Metode ȘI Tehnici DE Gestionare A Riscurior

METODE ȘI TEHNICI DE GESTIONARE A RISCURIOR BANCARE, PE EXEMPLUL: BĂNCII ROMÂNE PENTRU DEZVOLTARE- GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE

METODE ȘI TEHNICI DE GESTIONARE A RISCURILOR BANCARE, PE EXEMPLUL BRD – GSG

INTRODUCERE

Având în vedere rolul pe care băncile îl ocupă în sistemul financiar, prezenta lucrare se concentrează asupra sectorului bancar, un segment indispensabil în economie. Economia modernă este direct legată de acest sector, fără de care nu poate să-și exercite rolul și funcțiile, orice țară, inclusiv România, este interesată în crearea unui sistem bancar solid, care să permită crearea unui cadru organizatoric corespunzător extinderii relațiilor bănești din economie. Sistemele bancare solide sunt capabile să-și mențină eficința în situații neprevăzute și să ofere informații credibile participanților pe piața financiară.

Riscul, unul dintre ”mecanismele cheie” ale evoluției economiei este un concept insuficient dezbătut încă, specialiștii nereușind să stăpânească tehnicile de identificare și de evitare a acestuia. Fiecare decizie pe care o iau oamenii în activitatea lor implică risuri cu efect pozitiv sau negativ, fiind interesați, în principal, de efectele negative care trebuie prevăzute și preîntâmpinate, cele pozitive, având implicații benefice pentru noi, sunt cuantificate și atât.

Gestionarea și managementul riscului, a factorilor de nesiguranță, este un subiect de interes atât pentru companii mari cât și pentru întreprinderi mici și mijlocii, toate confrunându-se cu influențe economice, politice și comerciale care iau naștere în societatea modernă.

Managementul riscurilor este un proces complex ce se bazează pe activități de diminuare a riscurilor ce ar putea să apară odată cu luarea deciziei de către întreprinzător. Pașii urmăriți prin procesul de gestionare a riscului se referă la identificarea riscurilor, analiza acestora și tratarea lor.

Economia românească, aflată în tranziție, se confruntă cu riscuri cauzate de inflație, de cursul de schimb valutar, de blocaje economico-financiare. Sectorul bancar este expus la o serie de riscuri valutare, de credit, de rată a dobânzii, de lichiditate, de capital și riscuri operaționale, iar modul în care se gestionează și se limitează aceste riscuri sunt elemente cu impact asupra performanțelor acestuia.

Pentru că economia de piață nu poate funcționa fără bănci profitabile, această temă se pliază pe exemplul Băncii Române pentru Dezvoltare-Group Societe Generale, în încercarea de a studia metodele și tehnicile utilizate de această instituție în gestionarea riscurilor bancare, astfel încât să identificăm capitolele care fac ca această bancă să fie profitabilă, dar și capitolele la care instituția nu stă foarte bine.

Prezenta lucrare își propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în domeniul riscurilor bancare, fiind structurată pe două capitole, la rândul lor divizate în mai multe subcapitole la nivelul cărora sunt prezentate aspecte teoretice împletite cu cele practice, pe baza cărora mi-am formulat opinii personale.

În primul capitol este abordată problematica complexă a naturii riscurilor bancare, plecându-se de la conceptul de risc bancar, până la analiza genezei și particularităților riscurilor bancare. De asemenea, capitolul este concentrat pe clarificarea terminologiei specifice riscurilor bancare și pe clasificarea acestora în funcție de mai mulți factori.

Capitolul al doilea, urmărește cuantificarea mersului instituțiilor bancare, sesizând mutațiile ce pot să apară în arhitectura acestora, a riscurilor ce afectează funcționarea, dar și a căilor de acțiune menite să asigure starea de echilibru, cu aplicabilitate asupra băncii pe care mi-am propus să o studiez: BRD-GSG.

CAPITOLUL 1. GESTIONAREA RISCURILOR BANCARE- ÎNTRE TRADIȚIE ȘI CAPACITATEA DE ADAPTABILITATE

Natura riscurilor bancare

Orice organizație sau instituție cu profil economic sau financiar se definește prin specificul afacerii de care se ocupă, însă au ca element comun obiectivul pentru care au fost înființate și anume, finalizarea acțiunilor proprii cu profit.

În această categorie intră și băncile, specificul lor constând în atragerea de disponibilități de pe piață, care, împreună cu capitalul propriu vor fi plasate în afaceri profitabile. Dar ca orice activitate și activitatea bancară comportă riscuri care însoțesc afacerile băncii și care se pot produce sau nu, în funcție de condițiile care se crează.. Astfel riscul bancar este probabilitatea ca dintr-o afacere să nu se obțină profitul dorit ci chiar să apară pierderi.

În încercarea de a definii conceptul de risc, potrivit Dictionarului Explicativ al Limbii Române,prin oportunitatea de risc se înțelege ”pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe neplăcute pentru subiect”.

Literatura economică propune numeroase abordări ale conceptului de risc bancar.

”Riscul bancar reprezintă un fenomen care poate să apară pe parcursul derulării activității bancare și care poate să producă efecte negative asupra activității respective, prin deteriorarea performanțelor bancare, sau chiar falimentul băncii. Riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară pierdere.”

”Riscul poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflându-se în incertitudine; este păgubitor, efectele lui o dată produse nu mai pot fi înlaturate; apare în procesul activității umane, sociale, economice, politice și în raportul dintre om și natură.”

În lucrarea sa, ”Gestiunea riscurilor bancare”, Luminița Roxin susține că ” atunci când definesc riscul și gestiunea riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcțiilor clasice ale băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin divizarea acestora; din acst punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscul de piață, de credit sau de lichiditate.”

”De asemenea, viața economică este guvernată de incertitudine și orice proiecție a unor evenimente viitoare este, prin definiție, lovită de riscul de a nu se realiza în parametrii prevăzuți.”

În opinia mea, riscul bancar, inseparabil de orice activitate desfășurată în sectorul bancar, este o incertitudine în ceea ce privește realizarea unui anumit nivel al profitului, dar exprimă și probabilitatea de apariție a unei pierderi.

Condițiile de apariție a riscurilor bancare sunte determinate de manifestarea unui complex de factori ce depind de: evoluția economiei, modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii financiare, condițiile politice și economice. Producerea riscurilor bancare are ca rezultat diminuare profiturilor și a veniturilor acționarilor sau, în ultimă instanță, ieșirea din afaceri a băncii, fie prin preluarea ei de către o bancă mai puternică, fie prin faliment, potrivit teoriei bancare tipologia iscurilor diferențiindu-se prin intensitatea de acțiune și consecințele pe care aceasta le generează.

Tipologia riscurilor bancare. Noi forme de manifestare.

În cadrul Comitetului de Supraveghere de la Basel s-au stabilit opt categorii de riscuri: riscul de credit, riscul de țară și de transfer, riscul de piață, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul legislativ, riscul de reputație.

Unele risuri sunt relativ noi, datorate perfecționării sistemului electronic. Așadar, unii specialiști le clasifică astfel:

risc operațional- decurge din deficiențele de funcționare sau din integritatea circuitelor prin care se efectuează operațiile, fiind periculoase și greu de controlat atunci când se produc, nu în instalațiile proprii ale băncilor, ci în conectările aparținând clienților;

riscul securității operațiilor- apar din cauza extinderii geografice și posibilităților deschise de acces care creează oportunități de fraudă în defavoarea băncilor și clientelei;

riscul de reputație- se referă la pierderea de credibilitate a băncii ca urmare a unor evenimente precum: defecțiuni la instalații sau sustrageri electronice din conturi.

Alți specialiști grupează riscurile bancare astfel:

riscul întârzierii;

riscul puterii de cumpărare (a creditului de rambursare);

riscul ratei dobânzii sau riscul de piață, precum și riscul de portofoliu.

Spectrul riscului bancar este prezentat în următorul tabel:

Tabelul nr. 1.1. – Expuneri la riscurile bancare

Sursa: Marin Oprițescu – ”Managementul financiar al băncilor comerciale”, p. 4

În reglementările Băncii Naționale a României sunt enumerate zece categorii de riscuri: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de dobândă, riscul de solvabilitate, riscul valutar, riscul de contrapartidă, riscul asupra patrimoniului, risculnerespectării regulilor deontologice, riscul de administrare și riscul informatic.

Caracteristica riscurilor bancare în funcție de caracteristica bancară este prezentată astfel:

Tabelul nr. 1.2.

Sursă: Marin Oprițescu – ”Managementul financiar al băncilor comerciale”, p.5

Activitatea bancară este supusă riscurilor pe două planuri:

riscuri proprii oricărei întreprinderi, banca confruntându-se cu un triplu risc: riscul de organizare legată de acțiunea omului, risc ce poate implica consecințe nesemnificative, riscul de nefuncționare sau de pană și riscul mediului ambiental, referitor la influențele reglementărilor de ordin juridic sau fiscal;

riscuri bancare clasice aferente parteneriatului (risc de contrapartidă), apar ca urmare a funcționării ca intermediar specific în procesul de circulație a capitalului și este concretizat în risc de credit, risc de lichiditate și risc de rată a dobânzii.

Ca oricare altă întreprindere, banca se confruntă fie cu riscuri specifice, fie cu riscuri comune tuturor agenților economici, motiv pentru care trebuie făcută distincție între riscurile generale și riscurile specifice băncii.

În categoria riscurilor generale sunt incluse:

riscuri comerciale : riscul client-produs, riscul de piață, riscul de imagine comercială;

riscuri aferente bunurilor și persoanelor: riscul accidentelor, riscul de delict;

riscuri operaționale și tehnice: riscul asupra tratamentului operațiunilor, riscul asupra sistemului de telecomunicații;

riscuri de gestiune internă: riscul reglementărilor, riscul deontologic, riscul strategic, riscul de insuficiență funcțională, riscul asupra gestiunii personalului, riscul de dependență tehnologică, riscul de comunicații.

Riscurile specifice băncilor cuprind:

riscurile financiare: riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate, riscul asupra titlurilor cu venit variabil;

riscuri de semătură sau de contrapartidă: riscul clientelei, riscul interbancar, riscul de țară.

Se prezintă, în cele ce urmează, principalele riscuri bancare, subliniindu-se actele care le-au generat, cauzele și consecințele acestora asupra activității bancare.

Riscul de rată a dobânzii sau riscul de transformare, se referă fie la o pierdere, fie la un câștig ambele legate de evoluția ratei dobânzii. Poate să fie generat de repartizarea necorespunzătoare a dobânzii între creditele cu rată fixă și cele cu rată variabilă, dar și de poziția nefavorabilă pe care o deține banca în raport cu piața, în ceea ce privește rata dobânzii.

Consecințele acestui risc sunt concretizate în pierderi financiare și în absența câștigurilor.

Gestionare riscului de rată a dobânzii se poate realiza prin:

pentru operațiunile de piață se pune în aplicare un tabel cu expunerile la risc la o rată a dobânzii pentru a se cunoaște, în orice moment, poziția față de alte active de referință;

măsurarea marjelor previzionate și sensibilitatea la variațiile de rată de dobândă (pentru operațiunile bilanțiere și extrabilanțiere);

utilizarea instrumentelor financiare cu scopul de a acoperii operațiunile.

Riscul de schimb se referă la pierderea antrenată de variația cursului valutelor în raport cu valutele de referință în care banca și-a exprimat creanțele sau datoriile. Acest risc este generat de evo sunt incluse:

riscuri comerciale : riscul client-produs, riscul de piață, riscul de imagine comercială;

riscuri aferente bunurilor și persoanelor: riscul accidentelor, riscul de delict;

riscuri operaționale și tehnice: riscul asupra tratamentului operațiunilor, riscul asupra sistemului de telecomunicații;

riscuri de gestiune internă: riscul reglementărilor, riscul deontologic, riscul strategic, riscul de insuficiență funcțională, riscul asupra gestiunii personalului, riscul de dependență tehnologică, riscul de comunicații.

Riscurile specifice băncilor cuprind:

riscurile financiare: riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate, riscul asupra titlurilor cu venit variabil;

riscuri de semătură sau de contrapartidă: riscul clientelei, riscul interbancar, riscul de țară.

Se prezintă, în cele ce urmează, principalele riscuri bancare, subliniindu-se actele care le-au generat, cauzele și consecințele acestora asupra activității bancare.

Riscul de rată a dobânzii sau riscul de transformare, se referă fie la o pierdere, fie la un câștig ambele legate de evoluția ratei dobânzii. Poate să fie generat de repartizarea necorespunzătoare a dobânzii între creditele cu rată fixă și cele cu rată variabilă, dar și de poziția nefavorabilă pe care o deține banca în raport cu piața, în ceea ce privește rata dobânzii.

Consecințele acestui risc sunt concretizate în pierderi financiare și în absența câștigurilor.

Gestionare riscului de rată a dobânzii se poate realiza prin:

pentru operațiunile de piață se pune în aplicare un tabel cu expunerile la risc la o rată a dobânzii pentru a se cunoaște, în orice moment, poziția față de alte active de referință;

măsurarea marjelor previzionate și sensibilitatea la variațiile de rată de dobândă (pentru operațiunile bilanțiere și extrabilanțiere);

utilizarea instrumentelor financiare cu scopul de a acoperii operațiunile.

Riscul de schimb se referă la pierderea antrenată de variația cursului valutelor în raport cu valutele de referință în care banca și-a exprimat creanțele sau datoriile. Acest risc este generat de evoluția nefavorabilă a cursului de schimb între monede și de o repartizare nefavorabilă a riscurilor pe valute , antrenând o pirdere financiară sau doar absența câstigului.

