe de altă parte, în tipologii constituționale, phihologice, sociologice, în raport cu orientarea teoretică respectivă.
Enrico Ferri și Cesare Lombroso sunt cei care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existența unui tip unic de criminal înnăscut, prin reținerea anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior Lombroso a realizat o tipologie mai diferențiată, descriindși alte tipuri de criminal, ca de exemplu criminal bolnav mintal, pasional, epileptic.
Un alt exemplu de tipologie specifică cel realizat de criminologul austriac Seeling, care reține opt tipuri de criminali:
crimanlii profesioniști, care evită în general să muncească, principalalor sursă de venit provenind din infracțiune;
criminali contra proprietății;
criminali agresivi;
criminali cărora le lipsește controlul sexual;
criminali care într-o situație de criză nu găsesc altă soluție decât soluție criminală;
criminali dezechilibrați psihic;
criminali care acționează în baza unor reacții primitive.
Așa-numita „tipologie de împrumut” a servit celor mai diverse orientări, ele sunt extrem de numeroase.
Metoda comparativă
Metoda comparativă, este metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în științele sociale, fiind o metodă utilizată frecvent ca metodă singulară de cercetare.
Metoda comparativă constituie o metodă de evalure a datelor concrete ce rezultă din studiile criminologice.
Aceasta metodă este utilizată din faza de culegere și de explicare a datelor, până în faza de stabilire a concluziilor și de prognozare a fenomenului criminal.
Metoda comparativă se utilizează în paralel sau asociată cu alte metode ân toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea și explicarea fenomenului infracțional pâna la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare (fenomen, faptă penală, făptuitor), atât în cercetarea cantitativă cât și în cercetarea calitativă.
Prin vocație, ca și prin utilizare, metoda comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în științele sociale și că nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relație logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan și de a cerceta dacă variațiile pe care le prezintă în aceste combinații diferite de împrejurări, dovedesc că unul depinde de celălalt.
Comparația se definește ca – operațiunea prin care cercetătorul fenomenului criminalității urmărește să constate, să fixeze elementele identice sau divergente la două fenomene cercetate.
Metoda comparativă utilizează astfel procedeele de inducție. Criminologia folosește procedeele concordanței, al diferențelor și variațiilor concomitente.
Procedeul concordanței se bazează pe faptul că, atunci când producerea unui anumit fenomen este procedată în timp de acțiunea altor fenomene aparent fără legătură între ele, pentru a putea determina cauza este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să determinăm elementul comun existent în cuprinsul lor, acestea constituind cauza
X C – este urmat de E
Y C – este urmat de E
Z C – este urmat de E
Rezultă că C cauzează E
Exemplu: într-o școală ni se prezintă situația a trei colegi, elevi de liceu care sunt depistați că au săvârșit mai multe furturi din autoturisme. Analizând situația fiecăruia dintre ei se constată că toți trei provin din familii dezorganizate. Elementul de concordanță îl reprezintă în acest caz familia dezorganizată (lipsa unui climat familial adecvat, lipsa de supraveghere, element care ar putea constitui cauza comportamentelor respctive).
Procedeul diferențelor se bazează pe faptul că, ori de câte ori un fenomen se produce, în cazul în care sunt întrunite anumite condiții, dar el nu se mai produce când una dintre aceste condiții lipsește, atunci presupusă condiție constituie cauza fenomenului.
X Y C – este urmat de E
X Y – nu este urmat de E
Rezultă că C cauzează E
Exemplu: operând cu exemplul de mai sus, să presupunem, că dintre trei colegi ce clasă provenind din familii dezorganizae, numai unul singur devine infractor. Din analiza situației sale reiese că acestă fusese atras într-un anturaj nociv compus din indivizi care aveau antecendente penale. Aplicând procedeul arătat reiese că acest factor de diferențiere (anturajul nociv) ar constitui în cazul în speță cauza comportamentului respectiv.
Procedeul variațiilor concomitente constituie faptul în măsura în care mai multe fenomene precede un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în același fel cu fenomenul care succede, constituie cauza:
X Y C – este urmat de E
X’ Y C – este urmat de E
X Y’ C – este urmat de E
X Y C’ – este urmat de E’
Rezultă că C cauzează E
Exemplu: să presupunem că avem de-a face cu două colectivități umane, apropiate între ele ca obiceiuri, nivel de trai, mediu geografic etc. și care prezintă o stare infracțională asemănătoare. La un moment dat se constată că în cadrul uneia dintre aceste comunități crește brusc numărul infracțiunilor de violență. Procedându-se la analiza acestei situații, se constată că în acea comunitate crescuse considerabil numărul localurilor în care se consumau băuturi alcoolice.
Trebuie arătat însă că aceste procedee nu apar niciodată izolate și că inducția ca și deducția nu constituie decât momente ale cunoașterii științifice legate foarte strâns între ele. Numai astfel înțelese și aplicate într-o confruntare permanentă cu dialectica materialistă, ele pot conduce la rezultate valabile pe plan științific.
Utilizarea metodei comparative în criminologie ridică aceleași probleme ca și în alte discipline sociale cu privire la obiectul comparației, criteriile care determină comparația și determinarea dimensiunii comune.
Aceste probleme sunt mai puțin analizate în literatura criminologică de specialitate.
Astfel, răspunsul cu privire la prima problemă a variat de-a lungul timpului în raport mai ales cu diferitele concepții criminologice legate de geneza infracționalismului.
Anii de dominație ai criminologiei clinice polarizează cercetarea criminologică în jurul teoriei „personalității criminale”. Indiferent de variantele acesteia, metoda comparativă a fost utilizată ca una dintre principalele căi de evidențiere a doesbirilor de natură sau de grad între „personalitatea criminală” și „personalitate normală”.
Pentru măsurarea specificitatea „personalității criminale” s-a procedat la oa adaptara a testelor psihologice a nevoilor proprii de comparație ale criminologiei.
Criminologii de orientare sociologică au încercat să stabilească anumiți indicii cantitativi pentru a compara persoanele care au comis infracțiuni, în raport cu cei care nu au comis fapte antisociale.
Analiza comparativă a servit drept suport metodologic și acelor concepții cu privire la caracterul ereditar al criminalității.
Confruntările de opinii care au loc astăzi în criminologia contemporană se reflectă pe plan metodologic și la nivelul metodei comparative.
Analiza comparativă utilizată de promotorii criminologiei reacției sociale urmărește să evindețieze anumite aspecte legate de fenomenul de alienare, de stigmatizare, de conflictul dintre normele impuse și valorile acceptate.
Metoda comparativă a servit de asemenea, la realizarea unor studii privind controlul social, le elaborarea unor programe de tratament și prevenire a delicvenței, la construirea unor tipologii privind atitudinea opiniei publice față le justiția penală etc.
Tot în aceeași ordine de idei sunt de menționat și acele cercetări întreprinse în scopul de a dezvălui proporțiile criminalității ascunse, așa-numită „cifra neagră” a criminalității.
Cu privire la limitele metodei comparative specialiștii arată că aceasta suferă de o anumită lipsă de rigoare, criteriile de selectare a elementelor ce urmează fi comparate nefiind întotdeauna precis determinate.
Pentru aceste motive se recomandă ca rezultatele obținute pe această cale să fie aprofundate și verificate prin intermediul altor metode de cercetare.
În sfârșit, problema utilizării metodei comparative în criminologie prezintă o altă fațetă de asemenea foarte importantă. Ea pune în discuție vocația criminologiei la universalitate, modul și măsura în care latura practică , legată nemijlocit de intervenția directă în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, se conjugă cu aspirațiile sale de a formula postulatele valabile în timp și în spațiu.
Astfel, în spatele unei probleme metodologice se ascunde o problemă cu profunde implicații teoretice, cercetătorii în domeniul criminologiei punându-și întotdeauna întrebarea asupra ceea ce este permanent și accesoriu, constant sau variabil în comportamentul infracțional și pe un plan mai general în cauza fenomenului infracțional.
Metoda statistică
”Metoda statistică de cercetare criminologică studiază, clasifică și sistematizează fenomenele de masă ale societății, stabilind ceea ce este fundamental, reprezentativ și tipic cu privire la acestea, dar și frecvența apariției lor, persistența și cuantumul lor.”
Cu contribuirea legilor statistice se stabilesc fenomenele de repetiție și de succesiune în dinamica criminalității, se evidentiază frecvența și sursele provocatoare sau ipotetice abstracției și generalizării.
Prin metoda statistică se transformă reguluile de criminologie în expresii simbolice, logice, toatea aste fiind realizat cu ajutorul regulilor statistice.
Cu ajutorul datelor și regulilor statisticii se stabilește dinamica criminalității, legăturile acesteia cu diverse factori, precum și se ealuează latura cantitativă și calitativă, oferindu-se un cadru analitic al fenomenului criminogen.
Informațiile privind datele statisticile pot proveni atât din statistici naționale sau internaționale, cât și din statistici particulare.
Metoda predicției
Metoda predicției (prvizională), reprezintă formularea unui previziuni în legătura cu urmărirea fenomenului criminogen pe o perioadă de timp determinată, precum și evaluarea probabilităților de delicvență (prin cercetarea domeniilor în care infracționalitatea este probabilă precum și prin identificarea comportamentului viitor al persoanelor cu cazier juridic).
Previzionare în domeniul combaterii este o problemă pe cât de complexă, pe atât de utilă. Problemele mai principale care sunt vizate de această metodă sunt:
stabilirea raportului dintre legitățile statistice si prognosticul fenomenului criminogen;
opțiunea cu privire la factorii de predicție de natură individuală;
activitatea de planificare în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului infracțional.
Prin utilizarea metodei predictive se urmărește nu numai oferirea unor date cu privire la un fenomen, sau mai multe fenomene, care ar putea să se producă într-o anumită perioadă de timp și într-un spațiu determinat, ci și evaluarea generală a posibilităților de delicvență, cunoscut fiind faptul că sunt tineri care, de la vârste adolescente comit fapte ce cad sub incidența legii penale.
Un aspect important pe care încearcă să-l rezolve această metodă este și evaluarea recidivei, evaluare e se face atât înaintea pronunțării hotărârii judecătorești de condamnare cât și înainte de a se pune problemaeliberării condiționate. Evident, cercetarea criminologică se poate face, fie asupra unui individ, fie aspura unui grup de infractori, prin identificarea și izolarea acelor factori criminogeni, care fac posibilă apariția comportamentului antisocial.
În domeniul criminologiei, metoda predicției a urmărit în principal două obiective:
formularea unor previziuni cu privire la evoluția fenomenului infracțional pe o perioadă determinată de timp, de obicei 5 ani;
evaluarea probabilităților de delicvență. La acest obiectiv, cercetările s-au grupat în două categorii:
o primă grupă de cercetare are ca scop sș evalueze probabilitatea de delicvență, să prevadă semnele unei delicvențe vitorare la vârstă fragedă;
a doua categoria a cercetărilor urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei, să prevadă comportamentul viitor al persoanelor care au deja o conduită infracțională.
Tehnicile de realizare vor diferi după cum este vorba de un grup de delicvenți sau de un caz particular, predicția asociindu-se aici si cu alte metode de investigare criminologică, ca de exemplu studiul de caz, follow-up etc.
Indiferent dacă este vorba de o predicție aspura unui grup sau asupra unei persoane concrete, metodele criminologice de predicție se baezează pe un principiu comun și anume izolarea unui anumit factori care fac probabilă apariția conduitei delicvente. Cu cât acest număr de factori de număr este mai ridicat, cu atât gradul de probabilitate este mai redicat. Deși promotorii acestei teorii subliniază că factori selecționați nu sunt neapărat și factori cauzali, nu se poate nega că alegerea lor depinde de opinia cercetătorului cu privire la etiologia actului infracțional. Această și explică de ce, în cadrul studiilor efectuate în criminologia occidentală, în majoritatea cazurilor factorii sociali ocupă o poziție egală cu factorii psihologici și biologici, spre deosebire de criminologia socialistă, unde sunt reținuți în primul rând factorii sociali.
A debutat un proiect ce cercetare în 1939, iar rezultatele cercetării au fost publicate în 1950. Soții Glueck au lucrat cu un eșantion de 1000 de minori, format din 500 minori delicvenți și 500 minori nondelicvenți, vârsta, nivelul de inteligență, originea etnică și mediul social repartizându-se identic în cele două grupuri. Soții Glueck au depus un volum de muncă foarte mare pentru a se asigura că între cei 500 de minorii nondelivenți nu s-au strecurat cazuri de de criminalitate ascunsă. Apoi au selecționat 15 fectori predictivi, dintr care 5 factori de natură socială, 5 factori privind caracterul (psihologice) și 5 fctori relativi la trăsăturile de personalitate (psihiatrice).
În sfera factorilor sociali, soții Glueck îi rețin îndeosebi de cei legați de relațiile de familie:
disciplina exerciată de tată asupra copilului, care poate fi prea severă sau sporadică, slabă, fermă sau binevoitoare;
disciplina exerciatată de mamă, care poate fi nepotrivită, medie sau slabă;
afecțiunea manifestată de tată asupra copilului, care poate fi indiferentă sau ostilă; puternică dar prea protectoare;
afecțiunea manifestată de mamă asupra copilului, care poate fi indiferentă, sau ostilă; puternică dar prea protectoare;
coeziunea familiei, care se poate caracteriza prin lipsa de unitate, unele elemente de coeziune sau coeziune.
În ce privește factorii privind caracterul, au reținuturmătoarele cinci trăsături:
afirmarea socială;
dispreț;
bănuială;
înclinare către distrugere;
instabilitate emotivă sau caracter impulsiv.
Pe plan psihiatric s-au reținut următoarele trăsături:
spirit aventuros;
liberă exprimare în acțiune;
sugestibilitate;
încăpăținare;
inconstanță în emoții.
Pornind de la aceste categorii de factori s-au construit trei tabele de predicție, fiecare din cei 1000 de minori fiind plasat în raport cu trăsăturile întrunite într-una din aceste trei tabele. Tabele de predicție elaborate de soții Glueck au dat naștere la multe controverse în literatura de specialitate. Adversarii acestor metode au subliniat îndeosebi concepția mecanicistă cu privire la relația cauzală, caracterul determinist, imposibilitatea de a se putea prevede împrejurările în care subiectulva evolua și consecințele pe care aceste evenimente viitoare le pot avea asupra conduitei sale.
Metodele de prdicție, elaborate în mare măsură datorită eforturilor soților Glueck, sunt considerate metode proprii cecetării criminologice. Ele nu mai reprezintă o adaptare a unor metode elaborate în cadrul unor alte discipline la studiul infracționalismului, ci o cal specific criminologică de cercetare.
Cercetările predictive cu privire la fenomenul criminalității privesc în general diferitele încercări de a estima, pe o perioadă determinată de timp, nimărul condamnaților definitiv. Astfel de cercetări s-au efectuat în țările nordice, în Marea Britanie, în Franța etc. Cercetările s-au desfășurat în principal pe baza a două ipoteze de cercetare, adică ipoteza „săracă” și ipoteza „îmbogățită”.
În cadrul ipotezei „sărace” nu s-a folosit decât o singură corelație, și anume aceea între evoluția criminalității și variabila timp.
Ipoteza numită „îmbogățită” introduce pe rândși alte variabile, cum ar fi demografia, industrializarea tec.
Rezultetele acestor studii în care s-au utilizat îndeosebi tehnicile de extrapolare nu sunt concludente cu privire la influența uneia sau alteia dintre variabilele reținute și dinamica fenomenului. În momentul de față se încearcă aplicarea unei analize multidimensionale care reunește un complex de variabile, cale ce pare a corespunde mai bine ideii de cauzalitate multiplă, îmbrățișată astăzi de majoritatea specialiștilor.
Metodele de predicție individuală urmăresc o estimare a probabilităților ca un individ sau un grup grup de indivizi să delicvenți sau să persiste în delicvență.
Metodele de predicții specifice criminologiei au fost elaborate de școala germană și de școala americană de criminologie, ai căror reprezentanți au efectuat cercetări în acest domeniu, cu privire la identificarea cauzelor și condițiilor ce generează delicvența și previzionarea pericolelor viitoare.
Metoda Panel
Metoda panel, se înscrie în categoria metodelor generale longitudinale, prin care se urmărește evoluția fenomenului infracțional, în scopul de a determina sensul acestei evoluții, tipurile de schimbare și transformare ce se produc, ampolarea și semnificația acestor schimbări, care sunt factorii de schimbare și cum acționează ei. Culegerea informațiilor în metoda istorică se face în mod neîntrerupt, pentru anumite perioade de timp.