Următoarele măsuri au fost adoptate pentru o mai bună gestionare:

aplicarea unei mai bune repartiții a riscurilor pe valute;

aplicarea unui scadențar pe valute, consolidat în moneda de referință a băncii;

înființarea unui comitat al angajamentelor;

acoperirea sistematică a acestor riscuri.

Riscul de lichiditate se referă la încetarea plăților datorită imposibilității băncilor de a se refinanța, sau pierderilor legate de dificultatea băncii în a-și procura de pe piața monetară , în condiții normale, fonduri. Acest risc se datorează structurii dezechilibrate a bilanțului, respectiv creditele acordate pe termen mediu, lung și finanțate prin depozite la vedere precum și cotarea bursieră tot mai degradată. Principalul efect se referă la majorarea costului împrumutului pe care banca trebuie să-l suporte pentru a-și onora angajamentele sale la scadență. Pentru o gestionare corectă se recomandă o mai bună măsurare a nevoilor de finanțare și a costului acestora.

Riscul asupra titlurilor cu venit variabil sau risc asupra acțiunilor, risc de emisiune, risc de tranzacționare, se referă la pierdere sau la absența câștigului datorate variației valorii titlurilor deținute de bancă. Principalele cauze ale acestui risc privesc degradarea situației financiare a întreprinderii ale cărei titluri sunt deținute în portofoliu, iar în ceea ce privește modalitățile de eliminare ale acestui risc putem vorbii despre valorizarea periodică a portofoliului de titluri, supravegherea pieței bursiere, crearea unui comitet financiar.

Riscul de faliment denumit și risc al clientelei, risc de credit, sau risc contencios, este riscul pe care și-l asumă banca în cazul în care unul dintre clienții acesteia falimentează. Factorii care duc la apariția acestui risc sunt: conjunctura economică dificilă, sănătatea financiară necorespunzătoare a clienților și absența supravegherii clienților. Pentru bancă efectele se materializează în pierderi totale sau parțiale ale capitalului împrumutat și pierderi ale dobânzilor, în funcți de garanții și de posibilitățile de valorificare ale acestora. Pentru buna gestionare se recomandă:

constituirea sistematică de garanții;

punerea în aplicare a unui serviciu de centralizare a riscurilor;

supravegherea riguroasă a limitelor autorizate la acordarea creditelor.

Riscul interbancar sau risc de contrapartidă interbancară, risc de semnătură interbancară, este riscul pe care și-l asumă banca în cazul producerii riscului unei instituții de credit naționale sau străine. Spre exemplu, atunci când o bancă acordă un împrumut altei bănci, iar aceasta din urmă falimentează, neputându-și rambursa împrumutul, prima instituție înregistrează pierderi, parțiale sau toatale, de capital și de dobândă. Se recomandă ca băncile să selecteze clienții interni sau externi printr-o evaluare corespunzătoare prin rating și o supraveghere frecventă a contrapartidelor.

Riscul de țară sau riscul suveran, se referă la totalitatea creațelor, indiferent de termenul sau natura acestora, asupra debitorilor privați sau publici, rezidenți într-o țară cu risc sporit. Riscul de țară reprezintă și suma toatală a creditelor acordate debitorilor rezidenți într-o țară considerată neriscantă, dar a căror naționalitate este cea a unei țări considerată riscantă. Un astfel de risc poate să fie genereat de război, revoluție, schimbarea guvernului, catastrofe naturale, gestiune necorespunzătoare, conjunctură economică sau politică nefavorabilă sau scăderea prețului la materiile prime. Principala consecință pentru banca creditoare este reprezentată de pierderea, totală sau parțială, a creditului și a dobânzilor. Pentru evitarea unei astfel de situații se recomandă supravegherea constantă a țărilor riscante, asigurarea creditelor, constituirea de provizioane si recurgerea la piața secundară a creanțelor.

Riscul client/produs este riscul de lansare a unui produs nou sau riscul concurențial. Are ca bază inadaptarea produsului sau serviciului nou lansat la așteptările și nevoile clientelei, sau starea concurenței la un moment dat. Cauzele care generează acest risc fac referire la slaba sau insuficienta studiere a produsului ori a pieței, sau o organizare internă necorespunzătoare. Efectele sunt: slaba rentabilitate a investițiilor, dar și scăderea activității tradiționale. În vederea eliminării acestui risc se recomandă realizarea unor studii de piață prin testarea clienșilor, crearea unui comitet de marketing și organizarea eficientă a activității.

Riscul sectorial corespunde riscului legat de strategia de poziționare a băncii pe piață și poate fi generat de o puternică concentrare a rentabilității asupra unui număr redus de piețe. Un astfel de risc poate să genereze pierderi financiare și rentabilitate tot mai scăzută.

Când clienții băncii au o percepție negativă asupra acțiunilor comerciale ale instituției, se manifestă riscul de imagine comercială sau riscul de politică comercială. Dacă relațiile băncii cu publicul sunt nefavorabile și dacă în presă apar articole nefavorabile cu privire la activitatea bancară, atunci riscul de imagine comercială antrenează o scădere a activității, iar pentru reglarea acestei situații este nevoie de un timp îndelungat pentru soluționare reclamațiilor clienților dar și de un buget mărit de comunicare și publicitate necasar corijării imaginii. Modalitățiile prin care acest tip de risc poate fi gstionat se concretizează în anchete și sondaje asupra clienților, buna coordonare a relațiilor cu publicul, segmentarea clienților după comportament.

Riscul accidental sau riscul de insecuritate fizică se referă la un eveniment neintenționat care afectează securitatea fizică a persoanelor din bancă, sau chiar bunurile băncii. De exemplu, când un colaborator al băncii are un accident cu un autovehicul aflat în proprietatea acelei instituții apre riscul accidental care antrenează majorarea costului plăților de asigurare, cheltuieli de securitate, înlocuirea sau repararea bunurilor avariate și a indemnizației plătite personalului în cazul în care accidentul l-a afectat.

Riscul de deturnare a fondurilor sau riscul de furt, prezintă o activitate ilegală efectuată de un angajat al băncii în profilul său. Această situație afectează imaginea băncii, antrenează pierderi financiare și cheltuieli de recuperare importante.

Riscul din tratamentul operațiunilor – risc operațional, administrativ sau risc de ”back-office”, corespunde riscului legat de tratamentul administrativ și contabil al operațiunilor.

Cauzele generatoare sunt: supravegherea incorectă a operațiilor, control ineficient și erori neconstatate la timp; situații ce necesită timp pentru corectarea erorilor dar care deteriorează imaginea băncii. O bună coordonare impune untilizarea unor proceduri eficiente, separarea funcțiilor (autorizare, realizare, control de prim rang), un cod de acces informatic confidențial și utilizarea de tablouri de bord ale activității.

Riscul reglementărilor (denumit și risc juridic, fiscal sau penal) urmărește neaplicarea dispozițiilor legale sau a reglementărilor. În situația în care, o bancă nu respectă normele impuse de reglementările bancare, atunci va suporta consecințe de forma: sancțiuni ale Comisiei bancare, amenzi, mergându-se chiar până la retragerea autorizației de funcționare.

Riscul deontologic este riscul de procedură sau riscul de control intern, ce corespunde riscului legat de nerespectarea de către bancă a principilor deontologice specifice sectorului bancar. Profesia bancară, ca și cea a medicilor, avocaților sau preoților, are o foarte puternică deontologie. În fiecare țară există legi, norme și reguli bancare pe care trebuie să le respecte atât instituțiile cât și personalul angajat în cadrul acestora. Așadar, funcționarii bancari trebuie:

să fie transparenți în ceea ce privește operațiunile lor personale;

să aibă comportament exemplar;

să nu dăuneze băncii, în caz de demisie.

În norme sunt precizate și operațiuni interzise angajaților:

să nu comunice unor terțe persoane informații cu privire la operațiunile clienților și ale băncii;

să nu profite de informații confidențiale;

să nu abuzeze de poziția lor în materie de credite;

să nu accepte cadouri avantaje materiale;

să nu utilizeze bunurile băncii în scopuri personale.

Pentru exemplificarea acestui risc se ia cazul unui director de bancă, care utilizează informații bursiere confidențiale pentru efectuare de speculații bursiere pe cont propriu. Această situație afecteză imaginea societății bancare respective și antrenează sancțiuni ale organismelor de supraveghere bancară și bursieră.

Riscul strategic denumit și risc politic sau risc de management, se referă la absența unei strategii sau la existența unor insuficiențe, în unul sau mai multe sectoare ale băncii. În cazul în care o bancă, specializată în acordarea de credite persoanelor fizice, încearcă să se dezvolte și pe piața întreprinderilor, dar fără să-și adapteze strategia, va alege numai întreprinderi aflate în dificultate, motiv pentru care se impune consultarea unor experți și elaborarea unor proiecte de investiții de către agenții economici solicitanți ai creditului.

Riscul de insuficiență funcțională corespunde insuficientei organizări a uneia sau mai multor funcțiuni de gestiune importante ale băncii: contabilitate, audit, control intern, control de gestiune, organizare resurse umane, marketing.

În strânsă legătură cu riscul de insuficiență funcțională, se manifestă și riscul de gestiune a personalului denumit risc uman sau social, evidențiază falimentul sistemului de gestionare a resurselor umane ale băncii. Astfel de situații sunt întalnite în cazul băcilor internaționale care încearcă să armonizeze gestiunea personalului în diferite țări unde există filiale implantate. Dacă managementul resurselor umane nu se adaptează condițiilor socio-culturale din țările respective, atuni pot apărea revendicări sociale și nemotivarea personalului.

Riscul de dependență tehnologică apare în situația în care folosirea unei tehnologii leagă banca de furnizorul acesteia. Cauzele ce duc la apariția unei astfel se situații sunt: specificul materialelor de construcții, lipsa competenței tehnice a personalului, costul ridicat al schimbării tehnologiei și a procedurilor de lucru. Principala consecință evidențiază imposibilitatea evoluției sistemului informatic, motiv pentru care, se recomandă, ca procedură utilizarea unei tehnologii comune de către mai mulți furnizori de materiale și echipamente.

Riscul de comunicare corespunde riscului comercial sau financiar legat de comunicarea de către bancă a rezultatelor și strategiei sale. Dacă banca face publice rezultetele și strategiile sale, atunci poate apărea situația în care să-și piardă independența și să nu obțină câștiguri, urmare a reacțiilor din partea concurenței.

Arhitectura gestiunii riscurilor bancare

În literatura de specialitate nu există o diferențiere clară între metodele de gestiune și instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare. ”Prin monitorizarea riscurilor bancare se înțelege identificarea, evaluarea și controlul politicilor și practicilor privind managementul riscurilor bancare, care permit detectarea problemelor cu care se confruntă o bancă; iar gestiunea riscurilor bancare constă în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare în vederea eliminării, evitării, divizării și finanțării lor, precum și a diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.” Cele afirmate pot fi redate astfel:

Sursa: Marin Oprițescu și colectivul- ”Managementul riscurilor și performanțelor bancare”, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p. 90

Identificarea și evaluarea riscurilor, prima etapă a monitorizării riscurilor, diferă de la o companie la alta în funcție de dimensiunea acesteia și presupune determinare riscului asociat fiecărui tip de prods și serviciu bancar. Este o etapă importantă care limitează la maximum riscurile neidentificate, dat fiind faptul că există riscuri evidente tuturor și riscuri ce nu pot fi indentificate, indiferente de măsurile adoptate, până la declanșarea lor și provocarea de pierderi în activitate.

Odată cu includerea în procesul de planificare a identificării și evaluării riscurilor bancare, trebuie identificate, de către bancă, strategiile ce urmează a fi adoptate și principalele linii de activitate. După identificarea riscurilor pe tipuri de produse și servicii bancare, apare ca necesară elaborarea de scenarii posibile determinării frecvenței-numărul de apariții al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de investigare-, dar și a amplitudinii- impactul financiar pe care îl are producerea evenimentelor asociate expunerii la risc. Prin combinarea frecvenței cu amplitudinea riscului, managerul dobândește o buna perspectivă asupra nivelului riscului asociat, această combinare presupunând agregarea nivelului de risc pentru fiecare expunere și pentru fiecare categorie de risc în scopul identificării riscului pentru fiecare unitate bancară.

Controlul riscurilor, a doua etapă a procesului de monitorizare a riscurilor bancare, presupune aducerea la un nivel cât mai mic a cheltuielilor asociate fiecărui tip de risc identificat pe produse și servicii bancare, ce nu au putut fi eliminate sau evitate, momentul oportun declanșării controlului fiind lansarea unei noi acțiuni, iar sarcina efectuării controlului riscului revine fiecărei bănci, în mod permanent, dar și băncii centrale prin intermediul unor departamente specializate și de supraveghere.

Managerii băncilor trebuie să determine principalele tipuri de activități pentru fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristicile și evoluția probabilă a acestora. De asemenea, ei nu trebuie să piardă din vedere posibilitatea asumării inconștiente a riscurilor, ceea ce presupune neluarea la cunoștiință a riscului posibil.

În teoria tradițională, managementul riscurilor bancare vizează doar managementul riscurilor de credit punând accent pe identificarea și evaluarea acestuia, considerându-se că nu se poate elimina sau evita un risc dacă el nu a fost identificat și cuantificat. O abordare modernă însă, presupune luarea în considerare atât a tuturor categoriilor de riscuri care afectează băncile, dar și extinderea componentelor managementului riscului. Manaementul riscurilor bancare include managementul fiecărui risc bancar și managementul profilului general de risc al unei bănci.