Ca tip de metodă de cercetare longitudinală, panelul se caracterizează prin studierea repetată a unei anumite probleme, la nivelul aceleiași colectivități, cu aceleiași instrumente de cercetare. Măsurarea variabilelor de interes se realizează la intervale determinate, în funcție de obiectivele urmărite.
Panelul desemnează un ansamblu fix de persoane, organizații și instituții alese pentru efectuarea unei cercetări repetate, de lungă durată, în vederea înregistrării raecțiilor, schimbări opiniilor, atitudinilor și comportamentelor, precum și pentru definirea factorilor de schimbare.
Metoda istorică
Metoda istorică, se folosește în metodologia cercetării criminologice pentru a studia evoluția fenomenului criminal de-a lungul timpului.
Metoda istorică face parte din metodele generale și reprezintă prima etapa pentru studierea criminalității ca fenomen social.
Metoda istorică în cercetarea științifică criminologică constă în analiza condițiilor ecologice, sociologice, psihologice, economice, culturale, educaționale, politice etc. în care a evoluat criminalitatea în diferite perioade istorice,de-a lungul diferitelor dispoziții sau în cadrul aceleiași dispoziții în diferite etape.
În acest proces de cercetare amănunțit se vizează o infinitate de fapte concret istorice, evenimente și situații de mare complexitate, criminologia, distinge ceea ce este esențial, ceea ce este logic, stabilind și tendințele de evoluție al fenomenului criminalității.
Cunoașterea fenomenului infracțional din punct de vedere istoric reprezintă un pas important în pornirea demersului științific.
Cunoașterea normelor penale în vigoare la un moment dat, condițiilor concrete socio-umane într-o anumită perioadă de timp și numărul, frecvența, gravitatea fenomenului infracțional sau a unei tipologii de faptă penală, ne permite să stabilim factorii care în ecuația de frecvență și întâmplare caonduc la trecerea la actul infracțional și totodată să stabilim strategii de limitare, de reducere a fenomenului sau faptei penale respectiv studiată.
CAPITOLUL III
Tehnici de cercetare criminologică
Cauzele criminalității trebuie căutate în fenomenele sociale, în conștiința și în antecendentele criminalului.
Pentru a stabili valoarea, dinamica și cauzalitatea fenomenului criminogen, criminologie utilizează atât metodele de investigare, cât și o serie de tehnici de cercetare.
Cuvântul „tehnică” își are originea în greacă veche, cu sensul de „vicleșug”, procedeu. Prin tehnică de cercetare, în general, se desemnează felul practic în care se utilizează o metodă, procedeul concret prin care se obțin date în legătura de realitatea studiată. Această apropiere între noțiunile de metodă și tehnică explică faptul că, în multe cazuri, aceeași denumire este folosită pentru desemnarea ameblor procedee.
Se vorbește astfel atât despre metoda, cât și despre tehnica observației, despre metoda statistică și despre tehnici statistice, metode cantitative și calitative, respectiv, tehnici cantitative și calitative.
În principiu diferența dintre cele două procedee ar consta în aceea că tehnica permite doar o colectare de date cu privire la fenomen, în timp ce metoda permite cunoașterea de ansamblu, înțelegerea acestuia. Distincția este însă uneori greu de făcut în practică. De aceea, ceea ce contează în final este valoarea pe care fiecare cercetător o acordă unui anumit procedeu, modul în care îl utilizează, iar nu denumirea în sine.
La această dificultate de ordin metodologic se adaugă mare diversitate de procedee utilizate în concret, în cercetare criminologică.
În acest condiții, prezentare tehnicilor poate fi și ea extrem de diversă și, de obicei, doar parțială.
O posibilă clasificare se poate face în funcție de diferențierea între cercetarea criminalității (tehnici macro-criminologice), pe de o parte, și cercetarea crimei și criminalului (tehnici micro-criminologice), pe de altă parte.
Tehnicile macro-criminologice sunt procedeele care permit obținerea de date cu privire la criminalitate, care presupun măsurarea acesteia. În principal, acestea sunt tehnici cantitative și ele servesc cunoașterii descriptive, dar sunt în același tipm utile și pentru cunoașterea etiologică. În categoria aceasta se includ următoarele procedee:
Statisticile criminale – aceste sunt tehnici prin care se evaluează, se exprimă numeric diferitele categorii de criminalitate, sunt tehnici cantitative, ce servesc cunoașterea descriptivă. Aceste statistici se pot subclasifica în statistici oficiale (ralizate de poliție, parchete, instanțe de judecată etc), pe de o parte, și statistici private (realizate de cercetători individuali, grupuri de cercetare etc.), pe de altă parte.
Tehnicile de evaluare a cifrei negre – respctiv anchetele de auto-denunțare ș anchetele de victimizare. Aceste tehnici încearcă să aducă șă aducă puțină lumină asupra cifrei negre.
Estimările privind costul criminalității – aceste tehnici constă în evaluarea prejudiciilor materiale cauzate prin săvârșirea diferitelor infracțiuni. Estimărilor privind costul criminalității reprezintă o cuantificare indirectă a fenomenului criminal, iar constatările realizate în acest sens pot avea diferite utilități.
Tehnicile micro-criminologice sunt procedeele care permit obținerea unor date cu privire la aspectul individual al fenomenului criminal, respectiv, crima și criminalul. Acestea sunt tehnici calitative și servesc atât cunoașterii etiologice, cât și celei dinamice. În categoria aceasta de tehnici putem include:
Examunul clinic – presupune observarea delincventului condamnat aflat la locul de detenție. Examenul clinic constă în primul rând în controlul medical: general, patologic, psihiatric și eventual psihanalitic. Acest control poate poate fi precedat de studierea dosarului de personalitate întocmit în cursul procesului penal și poate fi succedat de o anchetă socială completă.
Biografiile criminale – reprezintă procedee de investigare a trecutului delincventului, se realizează prin interviuri cu delincvent, la care se adaugă exploatarea oricăror alte surse cu caracter biografic.
Studiile de urmărire (follow-up) – sunt procedee destinate de a observa „devenirea” criminalului, evoluția acestuia pe o perioadă lungă de timp, după efectuarea pedepsei.
Studii prin „cohorte” – sunt inspirate de studiile de urmărire, cu care se aseamănă într-o oarecare măsură. Ele reprezintă procedee destinate a sesiza „devenirea colectivă” a unui ansamblu de subiecți, aparținând unei anumite categorii, respectiv „cohorta”. Prin „cohortă” se înțelege în acest caz: ansamblul indivizilor care au trăit în cursul aceleiași perioade un eveniment fundamental din existența lor, cum ar fi nașterea sau căsătoria.
Criminologia prezintă atât cazurile particulare, cât și întregul fenomen criminogen, determinând comportamentele umane interzise de legea penală și de regulile sociale, tipurile și tipologiile infracționale.
Cele mai importante tehnici de investigare în criminologie recunoscute de către cercetătorii din domeniu, sunt: observația, chestionarul, interviul și documentarea.
Observația
Prin utilizarea tehnici observării se pot surprinde, urmări și examina manifestările infracționale, în funcție de scopul urmărit, fie vorba despre infractori aflați în stare de libertate, în diferite faze ale procesului penal, ori în stare de deținere, fie despre subiecți înainte de a fi descoperiți sau după executarea pedepsei.
Tehnica observației, ca deosebire de metoda observării, reprezintă un procedeu practic de investigare.
Observația se clasifică în ami multe tipuri , în funcție de fenomenul studiat, de etapele cercetării, de poziția observatorului față de sistemul observat.
Tipuri de observație
Tipuri de observație sunt:
În funcție de fenomenul studiat relația observatorului cu realitatea supusă observației, observația poate fi directă sau indirectă
În funcție de etapa cercetării, observația poate fi globală de contact prealabil cu întregul complex al situațiilor în care se manifestă persoanele vizate sau parțială, axată pe o anumită temă.
În funcție de obiectivele și scopurile urmărite,, observația poate să fie sistematizată și nesistematizată.
În funcția de situația observatorului față de sistemul studiat, observația poate fi externă, cercetătorul rămâne în afara sistemului studiat, sau internă,observatorul fiind în interiorul sistemului studiat.
Participarea observatorului la grupul studiat poate fi totală, atunci, când are valoare de membru al grupului respectiv, de exemplu un criminolog se introduce într-un penitenciar printre delincvenți, sau parțială, când are valoare de străin în grup,în sensul că cercetările sale sunt limitate doar la unele destăinuiri din partea unor membrii ai grupului.