Obiectivul managementului riscului presupune minimizarea acestuia astfel încât să se realizeze maximizarea valorii băncii. Un management adecvat al riscurilor trebuie să asigure băncii ”capacitatea de a identifica, cuantifica și minitoriza profilul de risc, cât și de a le evita și de a le finanța.”

Succesul în planul managementului riscului depinde de capacitatea băncii de a anticipa pierderile potențiale, de politica rezervelor, transferul pierderilor și de gradul de integrare al acestora în sistemul global de management al băncii.

Instrumentele, tehnicile sau procedurile folosite la cuantificarea și monitorizarea riscurilor nu sunt universale și standardizate ci sunt specifice fiecărei bănci.Ele vizează optimizarea cuplului risc-performanță.

Înlăturarea riscului este o problemă de decizie care îmbracă următoarele forme:

decizii rutiniere- sunt aplicate măsuri cunoscute a căror eficiență este verificată;

decizii adaptative- se adaptează parametrii deciziei la o situație ce cunoaște modificări față de situația de referință;

decizii inovative- luare de decizii noi.

Matricea funcțiilor managementului riscului ca rezultat al transpunerii funcțiilor clasice ale managementului general la problematica riscului bancar are următoarea formă:

Tabelul nr. 1.3.- Matricea funcțiilor managementului riscului bancar

Sursa: www.ase.ro – Vasile Lavinia Diana, ”Cerințe și opțiuni în managementul riscurilor financiar-valutare”, 2006, p.22

Evaluarea politicii de gestiune a riscului presupune măsurarea performanțelor după acoperirea expunerii la risc și oferă posibilitatea de a optimiza, în viitor, a politicii pe aza punctelor slabe și atri identificate.

Economia românească necesită adaptarea practicilor și conceptelor utilizate pe plan mondial, dar și aplicarea unor metode specifice sistemului financiar-bancar intern. Fiecare bancă trebuie să dispună de un sistem efectiv ce cuantifică, monitorizează și controlează principalele tipuri de riscuri la care se expune banca. Deși sistemele bancare dispun de o autoritate de reglementare și supraveghere, structura, puterea de reglementare și impunere, dar și responsabilitățile sunt diferite. Autoritatea de supraveghere evaluează modul în care băncile identifică, măsoară, gestionează și controlează riscul, încadrându-l în limite prudențiale stabilite.

Scurtă prezentare BRD- GOUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE

Întrucât prezenta lucrare va prezenta cazul separat al Băncii Române pentru Dezvoltare, în ceea ce privește metodele de gestiune și instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare, voi prezenta,în continuare, câteva elemente referitoare la obiectul de activitate, la principalii clienți, furnizori, la evoluția principalilor indicatori economico-financiari.

Banca Română pentru Dezvoltare este o bancă de forță, cu o tradiție de peste 90 de ani în România.

Societatea Națională de Credit Industrial, strămoșul BRD-GSG, a fost creată în 1923 ca instituție publică, statul deținând 20% din capitalul social, Banca Națională a României- 30%, restul fiind deținut de particulari- foști directori ai Marmorosch, Blank & Co., prima bancă modernă din România.

După Al Doilea Război Mondial, conform Legii Naționalizării din iunie 1948, Societatea Națională de Credit Industrial a fost naționalizată devenind Banca de Credit pentru Investiții. În 1958, după reorganizarea sistemului financiar, Banca de Credit pentru Investiții a obținut monopolul în România pentru finanțarea pe termen mediu și lung a tuturor sectoarelor industriale, cu excepția agriculturii și industriei alimentare. Numele său a fost schimbat în Banca de Investiții, iar în această perioadă cea mai mare parte a finanțărilor acordate de Banca Mondială au fost derulate prin intermediul acesteia.

În 1990, Banca Română pentru Dezvoltare s-a constituit ca bancă comercială și a preluat activele și pasivele Băncii de Investiții, având autorizație de funcționare generală. În decembrie 1998, s-a semnat un acord între Societe Generale și Fondul Proprietății de Stat, prin care Societe Generale a subscris o majorare de capital de 20%, cumpărând un pachet de acțiuni care i-a permis să devină proprietara a 51% din capitalul majorat al BRD.

Anul 2001 găsește BRD listată la Bursa de Valori București, fiind una dintre cele mai tranzacționate societăți. În 2003, Banca Română pentru Dezvoltare devine, în urma unei campanii de rebranding, BRD- Groupe Societe Generale. În 2004, Société Générale cumpără pachetul de acțiuni deținut de statul român în capitalul BRD.

Modelul de bancă universală implementat de Grupul Société Général, după privatizare, este axat pe 3 activități majore:

Bancă de Retail care servește persoanele fizice și profesiunile librale;

Corporate & Investment Banking, cu servicii dedicate marilor companii locale sau subsidiarelor din România a companiilor internaționale;

Servicii Specializate care oferă leasing financiar, leasing operațional, management al flotelor auto, credite de consum în magazine, titluri, asigurări, pensii și altele.

În prezent, BRD este a doua bancă din România din punct de vedere al activelor, unul dintre marii finanțatori ai IMM-urilor, unul dintre cei mai importanți jucători pe piața de corporate banking din România- lider pe segmentul de credite sindicalizat la sfârșitul lui 2012.

BRD numără aproximativ 8800 de angajați, în cele 915 unități din toată țara și circa 2,3 milioane de clienți- tineri, seniori, salariați, profesiuni liberale și companii- sprijinindu-i în realizarea planurilor și proiectelor de viitor. BRD se află în topul băncilor care activează pe piața creditelor pentru persoane fizice și pe cea a cardurilor bancare.

Structura acționarilor în cadrul BRD-GSG se prezintă astfel:

Tabel nr 1.4.

Sursa: www.brd.ro – Situații financiare consolidate și individuale pentru anul încheiat la 31 decembrie 2013.

CAPITOLUL 2. STUDIU DE CAZ PRIVIND METODELE ȘI TEHNICILE DE GESTIONARE A RISCURILOR BANCARE PE EXEMPLUL BRD- GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE

. Instrumnte și tehnici de monitorizare a riscurilor bancare

2.1.1. Instrumente de monitorizare a riscului de credit

”Riscul de credit se definește prin pierderile suferite de un agent economic datorită neîncasării la scadență a fluxului de venituri anticipat, ca urmare a deteriorării stării financiare a debitorului.” Coordonatele riscului de credit se referă la dimensiunea acestuia- mărimea pierderii suferite de creditor ca urmare a imposibilității debitorului de a rambursa creditul- și amplitudinea riscului- rezultă atât din posibilitatea ca neplata să aibă loc, cât și din garanțiile care pot reduce pierderea, în cazul neplății.

Riscul de credit poate fi divizat în trei categorii de risc: riscul de neplată, riscul expunerii și risul recuperării.

Riscul de neplată constă în probabilitatea neachitării unei datorii la scadență. Neachitarea plății apare atunci când plata programată nu a fost efectuată într-o perioadă minimă de timp de la data scadentă.

Deteriorarea unor indicatori economico-financiari în raport cu nivelul asumat la data semnării contractului prin care se acordă creditul poate fi asimilată unei neplăți tehnice. Această neplată declanșează negocierea, chiar dacă nerestituirea creditelor la scadență nu afectează bonitatea debitorului.

Neplata economică apare când valoarea economică a activelor debitorului scade sub valoarea datoriilor restante. Se consideră neplată atunci când plata prevăzută în contract nu a fost achitată pe o perioadă de cel puțin 3 luni. Riscul de neplată este pobabilitatea ca neplata să aibă loc în timpul unei perioade date de timp și depinde de situația debitorului: mărimea companiei, calitatea managementului, acționarii, evoluția indicatorilor economico-financiari.

Riscul de expunere măsoară nesiguranța cu privire la încasarea sumelor împrumutate. Când creditul este rambursat conform unui program contractual ferm, atunci riscul expunerii este considerat redus sau neglijabil. Acest principiu nu se aplică tuturor liniilor de credit; dacă liniile de credit permit debitorului să le acceseze ori de câte ori are dorește, în funcție de nevoie și de limita maximă stabilită de bancă, riscul de expunere este, în această situație, considerabil.

Riscul de recuperare. Recuperările nu sunt previzibile. Ele depind de tipul de neplată și de factori precum: garanțiile debitorului, tipuri de garanții- colaterale sau ale unei terțe părți. Neachitarea plății nu înseamnă că debitorul nu va plătii niciodată, dar atrage inițierea unor actiuni referitoare la renegociere sau obligativitatea rambursării sumelor restante. În cazul imposibilității neplicării niciuneia din aceste acțiuni corective, atunci intervin procedurile legale: instrumentarea juridică a garanțiilor, executarea garanțiilor.

Din punct de vedere cantitativ, riscul de credit se măsoară prin pierderile înregistrate de bancă în caz de neplată. Pierderea (L) rezultată apare ca produs între o variabilă aleatoare ce caracterizează neplata (D), o expunere incertă (X) și o rată a recuperării nesigure (R).

L= D* X * (1- R)

Riscul de neplată (LGD) depinde de valorile atribuite celor trei parametrii și anume: probabilitatea neplății; expunerea; recuperările.

LGD este suma supusă riscului sau expunerii, mai puțin recuperările:

LGD= expunere – recuperare = expunere (1 – rata recuperarii %)

Pe de altă parte, pierderea prognozată sintetizează atât pierderea pricinuită de neplată, cât și amplitudinea riscului:

Pierderea prognozată= LGD * probabilitatea neplății = expunere * (1 – rata recuperării %) * probabilitatea neplății

Așadar, riscul de credit trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă se le obțină din adoptarea creditelor; beneficii directe- dobânzi și comisioane încasate la creditele acordate-, beneficii indirecte- inițierea sau menținerea unei relații cu clientul care oferă băncii depozite mai mari sau cere diversificarea serviciilor.

Evaluarea calitativă presupune obținerea de informații care fac referire la: responsabilitatea financiară a clienților, deteminarea scopului real pentru cae aceștia solicită creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, condiții economice în viitor, eforturi pe cre clientul le va fac în vederea rambursării creditului. În evaluarea riscului de credit se întâlnește și o dimensiune cantitativă referitoare la analiza situațiilor financiare ale clientului și la estimarea rezultatelor financiare viitoare pentru a determina capacitatea clientului de a-și rambursa creditul la scadență.

Principala funcție a managementului bancar este aceea de control și analiză a calității portofoliului de credite, calitatea slabă a unui astfel de portofoliu fiind principala cauză a falimentului. De aceea, conducerea băncii trebuie să fie permanent informată despre calitatea portofoliului de credite, astfel încât cele cu probleme să poată fi detectate la timp și corectate.

Funcția de creditare a băncii trebuie să îndeplinească trei obiective fundamentale:

creditele sunt acordate pe o bază sănătoasă astfel încât să poată fi rambursate;

fondurile sunt investite profitabil în beneficiul acționarilor și pentru protecția deponentilor;

necesitățile de creditare ale agenților economici și persoanelor fizice trebuie satisfăcute.

Pentru a realiza o analiză corectă privitoare la evoluția în timp a calității portofoliului de credite, banca calculează, pentru a estima riscul de creditare, următorii indicatori:

volumul creditelor restante/ total credite * 100: este de dorit ca raportul să tindă spre 0;

volumul creditelor neperformante/ total credite* 100: valoarea optimă este cea minimală deoarece creditele neperformante deteriorează activitatea și rezultatele financiare ale băncii, generând probleme de fond ale sistemului bancar;

rezerve pentru pierderi din credite/ total credite * 100- indicator ce exprimă așteptările conducerii băncii referitoare la evoluția calității portofoliului de credite;

provizioane pentru pierderi din credite/ pierderi nete * 100- indicator ce reflectă nivelul de prudență adoptat de bănci în politica de creditare;

profit brut/ provizioane pentru pierderi din credite * 100- respetiv costul suportat de bancă în ceea ce privește acoperirea riscului de creditare.

Băncile supraveghează calitatea portofoliului de credit printr-un audit periodic, monitorizare ce permite detectarea din timp a creditelor ce ar putea deveni credite problemă, adică acele credite care nu generează venituri și care sunt considerate neperformante atunci când capitalul sau dobânda au depășit cu cel puțin 90 de zile perioada scadenței.

Capacitatea managementului de a administra corect și eficient activele bancare este un factor esențial pentru fiecare bancă, conducerea băncii preocupăndu-se permanent de identificarea și recuperarea creditelor neperformante.

2.1.2. Instrumente de monitorizare a riscului de rată a dobânzii

”Riscul de rată a dobânzii reprezintă riscul băncilor de a-și vedea rezultatele afectate defavorabil de către evoluția dobânzilor. ”

Riscul ratei dobânzii se referă la deținerea de active și pasive cu rată a dobânzii fixă, care diferă în funcție de scadență și condiții de remunerare, dar poate să dețină active și pasive cu rată a dobânzii variabilă, atunci când acestea nu se pot adapta condițiilor pieței sau suferă variații diferite.

Dintre factorii exogeni care duc la apariția riscului ratei dobânzii, amintim: evoluția condițiilor economice general, politica monetară, financiară, valutară practicată de autorități, neconcordanțele între politica băncii centrale și politica economică a guvernului, evoluția pieței interbancare, factori psihologici.

Băncile finanțează active pe termn lung pe seama pasivelor pe termen scurt, obținând câștig din diferența între dobânda mai mare la activele pe termen lung și dobânda mai mică la pasivele pe termen scurt. Cu toate acestea rata dobânzii poate să conducă la pierderi însemnate și chiar la insolvabilitatea băncii. De aceea, prin gestiunea riscului ratei dobânzii, managerii trebuie să limiteze aceste riscuri pentru a micșora efectele negative posibile să apară prin modificările ratei dobănzii. Odată ce cresc dobânzile pe termen scurt, crește și costul fondurilor atrase, dar dobânzile obținute pe seama activelor pe termen lung rămân relativ fixe. În această situație marja dintre câștigul din active și costul pasivelor poate devenii negativă.

Ținând cont de dimensiunea activelor și pasivelor cu rată fixă sau variabilă se determină poziția băncii față de riscul ratei dobânzii, poziție care poate fi: lungă, scurtă sau neutră și se calculează ca diferență între activele și pasivele purtătoare de dobândă. În cazul în care o bancă deține mai multe pasive cu dobânzi fixe decât active cu dobânzi fixe, atunci banca se află în poziție scurtă, situație favorabilă pentru profitul băncii când ratele sunt în creștere. În situația inversă, când activele cu dobândă fixă sunt mai mari decât pasivele cu dobândă fixă ale unei bănci, aceasta se află în poziție lungă, favorabilă, din punct de vedere al rentabilități, când ratele dobânzilor sunt în scădere. Poziția neutră prezintă activele si pasivele cu dobândă fixă sau variabilă, deținute de o bancă, pe poziție de egalitate, fiind situația ideală din punct de vedere al riscului de rată a dobânzii, dar nu imunizează banca, ci o împidică să speculeze variația ratei în favoarea ei.

Indicatorii riscului ratei dobânzii utilizați de practica bancară sunt:

riscul ratei dobânzii – se calculează ca raport între activele și pasivele purtătoare de dobândă;

marja netă a dobânzii bancare- exprimă, diferența dintre dobânzi aferente activelor valorificabile și cheltuielile cu dobânzile, în unități monetare;

Marja netă a dobânzii= Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile

marja procentulă brută a dobânzii bancare (spread) – se calculează rapotând marja netă a dobânzii la total active generatoare de venituri;

marja procentuală netă a dobânzii bancare – se calculează raportând nivelul mediu al ratei dobânzii active și nivelul mediu al rate dobânzii pasive;

indicatorlul GAP (ecrtul) – reflectă diferența între active sensibile la dobândă (instrumente de credit cu dobânzi variabile) și pasive sensivile la dobândă (depozite cu dobânzi variabile, împrumuturi de pe piață sau de la Banca Centrală):

rata GAP relativă = GAP /Total active;

inducele de sensibilitate al băncii la variația ratei dobânzii de pe piață = Active sensibile/ Pasiv sensibile. Valoarea optimă, maximă a acestui indicator este 1; o valoare mai mare de 1 determină o profitabilitate mai scăzută a băncii dacă ratele dobânzii scad și mai ridicată dacă ratele dobânzii cresc. Pentru evitarea acestui risc băncile încearcă să mențină acest indicator foarte aproape de 1.

Instumente de monitorizare a riscului de lichiditate

„Lichiditatea este o proprietatea generală a activelor, care exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu costuri minime în numerar sau disponibil în conturile curente.”

Se impune un management corespunzător al intrărilor și ieșirilor de fonduri care să asigure în permanență suficiente lichidități la nivelul băncii astfel încât să-și mențină credibilitatea față de clienții săi.

Accepțiuni ale riscului de lichiditate:

conform Normei nr. 1/ 2001a BNR privind lichiditatea băncilor, ”riscul de lichiditate față de o singură persoană reprezintă obligația băncii față de orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care sunt legate între ele, în sensul că retragerea uneia dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, lichiditate pentru bancă, în sensul că retragerea de către una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent și/ sau utilizarea unui angajament de finanțareprimit de la bancă poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilorcurente și/ sau utilizarea angajamentelor de finanțare primite de la bancă;”

riscul de lichiditate reprezintă riscul unei bănci ca veniturile și capitalul său să fie afectate, datorită incapacității de a-și onora la termen obligațiile fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile;

riscul de lichiditate include incapacitatea băncii de a finanța profilul de active pe maturitățile și la ratele de dobândă corespunzătoare și incapacitatea băncii de a lichida poziția la momentul oportun și la un preț rezonabil;

riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităițlor dintre fluxurile de încasări și cele de plăți;

riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăților, temporare sau importante, de a accede la surse de fonduri pentru a face față nevoilor.

Altfel spus, riscul de lichiditate poate fi înțeles ca probabilitatea ca o bancă să nu-și poată acoperii angajamentele față de clienții ei din cauza necorelărilor dintre elementele de activ cu cele de pasiv.

Sarcina managementului băncii este acceea de a estima și acoperii corect nevoia de lichiditate. Rentabilitatea unei bănci poate fi infuențată, în sens negativ, pe termen lung, dacă banca deține prea multe active lichide comparativ cu nevoile sale, dar, totodată prea puține lichidități pot crea mari probleme financiare și chiar falimentul băncilor mici.

Vorbind despre riscul de lichiditate imediată, acesta este determinat de retrageri masive și neașteptate ale clienților săi, băncile confruntându-se cu situația imposibilități onorării angajamentelor pe termen lung.

Cu privire la riscul de lichiditate de transformare, băncile dețin resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare, situație ce impune băncilor luare în considerare a următoarelor elemente:

analiza resurselor și plasamentelor trebuie efectuată în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică, astfel depozitele la vedere sunt uneori mai stabile decât depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților;

inovațiile financiare măresc riscul lichidității bancareprin dezvoltarea angajamentelor de credit și îl diminuează prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.

Cauzele care determină apariția riscurilor de lichiditate se referă la: situația economiei; necorelarea scadențelor la depozite și credite, indisciplina financiară a agenților economici, dependența de evoluția pieței financiare.

Pentru a analiza riscul de lichiditate se calculează următorii indicatori:

lichiditatea globală – posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma în lichidități pe termen scurt astfel încât să facă față plăților exigibile;

lichiditatea imediată- posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face față datoriilor pe termen scurt;

lichiditatea în funcție de total depozite – arată posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentate de totalul depozitelor;

lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi – ilustrează posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datorilor reprezentate de total depozite și împrumuturi.

Pentru estimarea riscului de lichiditate se mai calculează:

poziția lichidității, se calculează pe zile săptămâni sau luni și este optimă cand activele lichide sunt în echilibru cu pasivele imediate. Când poziția este negativă banca apelează la surse urgente de ginanțare precum: vânzarea activelor, împrumuturi de pe piața interbancară sau de la banca centrală. În cazul unei valori pozitive, excedentul de lichiditate se plasează în depozite pe piața interbancară, pe termen scurt;

pasive nete simple, se calculează ca diferență pasive exigibile și active lichide cu aceeași scadență, pentru fiecare perioadă sau pentru anumite orizonturi de timp;

indicele de lichiditate, este aportul între pasivele ponderate și activele ponderate cu numarul mediu de zile, luni sau ani, corespunzător cu data scadenței sau numărul grupei scadenței. Dacă indicele de lichiditate este:

= 1, banca nu trebuie să facă transformare de scadență;

<1, banca transformă pasivele pe termen scurt în active pe termen lung;

>1, banca transformă pasivele pe termen lung în passive pe termen scurt;

rata lichidității, exprimată în procente, indică gradul de îndatorare al băncii față de piața monetară sau față de un segment al acesteia. Formula de calcul este: împrumuturi nou contractate/ împrumuturi scadente * 100.

raportul ”total credite/ total depozite” – ilustrează poziția dintre resursele atrase de la deponenți împrumutată altor clienți.

Indicele de lichiditate poate fi calculat prin trei metode:

metoda decalajelor succesive – calcularea pentru fiecare clasă a scadenței a unui decalaj ca diferentă între active și pasive, decalaj ce scoate în evidență ieșirile masive de fonduri cărora banca nu le poate face față;

metoda decalajului cumulat – se calculează graficul de scadență pe clase de scadență, calculându-se cumulat activele și pasivele cu aceeași scadență;

metoda numerelor – ponderarea activelor și pasivelor fiecărei clase de scadență cu numărul de zile al fiecărei clase.

Instrumente de monitorizare a riscului de capital

Rolul capitalului bancar

„Capitalul bancar este un element indispensabil al activității bancare dat fiind faptul că el permite societății bancare să, funcționeze având rol de amortizor global și de șoc în protecția băncii și de aceea mărimea și structura sa sunt elemente esențiale în stabilirea riscurilor ce pot afecta băncile.”

Capitalul trebuie luat în considerare atunci când este evaluată siguranța și buna funcționare a unei bănci, este cel ai important determinant al capacității de creditare a unei bănci, disponibilitatea lui determinând nivelul maxim de active.

Scopul capitalului este acela de a absorbi pierderile și a oferii stabilitate, dezprinzându-se de aici trei caracteristici importante: permanența capitalului, permisivitatea subordonării legale față de drepturile deponenților și ale altor creditori, nenegarea de cheltuieli fixe obligatorii.

Importanța capitalului rezultă din funcții precum:

funcția operațională;

funcția protectivă;

funcția legată de reglementare.

Riscul de capital sau riscul de insolvabilitate nu este specific doar societăților bancare, el este prezent în orice societate comercială, doar că el este supradimensionat în sectorul bancar dată fiind funcția de intermediere financiară a băncilor.

”Riscul de insolvabilitate poate fi definit ca fiind riscul de a nu dispune de suficiente fonduri proprii, pentru acoperirea eventualelor pierderi, situație care apare atunci când banca își asumă riscuri prea mari în raport cu dimensiunea fondurilor proprii, sau își dezvoltă prea mult activitate, caz în care nu există o adecvare a captalului băncii.”

Adecvare fondurilor proprii

Adecvarea capitalului este importantă din cel puțin trei motive:

Cererea de capital afectează prețul și disponibilitatea creditului pentru toți clienții băncii, cu influențe asupra eficienței sistemului financiar din toate țările;

Capitalul este un factor determinant al competitivității sistemului bancar;

Adecvarea capitalului influențează sustenabilitatea întregii arii de manifestare internațională.

Băncile încearcă să-și maximizeze profitul prin utilizarea intensivă a fondurilor proprii, forțând expunerea la risc și de aceea autoritățile impun restricții, ce îmbracă forma normelor prudențiale,prin care reglementează aspectele legate de adecvarea capitalului băncii și care fac trimiterea la fondurile băncii. Așadar, în 1988 a fost adoptat Acordul de la Basel, elaborat de Comnitetul COOK, în cadrul căruia Banca Reglementărilor Internaționale are recomandări în domeniul adecvării capitalului.

Acordul introduce un standard de adecvare al capitalului care se bazează pe alcătuirea ponderată în funcție de risc a activelor băncii și a expunerilor extrabilanțiere, garantându-se menținerea unei valori adecvate a capitalului și a rezervelor, cu scopul de a proteja solvabilitatea. De asemenea, în Acord este inclusă o definiție a capitalului de reglementare, măsuri ale expunerilor la risc și reguli ce specifica nivelul la care trebuie menținut în relație cu aceste riscuri.

Inițial, Acordul a vizat băncile internaționale, însă standardul de adecvare a capitalului a fost adoptat în peste 100 de țări , iar în prezent este parte integrată a oricărei abordări de supraveghere bancară bazată pe risc.

Tot prin Acord se impune o metodologie standard pentru a determina fondurile proprii și doi indicatori de sovabilitate care să asigure o minimă acoperire a activului riscant (expunere netă) prin capital bancar- fonduri proprii (FP) și capital propriu (CP).

Fondurile prorii sunt formate din următarele categorii de capital:

capital propriu (capital social vărsat, prime de capital vărsate, profitul reportat din exercții precedente, profitul rezultatului curent, fondul de rezervă constituit conform legii, fondul imobilizărilor corporale, rezerva generală pentru riscul de credit);

capital suplimentar (subvenții primite, datoria subordonată, diferențe favorabile din reevaluarea activului);

Pentru stabilirea nivelului fondurilor proprii, băncile trebuie să țină cont de:

capitalul suplimentar trebuie luat în considerarela calcularea fondurilor proprii numai dacă există un nivel pozitiv al capitalului propriu, în proporție de cel mult 100% din acesta;

de datoria subordonată se ține cont, în calculul fondurilor proprii, în proporție de 50% din capitalul propriu, ea trebuie vărsată integral, se impune un termen de rambursare de minim 5 ani, fără posibilitatea rambursării anticipate;

Băncile românești sunt obligate să calculeze și raporteze către Direcția de Supraveghere din BNR nivelul fondurilor proprii:

IS1 = FP /EN *100 > 8% – capital de rang 1

IS2 = CP/ EN*100 >4% – capital de rang 2

EN = ENB + ENE

unde: ENB = expunere netă bilanțieră

ENE = expunere netă din elemente din afara bilanțului

Expunerea netă bilanțieră este suma ponderată a elementelor de active la valoarea netă după deducerea elementelor de pasiv rectificative (valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale, profitul exercițiului current repartizat pentru dividend și participarea managementului la profit, pierderea exercițiului current și precedent) cu gradul lor de risc la credit.

Expunerea netă din elemente din afara bilanțului – suma pondereată a elementelor din afara bilanțului transformate în echivalent credit, corespunzător criteriilor de încadrare.