Pentru a observa și înregistra cât mai exact ceea ce se întâmplă în colectivitățile studiate este necesar ca cercetătorul să fie acceptat de grup.
În principiu, în cazul cercetătorilor cu scop explorativ, unde se urmărește o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, ipotezele de cercetare nefiind încă elaborate, observația va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme de abordare elastice, cu categorii foarte largi, foarte suple, cărora, li se poate întotdeauna adăuga o dimensiune pe parcursul cercetării
În cazul cercetărilor diagnostice, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate de înainte, observația va avea mai întotdeauna un caracter sistematic. Ea se va limita, prin urmare, la anumite aspecte considerate semnificative în context determinat și în funcție de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observație reclamă din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor cu care operează, ca și o experiență bogată în domeniul tehnicilor de investigare în general, al observației în special.
În literatură de specialitate se dicută însă, dacă și în cazul observației nu s-ar putea utiliza categorii prestabilite, dat fiind că diferitele grupuri umane ridică mai întotdeauna probleme asemănătoare de organizare, de conducere, de integrare.
Utilizarea observației sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii posibilităților de comparare, de identificare a anumitor constante și anumitor legități ale fenomenului criminal.
Trecerea la cercetări de genul acesta presupune acumulareaunor cunoștințe aprofundate în domeniul respectiv.
Complexitatea relațiilor și proceselor implicate în etiologia fenomenului infracțional, varietate de atitudini sub care conduita delincventă se poate înfățișa fac dificilă o clasificare prealabilă a acestora.
A fi încontinuu preocupat să observi totul, să nu pierci din vedere nici un aspect, nici un element, pentru că oricare dintre aceste s-ar putea să prezinte o importanță deosebită, a reuși să pătrunzi în miezul problemei și de acolo să extragi adevărata semnificație a fenomenelor studiate, reprezintă o sarcină cel puțin tot atât dificilă ca și aceea de a verifica o ipoteză de cercetare prin observarea unor categorii predeterminate.
În plus, cele două tipuri de observație, sistematizată și nesistematizată, sunt complementare, ele fiind deseori utilizate succesiv în diferitele etape ale cercetării.
În raport cu poziția obesrvatorului față de sistemul studiat, observația poate fi exteră (observatorul rămânând în afara sistemului studiat), sau internă (observatorul pătrânzând în interiorul acesteia)
Observația implică o participare a observatorului la viața grupului studiat, motiv pentru mai care poartă denumirea de „observația participantă” sau participativă.
Cecretările de diagnostic, realizate pe baza observației cantitative, sistematizate, permit mai ușor cercetătorului să ramână în afara sistemului studiat. O atare cale este îmbrățișată însă și atunci când cercetătorul nu poate pătrunde în interiorul grupului studiat (nu are acces, nu este admis etc), situație care nu este deloc rară în domeniul criminologiei.
O observație nesistematizată de tip calitativ este mai greu de realizat fără participarea observatorului în viața comunității studiate. Participarea ca atare este susceptibilă de forme și grade diferite. Aceasta se poate limita la simlpa prezență a observatorului în grup și la consemnarea aspectelor care îl interesează până la intervenția efectivă în desfășurarea evenimentelor ce au loc în cadrul grupului sau chiar până la asumarea rolului de lider.
Se face în acest sens distincția între participare pasivă și participare activă. Participarea poate fi totală, valorile și normele grupului fiind integral preluate de către observatorul participant, sau numai parțială, membrii grupului acceptând să se destăinuiască observatorului, însă acesta rămâne un marginal, „valoare de străin”
Alegerea unui tip de observație sau altul este determinată de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanți sunt nivelul de cunoștințe atins în domeniul criminologiei, natura și scopul cercetării întreprinse, caracteristicile subiecților observați, condițiile concrete în care se desfășoară cercetarea. Un rol important în cadrul acestei opțiuni îl joacă personalitatea și calificarea observatorului.
Prin utilizarea observației directe în mediu închis se urmăresc în principal două obiective:
pe de o parte, acela de a determina care este atitudinea intimă a subiecților față de fapte comisă;
pe de altă parte, acela de a pune în evidență manifestările de comportament ale infractorilor.
Este vorba desigur, de două obiective complementare, studiul comportamentului completând studiul atitudinii intime a infractorului.
Cunoașterea atitudinii delincventului față de viața sa anterioară și în acest cadru mai larg față de față de fapta comisă prezintă o deosebită importanță, pentru că, eficiența măsurilor de reeducare va depinde necondiționat de modul în care se va obține adeziunea subiectului, manifestată prin schimbarea profundă, calitativă a aspirațiilor și opțiunilor sale, prin dorința acestuia de a rupe definitiv cu viața sa anterioară.
Studiul atitudinii intime se va completa, cu studiul obiectiv al manifestărilor de comportament apte să pună în evidență atitudinea reală a deținuților. Aceasta va fi raportată la relațiile cu ceilalți codeținuți, la relații cu personalul de supraveghere, la modul în care acesta respectă regulile de disciplină, la volumul și calitatea muncii depuse etc.
Tipuri de observatori
Observația se realizează pirn intermediul observatorului individual, sau printr-o echipă sau un grup de observatori.
Observația nesistematizată de tip participativ, se realizează în principal de către un singur observator, sau de o echipă restrînsă de investigare. În cazul observației de acest tip se impune pentru observatorul participant o rigoare, precizie deosebită.
Observația cantitativă sistematizată se realizează de către o echipă mai mare de cercetători, în calitate de grup observatori.
Observatorul poate rămâne anonim, necunoscut de către membrii grupului studiat, ceea ce va permite pătrunderea mai aprofundată în intimitatea grupului, dar va fi mai limitat în privința posibilităților de mișcare, sau poate fi cunoscut de către membrii grupului observat, având posibilitatea de a mișca și de a face interogări.
Indiferent din care dintre tipurile de observatori face parte cercetătorul, personalitatea acestuia joacă un rol deosbit de important în reușita tehnicii observației.
Observatorii participanți trebuie să posede următoarele calități:
capacitate ridicată de integrabilitate în unitatea sau sistemul studiat;
rigoare și precizie;
luciditate, neutralitate și obiectivitate în observarea realității, deoarece pe parcursul studiului pot interveni trăiri subiective ale observatorului, distorsiuni de ordin subiectiv sau cultural etc;
capacitatea de surprindere, de sesizare tuturor evenimentelor;
înaltă pregătire teoretică (sociologie, psihologie, criminologie, drept);
practică bogată în domeniul pe care îl studiază;
capacitate ridicată de a privi, de a asculta, de a reține din realitatea socială acele manifestări semnificative în raport cu obiectivele propuse.
Un alt aspect important privind succesul cercetării observatorului, este legat de acceptarea de către grupul studiat a prezenței cercetătorului, tolerarea prezenței acestuia. Pentru succesul tehnicii observației, se recomandă pentru cercetător stabilirea unei linii de demarcație precisă între el și subiecții adoptați, în scopul evitării unor suspiciuni în privința acestuia.
Lucrările de specialitate se ocupă pe larg de riscurile legate de subiectivismul observatorului și de căile de înlăturare a acestore. În acest sens, specialiștii atrag atenția, mai ales în cazul observației participante, asupra faptului ca implicare observatorului în sistemul studiat să nu împieteze asupra neutralității acestuia. În același ordine de idei, se insistă asupra pericolului pe care îl reprezintă imersiunea, adică limitarea observației la trăirile subiective ale observatorului. Se atrege atenția asupra distorsiunilor de ordin afectiv sau cultural care pot să intervină pe parcursul realizării acestei tehnici de observare.
Relația observator-observat
Fiecare tehnica de investigare socială care presupune stabilirea unei relații nemijlocite între investigator și subiecți cercetați ridică numeroase probleme cu privire la natura, la limitele și la implicațiile acesteia, pe planul validității și fidelității rezultatelor.
Problemele de genul acesta se regăsesc și în cazul tehnicii observației, mai ales de celei tip participativ, iar rezolvarea lor nu este deloc o sarcină ușoară, îndeosebi în cazul aplicării acestei tehnici la studiul conduitei, comportamentului de grup al infractorilor.
Prima și putem spune ca una dintre cele mai dificile probleme este aceea a stabilirii contactului cu subiecții cercetați.
Studierea comportamentului antisocial nu se poate limita la mediul închis. Universul resrâns al penitenciarului reduce inevitabil nevoile și aspirațiile individului, modifică reacțiile acestuia, așa încât apare imperios necesar ca studiile în mediu închis să fie completate cu studiile în mediu deschis.