Reglementările Băncii Naționale a României cu privire la adecvarea capitalului în concordanță cu Acordul de la Basel au stability, în comformitate cu Normele nr.8/1999, un grad de solvabilitate minim de 8% – calculate prin raportarea fondurilor proprii ale băncii la activele bilanțiere și extrabilanțiere ponderate în funcție de risc. Ulterior nivelul indicatorului a fos majorat, comform recomandărilor Comitetului de la Basel, pentru țările în tranziție, la 12%.

Instrumente de monitorizare a riscului valutar

”Riscul valutar exprimă posibilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negative marja dobânzii bancare.”

Expunerea la riscul valutar depinde de corelația dintre activele și pasivele în valută.

În cazul activelor în valută, riscul apare ca pierdere când valuta respective se depreciază, în timp ce, în cazul pasivelor pierderea este evidentă când are loc majorarea datoriei ca urmare a creșterii valorii monedie străine.

Evaluarea riscului valutar se poate realiza prin doi indicatori: poziția valutară individuală și poziția valutară globală

Poziția valutară individuală se calculează pe fiecare valută în parte, comparându-se active cu pasivele. Rezultă de aici două poziții distincte:

poziție valutară scurtă – active < pasive;

poziție valutară lungă – active > pasive.

Când o bancă se situează pe o poziție valutară scurtă, situația este favorabilă atunci când cursul valutei se depreciază și nefavorabilă în cazul în care cursul valutar se apreciază. În situația inversă, când banca se afla pe o poziție lungă, cazul este favorabil când are loc aprecierea cursului valutar și nefavorabil când cursul se depreciază.

Tabel nr. 2.1.

Relația dintre variația cursului valutar și poziția valutară

Sursa: Marin Oprițescu și colectiv, ”Managementul riscurilor și performanțelor bancare”, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p.117.

Poziția valutară globală reprezintă soldul net al creanțelor în devize față de datoriile în devize. Acest indicator nu este apreciat ca fiind eficient în evaluarea riscului bancar deoarece înglobează toate valutele; el fiind calculat atunci când, prin reglementările în domniu, băncilor le este interzis să adopte o poziție globală de schimb, ceea ce înseamnă că la sfârșitul zilei banca trebuie să aibă o poziție nulă. Pentru a fi eficiente, activele și pasivele în valută, comparate, ar trebui schimbate într-o valută de referință.

În încercarea de a diminua riscul valutar, băncile trebuie să coreleze scadența activelor în valută cu pasivele în valută pentru a asigura echilibrul pozițiilor exprimate în valută și pentru analiza permanentă a pozițiilor nete deschise în valute.

Instrumente și tehnici de gestionare a riscurilor bancare

Instrumente și tehnici de gestiune a riscului de credit

În condițiile extinderii acelor credite care corespund nevoilor pieței pe care operează banca, obiectivul mangementului riscului de credit este acela de a elabora o politică de creditare corectă care să asigure selectarea unor credite sigure și cu probabilitate maximă de rambursare.

Un management sănătos al riscului de credit constă în capacitatea politicilor de gestiune a riscului de credit în a identifica riscuri existente și potențiale și de a le limita sau reduce. Așadar, politicile clasice ale managementului riscului de credit, puse de acord cu obiectivele asumate și instrumentele utilizate, se împart în:

politici menite să limiteze sau să reducă riscul de credit – prin aceste politici autoritatea de reglementare impune o limită maximă de expunere la un singur debitor, între 10% și 25% din capital. În acz de depășire a acestor limite impuse se cere băncilor să ia măsuri de precauție înainte ca nivelul de concentrare al riscului de credit sa devina foarte riscant;

politici privind clasificarea activelor – se referă la procedurile prin care fiecărui activ îi este atribuit un grad de risc în funcție de probabilitatea cu care are loc neplata creditului și în conformitate cu clauzele din contract. Instrumentul esențial al managementului riscului de credit îl reprezintă clasificare creditelor. Când creditele din categoriile standard pănă la pierdere reprezintă peste 50% din capitalul unei bănci, atunci banca respectivă este considerată, bancă-problemă, deoarece solvabilitatea și profitabilitatea băncii ar putea fi afectate. În țările puternic dezvoltate, creditele din categoria ”standard” sunt clasificate pe mai multe niveluri, scopul fiind acela de a îmbunătății calitatea analizei creditelor, cu impact direct asupra relației: profitabilitate- nivel de calasificare;

politici de constituire a provizioanelor pentru pierderile posibile din credite – aceste provizioane împreună cu rezervele generale constituite pentru pierderi reflectă capacitatea băncii de a le absorbi. Pentru a determina nivelul adecvat al acestora se au în vedere factori precum: calitatea politicilor și procedurilor de credit, pierderi anterioare ce au afectat profitabilitatea băncii, dinamica creditelor acordate, încasarea și recuperarea creditelor problemă, volatilitatea variabilelor macroeconomice și tendințele economiei.

În parctică, în funcție de caracteristicile fiecărui sistem bancar, politica de constituire a provizioanelor poate fi discreționară sau obligatorie, iar contabilii consideră aceste provizioane ca făcând parte din categoria cheltuielilor. În stabilirea provizioanelor se utilizează două practici: în cadrul țărilor care au sisteme bancare dezvoltate, băncile au libertatea de a-și stabili singure nivelul considerat prudent al provizioanelor, iar în cadrul țărilor cu sisteme bancare fragile, autoritățile de supraveghere impun nivelul obligatoriu de constituire al provizioanelor în funcție de clasa de risc a creditelor acordate.

Abordările moderne consideră că un management eficient al riscului de credit trebuie să opereze din momentul luării deciziei cu privire la acordarea unui credit până la momentul recuperării sumei împrumutate, cuprinzând activități de monitorizare și raportare.

Putem concluziona că procesul luării deciziei de creditare influențează toate componentele managementului riscului de credit.

Instrumente și tehnici de gestiune a ratei dobânzii

” Gestiunea riscului ratei dobânzii are ca scop menținerea expunerilor la riscul ratei dobânzi, imunizarea prin neutralizarea riscului, adică adaptarea continuă a dobânzilor și scadențelor aferente activelor și pasivelor și acoperirea riscurilor, ca metodă la care managementul băncii apelează datorită faptului că este greu de realizat un portofoliu imun la variațiile ratei dobânzii.”

Pentru a obține o marjă a dobânzii cât mai mare și mai stabilă în timp apare ca necesară gestionarea riscului ratei dobânzii.

Obiectivele principale ale unui sistem de management al riscului adecvat vizează:

stabilirea, de comun acord, a tipurilor de risc care necesită elaborarea unei ”hărți” a riscurilor bncare;

evaluarea continua a surselor existente și potențiale de riscuri;

stabilirea, pe scară ierarhică, a responsabilităților în domeniul gestiunii riscurilor;

asigurarea unui sistem cuprinzător de supraveghere și raportare a riscurilor;

stabilirea prețurilor produselor și serviciilor;

identificarea toleranței în asumarea riscurilor și stabilirea riscurilor de expunere la riscul de rată a dobânzi;

stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separate de inițierea și derularea activității;

asigurarea unui nivel profesional și specializat al cunoștințelor salariaților în domeniul neutralizării și controlului riscului de rată a dobânzii.

Gestionarea riscului de rată a dobânzii revine conducerii executive, reprezentată prin Consiliul de Administrație al Băncii.

Pentru a-și atinge obiectivele, băncile își analizează portofoliul de active și pasive ca un tot integrat; prin acest management integrat al activelor și pasivelor banca se apără împotriva presiunilor sezoniere asupra depozitelor și creditelor sale.

Managementul activelor

Esența acestei strategii de management al activelor o constituie atenta gestionare a creditelor, acordate majoritar pe termen scurt, dar și finanțatea necesarului de capital circulant al clienților pentru a acoperii depozitele existente. Managementul activelor se bazează pe ideea conform căreia, banca poate să-și acopere necesarul de lichidități prin transforamarea activelor în numerar, însă creditele, ca principal activ al unei bănci, nu se transformă cu ușurință în lichidități, mai ales în perioade de recesiune economică.

Managementul pasivelor

Principalul obiectiv al strategiei de management al pasivelor este reprezentat de supremația controlului asupra fondurilor în comparative cu controlul asupra activelor bancare; principal pârghie de control este rata dobânzii precum și celelalte condiții oferite de bancă pentru depozitele atrase și împrumuturile acordate în scopul obținerii volumului și costurilor dorite.

Managementul integrat

Managementul integrat al activelor și pasivelor are la bază următoarele obiective:

conducerea băncii trebuie să exercite, asupra veniturilor și costurilor activelor și pasivelor, un control cât mai eficient, în vederea realizării strategiilor pe care banca și le-a propus spre realizare;

controlul managementului asupra activelor trebuie coordonat cu controlul managementului asupra pasivelor pentru a se asigura comparabilitatea gestiunii activelor cu cea a pasivelor;

elaborarea de strategii cu scopul de a maximiza veniturile și a minimiza costurile referitoare la serviciile bancare, astfel încât să se creeze active și pasive.

Metode mai avansate de gestiune a riscului de rată a dobânzii, include: măsurare GAP la diferite termene de scadență, măsurarea dinamică a GAP-ului, pe baza unor estimări de reinvestire și rate, măsurarea duratei pentru activele băncii. Apelul la aceste metode mai avansate se datorează: dificultății de selectare a scadenței, pentru a fi utilizată drept criteriu de sensibilitate; reinvestirii sau modificării ratelor, care pot afecta rapid sesibilitatea la dobândă.

Metoda GAP

Utilizată pentru protejarea venitului net din dobânzi de modificările asupra ratelor dobânzii sau pentru alternarea dimensiunii GAP-ului în încercarea de a majora venitul net din dobânzi, metoda constă în determinarea discrepanței dintre activele și pasivele cu dobândă variabilă din portofoliul băncii.

GAP = ASD – PSD

unde: ASD = active sensibile la dobândă

PSD = pasive sensibile la dobândă

O bancă aflată pe o poziție scurtă are GAP negativ, adică valoarea ASD este mai mică decât valoarea PSD. Situația este favorabilă dacă scade rata dobânzii și nefavorabilă dacă rata dobânzii crește. Când GAP este pozitiv, atunci valoarea ASD este mai mare decât valoarea PSD, banca are poziție lungă de dobândă, în acest caz majorarea sau diminuarea ratei dobânzii produce efecte inverse decaât în cazul în care GAP este negativ.

Gestiunea GAP-urilor grupate se referă la gruparea activelor și pasivelor sensibile la dobândă în funcție de scadența lor, astfel încât decalajul să fie 0, iar venitul net din dobânzi să nu fie expus variației rate dobânzii. În cadrul metodei, pentru prevenirea scăderii venitului net din dobânzi, se operează cu ajustări ale marjelor, cu majorări sau diminuări ale dobânzilor active sau pasive.

Gestiune riscului ratei dobânzii prin metoda DGAP constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de active și pasiv, calculându-se apoi durata medie de recuperare a portofoliului de cative și pasive al băncii. Din compararea duratelor medii de recuperare a activului cu cele ale pasivului reies trei situații posibile:

Tabel nr. 2.2.

Sursa: Marin Oprițescu și colectiv, ”Managementul riscurilor și performanțelor bancare”, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p. 126

În practica bancară se mai utilizează și metoda simulărilor – elaborarea unui model cuprinzător al bilanțului unei bănci, obiectivul fiind acela de măsurare a sensibilității venitului net din dobânzi, câștigurilor și capitalului, când se modifică niște variabile cheie. Această metodă a simulării presupune existeța unor cerințe mai mari în comparație cu alte tehnici de gestionare a riscului de rată a dobânzii, care vor permite accesarea, în timp real, a volumului mare de informație.

Instrumente și tehnici de gestiune a riscului de lichiditate

Unul dintre obiectivele băncii este acela de a atrage resurse financiare disponibile pentru a le plasa celor care au nevoie de acestea. De asemenea, băncile trebuie să satisfacă integral și la termele stabilite angajamentele asumate față de clienți, aceasta reprezentând, de fapt capacitatea băncii de a desfășura o activitate normală, indiferent dacă banca se confruntă cu deficit sau cu excedent de lchiditate.

Asigurarea unei lichidități adecvate este procuparea managementului global al băncii. În aceste condiții băncile își asumă un ”preț al lichidității” ce depinde de condiții de piață și de capacitatea băncii de a atrage resurse. Prețul asigurării unei lichidități depinde de condițiile de pe piață, de riscul ratei dobânzii și al creditului. Nivelul adecvat de lichiditate al unei bănci apare atunci când banca este în măsură să obțină fondurile necesare în timp real și la cost rezonabil. Lichiditatea în exces determină costuri suplimentare și reducerea profitabilității băncii, iar o lichiditate redusă poate determina întreruperea bruscă a activității.

Un optim de lichiditatea este necesar pentru:

desfășurarea normală a activității băncii prin asigurarea necesarului de fonduri pentru clienți;

îndepliniea angajamentelor pe care banca și le-a asumat;

dacă fondurile sunt insuficiente se evită lichidarea forțată a activelor băncii;

asigurarea imunizării băncii față de cursul de schimb și rata dobănzii;

evitarea accesării fondurilor oferite de autoritatea monetară.

Managementul riscului de lichiditate este axat pe două componente: elaborarea și implementarea politicilor riscului de lichiditate ale băncii, care urmăresc menținerea unui lichidități adecvate, monitorizarea permanentă a lichidității și politica obligațiilor de raportare.

Managementul riscului de lichiditate vizează stabilirea nevoilor de lichiditate și acoperirea acestora. Nevoile de lichiditate se referă la obligațiile pe care banca trebuie să le onoreze. Acoperirea nevoilor de lichiditate se poate realiza prin vănzarea de active foarte lichide din portofoliul de tranzcționare sau creșterea datoriilor și/ sau depozitelor pe termen scurt, creșterea scadenței datoriilor și prin majorări de capital.

Băncile elaborează propria strategie de asigurare a lichidității. Există trei opțiuni, în domeniul managementului riscului, care depind de obiectivele proprii fiecărei bănci și de înclinația către risc a conducerii băncii:

risc minim de lichiditate și obținerea profitului determină banca să stabilească o politică rigidă care să se încadreze în limitele stricte, stabilite, de variație a indicelui GAP.

risc mediu de lichiditate și obținerea profitului se referă la un risc asumat controlat care asigură obșinerea de profit la nivel mediu în comparație cu indicatori de lichiditate realizați în sistemul bancar.

risc maxim de lichiditate și profit maxim – în condițiile unui risc de lichiditate major se obține un profit considerabil într-un timp foarte scurt.

Instrumente și tehnici de gestiune a riscului de capital

Prin Acordul de la Basel s-a impus o modalitate de limitare a riscului de capital prin creșterea siguranței Sistemului Monetar Internațional, acordând o importanță sporită controlului intern și managementului propriu al băncilor, procesului de supraveghere și disciplinei de piață.

În anul 1999 se pun bazele unui Nou Acord pe probleme de capital, apărut ca urmare a diversificării riscurilor cu care băncile se confruntă pe plan internațional. Principalul obiectiv al acestuia fiind evaluarea și stabilirea capitalului minim al societăților bancare în funcție de elementele cheie ale riscurilor bancare și acordă stimulente băncilor pentru îmbunătățirea tehnicilor de monitorizare și gestionare riscurilor bancare. Pe lângă pilonul existent cu privire la capitalul minim, în acord mai sunt cuprinși doi piloni suplimentari: un proces sporit de analiză și supraveghere prudențială și o utilizare eficientă a disciplinei de piață, astfel:

cerințele privind capitalul minim sunt menținute în Noul Acord la 8% din expunerea la risc și sunt îmbunătățite metodele de evaluare a riscurilor;

În evaluarea categoriilor de risc Acordul prevede următoarele variante:

abordarea standardizată și abordarea IRB (care se bazează pe sistemul intern de rating al băncii)- pentru riscul de credit;

abordarea standardizată (bazată pe standarde stabilite de autoritatea de supraveghere) și abordarea bazată pe modele interne- pentru riscul de piață;

abordarea de bază, standardizată și cea determinată pe baza estimărilor interne ale băncii – pentru riscul operațional.

Calcularea capitalul adecvat, în ceea ce privește riscul de credit, include o abordare standardizată și două versiuni ale modelului bazat pe ratinguri interne (IRB): de bază sau fundamentală și avansată.

”Abordarea standardizată presupune ponderarea activelor bancare în funcție de riscul de credit pe baza evaluărilor agențiilor de rating externe, criteriile de acceptare a evaluărilor creditelor cuprinzând aspecte legate de credibilitate, independență, transpareanță și recunoaștere internațională.

Abordarea fundamentală se referă la probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor și se calculează pierderea probabilă totală ca o cheltuială de capital pe baza unei ponderi de risc.

Abordarea avansată consideră că o bancă cu capacitate de alocare a capitalului suficient de dezvoltată, va putea oferii informații necesare, altele decât cele furnizate de autoritatea monetară, cu privire la probabilitatea de nerambursare a debitorilor.”

procesul de analiză și supraveghere bancară impune necesiatea ca băncile să dispună de politici și de un proces intern de evaluare a adecvării capitalului, comparate cu profilul de risc și strategia de afaceri a băncii, care să funcționeze la un nivel situat peste indicatorul minim de adecvare a capitalului;

disciplina de piață încearcă să conducă activitatea bancară prin informații credibile și oprtune, care să permită participanților pe piață să evalueze riscurile fundamentate și evaluarea adecvării capitalului, pentru prevenirea pierderilor și expunerilor la risc.

Soliditatea și siguranța sistemului bancar pot fi apreciate numai prin implemntarea tuturor pilonilor menționți.

Impactul Noului Acord de la Basel se concretizează în:

evaluarea riscurilor pe baza ratingului țării de origine a debitorului va penaliza economiile emergente;

abordarea riscului presupune două laturi: o abordare standard și o abordare internă bazate pe modele de evaluare proprii fiecărei bănci;

sistemele financiar-bancare pot obține calificative bune și calificative slabe;

noul cod presupune costuri majore prin prisma abordării sistemelor informatice și instruirii sistemului bancar;

rolul piețelor financiare este în continuă creștere;

debitorii se confruntă cu creșterea costurilor ca urmare a riscului dependenței de ratingurile externe, în cazul în care nu pot suporta aceste costuri fiind nevoiți să accepte categoria de risc de 100%;

importanța sporită acordată notațiilor externe ale agenților de rating concomitent cu posibilitatea instituțiilor financiare de a utiliza notațiile interne pentru evaluare riscului de credit.

Instrumente și tehnici de gestiune a riscului valutar

La acoperirea riscului valutar se utilizează contractele forward și operațiunile swap.

Pentru reducerea riscului valutar se utilizează tehnici de protecție internă care includ:

corelarea expunerilor. Dacă o companie are cheltuielile și veniturile în aceeași monedă acestea pot fi corelate, iar dacă ambele expuneri sunt certe, riscul va fi eliminat;

protecția ”surogat”. Menținerea competitivității economice este favorizată dacă, în funcție de cerere și ofertă, cursurile de schimb flotează liber oferind avantajul ajustării rapide;

decizii strategice de reducere a expunerii. Sunt situații în care este avatajoasă creșterea expunerilor valutare brute, pentru a crea corelări, reducându-se expunerile nete;

operațiunile forward. Sunt metode de acoperire valutară la termen ce constau într-un contract încheiat între două părți, cu privire la vânzarea sau cumpărarea unei anumite sume exprimată într-o valută contra altei sume exprimată în altă valută, la o dată viitoare cuprinsă între 3 zile și 5 ani. Rata de schimb, suma, valuta și data tranzacției se stabilesc prin contract. Cursul de schimb forward se determină conform principiului parității dobânzilor.

swap-ul valutar. Tranzacție complexă care presupune combinarea a două opțiuni simple de vânzare- cumpărarea de valută, operațiuni cu scadențe diferite dar care au loc simultan. Categorii de tranzacții swap: Swap ”buy and sell”- se cumpără o valută contra altei valute; Swap ”sell and buy” – se vinde valuta principală și aceasta se recuperează contra altei valute;

operațiuni futures. Acordul de a cumpăra sau de a vinde o sumă determinată dintr-o anumită valută, la preț stabilit în momentul inițial (în momentul încheierii contractului), tranzacția realizăndu-se la o dată viitoare. Nu se negociază între cele două părți și se tranzacționează la bursă, caracteristici ce îl diferențiază de contractul forward;

opțiuni valutare. Este un acord p[rin care vânzătorul (emitentul) acordă cumpărătorului (deținătorul) dreptul, dar nu și obligația de a realiza o anumită tranzacție valutară în anumite condiții. În cadrul acestei operațiuni cumpărătorul plătește o anumită primă de preluare a opțiunii, tot el având dreptul de a decide asupra sumei și scadenței operațiunii. Există opțiuni de tip: CALL (de cumpărare) asupra cărora cumpărătorul are dreptul dar nu și obligația de a cumpăra o valută contra alteia, la o anumită scadență și un animit preț; și operațiuni PUT (de vânzare) care dă dreptul, dar nu și obligația, de a vinde o valută contra alteia.

Așadar, gestiunea riscului valutar presupune, într-o primă fază, neutralizarea riscului ajustându-se zilnic pozițiile valutare ale băncii, iar în faza a doua, dacă nu este posibilă neutralizarea, banca își acoperă riscul valutar utilizând instrumentele prezentate în funcție de strategia sa și de concepția de management.

Evaluarea managementului riscurilor pe exemplul BRD – Groupe Société Générale

Analiza principalelor categorii de riscuri specifice activității bancare din România

În Raportul de Stabilitate Finaciară 2013, este prevăzut faptul că stabilitatea finaciară s-a menținut robustă de la data Raportului anterior (septembrie 2012).

Pe parcursul anului 2012 și în prima parte a anului 2013 nu au existat modificări majore ale acționariatului instituțiilor de credit. Ca urmare a reclasificării unor bănci, grupul băncilor cu capital românesc a cunoscut o scădere a ponderii, cota de piață fiind deținută de bănci cu capital austriac, francez și grecesc. În aceste condiții, cota de piață deținută de băncile cu capital majoritar românesc s-a redus la jumătate: 9,2% în august 2013 față de 18,8% în iunie 2012, devenind inferioară cotei băncilor c capital francez și grecesc: 13,2% respectiv 12,4% în august 2013. Cota de piață cea mai mare în sistemul bancar românesc este deținută de băncile cu capital majoritar austriac: 38% în august 2013.

Principalele vulnerabilități ce caracterizează sectorul bancar – nivelul important al creditelor neperformante, deși creditarea sectorului privat are o dinamică negativă, precum și accelerarea procesului de dezintermediere finaciară transfrontalieră – pot fi încă gestionate. Solvabilitatea, gradul de acoperire cu provizioane a riscurilor și lichiditatea prezintă niveluri corespunzăroate, astfel încât sectorul bancar va face față dificultăților majore impuse de evoluții nefavorabile de intensitate moderată.

Sectorul bancar românesc este bine protejat față de aceste evoluții nefavorabile manifestate la nivel local și internațional. În primul rând, rata de solvabilitate s-a mentinut la un nivel adecvat, 14,7% în iunie 2013, încadrându-se și chiar depășind valoarea minimă reglementată de 8%. Fondurile proprii sunt formate din elemente semnificative de calitate bună și foarte bună, rata fondurilor proprii de nivel 1 fiind de 13,6% în iunie 2013.

Condițiile economice încă fragile în care au operat băncile în perioada parcursă de la ultimul Raport de Stabilitate Financiară au pus în continuare presiune pe fondurile proprii aparținând băncilor persoane juridice române. Cu toate acestea fondurile proprii ale sistemului bancar românesc sunt evaluate ca fiind adecvate deoarece: susțin în continuare un nivel ridicat al indicatorului de solvabilitate, sunt formate, în majoritate de fonduri proprii de nivel 1, acestea având caracter permanent, BNR a decis continuarea utilizării filtrelor prudențiale pentru calculul fondurilor proprii și al indicatorului de prudență bancară, pe parcursul anului 2013. Nivelul indicatorului de solvabilitate calculat fără filtrele prudențiale este cu 4 puncte procentuale mai mare în comparație cu nivelul raportat de către reglementările de prudență bancară în vigoare.

Grafic 2.3.1

Sursă: Prelucrare informații din Raportul de Stabilitate Financiară 2013

În al doilea rând, gradul de acoperire al creditelor neperformante cu provizioane IFRS și filtre prudențiale se menține la 89,5%, în august 2013, având unul dintre cele mai ridicate niveluri în comparație cu țările regiunii. Sectorul bancar românesc a înregistrat în 2012 pierderi de 2,3 miliarde de lei, datorate creșterii provizioanelor aferente riscului de credit, creșterii volumului creditelor neperformante. Băncile de talie mare au reușit totuși să rămână pe profit. Scăderea cheltuielilor cu provizioanele și diminuarea costurilor de finanțare au condus la trecerea pe profit a sistemului bancar cu 1,5 miliarde de lei în primele opt luni ale anului 2013.

În al treilea rând, lichiditatea băncilor a continuat să fie adecvată, deoarece există rezerve pentru a face față evoluțiilor adverse de natura reducerii finanțării asigurată de băncile- mamă sau eventualelor șocuri manifestate prin retrageri anticipate ale depozitelor constituite de populație și companii. Creșterea creditelor în lei, datorată riscului de curs de schimb poate afecta capacitatea de rambursare a debitorilor neacoperiți față de riscul valutar și dorinței de aliniere la recomandările în domeniu ale Comitetului European pentru Risc Sistemic au generat o dinamică echilibrată a fluxului de finanțări. Ponderea creditelor în euro, acordate populației, s-a redus, la creditele de consum, de la 35,7%, în anul 2011, la 10,3% până în august 2013. În cazul creditelor pentru achiziționarea de locuințe reducerea a fost de la 97,8% la 86,4% pentru aceeași perioadă. Rata creditelor neperformante, pentru creditele în valută a înregistrat o creștere de 2,5 puncte procentuale, situându-se la 11,1% în iunie 2013.

Calitatea portofoliului de credite este, în continuare, vulnerabilă pentru bilanțul sistemul bancar românesc, sub presiunea situației financiare a debitorilor, dar și ca urmare a restrângerii activității de creditare. Cu toate acestea creditele neperformante se situează pe un nivel confortabil datorită deciziei băncii centrale de a continua utilizarea filtrelor prudențiale pentru calcularea fondurilor proprii și a indicatorilor de prudență bancară.

Dinamica pozitivă a creditării a început în a doua parte a anului 2011 (3,6%), s-a inversat în trimestrul patru din anul 2012. La sfârșitul anului 2012, dinamica creditării a înregistrat un trend modest dar pozitiv: 3,1%, pe fondul unei creșteri economice aflate încă sub sub potențial.