Infracțiunea, ca fapta disprețuit de societate și pedepsită de lege, nu se petrece de obicei la lumina zilei. Cunoașterea unor astfel de fapte este în mod obișnuit ascunsă cu mare grijă, iar mediul infracțional este un mediu în care un „străin” cu greu poate pătrunde. În majoritatea cazurilor, criminologii pot șă înființeze contactul cu infractorii, numai după ce aceștia sunt descoperiți de către organele competente.
Nu trebuie exlcusă posibilitatea stabilirii unor contacte anterioare acestui moment între cercetător și delincventul, cercetarea criminologică înregistrând suficiente exemple în acest sens.
În astfel de situații apar însă o mulțime de alte complicații, determinate mai ales de poziția observatorului, în raport cu evenimentele ce se petrec în cadrul grupului, de o anumită obligație de loialitate care apare în astfel de condiții, de limitele acestei obligații etc.
Trecerea pe scară largă la aplicarea unor sancțiuni care nu constă în lipsirea libetrății, ce se execută în cadrul unor colective de oameni ai muncii din întreprinderi, șantiere, cooperative agricole de producție etc. a deschis o nouă perspectivă utilizării tehnicii observației. Posibilitatea de a stabili mult mai ușor contactul cu subiecții observați, de a pătrunde în mediul respectiv și de a observa comportamentul acestora în procesul muncii, ca ăi în relațiile cu ceilalți membrii ai colectivului de muncă, permite utilizarea întregii game de tehnici, și oferă cercetptorului o mulțime de material faptic foarte greu de obținut prin alte căi.
Un alt aspect foarte important reprezintă acceptarea de către grup a prezenței observatorului.
Prezența unui străin în interiorul unui grup este întotdeauna de natură să ridice anumite probleme. În cazul grupurilor care sunt alcătuite din infractori există șanse mari ca o astfel de prezență să fie greu tolerată, sau să nu fie tolerată deloc.
Depășirea acestei probleme este în mare măsură bazată pe calitățiile observatorului, de modul în care acesta va alege cele mai potrivite procedee de cercetare. Astfel, în anumite situații, va fi mult mai indicat pentru observator să rămână în exteriorul grupului, alteori, dimpotriva, numai participarea la viața acestui îi va face posibilă obținerea informațiilor dorite, în alte cazuri va fi nevoit să apeleze la participanți-observatori etc.
În situaîiile în care observatorul își va releva calitatea (observator cunoscut) este important de asemenea modul în cera el va putea să înfățișeze scopul și utilitatea cercetării, felul în care va reuși să capteze interesul celor observați.
Lucrările de specialitate în acest domeniu arată că, cu cât mai repede va reuși observatorul să-și facă cunoscută calitatea i scopul pe care îl urmărește, cu atât mai ușoară va fi adaptarea sa în cadrul grupuluil studiat.
Cât privește natura relației dintre observatorul și observați, mai ales în cazul observației participante, aceaste depășește prin complexitate caracterul unor simple raporturi de comunicare.
Faptul că observatorul pătrunde în intimitatea grupului, că împărtășește pe o perioadă de timp determinată experiența de viață a acestuia face ca subiecții observați mai devreme sau mai târziu să nu se mai simtă stânjeniți de prezența observatorului și să adopte o atitudine firească, lipsită de artificialitate.
Aplicarea tehnici de observației pe subiecți aflați în executarea unor sencțiuni neprivative de libertate în cadrul colectivelor de muncă oferă condiții superioare de realizare. Nici un alt loc nu-i poate oferi observatorului posibilitatea de a ocupa o poziție strategică mai bună, pentru a observa fără a fi observat (atunci când alege o astfel de strategie), trecând drept un membru al colectivului respectil, atitudinile și mafiestările infractorilor cercetați.
Chestionarul
Caracterizare
Chestionarul constituie un procedeu tehnic de cercetare, frecvent folosit în cercetările care au ca scop evaluarea de ansamblu a fenomenului crimnogen, fără a se mai apela la datele oferite de statistică. Această thenica de cercetare criminologică este folosită cu precădere în elaborarea acelor studii care au drept scop reintegrare în societate a celor care au suferit condamnări penale și care au executat pedeapsa în sistemul penitenciar, în studiile care vizează predicția comportamentului delincventului, sau în cele unde se urmărește care a fost reacția socială față de o infracțiune, un anumit gen de infracțiuni, sau față de criminalitate în general.
Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care criminologii pot apela, întrucât ea poate fi utilizată în cele mai diferite scopuri, pe eșantioane mari, cu o structură eterogenă, împrăștiate teritorial.
Chestionarul este considerată ca fiind o tehnică de cercetare criminologică frecvent utilizată de cătrre criminologi în evaluarea în ansamblu a fenomenului criminal, pentru următoarele considerente:
se bucură de aparentă facilitate metodologică (deoarece ceează impresia că nu ridică probleme deosebit și că poate fi la îndemâna oricui);
are o sferă de cuprindere foarte largă (chestionarul poate fi utlizat pe eșantioane mari cu structură eterogenă în cele mai diferite scopuri);
este o tehnică mult mai puțin expensivă față de alte tehnici de cercetare criminologică.
Chestionarul este acel procedeu tehnic de investigare socială, reprezentat de o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice, cu funcții de stimuli, a căror adminstrare de către operatorii de anchetă, determină un comportament verbal sau nonverbal de cștre celui anchetat, și care se înregistrează în scris.
Deosebirea dintre chestionarul și simplul interviu constă în faptul că, chestionarul este o tehnică de recoltare a datelor, care se consemnează în scris.
Ancheta prin chestionar se delimitează de celelalte tehnici pri două trăsături esențiale:
se pun întrebări cu privire la obiectul studiat și nu se intră în contact direct cu realitatea, cu mediul pe care vrem să îl studiem;
subiecții sunt chestionați în majoritatea cazurilor în afara mediului natural adică criminologic al problemei.
Definirea chestionarului ca instrument și tehnică de corelare în științele socio-umane nu este deloc o operație simplă, deoarece nici terminologia nu este unanim acceptată: chestionar, test, formular inventar, scală, probă etc.
Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică corespunzător un instrument de investigare care constă dintr-un ansamblu de întrebări scrise și eventual imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care prin administrarea de cercetători sau prin autoadministrare determină, din partea persoanelor anchetate, răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris, deci o succesiune de întrebări și imagini fixate în scris, grafic.
Chestionarul este folosit în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracțional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obține cifra neagrăa criminalității. Chestionarul este aplicat și în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predicția comportamentului infracțional, reacția socială față de faptele antisociale etc.
Tipuri de chestionar
Chestionarul poate fi clasificat în funcție de diverse criterii, cum ar fi: natura și întinderea informației creute prin întrebare, momentul codificării informației (răspunsului), modul de recoltare a informației etc. Asemenea clasificări servesc îndeosebi unor scopuri de sistematizare științifică, în practica chestionarului îmbrăcând cel mai adesea o formă mixtă ce reunește elemente comune ale mai multor tipuri de chestionare.
Chestionarele se clasifică astfel:
După natura și întinderea informațiilor cerute se disting:
chestionare de întrebări factuale, denumite deseori și chestionare de întrebări de idetificare (vârsta, sex, profesie etc.), chestionare de întrebări clasificare (în funcție de grupurile principale de persoane interogate) sau chestionare de întrebări de cunoștințe. Aceste chestionare cuprind întrebări cu privire la date, fapte, împrejurări de natura obiectivă, în scopul identificării persoanelor chestionate
chestionare de opinie, prin care se investighează factori de natură subiectivă, apelând la opinia unor persoane asupra anumitor probleme sau evenimente. Dificultatea chestionarelor de opinie derivă din incertitudinea cunoașterii răspunsului de cștre subiecții interogați, ca și din faptul că opinia unei persoane asupra oicărei probleme are, aproape întotdeauna, mai multe laturi, iar intenstatea opiniei față de aceeași situație, eveniment, împrejurare este foarte diferită de la individ la individ. În cazul chestionarelor de opinie formularea întrebărilor prezintă o deosebită importanță. Orice shcimbare în formularea ăntrebărilor, în succesiune logică sau psihologică a acestora poate determina modificări importante în darea răspunsurilor.
chestionare speciale (care abordează o singură temă sau problemă) și chestionare omnibuz (care cuprinde mai multe teme)
După momentul codificării informației, chestionare se clasifică astfel:
chestionare precodificate (sau închise), care cuprind variante de răspuns dinainte stabilite, fiind utilizate frecvent atunci când se pot anticipa toate categoriile de răspuns. Întrebările precodificate limitează opțiunea persoanei chestionate la una din variantele de răspuns fixate dinainte în chastionar. Avantejele acestor chestionare sunt: asigură mai bine anonimatul celor interogați, se pot adresa unor subiecți cu o cultură mai scăzută, etc. Ca și dezavantaje: există pericolul de sugetibilitate oferit de variantele de răspuns stabilit anticipat; există o atracție către răspunsurile pozitive, etc.
chestionare postcodificate (sau deschise), ce cuprind întrebări deschise. Întrebările deschise evită o serie de pericolele proprii întrebărilor închise (sugestibilitatea, atracția către anumite variante de răspuns etc.); ele ridică în schimb unele probleme legate de dificultatea sporită de codificare, de procentul mult mai ridicat de răspunsuri: nu știu; nu am nici o părere.
chestionare mixte, care utilizează și întrebări închise, și întrebări deschise.
După modul de recoltare a informației, chestionare pot fi:
chestionare autoadministrate prin poștă, prin publicare, prin extemporal etc. Acest tip de chestionar este recomandabil întrucât este avantajos sub aspect economic (eșantioane mari, răspunsuri concomitente) dar și prin aceea că oferă posibiltatea obținerii de date direct de la sursă, neinfluențată de operatorul de anchetă
chestionare administrate direct de către operatorii de anchetă, care implică folosirea uni personal specializat. Acest tip de chestionar reprezintă o formă a interviului standardizat, ce poate fi folosit pe orice eșantioane de persoane, pe problematici variate, datele obținute putând fi îmbogățite cu observațiile proprii pe care observatorul le face în timpul interogării.
Alcătuire chestionarului
Chestionarul nu consituie un simplu inventar de înterbări, ci reprezintă un veritabil instrument științific de recoltare a informațiilor, alcătuit potrivit unor regulimetodologice, desprinse pe baza unor experiențe acumulate de-a lungul timpului în domeniul anchetelor sociale și psihosociale. Avem în vedere aici regulile generale de alcătuirea chestionarului, opțiunea concretă care depinde în mare măsură de problematica abordată, de caracteristicile eșantionului cercetat, precum și de pregătirea și experiența investigatorului. Alcătuirea oricărui chestionar ridică întotdeauna probleme referitoare la forma de prezentare, dimensiunile chestionarului, formularea întrebărilor, ordinea de prezentare a acestora.
Problemele legate de alcătuirea chestionarului sunt:
Forma de prezentare: chestionarul trebuie să aibă o formă atrăgătoare,
eficientă și comodă de mânuit. Indicațiile și explicațiile trebuie să fie enunțate cât mai politicos și mai simplu, exprimarea clară caracterului secret al răsunsurilor.
În ceea ce privește dimensiunile chestionarului, acela trebuie să fie echilibrat, evitând atât supradimensionarea cât și subdimensionarea. Limitele sale trebuie fixate în raport cu tematica abordată, cu specificul eșantionului investigat, cu tipul de chestionar utilizat. Un chestionar prea lung nu înseamnă neapărat și o sursă mai bogată de informații. Plictiseala, oboseala, determinate de numărul exagerat de mare de întrebări, afectează calitatea răspunsurilor, sporește numărul răspunsurilor „nu știu” sau de nonrăspunsuri. Un chestionar prea scurt prezintă riscul de a nu oferi suficiente date despre fenomenul cercetat. Limitele chestionarului trebuie fixate în raport cu cadrul conceptual în care acesta se transpune. Un chestionar ideal trebuie să rețină, din numărul de indicatori posibili, doar indicatorii principali, esențiali pentru cercetarea respectivă. O atare selecție presupune însă o pregătire profesională foarte bună, precum și o îndelungată experiență de teren. În lipsa acestora se impune apelare la ajutorul unor specialiști în domeniul anchetelor sociale. În fixarea dimensiunilor unui chestionar se va ține seama, de asemenea, de caracteristicile eșantionului investigat (chestionarele adresate unui eșantion format din subiecți cu un nivel de școlarizare mai scăzut se recomandă să fie mai scurte în raport cu cele adresate unor subiecți cu nivel mai ridicat de școlarizare), ca și de tipul de chestionar administrat (chestionare autoadministrate se recomandă să fie mai scurte decât cele administrate prin operatorii de anchetă).
Problema formulării înrtebărilor. Desigur, reprezintă problema centrală privind alcătuirea chestionarelor. Succesul investigației prin chestionar depinde foarte mult de formularea întrebărilor, de modul în care întrebările vor reușisă exprime cât mai exact obiectivele cercetării. Limbajul folosit trebuie să fie sipmlu, percis, corect gramatical. Se recomandă să se evite limbajul tehnic, de strictă specialitate, neologismele, arhaismele jargonul, cuvintele sau expresiile imprecise, cu dublu sens, echivoce, vagi, ambigue. Întrebările nu trebuie să fie sugestive, să influențeze subiectul în darea răspunsului. Expresii ca „nu credeși că”, „nu este așa că” se recomandă să fie evitate. Între alternativele de răspun, alternativa corectă nu trebuie pus nici prima nici ultima. Alături de sugestibilitate, specialiști în materi evidetiază și alți factori care pot influența reacțiile subiectului investigat și, implicit, răspunsurile primite. Sunt prevăzute și niște factor de natura psihologică care pot influența conduita subiectului: tendința de a se conforma opiniilor grupului; sugestibilitate; tendința de imitare; teama de judecata altuia; tendința de prestigiu; participarea la emoțiile colective; supunerea față de unele stereotipuri, mai ales de natura culturală. Acești factori trebuie observați cu atenție, atât în momentul formulării întrebărilor, cât și în momentul interpretării rezultatelor.
Ordinea de prezentare a întrebărilor, care în structura chestionarului trebuie prezentate într-o succesiune. La stabilirea ordinii se va ține cont de funcția pe care o îndeplinesc, astfel:
întrebări introductive, sau de contact (subiectul ia contact cu problema investigată);
întrebări de trecere (prepară trecerea la problemele ce urmează a fi discutate în continuare);
întrebări filtru pentru selectarea subiecților (oprește trecerea la întrebările următoare a unor categorii de subiecți);
întrebări bifurcate (cu răspunsuri pozitive și negative);
întrebări de control (servesc verificarea subiectului, dacă acesta a înțeles sensul întrebărilor).
În ordinea de prezentare a întrebărilor, trebuie să se tină cont și de așa-numitul efect „Halo” sau de poziție, care contă în contaminarea răspunsurilor. Această contaminare se produce fie prin iradierea sentimentelor (reacție de iritare provocată de o anumită întrebare le va influența și pe celelalte), fie prin organizarea logică a gândirii (antrenarea prin deducție a unor răspunsuri și evitarea unor răspunsuri contradictorii).
Interviul
Definire și particularități
Interviul, reprezintă aceea tehnică fundamentală de explorare științifică, frecvent utilizată în cercetarea criminolgică, care este folosit pentru investigarea și aprofundarea faptelor infracționale comise și a criminalului. Prin interviu se recoltează date și informații de la și despre persoana investigată. Interviul este aceea tehnică de cooperare verbală între anchetator și anchetat ce permite anchetatorului să culeagă date de la anchetat cu privire la scopul urmărit.
Trăsăturile interviului sunt:
existența unei relații sociale și psihologice între anchetatorul și cel anchetat;
în cadrul relației sociale și psihologice stabilite, fiecare subiect are un rol precis determinat;
informația obținută este rezultatul unei strategii.
Atare trăsături sunt puse mai bine în evidență dacă la un pol situăm chestionarul cu întrebări închise autoadministrat, iar la celălalt pol interviul complet neformal sau nedirecționat. Între aceste două extreme se situează o serie de procedee care combină elemente proprii chestionarului cât și interviului, exemplul cel mai concludentfiind chestionarul administrat prin operatorii de anchetă, care împletește elementele specifice chestionarului, cât și interviului
Interviul este un procedeu de investigație științifică care utilizează procesul comunicării verbale pentru a culege informații în legătură de un anumit obiect.
Între interviu și chestionar există multe asemănări, dar și multe deosebiri, ceea ce face ca ele să rămână tehnici independente de investigare.