Pentru anul 2013, dinamica creditării a devenit negativă începând cu luna martie (-2,6%), ajungând în august 2013 la -2,2% și închindu-se cu acest trend.

Grafic – 2.3.2

Sursă: Prelucrare informații Raportul de Stabilitate Finaciară 2013

Fenomenul de restrângere al activității de creditare înregistrat în România este în linie cu tendințele din zona euro și în majoritatea țărilor din regiune, pe fondul evoluțiilor macroeconomice dificile încă pe plan internațional, care afectează atât cererea de credite, cât și standarde și condiții de creditare practicate de către băncile comerciale, al continuării porcesului de dezintermediere, al gestionării unui volum însemnat de credite neperformante la nivelul numeroaselor economii din Uniune.

În ceea ce privește oferta de credite se remarcă:

preocuparea accentuată a băncilor românești de a-și ajusta propriile bilanțuri;

menținerea unei conduite prudente în creditare;

volumul limitat al surselor de finanțare pe termen mediu și lung denominate în moneda națională.

Factorii cu potențial negativ asupra creditării, pe parte de cerere, sunt:

nivelul redus al creșterii economice, în condițiile persistenței deficitului de cerere agregată;

menținerea aversiunii la risc și continuarea ajustării bilanțurilor gospodăriilor populației și companiilor autohtone.

Calitatea portofoliilor de credite menținute de către bănci este determinată, comform reglementărilor BNR cu ajutorul ratei creditelor neperformante. Contextul macroeconomic fragil a determinat continuare creșterii volumului creditelor neperformante raportate de instituțiile de credit, însă se constată o încetinire a acumulării ritmului acestora. Acest indicator se situează pe un procent de 17% în august 2013, de la 22%, în decembrie 2012, comparativ cu 28,9% în 2011 și 59.8% în 2010.

Ca urmare, ponderea creditelor neperformante în total credite și dobânzi a continuat tendința ascendentă ajungând de la 18,2%, în decembrie 2012, la 21%, în august 2013, principalul efect fiind restrângerea volumului de credite acordate.

Grafic -2.3.3

Grafic -2.3.4

Sursă: Prelucrare informații din Raportul de Stabilitate Financiară 2013

Poziția de lichiditate a băncilor a continuat să fie confortabilă. Dezechilibrul dintre creditele acordate sectorului neguvernamental și finanțarea din sursele locale s-a atenuat în a doua jumătate a anului 2012, odată cu reducerea stocului de credite , dublate de ușoara creștere a depozitelor atrase.

Valoarea indicatorului credite/ depozite s-a îmbunătățit și a atins, de la începutul crizei financiare, un nivel minim de 109%, în august 2013, față de 119%, în iunie 2012.

Grafic -2.3.5

Sursă: Prelucrare informații Raportul Stabilității Finaciare 2013

Depozitele atrase de la companii și populație continuă să reprezinte principala sursă de finanțare a băncilor – 51,3% din total pasive, în august 2013, cu 4 puncte procentuale mai mare față de perioada similară a anului anterior.

La nivelul sistemului bancar, în august 2013, ponderea finanțării externe în total pasive reprezenta 21,3%, în scădere cu 3,5 puncte procentuale față de luna iunie 2012. Ponderea ridicată a finanțării externe cu scadențe pe termen mediu și lung are efect de diminuarea asupra riscurilor de lichiditate.

Ponderea capitalului și a altor rezerve în total pasive atinge la finele lunii august 2013 nivelul de 19,66%, în creștere cu 2,8 puncte procentuale față de anul anterior, când aceasta atingea valoarea de 16,9%.

Deținerea titlurilor de stat libere de gaj și neimplicate în operațiuni repo cu BNR ale băncilor au continuat să crească în 2012 și pe primul semestru ala anului 2013 ducând la îmbunătațirea poziției de lichiditate a sectorului bancar.

BNR furnizează lichiditate instituțiilor de credit prin intermediul operațiunilor repo efectuate prin licitații cu rată de dobândă fixă, cu frecvență săptămânală. Sumele atrase de bănci prin intermediul operațiunilor repo au crescut puternic în primul semestru ala anului 2012, urmând ca pe parcursul celui de al doilea semestru BNR să plafoneze sumele oferite în cadrul liciațiilor la rată fixă, trecând de la o politică de gestionare adecvată a lichidității la o politcă fermă de gestionare, pe fondul volatilității ridicate a aversiunii față de risc a investitorilor. La sfârșitul primului trimestru din 2013, ca urmare a îmbunătățirii aversiunii la risc pe piețele externe, și urmare a îmbunătățirii percepției investitorilor asupra riscului suveran, BNR revine la o politică de getionare adecvată a lichidității.

Așadar, administrarea riscului de lichiditate reprezintă un factor determinant ala solidității instituțiilor de credit, mai ales când pițele financiare prezintă o volatilitate ridicată. Pe tot parcursul anului 2012 și în prima jumătate a anului 2013, BNR a asigurat o gestionare adecvată a lichidității cu excepția perioadei august 2012-ianuarie 2013, când a gestionat ferm riscul de lichiditate.

Cu privire la riscul de piață, se poate afirma că, la finele lunii iunie 2013 riscul de rată a dobânzii se află într-o creștere ușoară față de aceeași lună a anului anterior, iar riscul de poziție valutară se menține foarte scăzut.

Riscul de rată a dobănzii. Anul 2011 și prima parte a anului 2012 au înregistrat creșteri ale volumului activelor purtătoare de dobândă fixă, ca urmare a creșterii deținerilor de cetificate de trezorerie cu discount și obligațiunilor de stat. Un scenariu advers referitor la creșterea ratelor de dobândă ar afecta profitabilitatea instituțiilor de credit pentru elementele deținute în portofoliul de tranzacționare, sau capitalul, dacă acestea sunt deținute ca active ”disponibile pentru vănzare”.

Spre deosebire de perioada anterioară, în semestrul doi din 2012 și în prima jumătate a anului 2013, deținerile de titluri de stat nu au mai cunoscuto creștere a ponderii în activul bilanțier, stabilizându-se la aproximativ 21%. În ceea ce privește atractivitatea aceste elemente cu risc de credit scăzut, pe fondul unor ajustări ale ratelor de dobândă, fenomenul se poate explica prin creșterea într-un ritm mai scăzut a ponderii datoriei publice în PIB, dublată de creșterea interesului investitorilor străini pentru titlurile de stat, manifestată prin creșterea deținerilor de titluri de stat de către nerezidenți.

Riscul valutar, la nivelul sistemului finaciar, s-a menținut la valori scăzute. Nivelul maxim al Value at Risk s-a situat sub banda de 0,1% din totalul fondurilor proprii, în perioada iunie 2012-august 2013. Față de anul 2012, riscul de curs de schimb este în creștere, ca urmare a accentuării deținerilor de titluri de stat de către nerezidenți, a reorientării activității bancare, cu privire la reducerea activelor externe, rezultatul fiind dezintermedierea mai accelerată pe plan extern.

Modalități de gestionare a riscurior bancare în cadrul BRD- Groupe Société Générale

Administrarea riscului în cadrul Grupului are la bază un concept integrat care ia în considerare norme statutare și reglementare, definite atât de Banca Națională a României, cât și de standardele de administrare a riscului din cadrul Société Générale. Nivelul apetitului pentru risc reflectă strategia de administrare a riscurilor Grupului, cu scopul susținerii activității de creditare, în timp ce poziția pe piață a grupului se consolidează.

Riscurile sunt administrate în cadrul unui proces neîntrerupt de identificare, evaluare, control și raportare, considerând limitele de risc, competențele de aprobare, separarea funcțiilor și alte tehnici de diminuare a riscurilor. Pe parcursul anului 2013 BRD a intensificat eforturile de evaluare a riscurilor, în pofida unui mediu de afaceri dificil și în continuă schimbare.

Principalela active și pasive financiare sunt creditele și avansurile, creanțe din leasing, sume plasate la BNR, depozite la termen și la vedere și împrumuturi. Aceste instrumente sunt expuse la o serie de riscuri cum ar fi: riscul de credit, riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate, riscul valutar și riscul de piață.

Riscul de credit – reprezintă pierderea pe care ar suporta-o grupul dacă un client sau o contrapartidă nu și-ar îndeplinii obligațiile contractuale. Riscul este implicit în produse bancare tradiționale – credite, alte angajamente de credite, alte datorii contingente cum sunt acreditivele – dar și în contracte de tipul produselor derivate. Ca parte a Grupului Société Générale, BRD are o abordare a riscului de creditare bazată pe fluxuri de numerar, ceea ce înseamnă că banca se așteaptă ca datoria să fie rambursată în primul rând din fluxuri de numerar viitoare (pentru persoanele juridice) sau din venituri (pentru persoanele fizice), generate de client.

Securitizarea, sub formă de colateral (protecție financiară) sau garanție (protecție nefinanciară), este acceptată pentru a reduce riscul de credit și nu servește ca un substitut pentru capacitatea debitorului de a-și îndeplinii obligațiile. Valorile mobiliare acceptate în schimbul angajamentelor acordate include în primul rând imobiliare, atât rezidențiale cât și comerciale, garanții emise de alte bănci și fonduri de garantare, echipamente și stocuri.

Tabel nr. 2.3.1

(Sume în Mii lei)

Grafic nr. 2.3.1

Sursă: Calcule proprii pe baza informațiilor din rapoartele anuale ale băncii

Din Tabelul nr. 2.3.1 și din Graficul nr. 2.3.1 se observă că indicatorii analizei au un trend oscilant, valori ridicate înregistrându-se în anul 2012 ca urmare a incapacității populației de a-și rambursa ratele la creditele angajate. Cu privire la creditele de calitate medir, BRD se situează sub media sistemului bancar, conform statisticilor BNR. Tot cu privire la creditele de calitate medie, se observă că valoarea maximă a acestora este înregistrată în anul 2012, ele înregistrând o scădere în anul 2013, situându-se chiar sub creditele de calitate medie specifice anului 2011.

Riscurile de piață – sunt riscurile de pierderi rezultate din modificări nefavorabile ale parametrilor pieței. Acestea se referă la toate tranzacțiile din portofoliul de tranzacționare precum și la unele tranzacții din afara portofoliului de tranzacționare.

Administrarea riscului de piață este bine integrată în structura de administrare a riscului de piață la nivelul Băncii și la nivelul grupului Société Générale, BRD își asumă riscuri de piață utilizând o abordare prudentă, obiectivul fiind de a asigura activitățile de piață profiotabile dar cu asumarea unui risc scăzut. Ca urmare, portofoliul de tranzacționare al Băncii reprezintă o mică parte din expunerea totală la risc și include instrumente foarte lichide care sunt tranzacționate doar cu contrapartide bine cotate.

Riscul de rată a dobânzii – este legat de modificarea ratelor de dobândă ale pieței. Acest risc este administrat de Grup prin monitorizarea gap-urilor dintre active și pasive pe intervale de scadență și/sau pe intervale de reprețuire, respectiv prin utilizarea unei limite de senzitivitate a structurii bilanțului la riscul de dobândă. În conformitate cu politica Grupului, pentru a se asigura că pozițiile se mențin în limite stabilite acestea sunt monitorizate în mod permanent și se utilizează cele mai potrivite strategii în acest sens. Senzitivitatea totala a contlui de profit și pierdere și a contului de capitaluri proprii se bazează pe o presupusă deplasare paralelă a curbei randamentului.

Tabel nr. 2.3.2

(Sume în mii lei)

Sursă: calcule proprii pe baza informațiilor din rapoartele anuale ale băncii

Grafic nr. 2.3.2

Sursă: Calcule proprii pe baza informațiilor din rapoartele financiare ale băncii

Riscul valutar – este legat de modificarea cursurilor de schimb. Grupul administrează riscul valutar utilizând limite pentru poziții valutare deschise la nivelul fiecărei valute și la nivelul poziției valutare globale.

Tabel nr.2.3.3

(Sume în Mii lei)

Sursă: Situații financiare individuale și consolidate ale BRD- 2013

Riscul de lichiditate – ste asociat fie dificultății întampinate de a obține fondurile necesare pentru a-și îndeplinii angajamentele, fie imposibilității de a realiza un activ financiar în timp util și la o valoare apropiată de valoarea sa justă. Grupul monitorizează în permanență decalajele de lichiditate curentă între active și pasive, și efectuează în mod regulat previziuni asupra poziției viitoare de lichiditate.

Tabel nr. 2.3.4

(Sume în Mii lei)

*au fost considerate active lichide și datorii curente cele cu maturitate de până la 3 luni

Sursă: Calcule proprii pe baza informațiilor din rapoartele anuale ale băncii

Grafic nr. 2.3.4

Sursă: Calcule proprii pe baza informațiilor din rapoartele anuale ale băncii

Grafic nr. 2.3.5

Sursă: Calcule proprii pe baa informațiilor din rapoartele anuale ale băncii

Analizând indicatorul de lichiditate generală, observăm că acesta înregistrează valori destul de mici, maximul, pentru perioada analizată fiind atins în anul 2011 – 1.03%, ceea ce denotă faptul că banca întampină dificultăți în respectarea obligațiilor de plată scadente. Trendul este descendent după anul 2011, valorile fiind din ce în ce mai mici, având în vedere faptul că o lichiditate favorabilă există în cazul în care nivelul indicatorului se situează între 2 și 2,5, sau să fie peste 1,5.

Cu privire la lichiditatea imediată, aceasta măsoară gradul în care disponibilitățile bănești acoperă plățile scadente pe termen scurt. Lichiditatea este favorabilă în cazul în care indicatorul se apropie de 1.