Tipuri de interviu
Sub denumirea de interviu se grupează mai multe procedeeprin care se recoltează informații de la și despre persoana interogată. Aceste procedee diferă între ele în raport cu tipul de comunicare ce se stabilește între anchetatorul și anchetat, cu gradul de libertate pe care anchetatorul îl are de a determina cursul interviului, cu nivelul la care se situează informația obținută.
Luând în considerare diferite criterii, se pot contura cele mai frecvente tipuri de interviu, utilizate, astfel:
După tipul de comunicare stabilit între anchetator și anchetat distingem:
interviul formal, formalizat sau standardizat, ce constă în faptul că întrebările, numărul, ordinea și formularea lor sunt prestabilite, iar răspunsurile sunt înregistrate de anchetator fie textual sau într-o formă standardizată, fără a pute fo schimbată:
interviul neformal sau felxibil, denumit și nestandardizat, este tipul de interviu care nu are la bază un chestionar cu întrebări prestabilite, ceea ce oferă anchetatorului mai mare libertate în dirijarea cursului interviului;
interviul conversației, se desfășoară ca o convorbire, un schimb de păreri între anchetatorul și cel anchetat, față în față;
interviul ghidat sau concentric,se desfășoară pe baza unui ghid de interviu formulat de operator, nu pe baza de chestionar.
După modalitatea prin care sunt culese și interpretate informațiile, s distinge:
interviul direct, ce se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor, și de interpretarea a rezultetelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înțeles și a dorit să exprimă;
interviul indirect, ce utilizează o cale ocolită de culegere a datelor șs de interpretare a răspunsurilor. Întrebările pse urmăresc să obțină anumite informații de la cel intervievat pe oa cale indirectă
După natura relației stabilite între anchetator și anchetat, se face ditincție între:
interviul sensibil, comportamentul operatorului se manifestă printr-o atitudine de simpatie față de subiect (nu și față de ideile lui), de înțelegere și încurajarea acestuia;
interviul neutru, are la bază o reacție indiferentă față de subiectul interviului, anchetatorul fiind complet neutru
interviul sever, relația se aseamănă cu un interogatoriu, motiv pentru care se recomandă a fi evitat în cercetarea criminologică.
Realizarea interviului
Aptitudinea de a determina un interlocutor necunoscut de a-și dezvălui cunoștințele, părerile, sentimentele, cu privire la problemele ce formează obiectul interviului, nu este o însușire la îndemâna oricărei persoane. Nu întâmplător se afiră că interviu este mai mult o artă decât o tehnică de investigare criminologică.
Pentru asigurarea succesului unei cercetări, alegerea celor mai potrivite persoane și instruirea lor în raport cu particularitățile fiecărei crecetări, au o importanță de grad ridicat.
Una dintre problemele fundamentale o constituie alegerea și selecționare acelor persoane (operatori de anchetă) care să posedă calitățile necesare unui interviu cu un grad cât mai mare de fidelitate și validitate
Există desigur calități native, cum sunt inteligența, onestitatea, caracterul extraverit, care recomandă persoanelor ce posedă asemenea calități pentru rolul de operatori de intrviu. Există alte calități, tot atât de importante, ca tactul, cultura, interesul, care se dobândesc în cadrul unui permanent proces de intruire, de maturizare, de experiență acumulată de la o cercetare la alta.
Specialiștii examinează, într-un cadru mai larg, referitor la totalitatea problemelor legate de realizarea unui interviu, diversii factori, de natură obiectivă sau subiectivă, internă sau externă, care influențează pozitiv sau negativ desfășurarea interviului.
Unele experiențe relevă modul în care vârsta, sexul, statutul socioprofesional, înfățișarea fizică, îmbrăcămintea sau vocea celui ce intervievează infulențează asupra reacților persoanei care răspune la întrebări.
Alte experiențe evidențiază importanța mediului ambiant, a timpului și locului de desfășurare a interviului, a influenței pe care prezența uneia a treia persoane o poate avea asupra interlocutorul. Concluziile acestor experiențe urmăresc, în final, să sublinieze cât de importante sunt, pentru asigurarea succesului unei cercetări, alegerea unor mai potrivite persoane și instruirea lor atentă în raport cu particularitățile fiecărei cercetăări în parte.
Din acei factori ce pot influența calitatea unui interviu, pe primul plan se situează relația de comunicare între cel ce intervievează și cel intervievat.
Rolul și importanța pe care factorii amintiți le pot avea în cadrul inteviului sunt apreciate în raport cu contribuția adusă la stabilirea unui tip de comunicare cțt mai adecvat între cei doi subiecți. Această relație de comunicare de tip deosebit pune față în față douăpersoane necunoscute, fiecare dintre ele deținând un rol bine determinat. Cel ce intervievează obține informația numai în măsura în care cel intervievat acceptă să furnizeze acea informație.
Cât privește sacrina operatoruluide interviu de a obține răspunsuri cât mai complete, ea variază în raport cu tipul de interviu. În interviu formal, activitatea operatorului este limitată prin instrucțiunile anchetei. În interviul neformal, în special în varinta inteviului nedirecționat, operatorul are posibilitatea să sondeze, adică să repete, să parafrazeze o întrebare, acolo unde consideră că răspunsul este incomplet, să elicideze aspectele neclare, ambigue.
O atenție specială trebuie acordată înregistrării răspunsurilor la îtrebări. La prima vedere operațiunea de înregistrare pare a fi foarte simplă. În practică se pot interveni însă dificultăți legate de unele aspecte ale mecanismului de înregistrare.
În literatura de specialitate s-au purtat îndelungate discuții cu privire la modalitățile optime de înregistrare a răspunsurilor.
Consemnare ulterioară a răspunsului pare a fi calea cea mai portivită în cazul interviului criminologic. Experiența arată că, procedând astfel, infractorul se va simți mai în siguranță, răspunsurile lor vor fi mai ample, mai puțin cenzurate.
Consemnarea ulterioară prezintă însă unele dezavantaje referitoare la reproducerea exactă a răspunsului (în forma și conținutului acestuia). Operatorul va introduce inevitabil cuvinte, expresii, formulări care îi aparțin și pot modifica sensul inițial; de asemenea, operatorul poate reține greșit sau uita o parte din răspunsuri. Experiența și pregătirea profesională a operatorului va avea și în acest caz un for foarte important.
Erorile de răspuns
O sursă eroroilor de răspunsuri se datorează alcătuirii și formulării greșite a întrebărilor în cazul interviului desfășurat pe baza de chesionar.
O altă sursă importantă de erori se poate datora operatorilor de interviu, personalității lor, modului în care aceștia pun întrebările, înregistrează și interceptează răspunsurile.
Pentru a decide asupra acțiunii preventive, investigatorul științifictrebuie să știe care anume trăsături ale operatorului de interviu pot să genereze erori substanțiale de răspuns și care sunt aspectele interviului ce permit intriducerea erorilor.
O problemă care este pe larg examinată în literatura de specialitate se referă la influența distorsionată a opiniilor operatorului. Întrebarea care se pune este dacă și în ce măsură opiniile politice, sociale, juridice ale operatorului influențează răspunsurile.
Pentru evitarea sau, atunci când erorile s-au produs, pentru descoperirea acestora, un rol important îl au, pe lângă pregătirea și experiența operatorului, buna sa credința, conștiinciozitatea cu care înțelege să-și îndeplinească obligațiile.
Există anumite procedee de depistare a erorilor, cum sunt comparația rezultatelor cu date provenite din alte surse, verificarea coerenței(îndeosebi prin încercarea de a obține aceeași informație prin utilizarea două sau mai multe procedee) sau intervieavarea subiecților, acestea din urmă fiind calea cea mai des utilizată.
Tehnica documentării
Caracterizare
Această este o tehnică specială de recoltare și manipulare a datelor cuprinse în documentele. Operând prin intermediul lecturii documentelor și nu prin contactul uman cu realitatea, ea a fost considerată ca fiind observație indirectă.
Tehnica documentară este proprie cercetării de documente și privește modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri științifice.
Sursele documentare sunt bogate în material informatic și sunt disponibile pentru cercetător.
Tipuri de documente
În sensul cel mai larg al acestei accepțiuni, orice document (scris, fotografic, cinematografic, secret sau public, oficial sau privat etc.) care poate furniza anumite date legate de problematica cercetării poate constitui sursă de documentare pentru criminologi.