Cu privire la banca analizată, indicatorul atinge nivelul maxim în anul 2013 – 0,072%, până la acest an având o evoluție ascendentă, situându-se totuși sub limitele de la care managementul riscului de lichiditate ar începe să fie eficient.

În concluzie, BRD-GSG a înregistrat, per ansamblu, rezultate bune, aspect de apreciat având în vedere situația economică dificilă cu care se confruntă sistemele bancare ale tuturor statelor, care nu au ocolit nici România. Totuși, consider că banca ar trebui să întreprindă eforturi mai intense pentru îmbunătățirea performanțelor sale, mai ales în ceea ce privește atragerea de resurse de la clienți, politica de creditare și gestionarea riscului de dobândă, de lichiditate și de credit, pe care personal le consider ca având cel mai puternic impact asupra rezultatelor financiare ale unei bănci de talia BRD-GSG.

În sprijinirea continuării trendului ascendent de dezvoltare, Banca Națională a României vine în sprjinul băncilor și reduce ratele minime pentru rezervele minime obligatorii, pentru RON de la 15% la 12% și pentru monedele străine de la 20% la 18%, în urma acestei măsuri Banca așteaptă o eliberare de lichiditate suplimentară în valoare de 80 milioane euro, respectiv 600 milioane RON.

CONCLUII

Evoluția sistemului bancar, privită în ansamblu, este strâns legată de situația generală a economiei naționale, greu încercată în ultimii ani de efectele crizei, care s-au propagat asupra mediului economic, prin meținerea unui nivel ridicat al riscurilor în procesul de creditare și prin gradul redus de adaptare al agenților economici la cerințele economiei de piață, precum și asupra mediului social, prin schimbări la nivelul populației aceasta fiind înclinată spre economisire.

Pentru a defini o națiune este important de cunoscut sistemul economic al acesteia. În cadrul sistemului economic, un rol important revine sectorului bancar, componenta principală prin intemediul căreia economia modernă își realizează obiectivele. Este important ca un sistem bancar prformant să cuprindă programe și proceduri de gestionare a riscurilor bancare prin care se urmărește minimizarea expunerii băncilor la risc și a probabilității de apariție a riscurilor bancare. Cunoscut fiind faptul că obiectivul băncilor este acela de a obține profit, un scop al bunei gestionări a riscurilor ar fi acela de a reduce pierderile sau cheltuielile suplimentare suportate de bancă. De asemenea, o gestionare eficientă a riscurilor contribuie la îmbunătațirea imaginii instituției de credit, de care sunt interesati atât clienții cât și acționarii.

Din cadrul primului capitol, din prezenta lucrare, se poate trage concluzia că riscul bancar este un fenomen prezent în activitatea societăților bancare, și reprezintă evenimentul incert care determină nerealizarea nivlului de profit previzionat, existând chiar posibilitatea apariției de pierderi.

De asemenea, se poate afirma că riscul bancar are două componente: expunerea la pierdere și incertitudinea cu privire la apariția evenimentului viitor.

După clasificarea riscurilor bancare în funcție de mai multe criterii, dintre cele care caracterizează în cel mai mic detaliu activitatea sectorului bancar se numără: riscul de semnătură sau contrapartidă (riscul clientelei, interbancar și de țară) și riscuri financiare (riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate ).

Pe de altă parte, apariția riscurilor bancare depinde de factori precum: evoluția economiei, modificări legate de organizarea băncii, adoptarea de decizii financiare, condiții politice și economice; acestea ducând la pierderi bancare, prin reducerea profitului și veniturilor acționarilor, la faliment bancar sau la fuziune (preluarea băncii de către o altă bancă).

În cel de al doilea capitol se scoate în evidență faptul că banca trebie să adopte decizii astefl încât să își poată atinge nivelul previzionat al rezultatelor și al profitului.

În ceea ce privește metodele de gestiune a riscurilor bancare, cu referire la gestionarea riscului de credit, sunt subliniate metodele și tehnicile utilizate de bănci în vederea identificării riscurilor existente și potențiale, pentru a le limita sau reduce, asftef încât să se practice un management sănătos al acestora. Referitor la riscul de rată a dobânzii, ca instrumente de gestionare sunt menționate: managementul activelor și pasivelor băncii, iar, cu privire la riscul valutar, se au în vedere: operațiunile forward, swap-ul valutar, operațiunile futures și operațiunile valutare.

Acest capitol se focalizează și asupra băncii pe care am supus-o analizei și anume: BRD-Groupe Société Générale.

Evoluțiile piețelor monetare interne și internaționale din ultima perioadă, caracterizate de o volatilitate ridicată a ratelor dobânzii și a cursurilor de schimb, asociate cu creșterea concurenței, a volumului activelor și reducerile de profit cuvenite instituțiilor de credit din sistemul bancar românesc, au stimulat realizarea unei gestiuni optime a activelor și pasivelor bancare.

Menținerea solvabilității este un obiectiv fundamental al performanței bancare, deoarece asigură buna funcționare a instituției bancare, în timp ce, lipsa lichidității sau imposibilitatea procurării de lichidități afectează activitatea curentă, antrenează costuri financiare și de imagine importante, ducând chiar la faliment bancar.

Când banca dispune de un nivel adecvat al fondurilor proprii, atunci acoperirea nevoilor de lichiditate nu mai este o problemă. Poziția și reputația unei bănci, în cadrul sitemului bancar, este dată de profitabilitatea trecută și viitoare a activelor și pasivelor bancare.

Plecând de la aceasta, Banca Română pentru Dezvoltare-Goupe Société Générale este a doua bancă de pe piață în ceea ce privește activele bacare, în cadrul acesteia, ținerea sub control a riscului realizându-se prin identificarea, analiza, evaluarea și administrarea principalelor categorii de riscuri: riscul de contrapartide bancare și asimilate, riscul de piață, riscul operațional, o atenție deosebită fiind acordată monitorizării și controlului permanent al acestora.

Gestionarea riscului de credit, în cadrul BRD, se realizează prin controlarea expunerilor atât față de contrapartide cât și față de grupurile de clienți, impunând limite de credite, stabilite la momentul analizei. Valoarea limitei depinde de factori cantitativi, în categoria cărora intră: poziția și performanța financiară a clientului, situația industriei (dacă este client de afaceri), dar și de factori calitativi precum: calitatea managementului, structura acționariatului. În plus, sunt luate în considerare garanțiile prezentate de client: pentru clienții persoane fizice, garanțiile constau în imobile și autovehicule, în timp ce, pentru persoanele juridice, garanțiile sunt reprezentate de spații industriale și alte imobile deținute, echipamente sau stocuri.

Pentru buna gestionare a riscului valutar, Grupul impune limite pentru pozițiile valutare deschise, la nivelul fiecărei valute și la nivelul poziției valutare globale. Cu privire la riscul ratei dobânzii, acesta este administrat de grup prin monitorizarea gap-urilor dintre active și pasive și prin impunerea unor limite.

În cadrul monitorizării riscului de lichiditate, banca procedează la urmărirea permanentă a decalajelor de lichiditate curentă și la efectuarea de previziuni asupra lichidității bancare viitoare.

Anul 2013, a reprezentat pentru BRD-GSG, un an de revenire în care a dezvoltat o structură financiară solidă, în ciuda rezultatelor contabile afectate de consolidarea acoperirii ceditelor neperformante cu provizioane. Deși, în cadrul băncii, portofoliile anumitor clienți s-au dovedit a fi neperformante, nici veniturile Băncii și nici ale Grupului nu au fost afectate , întrucât banca nu depinde de un singur client sau de un grup de clienți legați, astfel că nu există riscul ca, pierderea unui client să afecteze semnificativ nivelul veniturilor.

Banca și-a reafirmat soliditatea financiară și comercială, prezentând o eficiență operațională crescută și o structură îmbunătățită a bilanțului. Pentru anul 2014, BRD continuă să susțină economia, concentrându-se pe atragerea și creșterea satisfacției clienților, pe optimizarea activităților de business pentru o eficiență operațională crescută.

În concluzie, importanța dezvoltării sectorului bancar este dată prin prisma faptului că acestea reprezintă în cadrul sistemului economic, un sector destul de dezvoltat, o dezvoltare a acestora atragând după sine o dezvoltare a întregii economii.

BIBLIOGRAFIE:

Alina Manta, ”Riscul și performanța în activitatea bancară ”, Editura Universitaria, Craiova, 2009;

Alina Manta, ”Tendințe și perspective în modelarea riscurilor financiar- bancare în contextul crizei financiare internaționale”, Editura Universitaria, Craiova, 2013;

Marin Oprițescu, Jenica Popescu, Alina Manta, ”Monedă, credit, bănci”, Editura Sitech, Craiova, 2012;

Marin Oprițescu, Alina Mnata și colaboratorii, ”Managementul riscului și performanțelor bancare”, Editura Universitaria, Craiova, 2006;

Stoian Ion, ”Metode și studii de caz privind managementul riscurilor și tranzacțiile de afaceri”, Editura Oscar Print, București, 1999;

Roxin Luminița, ”Gestiunea riscurilor bancare”, EDP, București, 1997;

Giurgiu Aurel Ioan, ”Finanțele firmei”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000;

Basno Ceszar, Dardac Nicolae, ”Mnagement bancar”, Editura Economică, București, 2002;

Basno Ceszar și colaboratorii, ”Produse, costuri și performanțe bancare”, Editura Economică, București, 2000;

Dănilă N. Și colaboratorii, Management bancar, funadmente și orientări”, Editura Economică, București, 2000;

Liliana Predescu, ”Activitatea bancară între performanță și risc”, Editura Expert, București, 2005;

Lăzărescu Sorin și colectiv, ”Mnagementul riscului și măsurarea performanțelor bancare”, Editura ASE, București, 2004;

Brendea C. Și colectiv, ”Riscul și performanța creditului bancar în România”, Editura Coresi, București, 2001;

Negrea Radu, ”diversificarea riscului bancar”, Piața financiară, nr. 9/1998;

Marin Oprițescu, Cristi Spulbăr, ”Considerații privind reforma sistemului monetra și restructurarea sistemului bancar”, Analele Universității din Craiova, Seria Șiințe Economice, Editura universitaria, Craiova, 1996;

Cristi Spulbăr, ”Management bancar”, Editura Sitech, Craiova, 2012;

Marin Oprițescu și colectiv, ”Monedă și credit„ Editura Universitaria, Craiova, 2003;

Marin Oprițescu și colectiv, ”Monedă și credit, studii de caz” Editura Universitaria, Craiova, 2003;

Rotaru C., ”Managementul performanțelor bancare”, Editura Expert, București, 2000;

Trenca I., ”Metode și tehnici bancare. Principii, reglementări, experiențe”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002;

Dedu V., ”Management bancar”, Editura Mondan, București, 1997;

www.brd.ro

www.bnr.ro

www.ase.ro

www.google.ro

BIBLIOGRAFIE:

Alina Manta, ”Riscul și performanța în activitatea bancară ”, Editura Universitaria, Craiova, 2009;

Alina Manta, ”Tendințe și perspective în modelarea riscurilor financiar- bancare în contextul crizei financiare internaționale”, Editura Universitaria, Craiova, 2013;

Marin Oprițescu, Jenica Popescu, Alina Manta, ”Monedă, credit, bănci”, Editura Sitech, Craiova, 2012;

Marin Oprițescu, Alina Mnata și colaboratorii, ”Managementul riscului și performanțelor bancare”, Editura Universitaria, Craiova, 2006;

Stoian Ion, ”Metode și studii de caz privind managementul riscurilor și tranzacțiile de afaceri”, Editura Oscar Print, București, 1999;

Roxin Luminița, ”Gestiunea riscurilor bancare”, EDP, București, 1997;

Giurgiu Aurel Ioan, ”Finanțele firmei”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000;

Basno Ceszar, Dardac Nicolae, ”Mnagement bancar”, Editura Economică, București, 2002;

Basno Ceszar și colaboratorii, ”Produse, costuri și performanțe bancare”, Editura Economică, București, 2000;

Dănilă N. Și colaboratorii, Management bancar, funadmente și orientări”, Editura Economică, București, 2000;

Liliana Predescu, ”Activitatea bancară între performanță și risc”, Editura Expert, București, 2005;

Lăzărescu Sorin și colectiv, ”Mnagementul riscului și măsurarea performanțelor bancare”, Editura ASE, București, 2004;

Brendea C. Și colectiv, ”Riscul și performanța creditului bancar în România”, Editura Coresi, București, 2001;

Negrea Radu, ”diversificarea riscului bancar”, Piața financiară, nr. 9/1998;

Marin Oprițescu, Cristi Spulbăr, ”Considerații privind reforma sistemului monetra și restructurarea sistemului bancar”, Analele Universității din Craiova, Seria Șiințe Economice, Editura universitaria, Craiova, 1996;

Cristi Spulbăr, ”Management bancar”, Editura Sitech, Craiova, 2012;

Marin Oprițescu și colectiv, ”Monedă și credit„ Editura Universitaria, Craiova, 2003;

Marin Oprițescu și colectiv, ”Monedă și credit, studii de caz” Editura Universitaria, Craiova, 2003;

Rotaru C., ”Managementul performanțelor bancare”, Editura Expert, București, 2000;

Trenca I., ”Metode și tehnici bancare. Principii, reglementări, experiențe”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2002;

Dedu V., ”Management bancar”, Editura Mondan, București, 1997;

www.brd.ro

www.bnr.ro

www.ase.ro

www.google.ro