Importante date cu privire la faptele penale și la făptuitorii acestora pot fi obținute prin examinarea diferitelor statistici oficiale. Avem în vedere aici îndeosebi statistica penală, dar și statisticile demografice, economice, sanitare etc. Astfel de date pot servi ca material de bază (de ex. la contstruirea eșantioanelor) atunci când nu se utilizează și alte surse, pot completa datele obținuteprin cercetările de teren sau pot servi la analiza comparativă a acestora.
O altă sursă importantă o constituie dosarele privind cauzele penale. Din cuprinsul lor se pot culege informații prețioase cu privire la împrejurările comiterii cauzei, la scopul și mobilul infracțiunii, la trăsăturile de personalitate ale infractorilor.
O importanță deosebită o reprezintă documentele personale (scrisori, jurnale, însemnări, biografii) aparținând celor însărcinați cu supravegherea sau observarea infractorilor (educatori sau suprvegheatori din pentienciare sau alte intituții de reeducare, psihologi, psihiart, asistenți sociali) sau ale infractorilor înșiși.
O altă sursă constituie reacția socială evidențiată de mass-media, care, la fel, poate să ofere date interesante despre un caz sau altul, date care din diferite motive nu au putu fi culese la studiul dosarului cauzei
Tipuri de analiză
Sunt cunoscute o varietate de examinare științifică a documentelor, din care amintim:
tehnicile clasice de analiză documentară de tip intuitiv-subiectiv (precum analiza literală, istorică sau lingvistică)
tehnicile clasice de interpretarea conținutului comunicațiilor, a mesajelor transmise (analiza de conținut)
analiza statistică a criminalității
analiza de conținut, ce are ca scop descifrarea mesajului real al comunicației, în elementele sale componente.
Analiza de conținut, este o tehnică indirectă de observare, de investigație a comunicării prin care indivizii s-au manifestat o tehnică ce permite un studiu al comunicațieiîn cadrul emițăto-recptor.
Etapele necesare să le parcurgă orice analză de conținut, indicate de lucrările de specialitate în domeiul criminologiei, sunt:
alegerea categoriilor (a elementelor semnificative care pot clasa sau cuantifica conținutul comunicației);
determinarea unităților de analiză;
cuantificarea rezultatelor (prin numărare sau prin calcularea frecvențelor);
verificarea analizei de conținut.
Analiza statistică a crimanlității
Statistica (oficială sau cea destinată exclusiv cercetării științifice), este o sursă importantă de documentare ce oferă criminologului, datele necesare penrtu o apreciere globală a structurii și evoluției fenomenului criminogen, precum și a caracteristicilor principale ale delincvenților.
Întrucât criminalitatea este un fenomen cantitativ, criminologia utilizează indicatori cantitativi în măsurarea crimnalității și a formelor de reacție socială, prin intermediul diverselor tipuri de statistici
Prin intermediul demersului statistic sunt furnizate informații de natură să ofere o viziune cât mai închegată asupra laturii cantitative a fenomenului criminogen (volum, mărime, intensitate etc.)
Dezavantajul subliniat cu privire la statistica judiciară, constă în faptul că aceasta nu include criminalitatea reală și că sistemul de contabilizare a datelor se bazează exclusiv pe criterii cantitative de înregistrare, aprecierea calitativă a fenomenului infracțional fiind înlăturată
Strategiile de cercetare cele mai reprezentative utilizate de aproape toate țările, în scopul cercetării cifrei negre a criminalității, sunt:
studiile de autoconfesiune sau autoportret (sub forma interogării unui grup cu privire la faptele penale comise de către aceștia de-a lungul timpului – câte, cum unde, dacă au fost descoperiți etc.)
studiile de victimizare (interogare unui grup cu privire la faptele penale ale cșror victime au fost în deursul timpului)
Statisticile criminale pot fi naționale (realizate de instituții interni care sunt implicate în lupta împotriva criminalității, cum ar fi Ministerul Justiției, Ministerul Adiminstației și Internelor) sau internaționale (elaborate de Interpol, institute ale ONU, etc.)
Tehnici secundare
În cazul unor cercetării științifice ce-și propun să dezvăluie trăsăturilepsihologice ale infractorului, comportamentul individual și de grup, intensitatea factorilo de inadaptare iși rolul lor în etiologia infracționismului, criminologia este nevoită să recurgă la tehnici de cercetare complexe, realiate cel mai adesea printr-o colaborare între diverși specialiști ai echipei criminologice de cercetare
Prin intermediul acestor tehnici, se încearcă să se pătrundă dincolo de ceea ce tehnicilie fundamentale pot să dezvăluie în stadiul actual, cu privire la factorii angrenați în producerea actului infracțional.
Într-adevăr, daă prin intermediul chestionarului criminologul reușește să culeagă date prețioase cu privire la volumul și structura reală a fenomenului infracțional, dacă interviul, îndeosebi interviul clinicajută la construirea, pe baza propriilor mărturisiri, a trecutului ifractorului, a împrejurărilor legate de comiterea infracțiunii, aceste tehnici nu pot să realizeze.
Se încearcă prin intermeidul tehnicilor secundare, denumite astfel întrucât ele se folosesc alături de una sau unele dintre tehnicile fundamentale, o dezvăluirea a universului profund al infractorului, în vederea formulării unui diagnostic și a unui prognostic social, precum și a elaborării unui tratament de recuperare socială.
Testele
Trăsăturile psihologice ale infractorului sunt puse ăn evidență în special prin examenul psihologic al acestuia. Factorii psihologici astfel relevați, alături de factorii medicali (relevați pe baza examenului medical), vor fi coroborați cu factorii de natură socialăși legală rezultați îndeosebi din cercetările efectuate pe baza tehnicilor fundamentale. Sinteza tuturor acestor factori va permite în final o apreciere globală a personalității infractorului.
În general, examenul psihologic al infractorului, fie că se află în stare de libertate, fie că se află în detenție, se realizează pirn intermediul testelor.
Testul constituie o probă determinată ce implică îndeplinirea unei sarcini, identică pentru toți subiecți examinați, pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau eșecului sau notării numerice a reușitei.
Principalele teste utilizate în criminologie sunt:
testele de reușită, care stuiază aptitudininle operaționale ale persoanei, și care includ și teste de inteligență
teste de personalitate, a trăsăturilor care îl fac să reacționeze într-un anumit fel în situații date. Testele de personalitate pot fi la rândul lor: teste analitice de tip chestionar, sub forma de întrebări (ce pot investiga o singură trăsătură de personalitate sau mai multe trăsături);
testele obiective și testele proiective (urmăresc proiectarea, dezvăluirea personalității subiecților prin răspunsurile acestora la diferite probe la care sunt supuși, probe sub forma imagini, obiective etc.)
Atitudinile
Tehnicile fundamentale permit o cunoaștere a celor mai diverse opinii aparținând subiecților investigați.
Cțnd este nevoie să aflăm cât de puternice sunt aceste opinii, carea este intensitatea lor reală, care este direcția în care se maifestă, dacă ele reflectă cu adevărat strctura latentă a personalității individului sau nu reprezintă decât păreri accidentale, instabile, susceptibile de a fi ușor schimbate, apare necesitatea de a apela la anumite tehnici psihologice de mșsurare apte de a releva una din dimensiunile fundamentale ale personalității, atitudinea.
În raport cu același obiect, atitudinea poate fi considerată din mai multe puncte de vedere. Astfel, atitudinea față de pedeapsa cu moarte poate fi privită din punct de vedere moral, juridic, religios etc. Acestea constituieatributele atitudinii respective care,în ansamblul lor, definesc un continuum, un univers al acesteia.
Atitudinea este o parte integrală a personalității individului, predispoziția acestuia de a gțndi, de a simți sau de a nu se comporta într-un anumit mod față de o idee, valoare, situație dată
Tehnicile de măsurare a atitudinii reprezintă o extindere a tehnici testelor și urmăresc măsurarea intensității uneia sau unor atitudini, clasificarea atitudinilor după diferențele de intensitate, pentru o mai bună cunoaștere a ființei umane.
Cele mai cunoscute tehnics de măsurare a atutudinii sunt scalele de elauare a atitudinii.
În raport cu proprietățile matematice și cu diferitele căi și mijloace de colectare a datelor, sunt recunoscute în teoria criminologică două procedee de scalare, astfel:
scala cantitativă;
scala calitativă (nominală și ordinală)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode ȘI Tehnici DE Investigare Criminologica (ID: 118308)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.